UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ECONOMICE

CONSTANŢA
Specializarea: DREPT
Disciplina: DREPT PROCESUAL CIVIL II
Conducătorul disciplinei: Conf. univ. dr. GHEORGHE DINU

SINTEZE

CAP.X. ETAPA DEZBATERILOR

X.1. Şedinţa de judecată

Dezbaterea cauzei în şedinţă publică reprezintă cea de a doua etapă a procesului

civil.
În această etapă a procesului civil, un rol important revine revine completului de
judecată, prezidat, de regulă de judecătorul desemnat, după caz, de preşedintele instanţei
sau al secţiei. Şedinţa de judecată este condusă de preşedinte care exercită poliţia
şedinţei, putând lua măsurile necesare pentru păstrarea ordinii şi bunei-cuviinţe.

X.2. Principalele momente în desfăşurarea judecăţii

• Deschiderea şedinţei de judecată se face de preşedintele completului de
judecată. Pricinile se judecă în ordinea stabilită pe lista afişată, având
prioritate cele urgente, rămase în divergenţă (atr.125alin.2C.proc.civ.) şi cele
amânate din lipsă de timp (art.157C.proc.civ.).
• Înainte de începerea dezbaterilor, părţile pot solicita amânarea pricinilor care nu pot
fi judecate, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri (art.126C.proc.civ.).
• Înainte de a se intra în dezbateri, instanţa are obligaţia de a încerca stingerea
conflictului de drepturi prin împăcarea părţilor.
• Un moment procesual important îl constituie susţinerea cauzei de către părţi, scop în
care instanţa va da mai întâi cuvântul reclamantului, apoi pârâtului.
• În desfăşurarea acestei etape a procesului civil, un moment esenţial îl constituie
prima zi de înfăţişare. Prima zi de înfăţisare este termenul la care părţile legal citate, pot
pune concluzii (art.134C.proc.civ.). A pune concluzii în sensul art.134, nu înseamnă a
pune efectiv concluzii, ci a avea posibilitatea să se pună concluzii, ceea ce înseamnă că
această cerinţă este îndeplinită chiar în lipsa părţii legal citată. Din punct de vedere
procedural, prima zi de înfăţişare prezintă importanţă deosebită, deoarece până în acest
moment se pot exercita anumite drepturi procedurale şi pot interveni modificări în
structura acţiunii civile. Astfel, din punct de vedere probatoriu, până la această dată
părţile pot pronune probe, dacă nu au propus prin cererea de chemare în judecată sau prin
întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Până la prima zi de înfăţişare pot fi admise cereri
de modificare a acţiunii, ulterior acestui termen admiterea cererii este condiţionată de
consimţământul pârâtului. De asemenea, în anumite situaţii, cadrul procesual poate fi
lărgit numai până la acest termen.
• Când instanţa apreciază că au fost lămurite toate aspectele de fapt şi de drept ale
cauzei declară închiderea dezbaterilor, urmând a se retrage pentru deliberare.

X. 3.Excepţiile procesuale reglementate de Codul de procedură civilă şi

caracteristicile acestora
Excepţiile procesuale se clasifică după mai multe criterii .
1. După obiectul lor excepţiile procesuale sunt excepţii de procedură şi excepţii de fond.
Această clasificare este consacrată în art. 137 C.proc.civ..
Excepţiile de procedură au în vedere încălcarea regulilor de procedură
referitoare la compunerea instanţelor şi competenţa de judecată a acestora. Fac parte din
această categorie spre exemplu excepţia de incompatibilitate, abţinere, recuzare,
necompetenţă, excepţia de conexitate, etc.
Excepţiile de fond au în vedere lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la
acţiune. Sunt excepţii de fond excepţia de prematuritate, a lipsei de interes, excepţia
lipsei de calitate procesuală sau de capacitate procesuală, prescripţia dreptului de a
obţine condamnarea pârâtului, excepţia autorităţii lucrului judecat, excepţia
imunităţii de jurisdicţie, excepţia privind caracterul subsidiar al acţiunii în
constantare a acţiunii faţă de acţiunea în realizare. Excepţia de fond se aseamănă cu
excepţia de procedură sub raportul terenului pe care se plasează dezbaterile,
deoarece partea care invocă excepţia nu contrazice dreptul ce face obiectul
judecăţii, dar nici nu-l recunoaşte, altfel spus invocarea excepţiei nu pune în discuţie
fondul dreptului.
2. După efectul procedural pe care tind să-l realize, excepţiile procesuale se
clasifică în excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii.
Excepţiile dilatorii sunt acelea care determină doar o amânare a soluţionării
cauzei. Fac parte din această categorie spre exemplu excepţia de incompatibilitate,
excepţia de recuzare, excepţia lipsei de citare, etc.
Excepţiile peremptorii sau dirimate sunt acele excepţii care tind la împiedicarea
judecăţii pe fond. Se include în această categorie excepţia puterii lucrului judecat, lipsei
calităţii sau a capacităţii procesuale, perimarea, etc.
3. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate excepţiile pot fi
absolute şi relative.
Excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme juridice de ordine publică.
Acestea pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă
din oficiu în orice fază a procesului.
Excepţiile relative privesc încălcarea unor norme dispozitive, putând fi invocate
numai de partea interesată şi numai într-un anumit termen, de regulă, la prima zi de
înfăţişare sau la primul termen următor termenului la care s-a săvârşit neregularitatea
procedurală.
Soluţionarea excepţiilor procesuale-a se vedea art. 137 alin 1 C.proc.civ.
 CAP.XI. PROBELE

XI. 1. Noţiune şi clasificare. Subiectul, obiectul şi sarcina probei

Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt
juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile.
Probele sunt administrate în procesul civil pentru a ajuta pe judecător să-şi
formeze convingerea în legătură cu faptele cercetate. Rezultă că subiectul probei este
judecătorul.
Obiectul probei este format din actele ori faptele juridice care sunt izvoare ale
raporturilor juridice concrete, actele ori faptele juridice care au dat naştere la dreptul
subiectiv civil şi obligaţia corelativă.
Sarcina probei este reglementată în art.1169C.civ.:”Cel ce face o propunere
înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

XI.2.Proba prin înscrisuri. Înscrisurile autentice. Înscrisurile sub semnătură

privată. Administrarea probei prin înscrisuri

Prin înscris se înţelege, de asemenea, orice declaraţie despre un act juridic sau un
fapt juridic stricto sensu, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere,
imprimare pe hârtie sau pe orice material.

A. Înscrisurile autentice
Definiţia înscrisului autentic este prevăzută în art.1171C.civ.::”Actul autentic este
acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are
dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Uneori forma autentică este cerută
ad validitatem, însă de cele mai multe ori părţile recurg la ea pentru avantajele pe care le
prezintă:

B. Administrarea probei prin înscrisuri

Părţile vor alătura la cererea de chemare în judecată şi întâmpinare copii
certificate de pe înscrisurile folosite ca mijloace de probă, sau le vor depune la prima zi
de înfăţişare.
Părţile sunt datoare să aibă asupra lor în şedinţă originalul înscrisului sau să-l
depună mai înainte în păstrarea grefei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris
(art.139alin.1C.proc.civ.). Depunerea originalului în păstrarea grefei dă posibilitatea
părţii adverse să consulte înscrisul.

XI.3. Proba prin declaraţia de martori. Persoane care pot fi ascultate ca martori.
Administrarea probei cu martori. Aprecierea probei cu martori.

Martorii sunt persoane străine de interesele în conflict, care relatează în faţa

instanţei de judecată fapte sau împrejurări referitoare la pricina ce se judecă, fapte ce ar
putea servi la soluţionarea ei. Mijlocul de probă este depoziţia martorului, în care se
materializează cunoştinţele acestuia despre faptele trecute pe care le-a recepţionat şi
memorat, iar nu martorul.
 Regulile şi excepţiile, referitoare la probarea actelor juridice prin declaraţiile
martorilor sunt prevăzute în art.1191-1198C.civ.
Persoane care pot fi ascultate ca martori
De regulă, orice persoană poate fi ascultată ca martor, excepţiile fiind
prevăzute expres de lege în art.189C.proc.civ.
Administrarea probei cu martori
Martorii se propun de părţi prin cererea de chemare în judecată şi prin
întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Dacă proba se solicită în cursul
judecăţii, în condiţiile art.138pct.2 şi 4 C.proc.civ., lista martorilor se va depune, sub
sancţiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare (art.186 alin.2C.proc.civ.).
Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul. Fiecare martor va fi
ascultat separat, cei neascultaţi neputând fi de faţă.

IX.4. Mărturisirea. Noţiunea şi caracterele juridice ale mărturisirii.

Clasificare. Administrarea probei mărturisirii. Interogatoriul.
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care
adversarul său îşi întemeiază pretenţiile şi care este de natură să producă efecte probatorii
împotriva celui ce a făcut-o. Mărturisirea nu se confundă cu mărturia întrucât ea provine
de la una din părţile litigante şi nu de la un martor, persoană ce nu este implicată direct în
proces.
În prezent mărturisirea are aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte mijloace de
probă.
XI.5. Prezumţiile. Noţiune. Clasificare.
Prezumţiiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt
cunoscut la unul necunoscut (art.1199 C.proc.civ.).

XI.6. Expertiza. Sediul materiei. Admisibilitatea şi administrarea expertizei.

Forţa probantă.
Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile pot recurge
atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de
specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.
Expertiza este reglementată în art. 201 – 214 C.proc.civ.

XI.7. Cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului este considerată o probă judiciară directă şi
reprezintă mijlocul prin care instanţa ia cunoştinţă în mod direct de starea unor lucruri,
de situaţia unui imobil sau despre alte împrejurări de fapt ce pot avea importanţă pentru
soluţionarea litigiului.
Cercetarea la faţa locului, se solicită de partea interesată sau se dispune din oficiu
de instanţă prin încheiere.

XI.8. Asigurarea dovezilor

Potrivit art.235 alin.1C.proc.civ.:”Oricine are interes să constate de urgenţă
mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile, sau
să dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui drept, va putea cere
administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de
administrat în viitor”.
De regulă, asigurarea dovezilor poate fi dispusă în condiţiile în care există
primejdie ca acestea să dispară sau să fie mai greu de administrat în viitor. Prin excepţie
de la regulă art.235alin.2 prevde că:”cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie
în întârziere, în cazul în care pârâtul îşi dă învoirea”.

CAP.XII. INCIDENTE PROCESUALE CE POT SĂ APARĂ ÎN

CURSUL JUDECĂŢII
XII.1. Suspendarea judecăţii. Noţiune. Forme. Procedura suspendării şi
efectele ei. Încetarea suspendării.
Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului acesteia, datorită apariţiei
unor împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, sau
independent de voinţa lor, fiind în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la
judecată .
Cazurile generale de suspendare sunt reglementate în art. 242 – 244 C.proc.civ.

XII. 2. Perimarea. Definiţia şi natura juridică. Delimitarea de decădere.

Domeniul de aplicare şi condiţiile perimării. Constatarea şi efectele perimării.
Perimarea reprezintă sancţiunea procedurală ce determină stingerea procesului în
faza în care se găseşte, datorită rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp
anume prevăzut de lege.
Potrivit art.248alin.1C.proc.civ.:”Orice cerere de chemare în judecată,
contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se
perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii
timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină când actul urma să fie îndeplinit din
oficiu.”.
XII. 3. Actele de dispoziţie ale părţilor. Renunţarea la judecată şi la drept.

A. Achiesarea. Tranzacţia
Principiul disponibilităţii, conferă părţilor dreptul ca prin acte procesuale de
dispoziţie să dispună de soarta procesului. Astfel, reclamantul poate renunţa la judecată
sau la dreptul pretins, pârâtul are posibilitatea de a achiesa la pretenţiile reclamantului
sau la hotărârea pronunţată împotriva sa, sau părţile pot pune capăt litigiului, prin
încheierea unei tranzacţii.

A. Renunţarea la judecată şi la drept

Renunţarea la judecată este actul de dispoziţie al reclamantului prin care acesta
renunţă la acţiunea formulată prin cererea de chemare în judecată.

C. Tranzacţia
Tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început sau
preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări
reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul
renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.
Tranzacţia este reglementată în Codul civil (art.1704-1717) şi în Codul de
procedură civilă (art.271-273).

CAP.XIII. ETAPA DELIBERĂRII

XIII.1. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii
După închiderea dezbaterilor urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.
Deliberarea reprezintă operaţia în cadrul căreia judecătorii stabilesc soluţia ce urmează să
fie pronunţată cu privire la litigiul dintre părţi.
Deliberarea se realizează, în secret, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu. După
deliberare, dacă completul este format din mai mulţi judecători, preşedintele completului
adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel
din urmă (art.256C.proc.civ.).
Dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se judecă din nou în complet
de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile (art.257alin.1C.proc.civ.). Completul de
divergenţă are atribuţii limitate, la cercetarea chestiunilor asupra cărora judecătorii
completului obişnuit nu s-au putut pune de acord. Dacă, după judecarea divergenţei, vor
fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie cel mai mult, sunt datori
să se unească într-o singură părere (art.257alin.3C.proc.civ.). După soluţionarea
punctelor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea
continua judecarea pricinii (art.257alin.5).
După încheierea deliberării, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se
semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este
cazul, opinia separată a judecătorilor rămaşi în minoritate. Dispozitivul se pronunţă, în
numele legii, de preşedinte în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor (art.258alin.1 şi 2
C.proc.civ.). După pronunţarea minutei, urmează redactarea hotărârii, cu respectarea
exigenţelor prevăzute în art.261C.proc.civ.
Hotărârea se redactează în două exemplare originale şi se comunică părţilor în
copie în cazul în care de la comunicare începe să curgă termenul de exercitare a apelului
sau recursului.
XIII.2. Hotărârea judecătorească
Hotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin
care se soluţionează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi.
După obiectul lor, hotărârile judecătoreşti se clasifică în sentinţe, decizii şi
încheieri. Sentinţele sunt hotărârile prin care instanţele rezolvă fondul cauzei în primă
instanţă sau prin care prima instanţă se dezinvesteşte în temeiul unei excepţii procesuale.
Deciziile sunt hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în
interesul legii. Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc
încheieri (art.255 C.proc.civ.).
După durata acţiunii lor, există hotărâri propriu-zise, care soluţionează fondul
pricinii şi au de regulă, o acţiune nelimitată în timp, şi hotărâri provizorii, cu efecte
limitate în timp.
Conţinutul hotărârii-a se vedea art. 261C.proc.civ.
 XIII.3. Termenul de graţie
Urmărirea silită începe la cererea creditorului şi numai după obţinerea la cererea
acestuia a titlului executoriu, însă instanţa poate acorda debitorului o amânare sau
eşalonare pentru executarea hotărârii. În acest sens
art.1101alin.2C.civ.dispune:”..judecătorii pot, în considerarea poziţiei debitorului, să
acorde mici termene pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile
în starea în care se găsesc”. Termenul de graţie se acordă în situaţii deosebite pentru a
nu fi prejudiciat creditorul care a câştigat procesul.

XIII.4. Cheltuielile de judecată

Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să
le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală şi se compun din taxa judiciară
de timbru şi alte cheltuieli făcute de părţi.

XIII.5. Investirea cu formulă executorie

Pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită, este necesară
îndeplinirea unei formalităţi, respectiv investirea cu formulă executorie.
Investirea cu formulă excutorie se face de prima instanţă
(art.374alin.2C.proc.civ.), chiar dacă hotărârea sa a fost modificată sau casată în căile de
atac. Instanţa are obligaţia de a verifica dacă hotărârea este definitivă sau irevocabilă,
deoarece, de regulă, numai acestea pot fi puse în executare silită. Instanţa se pronunţă
prin încheiere, dată fără citarea părţilor.
Formula executorie este prevăzută în art.269C.proc.civ.

XIII. 6. Execuţia vremelnică

Prin excepţie, de la regula potrivit căreia numai hotărârile definitive sau
irevocabile pot fi puse în excutare silită, se pot pune în executare şi hotărâri nedefinitive
dacă se bucură de execuţie vremelnică. Executarea vremelnică se prezintă sub două
forme: executare vremelnică de drept şi judecătorească. A se vedea art.278-280
C.proc.civ.

CAP.XIV. APELUL

A. Noţiuni generale privind apelul

Apelul este o cale ordinară de atac prin intermediul căreia oricare dintre părţi
poate solicita unei jurisdicţii superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de
fond.
În raport cu dispoziţiile care-l reglementează, apelul poate fi caracterizat ca o cale
de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.

B. Elementele apelului. Subiectele apelului. Obiectul apelului

Subiectele apelului
Subiectele apelului sunt părţile care s-au judecat în faţa primei instanţe. Au
calitate de părţi şi succesorii în drepturi ai părţilor, precum şi persoanele sau organele
cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală activă, alături de titularii drepturilor, în
cazul în care au sesizat prima instanţă de fond.

Obiectul apelului
Pot fi atacate cu apel, potrivit art.282C.proc.civ., hotărârile date în primă instanţă
de judecătorie şi tribunal.
Regula este că pot fi atacate cu apel toate hotărârile date de judecătorii şi tribunale
în primă instanţă, indiferent dacă s-au pronunţat sau nu în fond, apelul fiind, calea
obişnuită de atac, care permite judecarea în faţa unei instanţe superioare, în al doilea grad
de jurisdicţie.
De la această regulă, legea prevede anumite excepţii. Astfel, nu pot fi atacate cu
apel:
-hotărârile pronunţate în ultimă instanţă sau în primă şi ultimă instanţă, pe care
legea le declară fără drept de apel: renunţarea la dreptul pretins se constată printr-o
hotărâre dată fără drept de apel (art.247alin.4C.proc.civ.); hotărârea care consfinţeşte
învoiala părţilor se dă fără drept de apel (art.273C.proc.civ.) ori prevede că împotriva lor
se exercită recursul: hotărârile pronunţate asupra conflictelor de competenţă
(art.22alin.final.C.proc.civ.); hotărârile pronunţate asupra perimării (art.253
alin.2C.proc.civ.); hotărârea de anulare a acţiunii arbitrale (art.366 alin.2C.proc.civ.);
-hotărârile date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind
pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv,
atât în materie civilă cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare la
înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege (art.2821 alin.1C.proc.civ.); Dacă aceste cereri sunt formulate pe
cale accesorie sau incidentală, în lumina principiului “accesorium sequitur principale”
soluţia dată asupra lor este supusă căilor de atac prevăzute pentru cererea principală.
-hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva
hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor
organe cu astfel de activitate, dacă legea nu prevede altfel (art.2821 alin.2 C.proc.civ.).
Împotiva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul,
în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. Apelul împotriva hotărârii se
socoteşte făcut şi împotriva încheierilor (art.282alin.2 şi 3C.proc.civ.). Dacă hotărârea
finală este inapelabilă acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile premergătoare.

C. Termenul şi formele apelului. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de apel.

Termenul pentru exercitarea apelului. Cererea de apel
• Potrivit art.282 alin.1 C.proc.civ. hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt
supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă la tribunal sunt supuse
apelului la Curtea de Apel. Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face
apel decât odată cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.
Termenul de apel reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia se poate exercita
calea de atac a apelului şi este reglementat în art.284-286C.proc.civ.
Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu
dispune altfel (art.284 alin.1C.proc.civ.).
Cererea de apel
Cererea de apel –a se vedea art.287 C.proc.civ:
D. Efectele apelului
Cererea de apel produce următoarele efecte, specifice acestei căi de atac:
- investeşte instanţa de apel cu judecarea apelului. Dacă în cazul judecăţii în
prima instanţă, în mod excepţional, instanţa se poate sesiza din oficiu, instanţa
de apel nu se sesizează niciodată din oficiu. Din momentul sesizării instanţei
de apel, dobândeşte dreptul şi obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei.
- efectul suspensiv de executare. Efectul suspensiv de executare este o
trăsătură este o trăsătură definitorie a hotărârilor susceptibile de apel, acetea
neputând fi puse în executare silită cât timp sunt susceptibile de apel şi nici pe
perioada judecării cererii de apel. Efectul suspensiv de executare nu se
produce în cazul hotărârilor care sunt executorii de drept (art.278C.proc.civ.)
şi nici în cazul celor pronunţate în conformitate cu art.279C.proc.civ. Însă,
potrivit art.280C.proc.civ., instanţa de apel poate încuviinţa suspendarea
execuţiei vremelnice, cu darea unei cauţiuni, al cărei cuantum îl va fixa
instanţa. Dacă prima instanţă a respins cererea pentru încuviinţarea execuţiei
vremelnice, această cerere poate fi reiterată în apel. De asemenea, efectul
suspensiv al apelului, nu se produce în acele cazuri în care apelantul a achiesat
expres sau tacit la hotărârea pronuţată împotriva sa;
- efectul devolutiv, în sensul că apelul provoacă o nouă judecată în fond a
pricinii, cu privire la problemele de fapt şi de drept. Efectul devolutiv al
apelului cunoaşte două limite: instanţa de apel va cerceta cauza numai cu
privire la motivele indicate de apelant în cererea de apel; prin apel nu se poate
lărgi cadrul prorcesual stabilit în faţa primei instanţe.
Efectul devolutiv al apelului vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima
instanţă, nefiind admise modificări cu privire la calitatea părţilor, obiectul sau cauza
cererii de chemare în judecată şi nici formularea unor cereri noi. În acest sens, art.294
alin.1C.proc.civ.prevede că:”În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau
obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de
procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.

Procedura de judecată a apelului. Principalele momente în desfăşurarea

judecăţii. Probele în apel. Soluţii în apel
După primirea dosarului, la instanţa de apel se desfăşoară o procedură o
procedură prealabilă soluţionării cauzei în şedinţă publică. Procedura prealabilă vizează
în primul rând fixarea termenului de judecată şi asigurarea contradictorialităţii şi a
dreptului de apărare în faţa instanţei de apel.
Termenul de judecată se fixează astfel încât, de la primirea citaţiei, intimatul să
aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente,
cel puţin 5 zile. Dacă intimatul preşedintele va putea fixa un termen mai îndelungat. Prin
citaţie, intimatul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, unde
urmează a i se face comunicările privind procesul (art.1141 alin.4C.proc.civ.).
Preşedintele va dispune să se comunice intimatului, odată cu citaţia, o copie după
cererea de apel, împreună cu copiile de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost
înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune întâmpinare cu
cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată (art.289 alin.2C.proc.civ.).
În cazul în care intimatul nu a primit în termenul prevăzut de art.1141,
comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor invocate, va putea cere, la prima zi de
înfăţişare, un termen înăuntrul căruia să depună întâmpinare. Dacă intimatul lipseşte la
prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost communicate, va
dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost
communicate în termen, instanţa va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor
art.1141 alin.3 sau 4, după caz (art.291 C.proc.civ.).
Apelurile făcute vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de apel
(art.289alin.4C.proc.civ.). Dacă apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost
repartizate la secţii deosebite, preşedintele ultimei secţii investite va dispune trimiterea
dosarului la secţia cea dintâi investită.
În ceea ce priveşte compunerea completului de judecată, judecarea apelului se
face, în complet de doi judecători.
Apelul se judecă după regulile de la judecata în prima instanţă având în vedere şi
dispoziţiile speciale în materia apelului (art.298C.proc.civ.). Astfel, se vor aplica şi în
apel dispoziţiile privitoare la înfăţişări şi dezbateri, la condiţiile în care părţile pot fi
reprezentate în justiţie, la invocarea şi soluţionarea excepţiilor, administrarea dovezilor,
deliberarea şi pronunţarea hotărârii, renunţarea, achiesarea, tranzacţia, cu condiţia să nu
contravină dispoziţiilor din materia apelului.
O primă dispoziţie specială în materia apelului, este prevăzută în
art.292alin.1C.proc.civ.:”Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte
motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate la prima instanţă sau
arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi
administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Art.292
alin.2C.proc.civ.obligă instanţa de apel să se pronunţe, în fond, numai pe baza celor
invocate la prima instanţă în cazul în care apelul nu se motivează, ori motivarea apelului
sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi.
De asemenea, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul
cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Altă dispoziţie specială, prevăzută în art.295alin.1C.proc.civ., stabileşte limitele
în care instanţa de apel va cerceta fondul pricinii. Astfel, potrivit art.295
alin.1C.proc.civ.:”Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea
situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot
fi invocate şi din oficiu”.

E. Soluţii în apel

În legătură cu soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel, Codul de

procedură civilă prevede în art.296 Teza I C.proc.civ. că instanţa de apel poate păstra ori
schimba în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în
propria cale de atac o situaţie mai gra decât aceea din hotărârea atacată.
Păstrarea hotărârii atacate echivalează cu respingerea cererii de apel.
Respingerea apelului are ca efect menţinerea sentinţei împotriva căreia s-a exercitat calea
de atac. Această soluţie se pronunţă de instanţa de apel atunci când motivele invocate de
apelant au fost găsite neîntemeiate.
Instanţa de apel poate admite cererea de apel schimbând hotărârea atacată în tot
sau în parte. În acest caz este însă necesar să se arate de instanţa de apel că s-a admis
apelul şi să se reproducă soluţia dată de instanţa de apel pe fond.
În cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în
judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel găsind apelul întemeiat, a
anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre
definitivă (art.297alin.1C.proc.civ.). Hotărârea pronunţată, fiind definitivă va putea fi
atacată numai cu recurs.
Dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru încălcarea normelor referitoare la
competenţă, instanţa de apel anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare
instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul
când constată propria sa competenţă. În acest caz, precum şi atunci când există vreun alt
motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau
în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare
(art.297alin.2C.proc.civ.). În acest caz, hotărârea pronunţată va putea fi atacată cu apel,
dacă prin lege nuse prevede altfel.

CAP. XV. RECURSUL

A. Noţiuni generale privind recursul
Recursul este cale extraordinară de atac, prin care partea interesată sau procurorul
solicită, în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri dată
fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională, urmărindu-se în
principiu să se dispună o rejudecare a fondului sub aspectul motivului de casare.

B. Elementele recursului. Subiectele, obiectul şi motivele recursului

În recurs, partea care exercită calea de atac poartă denumirea de recurent,
iar cea împotriva căreia se exercită recursul. Poate avea calitate de recurent sau de intimat
oricare dintre părţi indiferent de poziţia procesuală avută în faţa instanţei de fond.
Obiectul recursului
Sunt hotărâri susceptibile de recurs, potrivit art.299alin.1C.proc.civ-hotărârile
date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege,
hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
În prima categorie se încadrează acele sentinţe care au fost pronunţate fără drept
de apel. Aceste cazuri sunt limitativ prevăzute de lege: în cazul conflictelor de
competenţă (art.22alin.5C.proc.civ.); hotărâri de expedient (art.273C.proc.civ.); hotărârea
prin care instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv
(art.247alin.4C.proc.civ.); hotărâri pronunţate în revizuire pentru contrareitate de hotărâri
(art.328alin.2C.proc.civ.).
Principala categorie a hotărârilor susceptibile de recurs sunt cele pronunţate în
apel, indiferent de soluţia la care s-a oprit instanţa de apel. Recursul nu poate fi însă
exercitat, omisso medio, trecând peste calea de atac a apelului. Hotărârea dată în primă
instanţă care nu a fost atacată cu apel nu mai poate fi atacată nici cu recurs, ea devenind
irevocabilă la expirarea termenului de apel.
 În cazul hotărârilor pronunţate într-o contestaţie în anulare, revizuire sau
contestaţie la executare, regula este că acestea pot fi atacate cu recurs numai dacă şi
hotărârile pronunţate asupra fondului erau susceptibile de recurs.
Încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs numai o dată cu fondul cauzei,
cu excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii în faţa instanţei de apel.
Încheierile prin care s-a dispus suspendarea judecăţii pot fi atacate separat cu
recurs. Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării
procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol (art.2441C.proc.civ.).

Motivele de recurs
Simpla nenulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea
pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci recurentul are obligaţia să-şi
întemeieze recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.
A se vedea art.304C.proc.civ.,
• Când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale
• Când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la
dezbaterea în fond a pricinii
• Când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe
• Când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti
• Când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute
sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2
• Dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut
• Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde
motive contradictorii ori străine de natura pricinii
• Când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat
natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia
• Când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a legii

C.Termenul şi formele recursului. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de

recurs. Termenul de recurs. Cererea de recurs
Potrivit art.299 alin.2 C.prov.civ., recursul se judecă de instanţa imediat
superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.
Potrivit principiului colegialităţii, recursul se judecă de un complet format din trei
judecători.

D.Termenul de recurs
Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu
dispune altfel (art.301C.proc.civ.).
Termenul de 15 zile prevăzut de art.301C.proc.civ.constituie dreptul comun în
materia recursului. De la această regulă există excepţii atât în ceea ce priveşte durata
termenului, cât şi în ceea ce priveşte punctul de la care termenul începe să curgă.
În ceea ce priveşte durata termenului de recurs, Codul de procedură civilă instituie
anumite termene speciale de recurs, constituind excepţii de la regula menţionată:
 -termenul de recurs împotriva hotărârii prin care se soluţionează conflictele de
competenţă este de 5 zile (art.22alin.5C.proc.civ.);
-termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale este de 5 zile
(art.582alin.3C.proc.civ.);
-termenul de recurs împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile
(art.619C.proc.civ.).

E. Cererea de recurs –a se vedea art. 3021 C.proc.civ.

F. Procedura de judecată a recursului
După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei
hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul împreună cu dovezile de
îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii (art.306alin.6 C.proc.civ.).
La termenul stabilit pentru judecata recursului, preşedintele completului va da mai
întâi cuvântul recurentului, iar apoi intimatului (art.309alin.1C.proc.civ.). Dacă
procurorul este parte principală (când a pornit acţiunea în temeiul art.45 alin.1C.proc.civ.)
sau recurent va avea primul cuvântul, iar în celelalte cazuri va vorbi ultimul.
Inainte de a se trece la dezbaterea motivelor de casare, instanţa va soluţiona
excepţiile de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a recursului.
Instanţa, prin soluţionarea recursului, nu rejudecă pricina în fond, ci controlează
hotărârea atacată în raport de motivele de casare invocate de recurent.
Dacă recursul este declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi
atacată cu apel, instanţa de recurs va examina cauza sub toate aspectele.
Art.305C.proc.civ. consacră regula inadmisibilităţii probelor noi în recurs, cu
excepţia înscrisurilor. Această regulă se întemeiază pe o raţiune precisă, anume aceea că
esenţialmente recursul nu este o cale devolutivă de atac, ci un mijloc procedural prin care
se realizează doar un examen al hotărârii atacate.
Limitarea privitoare la probele ce pot fi administrate există numai pentru etapa
recursului, după casare putând fi administrată orice probă necesară soluţionării cauzei.
Şi în etapa recursului pot apare incidente de procedură, de natură să întrerupă sau
să stingă cursul judecăţii sau să modifice soluţia. Astfel, recursul: poate fi suspendat
pentru motivele prevăzute de art.242-244C.proc.civ.; se poate perima, dacă a rămas în
nelucrare din vina recurentului, timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie
comercială; se poate stinge prin actele de dispoziţie ale părţilor.

G.Soluţii în recurs
Potrivit art.312alin.1C.proc.civ.:”Instanţa poate admite recursul, îl poate respinge
sau anula ori poate constata perimarea lui”.
În cazul admiterii recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată, în
tot sau în parte (art.312 alin.2C.proc.civ.).
Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art.304pct.
6, 7, 8, şi 9C.proc.civ., iar casarea, pentru cele prevăzute de art.304pct. 1, 2, 3, 4 şi 5
C.proc.civ., precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a
soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este
posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. În scopul asigurării unei judecăţi
unitare, dacă instanţa găseşte întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag
modificarea, iar altele casarea, va dispune casarea totală a hotărârii atacate
(art.312alin.3C.proc.civ.).
Casarea poate fi totală, atunci când vizează întreaga hotărâre atacată, sau parţială,
când se desfiinţează numai o parte din hotărârea atacată.
Distincţia dintre casarea totală şi parţială, prezintă importanţă pentru stabilirea
limitelor în care se va rejudeca fondul după casare.
Din punct de vedere al instanţei care va judeca pricina după casare se face
distincţie între casarea cu reţinere şi casarea cu trimitere.
Recursul poate fi respins ca:
- nefondat, când instanţa de recurs constată că hotărârea atacată este legală şi
temeinică;
- fiind tardiv introdus, caz în care hotărârea devine irevocabilă la expirarea
termenului de recurs;
- inadmisibil, în situaţia în care este este exercitat omisso medio, împotriva unei
hotărâri de primă instanţă neapelată, deşi partea avea la îndemână calea de atac a
apelului;
- neavenit, în situaţia în care recursul a fost exercitat de intervenientul accesoriu,
fără ca partea în favoarea căreia s-a intervenit să fi declarat recurs;
- nesusţinut, în materia divorţului, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul
(art.612alin.2C.proc.civ.).
Recursul mai poate fi anulat, spre exemplu, ca netimbrat sau insuficient timbrat
ori ca fiind introdus de o persoană, fără calitate procesuală.
Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs este irevocabilă chiar dacă prin aceasta
s-a soluţionat fondul pricinii (art.377alin.2 pct.4 C.proc.civ.). Fiind irevocabilă, această
hotărâre nu mai poate fi atacată cu un nou recurs, ci numai prin intermediul contestaţiei în
anulare sau revizuirii, pentru motivele prevăzute expres de lege.

H. Judecata în fond după casare

Art.315C.proc.civ.stabileşte limitele în care instanţa va rejudeca pricina după
casare.
Instanţa care rejudecă fondul are obligaţia de a respecta îndrumările date de
instanţa de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate de aceasta şi cu privire la
necesitatea de a clarifica anumite împrejurări de fapt prin administrarea unor probe.
Această regulă trebuie respectată atât de instanţa sesizată după casarea cu trimitere spre
rejudecare, cât şi de instanţa de recurs, în caz de casare cu reţinere.
Judecata după casare se realizează cu respectarea împrejurărilor care au
determinat casarea, instanţa de fond, ţinând seama de toate motivele invocate şi având
deplină putere să aprecieze probele şi să stabilească faptele, ţinând seama de indicaţiile
date prin decizia care a admis recursul. Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea
formelor procedurale, judecata va începe de la actul anulat (art.315alin.2C.proc.civ.).
În caz de casare parţială, instanţa care rejudecă fondul are un câmp de judecată
restrâns, din obiectivul acesteia retrăgându-se acele capete de cerere şi acele probleme
care au rămas rezolvate irevocabil.
În cazul casării totale, instanţa care rejudecă fondul, va judeca procesul în
întregime.
 După casarea hotărârii devin aplicabile şi prevederile art.296C.proc.civ.care
consacră principiul potrivit căruia, recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac
o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el
consimte la aceasta… Principiul “non reformatio in pejus”nu are caracter de ordine
publică, de vreme ce recurentul poate consimţi să i se creeze o situaţie mai grea în propria
cale de atac. Având în vedere consecinţele la care se expune, recurentul trebuie să-şi
manifeste consimţământul la agravarea situaţiei în propria cale de atac, în mod expres.

CAP. XVI. CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se

cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege, şă îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Codul de procedură civilă consacră în art.317-318 două forme ale contestaţiei în
anulare, care se deosebesc între ele prin condiţiile de admisibilitate şi prin motivele
diferite pentru care pot fi exercitate.
A. Contestaţia în anulare obişnuită. Motive şi condiţii de admisibilitate
Contestaţia în anulare obişnuită este calea extraordinară de atac prin intermediul
căreia partea interesată poate obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile
pentru motivele expres prevăzute de art.317C.proc.civ., dar numai dacă motivele nu au
putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Potrivit art.317C.proc.civ., contestaţia în anulare poate fi exercitată în următoarele
cazuri:
• când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost
îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
• când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică
privitoare la competenţă.

B. Contestaţia în anulare specială. Motive şi condiţii de admisibilitate

Contestaţia în anulare specială este calea extraordinară de atac prin intermediul
căreia partea interesată poate obţine retractarea unei hotărâri pronunţate de instanţa de
recurs pentru motivele expres prevăzute de art.318C.proc.civ.:
• când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale;
• când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală
să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

CAP. XVII. REVIZUIREA

A. Noţiune. Obiectul revizuirii

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nesuspensivă de
executare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres determinate de lege.
Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac, motivele pentru
care poate fi exercitată fiind expres prevăzute de lege.
 Art.322alin.1C.proc.civ. limitează obiectul revizuirii la hotărârile rămase
definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, şi la hotărârile instanţei de recurs atunci
când evocă fondul.
B. Motivele de revizuire
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea este admisibilă numai în cazurile
expres şi limitativ prevăzute de art.322pct.1-9C.proc.civ.:

C. Subiectele revizuirii
În revizuire partea care exercită calea de atac poartă denumirea de revizuient, iar
cea împotriva căreia se introduce cererea, intimat. Revizuient poate fi oricare din părţille
care a figurat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, cu condiţia de a justifica
un interes. Calea de atac a revizuirii poate fi exercitată şi de procuror, indiferent dacă a
participat sau nu la judecată.
D. Instanţa competentă
Potrivit art.323alin.1C.proc.civ., competenţa soluţionării cererii de revizuire
revine instanţei care a soluţionat cauza în fond. De regulă, revizuirea este o cale de atac
de retractare, de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Dacă revizuirea se cere pentru contrareitate de hotărâri, ea devine o cale de atac de
reformare, astfel încât competenţa va aparţine instanţei mai mare în grad faţă de instanţa
sau instanţele care au pronunţat hotărâri potrivnice.

E. Termenul de revizuire
Codul de procedură civilă instituie trei termene în care ar putea fi exercitată
revizuirea, respectiv termenul de drept comun cu durata de o lună, termenul de 6 luni în
cazul motivului prevăzut de art.322pct.6C.proc.civ., termenul de 15 zile în cazul
întemeiat pe art.322pct.8C.proc.civ. şi termenul de 3 luni pentru motivul prevăzut la
art..322pct.9C.proc.civ.

F. Judecata cererii de revizuire

Deoarece legea nu stabileşte reguli speciale referitoare la conţinutul cererii de
revizuire se vor aplica dispoziţiile generale prevăzute de art.82-84 şi 112C.proc.civ..

CAP. XVIII. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca scop
realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Exercitarea acestei căi
extraordinare de atac urmăreşte să fixeze jurisprudenţa asupra problemelor de drept care
au fost soluţionate în mod diferit, în scopul de a asigura o interpretare şi aplicare
uniformă a legii cu efecte numai pentru viitor.
Recursul în interesul legii, este reglementat în art.329 C.proc.civ.
Deşi în reglementarea actuală, deciziile date asupra recursului în interesul legii nu
mai sunt obligatorii pentru instanţe, rezolvarea dată de instanţa supremă unei probleme de
drept se va impune prin valoarea argumentelor invocate pentru justificarea soluţiei
respective.
CAP. XIX. PROCEDURI SPECIALE
 I. Ordonanţa preşedinţială
Procedura ordonanţei preşedinţiale este reglementată în art.581-582C.proc.civ. şi
se înfăţişează ca o procedură specială reglementată de lege în scopul luării unor măsuri
vremelnice în cazuri urgente.
A. Admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale
Pentru admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale se cer a fi îndeplinite atât condiţiile
generale necesare pentru exercitarea oricărei acţiuni, cât şi anumite condiţii speciale care
rezultă din dispoziţiile legale incidente în materie.
Potrivit art.581alin.1C.proc.civ.:”Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri
grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei
pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu
prilejul unei executări”.
B. Domeniu de aplicare
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, calea ordonanţei preşedinţiale poate fi
folosită în orice litigiu şi indiferent dacă instanţa este sau nu sesizată asupra fondului. Ordonanţa
preşedinţială îşi găseşte aplicare în special în materia raporturilor de familie, de vecinătate şi
proprietate, locative, comerciale şi de executare silită.

C. Procedura de judecată a cererii de ordonanţă preşedinţială

Instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii de ordonanţă preşedinţială este instanţa
competentă să soluţioneze pricina în fond (art.581alin.2Cproc.civ.).
Sesizarea instanţei se realizează prin cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de partea
interesată, care va cuprinde menţiunile prevăzute de art.112C.proc.civ. Având în vedere caracterul
sumar al procedurii, cererea de ordonanţă preşedinţială nu trebuie să cuprindă toate elementele pe
care legea la prevede pentru cererea de chemare în judecată, ci numai elementele esenţiale ale
actului de sesizare, respectiv măsura solicitată, justificarea urgenţei, probele invocate pentru
susţinerea cererii şi semnătura.
Judecata se desfăşoară potrivit dispoziţiilor de drept comun, cu derogările prevăzute de lege.
Judecata cererii de ordonanţă preşedinţială se face cu sau fără citarea părţilor şi chiar atunci
când există judecată asupra fondului (art.581alin.3tezaI C.proc.civ.). Regula o reprezintă citarea
părţilor, lipsa citării fiind expresia urgenţei şi nu a încălcării drepturilor procesuale ale părţilor.
În privinţa probelor, se aplică regulile generale privind admisibilitatea, administrarea şi
aprecierea acestora. Însă, având în vedere urgenţa soluţiei ce trebuie pronunţată şi caracterul
vremelnic la măsurii ce trbuie dispusă, instanţa nu va înciviinţa administrarea acelor probe care ar
tergiversa judecata.
Hotărârea pronunţată în această procedură specială poartă denumirea de ordonanţă
preşedinţială şi va cuprinde toate elementele unei hotărâri judecătoreşti. Ordonanţa preşedinţială este
vremelnică şi executorie. Instanţa poate hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea
unui termen (art.581alin.4C.proc.civ.).
Ordonanţa preşedinţială se bucură de putere de lucru judecat relativă, numai faţă de o nouă
cerere de ordonanţă preşedinţială, în care sizuaţia de fapt şi de drept este identică, nu şi faţă de
procesul în fond.
Hotărârea pronunţată este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat
cu citarea părţilor, şi de la comunicare dacă s-a dat fără citarea lor.
 II. Procedura divorţului
De regulă, căsătoria se încheie pe viaţă, mijlocul firesc de încetare a acesteia fiind decesul
unuia din soţi. Dar, căsătoria se poate desface şi prin divorţ dacă există motive temeinice care au
vătămat grav raporturile dintre soţi.
În acest sens, art.38 alin.1C.fam. dispune că :”Instanţa judecătorească poate desface
căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
Divorţul este supus unei proceduri speciale, reglementate în art.607-619 C.proc.civ., care
cuprinde anumite reguli derogatorii de la procedura de drept comun, în ceea ce priveşte competenţa,
conţinutul cererii de divorţ, regimul probelor, procedura de judecată şi căile de atac.
A. Competenţa în materia divorţului
În ceea ce priveşte competenţa în materia divorţului, art.607 Teza I C.proc.civ., prevede
că:”Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă
domiciliu comun al soţilor”.
Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte în
circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, competenţa aparţine
instanţei de la domiciliul pârâtului, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă
judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului (art.607 Teza II C.proc.civ.).
Cererea de divorţ va cuprinde pe lângă elementele prevăzute de art.112 C.proc.civ. numele
copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din
căsătorie. Dacă nu există copii minori născuţi din căsătorie se va face menţiune în acest sens (art.612
alin.1 şi 2C.proc.civ.). La cererea de chemare în judecată se va alătura certificatul de căsătorie şi
certificatele de naştere ale copiilor minori născuţi din căsătorie sau care au aceeaşi situaţie legală
(art.612 alin.3C.proc.civ.).
B. Procedura de judecată în faţa instanţei de fond. Elemente derogatorii de
la procedura de drept comun
Potrivit art.612 alin.4 C.proc.civ.:”Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare,
se va prezenta personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei”.
Preşedintele instanţei are obligaţia de a-i da reclamantului sfaturi de împăcare, iar dacă
acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei (art.613C.proc.civ.).
Nerespectarea acestei obligaţii trebuie dovedită de reclamant care, pentru a obţine anularea hotărârii,
va trebui să invoce îndeplinirea cerinţelor art.105 alin.2C.proc.civ.
Prin excepţie de la dreptul comun, care îngăduie părţilor să-şi exercite drepturile procedurale
personal sau prin reprezentant, în materia divorţului, art.614 C.proc.civ. instituie regula înfăţişării
personale a părţilor în faţa instanţelor de fond. Părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar, numai
dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este
pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate.
Potrivit art.616 C.proc.civ.:”Dacă la termenul de judecată în primă instanţă, reclamantul
lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută”. Prin
această dispoziţie, derogatorie de la dreptul comun, se instituie o sancţiune procedurală specială-
respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută-ce are drept temei culpa procesuală dedusă din
neînfăţişarea reclamantului la termenul de judecată, în primă instanţă. Sancţiunea operează numai
atunci când, cumulativ, lipsa reclamantului este nejustificată şi doar pârâtul se înfăţişează la judecată
şi se bazează pe prezumţia legală de renunţare la judecată.
Legea procesuală, dă posibilitatea şi soţului pârât să ceară desfacerea căsătoriei prin cerere
reconvenţională, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare în şedinţă publică, pentru faptele
petrecute înainte de această dată. Nerespectarea termenului privind introducerea cererii
reconvenţionale atrage sancţiunea decăderii, soţul pârât nemaiputând cere divorţul pentru motivele
proprii avute până atunci.
Pentru faptele petrecute după prima zi de înfăţişare, pârâtul va putea face cerere
reconvenţională până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului (art.608
Teza a-II-a C.proc.civ.).
Cererea reconvenţională se face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea
reclamantului, fără a fi posibilă disjungerea, chiar dacă la data formulării ei cererea principală era în
stare de judecată.
Pentru motivele de divorţ ivite după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce
judecata primei cereri se afla în apel, prin derogare de la art.294 alin.1C.proc.civ., art.609C.proc.civ.
acordă posibilitatea soţului pârât de a formula cerere reconvenţională direct la instanţa investită cu
judecarea apelului.
Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele prevăzute de lege atrage decăderea
soţului pârât din dreptul de a cere divorţul, afară de cazul când cererea reclamantului a fost respinsă
şi motivele divorţului s.au ivit în urmă (art.610C.proc.civ.).
În lipsa cererii reconvenţionale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorţ invocate
de reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă vina soţului
reclamant. În situaţia în care, în urma administrării dovezilor, instanţa constată vina ambilor soţi,
poate pronunţa divorţul, chiar în lipsa cererii reconvenţionale (art.617alin.1C.proc.civ.).
De asemenea, prin cererea de divorţ sau prin cererea reconvenţională, se poate solicita
soluţionarea unor cereri accesorii, referitoare la: încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor
minori şi contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a acestora (art.42C.fam.); încuviinţarea purtării numelui avut în timpul căsătoriei şi
după desfacerea acesteia (art.27C.fam.); partajul bunurilor comune; plata pensiei de întreţinere, în
condiţiile art.41C.fam.; beneficiul contractului de locaţiune.
În materia probelor, derogarea de la dreptul comun se prezintă sub două aspecte:
-mijloace de probă neadmise în dreptul comun, dar admise în materia divorţului. În acest
sens, art.190C.proc.civ., prevede posibilitatea audierii ca martori a rudelor şi afinilor până la gradul
al treilea inclusiv, în afară de descendenţi;
-mijloace de probă admise în dreptul comun, dar neadmise în materia divorţului.
Interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de divorţ (art.612alin.6C.proc.civ.).
Interogatoriul este însă admisibil pentru soluţionarea cererilor accesorii. Pentru soluţionarea cererii
accesorii privind încredinţarea copiilor minori, se vor asculta părinţii, autoritatea tutelară şi minorul
dacă a împlinit vârsta de 10 ani (art.42C.fam.). Ascultarea copilului minor se va face în camera de
consiliu, iar în funcţie de împrejurări, dacă instanţa găseşte potrivit, va asculta copilul fără ca părţile
sau alte persoane să fie de faţă (art.144*C.proc.civ.).
Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Instanţa va putea să dispună judecarea în
camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare
a probelor. În toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică (art.615C.proc.civ.).
C. Hotărârea de divorţ
În procesul de divorţ deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii se fac, în general, după
regulile dreptului comun.
Instanţa de divorţ poate pronunţa următoarele soluţii:
-respingerea cererii de divorţ.
 Cererea de divorţ ca nesusţinută, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul
(art.616C.proc.civ.). Divorţul poate fi respins şi în situaţia în care din dezbateri rezultă vina
exclusivă a soţului reclamant, iar soţul pârât nu a cerut desfacerea căsătoriei prin cerere
reconvenţională.
-desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi.
Această soluţie se aplică în cazul care divorţul se pronunţă pe baza acordului soţilor în
condiţiile art.38alin.2C.fam. Deşi art.617alin.3C.proc.civ. are în vedere numai divorţul pronunţat în
condiţiile art.38alin.2C.fam., soluţia se aplică şi în cazul divorţului remediu reglementat de
art.38alin.3C.fam., în cazul divorţului cerut de oricare dintre soţi, când starea sănătăţii sale face
imposibilă continuarea căsătoriei.
-desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului pârât sau din vina ambilor soţi.
În principiu, în cazul dovedirii motivelor de divorţ, acţiunea va fi admisă din vina exclusivă a
soţului pârât. În cazul în care, soţul pârât a formulat cerere reconvenţională este posibilă desfacerea
căsătoriei din vina exclusivă a soţului reclamant sau din vina ambilor soţi.
Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva dacă ambele părţi solicită
instanţei aceasta (art.617alin.2C.proc.civ.).
În conformitate cu art.39alin.1C.fam.:”Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin
care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă”.
Referitor la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii de divorţ, art.619C.proc.civ.,
instituie anumite derogări de la dreptul comun.
O altă particularitate, în materia divorţului, se referă la respingerea apelului sau, după
caz, ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul şi la posibilitatea judecării apelului
introdus de pârât, chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul.
Hotărârea de divorţ pronunţată în condiţiile art.6131alin.1C.proc.civ., este definitivă şi
irevocabilă în ce priveşte divorţul (art.619 alin.5C.proc.civ.). Aceste hotărâri pot fi atacate cu apel
sau cu recurs, numai penrtu cererile accesorii.
Indiferent de soluţia dată în fond, hotărârea în materie de divorţ nu este supusă revizuirii, în
schimb se poate folosi calea extraordinară de atac a revizuirii.

BIBLIOGRAFIE
1. Ghe. Dinu -Drept procesual civil-curs universitar, ediţia a II-a, Editura Tipp.Slobozia
2008
2.V. M. Ciobanu s.a., Drept procesual civil. Acte normative esentiale pentru judecatori,
avocati, notari publici, consilieri juridici si executori judecatoresti, Bucuresti, Editura
Global Lex, 2003.
3. V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila. Editia a II-a, Editura
"National", 1998 (vol. I si II).
4. G. Boroi "Codul de procedura civila comentat si adnotat", vol. I, Editura "All Beck",
Bucuresti, 2007.
5. M. Condoiu, Drept procesual civil, note de curs I, Editura Fundatiei de Maine,
Bucuresti 2007
6. M. Condoiu, Drept procesual civil, note de curs II, Editura Fundatiei de Maine,
Bucuresti 2007