NOTIUNI INTRODICTIVE PRIVIND PROCESUL CIVIL

Noțiunea, fazele și etapele procesului civil

Procesul civil parcurge două mari faze: faza judecății și faza executării silite.
Faza judecății cuprinde judecata în primă instanță și judecata în căile de atac.
Judecata în primă instanță parcurge de regulă patru etape: etapa scrisă, etapa cercetării
procesului, etapa dezbaterilor și etapa deliberării și pronunțării hotărârii.

Normele de drept procesual civil

Clasificare
Prin norme ale dreptului procesual civil desemnăm acele reguli generale și abstracte
care reglementează organizarea și desfășurarea procesului civil.
Sub aspectul obiectului, normele procesuale se împart în norme de organizare
judecătorească, norme de competență și norme de procedură;
Normele de organizare judecătorească reglementează funcționarea instanțelor
judecătorești și a parchetelor, admiterea în magistratură, statutul magistraților, compunerea și
constituirea instanței, activitatea personalului auxiliar.
Normele de competență reglementează delimitarea atribuțiilor instanțelor
judecătorești de atribuțiile altor organe de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională,
repartizarea pricinilor civile de competența instanțelor judecătorești între instanțe de grad
diferit, precum și între instanțe de același grad.
Normele de procedură reglementează modul de judecată precum și executarea silită.
În funcție de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept procesual pot fi
norme generale și norme speciale.
Normele generale se aplică în toate cazurile și în orice materie, dacă legea nu prevede
altfel.
Normele speciale sunt aplicabile numai în cazurile expres stabilite de lege.
În ce priveşte raportul dintre normele generale şi cele speciale, se disting două reguli.
- norma specială derogă de la norma generală, însă norma generală nu derogă de la norma
specială;
- norma specială se aplică prioritar față de norma generală chiar și atunci când norma specială
este mai veche decât norma generală.
O normă de drept procesual civil specială nu poate fi modificată sau abrogată decât
expres (și direct) de o normă generală ulterioară.
Norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme
speciale.
În funcție de natura interesului sunt: norme de ordine publică și norme de ordine
privată.
Norma de drept procesual civil este de ordine privată dacă urmărește ocrotirea unui
interes individual, în schimb, este de ordine publică dacă depășește cadrul interesului
individual al părților, protejând (și) un interes public sau chiar interesul general al societății.

Reguli de interpretare.
Normele de organizare judecătorească au caracter de ordine publică, exceptând
normele care reglementează recuzarea pentru cauzele de incompatibilitate prevăzute de art.
42 C. proc. civ.
Normele de competență generală, normele de competență materială și normele de
competență teritorială exclusivă sunt de ordine publică, astfel cum stabilește art. 129 alin. 2
C. proc. civ. Sunt însă de ordine privat, potrivit art. 129 alin. 3 C. proc. civ. , normele care
reglementează competența teritorială atunci când părțile pot înlătura o asemenea competență.
Normele de procedură au caracter de ordine publică dacă determină ordinea firească a
judecății și a executării silite, sau dacă stabilesc principii ale procedurii civile, însă au
caracter de ordine privată dacă stabilesc facilități pentru ambele părți ori pentru una dintre
ele.

Aplicarea în timp a normelor de drept procesual civil – art. 24 – 27 C. proc. civ.

Legiuitorul a optat pentru regula care dă cea mai mare satisfacție previziunii, potrivit
căreia faza judecății, în întregul ei, este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul
pornirii acesteia, respectiv, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, iar faza
executării silite este guvernată de legea în vigoare la momentul declanșării executării.
Referitor la succesiunea în timp a normelor de competență, procesele în curs de
judecată la data schimbării competenței instanței legal investite vor continua să fie judecate
de acele instanțe, potrivit legii sub care au început. În caz de trimitere spre rejudecare, rămân
aplicabile dispozițiile legale privitoare la competența în vigoare la data când a început
procesul.
Pentru ipoteza în care legea nouă desființează o instanță, dosarele se vor trimite din
oficiu instanței competente potrivit legii.
În ceea ce privește legea aplicabilă mijloacelor de probă, art. 26 C. proc. civ. distinge
între admisibilitatea și forța probantă și administrarea probelor. Condițiile de admisibilitate și
puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale vor fi guvernate de legea
în vigoare la data producerii, a săvârșirii faptelor juridica care fac obiectul probațiunii.
Admisibilitatea probelor nepreconstituite este guvernată de legea în vigoare la data
declanșării procesului. Administrarea probelor se va face potrivit legii în vigoare la data
administrării lor.
Și hotărârii judecătorești îi sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la data începerii
procesului, „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de
legea sub care a început procesul”.
Executarea silită este guvernată de legea în vigoare la momentul declanșării sale.
În ceea ce privește caracterul executoriu, titlurile executorii nu sunt supuse regulii
înscrise în art. 24 C. proc. civ. Astfel, sub acest aspect, hotărârile judecătorești și arbitrale
sunt supuse legii care guvernează efectele acestora, deoarece executorialitatea este un efect al
hotărârii judecătorești. Celelalte înscrisuri vor fi supuse legii în vigoare la data întocmirii lor,
deoarece, în cazul acestor titluri executorii, executorialitatea este o caracteristică intrinsecă a
înscrisurilor respective.

Aplicarea în spațiu a normelor de drept procesual civil – art. 28 C. proc. civ.

Se aplică proceselor de pe întreg teritoriul țării.
Cartea a VII-a a Codului conține norme juridice referitoare la procesul civil
internațional.
 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil – art. 6 C. proc. civ.

Dreptul la o instanță este prima garanție conferită oricărui justițiabil pentru existența
unui proces echitabil.
Dreptul la o instanță presupune, în primul rând, dreptul persoanei de a sesiza instanța
respectivă. De altfel, art. 5 alin. 1 C. proc. civ. stabilește îndatorirea judecătorului de a primi
o cerere adresată instanței judecătorești.
În al doilea rând, dreptul la o instanță implică dreptul justițiabilului de a obține
pronunțarea unei soluții.
Dreptul la o instanță nu are caracter absolut, fiind compatibil cu limitări legale, ...
dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între
mijloacele folosite și scopul urmărit.
Dreptul la o instanță mai implică și dreptul de a obține executarea hotărârii
pronunțate în cadrul procesului.
Pentru a constitui o garanție a unui proces echitabil, instanța care soluționează cauza
trebuie să îndeplinească exigențe de independență și imparțialitate și să fie stabilită de lege.
Independența instanței se apreciază nu numai în raport cu părțile, dar și față de
celelalte puteri constituite în stat – puterea executivă și puterea legislativă.
O altă garanție pentru un proces echitabil vizează exigențele impuse procedurii de
judecată, fiind necesar ca aceasta să se desfășoare într-un termen optim și previzibil.
Termenul optim de soluționare a unei cauze implică durata care asigură cea mai bună
eficiență în realizarea justiției, iar previzibilitatea acestuia conferă părții posibilitatea de a
estima evoluția etapelor procesuale în timp.
Celeritatea impune judecătorului obligația de a evita ca procesul să treneze pe rolul
instanței, urmărind respectarea termenelor legale și a celor judecătorești și aplicând
sancțiunile corespunzătoare în caz de nerespectare a acestora de către părți, în vreme ce, în
ipoteza procedurilor care se soluționează de urgență legea însăși apreciază că pricina
respectivă impune o celeritate sporită.
La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după
ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de
împrejurările cauzei.
Încălcarea dreptului părților la soluționarea procesului într-un termen optim și
previzibil poate fi invocată pe calea contestației privind tergiversarea procesului.

Principiul disponibilității – art. 9 şi 22 alin. 6 C. proc. civ.

Principiul disponibilității, specific procesului civil, este consacrat de art. 9 C. proc.

civ. , precum și, explicit sau implicit, de alte dispoziții legale, precum art. 22 alin. 6 C. proc.
civ.
Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai
existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt
procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății. Ci și
conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și
cauzei, precum și a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.
În esență, principiul disponibilității presupune:
 dreptul persoanei de a porni sau nu procesul;
 dreptul părților de a determina cadrul procesual, atât din punct de vedere al obiectului,
cauzei și părților, cât și din perspectiva apărărilor formulate în proces;
  dreptul părților de a pune capăt procesului, prin efectuarea unor acte procesuale de
dispoziție.
De reținut că principiul disponibilității nu are caracter absolut, fiind deci susceptibil
de limitări.
Pornirea procesului civil se face la cererea celui interesat, la cererea altei persoane,
organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public.
Pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa
instanței prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată.
În cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot
formula apărări și de către persoane, organizații, instituții sau autorități care, fără a justifica
un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale
minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri
expres prevăzute de lege.
Ca regulă, în materie civilă, declanșarea procedurilor judiciare nu are loc din oficiu,
există totuși excepții. În procesul de divorț, instanța se va pronunța asupra exercitării
autorității părintești, contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor,
chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț. Instanța se va pronunța din
oficiu și asupra numelui pe care îl vor purta soții după divorț.
Dreptul de a porni sau nu procesul include și dreptul părților de a exercita sau nu căile
de atac, precum și dreptul de a porni sau nu executarea silită.
Obiectul și limitările procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.
Instanța este obligată să statueze asupra celor solicitate de părțile din proces, fără a
putea depăși cadrul procesual trasat de către acestea.
Instanța trebuie să se pronunțe numai asupra a ceea ce părțile au dedus judecății, fără a
avea posibilitatea să dea mai mult decât s-a solicitat ori să se pronunțe asupra unei pretenții
nesolicitate.
Instanța este ținută și de cauza cererii de chemare în judecată. Prin cauza cererii de
chemare în judecată înțelegem situația de fapt calificată juridic. Judecătorul nu este ținut de
textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației
de fapt calificate juridic de către parte. Așadar calificarea juridică a situație de fapt și
aplicarea textului de lege sunt două operațiuni distincte. Judecătorul va stabili situația de fapt
a speței, fără să poată da o altă calificare juridică, iar apoi va aplica textul de lege
corespunzător acestei situații, indiferent de eventualele dispoziții legale indicate de părți.
Excepțiile de la dreptul părților de a determina cadrul procesual trebuie să fie
prevăzută de lege.
O astfel de excepție o reprezintă introducerea forțată în cază, din oficiu, a altor
persoane.
Nu constituie însă o derogare de la principiul disponibilității dreptul instanței de a da
calificarea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac.
Reclamantul are dreptul de a renunța la judecata cererii, dreptul de a renunța la dreptul
pretins, pârâtul are dreptul de a achiesa la pretențiile părții adverse, ambele au dreptul de a
încheia o tranzacție. Părțile mai au dreptul de a renunța la exercitarea unei căi de atac, de a
renunța la judecata căii de atac exercitate, de a renunța la orice alt drept procedural.

Contradictorialitatea - art. 14 C. proc. civ.

Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la

litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate
între acestea, în condițiile legii, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în
legătură cu problemele de drept substanțial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere.
 Trebuie respectată în toate etapele judecății, cu excepția etapei deliberării și a
pronunțării hotărârii judecătorești.
Nu este necesar ca partea să își fi exprimat efectiv opinia, ci este suficient să i se fi
conferit această posibilitate.
Principiul contradictorialității este respectat atâta timp cât părțile au fost legal citate,
chiar dacă niciuna dintre ele nu se prezintă.
Pentru ipoteza în care o cerere se soluționează potrivit legii, fără citarea părților, însă
se înfățișează numai una dintre părți, se apreciază că instanța nu îi va da cuvântul asupra
chestiunilor privitoare la cererea respectivă, pentru a nu se încălca principiul
contradictorialității.
Încunoștințarea reciprocă reprezintă un alt aspect al principiului contradictorialității.
Punerea în discuția părților a oricărei chestiuni de fapt sau de drept invocate constituie
un alt aspect al principiului contradictorialității. Art. 14 alin. 4 C. proc. civ. enunță dreptul
părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept, iar alineatul următor
impune instanței obligația de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și
împrejurările de fapt sau de drept invocate.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, cât și în raporturile
dintre părți și instanță.
După închiderea dezbaterilor părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei
(cu excepția notelor scrise, sub sancțiunea de a nu fi luate în seamă.

Rolul activ al judecătorului – art. 22 C. proc. civ.

Un prim aspect al rolului activ al judecătorului constă în dreptul de a ordona dovezile

pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părți și,
uneori, chiar împotriva susținerilor părților .
Ordonarea de probe din oficiu nu este o obligație pentru judecător, ci doar o facultate.
Un alt aspect al rolului activ al judecătorului constă în dreptul acestuia de a cere
părților să prezinte explicații, oral sau scris, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept
pe care părțile le invocă, precum și în dreptul de a pune în dezbaterea părților orice
împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.
Trebuie să fie vorba de împrejurări de fapt sau de drept ce se înscriu în limitele cadrului
procesual, sub aspectul obiectului, trasat deja de părți.
Judecătorul poate să dispună și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se
împotrivesc.
O altă componentă a rolului activ al judecătorului o constituie posibilitatea acestuia de
a dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii.
Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse
judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să
pună în discuția părților calificarea juridică exactă.
Judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în cazul în care
părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturile pe care, potrivit legii, pot dispune, au
stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze
dezbaterile.
Rolul judecătorului în procesul civil implică și luarea în considerare a anumitor
îndatoriri pe care legea le fixează în sarcina sa. Art. 5 C. proc. civ. obligă judecătorul să
primească orice cerere de competența instanțelor. Judecătorul are obligația de a soluționa, în
conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, neputând refuza să o judece pe motiv că legea
nu prevede, este neclară sau incompletă. Dacă o pricină nu poate fi soluționată nici în baza
legii, nici a uzanțelor, iar, în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale
privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale
dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.
În sfârșit, același articol mai interzice judecătorului să stabilească dispoziții general
obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele care sunt supuse judecății.
În concluzie, judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în limitele
prevăzute de lege, însă, ca regulă, neexercitarea acestei facultăți nu reprezintă un motiv
pentru desființarea hotărârii. În schimb, dacă o normă legală stabilește nu numai dreptul, ci și
obligația judecătorului de a avea un rol activ, neîndeplinirea acesteia poate duce la
desființarea hotărârii prin intermediul apelului, sau după caz, al recursului.

Legalitatea – art. 7 C. proc. civ.

Art. 7 C. proc. civ. dispune că procesul civil se desfășoară în conformitate cu

dispozițiile legii și că judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii și
că judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea
drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.
Procesul trebuie să se desfășoare potrivit normelor legale care îl reglementează nu
numai în ceea ce privește judecata și executarea silită, dar și sun aspectul competenței și a
alcătuirii instanței de judecată.
Principiul legalității este reafirmat și în privința căilor de atac. Hotărârea
judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele
stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Principiul legalității este reluat la executarea silită.

Egalitatea – art. 8 C. proc. civ.

Egalitatea părților în procesul civil constituie un principiu fundamental al acesteia,

fiind o aplicație a unui principiu fundamental al dreptului, înscris în art. 16 alin. 1 din
Constituție, anume principiul egalității în fața legii și a autorităților publice.
Egalitatea părților în procesul civil presupune că părțile au dreptul să fie judecată de
către aceleași organe ale puterii judecătorești, după aceleași reguli procedurale, beneficiind de
drepturi procesuale egale, în raport de cauza concretă dedusă judecății ceea ce înseamnă că,
în situații identice, părților nu li se acordă un tratament diferit.
În jurisprudența instanței europene a drepturilor omului a fost consacrat principiul
egalității armelor.

Dreptul la apărare – art. 13 C. proc. civ.

Dreptul la apărare reprezint un principiul constituțional consacrat de art. 24 din

Constituţie. în dreptul procesual civil dreptul la apărare este reglementat de art. 13 C. proc,
civ.
În toate etapele procesuale, inclusiv în faza de executare silită, părțile au dreptul să fie
asistate sau reprezentate de un avocat, au posibilitatea să ia cunoștință de cuprinsul dosarului,
să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite
căile legale de atac.
O garanție a acestui principiu este reprezentată de ajutorul public judiciar acordat
persoanelor fizice sub forma onorariului pentru asigurarea reprezentării.
 Oralitatea dezbaterilor – art. 15 C. proc. civ.

Principiul oralității este consacrat de art. 15 C. proc. civ. , care prevede că procesele
se dezbat oral, cu excepția cazului în care legea dispune altfel sau când părțile solicită expres
instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.
Oralitatea se referă la etapa dezbaterilor. Prin lege pot fi instituite și excepții de la
principiul oralității dezbaterilor. Spre exemplu, procedura cu privire la cererile cu valoare
redusă este scrisă.
În ipoteza în care părțile solicită judecata cauzei în lipsă și nici nu se prezintă,
soluționarea pricinii va avea loc numai pe baza actelor aflate la dosarul cauzei.
Oralitatea este dublată de o procedură scrisă.

Publicitatea – art. 17 C. proc. civ.

Principiul publicității reprezintă o garanție a unui proces echitabil.

În vederea respectării acestui principiu, judecarea proceselor are loc la sediul
instanței, dacă prin lege nu se dispune altfel, iar pentru fiecare ședință de judecată se
întocmește o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi, care se afișează pe portalul instanței de
judecată și la ușa sălii de ședință, cu cel puțin o oră înainte de începerea acesteia.
De la principiul publicității ședinței de judecată există două excepții: desfășurarea
ședinței în camera de consiliu și declararea ședinței secretă.
În ambele situații derogatorii de la principiul publicității, au acces în camera de
consiliu ori în sala de judecată, părțile, reprezentanții lor, cei care îi asistă pe minorii,
apărătorii părților, martorii, experții , traducătorii, interpreții, precum și alte persoane cărora
instanța le permite să asiste la proces.
Publicitatea ședinței este restrânsă, nu însă înlăturată, și în cazul în care anumite
persoane care asistă la dezbaterii tulbură ședința ori nesocotesc măsurile luate.
Exceptând ipoteza la care face referire art. 396 alin. 2 C. proc. civ. (dacă se amână
pronunțarea, președintele poate stabilii ca pronunțarea hotărârii să se facă prin punerea
soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței), hotărârea se pronunță în ședință
publică.

Principiul continuității – art. 19 C. proc. civ.

Principiul continuității este consacrat de art. 19 C. proc. civ. , potrivit căruia

judecătorul investit cu soluționarea cauzei nu poate fi înlocuit de durata procesului decât
pentru motive temeinice, în condițiile legii.
În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe
la soluționarea cauzei, acesta va fi înlocuit, în condițiile legii, iar dacă înlocuirea
judecătorului a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părților, cauza se repune pe rol.
Pot constitui motive temeinice de înlocuire a unui judecător detașarea, transferul,
promovarea sa, intrarea în concediu de creștere copil.
La deliberare și la pronunțarea hotărârii vor lua parte numai judecătorii în fața cărora
au avut loc dezbaterile.

Principiul nemijlocirii– art. 16 C. proc. civ.

Principiul nemijlocirii presupune ca probele să fie administrate de către instanța care

va pronunța soluția în cauză, pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct, formându-și
convingerea în acest mod.
 De la principiul nemijlocirii există însă și excepții, deci cazuri în care instanța care
soluționează cauza nu este aceeași cu cea în fața căreia au fost administrate dovezile:
- administrarea probelor prin comisie rogatorie;
- administrarea dovezilor prin procedura asigurării probelor;
- în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în fața instanței necompetente
rămân câștigate judecății;
- în cazul constatării perimării unei cereri de chemare în judecată, dacă se va face o nouă
cerere de chemare în judecată între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză, părțile
pot folosii dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate;
- în ipoteza admiterii cererii de strămutare, hotărârea pronunțată asupra acestui incident
procedural va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare, printre
care și probele administrate, urmează a fi păstrate;
- în situația admiterii abținerii sau a recuzării, încheierea prin care aceste incidente
procedurale au fost soluționate va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător, printre
care și eventualele probe administrate, urmează a fi păstrate;
- în cazul în care, în condițiile prevăzute de lege, instanța penală a lăsat nesoluționată
acțiunea civilă prin hotărâre definitivă, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au
constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă, în fața căreia
pot fi folosite probele administrate în cursul procesului penal.

Principiul bunei-credințe– art. 12 C. proc. civ.

Principiu fundamental al procesului civil, atât în ceea ce privește exercitarea

drepturilor procesuale, cât și în privința îndeplinirii obligațiilor procesuale.
Exercitarea cu rea-credință a unui drept procesual poate constitui un abuz de drept.

Limba desfășurării procesului– art. 18 C. proc. civ.

Procesul civil se desfășoară în limba română.

Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba
maternă în fața instanțelor de judecată, cetățenilor străini și apatrizilor care nu înțeleg sau nu
vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a
vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin traducător autorizat.
Cererile și actele procedurale se întocmesc numai în limba română.
Dacă înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele se depun în copie certificată,
însoțite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat.
În cazul în care una sau mai multe părți solicită să exprime în limba maternă, instanța
de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit folosirea unui interpret sau traducător autorizat.