1

Titlul I
PROCESUL CIVIL
I. Definiţia procesului civil
Procesul civil reprezintă activitatea pe care o desfăşoară instanţele
de judecată, părţile, alte persoane sau organe, ce participăla judecată,
precum şi raporturile ce se stabilesc între ei în scopul realizării sau
stabilirii drepturilor şi intereselor deduse judecăţii sau executării silite a
hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, conform procedurii
stabilite de lege.
Pentru existenţa unui proces trebuie săaparăun litigiu între
subiectele raportului juridic substanţial, sau o situaţie pentru a cărei
rezolvare este necesarăcalea justiţiei.
II. Fazele şi etapele procesului civil
1. Judecata;
2. Executarea silită.
1. Judecata cuprinde douăfaze: judecata în fond şi judecata în căile
de atac.
A. Judecata în fond cuprinde, de regulă, trei etape:
e. etapa scrisă;
b. etapa dezbaterilor;
c. etapa desfăşurării şi pronunţării hotărârii.
a. Etapa scrisă
Începe cu cererea scrisăde chemare în judecatăprin care se supune
judecăţii o pretenţie pe care reclamantul o formuleazăîmpotriva unei părţi
(pârât).
Pârâtul poate sărăspundă printr-o întâmpinare (act de
procedurăscris) prin care acesta se aparăîmpotriva pretenţiilor
reclamantului. El poate săformuleze pretenţii proprii faţăde reclamant prin
intermediul unei cereri reconvenţionale.
Actele de procedurăprin care terţii sunt atraşi în proces sunt:
- cererea de intervenţie principalăsau accesorie;
- cererea de chemare în judecatăa altor persoane;
- cererea de chemare în garanţie;
- cererea de arătare a titularului dreptului real.
Scopul etapei scrise:
1. stabilirea cadrului procesual din punct de vedere al părţilor şi al
obiectului;
2. informarea reciprocăa părţilor despre pretenţiile şi mijloacele de
apărare a lor.
b. Etapa dezbaterilor
Judecătorul nu poate soluţiona litigiul numai pe baza afirmaţiilor
făcute de părţi independent.
Scopul etapei dezbaterilor:
 2

- formarea convingerii judecătorului cu privire la raportul juridic

substanţial dintre părţi în temeiul probelor ce se administreazăşi al
concluziilor părţilor, fie referitoare la eventualele excepţii procesuale, fie
pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
c. Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii:
- are loc în secret, în camera de consiliu;
- participănumai judecătorii;
- pronunţarea hotărârii are loc întotdeauna în şedinţăpublică.
B. Judecata în căile de atac
Partea nemulţumităde hotărârea primei instanţe poate săfacăapel.
APELUL
* Cale de atac ordinară; simpla nemulţumire a unei părţi este
suficientă.
* Suspensivăde executare: termenul de apel, apoi introducerea
cererii de apel suspendăde drept executarea silită.
* Devolutivă: în faţa instanţei de apel are loc o nouăjudecatăîn fond.
RECURSUL
Hotărârile pronunţate în apel pot fi atacate cu recurs în condiţiile
prevăzute de lege. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive strict
prevăzute de lege (art. 304 Cod proc.civ.), astfel, casarea unei hotărâri se
poate cere:
- când instanţa nu a fost alcătuităpotrivit prevederilor legale;
- hotărârea a fost datăde alţi judecători, decât cei care au luat parte
la dezbaterea în fond a pricinii;
- hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;
- instanţa a depăşit atributele puterii judecătoreşti;
- prin hotărârea datăinstanţa a încălcat formele de
procedurăprevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.2;
- dacăinstanţa a acordat mai mult decât s=a cerut ori ceea ce nu s-a
cerut;
- când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijinăsau când
cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
- instanţa a schimbat natura şi înţelesul actului juridic dedus
judecăţii;
- hotărârea pronunţatăe lipsităde temei legal ori a încălcat legea;
- instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare;
Legea prevede şi exercitarea unor căi extraordinare de atac:
- contestaţia în anulare;
- revizuirea;
Judecata în căile de atac parcurge următoarele etape:
- etapa scrisă;
- etapa dezbaterilor;
- etapa deliberării şi pronunţării hotărârii;
Etapele se parcurg ca la judecatăîn primăinstanţă.
 3

2. Executarea silită
Intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în exeuctare
cu ajutorul forţei de constrângere a statului, şi în cazul altor titluri
executorii dacădebitorul nu-şi executăde bună-vioie obligaţia.
Modalităţi de executare silită:
- directă- când creditorul tinde săobţinărealizarea în naturăa
prestaţiei care formeazăobiectul obligaţiei debitorului înscrisăîn titlul
executoriu;
- indirectă- când creditorul, care a realizat o creanţăbănească,
urmăreşte să-şi îndestuleze aceastăcreanţăprin valorificarea bunurilor
debitorului.
Nu este obligatoriu ca procesul civil săparcurgăambele faze
(judecata şi executarea silită) sau o fazăsăparcurgătoate etapele.
III. Definiţia, conţinutul, natura juridicăşi izvoarele dreptului
procesual civil
a. Definiţia. Dreptul procesual civil reprezintăansamblul normelor
juridice care reglementeazămodul în care are loc judecarea pricinilor
referitoare la drepturile subiective şi interesele civile precum şi la
executarea silităa titlurilor, în scopul soluţionării litigiilor.
b. Obiectul de studiu - modul de organziare şi de desfăşurare a
procesului civil.
c. Conţinutul:
- jurisdicţia cuprinde regulile ce guverneazăorganziarea
judecătoreascăşi competenţa instanţelor judecătoreşti, precum şi teoria
actului jurisdicţional;
- teoria acţiunii civile aratăcondiţiile în care o persoanăpoate obţine
recunoaşterea sau stabilirea drepturilor şi intereselor sale;
- procedura civilăconţine regulile dupăcare se desfăşoarăjudecata şi
executarea silită.
d. Natura juridică. Dreptul pr. civil are o naturăjuridicămixtă,
aparţinând atât dreptului public, cât şi dreptului privat. Dreptul pr. civ.,
aparţine dreptului privat deoarece realizeazăprotecţia juridicăa unor
interese private, iar dreptului public deoarece se ocupăcu studiul justiţiei
şi serveşte unele ramuri ale dreptului public (dreptul constituţional,
dreptul financiar).
e. Izvoarele dreptului procesual civil.
* Constituţia României din 1991 - cap. VI al Titlului II
consacrăautorităţile judecătoreşti.
* Codul de proc. civilă- decretat la 9 septembrie 1865, promulgat la
11.09. 1965 şi pus în aplicare la 01.12. 1865, cu modificările ulterioare.
* Legea nr. 92/1992 pentru organziarea judecătorească;
* Codul civil;
* Codul comercial;
* Codul familiei;
 4

* Decretul nr. 32/1954;

* Legea nr. 29/1990;
* Legea nr. 31/1990;
* Ordonanţele de Guvern nr. 32/1995, nr. 39/1999; 138/2000;
59/2001; 13/2001.
* Cutuma.
IV. Normele de drept procesual civil
1. Clasificarea normelor de drept procesual civil.
A. În funcţie de obiectul lor:
- normele de organizare judecătorească- reglementeazăfuncţionarea
instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor, admiterea în magistratură,
statutul magistraţilor, compunerea şi constituirea instanţelor, activitatea
personalului auxialiar, administrativ şi de serviciu, vacanţa
judecătorească. Sediul materiei este Legea nr. 92/1992 şi art. 24-36 Cod
proc.civ.
- normele de competenţă- reglementeazăatribuţiile instanţelor
judecătoreşti faţăde atribuţiile altor organe de jurisdicţie sau cu activitate
jurisdicţionalăori repartizarea pricinilor civile de competenţa instanţelor
judecătoreşti între instanţe de grad diferit (competenţa materială) şi între
instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială). Sediul materiei îl
reprezintăCodul de procedurăcivilă, art. 56 din Legea nr. 92/1992 şi art. 1
din Legea nr. 11/1990.
- norme de procedură- reglementeazămodul de judecatăşi
executarea silită. Sediul materiei este Codul de procedurăcivilă.
B. În funcţie de întinderea câmpului de aplicare:
- norme generale - se aplicăîn toate cazurile şi în orice materie,
dacălegea nu prevede altfel;
- norme speciale - sunt aplicate numai într-o anumitămaterie,
expres stabilităde lege; sunt de strictăinterpretare şi nu pot fi aplicate prin
analogie.
C. În funcţie de caracterul conduitei prescrise:
- norme imperative - impun părţilor o anumităacţiune sau le
obligăla o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu îngăduie săse deroge de la ele
ori sănu se aplice.
- Norme dispozitive - suplinesc sau intereseazăvoinţa
neexprimatăsau insuficient exprimatăa părţilor ori protejeazăinteresele
uneia din părţi, îngăduind săse deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind,
prin chiar conţinutul lor.
2. Aplicarea în timp a normelor de drept procesual civil
În privinţa intrării în vigoare a normelor de drept procesual civil, se
aplicăprincipiul neretroactivităţii înscris în art. 15 alin.2 din Constituţie.
Actele de procedurăefectuate sub imperiul legii vechi rămân
valabile dacăau respectat dispoziţiile acestei legi şi nu mai este
 5

necesarărefacerea lor, iar dupăintrarea în vigoare a legii noi, actele de

procedurăse vor îndeplini potrivit dispoziţiilor acesteia.
Se pune problema legii aplicabile efectelor viitoare ale unei situaţii
juridice născute, modificate sau stinse înainte de abrogarea legii care a
cârmuit-o de regulă, legiuitorul prevede în cuprinsul noului act normativ
şi dispoziţii referitoare la rezolvarea conflictelor în timp ale normelor.
Pentru rezolvarea conflictelor în timp ale normelor de drept
procesual civil se porneşte de la clasificarea dupăobiectul lor de
reglementare:
- normele de reglementare judecătoreascăsunt de imediatăaplicare;
- normele de competenţă;
- pricinile în curs de judecatăla apariţia legii noi continuăsăfie
judecate de instanţele investite sau se întrerup şi trec în competenţa
instanţelor potrivit legii noi;
- normele de procedurăsunt de imediatăaplicare.
Precizări:
- administrarea probelor se face dupălegea în vigoare în acel
moment;
- administrarea probelor care constituie mijloace tehnice (expertize,
cercetarea la faţa locului) sau dovada unui fapt juridic se raporteazăla
norma în vigoare în momentul în care instanţa se pronunţăasupra
admisibilităţii.
- hotărârea judecătoreascăeste supusăcondiţiilor de fond şi de
formăale legii sub imperiul căreia a fost pronunţată;
- executarea silităse face dupălegea în vigoare în momentul
efectuării ei, chiar dacăîn momentul obţinerii titlului ce se executăera
aplicabilăo altălege.
3. Aplicarea în spaţiu a normelor de drept procesual civil
prezintăun aspect intern şi unul internaţional
a. sub aspect intern:
- existăprobleme în privinţa regimului de publicitate imobiliară,
urmărind a se aplica regula LOCUL ACTUM;
- de exemplu, în Ardeal, executarea silităasupra bunurilor
imobiliare sau uzufructului, precum şi măsurile de asigurare a acestora se
face potrivit dispoziţiilor Legii nr. LX/1881, nu potrivit Cod.proc.civ.
b. sub aspect internaţional:
- se va aplica LEX FORI, dacănormele dreptului procesual civil se
aplicăpe teritoriul statului unde se desfăşoarăjudecata;
- art. 159 din Legea nr. 105/1992 dispune că:
“În procesele privind raporturi de drept internaţional privat,
instanţele române aplicălegea de procedurăromânădacănu s-a dispus
altfel în mod expres”.
EXCEPŢII:
 6

- capacitatea procesualăa fiecărei părţi în proces este cârmuităde

legea sa naţională;
- obiectul şi cauza acţiunii civile sunt determinate de legea care
reglementeazăfondul raportului juridic dedus judecăţii;
- calitatea procesualăa părţii se determinătot dupălegea
aplicabilăfondului raportului juridic litigios.

Titlul II
ORGANIZAREA JUDECÃTOREASCÃ
Capitolul I
NOŢIUNI GENERALE
1. Noţiunea justiţiei
În literatura de specialitate atât străinăcât şi românească, noţiunea
de justiţie are mai multe înţelesuri.
Profesorul Eugen Heroveanu considera1 căîn afarăde înţelesurile de
“organizaţie judiciară” sau de “funcţiune judiciară”, cuvântul justiţie
exprimăo permanentăpreocupare despre ceva mai înalt şi mai pur (justiţia
comutativă). În acest ultim sens justiţia este idealul intangibil al dreptului,
cea mai înaltăexpresie a dreptului, care exprimădouăatribute esenţiale:
egalitate şi generalitate. În concepţia2 profesorului Mircea Djuvara ideea
de justiţie presupune egalitatea raţionalăa unor persoane libere, limitate în
activităţile lor numai prin drepturi şi datorii, precum şi posibilitatea
generalizării, deci egalitatea tuturor persoanelor fărănici o favoare,
egalitate cât mai desăvârşită, echitate printr-o apreciere justă, din punct de
vedere juridic, a fiecărui caz individual.
În literatura franceză3vom găsi definitănoţiunea de justiţie în mai
multe sensuri:
a. într-un sens foarte larg, justiţia este o virtute, un sentiment de
echitate. În acelaşi timp ea este o noţiune care poartăamprenta
subiectivismului care variazăîn funcţie de etica personalăa fiecăruia,
părţile având sentimentul căjustiţia, dreptatea, le aparţin. Aşa se
explicăfaptul căatunci când una din părţi pierde un proces şi considera căi
s-a făcut o nedreptate se adreseazăprintr-o cale de atac la
instanţăsuperioarăpentru a se se face dreptate.
b. într-un sens mai tehnic, justiţia este o funcţie, funcţia de a
judeca, de a pronunţa dreptul cu ocazia unei contestestaţii, judecătorul
fiind chemat săîmpartăjustiţia. În acest sens calificăjustiţia ca o
prerogativăsuveranăce aparţine statului.
c. în sens mai restrâns prin justiţie se înţelege ansamblul
instituţiilor prin mijlocirea cărora funcţia judiciarăse poate exercita:
instanţele, magistraţii, auxiliarii justiţiei. Drept urmare justiţia se
1
Eugen Heroveanu, Principiile procedurii judiciare, 1, Bucure[ti, 1932, p. 22-23.
2
Mircea Djuvara, Teoria general\ a dreptului, (Enciclopedia juridic\). Drept
ra]ional, izvoare [i drept pozitiv, Editura “ALL”, Bucure[ti, 1955, p. 224-228.
3
R. Perrot, Institucion judiciaries, Editura Montchrestien, Paris, 1992, p. 23.
 7

identificăcu aparatul administrativ, condus de Ministerul Justiţiei. În

aceastăipotezăjustiţia devine un serviciu public al statului.
Încădin antichitate justiţia era reprezentatăsimbolic de zeiţa
Thermis, respectiv figura unei femei severe, purtând într-o mânăo balanţă,
iar în cealaltăo sabie şi, de cele mai multe ori fiind legatăla ochi. Balanţa
şi eşarfa care acoperăochii simbolizeazăfuncţia esenţialăa judecătorului,
aceea de a face dreptate în condiţii de independenţăşi imparţialitate.
Judecătorul trebuie săcântăreascădrepturile şi interesele fiecărei părţi
fărăa fi influenţat din interiorul sau exteriorul instituţiei şi săia o hotărâre
dreaptăşi legală. Sabia simbolizeazăexecutarea silităa hotărârii pentru ca
aceasta sănu rămânăo simplăpărere a judecătorului cu privire la cauza
judecată.
 8

2. Principiile generale ale organizării judecătoreşti

2.1. Separaţia puterilor în stat şi înfăptuirea justiţiei.
Acest principiu este consacrat în constituţiile statelor democratice.
Într-un stat democratic puterea emanăde la popor, aparţine poporului şi
este unicăşi suverană. Puterea suveranăse realizeazăprin diferite categorii
de organe ale statului corespunzător unor funcţii specifice şi relativ
autonome1.
Apărutăîn secolul Luminilor, ea a fost îndreptatăîmpotriva abuzului
de putere şi a avut un rol important în promovarea sistemului
reprezentativ, adicăîn valorificarea democraticăa relaţiei dintre deţinătorul
suveran şi puterii (poporul, naţiunea) şi organizarea statalăa puterii
politice, dar şi în căutarea garanţiilor exercitării drepturilor omului în
chiar organizarea statalăa puterii şi în funcţionarea acestora.
Teoria separaţiei puterilor în stat a stârnit multe controverse de-a
lungul timpului şi chiar în prezent. Potrivit acestei teorii în fiecare stat
existătrei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă, puterea
judecătorească.
Teoreticienii2 au ajuns la concluzia căe mai bine săfolosim
termenul de funcţii ale statului decât cel de puteri, fiecare din acestea
fiind realizate de un organ anume.
Constituţiile româneşti, din 1866 şi 1923 au prevăzut căfiecare din
funcţiile statului sunt prevăzute, încredinţate unor organe independente
unul faţăde celălalt, în sensul căfiecare din ele acţioneazăfărănici un
amestec din partea unui alt organ de stat.
Constituţia României din 1991 nu consacrăexpres principiul
separaţiei puterilor în stat, însăacesta este respectat prin faptul căaceasta
reglementeazăseparat atribuţiile Parlamentului, Guvernului, Preşedintelui
României şi Autorităţii Judecătoreşti. Potrivit art. 80, alin.2 din
Constituţie se foloseşte expresia “puterile statului” iar în art. 1 din Legea
nr. 92/1992 privind organizarea judecătoreascăse referăexpres la
“puterea judecătorească” care este separatăde celelalte puteri ale statului
având atribuţii proprii. Aşa fiind, Parlamentul nu are dreptul săintervinăîn
procesul de realizare a justiţiei deoarece conform art. 125 alin.1 al
Constituţiei, justiţia se realizeazăprin Curtea Supremăde Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti. Parlamentul are doar atribuţia de a stabili
modul de funcţionare al organelor judecătoreşti, respectiv organizare,
competenţa şi regulile de procedurădupăcare se judecăo cauză.
Parlamentul nu poate să-şi aroge competenţa soluţionării nici unui proces.
În cadrul funcţiei de informare şi a celei de control de către Parlament au
fost instituţionalizate comisiile de anchetăparlamentară, imunităţile
1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic [i practic de procedur\ civil\, Editura
Na]ional, Bucure[ti, vol.I, p. 12.
2
I. Deleanu, Drept constitu]ional [i Institu]ii politice, vol.II, Editura Funda]iei
“Chemarea”, Ia[i, 1992,; A. Iorgovan, Drept constitu]ional [i institu]ii politice.
Teoria general\, Editura “Galeriile J.L. Calderon”, Bucure[ti, 1994, p. 153.
 9

procedurale privind parlamentarii, punerea sub acuzare a Preşedintelui

României, solicitarea pornirii urmăririi penale împotriva unui membru al
Guvernului, dar aceste proceduri nu sunt jurisdicţionale.
Autoritatea legislativănu poate săadopte legi retroactive, nu poate
săanuleze sau sămodifice o hotărâre datăde instanţa judecătorească, sau
săemitălegi interpretative prin care săsoluţioneze cauze. La rândul ei
puterea judecătoreascănu poate pronunţa pe cale de dispoziţii generale
completând sau suplinind reglementarea legislativăşi nici nu poate refuza
aplicarea legii.
Cât priveşte raporturile dintre puterea executivăşi puterea
judecătoreascăobservăm cănumirea judecătorilor o face Preşedintele
României, iar sancţiunile disciplinare împotriva judecătorilor, cu excepţia
celor de la C.S.J., le ia ministrul justiţiei, deci membru al guvernului. În
ambele cazuri nu existădependenţăa autorităţii judecătoreşti faţăde cea
executivăpentru căpropunerile le face Consiliul Superior al Magistraturii.
Puterea executivănu poate soluţiona nici un proces, nu poate
influenţa soluţionarea unor cauze şi nici modul de executare a hotărârilor.
La rândul ei autoritatea judecătoreascănu se poate substitui autorităţilor
administrative şi nu poate emite acte administrative.
În concluzie, în statul de drept judecătorul are un rol foarte
important chiar hotărâtor şi pentru buna funcţionare a statului se
presupune o colaborare a tuturor celor trei puteri.
2.2. Independenţa instanţelor de judecatăşi a judecătorilor
Acest principiu este consacrat în Constituţia României din anul
1991, art. 123 unde se înfăptuieşte în numele legii iar judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii. Acelaşi lucru este arătat şi în art. 3
al Legii nr. 92/1992.
Independenţa justiţiei constituie nu numai condiţia necesarăpentru
buna funcţionare a justiţiei, dar mai ales garanţia libertăţii individului şi a
protecţiei lui în faţa legii. Judecătorii nu se aflăîn raporturi de
subordonare faţăde alte autorităţi publice, indiferent care ar fi acestea şi
indiferent de poziţia lor în stat.
Garanţia constituţionalăa independenţei judecătorilor o constituie
proclamarea în art. 124 al Constituţiei, a principiului inamovibilităţii
judecătorilor şi faptul că promovarea, transferarea şi sancţionarea
judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii,
autoritate independentă, alcătuitădin magistraţi aleşi de Parlament în
şedinţăcomună.
Tot în spiritul acestui principiu în Constituţie la art. 125 alin.1 se
stabileşte căjustiţia se înfăptuieşite prin Curtea Supremăde Justiţie şi
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (judecătorii, tribunale,
curţii de apel) care formeazăun sistem de organe distinct, nesubordonat
nici unei puteri. Pe baza principiilor ce guverneazăstatul de drept se
 10

interzice crearea de instanţe extraordinare (Constituţie art. 125 alin.2)

garantând egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii.
Pe lângăindependenţa funcţionalăjudecătorilor li se asigurăşi o
independenţăpersonalăprin statutul acestora care scoate judecătorul în
afara oricăror ingerinţe şi îl pune la adăpost de puterile celelalte dar în
mod deosebit de cea executivă.
Independenţa personalăeste asiguratăşi prin modul de numire a
judecătorilor, durata numirii acestora, inamovbilitatea, colegialitatea,
fixarea salariului prin lege, libertatea de expresie şi a dreptului de a forma
o organizaţie profesională.
O garanţie a independenţei şi imparţialităţii judecătorilor o
constituie incompatibilităţile magistraţilor (Constituţia României art. 124
şi 131) care stabilesc căfuncţia de magistrat este incompatibilăcu orice
altăfuncţie publicăsau privatăcu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior.
Pentru a nu fi supuşi nici unei influenţe magistraţii nu pot face
parte din partidele politice şi deci nu au dreptul de a fi aleşi în organele
reprezentantive ale statului (Constituţie, art. 37, alin.3 şi Legea nr.
92/1992, art. 110 şi 111).
2.3. Justiţia constituie monopol de stat
În literatura1 de specialitate teoreticienii jurişti au subliniat căîntr-
un stat modern justiţia se înfăptuieşte de către stat, deci el deţine
monopolul justiţiei în vederea organizării şi respectării ordinii sociale.
Din acest principiu decurg douăconcluzii mai importante:
a. Statul este obligat săstabileascăjurisdicţiile prin lege. Astfel,
Constituţia României în art. 125 alin.1 precizeazăcă, justiţia se
realizeazăprin Curtea Supremăde Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite prin lege. Ca urmare instanţele judecătoreşti nu pot
refuza soluţionarea cererilor pentru căprin lege acestea sunt create în
acest scop. Judecătorul este obligat săaplice legea iar atunci când nu
existăprevederi de lege sau legea este întunecată(neîndestulătoare) va
interpreta legea în lipsăde text expres recurgând la “analogia legii” ori
“analogia dreptului”.
De la aceste principiu se abate arbitrajul prin care procesul se
soluţioneazăde acei judecători pe care părţile i-au desemnat prin clauza
compromisorie (art. 343 indice 1 Cod proc.civ.) sau compromis (art. 343
indice 2 Cod proc.civ.).
b. numai instanţele judecătoreşti legal constituite pot împărţi justiţia
prin intermediul hotărârilor pe care le iau rămase definitive şi irevocabile.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 92/1992 judecătoriile, tribunalele şi curţile
de apel sunt cele care împart justiţia în România, împreunăcu C.S.J.

1
R. Perrot, Op.cit., p. 51-57; V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.1., p. 42; I. Deleanu,
Procedur\ civil\, Editura “Servo-Sat”, 1998, vol.1, p. 40.
 11

În România mai funcţioneazăşi alte instanţe jurisdicţionale sau cu

activitate jurisdicţionalăşi care rezolvălitigii specializate dintr-un anumit
domeniu (de exemplu, Curtea Constituţională, Comisia de reexaminare
din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (Legea nr. 64/1991),
autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în materie de impozite şi
taxe etc.).
2.4. Egalitatea în faţa justiţiei
Acest principiu este consacrat de Constituţia României prin art. 16
alin.8 unde se prevede că“cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor, fărăprivilegii şi discriminări, nimeni nu este mai presus de
lege” şi justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele,
fărădeosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de
religie, de opinie, de apartenenţăpolitică, de avere sau de origine socială”.
Egalitatea în faţa justiţiei presupune:
a. egalitatea părţilor în raporturile procesuale cu instanţa,
garantatăprin imparţialitatea acesteia şi prin rolul ei activ;
b. garantarea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi
îndatoriri în funcţie de calitatea procesuală;
c. egala vocaţie la justiţia constituităprin lege.
2.5. Gratuitatea justiţiei
Acest principiu constituie “corolarul egalităţii în faţa justiţiei” şi
una din condiţiile imparţialităţii justiţiei.
Prin gratuitatea justiţiei se înţelege că, justiţiabilii nu trebuie
săplăteascăjudecătorii care le soluţioneazăcauza şi nici pe procurori,
grefieri, executori judecătoreşti. Toţi aceştia efectueazăun serviciu public
şi sunt plătiţi de la bugetul statului.
Gratuitatea justiţiei dăprestigiu instanţelor de judecatăşi în acelaşi
timp determinăpe judecători ori pe ceilalţi funcţionari săîşi
îndeplineascăîndatoririle fărăpărtinire1. Ea este o garanţie a principiului
egalităţii în faţa justiţiei.
Deşi, justiţia este gratuită, cetăţenii care recurg la ea plătesc taxe de
timbru, timbru judiciar, onorarii de avocat şi experţi, cheltuieli de
deplasare, cu administrarea probelor etc., ceea ce uneori
îngreuiazăaccesul la justiţie a unor cetăţeni care nu au venituri rezonabile.
2.6. Colegialitatea
Colegialitatea instanţelor înseamnăcă, de regulăpe timpul judecăţii,
acestea sunt alcătuite din mai mulţi judecători.
Legea nr. 142/1997 a reformulat art. 17 din Legea nr. 92/1992
adoptând un sistem mixt şi anume pentru prima instanţăjudecător unic, iar
pentru instanţele superioare, în căile de atac complete formate din 2 sau 3
judecători.

1
H. Solies, R. Perrot, Droit judiciaire prive, vol.I, Editura “Sirey”, Paris, 1961, p.
481.
 12

Opţiunea cu o instanţăcu judecător unic a fost comentatăfoarte

intens în literatura de specialitate prezentându-se avantajele şi
dezavantajele fiecărui sistem.
Avantajele sistemului judecătorului unic ar fi: are o mai mare
responsabilitate pentru hotărârea luatăşi va trebui săchibzuiascăfoarte
atent, având o mai mare independenţă; se micşoreazănumărul
judecătorilor, şi în felul acesta vor fi aleşi cei mai buni şi vor fi
remuneraţi mai bine; judecătorii se vor specializa în funcţie de
compunerea completului din care fac parte.
Acest sistem ar avea ca dezavantaje, printre altele, căun singur
judecător nu poate întruni în cele mai bune condiţii toate cunoştinţele
necesare pentru a lua întotdeauna o hotărâre dreaptăşi legalăşi este mai
uşor predispus la corupţie.
Avatanjele sistemului colegial ar fi: oferăgaranţii mai bune
datorităschimbului de idei şi confruntării de opinii pe timpul procesului şi
în cazul deliberării; este o garanţie a imparţialităţii datorităcontrolului
reciproc dintre judecători; oferăposibilitatea formării judecătorilor tineri,
fărăexperienţă, participând alături de judecătorii cu experienţă.
Acest sistem are ca dezavantaje: este mai costisitor, celeritatea
procesului suferă, uneori şi judecătorii mai tineri se lasădominaţi de cei
cu experienţăcare hotărăsc dupăcum dicteazăpreşedinţii din complete.
Legea nr. 92/1992 modificatăprin Legea nr. 142/1997 stabileşte
sistemul mixt, având următoarele reguli:
a. cauzele date, potrivit legii în competenţa de primăinstanţăa
judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecăde un singur
judecător (art. 17 alin.1);
b. apelurile se judecăde tribunale şi curţile de apel în complet
format din 2 judecători (art. 17 alin.2);
c. recursurile se judecăde tribunale şi de curţile de apel în complet
format din 3 judecători (art. 17 alin.3);
d. Curtea Supremăde Justiţie judecăîn complet de 3 sau 9
judecători, iar în anumite situaţii prevăzute de lege se întrunesc Secţiile
Unite la care iau parte cel puţin 3/4 din membrii în funcţie.
2.7. Jurisdicţiile sunt permanente şi sedentare
Toate instanţele judecătoreşti sunt permanente, în sensul căfuncţia
lor se îndeplineşte în mod continuu, în succesiunea zilelor, fărăalte
întreruperi decât cele provocate de zilele nelucrătoare stabile (sâmbăta şi
duminca) sau de sărbătorile laice sau religioase declarate nelucrătoare1.
O excepţie aparentăde la acest principiu o constituie “vacanţa
judecătorească” la care face referire Legea nr. 92/1992 art. 144-148
privind organizarea judecătoreascăşi Legea nr. 56/1993 art. 51-54 (Legea
Curţii Supreme de Justiţie). Vacanţa judecătoreascăare o duratăde

1
E. Heroveanu, Op.cit., p. 356.
 13

douăluni pentru toate instanţele judecătoreşti între 1 iulie - 31 august a

fiecărui an calendaristic.
Activitatea instanţelor judecătoreşti, pe timpul vacanţelor
judecătoreşti, nu este suspendatăcomplet, ci numai restrănsădeoarece se
vor judeca şi în aceastăperioadăcauze civile privind obligaţiile de
întreţinere, asigurarea dovezilor, cererile de ordonanţăpreşedinţialăşi
unele cauze speciale apreciate ca urgente.
Jurisdicţia are caracter sedentar în sensul căinstanţele judecătoreşti
îşi desfăşoarăactivitatea la sediile predeterminate din localităţile bine
cunoscute. Cod proc. civ. art. 170 alin.1 permite ca uneori cercetarea la
faţa locului sau ascultarea unui martor, Cod proc. civ., art. 188 alin.4,
săse facăîn alt loc decât cel al instanţei de judecatăcu obligaţia de a fi
anunţaţi cei interesaţi.
2.8. Unitatea funcţiei jurisdicţionale
Potrivit art. 2 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea
judecătorească, instanţele judecătoreşti soluţioneazătoate procesele
privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie,
administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu
stabileşte o altăcompetenţă.
În România nu existăinstanţe specializate cum ar fi: tribunalele
comerciale, administrative etc. În actualele instanţe judecătoreşti sunt
organizate secţii, dar acestea nu încalcăprincipiul unităţii, fiind o
măsurăadministrativăşi care dăposibilitatea specializării judecătorilor pe
secţii dar şi trecerea lor când este necesar de la o secţie la alta.
Constituţia României în art. 125 alin.2 interzice în mod expres
înfiinţarea de instanţe extraordinare.
2.9. Organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie
Potrivit art. 125 alin.1 al Constituţiei şi prevederilor din art. 10 al
Legii nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, instanţele
judecătoreşti sunt organizate într-un sistem ierarhic astfel: judecătoriile,
tribunalele, curţile de apel, Curtea Supremăde Justiţie. Aceastăierarhie are
ca scop principal posibilitatea exercitării controlului judecătoresc a
hotărârilor de către instanţele superioare, dar şi posibilitatea instanţei ce a
pronunţat hotărârea săexamineze unele circumstanţe noi, în cazurile
stabilite de lege, care să-i permităa se retracta hotărârile şi a restabili
adevărul.
Acest principiu constituie o garanţie a legalităţii şi temeiniciei
hotărârilor judecătoreşti deoarece o hotărâre poate fi reexaminatăfie de
aceeaşi judecători fie de instanţa superioară.
Potrivit art. 282 alin.1 Cod proc. civ. consacrând principiul dublului
grad de jurisdicţie, se arată: “hotărârile date în primăinstanţăde
judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în
primăinstanţăde tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”.
 14

Existenţa recursului a stârnit multe controverse asupra dublului

grad de jurisdicţie, dar majoritatea autorilor1 aratăcăfolosirea căii de atac
a recursului nu ne îndreptăţeşte săconsiderăm căavem un al treilea grad de
jurisdicţie. Apelul rămâne calea proceduralăcare demonstreazăcele
douăgrade de jurisdicţie.
Capitolul II
ORGANIZAREA JUDECÃTOREASCÃ
1. Instanţele judecătoreşti
Aşa dupăcum am mai prezentat Constituţia României la art. 125
alin.1 precizeazăcă, justiţia se realizeazăprin Curtea Supremăde Justiţie şi
prin celelalte instanţe judecătoreşti.
Potrivit art. 10 al Legii nr. 92/1992 instanţele judecătoreşti sunt:
judecătoriile, tribunalele, curţile de apel,Curtea Supremăde Justiţie. În
acelaţi articol se aratăcă, în România pe baza legii vor funcţiona şi
instanţe militare.
În baza Legii nr. 54/1993 art. 2 funcţioneazăurmătoarele instanţe
militare: tribunalele militare, tribunalul militar teritorial, Curtea
Militarăde Apel, Curtea Supremăde Justiţie are o secţie militară. Pe
lângăaceste instanţe funcţioneazăparchetele militare.

1
V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 45-46; I. Deleanu, Op.cit., vol.I, p., 42-43.
 15

1.1. Judecătoriile
Potrivit legii şi hotărârii Guvernului nr. 337/1993 judecătoriile
funcţioneazăîn fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, având un număr
de circumscripţii pe care le propune ministrul justiţiei.
Judecătoriile sunt conduse de la un preşedinte. Ele constituie
primul grad de jurisdicţie.
Judecătoriile judecătoate procesele şi cererile, în afarăde cele date
prin lege în competenţa altor instanţe.
Potrivit art. 17 alin.1 din Legea nr. 92/1992, cauzele judecate de
judecătorii în primăinstanţăse judecăde către un judecător.
1.2. Tribunalele
Tribunalele funcţioneazăîn toate judeţele ţării şi în municipiul
Bucureşti. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse judecătoriile
din judeţ sau din municipiul Bucureşti.
Acestea sunt conduse de un preşedinte ajutat de 1-3 vicepreşedinţi.
Tribunalul poate avea douăsau mai multe secţii, în funcţie de volumul de
activitate, fiecare secţie fiind codusăde un preşedinte de secţie.
Completul de judecatăformat din doi sau trei judecători este condus
de un preşedinte, vicepreşedinte sau preşedintele secţiei atunci când
participă, sau de un judecător desemnat.
Cauzele date potrivit legii în competenţa de primăinstanţăa
tribunalelor se judecăde un singur judecător; când se pronunţăîn apel,
tribunalul judecăîn complet format din doi judecători, iar ca instanţăde
recurs, tribunalul judecăîn complet format din 3 judecători.
1.3. Curţile de Apel
Curţile de Apel în număr de 15, cu sediul stabilit de lege în
localitatea de reşedinţăa unui judeţ sau a municipiului Bucureşti îşi
exercităcompetenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale.
Ele sunt conduse de un preşedinte ajutat de 1-3 vicepreşedinţi. Pot
avea mai multe secţii: civile, comerciale, maritime, de contencios
adminsitrativ etc.
Ca şi tribunalele se înfăţişeazăîntr-o triplăipostază:
a. în primăinstanţăele judecăacele cauze care sunt date în
competenţa lor prin lege, în complet format dintr-un judecător.
b. ca instanţăde apel ele judecăapelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate în primăinstanţăde tribunal în complet de doi
judecători.
c. ca instanţe de recurs, judecărecursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunalele în apel, precum şi în alte cauze
prevăzute de lege, în complet de trei judecători.
1.4. Curtea Supremăde Justiţie
Curtea Supremăde Justiţie, cu sediul în Bucureşti, este unicăşi
supremă.
 16

Potrivit Legii nr. 56/1993 de organizare şi funcţionare a C.S.J.

aceasta se compune din preşedinte, vicepreşedinte, 5 preşedinţi de secţii
care alcătuiesc Colegiul permanent şi cel mult 80 de judecători.
Cele 5 secţii sunt:
a. civilă;
b. penală;
c. comercială;
d. de contencios-administrativ;
e. militară.
Funcţia principalăa C.S.J. o constituie asigurarea aplicării corecte şi
unitare a legilor de către toate instanţele (art. 1 alin.2 din Legea nr.
56/2993).
Toţi judecătorii din C.S.J. sunt numiţi de Preşedintele României, la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe o duratăde 6 ani. Pe
durata mandatului judecătorii C.S.J. sunt inamovibili. Ei pot fi reinvestiţi
în funcţii.
Completele de judecatăse constituie cu trei judecători din aceeaşi
secţie, desemnaţi de preşedintele C.S.J. când judecatăîn calitate de
primăinstanţăşi în complet de 9 judecători ca instanţăde recurs în anulare
sau în recurs în interesul legii.
Când judecăcu secţiile unite trebuie săia parte la judecată3/4 din
membrii în funcţie iar decizia se ia numai cu majoritatea voturilor celor
prezenţi.
2. Ministerul Justiţiei
Potrivit art. 1 alin.1 din Hotărârea de Guvern nr. 450/1994
modificatăşi completatăprin H.G. nr. 906/1995 “Ministerul Justiţiei este
organul administraţiei publice centrale de specialitate care
exercităatribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei justiţiei,
al executării pedepselor penale, precum şi cu privire la Ministerul
Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem pe
baza strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor democratice ale
statului de drept”.
În structura Ministerului Justiţiei funcţioneazădirecţii generale,
direcţii, servicii şi birouri, atribuţiile şi modul de funcţionare fiind
stabilite de un regulament, aprobat prin ordin al ministerului. Conducerea
Ministerului Justiţiei este asiguratăde ministerul justiţiei.
3. Ministerul Public
Ministerul Public este reglementat de Constituţia României, în
capitolul “Autoritatea Judecătorească” din titlul III, intitulat
“Autorităţile Publice”.
Potrivit art. 130 din Constituţie în activitatea judiciară“Ministerul
Public reprezintăinteresele generale ale societăţii şi apărăordinea de
drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Dispoziţiile din
Constituţie sunt reluate şi dezvoltate de Legea nr. 92/1992 privind
 17

organizarea judecătorească(art. 26-41) şi de Legea Curţii Supreme de

Justiţie nr. 56/1993 (art. 44-46).
Activitatea Ministerului Public vizeazăîn principal procesul penal,
dar acesta are atribuţii şi în legăturăcu procesul civil, atribuţii ce sunt
prevăzute de lege.
Atribuţiile Ministerului Public sunt exercitate de procurori
constituiţi în parchete ce funcţioneazăpe lângăfiecare
instanţăjudecătorească, dar sunt independente faţăde acestea.
Parchetele de pe lângăjudecătorii şi tribunale sunt conduse de
prim-procurori, cele de pe lângăcurţile de apel şi Curtea Supremăde
Justiţie de procurori generali.
Procurorii îşi desfăşoarăactivitatea conform principiului legalităţii,
al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministerului
Justiţiei.
4. Consiliul Superior al Magistraturii
Constituţia României din 1991 a reinstituţionalizat Consiliul
Superior al Magistraturii, precizându-i competenţa şi atribuţiile, iar prin
Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătoreascăau fost detaliate
dispoziţiile constituţionale1.
Consiliul Superior al Magistratării este alcătuit din 15 membri aleşi
pe o perioadăde 4 ani de către Parlament. Funcţioneazăpe baza unui
regulament propriu, având atribuţii administrative şi de jurisdicţie
disciplinară.
Capitolul II
ORGANIZAREA JUDECÃTOREASCÃ
1. Instanţele judecătoreşti
Aşa dupăcum am mai prezentat Constituţia României la art. 125
alin.1 precizeazăcă, justiţia se realizeazăprin Curtea Supremăde Justiţie şi
prin celelalte instanţe judecătoreşti.
Potrivit art. 10 al Legii nr. 92/1992 instanţele judecătoreşti sunt:
judecătoriile, tribunalele, curţile de apel,Curtea Supremăde Justiţie. În
acelaţi articol se aratăcă, în România pe baza legii vor funcţiona şi
instanţe militare.
În baza Legii nr. 54/1993 art. 2 funcţioneazăurmătoarele instanţe
militare: tribunalele militare, tribunalul militar teritorial, Curtea
Militarăde Apel, Curtea Supremăde Justiţie are o secţie militară, pe
lângăaceste instanţe funcţioneazăparchetele militare.
1.1. Judecătoriile
Potrivit legii şi hotărârii Guvernului nr. 337/1993 judecătoriile
funcţioneazăîn fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, având un număr
de circumscripţii pe care le propune ministrul justiţiei.
Judecătoriile sunt conduse de la un preşedinte. Ele constituie
primul grad de jurisdicţie.
1
Ion Deleanu, Op.cit., vol.II, p. 75.
 18

Judecătoriile judecătoate procesele şi cererile, în afarăde cele date

prin lege în competenţa altor instanţe.
Potrivit art. 17 alin.1 din Legea nr. 92/1992, cauzele judecate de
judecătorii în primăinstanţăse judecăde către un judecător.
1.2. Tribunalele
Tribunalele funcţioneazăîn toate judeţele ţării şi în municipiul
Bucureşti. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse judecătoriile
din judeţ sau din municipiul Bucureşti.
Acestea sunt conduse de un preşedinte ajutat de 1-3 vicepreşedinţi.
Tribunalul poate avea douăsau mai multe secţii, în funcţie de volumul de
activitate, fiecare secţie fiind codusăde un preşedinte de secţie.
Completul de judecatăformat din doi sau trei judecători este condus
de un preşedinte, vicepreşedinte sau preşedintele secţiei atunci când
participă, sau de un judecător desemnat.
Cauzele date potrivit legii în competenţa de primăinstanţăa
tribunalelor se judecăde un singur judecător; când se pronunţăîn apel,
tribunalul judecăîn complet format din doi judecători, iar ca instanţăde
recurs, tribunalul judecăîn complet format din 3 judecători.
1.3. Curţile de Apel
Curţile de Apel în număr de 15, cu sediul stabilit de lege în
localitatea de reşedinţăa unui judeţ sau a municipiului Bucureşti îşi
exercităcompetenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale.
Ele sunt conduse de un preşedinte ajutat de 1-3 vicepreşedinţi. Pot
avea mai multe secţii: civile, comerciale, maritime, de contencios
adminsitrativ etc.
Ca şi tribunalele se înfăţişeazăîntr-o triplăipostază:
a. în primăinstanţăele judecăacele cauze care sunt date în
competenţa lor prin lege, în complet format dintr-un judecător.
b. ca instanţăde apel ele judecăapelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate în primăinstanţăde tribunal în complet de doi
judecători.
c. ca instanţe de recurs, judecărecursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunalele în apel, precum şi în alte cauze
prevăzute de lege, în complet de trei judecători.
1.4. Curtea Supremăde Justiţie
Curtea Supremăde Justiţie, cu sediul în Bucureşti, este unicăşi
supremă.
Potrivit Legii nr. 56/1993 de organizare şi funcţionare a C.S.J.
aceasta se compune din preşedinte, vicepreşedinte, 5 preşedinţi de secţii
care alcătuiesc Colegiul permanent şi cel mult 80 de judecători.
Cele 5 secţii sunt:
a. civilă;
b. penală;
c. comercială;
 19

d. de contencios-administrativ;
e. militară.
Funcţia principalăa C.S.J. o constituie asigurarea aplicării corecte şi
unitare a legilor de către toate instanţele (art. 1 alin.2 din Legea nr.
56/2993).
Toţi judecătorii din C.S.J. sunt numiţi de Preşedintele României, la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe o duratăde 6 ani. Pe
durata mandatului judecătorii C.S.J. sunt inamovibili. Ei pot fi reinvestiţi
în funcţii.
Completele de judecatăse constituie cu trei judecători din aceeaşi
secţie, desemnaţi de preşedintele C.S.J. când judecatăîn calitate de
primăinstanţăşi în complet de 9 judecători ca instanţăde recurs în anulare
sau în recurs în interesul legii.
Când judecăcu secţiile unite trebuie săia parte la judecată3/4 din
membrii în funcţie iar decizia se ia numai cu majoritatea voturilor celor
prezenţi.
2. Ministerul Justiţiei
Potrivit art. 1 alin.1 din Hotărârea de Guvern nr. 450/1994
modificatăşi completatăprin H.G. nr. 906/1995 “Ministerul Justiţiei este
organul administraţiei publice centrale de specialitate care
exercităatribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei justiţiei,
al executării pedepselor penale, precum şi cu privire la Ministerul
Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem pe
baza strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor democratice ale
statului de drept”.
În structura Ministerului Justiţiei funcţioneazădirecţii generale,
direcţii, servicii şi birouri, atribuţiile şi modul de funcţionare fiind
stabilite de un regulament, aprobat prin ordin al ministerului. Conducerea
Ministerului Justiţiei este asiguratăde ministerul justiţiei.
3. Ministerul Public
Ministerul Public este reglementat de Constituţia României, în
capitolul “Autoritatea Judecătorească” din titlul III, intitulat
“Autorităţile Publice”.
Potrivit art. 130 din Constituţie în activitatea judiciară“Ministerul
Public reprezintăinteresele generale ale societăţii şi apărăordinea de
drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Dispoziţiile din
Constituţie sunt reluate şi dezvoltate de Legea nr. 92/1992 privind
organizarea judecătorească(art. 26041) şi de Legea Curţii Supreme de
Justiţie nr. 56/1993 (art. 44-46).
Activitatea Ministerului Public vizeazăîn principal procesul penal,
dar acesta are atribuţii şi în legăturăcu procesul civil, atribuţii ce sunt
prevăzute de lege.
 20

Atribuţiile Ministerului Public sunt exercitate de procurori

constituiţi în parchete ce funcţioneazăpe lângăfiecare
instanţăjudecătorească, dar sunt independente faţăde acestea.
Parchetele de pe lângăjudecătorii şi tribunale sunt conduse de
prim-procurori, cele de pe lângăcurţile de apel şi Curtea Supremăde
Justiţie de procurori generali.
Procurorii îşi desfăşoarăactivitatea conform principiului legalităţii,
al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministerului
Justiţiei.
4. Consiliul Superior al Magistraturii
Constituţia României din 1991 a reinstituţionalizat Consiliul
Superior al Magistraturii, precizându-i competenţa şi atribuţiile, iar prin
Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătoreascăau fost detaliate
dispoziţiile constituţionale1.
Consiliul Superior al Magistratării este alcătuit din 15 membri aleşi
pe o perioadăde 4 ani de către Parlament. Funcţioneazăpe baza unui
regulament propriu, având atribuţii administrative şi de jurisdicţie
disciplinară.
Titlul III
ACTELE DE PROCEDURÃ CIVILÃ
Capitolul I
PRIVIRE GENERALÃ ASUPRA ACTELOR DE PROCEDURÃ
CIVILÃ
1. Noţiunea şi definirea actelor de procedurăcivilă
Procesul civil reprezintăactivitatea desfăşuratăde instanţă, organul
de executare şi alte organe sau persoane în vederea realizării ori stabilirii
drepturilor sau intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a
hotărârilor judecătoreşti ori a altor titluri executorii, conform procedurii
prevăzute de lege2.
Aceastăactivitate trebuie săse concretizeze în anumite acte, pe care
le fac toţi participanţii la procesul civil. Deci, procesul civil apare ca o
serie sau un complex de acte. Putem afirma, deci, cădupăcum în dreptul
civil actele şi faptele juridice sunt substanţe însăşi a vieţii juridice, tot
astfel actele de procedurăconstituie cadrul esenţial al procesului civil3.
În general, în ştiinţa dreptului civil noţiunea de “act” are accepţiuni
diferite. Astfel, termenul de “act” are - în primul rând - înţelesul de
operaţiune juridică, cum ar fi de exemplu, căsătoria, donaţia, înfierea, iar
alteori aceastănoţiune desemneazămijlocul de constatare, de dovadăa unei
operaţiuni juridice, cum ar fi, de pildă, înscrisul probator al contractului
de donaţie etc.

1
Ion Deleanu, Op.cit., vol.II, p. 75.
2
V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 453.
3
Ovidiu Ungureanu, Actele de procedur\ `n procesul civil, (la instan]a de fond),
Casa de editur\ [i pres\ “{ansa”, S.R.L., Bucure[ti, 1994, p. 9.
 21

Faţăde dreptul civil, în procedura civilăprin “act” se înţelege - de

obicei - actul de procedură, cum ar fi cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea, citaţia şi altele.
Codul nostru de procedurăcivilăutilizeazătermenul de “act de
procedură”, dar nu îl defineşte. Legiuitorul foloseşte acest termen (de
exemplu, în art. 94, art. 96, art. 104, art. 105-108 C. pr.civ.), în înţelesul
de “înscris menit a constata îndeplinirea unor forme de procedură”, cu
toate că, în cuprinsul altor texte (art. 112, art. 138, art. 176, art. 583),
utilizeazăşi termenul de înscrisuri. Se pare căacestei din urmăexpresii,
legiuitorul îi atribuie mai degrabăsensul de “document”, adicăde
înscrisuri care - de regulă- nu se efectueazăîn faţa instanţei1.
Confruntatăcu aceastăproblemă, nici în literatura juridicătermenul
de “act de procedură” nu acoperăîntotdeauna acelaşi înţeles. El este
întrebuinţat uneori în sensul de înscris constatator, alteori, în sensul de
operaţii juridice şi, în mod frecvent se confundăoperaţia însăşi cu
înscrisul material. De exemplu, se obişnuieşte a se numi act de
procedurăatât ascultarea propriu-zisăa materialului, cât şi procesul verbal
în care se consemneazădepoziţia. Pe de altăparte, unii autori apreciazăcă,
în baza cutumei, când se vorbeşte de acte de procedurăstricto sensu, se
face referire la actele care sunt făcute la cererea părţilor.
Fărăa intra în detalii, amintim că, pentru a înţelege noţiunea de act
de procedurătrebuie săspunem ce este forma de procedură.
Prin formăde procedurăînţelegem condiţiile prestabilite de lege
pentru efectuarea unui anumit act de procedurăsau a unei suite de acte
care alcătuiesc o instituţie juridică, indiferent de conţinutul concret
“turnat de părţi sau ceilalţi participanţi în tipul juridic respectiv”2.
În raport cu aceste succinte observaţii, concluzionăm prin a defini
actul de procedurăcivilăca fiind acea manifestare de voinţăşi operaţie
juridicăconcretizatăîn forma prevăzutăde lege, făcutăîn sensul ori în
cadrul procesului civil de către instanţa de judecatăsau ceilalţi participanţi
la proces.
2. Clasificarea actelor de procedură
Literatura juridică3 ne oferămai multe criterii dupăcare pot fi
clasificate actele de procedurăcivilă. Nu toate criteriile prezintăun interes
deosebit, de aceea ne vom opri doar la câteva:
a. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la
care emană, actele de procedurăse clasificăîn:
- actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,
cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unei căi de atac,
cererea de a se pune în executare hotărârea etc.;
1
Ovidiu Ungureanu, Op.cit., p. 10.
2
Ovidiu Ungureanu, Op.cit., p. 11.
3
Florea M\gureanu, Drept procesual civil, Edi]ia a II-a, Editura “ALL-BECK”, 1999,
p. 175; Ion Deleanu, Procedura civil\, Op.cit., vol.I, p. 473, Ioan Le[, Tratat de
drept procesual civil, Editura “ALL-BECK”, 2001, p. 247-249.
 22

- actele instanţei: încheierile, hotărârea judecătorească, dispoziţia

de comunicare a hotărârii şi cea pentru punere în executare a hotărării;
- actele organelor auxiliare de justiţie: dovezile de comunicare a
actelor de procedură, procesele verbale de luare a măsurilor
asiguratorii, actele de executare a organelor de executare etc.;
- actele altor participanţi în proces: întocmirea şi depunerea
raportului de expertiză, depoziţia de martor, cererea de anulare a unei
amenzi făcutăde un martor sau un expert etc.
b. În funcţie de conţinut, actele de procedurăse clasificăîn:
- actele de procedurăcare conţin o manifestare de voinţă:
cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională,
cererea de exercitare a unei căi de atac, achiesarea, renunţarea,
tranzacţia etc.;
- acte de procedurăcare constatăo operaţie precedentă: citaţia,
procesul verbal de sechestru, comandamentul etc.;
c. În funcţie de natura lor, actele de procedurăse clasificăîn:
- acte juridice, care se îndeplinesc în faţa instanţei:
interogatoriul părţii, depoziţia martorului, pronunţarea hotărârii etc.;
- acte extrajudiciare, care se îndeplinesc în cadrul procesului,
dar în afara instanţei: expertiza, somaţia, actele de executare cu
excepţia procedurilor execuţionale judiciare etc.1.
d. În funcţie de modul de efectuare a actelor de procedură, acestea
se clasificăîn:
- acte scrise: cererea de chemare în judecată, cererea pentru
exercitarea unei căi de atac, hotărârea etc.;
- acte orale: depoziţia martorilor, răspunsul la interogatoriu,
susţinerile părţilor etc.2.
Deşi, aceste diviziuni le apreciem ca fiind cele mai importante,
reţinem spre exemplificare şi alte criterii propuse de literatura de
specialitate3:
a. Dupăcaracterul lor, actele de procedurăse împart în: acte
jurisdicţionale şi acte procesuale administrative sau acte funcţionale;
b. Dupăfaza procesualăîn care se îndeplinesc, distingem: acte
procedurale pregătitoare judecăţii; acte procedurale proprii dezbaterii
sau judecăţii, acte procedurale posterioare judecăţii sau post procesuale;
c. Dupăobligativitatea lor, actele procedurale se împart în: acte
obligatorii şi acte facultative.
3. Funcţiile actelor de procedurăcivilă

1
Uneori - conform “Actele de procedur\ `n procesul civil”, Casa de editur\ [i pres\
“{ansa” S.R.L., Bucure[ti, 1994, la p. 23, autor Ovidiu Ungureanu - actele de
procedur\ sunt clasificate, potrivit acestui criteriu, `n acte procesuale propriu-zise
[i acte extraprocesuale.
2
V.M. Ciobanu, Op.cit., p. 456.
3
Ovidiu Ungureanu, Op.cit., 1994, p. 23-25.
 23

Principiul legalităţii într-un stat de drept constituie un principiu

fundamental al legalităţii tuturor organelor de stat, regiilor, societăţilor
comerciale etc.
Tocmai de aceea, respectarea legalităţii în procesul civil de către
instanţele judecătoreşti înseamnă, deopotrivă, asigurarea justei aplicări a
normelor de drept material, printr-o corectăîncadrare a faptelor, în
prevederile legale, precum şi respectarea cu stricteţe a normelor
procesuale, care consacrăreguli specifice de desfăşurare a procesului
civil, menite săasigure realizarea în practicăa drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanelor juridice şi fizice participante în proces1.
În acest context, actele de procedurăau o importanţăcovârşitoare în
procesul civil, căci ele constituind cadrul legal al procesului,
reflectăpoziţia şi manifestările de voinţă, atât a părţilor, cât şi a instanţei
de judecată.
Astfel, actele de procedurăreprezintămijloace juridice specifice
puse de legiuitor la dispoziţia instanţei de judecatăsau a părţilor
participante în procesul civil. Ele fiind componente ale procesului,
contribuie în mod substanţial la realizarea funcţiilor procesului, la
restabilirea în baza legii a acelor raporturi juridice care au fost încălcate
sau nesocotite2.
În sens restrâns, actele de procedurăau diverse funcţii, în raport de
faza procesualăîn care ele trebuie îndeplinite sau a termenului în care
legea prescrie îndeplinirea lor. Astfel, cererea de chemare în judecatăşi
cererea reconvenţională, pe lângăfaptul căsesizeazăinstanţa, ele au
menirea de a reclama în justiţie drepturi sau interese considerate a fi
încălcate de partea adversă.
Încheierile de şedinţă, citaţiile, procesele-verbale, în care se
consemneazădeclaraţiile martorilor au nu numai menirea de
sine-stătătoare prin care se asigurăaplicarea legii sau a unor principii de
bazăa procesului civil, ci au şi funcţia de conducere a procesului,
dupăcum tot, astfel, hotărârea judecătoreascăare şi o valoare eticăşi, deci,
implicit o funcţie educativă.
Dupămodul în care actele de procedurăsunt redactate se poate verifica
respectarea legii în procesul civil. Este necesar, însă, ca tehnica de
redactare a actelor de procedurăsărăspundăimperativelor procesului civil,
care se distinge, mai ales, prin simplitate, operativitate şi exactitate.
Capitolul II
CONDIŢIILE ACTELOR DE PROCEDURÃ CIVILÃ
1. Consideraţiuni generale
Datorităfaptului căîntreaga activitate procesualăse concretizeazăîn
actele procesuale este şi firesc ca, legea sănu lase ca aceste acte -
indiferent de conţinutul lor - săse desăvârşeascăla întâmplare, ci
1
I. Stoenescu, Savelly Zilbestein, Drept procesual civil, Teoria general\, Judecata
`n prim\ instan]\, Hot\r|rea, Editura Didactic\ [i Pedagogic\, Bucure[ti, 1983, p. 95.
2
O. Ungureanu, Op.cit., p. 26.
 24

săreglementeze în mod precis formele, condiţiile şi timpul în care ele

trebuie îndeplinite1 .
Iatăde ce legea trebuie săreglementeze în mod amănunţit condiţiile
de formăşi fond în care trebuie îndeplinite aceste acte, precum şi
sancţiunea neîndeplinirii lor; existăanumite limite procedurale în afara
cărora nu este tolerabilăavansarea, derularea procesului.
Deci, pentru a produce efectele pentru care a fost destinat, un act de
procedurătrebuie săîndeplineascăcondiţiile de fond sau substanţiale şi,
totodată, săfie efectuate cu observarea prescripţiilor legale de formă.
Per a contrario,efectuarea unui act de procedurăcu lipsa vreunei
condiţii de fond sau cu neobservarea formelor legale nu îşi va produce,
în principiu, efectele specifice, fiind lovit dupăcaz de un viciu de fond sau
de formă.Aceste vicii (neregularităţi)de fond sau de formă,la care se
adaugăomisiunea îndeplinirii unui act de procedură, atrage anumite
sancţiuni, de regulă, nulitatea actelor de procedură.
În baza acestor motive ne propunem săanalizăm mai întâi tratarea
condiţiilor de formăspecifice actelor de procedurăşi apoi pe acelea de
fond.
2. Condiţiile de formă
Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor angajate în proces
trebuie săfie manifestată, săfie exteriorizatăîn formele prevăzute de lege.
Numai în felul acesta ea poate fi cunoscutăde participanţii la proces şi,
numai astfel, ea poate conduce la stabilirea, modificarea sau stingerea
raportului juridic de drept civil. Sub acest aspect privită, forma este
inerentăoricărui act juridic.
Forma se întâlneşte la originea tuturor legislaţiilor şi, dupăcum
plastic s-a exprimat Ihering “ea este pentru actele juridice ceea ce este
tiparul pentru o monedă”.
În general, prin formăa actului juridic se înţelege, felul de a fi a
manifestării de voinţăsau mijlocul de exteriorizare a voinţei interne.
În dreptul procesual civil, care prin excelenţăconstituie un sistem
de acte şi procese tehnice izvorâte din viaţă, forma apare cu mai
multăpregnanţăca un element permanent şi necesar; ea nu este - cum se
crede uneori - un aspect legat de începuturile primitive ale dreptului,
pentru cănu trebuie săconfundăm forma cu formalismul.
Prin forma de procedurăînţelegem toate dispoziţiile, normele şi
regulile care privesc mersul procesului, tot ce legea prescrie că, trebuie
urmat pentru executarea hotărârilor şi, tot ce poate avea legăturăcu
funcţionarea legalăa organelor judecătoreşti.
Aşadar,reprezintătoate condiţiile prestabilite de lege pentru
efectuarea unui anumit act de procedură.Spre exemplu, pentru cererea de

1
V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Editura Didactic\ [i Pedagogic\,
Bucure[ti, 1972, p. 192.
 25

chemare în judecatăforma de procedurăeste reglementatăîn art. 112-1142

Cod proc. civ.
Din acest punct de vedere forma ar fi ceea ce legea prescrie, iar
forma adusăla îndeplinire este însuşi actul de procedură. Desigur, nu toate
formele de procedurăse cer a fi constatate prin acte scrise, dar, toate
actele de procedurăsunt cu necesitate forme de procedură, ceea ce
constituie o caracteristicăesenţialăîn definirea actelor de procedură.
Formalităţile constituie element de detaliu, care compun actul de
procedură, unele esenţiale, altele accesorii, dar, care toate
laolaltăalcătuiesc forma actului1.
În dreptul procesual civil forma prezintăurmătoarele caracteristici:
a. Ea este - atunci când legea o prescrie - un element esenţial al
actului, deoarece, în absenţa ei, acesta este sancţionat, în principiu - cu
nulitatea.
b. Este obligatorie şi exclusivă, în sensul căpentru efectuarea
valabilăa unui act de procedură, părţile ori instanţa de judecatătrebuie
sărespecte forma desemnatăde legiuitor, ele neputând alege un alt mod de
exteriorizare a voinţei lor.
O excepţie este făcutăde lege, doar în cazul actelor echivalente (art.
106, alin.2 Cod procedurăcivilă). S-a arătat, pe bunădreptate, că“într-un
domeniu în care voinţa nu dobândeşte eficacitatea proceduralădecât prin
intermediul unei forme determinate este normal ca substituirea unei
forme cu alta, săse învecineze cu inexistenţa şi sădeschidădrumul spre
inadmisibilitate”.
c. Forma este abstractăşi constantă, deoarece, pentru acelaşi act de
procedurăsau pentru o succesiune de acte forma este invariabil aceeaşi,
fărădeosebiri de conţinutul concret pe care îl cuprinde şi care este diferit
de la caz la caz.
Pentru considerentele arătate, putem afirma căspre deosebire de
dreptul civil care promoveazăprincipiul libertăţii de formăa actelor
juridice (cu excepţia câtorva cazuri de acte juridice solemne), în dreptul
procesual civil forma constituie de regulă, o condiţie ad substantiam a
actului de procedură, acest principiu nu are aplicaţie.
Formele procedurale urmăresc mai multe scopuri2:
a. unele asigurădreptul la apărare al părţilor, cum sunt, de exemplu,
regulile privitoare la conţinutul cererii de chemare în judecatăşi al
întâmpinării, care dau posibilitatea ambelor părţi sănu fie surprinse de
dezbaterea oralăa pricinii;
b. altele tind săîmpiedice, de exemplu, obligativitatea pentru pârât
de a ridica excepţiile procesuale privitoare la chemarea în judecatăsau la
necompetenţa relativăa instanţei la prima zi de înfăţişare;

2
Ioan Le[, Tratat...Op.cit., p. 245.
1
Florea M\gureanu, Op.cit., p. 171.
2
Florea M\gureanu, Op.cit., p. 171.
 26

c. altele proteguiesc părţile împotriva uşurinţei sau relei credinţe a

judecătorului, cum sunt cele privitoare la publicitatea judecăţii, redactarea
dispozitivului înainte de a se face pronunţarea, obligarea motivării
hotărârii etc.
În manualele de drept procesual civil cele douăcondiţii generale,
care sunt amintite, sunt următoarele:
a. actele de procedurăsăîmbrace forma scrisă;
b. actele de procedurăsărelateze chiar în conţinutul lor faptul căau
fost respectate cerinţele impuse de lege.
Prima condiţie este necesarăpentru a se putea dovedi existenţa
actului de procedurăşi pentru a se putea verifica respectarea cerinţelor
prevăzute de lege. Desigur că, aceastăcondiţie nu se referădecât la actele
de procedurăcare îmbracăforma scrisă, nu şi la cele orale.
Cea de a doua condiţie, constituie o aplicare a regulii potrivit căreia
actul de procedurăeste forma de procedurăadusăla îndeplinire. În privinţa
cuprinsului actului de procedură, se aratăcăacesta nu poate fi completat cu
probe extrinseci (alte înscrisuri, prezumţii). În cazul actelor de
procedurăorale, verificarea respectării prescripţiilor legale se face cu
ajutorul actelor de procedurăscrise, întocmite pentru consemnarea actelor
orale1.
O a treia condiţie, reţinutăînsănumai de unii autori, este aceea că,
actele de procedurătrebuie redactate în limba română(este vorba de actele
scrise), condiţie ce decurge din principiul constituţional conform căruia
procedura judiciarăse desfăşoarăîn limba română2.
Ovidiu Ungureanu, nu reţine aceastăcondiţie deoarece invocăşi
alineatul 2 al articolului 127, în care se prevede că, minorităţile care nu
vorbesc limba românăau dreptul a lua la cunoştinţăprin interpret de actele
dosarului, de a pune concluzii şi a vorbi în instanţă. Aşadar,
concluzioneazăel, dupăce se efectueazăactele de procedurăcu ajutorul
interpretului (cele orale), apoi ele se consemneazăîn limba română.
Alături de aceste reguli, la condiţiile de formăîn literatura juridicăse
mai adaugăurmătoarele condiţii:
a. arătarea locului unde actul procedural a fost întocmit şi a datei
calendaristice când a fost întocmit;
b. respectarea formalităţilor procedurale premergătoare întocmirii
actului;
c. depunerea şi ataşarea lor în numărul de exemplare prevăzut de
lege, precum şi semnăturile celor ce întocmesc şi contribuie la
întocmirea actului.
3. Condiţii de fond
Una din problemele extrem de complexe este aceea de a şti care
condiţii de fond sunt cerute pentru validitatea unui act de procedurăsau cu
1
Gabriel Boroi, Dumitru R\descu, Codul de procedur\ civil\, comentat [i adnotat,
Editura “ALL”, Bucure[ti, 1995, p. 140.
2
Articolul 127 din Constitu]ia Rom|niei.
 27

alte cuvinte, care condiţii a căror nerespectare constituie o neregularitate

de fond sancţionatăprintr-o nulitate a actului.
În literatura noastrăde specialitate, unii autori au considerat că,
condiţiile de fond ale actului de procedurăs-ar identifica cu condiţiile de
exercitare a acţiunii civile, adicăcu:
- dreptul, interesul, calitatea şi capacitatea; şi au denumit nulitatea
intervenităîn urma unor asemenea încălcări, nulitate de fond1.
Alţi autori, referindu-se la aceleaşi condiţii, o denumesc nulitate
intervenită, extrinsecă. S-a arătat, în aceastăopinie că, nu trebuie
săconfundăm condiţiile extrinseci ale actului cu condiţiile lui de fond.
Într-o altăopinie s-a susţinut cănulităţile privitoare la partea
exterioarăa actului de procedură, cum ar fi lipsa de interes, de calitate, de
capacitate, nici nu existăpentru că, asemenea situaţii sunt chestiuni de
fond.
Alţi autori au emis opinia potrivit căreia interesul, capacitatea,
calitatea nu atrag nulitatea, ci respingerea acţiunii, fiind apărări de fond.
O părere singulară, care s-a conturat relativ recent în literatura
juridicăşi ni se pare mai judiciară, este aceea potrivit căreia condiţiile de
fond ale actului de procedurăprivesc capacitatea organului sau a
persoanei, respectarea limitelor în care trebuie săacţioneze sau să-şi
manifeste voinţa, înserarea în cuprins a tuturor elementelor pe care legea
le enunţăetc.2.
Capitolul III
POSIBILITATEA APÃRÃRII DREPTURILOR CIVILE
SUBIECTIVE ÎNCÃLCATE SAU NERECUNOSCUTE PE CALEA
PROCESULUI CIVIL
1. Noţiunea, rolul şi importanţa procesului civil
În situaţia în care un drept subiectiv (material) sau un interes
legitim, protejat de lege, a fost încălcat sau nerecunoscut, de regulă, el nu-
şi găseşte protecţie în cadrul sistemului de drept substanţial, trebuie săse
recurgăla forţa de constrângere instituţionalizatăîn acest scop, săse
recurgăla o activitate special reglementatăîn favoarea unei anumite
categorii de organe - organele de activitate jurisdicţională- în scopul
realizării dreptului subiectiv prin măsuri extreme.
Deci, se va porni, desfăşura şi finaliza “procesul civil”. Acesta se
realizeazăprin acţiunea civilăcare constituie elementul de legăturădintre
dreptul material şi dreptul procesual civil.
Termenul de “proces”3 are mai multe sensuri în limbajul curent,
respectiv evoluţie, succesiune de stări, operaţii sau fenomene etc. În sens
juridic, însă, prin proces înţelegem un litigiu între subiectele raportului
1
Eugen Herovanu, Op.cit., 1926.
2
Dumitru Radu, M. N. Costin, I. Le[, M. {t. Mihnea, Dic]ionar de drept procesual
civil, Editura {tiin]ific\ [i Enciclopedic\, Bucure[ti, 1983, p. 13.
3
Denumirea de proces civil vine din limba latin\, de la cuv|ntul processus = a
merge `nainte, a progresa.
 28

juridic de drept substanţial sau o situaţie aflatăsub incidenţa normelor

juridice pentru a cărei realizare pe calea justiţiei este obligatorie.
Deci, procesul civil implicăo succesiune de acte şi fapte, necesare
în desfăşurarea acestei activităţi, raporturile care se stabilesc între toţi cei
care - în diferite forme şi poziţii specifice - concurăla desfăşurarea
activităţii procesuale.
Rezumând toate acestea putem defini procesul civil ca fiind
“activitatea desfăşuratăde către instanţă, părţi, organe de executare şi
alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele
judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau
stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării
silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform
procedurii prevăzute de lege”1.
Analiza acestei definiţii propusăde majoritatea autorilor de manuale
de drept procesual civil ne aratăurmătoarele:
a. Conceput ca o “activitate” procesul civil reprezintăo succesiune
de acte şi fapte;
b. În cadrul acestei evoluţii, care se desfăşoarăîn timp şi spaţiu,
între participanţii la proces iau naştere raporturi juridice procesuale
necesare sau ocazionale;
c. Obiectul activităţii şi, totodată, scopul ei îl reprezintă“judecata”,
adicăsoluţionarea unui litigiu;
d. Procesul civil începe prin sesizarea organului jurisdicţional şi
sfârşeşte, în principiu - prin executarea hotărârii acestuia;
e. În mod necesar, participanţii la procesul civil sunt: reclamantul,
pârâtul şi instanţa de judecată, acest actus trium personarum;
f. Uneori în procesul civil trebuie săparticipe şi alte organe sau
persoane, respectiv procurorul, organele de executare silită, martorii,
experţii etc., în condiţiile şi formele prevăzute de lege;
g. “Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul realizării
şi apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,
precum şi celelalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii”2.
h. Din acest articol rezultăcă: “temeiul subiectiv al judecăţii” îl
constituie încălcarea sau nerecunoaşterea unui drept sau încălcarea şi
nerecunoaşterea unui interes ocrotit de lege;
j. Dar, nu numai aceasta constituie temeiul subiectiv al judecăţii, ci
şi unele situaţii juridice neconflictuale susceptibile de realizare numai în
cazul unui proces;
k. {i, în sfârşit, că, procesul civil este generat de norme procedurale
ce trebuiesc respectate, pentru a se ajunge la finalitatea sa3.
2. Conflictul dintre titularul dreptului şi titularul obligaţiei
1
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., Vol. I., p. 148-149.
2
Articolul 2 din Legea pentru organizarea judec\toresc\ nr. 92/1992.
3
Ion Deleanu, Procedura civil\, Editura Funda]iei “Chemarea”, Ia[i, 1994, p. 24-
25.
 29

Pornind de la premisa că, litigiile civile reprezintă- în esenţa lor - o

încălcare sau nesocotire a conţinutului unui raport juridic de drept
material, civil, familie, comercial, de muncă, în mod necesar se ajunge la
concluzia că, părţi ale procesului civil sunt persoane fizice şi persoane
juridice - subiecte ale acestui raport - respectiv, titularul dreptului şi
titularul obligaţiei. Poziţia contradictorie a acestora - ca regulăgenerală-
este în permanenţă. La judecata în fond ele poartădenumirea de reclamant
şi pârât.
Aşadar, reclamantul este persoana fizicăsau juridică, care pretinde
încălcarea sau nerecunoaşterea unui drept subiectiv şi solicităapărarea lui
pe calea judiciară, iar pârâtul este persoana fizicăsau juridicăîmpotriva
căreia e îndreptatăpretenţia şi cererea sărăspundăpentru pretinsa încălcare
sau nerecunoaştere a acelui drept subiectiv.
Aşa fiind, reclamantul ocupăo poziţie de atacant, iar pârâtul va
adopta o poziţie defensivă, de apărare.
În ipoteza în care, pârâtul formuleazăpretenţii proprii împotriva
reclamantului - de exemplu, pe calea unei cereri reconvenţionale - se
creeazăo situaţie de judicium duplex, adicădedublarea poziţiei lor
contradictorii, fiecare apărând în acelaşi timp şi acelaşi proces sub o
dublăcalitate de reclamant şi pârât.
3. Necesitatea ca reclamantul săsesizeze instanţa de
judecatăprintr-o cerere de chemare în judecată
În procesul nostru civil, judecătorul nu poate judeca fărăsăfie
investit printr-o cerere a părţii. Acest principiu procedat ex officio se
aflăîn legăturăcu altele două: dobo mini facta dobo tibi just şi jure novit
cuzia.
Aşadar, pentru a obţine concursul instanţelor judecătoreşti, în
vederea ocrotirii unor drepturi sau interese proprii sau ale altor persoane,
reclamantul trebuie săintroducăo cerere de chemare în judecatăla instanţa
competentă, în care săarate situaţia de fapt şi din care săreiasăcalitatea
procesualăa sa de reclamant îndreptăţit să-l cheme în judecatăpe pârât.
Aceasta presupune nu numai justificarea calităţii sale de reclamant,
ci şi justificarea calităţii procesuale de pârât a persoanei împotriva căreia
îşi îndreaptăpretenţiile1.
De asemeni, tot lui îi revine sarcina indicării probelor de care
înţelege săse foloseascăpentru a-şi dovedi pretenţiile sale.
4. Posibilitatea ca pârâtul săse apere printr-o întâmpinare sau
săintroducăo cerere reconvenţională
Faţăde cererea de chemare în judecată, formulatăde reclamant,
pârâtul poate lua diverse atitudini. Fărăa epuiza întreaga gamăa
comportamentului său juridic, învederăm că, pârâtul poate trimite
întâmpinarea, care este obligatorie, afarăde cazurile în care legea prevede
în mod expres altfel; poate săse prezinte la judecatăşi sărecunoascăca
1
D. Radu, Ac]iunea `n procesul civil, Editura “Junimea”, Ia[i, 1974, p. 172.
 30

întemeiate pretenţiile reclamantului; ori poate săse prezinte într-o

formăînaintatăa judecăţii şi săse mărgineascăla a discuta doar probele
propuse de reclamant, fărăa le mai putea combate cu alte probe, sau, şi
aceasta este comportarea lui obişnuită, pârâtul săse prezinte la prima zi de
înfăţişare şi să-şi facăapărarea în mod verbal, ipotezăprevăzutăde articolul
118 Cod procedurăcivilă.
Pentru manifestarea acestei poziţii active, de apărare şi combaterea
celor susţinute de reclamant în cererea sa de chemare în judecată, legea
prescrie o anumităformă, materializatăde actul procesual numit
“întâmpinare”1.
La fel ca şi cererea de chemare în judecată, întâmpinarea este un
act procesual care face parte din faza scrisăa procesului civil. Prin
reglementarea ei, legiuitorul a urmărit fixarea unui minimum scris al
cadrului procesual, izvorât din necesitatea ca stare incipientăa judecăţii
săse efectueze în scris. Aceasta este o urmare fireascăa procedurii mixte,
în care dezbaterile orale trebuie săse desfăşoare în cadrul actelor
preliminare scrise (cererea de chemare în judecatăşi întâmpinarea). Ea are
menirea de a asigura un echilibru şi o egalitate în poziţia părţilor angajate
în proces, înlăturându-se surpriza2.
În practicăsunt situaţii frecvente când pârâtul, la rândul său, are
faţăde reclamant pretenţii proprii, pe care doreşte săle valorifice în cadrul
procesului iniţiat de acesta. Într-o atare situaţie, pârâtul
abandoneazăsituaţia sa defensivă, pe care de obicei o manifestăîn cadrul
unei simple apărări şi aratăpretenţia sa proprie, deci o contrapretenţie
celei invocate împotriva sa de reclamant.
Pârâtul poate realiza aceastăcontra-pretenţie făcând uz de cererea
reconvenţională, reglementatăîn legislaţia noastrăîn art. 119-120 Cod
pr.civ. Ea are caracter facultativ, în sensul că, pârâtul este liber
săaprecieze dacădoreşte ca pretenţiile sale săfie valorificate pe
aceastăcale, sau, dimpotrivă, pe calea unei acţiuni separate, introdusăla
instanţa competentă.
Întrucât despre cererea de chemare în judecată, întâmpinarea şi
cererea reconvenţională, ne propunem săvorbim pe larg în capitolele
următoare, nu intrăm în detalii, însă, înainte vom face o discuţie despre
cereri, în general.
5. Despre cereri, în general
Cererile constituie mijlocul prin care orice
persoanăinteresată(fizicăsau juridică) poate solicita, în condiţiile legii,
concursul instanţelor judecătoreşti în vederea ocrotirii unor drepturi sau
interese proprii sau ale altor persoane.
Cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt numeroase şi
variate. Cu toate acestea, ele pot fi grupate în douămari categorii:
1
I. Stoenescu, S. Zilbestein, Op.cit., p. 466, Ea este reglementat\ de aplicarea
unei reguli majore existent\ [i `n dreptul roman - audictul et altera pas.
2
O. Ungureanu, Op cit., p. 72.
 31

- cereri introductive de instanţă;

- cereri incidente.
Numim cereri introductive de instanţă, cererile care
declanşeazăactivitatea unei instanţe, care fac săînceapăun proces între
douăpărţi cu interese contrare.
Numim cereri incidente, cererile care se fac dupăce procesul a fost
început şi care au menirea de a pune în discuţie contradictorie a părţilor
noi, pretenţii de drept material sau de a lărgi cadrul dezbaterilor prin
invocarea unor fapte şi împrejurări noi în pricina ce se judecă.
Deosebirea între cererile introductive de instanţăşi cererile
incidente constăîn aceea că, în timp ce cererile introductive de
instanţăsunt făcute numai de reclamant, cererile incidente pot fi făcute
atât de reclamant, cât şi de pârât, precum şi de terţele persoane care au
interes în pricina ce se judecă1.
De regulile şi condiţiile generale privitoare la întocmirea oricărei
cereri ce urmeazăa fi adresatăunei instanţe judecătoreşti, codul nostru de
procedurăcivilăse ocupăîn art. 822. Potrivit dispoziţiilor cuprinse în acest
articol orice cerere, indiferent de categoria din care face parte, trebuie
săcuprindăurmătoarele elemente:
a. arătarea instanţei căreia îi este adresată;
b. numele şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori dupăcaz
denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului;
c. obiectul cererii, adică, arătarea a ceea ce se solicităinstanţei;
d. semnătura.
Din punct de vedere al formei, orice cerere trebuie făcutăîn scris.
În cazul în care, cererea în justiţie nu este făcutăpersonal de partea
interesată, ci prin reprezentantul acesteia, legal sau convenţional, acesta
este obligat săfacădovada calităţii sale.
Indiferent de felul reprezentării sau al actului din care decurge
aceastăcalitate, la cerere se va alătura întotdeauna actul doveditor al
calităţii de reprezentant, în original sau în copie legalizată, conform art.
83 Cod procedurăcivilă.

1
V. Negru, D. Radu, Op. cit., p. 194.
2
A[a cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 [i O.U.G. Nr. 59 din
25.04.2001.
 32

Capitolul IV
CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATÃ
1. Precizări preliminare
Potrivit art. 109 Cod procedurăcivilă“oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane trebuie săfacăo cerere înaintea instanţei
competente”.
Deci, cererea reprezintăactul de procedurăprin care partea se
adreseazăinstanţei pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat,
manifestarea de voinţăa celui interesat de a-şi afirma o pretenţie şi de a-şi
exercita dreptul său de a reclama, punerea în mişcare a acţiunii civile şi,
de aceea, este actul iniţial al procesului civil.
Cererea de chemare în judecatănu se confundă, deci, cu acţiunea
civilă, ci reprezintăuna din formele ei de manifestare şi anume, aceea prin
care instanţa se investeşte1.
Necesitatea formulării cererii de chemare în judecatăeste
justificatăşi prin douăprincipii valabile încădin dreptul roman:
- nemo judex in sue causa potert (nimeni nu poate fi judecător în
propria sa cauză);
- judex ne procedat ex officio, la care ne-am mai referit.
2. Cuprinsul cererii de chemare în judecată
În conformitate cu art. 112 Cod procedurăcivilă, cererea de
chemare în judecată, trebuie săcuprindăurmătoarele elemente:
a. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor precum şi dupăcaz numărul de
înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul
persoanelor juridice Codul fiscal şi contul bancar. Reclamantul are, deci,
obligaţia săarate atât numele şi domiciliul său, cât şi numele şi domiciliul
pârâtului, iar instanţa este datoare săverifice dacăpârâtul nu este fictiv2.
Cu privire la nume, este de observat că, nu este reglementat în
textul de lege şi prenumele. Doctrina juridicăa subliniat căeste
recomandabil ca în cerere săse treacăşi prenumele părţilor pentru ca
identificarea lor săse facămai uşor şi mai sigur3.
b. Calitatea juridicăîn care părţile stau în judecatăatunci când nu
stau în numele lor propriu.
Dupăcum se ştie, o parte poate sta în proces personal sau prin
reprezentantul său. În cazul în care una sau amândouăpărţile participăla
proces prin intermediul reprezentanţilor lor legali sau convenţionali, în
cererea de chemare în judecată, trebuie săse specifice aceastăsituaţie. În
cazul în care părţile stau în proces în numele lor, personal, în cererea de
1
V. M. Ciobanu, Op. cit., p. 251.
2
S-a decis `n practica judiciar\ c\, nu poate fi chemat\ `n judecat\ o persoan\
decedat\, iar, dac\ nu se indic\ alte persoane `n calitate de p\r]i, cererea este
nul\. Curtea Suprem\ de Justi]ie, Sec]ia civil\, decizia nr. 2371/1992, `n Dreptul
nr.10/11 aprilie 1993, p. 106.
3
~n literatura juridic\ recent\ se apreciaz\ c\ identificarea trebuie s\ se fac\, chiar
[i `n lipsa unor texte adecvate [i prin prenume, na]ionalitate [i data na[terii.
 33

chemare în judecatănu se menţioneazănimic, calitatea de titular al

dreptului la acţiune a reclamantului se prezumă.
Neindentificarea de către reclamant a calităţii de reprezentant al
unei persoane, atunci când soluţioneazăîn numele acesteia, duce la
prezumţie căel participăîn proces în numele său propriu.
În cazul persoanelor juridice , indicarea calităţii juridice trebuie
făcutăatât prin arătarea numelui şi prenumelui conducătorilor lor, cât şi
prin arătarea numelui şi prenumelui reprezentantului convenţional
(consilierului juridic).
b. numele şi calitatea celui care reprezintăpartea în proces iar în
cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional.
Sunt şi cazuri când o persoanăparticipăîn proces atât în numele ei
propriu, cât şi ca reprezentant al unei alte persoane, ca de exemplu, cazul
cauzării unui prejudiciu unui minor şi a tutorelui său. În asemenea cazuri,
cel care reprezintătrebuie săindice în cererea de chemare în judecatăfaptul
că, el participăîn proces într-o dublăcalitate: reclamant în nume propriu şi
ca reprezentant al unei alte persoane.
În toate cazurile când o persoanăacţioneazăîn proces în numele
unei alte persoane, ea trebuie săalăture la cererea de chemare în judecată,
dovada împuternicirii sale (art. 83 Cod procedurăcivilă).
c. Obiectul cererii de chemare în judecatăîl constituie pretenţiile
reclamantului faţăde pârât. Aceasta poate fi:
- o sumăde bani;
- restituirea unui bun;
- anularea unui contract;
- schimbarea unei anumite stări (acţiunile privind starea şi
capacitatea persoanelor etc.).
Este necesar ca obiectul cererii de chemare în judecatăsăfie
determinat1 şi evaluat în bani, atunci când aceasta este cu putinţă.
Determinarea obiectului cererii de chemare în judecatăeste
necesarăpentru următoarele considerente:
a. fixeazălimitele procesului; în jurul pretenţiilor formulate
purtându-se întreaga activitate procesualăa celor douăpărţi;
b. constituie un element necesar al dispozitivului hotărârii;
c. constituie unul din elementele cu ajutorul cărora se poate face
individualizarea acţiunii;
d. determinăîn anumite cazuri competenţa teritorialăsau materialăa
instanţei, ca de pildă, în cazul acţiunilor imobiliare, care trebuie introduse
la instanţa locului imobilului.
Determinarea obiectului cererii şi evaluarea lui
prezintăimportanţăşi în ceea ce priveşte determinarea taxelor de timbru şi
a stabilirii cheltuielilor de judecată.
1
S-a decis c\ este inadmisibil\ cererea prin care reclamantul cere s\ se constate c\
nu are nici un fel de datorie c\tre p|r|t, Tribunalul Cluj, Decizia civil\ nr.12/1983,
`n R.R.D. nr. 6/1983, p. 55.
 34

Textul legii precizeazăcă, arătarea valorii o face reclamantul.

Pârâtul poate contesta “preţuirea reclamantului”, şi, în acest caz,
valoarea obiectului cererii urmeazăa fi determinatăde instanţăpe baza
probelor prezentate de părţi.
Evaluarea obiectului, aşa dupăcum se aratăîn lege, se va face numai
“atunci când preţuirea este cu putinţă”. Când obiectul acţiunii nu este
susceptibil de a fi evaluat, ca de pildă, în cazul acţiunilor privitoare la
starea şi capacitatea persoanelor, nu se cere indicarea valorii.
În legăturăcu obiectul cererii de chemare în judecatătrebuie sămai
menţionăm că, acesta trebuie săfie întotdeauna licit şi posibil1.
Nu se vor putea pretinde lucruri ilicite cum ar fi restituirea unui
lucru care nu se mai aflăîn circuitul civil.
d. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se
întemeiazăcererea;
Motivarea în fapt şi în drept constituie unul din elementele
importante ale cererii de chemare în judecată, contribuind, alături de
celelalte elemente, la fixarea cadrului procesului.
Arătarea motivelor de fapt constăîn relatarea succintăa faptelor din
care - reclamantul îşi deduce pretenţiile sale faţăde pârât.
Motivele de drept cuprind indicarea de către reclamant a temeiului
juridic pe care îşi bazeazăpretenţiile.
Motivarea în drept nu obligăpe reclamant la indicarea exactăa
textului de lege în care se încadreazăfaptele care au generat conflictul.
Este suficientăo simplăenunţare a câtorva date care săpermităinstanţei
sădea acţiunii calificarea juridicăcorespunzătoare2.
e. Arătarea dovezilor pe care se sprijinăfiecare capăt de cerere.
Indicarea mijloacelor cu care reclamantul tinde să-şi
dovedeascăpretenţiile sale este necesarăpentru cunoaşterea de către
instanţăa faptelor care au generat conflictul. Pe de altăparte, indicarea de
către reclamant a dovezilor este necesarăpentru a da posibilitatea
pârâtului de a-şi pregăti apărarea. În acest scop dupăcaz, reclamantul va
trebui săalăture la cerere copii, certificate de pe înscrisurile de care
înţelege săse servească, în atâtea exemplare câţi pârâţi sunt în proces, plus
câte o copie pentru instanţă3.
De asemeni, săindice numele şi adresa martorilor, iar în cazul când
înţelege săse foloseascăde mărturisirea pârâtului săcearăînfăţişarea în
instanţă(interogator).
f. Semnătura.
1
Dumitru Radu, Gheorghe Durac, Drept procesual civil, Editura “Junimea”, 2001,
p. 203.
2
I. Stoenescu, S. Zilbestein, Op.cit., p. 459.
3
S-a decis `n practica judiciar\ c\, obliga]ia depunerii copiilor de pe acte, exist\ [i
`n cazul `n care partea nu este `n posesia originalelor. Tribunalul Arad, sec]. I.,
Jurnalul nr. 4243/B 44, precum [i c\, instan]a nu poate `nl\tura o copie certificat\
drept prob\ la dosar, pe motiv c\, nu este act original sau copie legalizat\, cu
toate c\, partea nu a cerut `nf\]i[area originalului.
 35

Ultima condiţie impusăde art. 112 Cod procedurăcivilă, privitoare

la cererea de chemare în judecată, este semnătura reclamantului4.
Semnătura reprezintăacordul reclamantului la cuprinsul cererii.
3. Sancţiunile neîndeplinirii cerinţelor prevăzute de articolul
112, Cod procedurăcivilă
Când se face cercetarea elementelor pe care trebuie săle
cuprindăcererea de chemare în judecatăva trebui săse facădistincţia între
elementele esenţiale ale cererii faţăde alte menţiuni mai puţin importante.
Potrivit art. 133 Cod procedurăcivilăsunt considerate elemente
esenţiale ale cererii:
- numele părţilor;
- obiectul;
- semnătura.
Lipsa acestor elemente va fi sancţionatăcu nulitatea acţiunii.
Sub aspectul aplicării sancţiunii nulităţii, în cazul lipsei elementelor
menţionate mai sus, textul articolului 133 Cod procedurăcivilăface
următoarea distincţie:
a. lipsa numelui părţilor şi obiectul cererii este sancţionatăcu
nulitatea cererii, fărăa se mai intra în cercetarea fondului. Instanţa nu va
putea acorda, în asemenea cazuri, un termen în vederea completării unor
asemenea lipsuri;
b. lipsa semnăturii va atrage nulitatea cererii numai dacănu a fost
îndeplinităîn tot cursul judecăţii. Potrivit art. 133 alin.2 Cod
procedurăcivilă, reclamantul va putea suplini aceastălipsăîn unul din
următoarele douămoduri:
- dacăeste prezent, în şedinţa în care lipsa semnăturii a fost
invocată;
- în cazul în care, reclamantul lipseşte la acea şedinţă, instanţa va
amâna dezbaterea şi-l va invita pe reclamant săsemneze cererea cel mai
târziu pânăla termenul următor.
În cazul în care, reclamantul nu şi-a semnat cererea, în unul din
modurile arătate mai sus, instanţa va proceda la anularea ei.
Menţionăm că, prevederile art. 133 alin.2 Cod procedurăcivilă,
privitoare la modalităţile de acoperire a lipsei semnăturii de pe cererea de
chemare în judecată, se aplicăprin asemănare şi celorlalte cereri adresate
instanţei de judecată.
Dacă, reclamantul cererii de chemare în judecatăeste lipsit de
celelalte elemente, cum sunt: arătarea domiciliului părţilor, calitatea lor
juridică, atunci când nu stau în numele lor propriu, motivele de fapt şi de
drept, ori arătarea dovezilor, reclamantul va putea cere instanţei de

4
Practica judiciar\ a ar\tat c\ nu este suficient ca numele p\r]ii s\ fie scris cu
ma[ina (CAS I, Decizia nr. 640/ 1940), dar dac\, al\turi semneaz\ avocatul care-[i
justific\ calitatea de reprezentant, cererea este valabil\ *CAS III, Decizia nr.
992/1936).
 36

judecatăun termen pentru întregirea sau modificarea cererii (art. 132 Cod
pr. civ.).
Dacă, pânăla acest termen reclamantul nu completeazălipsurile
cererii sale, se va aplica sancţiunea corespunzătoare fiecărei lipse în parte.
Astfel:
a. neindicarea domiciliului părţilor nu produce nici o consecinţă,
în afarăde cazul în care pentru una din părţi i s-a produs prin acest fapt
o vătămare. Aşa de exemplu, dacăîn cererea de chemare în judecatănu s-a
indicat domiciliul exact al pârâtului, dar acesta a putut totuşi fi citat,
neregularitatea se acoperăşi nu atrage o sancţiune cu privire la
valabilitatea cererii;
b. constatarea lipsei calităţii juridice procesuale a părţilor va fi
sancţionatăcu anularea cererii;
c. nearătarea motivelor de fapt şi drept pe care reclamantul îşi
întemeiazăcererea duce la decăderea acestuia din dreptul de a le mai
putea invoca în cursul instanţei.
Menţionăm, totuşi, căla prima zi de înfăţişare instanţa, la cerere, va
putea acorda un nou termen pentru completarea acestor lipsuri;
d. neindicarea dovezilor în cuprinsul cererii de chemare în judecată,
va duce, de asemenea, la decăderea reclamantului din dreptul de a le mai
putea propune, în afarăde cazul în care instanţa, apreciind, îi va acorda
reclamantului la prima zi de înfăţişare, un termen în acest sens sau când
necesitatea administrării unor probe rezultădin dezbateri şi partea
interesatănu o putea prevedea.
Capitolul V
ÎNTÂMPINAREA
1. Noţiune
Întâmpinarea este actul procesual prin care pârâtul răspunde în scris
la pretenţiile formulate de reclamant arătând, totodată, şi apărările sale.
Întâmpinarea are drept scop, pe de o parte, săpunăpe pârât pe picior
de egalitate cu reclamantul, iar pe de altăparte, ca părţile să-şi
cunoascăreciproc pretenţiile şi apărările, chiar de la începutul procesului.
2. Cuprinsul întâmpinării
Cuprinsul întâmpinării este reglementat de art. 115 Cod
procedurăcivilă. Potrivit acestui text, pe lângănumele părţilor, domiciliul
şi obiectul litigiului, arătat de reclamant, întâmpinarea trebuie sămai
cuprindă:
a. Excepţiile de procedurăpe care pârâtul le ridicăfaţăde cererea
reclamantului;
Prin întâmpinare, pârâtul poate săridice atât excepţiile de
procedurăpropriu-zise, cum ar fi:
- lipsa semnăturii sau a obiectului pretenţiilor;
- nejustificarea calităţii de reprezentant;
- incompetenţa instanţei etc.
 37

sau excepţiile privitoare la fondul pricinii:

- autoritatea lucrului judecat;
- prescripţia dreptului la acţiune;
- lipsa calităţii procesuale etc.
b. Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii. Astfel,
pârâtul poate nega faptele arătate de reclamant, săle recunoascănumai în
parte, poate contesta dreptul invocat, poate invoca nulitatea actului juridic
pe care reclamantul îşi întemeiazăpretenţiile etc.
Când reclamantul - prin cererea de chemare în judecată- a formulat
mai multe capete de cerere, pârâtul trebuie sădea răspuns la fiecare din
ele.
c.Dovezile cu care se apărăpârâtul împotriva fiecărui capăt de
cerere.
Arătarea dovezilor cu care pârâtul se apărăîmpotriva pretenţiilor
reclamantului se face ca şi în cazul cererii de chemare în judecată. Astfel,
înscrisurile vor fi alăturate în copie, proba cu martori prin indicarea
numelui şi prenumelui acestora, proba cu interogatoriul reclamantului
prin chemarea acestuia personal în faţa instanţei etc.
d. Semnătura.
Semnătura exprimăacordul pârâtului la cuprinsul întâmpinării. Ca şi
în cazul cererii de chemare în judecată, lipsa semnăturii atrage nulitatea
întâmpinării. Ea poate fi însăacoperităîn instanţă, în condiţiile arătate, de
articolul 133 alin.2 Cod procedurăcivilă.
Potrivit art. 117 Cod procedurăcivilă, în caz de coparticipare
procesualăpasivă, pârâţii pot răspunde printr-o singurăîntâmpinare
comună.
3. Caracterul obligatoriu al întâmpinării
Depunerea întâmpinării este obligatorie afarăde cazurile în care
legea prevede în mod expres altfel (art. 118 Cod proc.civ.)
Aşa dupăcum se aratăîn art. 118 Cod pr. civ. “nedepunerea
întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din
dreptul de a mai propune probe şi de invoca excepţii, în afara celor de
ordine publică”.
Neglijenţa pârâtului de a-şi formula apărările în condiţiile impuse
de lege nu atrage însăşi pierderea dreptului de a discuta, în contradictoriu,
probele şi susţinerile reclamantului.
Întâmpinarea trebuie săfie depusăîn termenul prevăzut de art. 1141,
alin.2 Cod procedurăcivilă, adică, cel mai târziu cu 5 zile înainte de
termenul stabilit pentru judecată. Regula cuprinsăîn alin.1 al art. 118, are
un caracter obligatoriu, în sensul că, pârâtul trebuie sădepunăîntâmpinarea
la termen.
Potrivit art. 116 Cod procedurăcivilă, întâmpinarea se depune în
atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt, plus un exemplar pentru instanţă.
Dacăsunt mai mulţi reclamanţi, şi au un singur reprezentant, întâmpinarea
 38

poate fi depusăpentru aceştia într-o singurăcopie. În acelaşi număr de

exemplare, se vor depune şi copiile certificate de pe înscrisurile pe care
pârâtul le aduce în apărarea sa.
Capitolul VI
CEREREA RECONVENŢIONALÃ
1. Noţiune, caracterul independent al cererii reconvenţionale
Cererea reconvenţionalăeste cererea pe care o face pârâtul atunci
când are şi el pretenţii împotriva reclamantului.
Articolul 119 Cod procedurăcivilăîn acest sens prevede:
“dacăpărâtul are pretenţii în legăturăcu cererea sau mijloacele de
apărare ale reclamantului, el poate face cerere reconvenţională”.
Prin urmare, legea îi permite pârâtului ca, în loc să-şi valorifice
aceste pretenţii printr-o acţiune separată, săprofite de procesul pornit
împotriva sa şi, să-şi valorifice pretenţiile pe care le are faţăde reclamant
pe calea unei cereri reconvenţionale.
Din punct de vedere procesual, cererea reconvenţionalăeste o
cerere incidentăşi nu trebuie confundatăcu apărarea pe care pârâtul şi-o
face împotriva pretenţiilor ridicate de reclamant sau cu excepţiile de
procedură, deoarece, pârâtul - prin cererea reconvenţională- nu se
limiteazănumai la atitudinea de a se apăra, ci, dimpotrivă, ridicăpretenţii
de sine stătătoare, la rândul său, condamnarea reclamantului.
Acţiunea reconvenţională, astfel privită, este în fond o contra-
acţiune, făcutăde pârât împotriva reclamantului. Iatăun exemplu, în acest
sens: proprietarul cheamăîn judecatăpe chiriaş pentru neplata chiriei;
chiriaşul - la rândul său - ridicăşi el pretenţii cerând proprietarului să-i
plăteascăo anumităsumăde bani cheltuităcu repararea imobilului1.
Pe calea cererii reconvenţionale, de cele mai multe ori - aşa
dupăcum reiese şi din exemplul de mai sus - se urmăreşte operarea unei
compensaţii judecătoreşti între pretenţiile ridicate de reclamant împotriva
pârâtului şi cele pe care pârâtul le ridicăîmpotriva reclamantului2.
Alteori, prin intermediul cererii reconvenţionale pârâtul urmăreşte
săparalizeze acţiunea reclamantului şi săîmpiedice condamnarea ce-l
ameninţă, cum ar fi în cazul în care pârâtul cere săse constate nulitatea
unei clauze contractuale3; în cazul unei acţiuni de divorţ când pârâtul cere
desfacerea căsătoriei şi din vina reclamantului etc.
În legăturăcu obiectul cererii reconvenţionale trebuie săfacem
deosebirea dintre apărările propriu-zise ale pârâtului faţăde pretenţiile
reclamantului şi pretenţiile pe care pârâtul le ridicăfaţăde reclamant.
1
Tribunalul regional Suceava, decizia civil\ nr. 257/2957, `n J. N. nr.5/1957, p.
899.
2
Practica judiciar\: aplicarea cu privire la exercitarea dreptului de reten]ie al
constructorului pe terenul altuia. Curtea Suprem\, Col.civ., dec. nr. 1136/1950, `n
J.N. nr.9-10, p. 1007; `n cazul `mprumuturilor (datoriilor) reciproce Tribunalul
pop. ora[ Cluj, sentin]a civil\ nr. 6229/1961, `n J. N. nr. 8/1963, p. 120; `n litigiile
de munc\ (decizia de `ndrumare nr. 34/1963, `n J. N. nr. 1/1964, p. 108).
3
Tribunalul Suprem, Col.civ., decizia nr. 1/1967, `n C.D. 1967, p. 85.
 39

Criteriul de deosebire dintre apărările propriu-zise ale pârâtului şi

pretenţiile ridicate faţăde reclamant îl constituie efectele procesuale la
care pot da naştere aceste douăcategorii.
Astfel, răspunsul la pretenţiile ridicate de pârâtul faţăde reclamant
trebuie săfie dat de instanţăîn dispozitivul hotărârii şi nu în considerentele
acesteia, aşa dupăcum se întâmplăîn cazul apărărilor propriu-zise.
Ridicându-se pretenţiile de către pârâtul împtriva reclamantului îi
garanteazăacestuia dreptul căva obţine din partea instanţei rezolvarea în
fond a acestei pretenţii. Dimpotrivă, formulând o simplăapărare, pârâtul
riscăca instanţa sănu-şi spunăpărerea în aceastăprivinţă; examinarea
acesteia depinzând de soarta acţiunii principale; de exemplu, dacăacţiunea
principalăa fost respinsăpe motiv cănu a fost timbrată, instanţa nu-şi va
mai spune părerea în legăturăcu apărările formulate de pârât. În sfârşit,
pretenţiile ridicate de pârât împotriva reclamantului se formuleazăîn scris
(cererea reconvenţională) şi se timbrează; apărările pot fi formulate atăt
verbal, cât şi în scris şi nu se timbrează.
Pentru exercitarea cererii reconvenţionale art. 119 alin.1 Cod
procedurăcivilă, cere ca pretenţiile pârâtului faţăde reclamant
săaibălegăturăcu cererea sau mijloacele de apărare ale reclamantului.
Aceastălegăturăva fi dedusăde instanţădin scopul pe care pârâtul îl
urmăreşte prin exercitarea cererii reconvenţionale; compensarea
pretenţiilor sale cu cele ale reclamantului sau paralizarea acţiunii acestuia.
2. Cuprinsul, avantajele şi dezavantajele cererii
reconvenţionale
a. Cuprinsul cererii reconvenţionale
Fiind o acţiune propriu-zisă, cererea reconvenţională- aşa dupăcum
se aratăşi în art. 119 alin. 2 Cod procedurăcivilă- trebuie săcuprindăşi
săîndeplinească, din punct de vedere al formei, condiţiile prevăzute de
lege pentru cererea de chemare în judecată.
b. Avantajele şi dezavantajele cererii reconvenţionale
În ceea ce priveşte avantajele:
- dăposibilitatea săse soluţioneze douăcereri într-un singur proces;
- se evitădarea unor soluţii contradictorii;
- duce la economisirea de timp şi cheltuieli;
Dezavantajul principal al cererii reconvenţionale ar fi acela al
întârzierii judecării acţiunii principale. Acesta poate fi însăînlăturat,
dacăva fi cazul, prin disjungerea celor douăacţiuni şi judecarea lor
separată(art. 120, alin. 1 Cod procedurăcivilă).
Un alt dezavantaj ar fi acela al judecării unei cauze (cererea
reconvenţională) de către o instanţănecompetentădin punct de vedere
teritorial.
Cererea reconvenţionalăpoate fi redactatăaparte sau inseratăîn
cuprinsul întâmpinării. Indiferent de modul redactării ei, cererea
reconvenţionalătrebuie depusăodatăcu întâmpinarea sau cel mai târziu la
 40

prima zi de înfăţişare. Dacă, la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi

modificăacţiunea, instanţa va trebui săacorde un nou termen pârâtului
pentru depunerea cererii reconvenţionale.
Dacă, pârâtul nu depune cererea reconvenţionalăîn termenele
prevăzute de lege, sancţiunea care se aplică, este judecarea ei separatăde
acţiunea principală, în afarăde cazul în care ambele părţi declarăcădoresc
ca cele douăcereri săfie judecate împreună1.
De regulă, cererea reconvenţionalăse judecăodatăcu acţiunea
principalăpronunţându-se o singurăhotărâre care va cuprinde, distinct,
soluţiile date asupra ambelor cereri2.
Capitolul VII
CITAŢIA {I COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURÃ
1. Precizări preliminare
Citarea şi comunicarea actelor de procedurăau menirea săasigure
înfăptuirea a douădintre principiile de bazăale dreptului nostru procesual
civil:
- principiul dreptului la apărare;
- principiul contradictorialităţii.
Despre citaţii şi despre comunicarea actelor de procedură, codul
nostru de procedurăcivilăse ocupăîntr-un capitol special: capitolul II, al
titlului II, cuprinzând articolele 85-100.
2. Citarea
Pentru ca procesul săpoatăavea loc şi săse desfăşoare potrivit
principiului contradictorialităţii este necesarăprezenţa părţilor în faţa
instanţei3.
În aceastăprivinţă, în art. 85 Cod procedurăcivilă, se dispune:
“judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât dupăcitarea sau
înfăţişarea părţilor afarănumai dacălegea nu dispune altfel”.
Citarea părţilor, în orice cauzăcivilă, este prin urmare obligatorie.
Pentru a se duce la îndeplinire aceastăcerinţă, legea prevede că,
instanţa are obligaţia săverifice dacăpărţile au fost citate şi săamâne
judecarea pricinii ori de câte ori constatăcăpartea care lipseşte nu a fost
citatăcu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii
(art. 107 Cod procedurăcivilă)4.
Sunt şi cazuri când citarea părţilor este lăsatăla aprecierea instanţei;
de exemplu, în materia conflictelor de competenţă(art. 22, alin. ultim Cod
1
Tribunalul Suprem. Col.civ., Decizia nr. 994/1957, `n C.D, 1957, p. 305; Decizia
nr. 1517/1957, `n C.D. 1957, p. 339; Tribunalul jude]ean V|lcea, Decizia nr.
210/1969, `n R.R.D., nr.5/1969, p. 175.
2
Dac\ solu]iile `n revocarea unei dona]ii cu sarcini este respins\ ca ne`ntemeiat\,
cererea reconven]ional\ f\cut\ de p|r|]i pentru a li se pl\ti contravaloarea
`ntre]inerii prestate devine f\r\ obiect (Tribunalul reg. Arge[, Col.civ., Decizia nr.
495/1964, `n J.N. nr. 1/1965, p. 112).
3
Tribnunalul Suprem, Col.civ., Decizia nr. 609/1953, `n C.D., vol. 1, 1952-1954, p.
289.
4
Tribunalul Suprem, Col.civ.m dec. nr. 609/1993, `n C.D. vol.1, 1952-1954, p.
289.
 41

procedurăcivilă); în materia asigurării dovezilor (art. 236, alin. ultim Cod

procedurăcivilă); în materia ordonanţei preşedenţiale (art. 581 Cod
procedurăcivilă), precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
3. Definirea şi cuprinsul citaţiei
Citaţia este actul de procedurăprin care părţile sunt încunoştiinţate
săse prezinte în faţa instanţei, în locul, ziua şi ora fixată.
În afarăde părţile litigante, prin intermediul citaţiei sunt
încunoştiinţate de a se prezenta în faţa instanţei şi a lua parte la dezbateri
şi alţi participanţi, ca de pildă, martorii, experţii, traducătorii etc.
Ca act procesual producător de efecte juridice, citaţia este
formatădin douăelemente:
- chemarea;
- sancţiunea.
Chemarea reprezintăordinul instanţei prin care cel citat este
încunoştiinţat căa devenit participant al unui proces civil (parte, martor,
expert etc.) şi, în aceastăcalitate trebuie săse prezinte în faţa instanţei
pentru a lua parte la dezbateri. Sancţiunea este măsura de constrângere ce
se aplică, în caz de neprezentare, împotriva celui citat.
4. Cuprinsul citaţiei
Potrivit art. 88 Cod procedurăcivilă, citaţia trebuie emisăîn
formăscrisăşi săcuprindămenţiunile pe care textul le indicăîn mod expres.
Citaţia este compusădin douăpărţi:
- citaţia propriu-zisă;
- dovada de înmânare.
Citaţia propriu-zisă, trebuie săcuprindăo serie de menţiuni în mod
obligatoriu (esenţiale) lipsa lor atrăgând nulitatea citaţiei (art. 88, alin.2
Cod procedurăcivilă). Aceste menţiuni sunt:
a. arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;
b. arătarea instanţei şi a sediului ei;
c. numele, domiciliul şi calitatea celui citat;
d. parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.
e. alte menţiuni prevăzute de lege
Menţiunile de mai micăimportanţă(neesenţiale), pentru lipsa cărora
legea nu prevede nulitatea decât în cazul în care partea
interesatădovedeşte că, prin lipsa lor a suferit o vătămare ce nu poate fi
înlăturatădecât prin anularea citaţiei, sunt:
a. numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului;
b. numele şi domiciliul părţii potrivnice;
c. felul pricinii.
Dovada de înmânare, respectiv procesul-verbal încheiat de agentul
procedural însărcinat cu înmânarea citaţiei, potrivit art. 100 Cod
procedurăcivilăva trebui săcuprindă:
a. anul, luna şi ziua când a fost încheiat;
b. numele celui care l-a încheiat;
 42

c. funcţia acestuia;
d. numele, prenumele şi domiciliul celui citat;
e. arătarea instanţei care a emis citaţia;
f. arătarea eventualelor acte ce i se comunicăodatăcu citaţia;
g. numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul
unde s-a făcut afişarea;
h. semnătura celui care a încheiat procesul-verbal.
Majoritatea menţiunilor pe care trebuie săle cuprindăprocesul-
verbal de înmânare a citaţiei sunt sancţionate în mod expres cu nulitatea
(art. 100, alin. 3 Cod procedurăcivilă). Face excepţie indicarea funcţiei
agentului procedural şi a înscrisurilor odatăcu citaţia (punctul c şi f ).
Potrivit art. 100, alin. ultim Cod procedurăcivilă, procesele verbale
de îndeplinirea procedurii de citare, încheiate de agenţii procedurali fac
dovada pânăla înscrierea în fals. Dovada de înmânare semnatăde cel citat
sau procesul-verbal încheiat de agentul procedural în cazul când cel citat
n-a fost găsit, sunt singurele acte cu care se poate face proba că,
procedura citării a fost îndeplinită.
5. Înmânarea citaţiei
Codul nostru de procedurăcivilăreglementeazăproblema înmânării
citaţiilor în art. 90-98, având în vedere diferitele situaţii în care s-ar putea
găsi cel citat.
Înmânarea citaţiilor în sistemul reglementării noastre actuale se
face din oficiu prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt
salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în
ale căror circumscripţii se aflăcel căruia i se comunicăactul (art. 86 alin.1
C.pr.civ.).
Cu privire la locul unde trebuie înmânatăcitaţia, art. 90 din Cod
procedurăcivilă, stabileşte regula că, atât înmânarea citaţiei, cât şi
comunicarea celorlalte acte de procedurăse face la domiciliul sau
reşedinţa celui citat.
În acelaşi articol sunt reglementate şi unele derogări pentru cazurile
când cel citat nu se aflăla domiciliul sau la reşedinţa sa. Astfel:
a. Citaţia poate fi înmânatăpersoanei citate în orice loc va fi
întâlnităde agentul procedural, cu condiţia ca acesta săfie de acord cu
primirea citaţiei şi săsemneze de primirea ei;
b. Cei aflaţi sub arme se citeazăprin comandamentul superior cel
mai apropiat;
c. Cei care fac parte din echipajul unui vas comercial se citează, în
lipsa unui domiciliu cunoscut, la căpitănia portului unde se găseşte
înregistrat vasul;
d. Cei deţinuţi se citeazăprin administraţia închisorii;
e. Cei care se aflăinternaţi într-un spital sau orice altăaşezare
spitaliceascăse citeazăprin administraţia aşezământului.
 43

Articolul 92 Cod procedură civilăse ocupăde modul cum trebuie

săprocedeze agentul pentru a putea înmâna citaţia celui în cauză.
Din analiza textului se disting trei situaţii posibile şi anume:
a. când cel citat este găsit la domiciliu, citaţia trebuie
predatăpersoanei căreia îi este adresată. Agentul procedural va proceda
mai întâi la identificarea persoanei, dupăcare, predându-i citaţia, o va
pune săsemneze adeverinţa de primire. Identitatea celui citat şi semnătura
de primire va trebui săfie certificate de agentul procedural. Dacă, cel citat
refuzăprimirea citaţiei sau dacă, primind-o refuzăori nu poate săsemneze
de primire, agentul procedural îi va lăsa citaţia şi va încheia un proces-
verbal despre cele întâmplate;
b. când cel citat lipseşte de la domiciliu, agentul procedural va
putea săînmâneze citaţia unei persoane capabile din familia acestuia sau
unei persoane care locuieşte împreunăcu destinatarul citaţiei sau care
primeşte în mod obişnuit corespondenţa, specificând aceste situaţii în
procesul-verbal pe care îl încheie. În caz de refuz sau neputinţăde a
semna în procesul-verbal se va face vorbire despre situaţia ivită;
c. în cazul în care agentul procedural nu găseşte pe nimeni la
domiciliu, va proceda la afişarea citaţiei pe uşa locuinţei celui citat,
încheind un proces-verbal de situaţie.
În legăturăcu locul unde urmeazăa fi înmânatăcitaţia, Codul de
procedurăcivilă, în art. 94 şi 98, face următoarele douăprecizări extrem de
importante:
a. În conformitate cu dispoziţiile art. 94, dacăclădirea în care locuia
partea citatăs-a dărâmat sau a devenit nelocuibilădin orice alte motive,
agentul procedural va restitui citaţia grefierului instanţei, care va
încunoştiinţa partea potrivnică, pentru ca aceasta săfacăinvestigaţii şi
săcomunice noua adresăla care urmeazăsăse facăcitarea;
b. Art. 98 se ocupăcu ipoteza schimbării de domiciliu în cursul
procesului. Partea care îşi schimbădomiciliul în cursul judecăţii este
obligatăsăaducăacest fapt la cunoştinţa instanţei, precum şi părţii adverse.
Nerespectarea acestei obligaţii atrage sancţiunea neluării în seamăa
schimbării de domiciliu şi în consecinţăcitarea va fi consideratăca valabil
îndeplinităla vechea adresă.
6. Darea şi luarea termenului în cunoştinţă
Am văzut că, în principiu, comunicarea actelor de procedurăse face la
domiciliul sau reşedinţa celui citat. De la acest principiu, art. 153 Cod
procedurăcivilă, face următoarea derogare: “Partea care a depus cererea
personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi
partea care a fost prezentăla o înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar,
chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citatăîn
tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se căea cunoaşte
termenele ulterioare”.
 44

În legăturăcu aplicabilitatea art. 153 Cod procedurăcivilăse impune

a fi făcutăurmătoarea precizare: pentru ca partea săpoatălua cunoştinţăde
termenele următoare, nu este suficient ca procedura de citare săfi fost
completăla termenul fixat pentru înfăţişare, ci se cere ca partea săfi fost
cel puţin o datăprezentăla judecată1.
Art. 153 Cod procedurăcivilă, prevede însăşi patru2 cazuri
excepţionale, în care luarea termenului în cunoştinţănu operează, fiind
necesarăo nouăcitare. Aceste cazuri sunt:
a. cazul redeschiderii judecăţii dupăce a fost suspendată;
b. cazul repunerii cauzei pe rol dupăînchiderea dezbaterilor (art.
151 Cod procedurăcivilă);
c. cazul în care s-a încuviinţat chemarea părţii la interogator;
d. în cazul militarilor în termen şi a deţinuţilor.
Termenele care au fost date în cunoştinţa părţilor sau pentru care au
fost emise citaţiile, nu pot fi preschimbate decât printr-o nouăcitare a
părţilor şi numai pentru motive temeinice (art. 153, alin. 3 Cod
procedurăcivilă).
Termenul în care trebuie înmânatăcitaţia
Potrivit art. 89 Cod procedurăcivilă” “citaţia va fi înmânatăsub
pedeapsa nulităţii părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de
judecată”.
Nerespectarea acestui termen, atrage - aşa dupăcum prevede şi
textul citat - sancţiunea nulităţii citaţiei. În consecinţă, partea
citatăfărărespectarea acestui termen poate, dacăse înfăţişează,
săcearăamânarea judecăţii.
În cazul în care partea nu se prezintăla judecatăşi aceasta se face în
lipsă, partea interesatăpoate săcearăanularea hotărârii pe motiv de
neregulatăcitare fărăa mai fi ţinutăsăfacădovada cauzării unui prejudiciu3.
7. Alte dispoziţii legale privind procedura citării
Potrivit art. 97 din Codul de procedurăcivilă, actele de procedurănu
pot fi îndeplinite în zilele de sărbătoare legală, decât în cazurile grabnice
şi cu încuviinţarea prealabilăa preşedintelui instanţei.
a. Mandatul de aducere
Mandatul de aducere este un act de procedurăprin care instanţa de
judecatăcere organelor de stat săaducăînaintea sa pe unii din participanţii
la procesul civil care refuzăsăse prezinte în urma citării obişnuite4.
În dreptul nostru procesul civil se poate dispune aducerea cu
mandat numai a martorilor şi experţilor (art. 188 şi 205 Cod
1
Dac\ partea ia cuno[tin]\ de primul termen pe care `l fixeaz\ judec\torul de
serviciu [i nu se prezint\ la acest termen, la termenul urm\tor ea trebuie citat\
(Trib. supr., col.civ., nr. 928/1965, `n J.N. 12/65, p. 170).
2
O.U.G. nr.138/2000 a modificat art. 153 Cod proc.civ.
3
Viciul cit\rii c|nd partea nu se prezint\, trebuie constatat din oficiu (Curtea
Suprem\, col.civ., dec.nr. 1040/1949, `n J.N. nr.3/1950, p. 406).
4
Este posibil ca cel chemat cu mandat de aducere s\ nu se prezinte pentru c\, `n
materie civil\, nimeni nu poate fi adus cu for]a `n fa]a instan]ei judec\tore[ti.
 45

procedurăcivilă). Legea prevede posibilitatea aducerii cu mandat a

martorilor şi experţilor, chiar de la primul termen, însănumai în pricinile
urgente.
Mandatele de aducere se executăprin organele de poliţie.
b. Comunicarea actelor de procedură
Prin comunicarea actelor de procedurăse înţelege aducerea la
cunoştinţa celor interesaţi (de regulăpărţilor) a cuprinsului anumitor acte
ce se efectueazăîn cursul judecăţii.
Comunicarea actelor de procedurăse face ori de câte ori legea
procesualăcivilăprevede necesitatea efectuării unei asemenea operaţiuni.
De comunicarea anumitor acte de procedură, legea procesualăcivilăleagă,
de cele mai multe ori, curgerea unui termen sau a unor alte efecte juridice
procesuale. Aşa, de exemplu, de comunicarea copiei de pe hotărârea
instanţei este legatăcurgerea termenului pentru exercitarea căii de atac a
recursului (art. 301 Cod procedurăcivilă).
Codul nostru de procedurăcivilăprevede necesitatea comunicării
următoarelor acte de procedură:
a. copiilor de pe cererile depuse în faţa instanţei (cererea de
chemare în judecatăart. 114, alin. 2, întâmpinarea art. 116, cererea
reconvenţionalăart. 119, a cererilor de intervenţie art. 52, 57, 62 şi 65);
b. copiilor de pe înscrisurile depuse drept mijloace de probă(art.
112, alin.2 combinat cu art. 1141, alin.2);
c. interogatoriul (întrebărilor) pentru persoanele juridice (art.
222);
d. încuviinţarea debitorului prin somaţie căs-a pornit împotriva sa
o executare silită(art. 387 Cod procedurăcivilă).
Potrivit art. 86 Cod procedurăcivilă, comunicarea actelor de
procedurăse face din oficiu.
Comunicarea se face potrivit regulilor privitoare la înmânarea
citaţiilor, adicăla domiciliul părţilor (regula generală). De la
aceastăregulă, art. 96 Cod procedurăcivilăface următoarea derogare:
“Partea prezentăîn instanţă, în persoana sau prin mandatar, nu poate
refuza primirea actelor de procedurăşi a înscrisurilor care i se
comunicăîn şedinţă”. Pentru a nu fi surprinsăprin prezentarea unor acte
direct în şedinţa de judecată, acelaşi articol prevede că, partea
interesatăare dreptul săcearăun termen pentru a lua cunoştinţăde cuprinsul
lor.
În cazul în care unul şi acelaşi act urmeazăa fi comunicat mai
multor persoane se înmâneazăfiecăruia câte o copie. Dacăsunt mai multe
părţi şi au un singur reprezentant este suficientăcomunicarea unui singur
exemplar către reprezentant.
Comunicarea actelor de procedurăpoate fi făcutăindependent ca, de
exemplu, comunicarea copiei de pe o hotărâre judecătorească, sau o
 46

datăcu citaţia cum ar fi, de exemplu, comunicarea copiilor de pe

înscrisurile depuse drept mijloace de dovadă.
 47

Capitolul VIII
HOTÃRÂRILE JUDECÃTORE{TI
1. Noţiune şi clasificarea hotărârilor judecătoreşti
1.1. Noţiune
Dupăînchiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei
urmeazăjudecata propriu-zisăa cauzei care se concretizeazăîn actul final
al judecăţii, denumit hotărăre.
Este necesar a fi făcutăşi precizarea potrivit căreia hotărârea
judecătoreascăreprezintăactul de dispoziţie cu privire la soluţionarea
litigiului dintre cele douăpărţi ale procesului, reclamant şi pârât.
În baza precizărilor făcute, hotărârea judecătoreascăpoate fi
definităca actul final de dispoziţie a instanţei de judecatăprin care se
soluţioneazăîn orice cauzăcivilăconflictul dintre părţile litigante.
Analiza acestei definiţii ne edificăasupra următoarelor douătrăsături
distincte ale hotărârilor judecătoreşti:
a. reprezintăactul concluziv, de conluzie al judecăţii sau cu alte
cuvinte este ultimul act prin care instanţa de judecatăface sinteza actelor
procedurale care s-au desfăşurat în cauza soluţionată;
b. este actul prin care instanţa de judecatăîşi exercităputerea de a
decide şi ordona asupra modului în care s-a impus soluţionarea
neînţelegerilor dintre părţile litigante.
1.2. Denumirea hotărârilor
Sunt de reţinut dispoziţiile art. 255 Cod procedurăcivilă, astfel:
“hotărârile prin care se rezolvăfondul cauzei în primăinstanţăse
numesc sentinţe, iar hotărârile prin care se soluţioneazăapelul,
recursul, recursul în interesul legii şi recursul în anulare se numesc
decizii”.
1.3. Clasificarea hotărârilor judecătoreşti
Hotărârile judecătoreşti se clasificădupămai multe criterii:
a. Din punct de vedere al acţiunii lor în timp, hotărârile
judecătoreşti se pot clasifica în:
- hotărâri propriu-zise;
- hotărâri cu caracter provizoriu;
Hotărârile propriu-zise sunt acelea prin care se rezolvăfondul
cauzei şi care au de regulăo acţiune nelimitatăîn timp.
Hotărârile cu caracter provizoriu sunt măsuri pe timpul judecăţii.
Spre exemplu, hotărârile prin care se iau măsurile asiguratorii pe timpul
judecării procesului de divorţ.
Este de menţionat că, hotărârile provizorii sunt independente de
fondul cauzei şi, ca atare, pot fi atacate în mod separat cu apel mai înainte
de pronunţarea hotărârilor finale.
Dupăîmprejurări, la sfârşitul procesului, hotărârile provizorii,
urmeazăa fi menţionate, modificate sau desfiinţate.
 48

b. Din punct de vedere al posibilităţii atacării cu recurs, hotărârile

se pot clasifica în:
- definitive;
- irevocabile.
Hotărârile definitive pot fi atacate cu recurs. Sunt hotărâri
definitive hotărârile date în primăinstanţăpotrivit legii fărădrept de apel şi
hotărâri date în primăinstanţă, care nu au fost atacate cu apel sau, chiar
atacate cu apel, dacăjudecata acestuia s-a perimat sau apelul a fost
respins, sau cererea anulată, de asemenea hotărârile date în apel, prin care
se rezolvăfondul pricinii, orice alte hotărâri care potrivit legii nu mai pot
fi atacate cu apel.
Hotărârile irevocabile sunt hotărârile care nu sunt susceptibile de
a fi atacate cu recurs.
Potrivit art. 377, alin.2 Cod procedurăcivilăsunt hotărâri
irevocabile:
- hotărârile date în primăinstanţăfărădrept de apel nerecurate;
- hotărârile date în primăinstanţăcare nu au fost atacate cu apel;
- hotărârile care au fost date în apel care nu au fost nerecurate;
- hotărârile date în recurs chiar dacăprin aceasta s-a soluţionat
fondul pricinii;
- orice alte hotărâri care potrivit legii nu mai pot fi atacate cu
recurs.
c. Din punct de vedere al conţinutului lor, hotărârile se împart în:
- hotărâri integrale;
- hotărâri parţiale.
Sunt hotărâri integrale acelea care rezolvăîn întregime litigiul
dintre părţile litigante, dezinvestind instanţa de întreaga cauză.
Sunt hotărâri parţiale, hotărârile care se dau în cazul în care
pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului şi acesta
acceptăsăse dea o hotărâre în măsura recunoaşterii (art. 270 Cod
procedurăcivilă).
d. Din punct de vedere al condamnării, hotărârile judecătoreşti
pronunţate pot fi:
- cu o singurăcondamnare;
- cu condamnare alternativă.
Problema acestei clasificări se pune, în special, în cazul acţiunilor
reale. Sunt hotărâri cu o singurăcondamnare acele hotărâri prin care
pârâtul este obligat către reclamant la efectuarea unei singure prestări.
Spre exemplu, predarea unui bun determinat, efectuarea unei prestări etc.
Sunt hotărâri alternative acele hotărâri care conţin
douăcondamnări, din care, una este principală, iar cealaltăsecundară. Spre
exemplu, pârâtul este obligat la predarea unui anumit bun, în caz de refuz
la plata contravalorii lui.
2. Cuprinsul hotărârilor judecătoreşti
 49

1. Precizări prelimare
Orice hotărâre judecătorească- ca tehnicăde redactare şi conţinut -
se compune din trei părţi. Acestea sunt:
- practicaua;
- considerentele (motivarea);
- dispozivitul.
Este de observat că, potrivit art. 261, alin.1, Cod procedurăcivilă,
hotărârea judecătoreascătrebuie săcuprindăşase elemente şi că, aceste
elemente, în succesiunea lor, alcătuiesc conţinutul celor trei părţi ale
hotărârii.
Astfel, punctele 1-3, alcătuiesc practicaua sau partea introductivăa
hotărârii, iar punctele 4-6 dispozitivul.
Considerentele sau motivarea vor redacta numai dacăîmpotriva
hotărârii părţile vor declara una din căile de atac prevăzute de lege (art.
261 alin.4 C.pr.civ.).
2. Practicaua
Reprezintăpartea introductivăa hotărârii în care se
consemneazădatele cu privire la:
- identificarea instanţei ca organ şi ca mod de alcătuire a
completului de judecată;
- ceea ce s-a petrecut în şedinţa de judecatăîn care a avut loc
dezbaterea asupra fondului cauzei.
3. Considerentele
Reprezintăpartea esenţialăa hotărârii, în care se justificătemeinicia
şi legalitatea soluţiei, pe care instanţa a pronunţat-o.
Considerentele sunt semnificative în sensul precizării cuvintelor de
încheiere a acestei părţi a hotărârii şi anume: “pentru aceste motive, în
numele legii, hotărăşte”.
Potrivit art. 261, alin. 4, considerentele trebuie săconţină:”motivele
de fapt şi drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care
s-au înlăturat cererile părţilor”.
Motivarea în fapt reprezintăanaliza şi concluziile instanţei asupra
stării de fapt care a dat naştere raportului juridic civil şi cum acesta a
devenit litigios.
Analiza şi concluziile instanţei reprezintă, în realitate, evaluarea
probelor şi contraprobelor administrate în timpul judecăţii.
Motivarea în drept reprezintăjustificarea aplicării în cauzăa
anumitor norme de drept.
Motivarea în fapt şi în drept se relevăsub următoarele aspecte:
a. constituie o garanţie pentru părţile litigante; aceasta, deoarece,
din expunerea sistematicăşi logicăa motivelor de fapt şi de drept se poate
cunoaşte motivaţia, în baza căreia instanţa s-a oprit la soluţia care a dat-o
cauzei judecate;
 50

b. exprimăobligaţia judecătorilor de a justifica soluţia pronunţată;

aceasta în sensul căare menirea săînlăture arbitrariul judecătorilor şi
săfaciliteze efectuarea controlului judiciar de către instanţele superioare.
4. Cerinţele şi condiţiile considerentelor
Raţiunea şi obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti este
impusăde următoarele cerinţe şi condiţii:
- o cunoaştere perfectăa dosarului;
- darea de răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi
apărare şi, în general, la toate aspectele discutate în contradictoriu de
către părţile litigante;
- consecvenţăşi principialitate, evitându-se motivele vagi sau
imprecise, precum şi existenţa unor considerente contradictorii;
- un stil corespunzător, cu respectarea tuturor regulilor
gramaticale, de ortografie şi sinteză.
În baza acestor precizări poate fi formulatăşi reţinutăurmătoarea
concluzie: motivarea unei hotărâri, nu este o problemăde volum, ci una de
conţinut.
5. Dispozitivul
Dispozitivul reprezintăultima parte a hotărârii.
În concret, dispozivitul constăîn reproducerea, în finalul hotărârii, a
minutei redactatăcu ocazia deliberării şi pronunţării hotărârii. Constituie
partea cea mai importantăa hotărârii în sensul că, urmând dupămotivarea
hotărârii, dispozitivul constăîn exprimarea rezultatului, a concluziei
judecăţii.
În sens strict, dispozitivul constituie ceea ce judecata a hotărât în
privinţa cauzei deduse judecăţii.
De regulă, dispozitivul hotărârii cuprinde douăpărţi:
- prima parte conţine modul de soluţionare a cauzei deduse
judecăţii, respectiv, de admitere sau respingere a acţiunii civile;
- a doua parte determinăconsecinţele care decurg din soluţia dată,
respectiv menţiunile necesare pentru ca hotărârea săpoatăfi pusăîn
executare.
În acest sens precizările se impun a fi făcute:
a. în cazul condamnării la predarea unui bun mobil sau imobil, se
va face descrierea şi individualizarea acestuia;
b. în cazul în care executarea nu se poate face în naturăeste necesar
a se menţiona contravaloarea bunului;
c. când se condamnăla plata unei sume de bani şi la plata
dobânzilor;
d. dacăeste vorba de o coparticipare procesuală- activăsau pasivă-
se va arăta pentru reclamanţi cât i se cuvine fiecăruia, pentru pârâţi modul
de condamnare;
e. instanţa poate - motivat - să-i acorde pârâtului un termen de
graţie înlăuntrul căruia săfacăplata sau săo eşaloneze în timp.
 51

În afarăde soluţia propriu-zisăa cauzei, dispozivitul va mai

cuprinde:
a. calea de atac şi de când curge termenul (este vorba doar de căile
ordinare);
b. arătarea că, pronunţarea s-a făcut în şedinţăpublică, precum şi
semnăturile judecătorilor şi grefierului.
3. Redactarea şi comunicarea hotărârii
a. Redactarea
Este de menţionat că, hotărârea se redacteazăde către unul din
membrii completului de judecată.
Redactarea se va face în cel mult 20 zile de la pronunţare,
însădepăşirea acestui termen nu influienţeazăvalabilitatea hotărârii,
conform articolului 264 Cod procedurăcivilă.
Dacăeste cazul, judecătorul rămas în minoritate îşi va scrie opinia
sa în mod separat, în acelaşi timp şi ,respectiv, în continuarea hotărârii.
Hotărârea se redacteazăîn douăexemplare originale: unul se
ataşeazăla dosarul cauzei, iar celălalt se depune spre conservare la dosarul
de hotărâri al instanţei.
Potrivit art. 265, alin.1, Cod procedurăcivilădacăîn hotărâre se fac
adăugiri sau ştersături, acestea se vor semna de judecător sub sancţiunea
de a nu fi luatăîn seamă.
b. Comunicarea hotărârii
Comunicarea hotărârii se face în copie către părţile litigante, ori de
câte ori legea prevede că, termenul de exercitare a apelului sau recursului
curge de la comunicarea hotărârii.
4. Îndreptarea şi explicarea hotărârilor judecătoreşti
4.1. Precizări
Este posibil ca în cuprinsul unor hotărâri judecătoreşti săse
strecoare anumite impreciziuni care săpoatăfi corectate de aceeaşi
instanţă.
Este vorba de erori materiale evidente sau de explicarea unor
neclarităţi.
4.2. Noţiunea de îndreptare a hotărârii
Aceasta reprezintămodalitatea proceduralăsimplăde îndreptare a
unor greşeli strecurate în hotărârea judecătoreascăcare nu afecteazăcu
nimic fondul judecăţii de către instanţa care a pronunţat hotărârea.
Potrivit art. 281 Cod procedurăcivilă“ Erorile sau omisiunile cu
privire la sumele, calitatea sau cele de calcul, precum şi orice alte erori
materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la
carere.”.
Este de observat că, în textul citat se face vorbire despre erori sau
omisiuni.
Aceste noţiuni reprezintă, înţelesul de erori materiale vizibile
săvârşite cu ocazia redactării hotărârii şi nu de greşeli de fond.
 52

Aceastăprecizare interesează, deoarece, într-un alt text, respectiv, art. 318

Cod procedurăcivilăse face vorbire despre greşeli materiale de judecată.
Spre exemplu, anularea unui recurs ca netimbrat, deşi, a fost timbrat sau
anularea unui recurs ca tardiv introdus, deşi era introdus în termen.
4.3. Procedura îndreptării hotărârii judecătoreşti
Procedura îndreptării unei hotărâri este simplăşi fărădezbateri. Cât
priveşte sesizarea unei asemenea greşeli, dupăcum rezultădin art. 281
Cod procedurăcivilă, se face din oficiu sau în urma unei simple cereri.
Cu privire la citarea părţilor sunt de reţinut dispoziţiile art. 281
alin.2 Cod procedurăcivilă, din care rezultăcă” “Părţile vor fi citate
numai dacăinstanţa socoteşte căeste necesar sădea anumite lămuriri”.
Constatarea greşelii şi a necesităţii îndreptării se face printr-o
încheiere de către completul care a pronunţat hotărârea.
Încheierea se va ataşa la hotărâre atăt în dosarul cauzei cât şi în
dosarul de hotărâri al instanţei. Încheierile pronunţate în temeiul art. 281
şi art. 2811 Cod pr.civ. precum şi hotărârea pronunţatăpotrivit art. 2812,
sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legăturăcu care s-a
solicitat, dupăcaz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor
potrivnice ori completarea.
Când se îndreaptăgreşelile instanţei de recurs, încheierile nu sunt
supuse recursului.
Problema explicării hotărârilor judecătoreşti o găsim pusăîn
practica judiciară, ridicând problema clarităţii dispozitivului, care poate fi
explicat de instanţa care a pronunţat acea hotărâre. Astfel - într-o speţă-
instanţa de fond l-a obligat pe pârât să-i plăteascăreclamantului o sumăde
bani. Hotărârea a rămas definitivăprin nerecurare, iar reclamantul cere
înfiinţarea unei popriri asupra retribuţiei pârâtului. Cu ocazia validării
popririi se constatăcă, suma era mult mai micădecât cea pretinsăşi se
dispune înfiinţarea popririi pentru aceastăsumă. Împotriva acestei popriri
s-a declarat recurs în anulare, instanţa supremăa constatat că, hotărârea
este nelegalăşi cu aceastăocazie s-a hotărât: “în cazul în care dispozitivul
unei hotărâri este neclar, instanţa de validare trebuie săamâne judecata
îndrumând partea săcearăexplicarea dispozitivului de la instanţa care a
dat hotărârea”.
5. Efectele hotărârilor judecătoreşti
5.1. Precizări
Procesul civil se termină, în mod normal, printr-o hotărâre
judecătoreascădefinitivăşi irevocabilă. O hotărâre rămâne definitivăsau
nu, atunci când nu mai poate fi atacatăprintr-o cale de atac şi, respectiv,
irevocabilănu mai poate fi atacatăpe calea de atac a recursului.
În consecinţă, efectele hotărârii judecătoreşti urmeazăa fi raportate
la momentul pronunţării lor de către instanţa de fond, iar altele la
momentul rămânerii lor definitive şi irevocabile.
Efectele generale ale hotărârilor judecătoreşti
 53

În general, hotărârile judecătoreşti, din moment ce au fost

pronunţate - cu referire specialăla hotărârile pronunţate asupra fondului
cauzei - produc următoarele efecte:
- dezinvesteşte instanţa de judecarea cauzei; judecătorii care au
pronunţat nu mai pot reveni asupra soluţiei date;
- din punct de vedere al puterii lor doveditoare hotărârile
judecătoreşti sunt asimilate cu actele autentice;
- hotărârile judecătoreşti din moment ce au fost pronunţate - în
materie civilă- fac orice prescripţie a dreptului la acţiune săînceteze şi
săînceapăo nouăprescripţie de la data rămânerii lor definitive privind
dreptul de a cere executarea silită. Este de reţinut că, prescripţia dreptului
de a cere executare silităîncepe săcurgăchiar, dacădreptul la acţiune era
imprescriptibil;
- hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie civilădobândesc şi
forţăexecutorie, unele chiar din momentul pronunţării lor, altele
dupărămânerea lor definitivăşi investirea lor cu formulăexecutorie.
Capitolul IX
NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURÃ
1. Precizări preliminare
Am văzut că, actele de procedurătrebuie întocmite sau aduse la
îndeplinire cu respectarea anumitor condiţii şi forme impuse de lege.
Respectarea acestor condiţii şi forme reprezintăgaranţia realizării scopului
urmărit: înfăptuirea unei judecăţi obiective în fiecare cauzăcivilă.
Legea procesualăcivilănu se mărgineşte însănumai la arătarea
condiţiilor şi formelor ce trebuie respectate la întocmirea sau la aducerea
la îndeplinire a actelor juridice procesuale, ci, aratăşi sancţiunile ce se
aplicăîn cazul nerespectării lor.
Sancţiunile pot privi atât actele încheiate cu nerespectarea
dispoziţiilor legii, cât şi persoanele care nu au ţinut seama de aceste
dispoziţii. Sancţiunile care se aplicăpersoanelor pot fi sancţiuni
disciplinare (mustrare, avertisment etc.) sau sancţiuni pecuniare (amenzi
băneşti). Este posibilăchiar aplicarea unor sancţiuni penale, în cazul în
care faptele săvârşite constituie infracţiuni (luare de mită, mărturie
mincinoasă, fals, rupere de sigilii etc.).
Sancţiunile procedurale propriu-zise (nulităţile) privesc
consecinţele pe care încălcările comise le au asupra actelor procesuale
însăşi, adicăasupra valabilităţii acestora.
2. Sancţiunea nulităţii
a. Noţiunea de nulitate a actelor procedurale
Sancţiunea cea mai importantăce se aplicăîn caz de nerespectarea
dispoziţiilor legale privitoare la actele juridice procesuale, este nulitatea
actului.
 54

Nulitatea este sancţiunea care loveşte orice act juridic săvârşit

fărărespectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru validitatea sa,
lipsindu-l de eficacitate. Prin sancţiunea nulităţii se urmăreşte ca, pe de o
parte, săse preîntâmpine încălcarea legii, iar pe de altăparte, săremedieze
viciile, vătămările provocate. Cu alte cuvinte, sancţiunea nulităţii este
preventivăprin prevenirea ei legalăşi reparatorie prin aplicarea ei în cazuri
concrete1.
b. Felurile nulităţilor
Din punct de vedere al regimului lor juridic nulităţile se împart în:
- nulităţile absolute;
- nulităţi relative.
Nulităţile absolute sunt nulităţile care sancţioneazăactele de
procedurăsăvârşite prin violarea sau nesocotirea normelor de
naturăimperativă, deoarece, ele privesc condiţiile şi formele esenţiale ale
valabilităţii procesuale2.
Prezentat sumar, regimul juridic al nulităţilor are următoarea
caracteristică:
- ele pot fi invocate în orice stadiu al pricinii, chiar şi în faţa
instanţei de recurs;
- de către orice persoanăinteresatăsau din oficiu de către instanţa de
judecată;
- aceste nulităţi nu pot fi acoperite prin trecerea timpului sau
consimţământul părţilor.
Nulităţile relative sunt nulităţile care sancţioneazăactele de
procedurăsăvârşite cu nerespectarea dispoziţiilor legale de
naturădispozitivă, adicăa normelor de la care se poate deroga; aceste
norme fiind prevăzute pentru a înlesni apărarea intereselor uneia din părţi,
pentru a suplini voinţa neexprimatăa părţilor.
Regimul juridic al nulităţilor relative prezintăurmătoarele
caracteristici3:
- pot fi invocate numai într-un anumit termen sau într-o
anumităformă;
- dreptul de a le invoca îi revine numai părţii interesate;
- aceste nulităţi pot fi acoperite, partea interesatăputând sărenunţe -
expres sau tacit - la dreptul de a invoca nulitatea actului.
Deşi, cu privire la regimul juridic între nulităţile absolute şi cele
relative existădeosebiri, semnalăm că, în dreptul civil existăo tendinţăde
apropiere. Aceastătendinţăîşi găseşte explicaţia în concepţia dreptului
societăţii în care nu existăo contradicţie între interesele generale şi cele
personale ale subiectului de drepturi. Menţionăm în acest sens, unele
dispoziţii cuprinse în Codul de procedurăcivilă:
1
V. Negru, D. Radu, Op. cit., p. 112.
2
Ovidiu Ungureanu, “Nulit\]ile procedurale civile”, Editura “ALL-BECK”, 1998, p.
47.
3
V. Negru, D. Radu, Op.cit., p. 213.
 55

- Conform art. 45 Cod procedurăcivilă, nulitatea relativăpoate fi

invocatănu numai de partea ale cărei interese au fost prejudiciate, , ci şi
de către procuror;
- Judecătorul, deşi nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă,
totuşi datoritărolului său activ (art. 129 şi 130 Cod procedurăcivilă), el
este obligat săatragăatenţia părţii interesate asupra posibilităţii invocării în
favoarea sa, a nulităţii actului.
Întrucât legea nu precizeazăîntotdeauna cazurile în care se
aplicăsancţiunea nulităţii absolute sau relative, se ridicăproblema de a se
şti când o normăeste de naturăimperativăşi când este de naturădispozitivă.
Uneori, legea însăşi precizeazănatura normei, ca de exemplu, art.
159 Cod procedurăcivilăprivitor la cazurile de necompetenţăa instanţelor
judecătoreşti. De cele mai multe ori, legea nu precizeazăcare este natura
normei, rămânând ca problema săfie rezolvatăde judecător.
3. Sistemul Codului nostru, de procedurăcivilăîn materia
nulităţilor
Nulitatea actelor de procedurăeste reglementatăîn Codul de
procedurăcivilă, în titlul II, capitolul IV a cărţii a II-a, cuprinzând art.
105-108, precum şi în alte articole care prevăd expres sancţiunea nulităţii
pentru nerespectarea dispoziţiilor pe care aceste articole le cuprind.
Potrivit art. 105 Cod procedurăcivilă, în actualul sistem sunt
prevăzute numai douăcazuri de nulitate:
- a. nulitatea actelor de procedurăsăvârşite de un judecător
necompetent;
b. nulitatea actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale
sau de un funcţionar necompetent, dacăprin aceasta s-au pricinuit părţii
o vătămare ce nu poate fi înlăturatădecât prin anularea actului.
Primul caz de nulitate se referăla incompetenţa judecătorilor. În
consecinţă, la invocarea nulităţii în acest prim caz, va trebui săse
ţinăseama de caracterul normelor privitoare la comptenţă. Amintim că,
necompetenţa este absolută, în cazul în care se încalcăo normăde
naturăimperativă, şi relativă, în cazul în care se încalcăo normăde
naturădispozitivă1.
În legăturăcu acest prim caz de nulitate trebuie sămenţionăm că,
legea nu condiţioneazănulitatea de existenţăa vătămării, înţelegând ca un
act îndeplinit de un judecător necompetent săfie complet lipsit de orice
efecte juridice.
Al doilea caz de nulitate, cuprins în art. 105 Cod procedurăcivilăse
referăla actele de procedurăsăvârşite cu încălcarea formelor legale sau de
un funcţionar necompetent, dacăprin aceasta s-a pricinuit uneia din părţi o
vătămare ce nu poate fi înlăturatădecât prin anularea actului.
Observăm că, în acest al doilea caz, nulitatea nu opereazădecât
dacăsunt întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:
1
V. Negru, D.. Radu, Op.cit., p. 215.
 56

- nerespectarea regulilor de procedurăprivitoare la formele ce

trebuie respectate cu ocazia întocmirii sau a aducerii la îndeplinire a
actelor de procedurăori dacăaceste acte au fost îndeplinite de un
funcţionar necompetent;
- aceasta să-i fi pricinuit o vătămare părţii;
- vătămarea sănu poatăfi înlăturatădecât prin anularea actului.
Constatarea existenţei vătămării este lăsatăla aprecierea
judecătorului; acesta o poate deduce din împrejurările cauzei sau poate
obliga partea care o invocăsăproducădovezi. Judecătorii sunt obligaţi
săacorde o atenţie deosebităatunci când se găsesc în faţa unor asemenea
situaţii pentru a nu da posibilitatea părţii interesate sătăgăduiascăprocesul
pe motiv că, actul făcut cu nerespectarea regulilor de procedurăeste
vătămător pentru ea deşi, în realitate nu este.
Pentru a se ajunge la consecinţa gravăa anulării actului, legea nu se
mulţumeşte numai cu constatarea existenţei unei vătămări, ci cere şi
condiţia ca vătămarea sănu poatăfi înlăturatădecât prin anularea actului.
Aliniatul 2 al art. 106, Cod procedurăcivilă, dăposibilitatea
judecătorilor ca, ori de câte ori constatăcăexistăposibilităţi practice pentru
remedierea neregularităţilor săvârşite săse recurgăla ele. Practic, în
asemenea cazuri, se dispune refacerea sau completarea actului1.
În cazul în care asemenea remedii nu sunt posibile pentru
înlăturarea vătămării se va pronunţa nulitatea actului.
Cazuri de nulitate reglementate în Codul de procedurăcivilăîn
mod expres.
Deşi, în urma modificării şi republicării Codului de
procedurăcivilă(februarie 1948), se pare că, sistemul nulităţilor exprese
independent de vătămarea părţii interesate a fost înlăturat, în cod s-au
menţinut totuşi o serie de texte care prevăd expres sancţiunea nulităţii în
anumite cazuri cum ar fi: art. 89 privitor la termenul în care trebuie
înmânatăcitaţia; art. 133 care sancţioneazăneîndeplinirea cerinţelor
privitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată; art. 258 privitor la
semnarea dispozitivului hotărârii etc.
Constituie oare aceste texte o rămăşiţăa vechiului sistem?
Răspunsul nu poate fi decât negativ; semnificaţia lor procesualăfiind cu
totul alta decât aceea a unor nulităţi formal pronunţate de lege. Astfel,
spre deosebire de trecut, când nulităţile exprese operau prin simpla
voinţăa legii, prevederea expresăa unor cazuri de nulitate în Codul de
procedurăcivilăprezintăîn momentul de faţăo singurăimportanţăşi anume:
în toate aceste cazuri, vătămarea se prezumăpânăla proba contrară2.
1
~n cazul `n care dispozitivul unei hot\r|ri (minute) a fost semnat de to]i
judec\torii [i numai hot\r|rea a r\mas nesemnat\ de unul din ei, se poate evita
sanc]iunea grav\ a nulit\]ii prin semnarea ulterioar\ a hot\r|rii, `mplinindu-se
astfel lipsa constatat\ (Tr. Supr, col.civ., dec.nr. 1846/1956).
2
Trib. Suprem, col.civ., dec.nr. 639/1953, `n C.D., vol.1, 1952-1954, p. 355; Idem,
dec. nr. 487/1953, `n acela[i volum.
 57

Într-adevăr, potrivit art. 105, alin. 2, Cod procedurăcivilă“în cazul

nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune pânăla
dovada contrarie”. Prin urmare, în sistemul nostru actual, deşi s-a păstrat
reglementarea în mod expres a câtorva cazuri de nulitate, ele nu mai
opereazăindependent de cauzarea unui prejudiciu. În toate aceste cazuri,
prejudiciul se prezumă: dovada inexistenţei sale căzând în sarcina
persoanei interesate în menţiunea actului.
4. Invocarea, constatarea şi efectele nulităţilor
a. Invocarea şi constatarea nulităţilor
Nulitatea actelor de procedurăcivilăpoate fi invocatăsub
următoarele douăforme:
- sub formăde excepţie în faţa instanţei de fond;
- prin mijloacele căilor legale de atac dupăjudecarea fondului.
Strâns legatăde problema invocării nulităţilor se aflădeosebirea de
regim juridic dintre nulităţile absolute şi cele relative. Instanţa, potrivit
regulilor (caracteristicilor), dupăcare se face distincţia între cele
douăcategorii de nulităţi, este obligatăsărezolve problema părţii care
poate invoca nulitatea, termenul în care a fost invocată, precum şi
posibilitatea sau imposibilitatea acoperii ei.
În legăturăcu dreptul părţii care invocăo nulitate relativătrebuie
menţionatăregula înscrisăîn alin. ultim art. 108 Cod procedurăcivilă,
potrivit căreia “nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuităprin
propriul său fapt”. Aşa de pildă, reclamantul care a introdus cererea de
chemare în judecată, la o instanţănecompetentăteritorial, nu va putea cere
declinarea competenţei.
Nulităţile absolute sunt exceptate de la aceastăregulădeoarece aşa
dupăcum am văzut, ele sancţioneazănerespectarea dispoziţiilor de interes
general.
În ceea ce priveşte termenul în care pot fi invocate nulităţile
relative, art. 108, alin.3, prevede că: “nerespectarea actelor de
procedurăse acoperădacăpartea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare
ce a urmat dupăaceastăneregularitate şi înainte de a se pune concluzii în
fond”. De pildă, partea neregulat citată, dacănu ridicăexcepţia de
neregularitate la primul termen care a urmat acestei citări, va fi
decăzutădin dreptul de a o mai putea invoca.
Constatarea nulităţilor şi anularea actelor de procedurăse face de
către instanţa de judecatăcare, pe bazăde dovezi sau pe bazăde deducţii,
din împrejurările cauzei, se va pronunţa printr-o încheiere sau prin
hotărâre asupra fondului. Atât timp cât nulitatea nu a fost pronunţatăde
instanţa de judecată, actul de procedurănu înceteazăsăproducăefectele
unui act regulat întocmit.
b. Efectele nulităţii
 58

Constatarea nulităţii, precum şi anularea unui act de procedurăare

drept consecinţăde a ridica acelui act orice eficacitate juridică, de a-l lipsi
de funcţia lui procesuală.
Dat fiind faptul că, actele de procedurăsunt acte complexe, acte
care se întocmesc şi se aduc la îndeplinire în mod succesiv, este firesc ca
anularea unui act de procedurăsăatragădupăsine anularea tuturor actelor
următoare, în măsura în care acestea din urmăpot avea o existenţăde sine
stătătoare (art. 106 Cod procedurăcivilă). Aşa, de pildă, dacăse
anuleazăprocedura de citare, este firesc ca şi hotărârea datăpe baza acestei
proceduri săfie declaratănulă, deoarece, instanţa nu putea hotărî asupra
obiectului litigiului fărăcitarea legalăa părţilor1.
Menţionăm că, deşi, unele acte de procedurăsunt declarate nule, ele
produc totuşi anumite efecte. Aşa, de pildă, o acţiune anulatăpoate servi
ca început de dovadăscrisă; un act autentic declarat nul pentru vicii de
formă, păstreazăputerea doveditoare de înscris sub
semnăturăprivată(dacă, îndeplineşte condiţiile acestuia).
Nulitatea, indiferent de natura ei, dupărămânerea definitivăa
hotărârii exceptând cazul motivelor de nulitate prevăzute pentru căile de
atac, nu produce nici un efect.
Titlul IV
Capitolul I
EXCEPŢIILE PROCESUALE PRIVIND ACTELE DE
PROCEDURÃ
TERMENELE {I JUDECATA
EXCEPŢIILE PROCESUALE PRIVIND ACTELE DE
PROCEDURÃ
§.1. Excepţia nulităţii
Nulitatea actelor de procedurăeste sancţiunea care evidenţiazăcel
mai pregnant formalismul impus de Cod întregului proces civil,
indispensabil pentru a asigura judecata corectăşi garantarea respectării
drepturilor procesuale.
Prin urmare, fărăsăfie sacrificat fondul, respectarea formei şi a
regulilor de procedurăeste necesarăpentru căele apărăpe fiecare parte de
manevrele celeilalte părţi, şi în acelaşi timp de arbitrariul judecătorului.
Pentru aceasta nu este însăsuficient săse prescrie o anumităformăa actelor
de procedură, ci este necesar ca prin lege, în mod expres sau implicit,
săse prevadăşi sancţiunea nerespectării formei. Sancţiunea clasicăeste
nulitatea.
Definităca fiind sancţiunea proceduralăcare intervine în cazul
actului de procedurăcare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege
pentru validitatea lui, lipsindu-l în total sau în parte de efectele fireşti2
nulitatea este cea mai gravăsancţiune care afecteazăactul de procedură.
1
Tribunalul Suprem, col.civ., dec.nr. 389/1952, `n C.D., vol.1, 1952-1954, p. 318.
2
V.M.Ciobanu, Op.cit., p. 465.
 59

Tocmai de aceea se poate recurge la ea, “cu măsură”, doar în cazurile

prescrise de legiuitor.
În prezent, în sistemul Codului de procedurăcivilădupămodificarea
din anul 1948, nulitatea unui act de procedurăpoate fi cerută, potrivit art.
105, în 2 cazuri1:
1. necompetenţa judecătoului (alin.1);
2. nerespectarea formelor legale şi necompetenţa funcţionarului
(alin.2).
Potrivit art. 105 alin.(1) C. proc. civ. “Actele de
procedurăîndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”.
Din redactarea textului, rezultăcă, în acest caz, nulitatea nu este
condiţionatăde producerea vreunei vătămări. Ea intervine pentru simplul
motiv căhotărârea a fost pronunţatăde o instanţănecompetentă. De
asemenea, nulitatea opereazăindiferent dacăau fost încălcate norme de
competenţăgenerală, materială2 ori teritorialăabsolută3 sau relativă4. Însă,
dupăcum norma de competenţăeste absolutăsau relativă, existădeosebiri
în privinţa condiţiilor de invocare a nulităţii.
Potrivit art. 105 alin.(2) C. proc.civ. “Actele îndeplinite cu
neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor
declara nule numai dacăprin aceasta s-a pricinuit o vătămare ce nu se
poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute
anume de lege, vătămarea se presupune pânăla dovada contrarie”.
În acest caz, nulitatea intervine dacăsunt îndeplinite cumulativ trei
condiţii:
a. actul de procedurăa fost îndeplinit cu neobservarea formelor
legale sau de către un funcţionar (grefier, expert, executor judecătoresc)
necompetent;
b. actul de procedurăa produs părţii o vătămare.
Vătămarea5 presupune căpartea a fost împiedicatăsăuzeze de
mijloacele de apărare recunoscute prin lege sau căacestea au fost serios
perturbate6.
În acest context, formalismul apare ca un mijloc care contribuie la
desfăşurarea în condiţii echitabile a procesului civil. Dacăformalismul nu
este respectat, trebuie văzut dacăeroarea în săvârşirea actului de
procedurănu a avut repercusiuni asupra posibilităţilor de apărare ale
părţilor.
1
S.Zilberstein, V.M. Ciobanu, Regimul juridic al nulit\]ii actelor de procedur\ `n
legisla]ia procesual civil\, S.C.J. nr.1/1966, p. 230-242.
2
C.S.J. sec.civ., dec.nr. 1718 din 7 aprilie 1998, Dreptul nr.4/1999, p. 150-151.
3
C.S.J. sec.com., dec.nr. 275 din 11 mai 1995, R.D.C. nr. 7-8/1996, p. 155.
4
C.S.J. sec.civ., dec.nr. 3162 din 29 noiembrie 1994, R.D.C. nr. 2/1996, p. 111.
5
V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 472-474.
6
“... nerespectarea principiului oralit\]ii prin nedarea cuv|ntului `n fond uneia
dintre p\r]ile care a fost prezent\ [i asistat\ de ap\r\tor face ca hot\r|rea pronun]at\
s\ fie lovit\ de nulitate”. C.S.J.zec.civ. dec.nr. 1783 din 1 octombrie 1992, Dreptul
nr. 8/1993, p. 85.
 60

Impunându-se aceastăcondiţie, se evităo stopare a cursului judecăţii

prin invocarea de neregularităţi procedurale nesemnificative,
neprejudiciabile pentru părţi.
Pe de altăparte, condiţia vătămării are drept consecinţăfaptul căo
neregularitate gravăa unui act de procedurănu poate fi sancţionatădacănu
a cauzat o vătămare, pe când o alta, mai puţin gravădar care a produs
vătămare, atrage nulitatea actului.
Vătămarea nu trebuie confundatăcu interesul de a invoca şi obţine
nulitatea, interesul este una din condiţiile generale de exerciţiu ale
oricărei cereri în justiţie, pe când vătămarea este o cerinţăsuplimentară,
alături de interes, pentru invocarea nulităţii. Astfel “... interesul nu
trebuie confundat cu prejudiciul... interesul este justificarea moralăşi
juridicăa excepţiunei; prejudiciul este neajunsul material produs, sau în
stare de a fi produs, prin iregularitatea actului de procedură”1. Prin
urmare, este posibil ca partea săaibăinteres săobţinăanularea unui act, dar
nefiind vătămatăde acel act, cererea sa de anulare va fi respinsă.
Partea care invocănulitatea trebuie săfacădovada vătămării care,
fiind un fapt juridic, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.
La rândul său, cealaltăparte care doreşte săfie menţinut, va fi
interesatăsădovedeascăinexistenţa vătămării, de asemenea prin orice
mijloc de probă, ceea ce va genera dezbateri contradictorii, finalizate prin
hotărârea judecătorului care este chemat săcenzureze aspectele cu care a
fost sesizat.
Dacăînsănulitatea este expresă, vătămarea se prezumă, astfel încât
partea care invocănulitatea este scutităde obligaţia administrării vreunei
probe. Cu titlu de exemplu: art. 88 alin.(2) C. proc.civ. “Arătările de la
punctele 2, 3, 4 şi 6 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii”, art. 89 alin.
(1) C. proc.civ. - “Citaţia sub pedepsa nulităţii, va fi înmânatăpărţii cu
cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată”, art. 100 alin. (2) C.
proc.civ. - “Arătările de la punctele 1,2,4,5,7 şi 8 sunt prevăzute sub
pedeapsa nulităţii”. De aceastădată“...dreptul de apreciere al
judecătorului se reduce la simpla constatare de fapt a abaterii”.
În aprecierea vătămării, judecătorul va ţine seama în concret, de
gravitatea prejudiciului, de regulile de procedurăeludate dar şi de situaţia
concretăşi de atitudinea procesalăa părţii care invocănulitatea pentru căîn
condiţiile art. 108 alin.final C.proc.civ.nimeni nu poate invoca
neregularitatea pricinuităprin propriul fapt. Astfel, nu poate fi
invocatănulitatea citării dacăpartea şi-a schimbat domiciliul pe parcursul
procesului, dar nu a respectat obligaţiile pe care i le impune art. 98 C.
proc.civ.
3. judecătorul trebuie săconstate căvătămarea nu poate fi
înlăturatădecât prin anulare.

1
E.Herovanu, Op.cit., p. 159.
 61

Dacăvătămarea poate fi înlăturatăşi altfel decât prin anularea

actului nu se va ajunge la aplicarea sancţiunii. Aceasta deoarece potrivit
art. 106 alin. (2) C. proc.civ. “Judecătorul va putea
sădispunăîndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de
procedură”. De pildă, dacăînainte săse invoce nulitatea, încheierea de
şedinţă, nesemnatăîn condiţiile art. 147 C. proc.civ. a fost
semnatăulterior, nulitatea nu mai operează.
1.1. Nulitatea diferitelor acte de procedură
Într-o ordine firească, actul de procedurăcare declanşeazăprocesul
civil, este cererea de chemare în judecată.
În condiţiile art. 133 alin.(1) C. proc.civ. “cererea de chemare în
judecatăcare nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului,
obiectul ei sau semnătura, va fi declaratănulă”. Aceasta face ca numele,
obiectul şi semnătura săfie considerate elemente esenţiale ale cererii de
chemare în judecatăşi, de vreme ce nulitatea este expres prevăzută, în
lipsa lor, vătămarea pârâtului este prezumată.
Nulitatea poate interveni şi în legăturăcu celelalte elemente ale
cererii, cu condiţia ca pârâtul săfacădovada căa suferit o vătămare şi
aceasta nu poate fi înlăturatădecât prin anularea actului1. În aceste cazuri
nulitatea este virtuală. Deosebirea dintre nulităţile exprese şi nulităţile
virtuale existăpe tărâm probator, deoarece în cazul nulităţii virtuale partea
trebuie săfacăo probăsuplimentară, în privinţa vătămării.
Cât priveşte numele părţilor, în mod firesc a fost apreciat drept un
element esenţial al cererii, de vreme ce prin identificarea părţilor se poate
verifica respectarea condiţiilor de exerciţiu care sunt calitatea şi
capacitatea procesuală, şi sunt stabilite limitele cadrului procesual în care
se va desfăşura judecata cu privire la părţi. Jurisprudenţa a decis
căfictivitatea numelui pârâtului în cererea de chemare în
judecatăechivaleazăcu neindicarea numelui, ceea ce atrage nulitatea
cererii2.
La rândul său, obiectul este important pentru stabilirea
competenţei, fixarea unei anumite taxe judiciare de timbru şi timbru
judiciar, admisibilitatea unor mijloace de probăşi, alături de părţi şi cauză,
pentru determinarea existenţei sau inexistenţei autorităţii de lucru judecat.
Dupăcum semnătura este elementul care înlăturăorice incertitudine
cu privire la manifestarea de voinţăa părţii, în sensul de a sesiza instanţa
cu o anumităpretenţie.
În principiu, elementele cererii de chemare în judecatăsunt
prevăzute în interesul pârâtului, astfel cănormele care le reglementeazăau
1
M. T|b|rc\, Anularea cererii de chemare `n judecat\ potrivit art. 133 C. proc.civ.,
Juridica nr.8/2000, p. 298-300.
2
“~n spe]\, dup\ cum recunoa[te `nsu[i reclamantul, pretinsa p|r|t\ nu mai exist\
de peste 50 ani, astfel c\ ac]iunea a fost introdus\ prin indicarea unui p|r|t fictiv,
ceea ce echivaleaz\ cu near\tarea numelui p|r|tului”; Trib. Supr., col.civ., dec,nr.
490 din 14 martie 1963., C.D. 1963, p. 236-237.
 62

un caracter dispozitiv. Prin urmare, lipsa lor poate fi invocatănumai de

către pârât.
Totuşi, elemente esenţiale cum sunt obiectul şi numele părţilor,
depăşesc interesul privat al pârâtului pentru cănu este permis ca instanţele
săfie sesizate cu cereri pe care, în lipsa unor asemenea elemente sănu le
poatărezolva, dar pe care sătrebuiascăsăle păstreze pe rol pentru
cănulitatea nu poate fi invocatăşi de organul judiciar. S-ar putea spune
căaceste elemente, în aceeaşi măsurăîn care esenţiale pentru cererea de
chemare în judecatăsunt esenţiale şi pentru desfăşurarea procesului civil.
Pe cale de consecinţă, considerăm cănulitatea cererii de chemare în
judecatăar putea fi invocatăîn asemenea situaţii, şi din oficiu. De altfel,
termenii utilizaţi de art. 133 alin. (1) C. proc.civ. “... se va declara nulă”
justificăaprecierea caracterului imperativ al acestor norme.
În privinţa semnăturii, s-ar putea căalin. (2) la art. 133 derogăde la
caracterul imperativ din alin. (1), întrucât în mod explicit recunoaşte
pârâtului dreptul de a invoca aceastălipsă. Nu vedem însăde ce, în
exerciţiul rolului activ, instanţa sănu poatăcere reclamantului săsemneze
cererea. Pe de altăparte, art. 133 îngăduie ca numai lipsa semnăturii
săpoatăfi suplinităîn tot cursul judecăţii. Aceastădeosebire de tratatment
juridic se explicăprin aceea cădoar lipsa numelui şi obiectului cererii
împiedicăîn mod efectiv instanţa săacţioneze.
O altăcauzăde anulare a unei cererii de chemare în judecată(ori a
unei căi de atac) o constituie neachitarea taxei judiciare de timbru (art. 20
alin.(3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru) sau a
timbrului judiciar (art. 9 alin.(2) din Ordonanţa nr. 32/1995 privind
timbrul judiciar).
Pe de altăparte, potrivit art. 1 alin.(2) din Ordonanţa de Urgenţăa
Guvernului nr. 53 din 19 mai 2000 pentru unele măsuri privind
soluţionarea cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru
daunele morale, cel care, considerându-se prejudiciat printr-o atingere
adusăonoarei, demnităţii sau reputaţiei sale, vieţii intime, familiale sau
private, ori dreptului la imagine, formuleazăcererea la instanţa
civilăreferitoare la stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daune
morale trebuie sădepunăo cauţiune de 5% din valoarea despăgubirilor
solicitate. În condiţiile alin.(3) al aceluiaşi text, recipisa de consemnare se
prezintăinstanţei judecătoreşti cel mai târziu la primul termen fixat pentru
judecată, sub sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată.
În legăturăcu actele de procedurăsăvârşite de părţi, a căror
neregularitate atrage sancţiunea nulităţii, este de menţionat şi situaţia în
care, atunci când exercităo cale ordinarăde atac partea nu
respectăcerinţele art. 288 alin.(2), respectiv art. 302 C. proc.civ. în sensul
căapelul (recursul) se depun, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei
hotărâre se ataca1. Nulitatea fiind expresă, vătămarea se presupune.
1
~n acest sens, C.S.J. sec.com. dec.nr. 947 din 18 iunie 1996, B.J. 1996, p. 347.
 63

Întrucât textele menţionate reglementeazăordinea fireascăa judecăţii,

potrivit etapelor parcurse de procesul civil în faza judecăţii, normele din
cuprinsul lor au caracter imperativ. Prin urmare, nulitatea poate fi
invocatăşi din oficiu.
Textele sunt de strictăinterpretare. Aceasta înseamnăcănulitatea
intervine numai dacăcererea de apel sau recurs nu este înregistratăîn
sensul arătat. Motivele de apel sau recurs nu trebuie săurmeze aceeaşi
cale, sub pedeapsa nulităţii. Împrejurarea căîn condiţiile art. 2881 alin.(3)
cu apelurile făcute, numai dupăîmplinirea termenului de motivare a
apelului pentru toate părţile nu duce la o altăconcluzie. Faptul cădosarul
se trimite instanţei de control judiciar în condiţiile arătate, este numai o
problemăde administrare a justiţiei. De altfel, chiar interpretarea literalăa
textului poate lămuri acest aspect. Astfel, se prevede cădosarul se trimite
împreunăcu apelurile (recursurile) făcute. Atunci când se referăla
motivarea căii de atac textul impune doar ca termenul pentru motivare
săse fi împlinit şi nu ca înseşi motivele de fapt şi de drept săfi fost depuse
la dosar. Totuşi, în mod greşit instanţa supremăa decis, într-o soluţie de
speţăcă:
“... motivele de recurs au fost depuse contrar prevederilor art. 302
Cod procedurăcivilăla Curtea Supremăde Justiţie în loc săfie înaintate
Curţii de Apel, a cărei hotărâre se atacă, astfel că... recursul declarat în
cauzăeste nul”1.
Căt priveşte recursul, sancţiunea nemotivării2, a nemotivării în
termen sau a indicării unor motive de recurs care nu pot fi încadrate în
nici unul din motivele prevăzute de art. 304 este, potrivit art. 306 C.
proc.civ. nulitatea recursului. În mod excepţional, motivele de ordine
publicăpot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însăeste
obligatăsăle punăîn discuţia părţilor (art. 306 alin. (2). C. proc.civ.).
În cazul citaţiei şi al procesului-verbal de înmânare a citaţiei art. 88
alin.(2) şi 100 alin.(2) C. proc.civ. prevăd în mod expres nulitatea pentru
lipsa unor menţiuni, astfel încât vătămarea se prezumă. În ambele cazuri,
nulitatea poate fi invocatăşi din oficiu pentru căîn condiţiile art. 85 C.
proc.civ. “Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât
dupăcitarea sau înfăţişarea părţilor, afarănumai dacălegea nu dispune
altfel” iar potrivit art. 107 C. proc.civ. “Preşedintele va amâna judecarea
pricinii ori de câte ori constatăcăpartea care lipseşte nu a fost citatăcu
respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii”.
Un alt act de procedurăsăvârşit de instanţă, deosebit de important
pentru verificarea mersului dezbaterilor şi a respectării tuturor cerinţelor
procedurale este încheierea de şedinţă.
1
C.S.J. sec.com., dec.nr. 1155 din 19 martie 1998, Jurispruden]a C.S.J. set.
1/1999, p. 19-20.
2
C.A.B. sec]ia a IV-a civil\, dec.civ.nr. 1282 din 14 iunie 1999; dec.civ.nr. 1271,
1273, 1274 din 11 iunie 1999, nepublicate. C.S.J. sec.civ. dec.nr. 383 din 8
februarie 1996, Dreptul nr.6/1997, p. 124.
 64

Potrivit art. 147 C. proc.civ. instanţa este

obligatăsăîntocmeascăpentru fiecare termen de judecatăo încheiere de
şedinţă1 în care se vor trece dezbaterile urmate în acea şedinţă. Încheierea
se semneazăde judecători şi de grefier.
Art. 147 cuprinde norme de procedurăpropiu-zise, imperative,
pentru căvizeazăun act de procedurăsăvârşit de instanţă, a cărui
existenţăşi conţinut nu pot fi lăsate la aprecierea părţilor. Prin urmare,
neîntocmirea încheierii2 sau nesemnarea ei constituie cauze de nulitate
absolutăcare poate fi invocatăşi din oficiu.
Dacăinstanţa amânăpronunţarea, în mod obligatoriu se întocmeşte
încheierea de dezbateri. Lipsa încheierii de dezbateri face
imposibilăexercitarea controlului judiciar în ce priveşte compunerea
completului, prezenţa părţilor, concluziile formulate şi conţinutul
apărărilor în fapt şi în drept, ceea ce atrage nulitatea hotărârii. Sancţiunea
este aceeaşi dacăîncheierea de dezbateri nu este semnatăaşa cum impune
art. 147.
Actul final al judecăţii, şi cel mai important săvârşit de instanţă,
este hotărârea.
{i acest act de procedurăeste susceptibil de anulare. Redactarea art.
261 alin.(1) în sensul că“Hotărârea se dăîn numele legii şi va
cuprinde...” evidenţiazăcaracterul imperativ al textului3.
Enumerarea elementelor hotărârii denotă, în aprecierea
legiuitorului, caracterul esenţial al fiecăruia dintre acestea. Lipsa unora
dintre aceste elemente atrage nulitatea, o nulitate virtuală, condiţionatăde
producerea şi dovedirea vătămării, care sănu poatăfi înlăturatădecât prin
anularea actului.
Fiind vorba de elemente esenţiale ale unui act de procedură, deşi
nulitatea nu este prevăzutăexpres, omisiunea sau alterarea unei forme
esenţiale nu poate sănu aibădrept efect cauzarea unui prejudiciu. Desigur,
va trebui dovedit căacest prejudiciu s-a produs efectiv, dar sarcina probei
va fi uşuratădacăse porneşte de la aceastăidee, întemeiatăpe consecinţele
intriseci ale unui element esenţial al actului de procedură.
Formele de procedurăau fost create pentru a fi utile părţilor şi
pentru a asigura desfăşurarea normalăa procesului civil. Tocmai pentru a
1
I.Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria general\ , Editura
Didactic\ [i Pedagogic\ Bucure[ti, 1983, p. 479-483.; V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.2,
p. 111-113.
2
C.S.J. sec.cont.adm. dec.,nr. 1375 din 2 septembrie 1996, Dreptul nr.4/1997, p.
127.
3
Potrivit art. 261 C. proc.civ. astfel cum a fost modificat prin Ordonan]a
Guvernului nr. 13/1998 hot\r|rea trebuie s\ cuprind\: 1. ar\tarea instan]ei care a
pronun]at-o [i numele judec\torilor care au luat parte la judecat\; 2. numele,
domiciliul sau re[edin]a ori, dup\ caz, denumirea [i sediul p\r]ilor, calitatea `n
care s-au judecat, numele mandatarilor sau al reprezentan]ilor legali [i al
avoca]ilor; 3. obiectul cererii; 4. dispozitivul; 5. calea de atac [i termenul `n care
se poate exercitate; 6. ar\tarea c\ pronun]area s-a f\cut `n [edin]\ public\, precum
[i semn\turile judec\torilor [i ale grefierului..
 65

răspunde acestui obiectiv, actele de procedurăsăvârşite de instanţătrebuie

săaibăconţinutul prescris de legiutor şi nu pot constitui obiect al
negocierii părţilor. Dacă, de pildă, hotărârea nu este motivată, nici părţile
şi nici instanţa de control judiciar nu pot cunoaşte motivele care au format
convingerea instanţei, astfel încât vătămarea este evidentă.
De asemenea, dacădin cuprinsul hotărârii lipseşte menţiunea
căpronunţarea s-a făcut în şedinţăpublică(dublatăde realitatea
nepronunţării publice) înseamnăcăpărţile au fost lipsite de posibilitatea
aflării soluţiei, ceea ce înseamnăîncălcarea principiului fundamental al
dreptului de apărare dar şi a principiului publicităţii. Sub acest aspect, art.
121 alin.final C. proc.civ., este cât se poate de clar: “Hotărârea se
pronunţăîntotdeauna în şedinţăpublică”.
Sau, dacăîn hotărâre nu se aratăinstanţa care a pronunţat-o şi
numele judecătorilor care au luat parte la judecată, vătămarea existăpentru
cănu se poate verifica dacăinstanţa a fost competentă, dacăcompletul a
fost legal compus. S-ar putea spune căîn aceste cazuri, elementele
menţionate sunt indispensabile hotărârii.
Cât priveşte semnăturile judecătorilor şi grefierului,
dupămodificarea art. 261 C. proc.civ. prin Ordonanţa Guvernului nr.
13/1998, lipsa acestora poate fi complinităoricând1.
În practicăse decide în mod constant căneconcordanţa dintre
minutăşi dispozitiv atrage nulitatea absolutăa hotărârii2. Nu împărtăşim
acest punct de vedere şi ne raliem opiniei exprimate în doctrină3 în sensul
căde vreme ce judecătorii nu mai pot reveni asupra părerii lor dupăce, în
condiţiile art. 258 C. proc.civ. în urma deliberării s-a întocmi pe scurt
dispozitivul hotărârii, înseamn căsoluţia este cea cuprinsăîn minută.
Dacăîn hotărârea redactatăulterior, dispozitivul cuprinde neconcordanţe
sau contradicţii faţăde minută, nu trebuie anulatăhotărârea, ci trebuie
refăcut dispozitivul în sensul minutei.
Hotărârea judecătoreascăpoate fi lovităde nulitate şi datorităunor
cauze extrinseci, anterioare. Astfel, nulitatea minutei atrage, în condiţiile
art. 106 C. proc.civ. şi nulitatea hotărârii, dacăjudecata s-a făcut, cu
nerespectarea unor norme imperative, hotărârea este lovităde nulitate.
1.2. Mijloacele de invocare a nulităţii
Nulitatea trebuie săfie constatatăde instanţa judecătorească.

1
Ordonan]a Guvernului nr. 13/1998 a fost abrogat\ `n temeiul art. II din
Ordonan]a de Urgen]\ a Guvernului nr. 280 din 29 dece,brie 2000, publicat\ `n
Monitorul Oficial al Rom|niei, Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000.
2
Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 152 din 5 februarie 1981, C.D. 1981, p. 225; T.B.
sec]ia a a III-a civl\, dec.nr. 649 din 22 aprilie 1994, Culegere p. 380.
3
V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.1., p. 474.
 66

Întrucât în sistemul nostru procedural nu existănulităţi de drept1,

dacănici unul din mijloacele care duc la anularea unui act de procedurănu
mai poate fi folosit, nulitatea se acoperăîn mod definitiv şi actul trebuie
considerat valabil2.
Dacăprocesul civil este în curs, în oricare din etapele sau fazele
sale - judecata în primăinstanţă, apel, recurs, căi extraordinare de atac,
contestaţie la executare - încălcarea formelor procedurale se invocăprin
intermediul excepţiei. “Excepţia fiind un mijloc tehnic prin care se
invocăîncălcări ale normelor de drept procesual poate îmbrăca diferite
forme, dupăcum are ca obiect necompetenţa sau altăneregularitate
procedurală. Deci, nulitatea se poate invoca pe calea excepţiei de
necompetenţă, a excepţiei lipsei procedurii de citare, a excepţiei
incompatibilităţii etc.”.
Tocmai datorităacestei particularităţi, excepţia nulităţii poate primi
oricare dintre calificările reţinute în doctrină, pentru excepţiile procesuale,
în funcţie de criteriile de clasificare a acestora.
Astfel, în mod obişnuit, excepţia nulităţii este o excepţie de
procedură, pentru căeste invocatăîn legăturăcu aspecte care
vizeazăprocedura de judecată. Chiar dacănulitatea priveşte cererea de
chemare în judecată, în condiţiile art. 133 C. proc.civ., elementele pe care
le sancţioneazăacest text nu sunt dintre acelea care săcondiţioneze
exerciţiul acţiunii, şi deci, şi în acest caz, excepţia nulităţii este o excepţie
de procedură. Totuşi, atunci când este pusăîn discuţie capacitatea
procesualăde execiţiu, excepţia nulităţii poate fi calificatădrept o excepţie
de fond.
În funcţie de scopul urmărit prin invocarea excepţiei, aceasta poate
fi dilatorie (exemplu, excepţia de necompetenţă; excepţia de
incompatibilitate; excepţia privind lipsa procedurii de citare) sau
peremptorie, dirimantă(exemplu, nulitatea cererii de chemare în
judecatăîn condiţiile art. 133 C. proc.civ.; excepţia lipsei capacităţii
procesuale de exerciţiu; excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant).
Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu, excepţia lipsei dovezii
calităţii de reprezentant şi excepţia nulităţii cererii de chemare în
judecatădecurgând din lipsa semnăturii, atunci când reclamantul nu este
prezent la termenul la care se invocăexcepţia, încep prin a avea un efect
dilatoriu, pentru căîn condiţiile art. 161 şi 133 alin. (2) C. proc.civ.

1
Prin art.1 pct.14 din O.U.G. nr. 138/2000 a fost introdus alin.(5) al art. 40 C.
proc.civ. cu urm\torul con]inut. “Aceast\ instan]\ va fi `n[tiin]at\ de `ndat\ despre
admiterea cererii de str\mutare. ~n cazul `n care instan]a a s\v|r[it acte de
procedur\ sau a procedat `ntre timp la judecarea pricinii, actele de procedur\
`ndeplinite ulterior str\mut\rii [i hot\r|rea pronun]at\ sunt desfiin]ate de drept prin
efectul admiterii cererii de str\mutare”..
2
C|t timp, prin urmare, n-a intervenit anularea judec\toreasc\, actul r\m|ne
valabil, adic\ `n stare de a produce toate efectele care decurg din natura [i din
menirea lui particular\”. E. Herovanu, Tratat, p. 157.
 67

cererea nu este anulatăautomat, ci se acordăun termen pentru împlinirea

lipsurilor.
Având în vedere criteriul caracterului normei încălcate, excepţia de
nulitate poate fi absolutăsau relativă.
Distincţia prezintăimportanţăpentru aprecierea condiţiilor în care
poate fi invocatănulitatea.
Nulităţile de ordine publicăpot fi ridicate de parte sau de judecător
în orice stare a pricinii (art. 108 alin.1).
În schimb nulitatea relativăse declarănumai la cererea părţii care
are interes săo invoce (art. 108 alin.2). În acest caz, neregularitatea
actelor de procedurăse acoperădacăpartea nu a invocat-o la prima zi de
înfăţişare ce a urmat dupăaceastăneregularitate şi înainte de a se pune
concluzii în fond (art. 108 alin.3)1.
Deşi art. 108 alin. final C. proc.civ. - “Nerespectarea nu poate
invoca neregularitatea pricinuităprin propriul său fapt” - nu face
distincţie, textul nu poate fi interpretat decât în sensul căpriveşte nulitatea
relativă, deoarece nulitatea absolută, dat fiind interesul general pe care îl
apărănormele încălcate, poate fi invocatăde oricine are interes, deci şi de
partea care a săvârşit neregularitatea.
Dacăinstanţa respinge excepţia, se pronunţăprintr-o încheiere,
premergătoare, ce poate fi atacatănumai odatăcu fondul.
Dacăexcepţia este admisă, instanţa pronunţăo încheiere atunci când
rămâne în continuare învestită(exemplu, în cazul nulităţii raportului de
experitză) sau o hotărâre, atunci când se dezinvesteşte de pricina
respectivă(exemplu, în cazul anulării cererii de chemare în judecată).
Nulitatea, în funcţie de caracterul normei încălcate şi de respectarea
regulilor impuse pe parcursul judecăţii, poate fi invocatăşi prin apel,
recurs, contestaţie în anulare, recurs în anulare, contestaţie la executare.
Capitolul II
EXCEPŢIILE PROCESUALE PRIVIND TERMENELE
PROCEDURALE
§.1. Excepţia tardivităţii
Instituţia termenelor procedurale, asemenea nulităţii, este
înrudităîndeaproape cu formalismul procesului civil.
Ea impune îndeplinirea actelor de procedurăşi contribuie la
asigurarea disciplinei procesuale, termenele procedurale, relativ scurte,
având menirea de a stimula activitatea părţilor, prin sancţiunea
instituităprin nerespectarea lor.

1
~n acest sens, C.A.B. sec]ia a IV-a civil\, dec.nr. 721 din 16 mai 1995,
Culegere ...., p. 152.
 68

Termenul de procedură1 este definit ca fiind intervalul de timp

înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedurăsau,
dimpotrivă, este oprităîndeplinirea altor acte de procedură.
Pornind de la dispoziţiile art. 103 alin.(1) C. proc.civ. potrivit
căruia “Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt
act de procedurăîn termenul legal atrage decăderea afarăde cazul când
legea dispune altfel sau când partea dovedeşte căa fost
împiedicatăprintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, sancţiunea
nerespectării termenului procedural prevăzut de lege este decăderea”.
Decăderea este definită, în general, ca acea sancţiune
proceduralăcare constăîn pierderea dreptului privitor la declararea unei
căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, ce nu a fost
exercitat în termenul prevăzut de lege.Deşi s-ar putea spune căactul de
procedurătardiv poate fi apropiat de actul de procedurănul pentru
considerentul căîndeplinirea tardivăa actului poate fi asimilatăcu o
neregularitate a acestuia, decăderea este mai gravădecât nulitatea. Astfel,
dacăactul poate fi refăcut, o asemenea posibilitate nu existăşi pentru actul
tardiv, pentru cădecăderea stinge însuşi dreptul de a mai săvârşi un anume
act de procedură. Pe de altăparte, condiţiile repunerii în termen, sunt atât
de stricte încât destul de rar se va ajunge ca sancţiunea săfie înlăturată.
Cerinţele decăderii decurg din cuprinsul art. 103 lin.(1) C.
proc.civ.: o cale de atac sau săfie săvârşit un alt act de procedură;
2. Termenul imperativ nu a fost respectat prin “neexecutarea...” şi
”neîndeplinirea ...”actului de procedură;
3. legiuitorul sănu fi spus altfel, înlăturând decăderea, sau partea
sănu poatădovedi căa fost împiedicatăprintr-o împrejurare mai presus de
voinţa ei săsăvârşeascăactul de procedură.
Legat de primele douăcondiţii, în mod constant în doctrinăse
aratăcădecăderea intervine în următoarele cazuri:
- partea nu a exercitat un drept sau nu a săvârşit un alt act
procedural, pânăla împlinirea termenului imperativ fixat de legiuitor în
acest scop.
Astfel căile de atac trebuie săfie exercitate în termenul prevăzut
prin lege.
Pe de altăparte, dupămodificarea Codului de procedurăcivilăprin
Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998, motivarea căilor ordinare de atac
1
Temrenele de procedur\ se clasific\ dup\ diferite crtiterii: a. `n func]ie de
caracterul lor, termenele sunt imperative (peremptorii) [i prohibitive (dilatorii); b.
dup\ modul `n care sunt stabilite, termenele sunt legale, judec\tore[ti [i
conven]ionale; c. dup\ sanc]iunea nerespect\rii lor, termenele sunt absolute [i
relative; d. dup\ durata lor, termenele sunt pe minute, ore, zile, s\pt\m|ni, luni [i
ani; V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.1, p. 458-460; E. Herovanu, Tratat, p. 200-204.

~n condi]iile art. 509 alin.(2) C. proc.civ. astfel cum a fost modificat prin OUG
nr. 138/2000, executorul va oferi spre v|nzare imobilul, prin trei strig\ri succesive,
“la intervale de timp care s\ permit\ op]iuni [i supralicit\ri”. Ca atare, strig\rile nu
se mai fac din 5 `n 5 minute.
 69

trebuie săse facă, potrivit art. 2881 şi 303 în termnen de 15 zile de la

comunicarea motivării hotărârii instanţei.
Din modul de redactare a art. 2881 C. proc.civ. - “părţile vor
motiva apelul” - se desprinde concluzia cătermenul pentru motivarea
apelului este imperativ, şi nu un simplu termen de recomandare, lăsat la
latitudinea părţilor.
Nerespectarea termenului va duce la respingerea apelului ca
nemotivat sau tardiv motivat, respectiv la constatarea nulităţii recursului.
Desigur, în cazul în care calea de atac fusese exercitatăînainte de
modificarea Codului, dar motivele nu fuseserădepuse pânăla modificare,
motivarea poate fi făcutăîn termenul prevăzut de art. 287 alin. (2), pânăla
prima zi de înfăţişare în apel, şi art. 303 alin. (1), prin cererea de recurs
sau înăuntrul termenului de recurs.
Aceasta deoarece, în respectarea principiului neretroactivităţii legii
s-a decis că, hotărârea judecătoreascăeste supusăcerinţelor legii în vigoare
la data pronunţării sale, ceea ce înseamnăcăşi executarea căilor de atac -
cât priveşte felul căii de atac, termenul de exercitare, motivarea acesteia -
se supune aceloraşi legi de vreme ce admisibilitatea unei căi de atac
constituie o calitate inerentăa hotărârii.
În privinţa căii de atac a apelului, pornind de la caracterul său
devolutiv şi în temeiul dispoziţiilor art. 292 C. proc.civ. au fost
pronunţate decizii şi s-au exprimat păreri1 în sensul că, deşi, apelul nu
este motivat, instanţa de apel este datoare să-l soluţioneze în fond,
examinând din oficiu motivele şi mijloacele invocate în primăinstanţă.
Într-adevăr, apelul este o cale de atac devolutivăceea ce înseamnă,
prin definiţie, că, în limitele cererilor formulate în primăinstanţăşi a ceea
ce se atacă, provoacăo nouăjudecatăîn fond, fiind posibilăreadministrarea
probelor de la prima instanţăşi administrarea oricăror probe noi.
Caracterul devolutiv rezultădin art. 292 C. proc.civ.
Din acest caracter al apelului nu se poate ajunge la concluzia căeste
suficient săse fi exercitat calea de atac pentru ca instanţa, în exerciţiul
rolului activ, săcerceteze din oficiu modul în care s-a desfăşurat judecata
înaintea primei instanţei2.
Aceasta deoarece, în primul rând, apelul este o cale de atac. Prin
intermediul ei se criticăo hotărâre judecătoreascăşi ca atare, apelantul
trebuie săarate în ce constau nemulţumirile sale faţăde soluţia la care s-a
1
T. Pung\, not\ la Trib. Boto[ani, sec.civ., dec.nr. 627 A din 3 iulie 1998, Dreptul
nr. 3/1999, p. 171; S. Lungu, Considera]ii `n leg\tur\ cu sanc]iunea ce intervine `n
cazul nerespect\rii termenului de 15 zile pentru motivarea apelului `n fapt [i `n
drept [i prezentarea dovezilor invocate `n sus]inerea apelului, prev\zut de art.
288` alin.(1) C proc.civ. , Juridica nr.7/2000, p. 256-259.
2
Totu[i prin art. 1 pct. 97 din O.U.G. nr. 138/2000 art. 242 C. proc.civ. a fost
modificat `n sensul c\ `n cazul, `n care apelul nu se motiveaz\ ori motivarea
apelului sau `nt|mpinarea nu cuprind motive, mijloace de ap\rare sau dovezi noi,
instan]a de apel se va pronun]a, `n fond, numai pe baza celor invocate la prima
instan]\.
 70

oprit instanţa. Art. 292 C. proc.civ. trebuie înţeles în sensul căîn cererea
de apel, faţăde caracterul devolutiv al căii de atac, nu trebuie repetate
motivele din cererea pe care partea a făcut-o în primăinstanţă- cerere de
chemare în judecată, întâmpinare, cerere reconvenţională, cerere de
intervenţie - dar totuşi apelantul trebuie săfacătrimitere la ele, pentru
cănumai în aceste condiţii poate fi reţinutăintenţia părţii de a le supune
analizei instanţei.
În al doilea rând, faptul căsimpla declaraţie de apel nu atrage
obligaţia pentru instanţăde a cerceta din oficiu modul în care a avut loc
judecata în primăinstanţă, decurge şi dintr-un fundament al procesului
civil şi anume principiul egalităţii părţilor în proces. Or, dacăapelantul nu
ar avea obligaţia de a-şi motiva apelul, chiar şi numai prin trimitere la
motivele invocate înaintea primei instanţe, intimatul s-ar afla într-o
poziţie de inferioritate procesuală, de vreme ce nu şi-ar putea organiza
apărarea în condiţii optime.
De altfel, şi în doctrină1 s-a arătat că“decăderea nu duce în mod
automat la respingerea ca nemotivat a apelului tocmai pentru căart. 292
C. proc.civ. prevede, de asemenea, în mod expres şi fărănici un dubiu că,
părţile se pot folosi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe. Deci,
dacăîn cererea de apel se face chiar numai trimitere la asemenea motive,
ele trebuie examinate şi numai în măsura în care cererea nu cuprinde
nici cel puţin o indicaţie în acest sens, ea va fi respinsăca nemotivată”.
Dupăintrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr.13/1998
trebuie săse facădistincţie între termenul de exercitare a căii de atac,
variabil, în funcţie de pricina cu care a fost investităinstanţa, şi termenul
pentru motivarea căii de atac, invariabil, întotdeauna de 15 zile de la
comunicarea motiviării hotărârii. Art. 2881 şi 303 nu oferăposibilitatea
corelării termenului de motivare cu termenul de exercitare a căii de atac.
În privinţa probelor, art. 170 alin. (1) C. proc.civ. obligăpartea ca în
termen de 15 zile de la încuviinţarea unei cercetări locale, expertize sau
dovadăcu martori, sădepunăsuma statornicităde instanţăpentru cheltuielile
de cercetare, drumul şi despăgubirirea martorilor sau plata expertului, sub
sancţiunea decăderii (art. 170 alin.3).
În condiţiile art. 186 alin. (2) C. proc.civ. dacădovada cu martori a
fost încuviinţatăpotrivit art. 138 pct.2 şi 4, lista martorilor se va depune,
sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare.
De asemenea, art. 138 alin. final C. proc.civ. prevede căpartea
căreia i-au fost încuviinţate probe potrivit alin. (1) este obligatăîn caz de
amânare a judecăţii ca, sub pedeapsa decăderii, sădepunăcu cel puţin 5
zile înainte de termenul sorocit pentru judecată, copii certificate de pe
înscrisurile invocate.
Pe de altăparte, în condiţiile art. 77 (2) din Legea nr. 168/1999
pentru soluţionarea conflictelor de muncă, instanţa poate sădecadădin
1
V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.2, p. 346.
 71

beneficiul probei admise partea care întârzie nejustificat administrarea

acesteia.
În materie de contencios administrativ, în doctrină1 se susţine
cătermenul de 30 de zile prevăzut de art.5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990
în care trebuie sesizatăautoritatea administrativăemitentăeste un termen
de decădere substanţial, de drept administrativ, care are ca efect, în caz de
depăşire, pierderea dreptului subiectiv de a cere anularea actului
administrativ sau obligarea la eliberarea lui. Având ca punct de sprijin
norme asemănătoare şi principii generale ale dreptului, şi în legăturăcu
acest termen ar urma să-şi găseascăaplicare dispoziţiile art. 103 C.
proc.civ. care reglementeazădecăderea procesualăşi repunerea în termen2.
În procedura arbitrară, acţiunea în anulare, un mijloc specific de
desfiinţare a hotărârii arbitrale, poate fi exercitatăîn termen de o lunăde la
data comunicării hotărârii arbitrale.
Nu în ultimul rând, trebuie spus că, decăderea opereazăfaţăde
persoane, împotriva cărora termenul a început săcurgă, chiar dacăacestea
sunt incapabile. Incapacitatea nu figureazăprintre cauzele de suspendare a
termenului procedural. În regulăgenerală, termenele încep săcurgăde la
data comunicării actului (art. 102 alin.1); termenele curg şi de la data
pronunţării (art. 252 alin.2), de la încuviinţarea probei (art. 170, art. 186),
de la afişarea publicaţiilor de vânzare (art. 507). Atunci când începutul
termenului se socoteşte de la comunicarea actului, decăderea nu
opereazăîmpotriva părţii care a cerut săi se comunice ei actul de
procedură, pentru căîn aceastăsituaţie partea nu mai poate fi
prezumatăcăare cunoştinţăde conţinutul actului respectiv.
- legea prevede căexercitarea unui drept trebuie săse facăîntr-o
anumităetapăa procesului sau într-un anumit moment procesual.
De pildă, în condiţiile art. 29 C. proc.civ., cererea de recuzare se
face înainte de începerea oricărei dezbateri, iar când motivele de recuzare
s-au ivit dupăînceperea dezbaterilor, de îndatăce motivele de recuzare i-au
fost cunoscute părţii, potrivit art. 136 excepţiile de procedurărelative care
nu au fost invocate în condiţiile art. 115 şi 132 nu vor mai putea fi
invocate în tot cursul judecăţii; art. 138 alin. (1) prevede cădovezile care
nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi
invocate în cursul instanţei, cu excepţiile îngăduite de acelaşi text;
- legea procesualăstabileşte o ordine în efectuarea actelor de
procedură.

1
V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.2, p. 14.
2
~n practic\ - C.S.J. sec.cont.adm.dec.nr. 302 din 20 februarie 1997, Dreptul nr.
11/1997, p. 106 - [i termenul de 1 an prev\zut de art. 5 din legea nr. 29/1990 este
calificat drept un termen de dec\dere, de[i el are doar semnifica]ia de a ar\ta c\
reclamantul nu ar mai putea cere anularea actului dac\ termenul de 30 zile
pentru sesizarea instan]ei ar urma s\ `nceap\ dup\ trecerea unui an de la
comunicarea actului.
 72

Astfel, art. 108 alin. (3) C. proc.civ., prevede cănulitatea relativăse

acoperădacănu a fost invocatăla prima zi de înfăţişare ce a urmat
dupăneregularitate şi înainte de a se pune concluzii în fond.
Cât priveşte cea de-a treia condiţie a decăderii, impusăde art. 103
alin. (1) C. proc.civ. este de remarcat căsunt cazuri în care “legea
dispune altfel”, înlăturând decăderea.
Art. 170 alin. final C. proc.civ. oferăposibilitatea evitării decăderii,
dacădepunerea cu întârziere a cheltuielilor necesare pentru administrarea
unei dovezi încuviinţate nu a dus la amânarea judecăţii; potrivit art. 186
alin. final decăderea din dovada cu martori pentru neîndeplinirea
obligaţiilor prevăzute de art. 170 se acoperădacămartorii se înfăţişeazăla
termenul sorocit pentru ascultarea lor, în condiţiile art. 135 decăderea nu
intervine şi cererile nu vor fi judecate separat, dacăamândouăpărţile
consimt săse judece împreună.
De asemenea, decăderea va fi înlăturată, dacăpartea
îndreptăţităsăinvoce sancţiunea renunţăla acest drept1.
În plus, decăderea nu intervine împotriva părţii legate printr-un
raport de solidaritate sau indivizibilitate. Prin decizia de îndrumare a
Plenului T. S. nr.3/1962 s-a stabilit căîn cazul obligaţiilor solidare şi
indivizibile exercitarea căii de atac a recursului de către unul dintre
coparticipanţi profităşi celorlalţi, în sensul căefectele admiterii recursului
se vor extinde şi asupra părţilor care nu au declarat recurs sau al căror
recurs a fost respins, fărăsăfi fost soluţionat în fond.
Pe de altăparte, asemenea nulităţii, decăderea nu intervine de drept,
ci, ea trebuie săfie constatatăde instanţă. Dacădecăderea nu mai poate fi
invocatăprin nici o cale de atac, sancţiunea se acoperăîn mod definitiv. S-
ar putea spune că, în aceastăsituaţie, partea a fost decăzutădin dreptul de a
invoca decăderea.
Decăderea se invocăîn condiţii diferite, dupăcum norma
încălcatăeste imperativăsau dispozitivă.
Ori de câte ori legea stabileşte un termn imperativ, pentru
exercitarea unei căi de atac sau săvârşirea unui alt act de procedură,
decăderea poate fi invocatănu numai de partea interesată(partea împotriva
căreia a fost săvârşit actul de procedurăpeste termen) ci şi de procuror sau
de instanţădin oficiu, de regulăoricând.
Dacăînsănorma încălcatăeste dispozitivă(marea majoritate a
termenelor procedurale au fost stabilite în folosul părţilor) atunci
decăderea poate fi invocatănumai de partea interesatăşi numai la primul
termen dupăcunoaşterea motivului decăderii.
Astfel, decăderea din proba cu martori, decurgând din nedreptatea
sau depunerea tardivăa listei martorilor, poate fi cerutănumai de partea
împotriva căreia ar urma săfie administratăproba.

1
~ndreptar disciplinar, p. 338-339.
 73

Tot astfel, dacăînscrisurile nu au fost depuse în termenul de 5 zile

prescris de art. 138 alin. final C. proc.civ., instanţa nu poate invoca
decăderea din oficiu.
Numai pârâtul poate invoca faptul căreclamantul şi-a modificat
acţiunea dupăprima zi de înfăţişare, aşa cum îngăduie art. 132 C. proc.civ.
În cursul procesului, de îndatăce termenul a expirat, decăderea se
invocăpe cale de excepţie, motivată, pentru că“... o simplăenunţare a
acestui mijloc, în cursul pledoariei avocatului, n-ar fi suficientă, pentru ca
judecătorii săfie obligaţi a lua în cercetare condiţiile în care decăderea s-a
produs sau săconstate căea n-a avut loc1.
Excepţia tardivităţii este o excepţie de procedură, fiind, în mod
evident, în legăturăcu modul de desfăşurare a judecăţii.
Excepţia tardivităţii, în raport de criteriul urmărit, este o excepţie
peremptorie pentru că, odatăadmisă, are drept consecinţărespingerea sau
anularea cererii făcute cu nesocotirea termenului prescris de lege.
Dupăcum norma încălcatăeste imperativăsau dispozitivă, şi
excepţia tardivităţii este absolutăsau relativă.
Dacădecăderea este în legăturăcu o normăimperativă, sancţiunea ar
putea fi invocatăşi direct în apel sau recurs.
În schimb, dacănorma încălcatăeste dispozitivă, decăderea poate
constitui un motiv de apel sau recurs cu condiţia săfi fost invocatăîn
termen în faţa instanţei care a dat hotărârea şi aceasta a omis săse
pronunţe asupra excepţiei sau a respins-o.
Constatarea decăderii revine instanţei în faţa căreia a fost invocată.
Dacă, indiferent de soluţia datăexcepţiei, instanţa rămâne în
continuare învestită, se va pronunţa printr-o încheiere, interlocutorie, care
va putea fi atacatănumai odatăcu fondul.
Dacăs-a invocat tardivitatea exercitării sau motivării unei căi de
atac instanţa, admiţând excepţia, va pronunţa o hotărâre (sentinţă, decizie)
prin care se dezinvesteşte.
Capitolul III
EXCEPŢIILE PROCESUALE PRIVIND JUDECATA
§.1. Excepţia lipsei procedurii prealabile
Prin art.1, pct.40 din O.U.G. nr. 138/2000 a fost reintrodus alin. (2)
al art. 109 C. proc.civ. cu următorul conţinut: “În cazurile anume
prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai
dupăîndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea
lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de
chemare în judecată”.
Asemenea Legii nr. 1/1967 cu privire la judecarea de către
tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte
administrative ilegale, Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, a
prevăzut prin art.5 alin.(1) căînainte de a cere instanţei de contencios
1
E. Herovanu, Tratat, p. 299.
 74

administrativ anularea unui act administrativ sau obligarea la eliberarea

lui, persoana (fizicăsau juridică) care se considerăvătămatăîntr-unul din
drepturile sau interesele sale legitime, trebuie săse adreseze, pentru
apărarea dreptului ori a interesului său legitim, în termen de 30 zile de la
data când i s-a comunicat actul sau, dacănu i s-a răspuns la cerere, de la
împlinirea termenului prevăzut de alin. (2).
Este aşa-numita procedurăadministrativăprealabilă, ca o condiţie
pentru declanşarea procedurii judiciare, recursul graţios1 la organul
administrativ emitent al actului sau care refuză, nejustificat, sărezolve
cererea privitoare la un drept recunoscut de lege.
Aceastăprocedurănu este necesarăatunci când cel vătămat
solicitănumai despăgubiri, sesizarea instanţei făcându-se direct, în
termenul de prescripţie de drept comun care, potrivit art. 12 din Legea nr.
29/1990 curge de la data la care cel vătămat a cunoscut sau trebuie
săcunoascăîntinderea pagubei.
Procedura prealabilăeste utilăatât pentru părţi, care pot obţine
rezolvarea într-un termen mai scurt a diferendului, cu cheltuieli mai
puţine, cât şi pentru instanţe, care pot fi degrevate de un număr însemnat
de litigii.
În cursul judecăţii, lipsa procedurii prealabile se invocăpe cale de
excepţie.
Pentru căpriveşte o cerinţăpentru declanşarea procedurii judiciare,
deci pentru sesizarea instanţei, excepţia lipsei procedurii prealabile este o
excepţie de fond. Ea se adaugăcelorlalte condiţii de exerciţiu ale acţiunii:
drept, interes, calitate şi capacitate procesuală, ca o condiţie specială,
suplimentară. Evident, pentru a avea eficienţă, procedura
prealabilătrebuie săfie îndeplinităîn termen.
Din punct de vedere al efectului pe care îl produce, excepţia lipsei
procedurii prealabile este o excepţie peremptorie, dirimantă, pentru
cătinde la respingerea acţiunii.
Dacăsub acest aspect existăunanimitate, nu acelaşi lucru se poate
spune cu privire la soluţia propusăpentru a fi pronunţatăde instanţă.
Astfel, în practică2 şi în doctrină3 s-a considerat căacţiunea trebuie
respinsăca prematură. Însă, prematuritatea este o sancţiune care intervine
atunci când reclamantul a sesizat instanţa înainte de naşterea dreptului la
acţiune. În materia contenciosului administrativ, dreptul la acţiune se
naşte fie de la data comunicării soluţiei de către autoritatea emitentăsau
autoritatea ierarhic superioarăsesizată, fie de la expirarea termenului în
care trebuia rezolvatăreclamanţia. Cu alte cuvinte, dreptul la acţiune se
naşte condiţionat de parcurgerea procedurii prealabile. Numai
1
Ali.(3) al art.5 consacr\ [i recursul ierarhic la autoritatea administartiv\ ierarhic
superioar\ celei care a emis sau trebuia s\ emit\ actul.
2
C.L. Timi[oara, dec.civ.nr. 30/C.A/6 martie 1996, Dreptul nr.11/1996, p.121.
3
C.L. Popescu, nota I la C.S.J. sec.cont.adm. dec.nr. 416 din 19 aprilie 1995,
Dreptul nr.10/1997, p. 102-106.
 75

dacăacţiunea a fost formulatăînainte de aceste momente, ar putea fi

respinsăca prematură, pentru cănu s-a născut dreptul la acţiune. Dacăînsă,
autoritatea emitentănu a fost sesizată, lipseşte o condiţie de exerciţiu a
acţiunii şi atunci soluţia este respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Excepţia lipsei procedurii prealabile este o excepţie absolută,
pentru cănorma care o reglementeazăeste imperativă.
Caracterul normei rezultăatât din formularea textului “... se va
adresa ...”, cât şi din interesul ocrotit, acela de a evita încălcarea rolului
instanţelor “cu cereri care pot fi rezolvate pe cale amiabilă. Legiuitorul
nu a lăsat la latitudinea părţii interesate sau a ambelor părţi
dacăefectueazăsau nu procedura prealabilă, ci a condiţionat sesizarea
instanţei de îndeplinirea ei1.
Dacăinstanţa respinge excepţia, va pronunţa o încheiere
înterlocuitorie, care poate fi atacatănumai odatăcu fondul.
Dacăexcepţia este admisă, se pronunţăo hotărâre.
§.2. Excepţia litispendenţei
Excepţiile procesuale îşi justificăexistenţa în interesul unei bune
administrări a justiţiei, pentru ca instanţele şi părţile sănu piardă, inutil,
timp şi bani.
Aceastăcaracteristicăapare mai evident în cazul litispendenţei2,
reglementatăpentru a asigura evitarea pronunţării de hotărâri
contradictorii. Dacăaceeaşi cerere nu poate fi supusăspre soluţionare unui
tribunal care a judecat-o deja, în aceeaşi măsură, un reclamant nu poate
săcreeze un fel de cursăde vitezăîntre 2 jurisdicţii, în speranţa căcel care a
fost sesizat mai pe urmăo va pronunţa cel dintâi.
Actualul Cod reglementeazălitispendenţa sub titlul “Excepţiile de
procedurăşi excepţia puterii lucrului judecat”.
Potrivit art. 163 alin. (1) şi (2) “Nimeni nu poate fi chemat în
judecatăpentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea
mai multor instanţe”, “... de fond”.

1
V.M. Ciobanu, Op.cit., p. 108.
2
~n teoria dreptului procesual civil, unii autori -P. Vasilescu, Op.cit., vol.2, p.
225,; I. Deleanu, Op.cit., vol.1, p. 175 - referindu-se la excep]ia de necompeten]\,
conexitatea [i litispenden]a le trateaz\ sub denumirea generic\ de excep]ii
declinatorii. Astfel, pornind de la criteriul efectului imediat pe care `l produc
excep]iile procesuale. I. Deleanu arat\ c\ acestea pot fi grupate `n excep]ii
dilatorii, care au ca efect imediat `nt|rzierea judec\rii cauzei (incompatibilitatea,
recuzare, nelegala citare), excep]ii peremptorii sau dirimante, care determin\
respingerea sau anularea cererii (prescrip]ia, autoritatea de lucru judecat,
prematuritatea- [i excep]ii declinatorii, care au ca rezultat trimiterea cauzei spre
judecare unei alte instan]e (necompeten]a, conexitatea, lispenden]a).
Delimitarea excep]iilor declinatorii de excep]iile dilatorii, `n temeiul criteriului
enun]at, nu se justific\, de vreme, ce efectul imediat al excep]iei declinatorii este
tot `nt|rzierea judec\]ii. Ar putea fi acceptat\ expresia,” excep]ii declinatorii”
pentru a eviden]ia secundar, imediat al acestora, [i anume desesizarea unei
instan]e [i `nvestirea unei alte instan]e judec\tore[ti sau, `n cazul declin\rii de
competen]\, `nvestirea chiar a unui organ cu activitate jurisdic]ional\.
 76

Din acest text rezultăcălitispendenţa presupune douăcereri identice

prin părţi, obiect şi cauză, anticipând astfel autoritatea de lucru judecat,
cererile se aflăînaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe diferite, dar,
deopotrivăde competente; instanţele sesizate sunt instanţe de fond.
Prin urmare, existălitispendenţădacăexistădouăcereri distincte,
ambele în curs de judecată, pentru cădacăuna a fost suspendată,
perimatăori s-a renunţat la judecata sa1, sănu mai existăîn ceea ce
intereseazălitispendenţa.
Identitatea cererilor, conferităde părţi, obiect şi cauzătrebuie săfie
deplină, doar o strânsălegăturăîntre cele 2 acţiuni putând sădetermine, cel
mult, conexitatea. Totuşi, “este litispendenţă, deşi cererile nu sunt cu
totul la fel, însăobiectul uneia este subînţeles în celelate, sau când unul
din mai multe capete de cerere dintr-un proces formeazăobiectul altui
proces: litispendenţăparţială”2.
Cererile trebuie să“figureazăpe rolul unor instanţe
3
deopotrivăcompetente pentru că, dacă, una dintre instanţe nu este
competentă, se va invoca excepţia de necompetenţăcare are prioritate
faţăde excepţia de litispendenţă. Este posibil ca mai multe instanţe săfie
deopotrivăcompetente în caz de competenţăalternativă, atunci când
legiuitorul a oferit reclamantului un drept de opţiune, ceea ce conduce la
concluzia călitispendenţa poate săaparănumai în cazul competenţei
relative nu şi al celei absolute. Dacăexcepţia necompetenţei a fost
respinsă, atunci considerăm că, partea ar putea ridica excepţia
litispendenţei. De asemenea, dacănecompetenţa, relativăprin definiţie, nu
a fost contestatăpânăla prima zi de înfăţişare, apreciem căşi în acest caz s-
ar putea invoca litispendenţa.
În plus, având în vedere că, în condiţiile art. 157 din Legea nr.
105/1992 instanţele române trebuie sărespingăcererea de competenţăunei
instanţe străine, neputând pronunţa declinarea în favoarea acesteia,
înseamnăcă, pentru a exista litispendenţă, cauzele identice trebuie săfi
învestit doar instanţe române.
Întrucât textul art. 163 este cât se poate de clar, nu
existălitispendenţădacăuna din cereri se aflăîn faţa tribunalului arbitral. În
acest caz, urmeazăsăse procedeze în condiţiile prevăzute de art. 3433 C.
proc.civ.

1
“Nu exist\ litispenden]\ `ntre dou\ persoane, c|nd unul nu a luat fiin]\ fiindc\
partea a declarat c\ renun]\ la el”, T. Ilfov III, 13 aprilie 1926, Pandectele Rom|ne
1928, partea a II-a, citat `n G. Boroi, D. R\dulescu, Op.cit., p. 242, nr.11.
2
P. Vasilescu, Op.cit., vol.2, p. 228.
3
~n doctrin\ - Gr. Porumb, Op.cit., vol.1, p. 63 - litispenden]a a fost considerat\ ca
un caz de prerogare legal\ de competen]\. Aceast\ opinie a r\mas izolat\, opinia
majoritar\ - I.Stoenescu, S. Zilbestein, Teoria general\, p. 209; V.M. Ciobanu,
Op.cit., vol.I, p. 435; G. Boroi, D./ R\dulescu, Op.cit., p. 230 - fiind `n sens contrar,
cu motivarea c\ prin defini]ie litispenden]a presupune c\ toate instan]ele sesizate
sunt deopotriv\, competente, astfel `nc|t nu se pune problema prelungirii
competen]ei vreuneia dintre ele.
 77

Se pune problema de a şti ce se întâmplăîn cazul în care cererile

identice au fost adresate aceleiaşi instanţe, privităca organ de jurisdicţie,
dar au fost repartizate unor complete diferite sau chiar aceluiaşi complet.
S-a considerat că, într-o asemenea situaţie, nu existălitispendenţăci,
pentru buna administrare a justiţiei se face aşa-numita joncţiune a
cererilor.
Totuşi, Codul nu prevede soluţia joncţiunii pricinilor. Atunci când
s-a dorit sănu existe litispendenţă, deşi sunt îndeplinite condiţiile acesteia,
s-a reglementat posibilitatea “reunirii” cauzelor, dar, numai în situaţia în
care, în condiţiile art. 290 C. proc.civ. apelurile (şi, faţăde dispoziţiile art.
316 C. proc.civ. recursurile_ făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost
repartizate la secţii deosebite. În acest caz, preşedintele ultimei secţii
învestite va dispune trimiterea apelului (recursului) la secţia cea dintâi
investită. Însă, textul este de strictăinterpretare şi nu poate fi extins prin
analogie la judecata în primăinstanţăa cazurilor identice. Aceasta face ca
noţiunea de “instanţă” din art. 163 C. proc.civ., săfie înţeleasăca vizând
atât organul împuternicit prin lege sărezolve un litigiu, intervenit între
părţi, cât şi completul de judecată. Pe cale de consecinţă, litispendenţa
existăşi poate fi invocatăchiar dacăpricinile identice au fost repartizate
aceluiaşi complet sau unor complete diferite, organizate în cadrul
aceleiaşi instanţe.
Din alin. (2) al art. 163 C. proc.civ. se desprinde cerinţa ca pricinile
identice săse afle în faţa instanţelor de fond, (prima instanţăşi instanţa de
apel), care examineazăîn întregime cauza, sub toate aspectele de fapt şi de
drept, în limitele devoluţiunii. Aceasta înseamnăcănu existălitispendenţă,
ci autoritate relativăde lucru judecat dacănumai una din cererile identice
se aflăîn faţa unei instanţe de fond iar cealaltăîn recurs. S-a spus1 că,
întrucât, este vorba despre o putere de lucru judecat relativă, instanţa de
fond va suspenda judecata, în aşteptarea definitivării acelei sentinţe şi, în
funcţie de soluţia datăîn recurs, se va putea şti dacăprima instanţăpoate
sau nu sărespingăcererea, pentru existenţa în cauzăa autorităţii de lucru
judecat.
Va fi însălitispendenţă, dacăuna din pricini se aflăîn
primăinstanţăiar cealaltăîn apel.
De asemenea, existălitispendneţădacăuna din cereri se aflăîn etapa
rejudecării dupăcasare, indiferent dacăeste cu reţinere sau cu trimitere
(pentru căhotărârea definitivărecuratăa fost desfiinţatănu mai
existăautoritate de lucru judecat) iar cealaltăcerere se aflăîn
primăinstanţăsau în apel.
§.3. Excepţia conexităţii

1
I. Stoensscu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 268.
 78

O altăinstituţie procesualămenităsăasigure, ca şi litispedenţa, o

bunăadministrare a justiţiei, este conexitatea1 (connexorum idem
iudicium).
Potrivit art. 164 alin (1) C. proc.civ. “Părţile vor putea cere
întrunirea mai multor pricini ce se aflăînaintea aceleiaşi instanţe sau
instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar
împreunăcu alte părţi şi al căror obiect şi cauzăau între dânsele o
strânsălegătură”.
Nu existăun criteriu sigur pentru a determina conexitatea. De aceea,
trebuie avute în vedere condiţiile impuse de art. 164 C. proc.civ. şi
anume:
1. săexiste douăsau mai multe litigii distincte între aceleaşi părţi
sau chiar împreunăcu alte părţi, dar al căror obiect şi cauzăau între
dânsele o strânsălegătură.
Evident, pricinile trebuie săfie în curs de judecată, pentru
cădacăuna a fost perimatăori s-a renunţat la judecata ei, rămânând
pendinte o singurăcauză, nu se mai poate pune problema conexităţii.
Tocmai pentru căpricinile nu sunt identice prin obiect şi cauză, ca
efect al conexării ele îşi păstreazăindividualitatea. Totuşi, chiar şi cu
aceastăparticularitate, perimarea va sancţiona lăsarea în nelucrare a
tuturor cererilor conexe, de la data suspendării curgând un singur termen
de perimare pentru toate cererile conexe. În măsura în care conexarea ar
avea loc dupăîmplinirea termenului de perimare pentru o singurăpricinăşi
apoi se invocă excepţia perimării acesteia, dacăse dispune disjungerea,
perimarea va interveni numai în legăturăcu cererea rămasăîn nelucrare.
Dacănu se dispune disjungerea, perimarea va afecta toate cererile
conexate, instanţa pronunţând în cauzăo singurăhotărâre.
2. pricinile săse afle înaintea aceleiaşi instanţe, sau instanţe diferite,
de acelaşi grad.
Ca atare, nu pot fi conexate pricini care se aflăpe rolul unor instanţe
de grad diferit, pentru căprin aceasta s-ar răpi părţilor a căror cauzăse
aflăpe rolul instanţei de grad inferior, beneficiul unui grad de jurisdicţie2.
Instanţele sesizate trebuie săfie competente săse pronunţe asupra
ambelor pricini, pentru căaltfel s-ar invoca cu prioritate excepţia de
necompetenţă. Mai mult, în condiţiile art. 164 alin.final C. proc.civ. când
una din pricini este de competenţa unei instanţe, şi părţile nu o pot
înlătura, întrunirea se va face la acea instanţă.

1
“Conexitatea este leg\tura intim\, raportul de dependen]\ strict\ `ntre mai multe
afaceri, a c\ror solu]ionare nu se poate face dec|t `mpreun\ - prin una [i aceea[i
hot\r|re” - V. G. C\dere, Op.cit., p. 316.
2
“~n materie de conexare, una din condi]iile esen]iale este ca afacerile ce
urmeaz\ a se conexa s\ fie de competen]a aceleia[i jurisdic]iuni. Astfel fiind, o
afacere de competen]a tribunalului susceptibil\ de dou\ grade de jurisdic]ie, nu
se poate conexa cu o afacere de competen]a exclusiv\ a Cur]ii de apel”, T. Ilfov II,
3 Mai 1907, Dr. 41/907, E. Dan, Op.cit., p. 189, nr.27.
 79

Pricinile trebuie săse afle pe rolul instanţelor române, nefiind

posibilăconexarea cu pricini aflate pe rolul unei instanţe străine (art. 157
din Legea nr. 105/1992 impune respingerea cererii cu element de
extraneitate, de competenţa instanţei străine).
Ca şi în cazul litispdendenţei, pentru cătextul îngăduie numai
conexarea pricinilor aflate pe rolul unei “instanţe” nu este cu putinţăsăse
conexeze o cauzăaflatăpe rolul instanţei judecătoreşti cu o
cauzăsoluţionatăde tribunalul arbitral, cu atât mai mult cu cât normele de
competenţăgeneralăîncălcate au caracter imperativ. Instanţa va proceda
conform art. 3434 C. proc.civ.
Deşi art. 164 nu prevede, mijlocul procedural prin care se pune în
discuţie necesitatea conexării este excepţia.
Excepţia conexităţii, aşa cum rezultăşi din denumirea titlului în
care este inclusă, este o excepţie de procedură; pentru căare ca efect
amânarea judecăţii, este o excepţie dilatorie; este o excepţie absolută,
pentru căreunirea pricinilor poate fi făcutăşi de judecător chiar dacăpărţile
nu au cerut-o (art. 164 alin.(2) C proc.civ.). iar interesul ocrotit prin
asigurarea unei bune administrări a justiţiei este unul general. Cu toate
acestea, neinvocarea excepţiei sau neconexarea nu atrage nulitatea
absolută- sancţiune specificăîncălcării unei norme imperative - pentru
căjudecătorul are drept de apreciere asupra existenţei cerinţelor conexării.
Pentru căîntrunirea pricinilor se face dacăacestea se aflăpe rolul
unor instanţe de acelaşi grad, practic, conexarea este posibilăşi în etapa
recursului. Prin urmare, excepţia conexităţii poate fi invocatăîn orice
stadiu al procesului.
Art. 164 nu aratăîn faţa cărei instanţe se invocăexcepţia.
Ca regulă, alin.(3) al art. 164 stabileşte cădosarul va fi trimis spre
conexare instanţei mai întâi învestită, ceea ce înseamnăcăîn mod obişnuit
excepţia se ridicăînaintea instanţei sesizatămai pe urmă. Totuşi, acelaşi
text conferăpărţilor dreptul de a dispune asupra conexării, în sensul ca
dosarul săfie trimis la una din celelalte instanţe. Aceasta
însemanăcăexcepţia poate fi invocatăşi înaintea primei instanţe sesizate.
Dacăexcepţia este respinsăse pronunţăo încheiere, interlocuitorie,
ce poate fi atacatăodatăcu fondul.
Pentru argumentele reţinute, în cazul litispendenţei, apreciem căşi
în caz de conexitate, dacăexcepţia este admisă- ca efect al admiterii
excepţiei are loc o prorogare de competenţă, legală- se pronunţăo
încheiere şi nu sentinţăsau decizie.
Instanţa căreia i-a fost trimisăcauza spre conexare nu este ţinutăde
aceastăsoluţie; la rândul său, verificădacăsunt întrunite cerinţele art. 164
C. proc.civ., putând restitui dosarul primei instanţe. Rezultăcă, practic,
excepţia conexităţii este examinatăde ambele instanţe şi poate primi
 80

rezolvări diferite. Dacăinstanţa de trimitere restituie dosarul1, pentru a

evita pronunţarea de hotărâri contradictorii ar trebui săse facăaplicarea
dispoziţiilor art. 244 pct.1 C. proc.civ.
§.4. Excepţia perimării
Pentru ca ordinea de drept încălcatăsăfie restabilităcât mai rapid,
astfel încât intervenţia organului judiciar sănu fie lipsităde eficientă, este
necesar ca procesele civile săfie soluţionate într-un timp cât mai scurt. Pe
de altăparte, corespunde interesului unei bune administrări a justiţiei ca
un litigiu sănu treneze nejustificat, prin lăsarea lui în nelucrare din vina
părţilor, încărcând inutil activitatea instanţei.
Realizarea acestor deziderate implicăparticiparea activăa
judecătorului, care trebuie sărăspundăcerinţelor impuse de art. 129-130 C.
proc.civ., dar în acelaşi timp şi o prezenţăactivăa părţilor, care
săîntreprindădemersurile necesare soluţionării cu operativitate a
diferendului dedus judecăţii.
Inerţia proceduralăa părţilor a fost sancţionatăde Cod prin
reglementarea instituţiei perimării2.
Potrivit art. 248 C. proc.civ. orice cerere de chemare în judecată,
contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altăcerere de reformare sau de
revocare se perimăde drept, chiar împotriva incapabililor dacăa rămas în
nelucrare din vina părţii; pentru faza executării silite art. 389 C. proc.civ.
prevede că, dacă, creditorul a lăsat sătreacă6 luni de la data îndeplinirii
oricărui act de executare, fărăsăfi urmat alte acte de urmărire, executarea
se perimăde drept şi orice parte interesatăpoate cere desfiinţarea ei.
Rezultăaşadar, căperimarea3 duce la stingerea procesului în faza în
care se găseşte - judecata sau executarea silită.
Considerăm cădin redactarea art. 248 C. proc.civ., se poate
desprinde concluzia potrivit căreia perimarea opereazănumai în cadrul
procedurii contencioase. De asemenea, perimarea nu poate săintervinăîn
cursul procedurii arbitrale, în lipsa unui text care săprevadăexpres altfel,
pentru căîn condiţiile art. 3533 C. proc.civ. dacăpărţile nu au stabilit
termenul arbitrajului, tribunalul arbitral săpronunţe hotărârea în termen de
cel mult 5 zile de la data constituirii sale, cu posibilitatea prelungirii
potrivit alin. (3) - (5) din acelaşi text. Or, sancţiunea nerespectării acestui
termen este, în condiţiile art. 364 lit.”e” C. proc.civ., desfiinţarea hotărârii
arbitrale pe calea acţiunii în anulare.

1
S-a spus c\ `n acest caz s-a creat un conflict de competen]\ - I. Le[, Op.cit., vol.2,
p. 86.
2
P. Vasilescu, Op.cit., vol.3, p. 325; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 489; B.
Boroi, D. R\dulescu, Op.cit., p. 348; V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.2, p. 225 - opinia
care s-a impus `n leg\tur\ cu natura juridic\ a perim\rii este `n sensul c\ aceasta
este mixt\: este at|t o sanc]iune procedural\ pentru nerespectarea termenului
stabilit de lege, c|t [i o prezum]ie de desistare, dedus\ din faptul nest\ruin]ei
vreme `ndelungat\ `n judecat\.
3
V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.2, p. 223-235’ P. Vasilescu, Op.cit., vol.3, p. 325-344.
 81

Pentru căeste o sancţiune procedurală, înseamnăcăperimarea

intervine numai dacălăsarea în nelucrare are la bazăculpa părţii,
împrejurare de fapt ce poate fi dovedităprin orice mijloc de probă. De
altfel, art. 248 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2) prevede căpartea nu se
socoteşte în vină, când actul de procedurăurma săfie îndeplinit din oficiu,
termenul perimării nu curge cât timp, fărăvina părţii cererea n-a ajuns la
instanţa competentăsăo judece sau nu se poate soroci termen de judecată.
Termenul de perimare1, imperativ, a fost reglementat cu durate
diferite.
Astfel, în materie civilătermenul este 1 an (art. 248 alin (1) C.
proc.civ.). iar în materie comercială6 luni (art. 248 alin.final C.
proc.civ.)2, legiuitorul român apreciind căse impune stabilirea unor
termene de perimare diferite dupăcum litigiul este civil sau comercial.
Se pune însăproblema, dacădurata termenului este în funcţie de
natura litigiului sau dupămodul în care acesta este soluţionat de către
instanţă. Apreciem căse impune prima variantă. Aceasta deoarece, în
primul rând, ceea ce determinăfelul acţiunii, civilăsau comercială, este
natura şi caracterul dreptului contestat, deci, dupăcum acesta rezultădintr-
un act sau fapt civil ori comercial. În al doilea rând, reclamantul are
numai facultatea de a sesiza instanţa, nu şi posibilitatea de a se folosi de o
acţiune sau alta (civilăsau comercială) dupăbunul său plac. Iar faptul
căpentru a determina natura juridicăa unei cereri nu se ia în considerare,
în mod obligatoriu, denumirea datăde parte, rezultăşi din art. 84 C.
proc.civ. potrivit căruia “Cererea de chemare în judecatăsau pentru
exercitarea unei căi de atac este valabil făcutăchiar dacăpoartăo denumire
greşită”.
Codul nu prevede momentul de la care începe săcurgătermenul de
perimare. Întrucât perimarea sancţioneazălipsa de stăruinţăîn continuarea
judecăţii, în doctrină, s-a arătat că, perimarea începe săcurgăde la data
ultimului act de procedurăfăcut în cauză, act ce nu a mai fost urmat, din
vina părţii, de actele ce trebuiau să-i succeadăîn mod firesc, cauza
rămânând astfel în nelucrare.
Deşi în condiţiile art. 248 alin. (1) C.proc.civ. perimarea
opereazăde drept, totuşi ea trebuie săfie constatatăprintr-o hotărăre

1
~n condi]iile art. 249 C. proc.civ., perimarea se `ntrerupe prin `ndeplinirea unii
act de procedur\ f\cut `n vederea judec\rii pricinii.
Potrivit art. 250 C. proc.civ. cursul perim\rii este suspendat c|t timp d\inuie[te
suspendarea judec\rii pronun]at\ de instan]\ `n cazurile prev\zute de art. 244.
~n cazurile prev\zute de art. 243 cursul perim\rii este suspendat timp de 3
luni de la data c|nd s-au petrecut faptele care au prilejuit suspendarea judec\]ii,
dac\ aceste fapte s-au petrecut `n cele din urm\ 6 luni ale termenului de
perimare.
Perimarea se suspend\ de asemenea pe timpul c|t partea este `mpiedicat\ de
a st\rui `n judecat\ din pricina iunor `mprejur\ri mai presus de voin]a sa.
2
~n condi]iile art. 386 C.proc.civ. judecata se perim\ dac\ nici una dintre p\r]i nu
depune diligen]e timp de 12 ani.
 82

judecătorească, dupăce instanţa a verificat îndeplinirea cerinţelor

perimării.
În vederea constatării perimării, procesul se repune pe rol din oficiu
sau la cererea părţii (art. 252 alin.1) judecata făcându-se cu citarea
părţilor1, în urma unor dezbateri contradictorii.
Deşi printr-o decizie mai veche Tribunalul Suprem a decis cănu
este necesar ca partea săfie expres citatăpentru perimare, în prezent, în
practicăpărţile sunt citate cu aceastămenţiune. Modul în care
procedeazăastăzi instanţele mi se pare corect, faţăde consecinţele grave
ale perimării.
Dacădupăîmplinirea termenului de perimare s-a fixat termen pentru
continuarea judecăţii, potrivit art. 253 C. proc.civ. perimarea poate fi
invocatăşi pe cale de excepţie. Evident căpânăla soluţionarea excepţiei
perimării, nu poate fi exercitat nici un alt mijloc de apărare (de pildă, nu
va putea fi propus retractul litigios) art. 137 C. proc.civ. obligând instanţa
săse pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor. Numai dupărespingerea
excepţiei, părţile ar putea apela la celelalte instituţii procesuale.
Pentru căeste în legăturăcu respectarea regulilor privind procedura
de judecată, excepţia perimării este o excepţie de procedură.
Scopul admiterii acestei excepţii este stingerea procesului în faza în
care se găseşte, ceea ce face ca excepţia săfie calificatădrept o excepţie
peremptorie, dirimantă.
Perimarea este reglementatăprin norme imperative pentru căea
corespunde nu numai interesului părţilor ci şi interesului asigurării unei
bune administrări a justiţiei. De aceea, excepţia perimării, absolută, poate
fi invocatădin oficiu2, oricând în cursul judecăţii. Totuşi, perimarea cererii
de chemare în judecatănu poate fi ridicatăîn instanţa de apel (art. 253
alin.2). În măsura în care perimarea cererii de chemare în judecatăa fost
invocatăînaintea primei instanţe şi aceasta a considerat, greşit,
căperimarea nu a intervenit, ea poate constitui un motiv de apel, întrucât
partea criticăsoluţia datăasupra perimării. De vreme ce art. 253 C.
proc.civ. cuprinde aceastălimitare expresă, numai în privinţa cererii de
chemare în judecată, înseamnăcăperimarea apelului poate fi invocatăîn
recurs.
Fiind un incident procedural care apare în cursul judecăţii, excepţia
perimării este de competenţa instanţei care soluţioneazăcererea
principalăsau cale de atac în legăturăcu care s-a ridicat excepţia, iar
compunerea completului va fi ca şi pentru soluţionarea procesului
respectiv.
1
“Instan]a nu poate constatat perimarea nici chiar din oficiu, pe cale de excep]ie,
dac\ p\r]ile nu au fost citate [i nu li s-a pus `n discu]ie aceast\ excep]ie de
perimare” T. reg. Craiova, dec.civ., br. 1761/1956, L.P. nr. 9/1956, p. 1132 citat\
`n G. Boroi, D. R\dulescu, Op.cit., p. 354, nr.5.
2
~n condi]iile art. 388 alin. (2) C. proc.civ. perimarea nu poate fi invocat\ de
judec\tor din oficiu.
 83

Dacăexcepţia este respinsă, instanţa se pronunţăprintr-o încheiere

care, potrivit art. 253 alin. (1) C. proc.civ. poate fi atacatănumai odatăcu
fondul pricinii.
Dacăinstanţa admite excepţia, pronunţăo hotărâre - sentinţăsau
decizie - care poate fi atacatăcu recurs (art. 253 alin. (1) C. proc.civ.).
Prin derogare de la dreptul comun, termenul de recurs curge de la
pronunţare. Desigur, hotărârea asupra perimării este susceptibilăde recurs
numai dacăa constatat perimarea cererii de chemare în judecatăsau a
apelului, nu şi a recursului, pentru căastfel, ar însemna săse exercite un
recurs la recurs, ceea ce nu este îngăduit.
§.5. Excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită
Pentru ca un creditor săpoatăsădeclanşeze şi săcontinue procedura
executării silite trebuie săaibăo creanţăcertă, lichidăşi exigibilă,
constatatăprintr-un titlu executoriu, şi sănu-i fie opus nici un incident la
executare.
Un astfel de incident este prescripţia dreptului de a cere executarea
silită, sancţiune a dreptului procesual civil (spre deosebire de prescripţia
dreptului de a obţine condamnarea pârâtului, care este o sancţiune de
drept civil material) pentru că“... se integreazăca subinstituţie, în instituţia
de drept procesual civil care este executarea silită”.
O hotărâre judecătoreascăsau un alt titlu executoriu pot fi executate
silit numai într-un termen stabilit prin lege.
Dupătrecerea acestui termen, prescripţia extinctivăstinge dreptul
creditorului de a mai cere concursul organului de executare pentru
valorificarea titlului său, astfel încât debitorul nu mai poate fi constrâns la
plată, el putându-se opune executării silite. Mai mult, dupăîmplinirea
prescripţiei, organul de executare nu mai are obligaţia de a săvârşi vreun
act de executare, având în schimb, dreptul de a refuza executarea.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită(ca de altfel şi
prescripţia dreptului la acţiune) se justificăprin intenţia legiuitorului de a
asigura o clarificare cât mai rapidăa raporturilor juridice dintre creditor şi
debitor astfel încât debitorul, chiar vinovat de neexecutarea voluntară,
sănu fie ţinut timp îndelungat în aceastătensiune. Pe de altăparte, având în
vedere căsancţiunea este îndreptatăîmpotriva creditorului nediligent,
prescripţia are şi rolul de a-l stimula pe creditor să-şi realizeze pretenţiile
în timpul impus prin lege.
Rezultă aşadar, căprescripţia dreptului de a cere executarea
silităconstituie o sancţiune procesualăpentru titularul dreptului de a cere
executarea silită, dar şi un beneficiu legal pentru debitorul care, pânăîn
acest moment, a fost supus posibilităţii de a fi urmărit silit asupra
bunurilor din patrimoniul său.
 84

Potrivit at. 6 din Decretul nr. 167/1958 dreptul de a cere executarea

silită, în temeiul oricărui titlul executoriu, se prescrie prin 3 ani1.
În legăturăcu acest termen s-a pus problema dacăse aplicăşi în
privinţa titlurilor executorii întemeiate pe drepturi reale principale întrucât
art. 21 din Decretul nr. 167/1958 prevede cădispoziţiile acestui decret nu
se aplicădreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct,
uz, abitaţie, servitute şi superficie.
Sunt autori2 care considerăcătermenul de prescripţie a dreptului de
a obţine executarea silităîn temeiul unui titlu executoriu referitor la
drepturi reale este cel prevăzut de art. 404 C. proc.civ. de 30 de ani.
Aceasta deoarece dreptul de a obţine executarea silităeste o componentăa
dreptului la acţiune şi “termenul de drept la acţiune: din cuprinsul art. 21
al decretului menţionat este folosit în accepţie largă, îmbrăţişând ambele
faze succesive ale acţiunii civile, atât aceea a dreptului de a obţine o
hotărâre judecătoreascăîn obligare sau condamnare, cât şi aceea a
dreptului de a cere şi obţine executarea silită, iar, “din economia actului
normativ mai susmenţionat, ar rezulta că, legiuitorul nu a intenţionat
sădea o reglementare prescripţiei dreptului de a cere (şi obţine) executarea
silităca o instituţie abstractă, ci numai în contextul celorlalte prevederi ale
decretului”.
Opinia majoritară, la care ne raliem, este în sens contrar.
În decizia de îndrumare a Plenului T.S. nr. 4/1965 se aratăcădreptul
la acţiune este distinct de dreptul de a cere executarea silită, motiv pentru
care dispoziţiile art. 21 din decret nu constituie o abatere de la art. 6 din
acelaşi act normativ. Deşi, concluzia instanţei supreme este de acceptat,
totuşi, nu poate fi omis faptul cădreptul de a cere executarea silităeste o
componentăa dreptului la acţiune. Însălegiuitorul, din raţiuni diverse,
poate săprevadătermene distincte pentru prescripţia diferitelor
componente ale dreptului la acţiune. De vreme ce prin art. 6 decretul se
referăla “dreptul de a cere executarea silităîn temeiul oricărui titlul
executoriu”, înseamnăcăindiferent de natura dreptului (real sau de
creanţă) valorificat prin acţiune, prescripţia dreptului de a cere executarea
silităare loc în 3 ani. Altfel, “ar apărea, ni se pare, curios ca titularul
unui drept real săaibăla dispoziţie un prim termen de 30 de ani pentru
exercitarea dreptului material şi apoi un al doilea termen de 30 de ani,
pentru punerea în executare a hotărârii obţinute. Ar fi o pasivitate sau
învederarea unei lipse de interes pe care dreptul nu ar putea-o
consacra”.

1
~n condi]iile art. 405 C. proc.civ. astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.
138/2000 dreptul de a cere executarea silit\ se prescrie `n termen de 3 ani, dac\
legea nu prevede altfel. ~n cazul titlurilor emise `n materia ac]iunilor reale
imobiliare, termenul de prescrip]ie este de 10 ani.
2
G. Boroi, D. R\dulescu, Op.cit., p. 652-653; Gr. Porumb, Teoria general\ a
execut\rii silite [i unele proceduri speciale, Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, 1964, p.
143-148.
 85

Art. 6 constituie dreptul comun în ce priveşte durata prescripţiei

dreptului de a cere executarea silită, el găsindu-şi aplicare ori de căte ori,
prin dispoziţii speciale nu sunt prevăzute alte termene.
Astfel, în condiţiile art. 98 din Ordonanţa Guvernului nr.11/1996
privind executarea creanţelor bugetare dreptul de a cere executarea silităa
creanţelor bugetare se prescrie:
a. în termen de 5 ani de la data naşterii dreptului de a cere
executarea silităpentru creanţele bugetare provenind din amenzi ori
reprezentând creanţele bugetare provenind din impozite, taxe, alte
contribuţii stabilite potrivit legii, precum şi din majorările aferente;
b. în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului de a cere
executarea silităpentru creanţele bugetare provenind din amenzi ori
reprezentând alte creanţe bugetare decât cele prevăzute la lit. “a”, precum
şi pentru majorările aferente.
Titlurile executorii privind drepturile personale nepatrimoniale pot
fi puse în executare, potrivit art. 404 C. proc.civ. timp de 30 de ani,
întrucât Decretul nr. 167/1958 reglementeazănumai prescripţia dreptului
la acţiune având un obiect patrimonial.
În materie contravenţională, art. 14 din Legea nr. 32/1968 prevede
că“Executarea sancţiunii se prescrie dacăprocesul-verbal de constatare
a contravenţiei, precum şi, când este cazul, înştiinţarea de platăa amenzii
nu au fost comunicate celui sancţionat în termen de 1 lunăde la data
aplicării sancţiunii. Executarea sancţiunii se prescrie, de asemenea, în
termenul de 1 an de la data aplicării ei, chiar dacăcontravenientul a
exercitat calea de atac. Prescripţia executării sancţiunii nu curge pe
timpul cât, la cererea contravientului, executarea a fost amânatăsau
eşalonată”
Prevederile art. 14 teza a II-a din Legea nr. 32/1968 au fost
abrogate implicit prin Ordonanţa Guvernului nr.11/1996, care, în art. 116
stabileşte că“Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonaţe se abrogă...
orice alte dispoziţii contrare”. Or, art. 14 este contrar dispoziţiilor art. 98
din Ordonanţă.
În condiţiile art.1 din ordonanţăsunt creanţe bugetare, creanţele
constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri ce
reprezintăvenituri publice potrivit Legii privind finanţele publice, şi se
executăpotrivit dispoziţiilor acestei ordonanţe.
Întrucât textul nu face distincţie asupra naturii amenzii,
înseamnăcăşi amenzile contravenţionale se executăîn sistemul acestei
ordonanţe. În consecinţă, executarea amenzii se prescrie, de la 1 mai 1996
când a intrat în vigoare Ordonanţa nr. 11, în termen de 3 ani.
Pe de altăparte, potrivit art.4 din legea nr. 12/1990 privind
protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite,
republicatăîn temeiul Legii nr. 42/1990, art. 16 din Legea nr. 61/1991
pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire
 86

socială, a ordinii şi liniştii publice, republicatăîn temeiul Legii nr.

132/1996 şi art. 52 din Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, privind
protecţia consumatorilor, republicatăîn temeiul Legii nr.11/1994,
contravenientul sancţionat cu amendăeste obligat săachite amenda în
termen de 30 de zile de la rămânerea definitivăa sancţiunii. În caz contrar,
organul din care face parte agentul constatator, va sesiza instanţa de
judecată, pe raza căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea transformării
amenzii în închisoare contravenţională, ţinându-se seama de partea din
amendăcare a fost eventual, achitată.
Transformarea amenzii, în închisoare contravenţionalăconstituie o
formăde executare silită, indirectăa sancţiunii iniţiale. Întrucât aceste legi
speciale nu prevăd în ce termen poate fi sesizatăinstanţa, faţăde cele ce
preced, apreciem cătermenul de 3 ani prevăzut de art. 98 din Ordonanţa
Guvernului nr.11/1996 îşi găseşte aplicare şi în acest caz.
În privinţa momentului de la care începe săcurgăprescripţia, art. 7
alin.(1) din Decretul nr. 167/1958 a statornicit regula cătermenul pentru
exercitarea dreptului de a cere executarea silităcurge de la naşterea
dreptului de a cere executarea.
Regula este fireascăde vreme ce prin prescripţie se stinge dreptul
de a cere executarea silităor, înainte de naşterea acestui drept titularul său
nu are posibilitatea de a acţiona astfel încât să-i fie imputatăinactivitatea.
Prin alin. (2) art. 7 prevede că, în obligaţiile ce urmeazăsăse
execute la cererea creditorului, precum şi, în acelea al căror termen de
executare nu este stabilit1, prescripţia începe săcurgăde la data naşterii
raportului de drept. Astfel, în dreptul muncii, decizia de imputare
constituie titlu executoriu din momentul comunicării (art. 108 alin(3) C.
muncii). De asemenea, angajamentul de platăpe care îl ia salariatul pentru
acoperirea pagubelor aduse unităţii, precum şi pentru restituirea sumelor
sau plata contravalorii bunurilor care nu pot fi restituite în naturăori a
serviciilor nedatorate, constituie titlu executoriu (art. 107 alin.(2) C.
muncii). În acest caz, executarea silităpoate fi declanşatăde la data
semnării angajamentului şi tot din acest moment curge şi prescripţia
dreptului de a cere executarea.
Potrivit alin.(3) al art. 7 din Decretul nr. 167/1958 dacădreptul este
sub condiţie suspensivăsau cu termen suspensiv, prescripţia începe
săcurgăde la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.
Legiuitorul a limitat în timp posibilitatea valorificării prin
constrângere statală, a drepturilor stabilite prin titlul executoriu, printre
altele, cu scopul de a-l determina pe creditor săîncerce să-şi valorifice
fărăîntârziere creanţa.
Din momentul în care creditorul a ieşit din pasivitate ori inacţiunea
nu-i poate fi imputată, nu mai este normal ca prescripţia săcurgăîn
continuare. De aceea, prin lege au fost stabilite, limitativ, cauze de
1
Trib.Supr., sec.civ. dec.nr. 6901/1996, R.R.D. nr. 12/1996, p. 64-65.
 87

suspendare, şi de întrerupere1 a cursului prescripţiei, cauzele de

suspendare stabilite de decret fiind identice cu cauzele de suspendare a
prescripţiei dreptului material la acţiune.
De asemenea, prescripţia nu curge în cazurile prevăzute de art. 14
din Decretul nr. 167/19582.
În cursul executării silite, prescripţia dreptului de a cere executarea
silităse invocăpe cale de excepţie.
Din punct de vedere al obiectului, excepţia este o excepţie de fond
pentru căvizeazăcondiţiile de regularitate în care poate fi
declanşatăprocedura executării.
Întrucât scopul urmărit prin invocarea excepţiei este acela de a se
paraliza executarea, excepţia este peremptorie, dirimantă.
Normele care reglementeazăprescripţia (indiferent
dacăvizeazădreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită) au
caracter imperativ, întreaga societate fiind interesatăîn înlăturarea cât mai
rapidăa incertitudinii drepturilor. Prin urmare, excepţia prescripţiei
dreptului de a cere executarea silită, absolută, poate fi invocatăatât de
debitor dar şi de creditor sau de procuror. La rândul său, instanţa trebuie
săverifice, din oficiu, dacădreptul de a cere executarea silităeste prescris
(art. 18 din Decretul nr. 167/1958). Într-o asemenea situaţie, instanţa nu
va mai trimite executorului judecătoresc adresăde executare iar
dacăprocedura de executare se desfăşoarăînaintea instanţei, va respinge
cererea ca prescrisă. Dacăorganul de executare săvârşeşte executarea
fărăsăfie necesar săfie sesizat printr-o adresădin partea instanţei,
constatând prescripţia, va refuza executarea. “Refuzul organului de
executare, care constatăîmplinirea prescripţiei, nu închide creditorului
calea justiţiei, fie pentru a se stabili existenţa dreptului de a cere
executarea silită, fie pentru a obţine repunerea în termen”.
Dacăexecutarea se realizeazăîntr-o formăjurisdicţională, şi instanţa
respinge excepţia, va pronunţa o încheiere interlocutorie care poate fi
atacatănumai odatăcu fondul.
1
Potrivit art.99 din Ordonan]a Guvernului nr.11/1996, termenele prev\zute la art.
98 se `ntrerup:a) `n cazurile [i `n condi]iile stabilite de lege, pentru `ntreruperea
termenului de prescrip]ie a dreptului la ac]iune; b. pe data `ndeplinirii de c\tre
debitor, `nainte de `nceperea execut\rii sicilite sau `n cursul acesteia, a unui act
voluntar de executare a obliga]iei prev\zute `n titlul executoriu ori a recunoa[terii
`n orice alt mod, a datoriei; c. pe data `ndeplinirii, `n cursul execut\rii silite, a
unui act de executare silit\; d. pe data `ntocmirii, `n condi]iile ordonan]ei, a
actului de constatare a insolvabilit\]ii debitorului; e. `n alte cazuri prev\zute de
lege.
2
~ntre p\rin]i sau tutore [i cei care se afl\ sub ocrotirea lor, `ntre curator [i acei
pe care `i reprezint\ precum [i `ntre orice alt\ persoan\ care, `n temeiul legii sau
al hot\r|rii judec\tore[ti, administreaz\ bunurile altora [i cei ale c\ror bunuri sunt
astfel administrate, prescrip]ia nu curge c|t timp socotelile nu au fost date [i
aprobate. Prescrip]ia nu curge `mpotriva celui lipsit de capacitate de exerci]iu, c|
t timp de capacitate de exerci]iu, c|t timp nu are reprezentant legal [i nici
`mpotriva celui cu capacitate restr|ns\, c|t timp nu are cine s\-i `ncuviin]eze
actele. Prescrip]ia nu curge `ntre so]i `n timpul c\s\toriei.
 88

În cazul în care excepţia este găsităîntemeiată, se va pronunţa o

hotărâre, supusăcăilor de atac ordinare.
Evident, prescripţia executării silite poate fi invocatăşi direct în
căile ordinare de atac.
De îndatăce hotărârea a devenit irevocabilă, prescripţia nu mai
poate constitui temei juridic al unei căi extraordinare de atac pentru cănu
figureazăprintre cazurile limitativ prevăzute de Cod în care acestea pot fi
promovate.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silităpoate fi
însăirevocatăpe calea contestaţiei la executare propriu-zisă, în condiţiile
art. 400 alin. (2) C. proc.civ.
§.6. Excepţia puterii lucrului judecat
Deşi, nu este reglementat ca atare, totuşi, unul dintre efectele
hotărârii judecătoreşti este puterea lucrului judecat, lucrul judecat trebuie
considerat căreflectăadevărul - res judicata pro veritate habetur.
Aceasta înseamnăcă- având în vedere situaţia “clasică” a
parcurgerii o singurădatăa diferitelor etape ale fazei judecăţii - o cerere
poate fi judecatăirevocabil o singurădatăşi nu poate fi combătutăprintr-o
altăhotărâre judecătorească, astfel încât drepturile recunoscute printr-o
hotărâre irevocabilăsănu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară,
datăîntr-un alt proces1.
Nu numai hotărârea irevocabilăare puterea de lucru judecat,
întrucât pentru a beneficia de aceastăcalitate hotărârea nu trebuie săfie
pronunţatăîn ultimăinstanţă.
Hotărârea judecătoreascădobândeşte putere de lucru judecat chiar
din momentul pronunţării sale. În acest caz însă, puterea lucrului judecat
este numai relativă, este fragilă, dar se va consolida în momentul expirării
termenului de exercitare a căilor ordinare de atac sau al respingerii
acestora.
Pe de altăparte, nu orice hotărâre irevocabilăse bucurăde putere de
lucru judecat absolută. Sunt hotărâri care au aceastăcalitate numai atâta
timp cât împrejurările avute în vedere la pronunţarea lor nu s-au schimbat:
hotărârile în materie de pensie de întreţinere, cele privitoare la
încredinţarea copiilor minori, hotărârile de punere sub interdicţie,
ordonanţele preşedinţiale.
Dupăcum, în materie necontencioasăîncheierile nu au puterea
lucrului judecat (art. 337 C. proc.civ.).
Puterea de lucru judecat este reglementatăatât în Codul civil cât şi
în Codul de procedurăcivilă.
Codul civil trateazăputerea lucrului judecat ca pe o prezumţie
legalăirefragabilă, împotriva căreia nu poate fi primitănici o
1
“Autoritatea lucrului judecat are la baz\ regula c\ o ac]iune nu poate fi judecat\
dec|t o singur\ dat\ [i c\ o constatare f\cut\ prin hot\r|re judec\toreasc\ definitiv\
nu trebuie s\ fie contrazis\ de o alt\ hot\r|re, tocmai `n scopul de a se realiza o
administrare uniform\ a justi]iei.
 89

dovadăcontrară. Potrivit art. 1200 pct.4 C. civ., sunt prezumţii legale

acelea care sunt determinate special prin lege, precum şi puterea ce legea
acordăautorităţii lucrului judecat, iar în condiţiile art. 1202 alin. (1)
“Prezumţia legalădispensăde orice dovadăpe acela în favoarea căruia
este făcută”.
Elementele lucrului judecat sunt acelea menţionate în art. 1201 C.
civ., “Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecatăare
acelaşi obiect, este întemeiatăpe aceeaşi cauzăşi este între aceleaşi părţi,
făcutăde ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”.
Codul de procedurăcivilăse ocupăîn art. 166 de excepţia puterii
lucrului judecat.
Indiferent din perspectiva cărui Cod privim puterea de lucru
judecat, înseamnăcădin momentul în care o hotărâre judecătoreascănu
mai poate fi supusănici unei căi de atac, ea trebuie
consideratăcăreflectăadevărul.
Având în vedere principiul separaţiei puterilor în stat, în controlul
pe care puterea legislativăîl exercităasupra puterii judecătoreşti prin
elaborarea legilor privind regulile de organizare şi funcţionare a
instanţelor, a regulilor de competenţăşi procedurăde judecată, trebuie săse
respecte autoritatea lucrului judecat, întrucât art. 15 alin. (2) din
Constituţie prevede călegile, cu excepţia legii penale mai favorabile, nu
pot avea caracter retroactiv. Aceasta înseamnăcădupăpronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti nu poate fi adoptatăo lege care săse aplice şi
raporturilor juridice în privinţa cărora s-a statuat deja prin hotărârea
judecătorească.
Puterea lucrului judecat presupune călitigiul a fost soluţionat în
fond “o hotărâre care respinge o cerere de revizuire ca inadmisibilănu
poate produce alt efect juridic, decât de a consolida hotărârea atacată.
Dacăeste cazul, lucrul judecat trebuie dedus din hotărârea de fond, nu
însădin cea de respingere a cererii de revizuire - în urma unor dezbateri
contradictorii cu caracter contencios, iar hotărârea este pronunţatăde o
instanţăromânăpentru căîn condiţiile art. 167 alin.(1) din Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, hotărârea străinăpoate fi recunoscutăîn Romănia, spre a
beneficia de puterea lucrului judecat1.
Prin urmare, nu va exista putere de lucru judecat dacăreclamantul
renunţăla judecata cererii, în întregul ei, sau numai cu privire la un capăt
de cerere - pentru capetele de cerere soluţionate va exista lucru judecat -
ori instanţa a omis săse pronunţe asupra unui capăt de cerere. De
asemenea, nu existăputere de lucru judecat dacăcererea este
1
Sunt exceptate de la cerin]a recunoa[terii, pentru c\ sunt recunoscute de plin
drept `n Rom|nia, hot\r|rile str\ine care se refer\ la statutul civil al cet\]enilor
statului unde au fost pronun]ate sau dac\, fiind pronun]ate `ntr-un stat ter] au
fost recunoscute mai `nt|i `n statul de cet\]enie al fiec\rei p\r]i )art. 186 Legea nr.
105/1992).
 90

respinsăpentru anume aspecte de ordin procedural, fărăsăfie analizat

fondul raporturilor juridice dintre părţi (exemplu, cererea de chemare în
judecatăeste anulatăca netimbrată- dacăs-ar anula apelul sau recursul,
hotărârea de primăinstanţădobândeşte putere de lucru judecat_ - sau,
dacăeste anulatăîn condiţiile art. 133 C. proc.civ., poate fi formulatăo
nouăcerere care săfie timbratăsau care săcuprindăşi elementele a căror
lipsăeste sancţionatăcu nulitatea de art. 133 C. proc.civ., cererea este
respinsăca prematurăsau ca fiind introdusăde o persoanălipsităde calitate
procesualăori împotriva unei persoane lipsite de calitate procesualăpasivă,
o nouăcerere poate fi făcutădupăîmplinirea termenului sau condiţiei
suspensive, ori, pentru cea de-a doua ipoteză, de titularul dreptului din
raportul juridic dedus judecăţii sau împotriva celui obligat în acelaşi
raport juridic. În acelaşi timp, sunt excepţii de fond, odatăadmise
paralizeazăposibilitatea formulării unei noi cereri, în care săexiste tripla
identitate de elemente, astfel încât produc efecte asemănătoare unor
apărări pe fond. Este cazul prescripţiei dreptului la acţiune sau executare
silită, ori puterea lucrului judecat. În aceste cazuri o cerere nouănu ar
putea fi primităpentru căse opune tocmai puterea lucrului judecat.
În practicăs-a pus problema dacăhotărârea prin care s-a admis un
recurs în anulare, cu motivarea căprin admiterea acţiunii în revendicare a
unui imobil intrat în proprietatea statului în condiţiile H.C.M. nr. 776/7
iulie 1950, - acţiune înregistratăîn anul 1993 - instanţele au depăşit
atribuţiile puterii judecătoreşti, are sau nu putere de lucru judecat într-o
nouăacţiune în revendicare cu privire la acelaşi imobil, între aceleaşi
părţi, întemeiatăpe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea
situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în
proprietatea statului.
O hotărâre judecătoreascădobândeşte putere de lucru judecat
indiferent dacăeste pronunţatăîntr-o acţiune în realizare sau într-o acţiune
în constatare, ori conţine o soluţie de respingere a acţiunii, deci indiferent
dupăcum constituie sau nu titlu executoriu. Problema executării hotărârii
este distinctăde problema puterii lucrului judecat pentru că, de pildă,
hotărârile pronunţate în condiţiile art. 278-279 C. proc.civ. sunt
executorii, dar beneficiazănumai de o putere de lucru judecat
relativăcâtăvreme pot fi desfiinţate în căile de atac.
Considerăm căbeneficiazăde putere de lucru judecat şi o hotărâre
lovităde nulitate, deoarece, în sistemul nostru procedural nu existănulităţi
de drept. Dacăpartea a rămas în pasivitate şi nu mai are deschisănici o
cale de atac prin care săinvoce nulitatea, sancţiunea se acoperădefinitiv.
Beneficiazăde putere de lucru judecat nu numai hotărârile
pronunţate de instanţele judecătoreşti, ci şi hotărârile arbitrale pentru căîn
condiţiile art. 363 alin.(3) C. proc.civ. “Hotărârea
arbitralăcomunicatăpărţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti
definitive”. Din redactarea textului, rezultăcăhotărârea
 91

arbitralăbeneficiazăde putere de lucru judecat (chiar relativă) nu din

momentul pronunţării sale, asemenea hotărâri judecătoreşti, ci numai din
momentul comunicării sale către părţi. Mai mult, s-ar putea spune că,
atâta timp cât hotărârea nu a fost comunicatătuturor părţilor, nu poate
avea efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Pentru a stabili în ce măsurăexistăputere de lucru judecat trebuie
verificatătripla identitate impusăde art. 1201 C. civ. cu privire la părţi
(eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză(eadem causa
petendi).
În cele douăcereri trebuie săfigureze aceleaşi părţi, în aceeaşi
calitate. În doctrină1 se aratăcăîn privinţa părţilor intereseazăprezenţa lor
juridicăîn proces şi nu prezenţa lor fizicăîn cele douăprocese. Dacăo
persoanăa dat mandat de reprezentare sau pentru exerciţiul dreptului la
acţiune, efectele judecăţii se produc asupra mandatului. Soluţia este
aceeaşi pentru cazul reprezentării legale.
Identitatea de calitate se apreciază, dupăcum partea figureazăsau nu
în ambele procese ca titularăa drepturilor (obligaţiilor) deduse judecăţii,
“prin calitate înţelegându-se aci poziţia lor în nume propriu sau pentru
altul în proces”. În aprecierea identităţii de calitate nu are
relevantăpoziţia procesualăavutăde o persoanăîntr-un proces sau altul:
reclamant, pârât, intervenient voluntar sau forţat. Soluţia este firească,
deoarece, puterea de lucru judecat existăîn favoarea celui care a avut
calitatea săformuleze cererea de chemare în judecatădar şi în favoarea
celui care a avut calitatea de a figura în proces ca parte obligatăîn raportul
juridic dedus judecăţii, respectiv, în favoarea aceluia care a avut calitatea
de a fi intervenient voluntar sau forţat.
Dispoziţiile art. 1201 C. civ. nu sunt stricte în aceastăprivinţă,
astfel încât noţiunea de parte în proces a fost interpretatăîn sens larg, prin
extindere şi cu privire la persoane care nu au figurat personal la judecată.
Este cazul succesorilor universali şi cu titlul universal, care în calitate de
continuatori ai persoanlităţii autorului lor preiau toate drepturile şi
obligaţiile existente la data decesului, creditorii chirografari care, în
temeiul gajului general asupra averii datornicului2 sunt reprezentanţi de
acesta în gestionarea patrimoniului, dobânditorii cu titlu particular, cărora
le sunt opozabile numai hotărârile cu privire la bun pronunţate împotriva
autorului lor înainte de data transmiterii bunului, pentru
cădupăaceastădată, bunul trecând în patrimoniul dobânditorului, hotărârea
care nu este pronunţatăîn contradictoriu cu el nu îi este opozabilă.

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein.,Teoria general\, p. 527-528; V.M. Ciobanu, Op.cit.,
vol.2, p. 273.
2
~n condi]iile art. 1718 C.civ. “Oricine este obligat personal este ]inut de a
`ndeplini `ndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile [i imobile, prezente [i
viitoare”.
 92

Cât priveşte obiectul, s-a arătat1 căîn sfera noţiunii de obiect se

cuprinde nu numai pretenţia concretăa reclamantului ci şi dreptul
subiectiv care poartăasupra obiectului sub aspect material. De pildă, într-o
acţiune în revendicare, obiectul acţiunii îl constituie dreptul de proprietate
şi bunul revendicat, într-o acţiune personalăpentru plata unei sume de
bani obiectul îl constituie suma pretinsăşi dreptul de creanţăasupra acestei
sume.
Existăidentitate de obiect chiar dacăacesta este formulat diferit în
cele douăcerei, dar scopul urmărit de reclamant este acelaşi. Cu atât mai
mult, formularea identicăa obiectului atrage puterea lucrului judecat.
În acelaşi timp, existăputere de lucru judecat chiar dacădreptul ce
formeazăobiectul celui de-a doua judecăţi în primul proces a fost invocat
pe cale incidentală2.
Cauza cererii de chemare în judecatăpriveşte fundamentul
raportului juridic dedus judecăţii: titlul de proprietate într-o acţiune în
revendicare; titlul din care rezultădreptul de creanţă, într-o acţiune
personală; delictul civil, într-o acţiune delictualăş.a.m.d.
În doctrină3 s-a subliniat necesitatea de a nu se confunda cauza
cererii de chemare în judecatăcu motivul acţiunii în justiţie, care este
temeiul ce serveşte la justificarea cauzei, respectiv, dovezile, “pentru
cănu-ţi este îngăduit săintroduci o a doua acţiune, dupăce ai pierdut-o pe
cea dintâi, menţinând aceeaşi cauză, dar invocând numai motive diferite,
adicăprobe noi”. De asemenea, cauza cererii de chemare în judecatănu
trebuie confundatăcu cauza acţiunii, care este scopul către care se
îndreaptăvoinţa celui ce reclamăsau se apără4.
Puterea de lucru judecat implicăalte elemente atunci când se pune
problema raportului dintre hotărârea penalăşi acţiunea
civilăexercitatăseparat de procesul penal sau disjunsăde acţiunea penală.
În condiţiile art. 22 C. proc.pen. hotărârea penalădefinitivăare în circuitul
civil putere de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, persoana care a
săvârşit-o şi vinovăţia acesteia. De asemenea, dacăinstanţa penalăa
stabilit şi întinderea despăgubirilor cuvenite părţii vătămate, nu poate fi
exercitatăo nouăacţiune de majorare a acestor despăgubiri.
Având în vedere scopul urmărit de cel care invocăputerea lucrului
judecat - respingerea acţiunii - înseamnăcăputerea lucrului judecat poate
fi invocatănumai în cursul unui proces deja declanşat şi, ţinând cont chiar
1
I. Stoenscu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 530.
2
“Exist\ putere de lucru judecat [i atunci c|nd se constat\ c\ ac]iunile au acela[i
cuprins, chiar dac\ dreptul pretins de una sau de cealalt\ parte se discut\ numai
pe cale incident\, astfel c\ solu]ia dat\ `ntr-un prim proces are autoritate de lucru
judecat `n noua ac]iune prin care se `ncearc\ valorificarea aceluia[i drept” - Trib.
Supr,. sec.civ., dec.nr. 45 din 12 ianuarie 1980, R.R.D. nr. 9/1980, p. 59; ~n
acela[i sens, Trib.Supr. sec.civ.,dec.nr. 1849 din 13 noiembrie 1982, C.D. 1982, p.
114.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 238.
4
V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.1, p. 263.
 93

de expresia utilizatăde legiuitor în art. 166 C. proc.civ. pe cale de

excepţie. Puterea lucrului judecat nu poate fi invocatăniciodatăca o
apărare pe fond, pentru cădeşi elemente precum obiectul şi cauza
vizeazăfondul raportului juridic ligios, instanţa sesizatăcu cea de-a doua
acţiune nu verificăînsuşi fondul dreptului, ci numai identitatea acestor
elemente în cele douăacţiuni.
Excepţia puterii lucrului judecat este o excepţie de fond, pentru
căeste în legăturăcu exerciţiul dreptului la acţiune.
Întrucât scopul celui care invocăexcepţia puterii lucrului judecat
este de a paraliza acţiunea reclamantului, excepţia este peremptorie,
dirimantă.
În condiţile art. 166 C. proc.civ. “Excepţia puterii lucrului judecat
se poate ridica de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de
recurs”. Ca atare, de vreme ce potrivit art. 306 alin. (2) C. proc.civ.
instanţa de recurs poate invoca din oficiu motive de ordine publică,
înseamnăcăexcepţia puterii lucrului judecat este o excepţie absolută, de
ordine publică. Pe cale de consecinţă, nu se poate renunţa la beneficiul ei.
Desigur că, pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al
dreptului la apărare, excepţia trebuie pusăîn discuţia părţilor1.
Dacăexcepţia este respinsăinstanţa se pronunţăprintr-o încheiere
interlocuitorie.
Dacăexcepţia este admisă, se pronunţăo hotărâre de respingere a
acţuunii, exclusiv în temeiul puterii lucrului judecat, instanţa
nemaiputându-se pronunţa cu privire la nici un alt aspect al pricinii.
§.7. Excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale
Nu numai apărarea pârâtului poate fi abuzivă.
Pot să-şi exercite abuziv drepturile procesuale şi reclamantul ori
intervenienţii voluntari sau forţaţi.
Acţionarea în justiţie a unei persoane, ca expresie a liberului acces
la justiţie consacrat de art.21 din Constituţie constituie un drept.
Exerciţiul acestui drept, în virtutea principiului disponibilităţii, este liber.
Titularul dreptului este liber săporneascăsau nu procesul civil, în
principiul exerciţiul acţiunii civile nefiind supus unor garanţii sau
autorizări prealabile. Aceastălibertate implică, totodată, şi alegerea
momentului la care săfie declanşat procesul, corespunzător intereselor
părţii. În acelaşi timp însă, reclamantul trebuie săexercite orice drept - atât
la declanşarea procesului cât şi ulterior, pe parcursul judecăţii - cu bună-
credinţăşi potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege
(art., 723 C. proc.civ.).
Totuşi, simpla respingere a unei cereri de chemare în judecatănu
înseamnă, numai prin aceasta, căreclamantul a acţionat abuziv astfel încât
săfie tras la răspundere pentru căa invocat pretenţii nejustificate. În
tăcerea Codului, care nu aratăcriteriile pentru determinarea abuzului de
1
C.S.J, sec.cont.adm., dec.nr. 1169 din 19 iunie 1996, Dreptul nr.5/1997, p. 92.
 94

drept, trebuie considerat cădoar acţiunea pornităcu rea-credinţăsau dintr-o

eroare gravăce o apropie de dol, cu intenţia de a produce o pagubă,
moralăsau materială, ori constrângerea părţii potrivnice, constituie un
abuz de drept1.
Reclamantul se poate manifesta abuziv chiar în momentul în care
sesizeazăinstanţa, atunci când solicităcitarea pârâtului prin publicitate
invocând în mod nereal că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a
izbutit săafle domiciliul pârâtului, iar ulterior pârâtul se înfăţişeazăşi
dovedeşte căa fost citat prin publicitate cu rea-credinţă2. Apreciem
căabuzul de drept procesual este cu atât mai evident atunci când
reclamantul nu indicădomiciliul pârâtului, nu solicităcitarea acestuia prin
publicitate şi cere judecarea pricinii în lipsa sa, în condiţiile art. 242 alin.
(2) C. proc.civ., el neprezentându-se la nici un termen.
Deşi în condiţiile art. 85 C. proc.civ., “judecătorul nu poate hotărî
asupra unei cereri decât dupăcitarea sau înfăţişarea părţilor,
afarănumai dacălegea nu dispune altfel”, în acest caz sancţiunea
abuzului de drept săvârşit de către reclamant ar trebui săconstea în
respingerea acţiunii exercitatăabuziv, fărăca pârâtul săfie citat. Aceasta
deoarece, pe de o parte, instanţa nu poate sădispunădin oficiiu citarea
pârâtului prin publicitate, iar pe de altăparte, art. 85 C. proc.civ., trebuie
coroborat cu art. 107 C.. proc.civ. potrivit căruia “Preşedintele va amâna
judecarea pricinii ori de câte ori constatăcăpartea care lipseşte nu a fost
citatăcu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii”.
Citarea părţii cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege înseamnă,
înainte de toate, căinstanţei i-au fost oferite elementele necesare în acest
scop, potrivit art. 112 pct. 1 C. proc.civ. Dacănu s-ar admite acest punct
de vedere, citarea din oficiu a pârâtului prin publicitate ar impune
examinarea cererii de chemare în judecatăpe fond, fărăca pârâtul săaibăîn
mod real posibilitatea de a se prezenta pentru a-şi face apărările. În aceste
condiţii citarea sa este pur formalăşi se îndepărteazăde la scopul pentru
care a fost reglementată. Or, prin soluţia pe care o propunem s-ar asigura
tocmai evitarea examinării fondului unei cereri făcute cu rea-credinţă.
Nu numai pârâtul, dar şi reclamantul sau intervenienţii pot formula
cu rea-credinţăcereri de recuzare (art. 35) de strămutare (art. 40, alin.final
(pentru acordarea asistenţei judiciare (art. 79) sau pentru verificarea de
scripte (art. 185). De asemene,oricare dintre aceste părţi poate să-şi
manifeste abuziv dreptul la apărare, astfel încât instanţa săfie
nevoităsăfacăaplicarea dispoziţiilor art. 156 C. proc.civ.
Considerăm că, o formăde sancţionare, a abuzului de drept
procesual, consacrăşi art. 108 alin.final C. proc.civ. potrivit
1
~n condi]iile art. 32 C. proc.civ. acela care ac]ioneaz\ `n justi]ie `ntr-o manier\
dilatorie sau abuziv\ poate fi condamnat la amend\ civil\, pe l|ng\ daune-interese.
2
Abuzul de drept s\v\r[it de c\tre reclamant `n aceast\ materie atrage nulitatea
tuturor actelor de procedur\ `ndeplinite dup\ `ncuviin]area cit\rii `n asemenea
modalitate (art. 95 alin.fina; C. proc.civ.).
 95

căruia:”Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuităprin propriul

său fapt”.
Titlul V
PÃRŢILE LITIGANTE ÎN PROCESUL CIVIL
Capitolul I
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA PÃRŢILOR
LITIGIANTE ÎN PROCESUL CIVIL
§.1. Noţiunea, rolul şi importanţăprocesului civil
Realizarea regulilor de drept substanţial nu necesită, în principiu,
intervenţia instanţelor judecătoreşti, ea rezultând spontan din activitatea
materialăsau juridicăa persoanelor fizice sau juridice. Atunci când dreptul
subiectiv (material) sau un interes legitim, protejat de lege a fost ignorat,
contestat sau încălcat, de regulă, el nu-şi găseşte protecţie în cadrul
sistemului de drept substanţial, trebuind săse recurgăla forţa de
constrângere a statului, instituţionalizatăîn acest scop, adicărealizarea
dreptului subiectiv prin măsuri extreme. Adicăse va deschide, desfăşura şi
finaliza “procesul civil”. Persoana ale cărei drepturi civile nu sunt
recunoscute, ori a fost tulburatăîn exercitarea lor (reclamantul) se poate
adresa instanţelor de judecatăcompetente a restabili situaţia de drept 1.
Mijlocul practic în acest sens îl constituie acţiunea în justiţie.
Aceastăactivitate se desfăşoarădupăanumite reguli procedurale,
prestabilite de lege2.
Termenul “proces”, în sens juridic, semnifică: un litigiu aflat sub
incidenţa normelor juridice; activitate desfăşuratăîn scopul soluţionării
lui; succesiunea de acte şi fapte pe care le implicădeclanşarea,
întreţinerea şi finalizarea acestei activităţi; raporturile ce se stabilesc
între toţi cei care, în forme şi pe poziţii specifice, concurăla desfăşurarea
activităţii procesuale.
Pe baza celor enumerate mai sus, putem defini procesul civil ca
fiind activitatea desfăşuratăpotrivit normelor procedurale, de către
organele de jurisdicţie, părţile interesate, organele de executare, de alte
organe sau persoane care, în condiţiile legii, participăla înfăptuirea
justiţiei în pricinile civile, în scopul stabilirii realizării drepturilor şi
intereselor protejate juridiceşte, ajunse sau nu în stare conflictuală,
inclusiv prin executarea silităa hotărârii pronunţate.
Procesul civil începe prin “sesizarea organului jurisdicţional” şi,
în principiu, sfârşeşte prin “executarea hotărârii acestuia”.
În mod necesar, participanţii la procesul civil sunt organul
jurisdicţional, reclamantul şi pârâtul (actus trium personarum).
Uneori pot şi trebuie săse implice în procesul civil şi alte organe
sau persoane, având calitatea, fie de “Participanţi principali”, de

1
Florea M\gureanu, Op.cit., p. 5.
2
I. Stoenescu [i S. Zilbestein, Op.cit., , p. 34.
 96

subiecte în procesul civil (organul de executare şi procurorul), fie de

“Participanţi auxiliari” (martori, experţi etc.).
§.2. Noţiunea de instanţă; rolul, poziţia, compunerea şi
constituirea instanţei în procesul civil
Noţiunea de instanţăare în legislaţie, în doctrinăşi în practicămai
multe înţelesuri1.
În primul rând, prin instanţăse înţelege organul împuternicit de lege
sărezolve un litigiu intervenit între părţi.
Într-un înţeles mai restrâns, dar cu aceeaşi semnificaţie, prin
noţiunea de instanţăse înţeleg numai instanţele judecătoreşti, curţile de
apel şi Curtea Supremăde Justiţie. Acest înţeles este consacrat de
Constituţie în legăturăcu accesul liber la justiţie, precum şi cu privire la
organele în faţa cărora se poate invoca excepţia de neconstituţionalitate.
Cu aceeaşi semnificaţie, dar într-un înţeles şi mai limitat, prin
instanţăse înţelege un anumit grad de jurisdicţie - judecătorie sau tribunal
ori curtea -, adicăorganul în faţa căruia se află, în una din etapele sale un
proces oarecare sau despre care ar putea fi vorba căar avea competenţa
săsoluţioneze un anumit proces.
Într-un înţeles şi mai restrâns, dar relativ aproape de semnificaţia
de la care am plecat, prin instanţăse înţelege organul în funcţiune,
adicăjudecătorul, completul de judecată2.
Instanţa, ca organ al statului ce şi-a însuşit misiunea de a înfăptui
justiţia, este chematăsărezolve litigiile ce apar în circuitul civil3. Fiind
sesizatăcu o cerere de chemare în judecată, instanţa are obligaţia săo
rezolve, deoarece potrivit art. 3 C. civ. “judecătorul care va refuza
săjudece, sub cuvânt călegea nu prevede, sau este întunecatăsau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegrare de
dreptate”.
Activitatea instanţei cuprinde douăfuncţii procesuale, una în
continuarea celeilalte, şi anume cercetarea cauzei şi soluţionarea ei4
Îndeplinirea primei funcţii duce la stabilirea, pe bazăde probe, a situaţiei
de fapt. Judecătorul e dator înainte de toate săle cunoască, astfel că,
dacăprobele administrate de părţi sunt insuficiente ori neconcludente, e
dator săsolicite administrarea altor probe, săfacăverificări directe,
1
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, vol.II, 1932, p. 141-142.
2
~n doctrin\ (E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, vol.III, p. 142-144) se
re]in [i alte sensuri care se dau no]iunii de instan]\. Astfel, uneori cuv|ntul
instan]\ este echivalent cu proces, mai exact cu o etap\ a sa (de exemplu, art.
1881 C.civ. care consacr\ institu]ia denumit\ perimarea instan]ei), iar alteori este
folosit `n expresii precum “a fi prezent `n instan]\” sau “a face declara]ii `n
instan]\”, `n care ideea de instan]\ are o func]ie mai mult evocativ\.
3
Pentru o prezentare comparativ\ a rolului judec\torului, a se vedea W. J. Wagner,
The role and functions of legal professions: a comparative study, in Inter-
American Law Review, The University of Miami, vol.16, nr.3/1985, p. 672-678,
raport general pentru al XI-lea Congres interna]ional de drept comparat,
Venezuela 1982 (raportori na]ionali S. Zilberstein [i V. Ciobanu).
4
A. Hilsenrad, Op.cit., 1957, p. 59.
 97

săordone probe din oficiu, ale căror rezultate rămân opozabile şi

obligatorii părţilor. A doua funcţie constăîn pronunţarea hotărârii, prin
aplicarea textului de lege corespunzător situaţiei de fapt stabilite.
Interpretarea textelor este sarcina cea mai dificilăşi mai delicatăa
activităţii judecătorului1.
În activitatea de judecată, judecătorul este independent şi se supune
numai legii, dar el trebuie săţinăseama şi de celelalte principii:
contradictorialitatea, dreptul de apărare şi disponibilitatea2.
Activitatea judecătorului instanţei se concretizeazăîn importante
acte procedurale: rezoluţii, încheieri, procese-verbale, hotărâri etc.
Activitatea de judecatăse desfăşoarăîn faţa unui complet format din
mai mulţi judecători, deci este guvernatăde principiul colegialităţii.
La judecătorii, procesele şi cererile de competenţa acestei instanţe
se judecăîn complete formate din doi judecători, iar unele procese şi
cereri se judecăde către un singur judecător.
Tribunalele şi curţile de apel judecăprocesele şi cererile în
primăinstanţă, în complete formate din doi judecători, iar apelurile şi
recursurile în complete formate din trei judecători.
La judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele de
judecatăsunt constituite de către preşedinţii instanţelor sau, dupăcaz, de
către preşedinţii de secţii3. Completul de judecatăeste prezidat de
preşedintele sau vicepreşedintele instanţei ori de preşedintele secţiei,
atunci când aceştia participăla judecată. În celelalte cazuri, completul de
judecatăeste prezidat de către judecătorul desemnat de preşedintele
instanţei sau al secţiei.
La Curtea Supremăde Justiţie completele de judecatăse constituie
cu trei judecători din aceeaşi secţie, desemnaţi, în temeiul art. 16 alin.1
din Legea nr. 92/1992, de către preşedintele secţiei. Dacănu se poate
asigura acest număr de la aceeaşi secţie, completul va fi constituit cu
judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele Curţii
Supreme de Justiţie.
În legăturăcu compunerea completului trebuie reţinut şi principiul
continuităţii, judecarea cauzei săse facăde la început şi pânăla sfârşit de
acelaşi complet de judecată, într-o singurăşedinţă, care săse încheie cu
deliberarea şi pronunţarea hotărârii4.
În sistemul nostru procesual continuitatea este limitatăla cerinţa ca
hotărârea săfie pronunţatăde aceiaşi judecători care au judecat fondul

1
E. Herovanu, Principiile, I, p. 345.
2
T. Renoux, Op.cit., p. 352-382.
3
~n Legea nr. 92/1992 art. 16 alin.1, teza a doua se precizeaz\ c\, atunci c|nd
este necesar, pot fi constituite complete specializate pentru judecarea cauzelor
privind anumite materii.
4
A. Hilsenrad, Op.cit., p. 57.
 98

pricinii1. Încălcarea acestei cerinţe atrage potrivit art. 304 pct. 2 C.

proc.civ., casarea hotărârii2.
Normele care reglementeazăcompunerea instanţei sunt norme de
organizare judecătoreascăşi este deci greşit săse vorbeascăde
necompetenţa instanţei pentru căa soluţionat cauza într-o compunere
nelegală3.
Normele care prevăd compunerea au caracter imperativ, astfel încât
greşita compunere poate fi invocatăde oricare din părţi, procuror sau
instanţădin oficiu4.
Dacăreaua compunere se invocăpe calea apelului sau recursului şi
excepţia este întemeiată, hotărârea va fi casatăîn vederea rejudecării5.
Noţiunea de “constituire a instanţei” semnificăalcătuirea ei
complexăcu toate organele şi persoanele cerute de lege6.
Este vorba, în primul rând de participarea alături de completul de
judecatăa grefierului, auxiliar al instanţei, căruia Codul de
procedurăcivilăîi stabileşte diferite atribuţii legate de desfăşurarea
procesului. Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea
compartimentelor auxiliare ale instanţelor judecătoreşti nr.991/C/1993
prevede în art. 19 atribuţiile grefierului.
Rolul grefierului este luat de magistratul-asistent. Magistraţii
asistenţi care participăla şedinţele de judecatăale Curţii iau note de
susţinerile făcute, redacteazăîncheierile, participăcu vot consultativ la
deliberări şi redacteazădecizii, conform repartiţiei făcute de preşedinte
pentru toţi membrii completului.
Vorbind de constituirea instanţei avem în vedere şi participarea
procurorului, alături de completul de judecată, fie atunci când legea
prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale, fie atunci când, în
temeiul legii, porneşte procesul civil, pune concluzii sau exercităcăile de
atac.
Scopul activităţii de judecatăeste “înfăptuirea justiţiei”,
adicărealizarea sau stabilirea drepturilor ori intereselor legitime ocrotite
1
Faptul c\, pe parcursul judec\]ii au participat mai mul]i judec\tori la
administrarea probelor nu constituie o `nc\lcare a principiului continuit\]ii - Trib.
mun. Bucure[ti, sec. III civ., dec.nr. 162/1990, Dreptul nr. 2/1992, p. 82; Trib. Jud.
Sibiu, dec.civ. nr. 59/1989 [i nota V. P\tulea, R.R.D. nr. 7/1989, p. 59-62.
2
C.S.J., sec. civ., dec. nr. 745/1994, C.D. 1994, p. 111.
3
Trib. Jud. Sibiu, dec.civ. nr. 109/1989, Dreptul nr. 5/1990, p. 63; Trib. Supr., sec].
civ., dec. nr. 1916/1977, C.D. 1977, p. 170-171.
4
Trib. Supr., sec.civ., dec.nr. 1916/1977, C.D. 1977, p. 170, [i dec.nr. 344/1981,
C.D. 1981, p. 212; Trib. Jud. Bra[ov, dec.nr. 1036/1989, Dreptul nr.4/1990, p. 67.
5
Nu putem fi de acord cu afirma]ia c\, `n caz de admitere a recursului pentru un
asemenea motiv “se caseaz\ cu trimiterea cauzei spre rejudecarea completului
`n a c\rui competen]\ este trecut\ pricina respectiv\” (Gr. Giurc\, Op.cit., p. 330,
deoarece, potrivit art. 312 C. proc.civ., casarea se face la instan]a care a
pronun]at hot\r|rea casat\ sau la o instan]\ de acela[i grad. Desigur `ns\ c\, `n
hot\r|rea de casare se vor da `ndrum\ri - obligatorii - instan]ei de rejudecare cu
privire la compunerea legal\.
6
Dumitru Radu, Gheorghe Durac, Op.cit., p. 351.
 99

de lege. Deci, “temeiul subiectiv al judecăţii”, îl poate constitui atât

încălcarea sau nerecunoaşterea unui “drept”, cât şi încălcarea sau
nerecunoaşterea unui “interes” recunoscut de lege.
Activitatea de jurisdicţie a instanţelor noastre judecătoreşti, în
materie civilă, îmbracăforma dezbaterilor judiciare orale, publice şi
contradictorii. În timpul desfăşurării acestei activităţi, între participanţii la
proces se stabilesc anumite raporturi, care fiind reglementate de normele
juridice procesual civile, devin raporturi juridice procesuale. Raporturile
juridice procesual civile fac şi ele parte din noţiunea de proces civil.
§.3. Raportul dintre subiectele raportului juridic civil dedus
judecăţii şi părţile litigante
Pornind de la premisa călitigiile civile reprezintăîn esenţa lor o
încălcare sau o nesocotire a conţinutului unui raport juridic de drept
material, trebuie săajungem la concluzia căpărţi ale procesului civil sunt
persoane fizice sau persoane juridice între care s-a ivit conflictul: titularul
dreptului şi cel al obligaţiei.
Noţiunea de parte în procesul civil este însămai largădecât noţiunea
de parte într-un raport juridic civil. Aceasta în sensul că, în justiţie, pentru
titularul dreptului încălcat pot acţiona şi alte organe sau persoane,
dupăcum, pentru titularul obligaţiei, pot fi chemate sărăspundăorgane sau
persoane care nu figureazăca părţi în raportul juridic obligaţional dedus
judecăţii. Faptul căpărţile activeazăîn cadrul procesului printr-un
reprezentant, nu împiedicăcu nimic asupra efectelor hotărârii, care se
răsfrâng numai asupra părţilor şi bunurilor lor.
Chiar dacăprin hotărârea judecătoreascăse constatălipsa dreptului
afirmat, persoanele participante în procesul civil, în rolurile amintite, îşi
păstreazăcalitatea de părţi ale acelui proces, care în realitate a existat. Prin
urmare, reclamant este cel care a iniţiat procesul, introducând cererea de
chemare în judecată, iar pârâtul este cel chemat a răspunde.
 100

§.4. Noţiunea de parte litigantăîn procesul civil

Instanţa supremăprecizeazăcă: “prin parte se înţelege persoana
care a acţionat în justiţie şi aceea împotriva căreia s-a acţionat, precum
şi succesorii lor în drepturi1 sau prin parte ... se înţelege persoana care a
sesizat instanţa sau împotriva căreia s-a formulat o cerere în justiţie”2.
Deci, părţile litigante în procesul civil sunt reclamantul şi pârâtul.
Reclamantul este persoana fizicăsau juridicăcare pretinde
încălcarea sau nerecunoaşterea unui drept subiectiv3 şi solicităapărarea lui
pe cale judiciară.
Pârâtul este persoana fizicăsau juridicăîmpotriva căreia este
îndreptatăpretenţia şi urmeazăsărăspundăpentru pretinsa încălcare sau
nerecunoaştere a acelui drept subiectiv.
Pentru titularul drepturilor sau titularul obligaţiilor pot acţiona în
justiţie şi alte organe şi persoane, cărora obligaţia nu le incumbăîn mod
direct.
Denumirea genericăa acestor persoane este aceea de părţi, dar în
cadrul fazelor şi etapelor procesului civil, ele poartădenumiri diferite:
- reclamant şi pârât, în cadrul judecării în prima instanţă;
- apelant şi intimat, în apel;
- recurent şi intimat, în recurs;
- contestator şi intimat, în contestaţia în anulare;
- revizuent şi intimat, în revizuire;
- creditor şi debitor, în faza executării silite.
§.5. Poziţia contradictorie a părţilor litigante în procesul civil
Poziţia procesualăa părţilor în procesul civil este în
permanenţăcontradictorie.
Drept urmare, se impune a fi reţinutăurmătoarea precizare: poziţia
contradictorie a părţilor reprezintăesenţa procesului, raţiunea lui de a
exista ca activitate şi de a fi purtat - cu respectarea condiţiilor şi formelor
prevăzute de lege - în toate fazele lui succesive4. Aceasta, pentru a scoate
în evidenţăneînţelegerile şi controversele dintre părţi, rămânând instanţei
sarcina de a decide în deplinăcunoştinţăde cauzăşi de a pune astfel capăt
conflictului ivit.
Ca regulă, în cauzele civile, în determinarea poziţiei contradictorii
a părţilor, trebuie pornit de la premisa căreclamantului îi revine sarcina de
a-şi susţine pretenţiile, iar pârâtului de a le combate. Aşa fiind,
reclamantul va ocupa o poziţie de atacant, iar pârâtul o poziţie defensivă,
de apărare.
1
Trib. Suprem, dec.nr. 94/1978, `n: R.R.D. nr.4/1979, p. 54.
2
Trib. Suprem, Sec]. civ., dec.nr. 1061/1978, `n: R.R.D. nr.1/1979, p. 52.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., p. 124.
~ndeplinesc acest rol [i acele persoane sau organe care, `n temeiul legii, pot
exercita ac]iunea civil\ `n interesul unei alte persoane, bun\oar\ cazul
procurorului.
4
Cu privire la principiul contradictorialit\]ii, Dumitru Radu [i Gheorghe Durac, Op.
cit., p. 48.
 101

O situaţie specialăo au părţile în proces, atunci când ambele apar

sub dubla calitate de reclamant şi pârât, în acelaşi timp. O asemenea
situaţie se iveşte atunci când pârâtul, printr-o cerere reconvenţională,
formuleazăşi el pretenţii împotriva reclamantului. Se creeazăo situaţie de
judicium duplex, adicădubla calitate a părţilor, fiecare apărând, în acelaşi
timp şi în cadrul aceluiaşi proces, sub calitatea de reclamant şi pârât1.
Este de observat căîn cadrul căilor de atac, poziţia contradictorie a
părţilor se evidenţiazăprin atitudinea adoptatăfaţăde hotărârea atacată:
părţii care exercităcalea de atac - apelantul, recurentul, revizuentul sau
contestatorul - revenindu-i sarcina săsusţină, prin invocarea motivelor
prevăzute de lege, nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii atacate, iar
părţii căreia hotărârea îi este favorabilă- intimatul - săcombatămotivele
invocate şi săsusţinălegalitatea şi temeinicia ei.
§.6. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor litigante
1. Precizări şi exemplificare
În cadrul oricărui proces civil, părţile trebuie să-şi desfăşoare
activitatea judiciarăîn limitele drepturilor şi obligaţiilor procesuale ce le
sunt recunoscute sau impuse de lege.
Este de reţinut, totodată, căexaminarea acestor drepturi şi obligaţii,
ar trebui făcută- dacăaceasta ar fi posibil - în cadrul conţinutului
raporturilor juridice procesuale civile în care se afirmăca atare.
Raporturile juridice procesual civile sunt numeroase şi complexe şi cu
greu s-ar putea realiza individualizarea conţinuturilor lor. Aşa fiind, ne
vom mărgini doar la exemplificări cu caracter general şi fărăa ne
preocupa de posibilitatea corelării lor - drept sau obligaţie - în cadrul unor
anumite raporturi juridice procesual civile stabilite pe parcursul activităţii
judiciare.
Astfel, dintre cele mai importante drepturi procesuale ale părţilor
menţionăm:
- dreptul de a adresa cereri instanţei şi de a pune concluzii cu
privire la cererile făcute de partea adversă;
- dreptul de a fi încunoştiinţate de termenele fixate şi de a lua parte
la dezbateri;
- dreptul la apărare;
- dreptul de a-i recuza pe judecători, procurori sau grefierii de
şedinţă, în condiţiile stabilite de lege;
- dreptul de a cere executarea silităa hotărârilor sau a altor titluri
executorii etc.
În ceea ce priveşte obligaţiile procesuale, mai importante sunt de
menţionat:
- obligaţia de a se prezenta personal în faţa instanţei, când legea
impune în mod expres aceastăprezenţă;
1
Ac]iunea de partaj este o ac]iune reciproc\ - judicium duplex - care apar]ine
individual fiec\rui coproprietar, chiar dac\ numai unul dintre ei o exercit\; Dumitru
Macovei, Drept civil, Succesiuni, Editura “Ankarom”, Ia[i, 1998, p. 241.
 102

- sărespecte formele şi condiţiile prevăzute de lege cu privire la

întocmirea sau aducerea la îndeplinire a actelor procesuale;
- săsuporte plata anumitor taxe etc.
Drepturile şi obligaţiile procesuale menţionate se concretizeazăîn
conţinutul unor raporturi juridice procesual - civile foarte diferite şi care
se coreleazăîntre ele. Aceste drepturi şi obligaţii procesuale nu se
concretizeazădecât în cazul în care sunt încălcate sau nu sunt îndeplinite.
2. Cadrul general al exercitării drepturilor procesual civile.
Abuzul de drept în procesul civil
Problema exercitării drepturilor procesual civile trebuie
înscrisăîntr-un anumit cadru social-juridic care săle asigure valoarea şi
eficienţa scopurilor pentru care au fost recunoscute. Cu alte cuvinte, prin
lege trebuie săfie fixate limitele şi măsurile necesare, care săasigure
respectarea principiului general, potrivit căruia, părţile oricărui proces
civil, atunci când îşi exercitădrepturile lor procesuale, nu vatămăpe
nimeni.
În acest sens, se dispune prin art. 723 C. proc.civ.: “drepturile
procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţăşi potrivit scopului în
vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste
drepturi în chip abuziv, răspunde pentru pagubele pricinuite”.
Observăm căprin art. 723 C. pr. civ. se stabileşte pe de o parte,
dispoziţiile cadru menite săasigure exercitarea drepturilor procesual civile
cu bună-credinţăşi potrivit scopului pentru care au fost recunoscute, iar pe
de altăparte, criteriile generale dupăcare urmeazăa se aprecia exerciţiul
normal de cel abuziv.
3. Elementele constitutive ale abuzului în exercitarea drepturilor
procesuale civile
Textul art. 723 C. pr.civ. consacră, în materie procesual civilă,
douăelemente ale abuzului de drept, şi anume:
- elementul subiectiv, al exercitării cu rea-credinţăa drepturilor
procesual civile;
- elementul obiectiv, al deturnării acestor drepturi de la finalitatea
lor judiciară, în vederea căreia au fost recunoscute prin lege.
Elementul subiectiv implicăatitudinea părţilor faţăde modul de
exercitare a drepturilor lor procesuale. Astfel, va fi socotit ca exercitat în
mod abuziv acel drept prin care o parte urmăreşte, cu intenţie, săîntârzie
judecata, săo constrângăpe cealaltăparte la concesii, să-i cauzeze o
pagubăetc. Intenţia de exercitare abuzivăa drepturilor procesuale civile,
poate îmbrăca - prin efectuarea anumitor acte procesuale - forma pozitivă,
cât şi - prin refuzul de a îndeplini anumite acte procesuale - forma
negativă. Finalitatea unei asemenea manifestări nu-i poate profita acelei
părţi în nici un mod sau îi profită, dar nu în mod normal.
Sub aspect obiectiv, abuzul de drept în exerciţiul drepturilor
procesuale civile se manifestăprin nesocotirea de către părţi a obligaţiei
 103

de a exercita drepturile ce le sunt recunoscute, în conformitate cu scopul

şi funcţia lor judiciară. În consecinţă, aşa dupăcum subliniazăşi instanţa
supremă, depăşirea scopului în vederea căruia a fost recunoscut cât şi
exercitarea unui drept fărăinters legitim “constituie un abuz de drept”1.
4. Aspecte concrete privind exercitarea abuzivăa drepturilor
procesual civile2
În practica judiciară, în legăturăcu exercitarea abuzivăa drepturilor
procesual civile, s-au conturat mai multe aspecte.
Menţionăm în continuare câteva dintre acestea.
a. Exercitarea abuzivăa dreptului la acţiune
Acest drept se considerăa fi deturnat de la finalitatea sa judiciară,
ori de câte ori prin introducerea unei acţiuni în justiţie se urmăreşte
şicanarea, umilirea sau discreditarea pârâtului, obţinerea unor foloase
nelegitime etc. Este de precizat că, dacăpârâtul pretinde că, acţiunea
îndreptatăîmpotriva sa, a fost exercitatăîn mod abuziv, el trebuie
săprobeze, în apărarea sa, atât atitudinea şicanatorie, cât şi intenţia
vădităde a-l păgubi, a reclamantului.
b. Exercitarea abuzivăa dreptului de dispoziţie
În baza principiului disponibilităţii, părţile pot face în cursul
procesului civil acte de dispoziţie, atât cu privire la drepturile materiale,
cât şi cu privire la cele procesuale. Folosirea acestor drepturi,
precizeazăinstanţa supremă“ ... nu se poate face abuziv şi în scopul
eludării legii, în scopul dobândirii de foloase nelegitime sau prin
nesocotirea legii”.
c. Exercitarea abuzivăa dreptului la apărare
În ceea ce priveşte exercitarea abuzivăa acestui drept, cele mai
răspândite forme se manifestăprin invocarea unor excepţii, menite a
prelungi mersul judecăţii, propunerea unor probe neconcludente şi greu
de administrat, justificări de circumstanţăpentru lipsurile de la termenele
fixate sau pentru neadministrarea probelor încuviinţate.
d. Exercitarea abuzivăa dreptului de a folosi căile de atac
Din practica judiciară, se poate observa în acest caz, căabuzul de
drept îmbracăaspectul neglijenţei voite, la adăpostul unor pretinse
neregularităţi procedurale, de a uza la timp de căile de atac recunoscute
celor interesaţi prin lege.
Astfel, cunoaşterea cazurilor de exercitare abuzivăa drepturilor
procesuale civile, corespunde unei duble necesităţi: aceea de a fi
fundamentate pe baza dispoziţiilor legale, care recunosc şi
garanteazăexerciţiul normal al acestor drepturi şi sancţionate atunci când
sunt constatate în practica judiciară.
Capitolul II
1
Plenul Trib. Suprem, decizia de `ndrumare nr. 24/1962 `n: C.D. 1962, p. 95-96.
2
Dumitru Radu - “Examen teoretic al practicii judiciare privind exercitarea
abuziv\ a drepturilor procesual civile” `n Analele Univ. “Al.I.Cuza”, {tiin]e juridice,
Ia[i, 1983.
 104

COPARTICIPAREA PROCESUALÃ
§.1. Determinarea coparticipării procesuale de existenţa mai
multor subiecte ale raportului juridic dedus judecăţii
Prezenţa mai multor subiecte într-un raport juridic obligaţional,
urmeazăa fi regăsităşi în organizarea procesului civil - sub raportul celor
care vor figura în calitate de părţi - în cazul în care un atare raport devine
litigios.
Necesitatea ca în proces, în calitate de părţi, săfigureze toate
subiectele unui asemenea raport juridic obligaţional, este
reglementatăprin dispoziţiile art. 47 C. pr.civ. “Mai multe persoane pot fi
împreunăreclamate sau pârâte, dacăobiectul pricinii este un drept sau o
obligaţie comunăori dacădrepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză”.
Coparticiparea procesualăreprezintădeci, acea situaţie
juridicăprocesualăîn care, ca urmare a deducerii în judecatăa unui raport
juridic obligaţional cu pluralitate de subiecte, în calitate de părţi - în acel
proces - urmeazăsăfigureze toate persoanele între care s-a stabilit acel
raport1.
§.2. Felurile coparticipării procesuale
Coparticiparea procesuală, având în vedere calitatea procesualăde
bazăa părţilor, poate fi:
- activă, când în proces participămai mulţi reclamanţi care
acţioneazăîn judecată, prin aceeaşi cerere, pe un singur pârât;
- pasivă, când un singur reclamant acţioneazăîn judecată, prin
aceeaşi cerere, pe mai mulţi pârâţi;
- mixtă, când în proces participămai mulţi reclamanţi şi mai mulţi
pârâţi.
Coparticiparea procesualăactivă, pasivăşi mixtă, fiind generatăde
un singur raport juridic obligaţional cu pluralitate de subiecte şi
privităprin prisma intereselor identice sau diferite ale părţilor, se
considerăa fi subiectivă.
Aceasta, în comparaţie cu posibilitatea unei eventuale conexări a
douăpricini ori a participării în proces a terţelor persoane, când
coparticiparea - având la bazăraporturi juridice diferite care reclamăa fi
soluţionate împreună- se considerăa fi obiectivă; generală, cu alte cuvinte,
prin contopirea procesualăa unor acţiuni cu obiecte diferite.
Felurile obligatorii cu pluralitate de subiecte aduc şi pun în discuţie
şi criteriul clasificării coparticipării procesuale, din punct de vedere al
necesităţii de a recurge la folosirea ei, respectiv, în:
- coparticiparea facultativă;
- coparticiparea obligatorie.
Sunt necesare în aceastăprivinţă, câteva precizări prealabile. Astfel,
pentru a se putea vorbi de o coparticipare procesualăobligatorie este
1
I. Les, Dic]ionar de drept procesual civil, Editura {tiin]ific\ [i Enciclopedic\,
Bucure[ti, 1983, p. 174.
 105

necesar ca raporturile obligaţionale a căror valorificare judiciarăse

urmăreşte săfie indivizibile sau solidare. Cât priveşte raporturile juridice
obligaţionale conjuncte, nu pot da naştere la o coparticipare
procesualăobligatorie, deoarece: fiecare creditor nu are drept decât la
partea sa şi fiecare debitor nu datoreazăşi nu poate fi urmărit decât pentru
partea sa; sau şi mai expresic ca: “... fiecare dintre ele având o
voinţăjuridicăproprie, nu se pune nici o problemădeosebităcu privire la
executarea lor”1. În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremăcare a
decis ca, în cazul în care între obligaţiile a căror valorificare se urmăreşte
nu existănici indivizibilitate şi nici solidaritate, raporturile juridice fiind
legate distinct între acelaşi pârât şi mai mulţi reclamanţi, sub aspect
procesual existăo pluralitate de acţiuni cu obiecte juridice fiind legate
distinct între acelaşi pârât şi mai mulţi reclamanţi, sub aspect procesual
existăo pluralitate de acţiuni cu obiecte juridice proprii şi nicidecum o
coparticipare procesuală2.
Este de observat, cănici obligaţiile solidare sau indivizile nu impun
o coparticipare procesualăobligatorie. Aceasta, pe motiv că, în baza
principiului răspunderii pentru executarea integralăa obligaţiei asumate -
care, în baza art. 1039 şi 1062 C.civ., funcţioneazăca o adevăratăgaranţie
a posibilităţii de realizare a creanţei - oricare dintre codebitori poate fi
urmărit şi obligat pentru întreaga datorie. Drept urmare, având în vedere
şi interesul creditorului de a urmări în justiţie pe codebitorul cel mai
solvabil, se poate conchide căşi coparticiparea procesuală- în cazul
acestor obligaţii - este, în principiu, facultativă.
Referitor la posibilitatea de a se ajunge, totuşi, la o coparticipare
procesuală, se impune a fi reţinutăurmătoarea concluzie: “... în cazul
indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecatăpoate introduce în
cauzăpe ceilalţi debitori pentru a fi obligaţi împreunăla executarea
obligaţiei datorate, pe când, în cazul solidarităţii pasive, debitorul
acţionat poate introduce în proces pe ceilalţi codebitori solidar numai
pentru a se întoarce împotriva lor, pentru partea datoratăde fiecare” 3.
În anumite cazuri soluţionarea raporturilor juridice obligaţionale,
solidare sau indivizibile, devenite litigioase, trebuie săse facăcu
participarea, în calitate de părţi, a tuturor subiectelor lor. O asemenea
participare este necesară, spre exemplu, în cazul ieşirii din indiviziune; în
caz contrar, partajul fiind nul (v. art. 797 C.civ.).
Aşa fiind, reţinem concluzia: când necesitatea impune participarea
la dezbaterile judiciare a tuturor subiectelor unui raport juridic
obligaţional devenit litigios coparticiparea procesualăeste obligatorie.
1
C. St\tescu [i C. B|rsan, Drept civil. Drepturi reale. Universitatea Bucure[ti, 1988,
p. 382.
2
Trib. Suprem, Sec].civ., dec.nr. 1937/1973 `n: C.D. 1973, p. 300. Obliga]iile
Conjuncte nu exclud `ns\, `n caz de litigiu, formularea unei ac]iuni comune de
c\tre to]i reclaman]ii: Trib. Suprem, Sec]. civ., dec.nr. 2153/1974 `n: C.D. 1974, p.
255.
3
C. St\tescu [i C. B|rsan, Op.cit., p. 393.
 106

§.3. Efectele coparticipării procesuale

Pentru a evidenţia efectele coparticipării procesuale trebuie
sădistingem între reglementările făcute prin cele douăaliniate ale art. 48
C.proc.civ.
Primul aliniat - care consacrăregula - are următorul cuprins: “actele
de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi
nu pot folosi, nici păgubi celorlalţi”. Deci, în baza acestei dispoziţii,
reţinem că, în cadrul procesului, fiecare coparticipant se bucurăde
independenţăprocesuală. Aşa fiind, actele de dispoziţie procesuală-
desistarea sau achiesarea - făcute numai de unul dintre coparticipanţi,
chiar în cazul obligaţiilor solidare sau indivizibile, nu-i obligăşi pe ceilalţi
săadopte aceeaşi atitudine.
De la regula independenţei procesuale se derogăprin alin. 2 al art.
48 C. proc.civ., prin care se dispune: “dacăprin natura raportului juridic
sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra
tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedurăîndeplinite numai
de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru
îndeplinirea actelor de procedură, folosesc şi celorlalţi. Când actele de
procedurăale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine
seama de actele mai favorabile”.
Este de observat că, prin aceste dispoziţii, pentru coparticipanţii
care figureazăîn proces ca reclamanţi sau pârâţi - în baza calităţii lor de
creditori sau debitori în cadrul raportului juridic obligaţional indivizibil
sau solidar - dupăcaz, li se consacrădouăposibilităţi aceea a avantajului
sigur, care opereazăde drept, şi aceea a aprecierii finalităţii actului, în
cazul în care existădeosebiri de atitudini. Aşa de pildă: recursul declarat
numai de un singur coparticipant, dacăva fi admis, va folosi şi celorlalţi
coparticipanţi cu aceeaşi poziţie procesuală(avantaj sigur); respingerea
recursului va primi însănumai pe coparticipantul care l-a declarat, în
sensul cănumai acesta va suporta consecinţele unei atare soluţii; ceilalţi
coparticipanţi, apriori, fiind consideraţi căau optat pentru actul mai
favorabil al nerecurării hotărârii (deosebire de atitudini).
Coparticiparea procesualăproduce şi alte efecte. Astfel:
a. dacămai mulţi pârâţi au un singur reprezentnt se va comunica o
singurăcopie de pe acţiune şi înscrisuri şi se va înmâna o singurăcitaţie
(art. 113, alin.2 C. proc.civ.);
b. dacămai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, se va
depune pentru toţi o singurăîntâmpinare şi un singur rând de înscrisuri
(art. 116, alin.2 C.proc.civ.);
c. dacăun coparticipant - reclamant sau pârât - nu s-a prezentat în
instanţăodatăcu ceilalţi sau nu a îndeplinit un anumit act de procedurăîn
termen, acesta va fi citat în continuare (art. 48, alin.2 C.proc.civ.).
Capitolul III
 107

CONDIŢIILE CERUTE DE LEGE PENTRU A FI PARTE ÎN

PROCESUL CIVIL
§.1. Precizarea condiţiilor pe care părţile litigante în procesul civil
trebuie săle îndeplinească
Activitatea de înfăptuire a justiţiei în pricinile civile este o
activitate care se desfăşoarăcu respectarea unor forme şi condiţii impuse
de lege. Unele din aceste condiţii sunt de un tip special şi privesc anumite
justificări de bazăpe care trebuie săle facăpersoanele între care s-a ivit
conflictul şi urmeazăa se purta contradictoriu activitatea judiciară. Aceste
condiţii, într-o anumitămăsură, se considerăa fi îndeplinite chiar de la
începutul activităţii procesuale. Nu este exclusănici ipoteza că, pe
parcursul procesului, unele dintre ele săfie contestate şi săse impună, în
consecinţă, prin probe sau argumente, justificarea lor. În accepţiune
generală, prin “condiţii de exercitare ale acţiunii civile” desemnăm acele
condiţii în lipsa cărora acţiunea nu produce efectele urmărite. Astfel, pot
figura ca părţi în procesul civil numai persoanele care îndeplinesc
următoarele condiţii:1
- capacitatea juridicăprocesuală;
- calitatea juridicăprocesuală;
- afirmarea şi susţinerea unui drept subiectiv, legal şi actual;
- interesul de a pune în mişcare şi a întreţine activitatea
procesualăde judecată.
§.2. Capacitatea juridicăprocesuală
1. Reglementare şi feluri
În procesul civil poate fi parte numai persoana capabilăde a avea
drepturi şi obligaţii procesuale. Este vorba, cu alte cuvinte, numai de
persoanele care au capacitatea juridicăprocesuală.
Capacitatea juridicăprocesualăeste reglementată, în linii mari, prin
art, 41- 44 C.proc.civ. Aceste texte fac trimitere la actul normativ cadru
care reglementeazăcapacitatea civilăa persoanelor fizice şi juridice, în
general, sub ambele ei aspecte: de folosinţăşi de exerciţiu.
2. Capacitatea procesualăde folosinţă
Capacitatea de folosinţăa drepturilor civile, într-o formulare
sintetică, este definităprin art.5 alin.2, din Decretul nr.31/1954, ca fiind:
“capacitatea de a avea drepturi şi obligaţiiâ. Prin urmare, capacitatea de
folosinţăca aptitudine generalăşi abstractăde a avea drepturi şi asuma
obligaţii civile, cuprinde toate drepturile şi obligaţiile pe care orice
persoană, în condiţiile impuse de lege, le poate dobândi şi respectiv
asuma, ca subiecte de drept în cadrul unor raporturi juridice civile
determinate.
În virtutea capacităţii generale de folosinţă, orice persoanăfizicăşi
juridică, are şi dreptul de a figura ca parte în orice proces civil,
dacăpentru a-şi valorifica sau păstra drepturile sale civile, se impune a se
1
I. Stoenescu [i S. Zilbestein, Op.cit., p., 279.
 108

recurge în acest scop pe calea judiciară. Cuprinderea acestui drept în

conţinutul capacităţii de folosinţă, rezultădin prevederile art. 41, alin. 1
C.proc.civ.: “orice persoanăcare are folosinţădrepturile civile,
poate săfie parte în judecată”.
Este de menţionat că- aşa cum se dispune prin art. 6, alin.1 din
Decretul nr.31/1954 “în cazurile şi condiţiile stabilite de lege”,
capacităţii civile de folosinţăi se pot aloca şi anumite îngrădiri. Aşa fiind,
textul art. 41, alin.1 C.proc.civ., poate fi considerat căimplicăîn
reglementarea sa şi forma negativă. Acest text - prin suprimarea
afirmaţiei şi inserarea negaţiei, ar putea căpăta următoarea formulare”
“orice persoanăcare nu are folosinţăanumitor drepturi civile, nu poate
săfie parte în judecată”.
3. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă
Lipsa capacităţilor de folosinţăeste indisolubil legatăde
reglementarea şi, dacăeste cazul, de existenţa incapacităţilor. Astfel, de
exemplu, constituie incapacităţi speciale de folosinţă:
- incapacitatea tutorelui de a încheia acte juridice cu minorul aflat
sub tutela sa (art. 128 C. fam)1;
- incapacitatea medicilor şi farmaciştilor de a primi donaţii sau
legate de la persoana îngrijităde ei în timpul bolii din care cauzăau murit
(art. 810 C.civ.);
- incapacitatea persoanelor juridice de a avea şi alte drepturi
decât acelea care corespund scopului lor, stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut (art. 34 din Decretul nr. 31/1954).
Incapacităţile de folosinţăsunt speciale şi subiective. Sunt speciale
pentru căderogăde la principiul general înscris în art. 6 din Decretul nr.
31/1954 - al capacităţii de folosinţă, şi sunt subiective pentru căprivesc
numai pe anumite persoane determinate faţăde toate celelalte persoane,
ori numai faţăde unele expres determinate.
Incapacităţile de folosinţăsunt sancţionate cu nulitatea absolută.
Astfel, putem conchide: întrucât legea, în anumite cazuri determinate, nu
recunoaşte unei anumite persoane aptitudinea de a dobândi un drept
subiectiv, nu-i recunoaşte nici aptitudinea de a figura ca parte într-un
proces civil care eventual, ar fi pornit în vederea valorificării unui
asemenea drept. Prin urmare, lipsa capacităţii de folosinţăprocesualăduce
la respingerea acţiunii, sub motivarea genericăa lipsei de temei legal. Într-
adevăr, atât timp cât legea nu-i recunoaşte celui care reclamăîn justiţie
aptitudinea de a avea dreptul a cărui apărare o pretinde, nu-i recunoaşte
nici capacitatea de a sta în justiţie în calitate de reclamant.
În privinţa sarcinii probei, este de menţionat căea incumbăcelui
care invocăincapacitatea, iar admisibilitatea mijloacelor de probădepinde
de situaţia juridicăori de fapt, ce trebuie dovedită.
1
~ncheierea unor astfel de acte juridice este sanc]ionat\ cu nulitatea; Trib.
Suprem dec. civ. nr. 425/1958, `n L.P. nr.7/1978, p.112.
 109

4. Capacitatea procesualăde exerciţiu

Capacitatea de exerciţiu este definităde art. 5, alin. 3 din Decretul
nr. 31/1954 ca fiind: “capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi
de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.
Din punct de vedere procesual, capacitatea de exerciţiu
reprezintăaptitudinea oricărei persoane fizice sau juridice, parte într-un
proces civil, de a-şi exercita drepturile şi îndeplini obligaţiile procesuale,
personal sau prin mandatar ales, iar în caz de incapacitate printr-un
reprezentant legal, determinat în condiţiile stabilite de lege.
Aceastădefiniţie este în concordanţăşi cu dispoziţiile art. 42 C.
proc.civ. Mai întâi, în formăpozitivăadoptatăpentru persoanele capabile.
Astfel, eliminând din conţinutul acestui text negaţiile, rezultăcă:
“Persoanele care ... au exerciţiul drepturilor lor ... pot sta în judecată”.
În schimb, “persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în
judecată, decât dacăsunt reprezentate, asistate sau autorizate în felul
arătat în legile şi statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea
lor”.
Din aceste prevederi rezultăcăpersoanele fizice, sub raportul
capacităţii lor de exerciţiu, se împart în următoarele trei categorii1:
- persoane cu capacitate de exerciţiu deplină;
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.
Ulterior douăcategorii, prin instituţiile pe care art. 42 C. proc.civ.,
le menţionează- reprezentarea, asistarea şi autorizarea - li se
asigurăîntregirea sau suplinirea capacităţii lor de exerciţiu.
5. _Persoanele cu capacitate deplinăde exerciţiu
Conform art. 8, alin.1, Decretul nr. 31/1954, capacitatea deplinăde
exerciţiu o au numai persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani. În mod
excepţional, capacitatea deplinăse dobândeşte de către femeia minoră,
prin căsătorie (art. 4, C. fam. şi art. 8, alin. 3, Decretul nr. 31/1954).
Persoanele care au capacitate deplinăde exerciţiu pot sta în judecatăîn
nume propriu, săvârşind acte juridice procesuale. Actele juridice
procesuale săvârşite de aceste persoane sunt acte valabile.
6. Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânse
În privinţa determinării acestei categorii de persoane se dispune
prin art. 9, alin. 1, din Decretul nr. 31/1954 “minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă”. În consecinţă,
aceste persoane pot încheia singure acte juridice, dar cu încuviinţarea
prealabilăa părţilor sau, în lipsa acestora, a tutorelui, spre a le apăra
împotriva abuzurilor persoanelor, care ar urmări săprofite de lipsa lor de
experienţă(art. 9, alin.2 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 105, alin.2 C.
fam.).
1
{tefan R\uschi, Gheorghe Popa, {tefania R\uschi, Drept civil, Teoria general\,
Persoana fizic\, Persoana juridic\, Editura “Junimea”, Ia[i, 2001, p. 237.
 110

Din modul de redactare a textelor menţionate s-ar putea crede - şi

desprinde concluzia - ca şi în materie procesual civilă, ca şi în domeniul
dreptului material civil, este suficientăîncuviinţarea datăminorului cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, numai pentru pornirea procesului,
urmănd ca acesta săpoatăefectua singur toate celelalte acte procesuale.
În literatura juridicăde specialitate, a fost emisămai întâi părerea1,
iar mai apoi printr-o decizie de îndrumare nr. 13, din 16 decembrie 1957 -
instanţa supremăa decis căminorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
trebuie săfie asistat de ocrotitorii săi legali în tot cursul
procesului ...”aceştia urmând a fi citaţi alături de minor şi vor semna
împreunăcu el cererile adresate instanţei, sub sancţiunea dispoziţiilor art.
101 C.proc.civ.
7.Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu
Art. 11 din Decretul nr. 31/1954 cuprinde dispoziţia potrivit căreia
”nu au capacitate de exerciţiu:
a. minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b. persoana pusăsub interdicţie2.
Este evident căaceste persoane, neavând capacitatea de exerciţiu,
nu pot figura în cadrul circuitului civil general sau activităţii judiciare ca
subiecte sau părţi, care să-şi poatăexercita singure drepturile şi să-şi
îndeplineascăobligaţiile ce le revin. Aşa fiind, şi pornindu-se de la ideea
psoibilităţii de unire a capacităţii de folosinţăa acestor persoane cu
capacitate de exerciţiu a unor alte persoane capabile, prin aliniatul final al
textului menţionat, se dispune că:”pentru cei care nu au capacitate de
exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.
Sub aspect procesual - ca şi sub aspectul dreptului material -
minorii şi interzişii vor fi reprezentaţi în procesul civil de părinţi sau tutor
(art. 105 şi art. 124, C. fam.), iar cei puşi sub interdicţie, de către tutorele
desemnat de autoritatea tutelară(art. 116 şi 147 C. fam).
8. Corelarea asistării şi reprezentării legale cu autorizarea
(încuviinţarea prealabilă)
Asistarea persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât şi
reprezentarea celor fărăcapacitate se întregesc cu instituţia autorizării.
Autorizarea reprezintăo măsurăde protecţie care constăîn aprobarea
prealabilădatăde cei în drept persoanelor lipsite parţial de capacitate de
exerciţiu ori persoanelor care reprezintăîn mod legal pe cei total lipsiţi de
aceastăcapacitate, în vederea săvârşirii anumitor acte juridice procesuale,
deosebit de importante, respectiv actele de dispoziţie. Prin urmare, este de
reţinut, căinstituţia autorizării prealabile se înfăţişeazăsub douăforme:
1
A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil `n R.R.P., Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, p.
73.
2
At|t timp c|t o persoan\ cu tulbur\ri de comportament n-a fost pus\ sub
interdic]ie, se prezum\ c\ ea are capacitate de exerci]iu. Aceasta nu exclude
posibilitatea `nl\tur\rii unei asemenea prezum]ii, dovedindu-se lipsa ei de
discern\m|nt: Trib. Suprem, cod.civ., dec.nr. 237/1967, `n C.D. 1967, p. 188.
 111

a. aceea care trebuie datăpersoanelor lipsite parţial de capacitate de

exerciţiu, de către ocrotitorii lor legali, părinţi sau tutor şi, în plus, din
partea autorităţii tutelare;
b. aceea care trebuie datăpersoanelor, care reprezintăîn mod legal
pe alte persoane lipsite total de capacitate de exerciţiu de către organele în
drept, respectiv autoritatea tutelară.
În concluzie, reţinem: activitatea procesualăa minorilor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, cât şi aceea a reprezentanţilor
persoanelor incapabile este limitat funcţional prin aceea cănu pot face
acte procesuale de dispoziţie decât numai cu autorizarea prealabilăa celor
în drept, părinţi sau tutor ori autoritatea tutelară.
9. Capacitatea procesualăde exerciţiu a persoanelor juridice
Problema capacităţii de exerciţiu - în general - a persoanelor
juridice implicăînsăşi calitatea lor de a fi subiecte de drept, sau cu alte
cuvinte, de a avea personalitate juridică.
Temeiul juridic al capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice este
înscris în art. 35 din Decretul nr. 31/1954, care prevede:”persoana
juridicăîşi exercitădrepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele
sale” (alin.1). {i, ca urmare: “actele juridice - inclusiv cele procesuale -
făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi” (alin.2).
În ceea ce priveşte raporturile dintre persoana juridicăşi cele care
alcătuiesc organele sale sunt puse, asemănare regulilor mandatului.
10. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu
Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu, atrage dupăsine anularea
actelor de procedurăastfel îndeplinite (art. 161, alin. 2 C.proc.civ.).
Scopul acestei sancţiuni este de a apăra atât drepturile şi interesele
persoanei lipsite, în tot sau numai în parte, de capacitatea de exerciţiu, cât
pe acelea ale persoanei capabile, adeversara sa în proces, care urmăreşte
săse judece în contradictoriu cu o persoanăcapabilă.
Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocatăde oricare
dintre părţile în litigiu, în orice stadiu al procesului (art. 43 C. proc.civ.).
Partea care invocălipsa capacităţii de exerciţiu, cerând săse desfiinţeze o
situaţie ilegal dobândităde partea adversă, trebuie săfacădovada
incapacităţii.
Este de observat călipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi
acoperităprintr-o ratificare din partea reprezentantului sau a ocrotitorului
legal a celui lipsit parţial de aceastăcapacitate (art. 43, alin.2 C.proc.civ.).
Existăşi o altămodalitate. Astfel, în scopul complinirii lipsei
capacităţii procesuale de exerciţiu, sub toate aspectele sale - reprezentare,
asistare sau autorizare - instanţa, în baza art. 161, alin. 1 C.proc.civ. poate
 112

acorda un nou termen1. Dacăla termenul acordat, lipsa constatatănu va fi

complinită, instanţa va anula sancţiunea sau actul astfel săvârşit.
§.3. Calitatea juridicăprocesualăa părţilor
1. Noţiune
Ceea ce intereseazăpentru formularea unei noţiuni referitoare la
calitatea juridicăprocesualăa părţilor - în orice proces civil - este poziţia
lor contradictorie şi rolul ce-i revine fiecăruia în cadrul activităţii
procesuale pe care o desfăşoară.
În concordanţăcu asemenea premise, prin noţiunea de calitate
juridicăprocesualăa părţilor în procesul civil - legitmatio ad causa -
urmeazăsăînţelegem, atât îndreptăţirea unei persoane de a ridica pretenţii
şi reclama în justiţie împotriva alte persoane, cât şi obligaţia acestuia din
urmăde a se apăra şi răspunde - în finalul judecăţii, dacăse va decide
astfel - faţăde pretenţiile care au fost îndreptate împotriva sa.
Ca regulăgenerală, calitatea de parte în procesul civil se
determinăprin calitatea de subiecte ale raportului juridic de drept material
devenit litigios şi dedus judecăţii: titularul dreptului subiectiv, ca
reclamant, iar titularul obligaţiei, ca pârât. Este de reţinut totodată,
căsarcina indicării calităţii juridice procesuale a părţilor în procesul civil
îi revin reclamantului. Astfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată,
în cadrul expunerii faptelor, el trebuie săarate împrejurările din care
sărezulte căeste îndreptăţit să-l cheme în judecatăpe pârât. Aceasta
presupune, în mod evident, atât justificarea calităţii sale de reclamant, cât
şi justificarea calităţii procesuale de pârât a persoanei împotriva căreia îşi
îndreaptăpretenţiile.
Calitatea procesualăse sprijinăpe interes, dar nu se identificăcu el,
ea având o existenţăautonomă; dupăcum am văzut, problema calităţii
procesuale se pune în egalămăsură, atât în privinţa reclamantului, cât şi a
pârătului, vorbindu-se în acest sens despre “legitimare activă” şi
“legitimare pasivă”2.
2. Legitimarea juridicăprocesualăa altor organe şi persoane
Regula determinării calităţii juridice procesuale prin calitatea de
subiecte ale raportului juridic dedus judecăţii nu este nici de
strictăinterpretare, nici de aplicare exclusivă. În consecinţă, prin lege,
dupăcaz, se conferălegitimare juridicăprocesualăactivă, cât şi legitimare
procesualăpasivăşi unor organe sau persoane care nu figureazăca subiecte
în cadrul raportului juridic de drept material, devenit litigios şi dedus
judecăţii.
În sensul recunoaşterii calităţii juridice procesuale active - de
reclamant - câteva exemple pot fi conturate cu destulăuşurinţă. În primul
rând, se impune căîn baza art. 44, 81, 109 şi 151 din Codul familiei săfie
1
Acordarea termenului prev\zut de art. 161, alin.1 C. proc.civ. este l\sat\ la
aprecierea instan]ei: Trib. Suprem, cod.civ., dec.nr. 379/1959, `n L.P. nr.
10/1959, p. 122.
2
Ion Deleanu , Op.cit., , vol.II, p. 39.
 113

menţionat, în aceastăprivinţă, rolul autorităţii tutelare care, între altele,

poate săcearăîn justiţie:
a. căun copil a cărui dezvoltare fizică, moralăsau intelectualăeste
primejduităîn casa părintească, săfie încredinţat unei instituţii de ocrotiri
sau unei alte persoane cu consimţământul acestuia;
b. decăderea unui părinte din drepturile părinteşti;
c. obligarea unuia din părinţi la plata unei pensii de întreţinere
pentru copilul aflat în grija celuilalt părinte ş.a.
În al doilea rând, fărăa fi vorba de o ierarhie, este de menţionat
rolul procurorului care, în baza art. 45 C.civ., poate introduce orice
acţiune civilă, mai puţin cele cu caracter strict personal, dacăsocoteşte
căaceasta este necesarăpentru apărarea intereselor şi drepturilor minorilor,
ale persoanelor puse sub interdicţie şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În al treilea rând, mai sunt de menţionat şi alte cazuri, cum ar fi:
calea acţiunii oblice, reglementatăprin art. 974 C. civ., pe care creditorii o
pot exercita pentru valorificarea drepturilor care aparţin debitorilor lor,
când aceştia sunt inactivi; posibilitatea ca persoana care a suferit un
prejudiciu din partea prepusului săcheme în judecatăpe comitent (art.
1000 C.civ.).
Cât priveşte calitatea juridicăprocesualăpasivă- de pârât - vom
menţiona următoarele douăexemple: răspunderea pentru altul şi
răspunderea fideijusorului.
Răspunderea pentru altul - în baza culpei prevăzute - este
reglementatăde art. 1000 C. civ. Sub aspectul de care ne ocupăm,
intereseazăaici faptul căvictima, având drept de opţiune între răspunderea
civilădelictualădirectă(în baza art. 398 C. civ.) a autorului şi răspunderea
civilăindirectă- a persoanelor civilmente responsabile - poate să-şi
fundamenteze acţiunea civilăîn despăgubirea numai în baza art. 1000 C.
civ. şi săcheme în judecată, în calitate de pârâţi, dupăcaz, numai
persoanele sau organele care răspund pentru autorul faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii: părinţi, profesor sau comitent1.
Răspunderea fideijusorului implicăposibilitatea ca acesta, în baza
art. 1663 C. civ., săfie chemat în judecatăde către creditor, în caz de
neexecutare a obligaţiei de către debitorul garantat, în calitate de pârât,
pentru a răspunde şi săfie obligat la executarea creanţei pe care a
garantat-o.
Exemplificările de mai sus au fost făcute şi pentru a putea sublinia,
în final, o concluzie: căele reprezintăsituaţii de excepţie, cu reglementări
exprese, neputând fi extinse - prin analogie - asupra altor situaţii.
3. Asocierea calităţii de parte în procesul civil cu cea de
reprezentant
În anumite situaţii, calitatea de parte în procesul civil şi, în special,
cea de reclamant, este asociatăcu aceea de reprezentant, fărăa fi necesar a
1
C. St\tescu [i C. B|rsan, Op.cit., p. 220-271.
 114

se îndeplini, în acest sens, vreo formalitate dintre acelea prevăzute de lege

pentru reprezentare.
În aceastăprivinţă, sunt de observat şi unele dintre reglementările
care fac aplicaţia acestei asocieri. Astfel, oricare dintre creditorii solidari
poate cere, pe cale de acţiune în justiţie, plata integralăa datoriei (art.
1038 şi 1064 C.civ.); orice debitor este ţinut la plata integralăa datoriei şi
îi reprezintăpe toţi ceilalţi codebitori, în toate actele care pot avea drept
efect stingerea sau micşorarea obligaţiei (art. 1039; 1056 şi 1068 C.civ.);
oricare dintre soţi, exercitând dreptul de folosinţă, administrare şi
conservare asupra bunurilor comune este socotit căare şi consimţământul
celuilalt soţ (art. 35, alin.2 C.fam.)1.
Preocupându-se şi de problema coproprietarilor, observăm
căpractica judiciară, sub aspectul cercetat, nu merge pe aceeaşi linie de
gândire în toate cazurile. Astfel, ideea asocierii calităţii de parte a unui
singur coproprietar - în speţăreclamant - cu cea de reprezentant al
celorlalţi coproprietari este admisănumai în ceea ce priveşte acţiunea în
daune pentru remedierea degradărilor aduse bunului comun sau de
anulare a unui act de vânzare-cumpărare, făcut de autorul lor comun,
lipsit de discernământ.
În schimb, acţiunea în revendicare a bunului comun, aflat în
stăpânirea unui terţ, se considerăcănu poate fi exercitatănumai de către
unul dintre coproprietari deoarece “ ... are ca scop recunoaşterea
dreptului de proprietate a reclamantului asupra bunului în litigiu şi
reducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a
dreptului asupra unei cote ideale, nedeterminate în materializarea sa”.
În fine, se mai impune a fi reţinut căacţiunile posesorii sunt
considerate totuşi admisibile, atunci când sunt exercitate de un singur
coproprietar.
4. Transmiterea calităţii juridice procesuale: noţiune şi feluri
Transmiterea calităţii juridice procesuale de la părţile iniţiale
asupra unor persoane străine de proces constituie urmarea transmiterii
drepturilor şi obligaţiilor ce formeazăconţinutul raportului juridic litigios
dedus judecăţii.
Aşadar, prin transmiterea calităţii juridice procesuale se înţelege
trecerea calităţii uneia sau alteia dintre părţile aflate în litigiu - ca
reclamantăsau pârâtă- asupra unei alte persoane din afara procesului, ca
urmare a transmiterii drepturilor sau obligaţiilor ce formeazăconţinutul
raportului juridic litigios dedus judecăţii.
Transmiterea calităţii juridice procesuale, dupătemeiul ei juridic,
poate fi legală sau convenţională, iar din punctul de vedere al întinderii:
universalăsau cu titlu particular.
1
Practica judiciar\: Ac]iunea `n revendicare a unui bun comun poate fi introdus\
numai de unul din so]i, deoarece, o asemenea ac]iune, constituind un act de
conservare, profit\ [i celuilalt so]: Trib.reg. Bucure[ti, dec.nr. 4162/1955, `n L.P.
nr.3/1956, p. 302.
 115

5. Transmiterea legală
Transmiterea calităţii juridice procesuale este legală, când are loc
prin efectul legii. Cazurile obişnuite de transmitere legalăa calităţii
juridice procesuale sunt succesiunea şi reorganizarea persoanelor
juridice.
a. Succesiunea
Moştenitorii care acceptăsuccesiunea, preluând drepturile şi
obligaţiile autorului lor, preiau şi calitatea de parte în procesele purtate de
acesta. În principiu, moştenitorii pot, ori sunt obligaţi a prelua calitatea
juridicăa autorului lor, decedat în cursul procesului, numai în acţiunile cu
caracter patrimonial. În aplicarea acestei reguli, s-a decis, spre exemplu,
că, acţiunea civilănăscutădintr-un fapt penal, ca urmare a decesului
inculpatului, rămâne în competenţa instanţei penale, introducându-se în
cauzămoştenitorii acestuia.
În ceea ce priveşte acţiunile cu caracter strict personal, cum ar fi de
exemplu, calitatea de reclamant sau pârât într-un proces de divorţ,
moştenitorii nu pot dobândi calitatea autorilor lor, deoarece, căsătoria se
considerăîncetatăprin moartea unuia dintre soţi (art. 37 C. fam.).
Unele acţiuni, deşi au caracter strict personal, dacăau fost pornite în
timpul vieţii de către persoana decedată, pot fi continuate şi de către
moştenitorii acestuia. Aşa sunt, de exemplu, acţiunile pentru stabilirea
filiaţiei faţăde mamă(art. 52, alin. 2 C. fam.); pentru tăgadăşi stabilirea
paternităţii (art. 59, alin. 2 şi art. 54, alin. 2 C. fam.)1.
Situaţiile de excepţie menţionate sunt însăde strictăinterpretare. În
consecinţă, posibilitatea de continuare a unei acţiuni de către moştenitorii
persoanei decedate, şi în alte cazuri, fărăo dispoziţie expresăa legii, este
exlusă.
b. Reorganizarea unei persoane juridice
Decretul nr.31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice,
prevede în art. 40 că:”persoana juridicăînceteazăde a mai avea fiinţăprin
comasare, divizare sau dizolvare”. În cazul comasării sau divizării,
drepturile şi obligaţiile unei persoane juridice astfel reorganizatăse
transmit, în principiu, persoanelor juridice care dobândesc bunurile
acesteia.
Este posibil ca o persoanăjuridicăcomasatăsau divizatăsăfigureze şi
ca parte într-un proces civil. Drept urmare, persoana juridicăcare a
dobândit bunurile persoanei juridice comasate sau divizate preia,
dupăcaz, şi calitatea de reclamantăsau de pârâtăîn procesele începute şi
aflate în curs de soluţionare de persoana juridicăcare înceteazăde a mai
avea fiinţă.
6. Transmiterea convenţională

1
Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura “ALL”, 1998, p. 303, p. 333, p.
351-352, p. 390.
 116

Transmiterea calităţii juridice procesuale este convenţionalăcând

are loc în urma înţelegerii intervenite între una din părţile aflate în proces
cu o terţăpersoană.
Cazurile de transmitere convenţionalăa calităţii juridice procesuale
sunt: cesiunea de creanţăşi vânzarea bunurilor litigioase.
a. Cesiunea de creanţă
Cesiunea de creanţăreprezintăo convenţie prin care un creditor
transmite o creanţăa sa unei alte persoane. Este de reţinut că, în ipoteza în
care transmiterea s-a făcut dupăce creditorul l-a acţionat în judecatăpe
debitor, persoana către care s-a transmis creanţa se substituie în proces în
locul creditorului iniţial, în calitate de reclamant.
b. Vânzarea bunurilor litigoase
Bunurile litigioase - dupăcum o aratăşi denumirea - sunt bunurile
ce formeazăobiectul unui litigiu, aflat în curs de soluţionare. În
consecinţă, cumpărătorul unui astfel de bun, dupăcaz, în proces va
dobândi calitatea de reclamant sau pârât, dupăcum vânzătorul a avut una
sau alta din aceste calităţi.
7. Întinderea transmiterii calităţii juridice procesuale
În funcţie de cuantumul drepturilor sau obligaţiilor transmise,
dobândirea calităţii juridice procesuale - de către persoana străinăiniţial
de proces - poate fi universală sau cu titlu particular.
a. Transmisiunea universală
Transmisiunea calităţii juridice procesuale este universalăîn cazul
în care toate drepturile şi obligaţiile uneia dintre părţile litigante, care
înceteazăde a mai avea fiinţă, trec asupra unei alte persoane fizice sau
juridice care îi preia poziţia procesuală, eventual în mai multe procese,
deţinută.
Este cazul succesiunii şi reorganizării unei persoane juridice.
b. Transmisiunea cu titlu particular
Transmisiunea calităţii juridice procesuale este cu titlul particular
în cazul în care o parte litigantăîi trece unei alte persoane numai anumite
drepturi sau obligaţii ce constituie - în tot sau în parte - conţinutul unui
raport juridic litigios dedus judecăţii.
Transmisiunea cu titlu particular are loc numai între persoanele
fizice şi poate privi un legat particular sau o convenţie a părţilor,
materializatăîntr-o cesiune de creanţăori vânzarea de bunuri litigioase.
Consecinţa transmiterii calităţii juridice procesuale, indiferent de
întinderea ei, este următoarea: persoana care dobândeşte calitatea de parte
preia procesul în starea în care se găseşte şi trebuie introdusăîn proces
prin citare directă, pentru ca judecata săse desfăşoare în continuare cu
participarea sa1.
8. Sancţiunea lipsei calităţii juridice procesuale
1
~n acest sens: art. 87, pct. 10; art. 243, alin.1, pct. 1 [i art. 301, alin. 1, C.
proc.civ.
 117

Întrucât raportul juridic de drept procesual nu se poate lega decât

între persoanele care îşi disputădreptul în litigiu sau reprezentanţii lor,
instanţa este obligatăca în orice proces civil săverifice calitatea părţilor şi,
dacăeste cazul, pe aceea a reprezentanţilor.
Lipsa calităţii juridice procesuale propriu-zise poate fi invocatăpe
cale de excepţie în tot cursul judecăţii şi are drept consecinţă, în cazul în
care este admisă, respingerea acţiunii.
Este de subliniat faptul cărespingerea acţiunii pe acest motiv nu
împiedicăintroducerea unei noi acţiuni - cu acelaşi obiect şi pentru
aceeaşi cauză- de către persoana care are adevărata calitate de a sta în
proces cu reclamanta ori de a răspunde ca pârâtă1. Este însăde observat
căîn cazul acţiunilor reale, pentru atenuarea consecinţelor grave ale lipsei
de calitate procesuală- care aparţine soluţiei de respingere a acţiunii - se
poate folosi calea procesuală, care îngăduie, cu consimţământul
reclamantului, arătatăca proprietarăa bunului, cunoscutăsub denumirea de
arătarea titularului dreptului.
Este de reţinut, totodată, căîn ipoteza lipsei calităţii de reprezentant
a persoanei care a pornit acţiunea înainte de a se trece la respingerea
acesteia ca fiind făcutăde o persoanăfărăcalitate, instanţăîn faţa căreia a
fost invocatăşi dovedităaceastălipsă, este obligatăsăfacămai întâi,
aplicarea dispoziţiilor art. 161 C. proc.civ. Aceasta, în sensul acordării
unui termen, pentru însuşirea acţiunii de cel în numele căruia a fost
introdusăori că, cel care a introdus-o săfacădovada calităţii sale de
reprezentant.
§.4. Afirmarea unui drept subiectiv legal şi actual
1. Precizări prealabile
Dupăcum am mai arătat, acţiunea civilăprimeşte de la dreptul
subiectiv, a cărei apărare se pretinde, toate trăsăturile caracteristice ale
acestuia. Legătura la care ne referim, între altele, se relevăşi sub aspectul
leglităţii şi actualităţii drepturilor civile subiective, a căror apărare
judiciarăse pretinde.
Este deci de reţinut căaceste trăsături, caracteristice drepturilor
civile subiective se considerăcăîi sunt transmise şi acţiunii civile. Sau şi
mai precis, căele se afirmă, înainte de toate, prin promovarea acţiunii ce
urmeazăa fi, mai apoi verificate în cursul judecăţii şi cu trăsături distincte
ale acestuia.
Având în vedere aceastăpremisă, privitoare la legalitatea şi
actualitatea drepturilor civile subiective - afirmate în privinţa existenţei
lor prin promovarea acţiunii - se impune a se da răspuns la următoarea
întrebare: care sunt drepturile civile subiective cărora li se asigură, în caz
de nevoie, protecţie judiciarăşi care sunt drepturile civile subiective care
nu se bucură, vremelnic sau permanent, de aceastăprotecţie?
1
I. Les - Propuneri de «lege ferenda» privitoare la consecin]a lipsei de calitate
procesual\ a uneia din p\r]i, `n R.R.D., nr. 4/1980, p. 22-25.
 118

2. Regulă: nu existădrept fărăacţiune

Orice acţiune civilăare ca obiect o pretenţie legatăde drept. Sau
poate, mai corect spus, care se considerăa fi expresia dreptului a cărui
valorificare se urmăreşte.
Se poate vorbi despre dreptul afirmării unui drept subiectiv, care
urmeazăa fi valorificat prin acţiune, chiar şi în acele situaţii în care
acestea se înfăţişeazăca simple interese; determinarea lor nu poate fi
făcutăprin atribuirea unui nume distinct: drept de proprietate, drept de
creanţă, în cazurile în care un drept civil subiectiv nu se poate afirma prin
el însuşi, ci numai ca un simplu interes ce poate forma obiectul unei
acţiuni, “... el nu se poate săparădecât anevoie de acţiunea prin care
poate fi exprimat”.
Exerciţiul unei acţiuni civile, bazat pe afirmarea unui drept civil
subiectiv, se justificăchiar şi în acele cazuri în care pretenţia invocată,
pânăla urmă, se dovedeşte a fi nefondată, ceea ce, în ultimăanaliză,
echivaleazăcu inexistenţa dreptului afirmat.
Deci, pentru a avea deschisăcalea acţiunii în justiţie este suficient
ca partea interesatăsăcreadănumai în existenţa dreptului subiectiv pe care
îl afirmăşi în încălcarea ce i s-a adus şi săfacăşi dovada afirmaţiilor sale.
Scopul practic al oricărei acţiuni civile este de a deduce înaintea
judecăţii verificarea în fapt a dreptului pretins şi de a clarifica prin
hotărârea judecătorească, incertitudinea determinatăde afirmaţiile
contradictorii făcute de părţile în litigiu.
Rezumând şi sistematizând cele expuse, putem spune cănu
existădrept civil subiectiv fărăacţiune.
Totuşi, apar excepţii care vin săîntăreascăaceastăregulă. Astfel,
sunt şi drepturi civile subiective, lipsite de acţiune, cărora legea nu le
acordăîn caz de nevoie protecţie judiciară, datorităunor condiţii privind
legalitatea şi actualitatea.
3. Legalitatea drepturile civile subiective
În general, prin intermediul normelor juridice, statul stabileşte
pentru subiectele raporturilor juridice civile, atât măsura conduitei
permise, cât şi pe cea a conduitei datorate. Este, cu alte cuvinte,
prezumarea prin voinţa legii a cadrului - acte, fapte şi condiţii - prin care
cei interesaţi, pot ajunge la realizarea scopului urmărit. Dincolo de ceea
ce prescriu normele juridice, nu existăşi nu pot exista nici drepturi şi nici
obligaţii civile.
Este de reţinut, totodată, în baza transferului menţionat - a
trăsăturilor dreptului subiectiv către acţiunea civilă- căpentru a avea drept
la acţiune în justiţie este necesar, ca drepturile sau interesele ce urmeazăa
fi valorificate sau apărate pe cale judiciară, trebuie sădecurgădin raporturi
juridice recunoscute şi ocrotite de lege.
4. Aspectele concrete ale ilegalităţii drepturilor civile subiective
 119

Referitor la ceea ce se considerăa fi ilegalitatea drepturilor civile

subiective deduse judecăţii, trebuie avute în vedere următoarele
douăaspecte: primul, acela al naşterii şi considerării lor ca atare, iar al
doilea, acela al modului lor de exercitare.
Cât priveşte primul aspect, este de reţinut următoarea concluzie: nu
pot fi valorificate pe cale de acţiune în justiţie drepturile sau interesele ce
decurg dintr-un pretins raport juridic, pe care legea nu-l recunoaşte sau
interzice. Câteva exemple din practica judiciară, în sensul precizării
făcute, le considerăm a fi edificatoare.
Astfel, s-a decis ca o convenţie dintre un bărbat şi o femeie de a
trăi în concubinaj, cu obligaţia pentru cel care va curma aceastăstare să-l
despăgubeascăpe celălalt cu o sumăde bani, nu poate fi valorificatăpe cale
de acţiune în justiţie, deoarece, “dreptul subiectiv” pretins a fi încălcat se
considerăca derivădintr-o convenţie contrarăregulilor de convieţuire
socială. S-a considerat, de asemenea, cănu existădrept la acţiune în
restituirea unei sume de bani, pe care reclamanţii vinovaţi de comiterea
unui viol, împreunăcu alte persoane, au dat-o victimei pentru a nu fi
denunţaţi organelor de urmărire penală1.
Avându-se în vedere conduita cumpărătorului unor bunuri
provenite din contrabandă, bunuri care au fost confiscate de organele de
urmărire penală, s-a decis că, acesta nu este în drept săcearăde la vânzător
restituirea preţului, de asemenea, confiscat, deoarece, din moment ce a
cunoscut aceastăprovenienţă, raportul juridic dintre părţi este lipsit de
bazălegalăşi morală.
Ilegalitatea celui de-al doilea aspect se relevăprin exercitarea
abuzivăa drepturilor civile subiective. Astfel este de reţinut, cădeturnarea
drepturilor civile subiective prin lege şi exercitarea lor în chip abuziv, nu
se poate bucura de protecţie judiciară. Drept urmare, dacăeste cazul,
abuzul de drept va atrage dupăsine refuzul ocrotirii dreptului subiectiv,
astfel exercitat2.
5. Actualitatea drepturile civile subiective
Pentru a putea exercita cu succes o acţiune în justiţie este necesar
ca dreptul afirmat săfie un drept în funcţiune. Prin drept în funcţiune am
putea desemna aici, în problema care ne interesează, orice drept civil
subiectiv pe care titularul său îl poate opune persoanei obligate şi căruia,
prin lege, i se recunoaşte, în caz de nevoie, protecţia necesarărealizării
sale de acţiune în justiţie.

1
S. Beligr\deanu - Admisibilitatea restituirii presta]iei `n cazul nulit\]ii
contractului pentru cauz\ imoral\, `n R.R.D., nr.1/1982, p. 17.
2
Dup\ cum se subliniaz\ `n literatura juridic\, prin exercitarea abuziv\ se iese “...
din limitele `n care dreptul subiectiv este ocrotit [i, drept urmare, cel ce prin
exercitarea abuziv\ a dreptului s\u a cauzat altuia un prejudiciu va trebui s\
r\spund\, `n cadrul r\spunderii civile delictuale, pentru pagubele pe care le-a
cauzat `n acest mod”. C. St\tescu [i C. B|rsan, Op.cit., p. 186.
 120

Nu sunt drepturi în funcţiune, respectiv nu sunt drepturi actuale şi

nu pot fi apărate pe cale de acţiune în justiţie drepturile afectate de
modalităţi: termen sau condiţie suspensivă.
6. Starea acţiunii civile în cazul drepturilor civile subiective
afectate de modalităţi
Drepturile civile subiective afectate de modalităţi sunt drepturi al
căror exerciţiu şi posibilitatea de realizare, în caz de nevoie, pe cale
judiciară, sunt supuse unor termene sau condiţii care urmeazăa se împlini
sau realiza în viitor. Aşa fiind, termenul cât şi condiţia creeazăîn
raporturile dintre părţi o stare de aşteptare cu privire la efectele operaţiei
judiciare, stare care se consumăsub semnul certitudinii (termen) sau
incertitudinii (condiţia) deznodământului.
În consecinţă, drepturile aflate sub termen sau condiţie
suspensivănu pot fi apărate pe cale de acţiune în justiţie, atâta timp cât
condiţia sau termenul nu este încăîmplinit, deoarece, asupra lor
planteazăo stare de incertitudine. Raţionamentul acestei concluzii este
simplu: deşi independentăde dreptul a cărui valorificare se urmăreşte,
acţiunea civilănu poate merge mai departe decât dreptul însuşi. Astfel
spus, aceasta înseamnăcă, în cazul drepturilor supuse unor termene sau
condiţii suspensive, exerciţiul acţiunii nu se poate afla decât în aceeaşi
stare ca şi dreptul însuşi: starea de aşteptare.
7. Excepţia de prematuritate a acţiunii
Faptul căun anumit drept subiectiv este afectat de un termen sau o
condiţie suspensivănu înseamnăcăpartea interesată(titularul dreptului) este
oprităde a se adresa instanţei de judecatăîn legăturăcu acest drept.
Autonomia acţiunii faţăde dreptul subiectiv, dublatăde libertatea
necondiţionatăa exerciţiului ei, îi dădreptul părţii interesate de a sesiza
instanţa în orice moment, şi chiar înainte de împlinirea termenului sau
condiţiei sub semnul cărora se aflăexistenţa sau exerciţiul dreptului a
cărui valorificare se urmăreşte. Totuşi “ ... în cazul când cererea ar fi
introdusăfărăca dreptul săfie actual, adicămai înainte de împlinirea
termenului sau condiţiei, acţiunea poate fi paralizatăprin excepţie de
prematuritate invocatăde pârât”1.
8. Reglementări speciale care fac ineficientăexcepţia de
prematuritate a acţiunii
Faţăde cele expuse este totuşi de observat cădrepturile civile
subiective afectate de modalităţi nu sunt complet lipsite de elementul
ocrotirii lor juridice. Desigur, că, faţăde situaţia în care se aflăaceste
drepturi - starea de incertitudine şi aşteptare - ocrotirea lor nu poate
depăşi hotarul provizoratului sau, cu alte cuvinte, aceastăocrotire, avându-
se în vedere interesele ambelor părţi, trebuie redusăsau limitatăla simple

1
Gr. Porumb, `n “Dreptul procesual civil”, Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, 1962, p.
107.
 121

măsuri conservatorii. Aceastăidee constituie fundamentul următoarelor

douăarticole 1016 C. civ. şi 110 C.proc.civ.
Astfel, potrivit art. 1016 C.civ., creditorul obligaţiei sub condiţie
suspensivă“poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, săexercite toate actele
conservatoare dreptului său”. Aceasta înseamnăcă, un asemenea
creditor, de exemplu, va putea: săcearăîntreruperea unei prescripţii, care
curge în defavoarea debitorului său; săintervinăîntr-o acţiune de ieşire din
indiviziune sau săconteste un partaj efectuat în dauna sa; săceară,
dacăeste cazul, conservarea unor probe sau săfacăo verificare de scripte
în privinţa titlului său de creanţăş.a.
Dispoziţiile art. 110 C.proc.civ. au aceeaşi finalitate -
reglementeazădreptul creditorilor de a cere pe cale de acţiune în justiţie:
a. predarea bunurilor imobile închiriate;
b. executarea obligaţiilor de întreţinere sau a altor prestaţii
periodice;
c. executarea la termen a unor obligaţii - dacăinstanţa va aprecia
aceasta - ori de câte ori existăcertitudinea că, dacăs-ar aştepta
împlinirea termenului, reclamantul ar suferi o pagubăînsemnată.
În încheiere se impune a fi reţinutăurmătoarea concluzie: că, în
situaţiile reglementate de art. 110 C.proc.civ., se acordăcreditorului numai
înlesnirea de a se găsi, la data împlinirii termenului, în posesia unei
hotărâri pe care o va putea pune imediat în executare; nu însăşi dreptul de
a cere debitorului să-şi execute obligaţia mai înainte de împlinirea acelui
termen.
§.5. Interesul de a pune în mişcare şi întreţine activitatea
judiciară
1. Noţiunea de interes judiciar
În sistemul organizării activităţii de înfăptuire a justiţiei în pricinile
civile, interesul se manifestăsub forma unei condiţii, de îndeplinirea
căreia este legatăatât pornirea activităţii procesuale, cât şi întreţinerea
acesteia pânăla completa ei epuizare.
Într-o formulare cu caracter definitoriu, noţiunea de interes judiciar
ar putea fi înfăţişatăastfel: avantajul imediat sau mai îndepărtat, pe care
fiecare parte urmăreşte să-l obţinăcn cadrul activităţii judiciare, pentru
poziţia sa procesuală- de reclamant sau pârât - pe care o ocupăîntr-un
proces civil.
Cât priveşte reglementarea, este de precizat călegiuitorul nu se
pronunţăîn mod expres şi cu caracter de generalitate, asupra condiţiei
interesului judiciar. Despre condiţia interesului judiciar se face totuşi
vorbire în următoarele cazuri: pentru acţiunile în constatare (art. 111
C.proc.civ.); pentru intervenţiile în procesele care se aflăîn curs de
desfăşurare (art. 49, alin.1 C. proc.civ.) şi contestaţiile la executare (art.
399 C.proc.civ.).
2. Interesul judiciar şi interesul juridiceşte proteguit
 122

Trebuie săobservăm de la început ca interesul judiciar nu se

confundăcu interesul juridiceşte proteguit. Acţiunea civilăşi dreptul
subiectiv contestat sau încălcat, care dau expresie acestor douăinterese şi
formeazăsubstanţa lor - alături de voinţă- ca drepturi subiective nu pot fi
întrunite într-o singurăentitate, aceea a dreptului subiectiv a cărui
proteguire judiciarăse urmăreşte.
Drept urmare, a vorbi despre interesul judiciar ca despre folosul pe
care părţile sperăsă-l obţinăîn finalul judecăţii, nu înseamnăa vorbi despre
dreptul subiectiv juridiceşte ocrotit, ci despre ceea ce se cere şi, mai ales,
decide asupra lui prin hotărârea instanţei, care va da câştig de cauzăuneia
sau alteia dintre părţile litigante.
Dupăcum s-a remarcat în literatura de specialitate “exerciţiul
acţiunii în justiţie ... nu constă... în interesul material sau moral, care
formeazăsubstanţa dreptului subiectiv în cauză..., ci în interesul de a-l
invoca şi de a-l urmări pe calea formală, care duce la punerea în
funcţiune a organelor jurisdicţionale”1.
Deosebit de aceasta, se impune a fi reţinutăşi ideea căinteresul
judiciar - unic ca finalitate pentru fiecare parte litigantă- se relevăcele mai
diferite forme şi aspecte; sau, şi mai precis, cu ocazia exercitării de către
părţi a fiecărui drept subiectiv procesual recunoscut de lege.
3. Exemplificări pe baza practicii judiciare
În orientările cu caracter general, din literatura juridicăşi practica
judiciară, necesitatea justificării interesului judiciar este redatăprin
douăformule preluate din dreptul francez “pas d’intérét, pas d’action”, şi
“l’intérét est la mesure des actionis”.
Aceste formule - văzute şi de pe poziţia contradictorie a părţilor -
trebuie înţelese atăt în interesul finalizării activităţii judiciare, cât şi în
ceea ce priveşte exercitarea oricărui drept procesual recunoscut de lege pe
parcursul acestei activităţi. Este de reţinut, în acest context, călipsa de
interes - în general sau numai pentru exercitarea anumitor drepturi
procesuale - poate fi invocatăpe cale de excepţie, de către cealaltăparte
sau din oficiu, de către instanţa de judecată.
Precizările de mai sus au fost făcute pentru a evidenţia următoarele
exemple:
a. persoana care posedădeja un titlu executor ca, de pildă, un act
autentic notarial susceptibil de executare, fărăo judecatăprealabilă, nu
va putea formula o acţiune în justiţie pentru constatarea dreptului său,
iar dacăaceasta va fi totuşi introdusă, urmeazăsă-i fie respinsă, ca
lipsităde interes;
b. partea care a obţinut câştig de cauzăîn faţa primei instanţe nu
poate exercita calea legalăde atac împotriva hotărârii, iar dacăaceasta
va fi totuşi exercitată, ea va fi respinsăpentru lipsa de interes;

1
E. Herovanu, Principiile ..., p. 152.
 123

c. este. de asemenea, lipsit de interes de a se discuta sau

administra o probăcând faptele ori împrejurările conflictuale ale cauzei
sunt oprite prin lege de a fi doveditoare prin acea probăsau este
neproducătoare de efecte juridice1.
4. Natura juridicăa interesului judiciar
Natura juridicăa interesului judiciar, urmărit de părţile litigante în
finalul judecăţii, se afirmăprin posibilităţile concrete de realizare,
dupăcaz, a drepturilor patrimoniale sau nepatrimoniale, pretinse şi
contestate în cadrul activităţii judiciare.
Drepturile patrimoniale deduse judecăţii - ca pretenţii şi apărare -
afirmarea şi urmărirea de către părţile litigiante a unui interes material. Se
pot cita ca având aceastănaturăinteresele judiciare urmărite în acţiunile
prin care se revendicăun bun, se pretinde o sumăde bani, săse efectueze o
anumităprestaţie sau lucrare ş.a. Esenţial pentru aceastăcategorie a
interesului judiciar este susceptibilitatea de echivalare sau apreciere
bănească, atunci când pretenţia dedusăjudecăţii nu este posibilăde a fi
realizatăîn natura ei specifică.
Cât priveşte categoria drepturilor nepatrimoniale este de menţionat
că, prin afirmarea sau negarea lor, în cadrul judecăţii, părţile urmăresc un
interes moral. Astfel, de exemplu, interesele morale se afirmăşi se
evidenţiază, în principal, în litigiile care se referăla starea şi capacitatea
persoanelor, cum sunt: desfacerea căsătoriei, cercetarea şi tăgada
paternităţii, desfacerea înfierii, punerea şi scoaterea de sub interdicţie ş.a.
Esenţialul pentru realizarea interesului moral în exemplele
menţionate constă, dupăcaz, în desfiinţarea sau recunoaşterea raporturilor
juridice în cadrul cărora acesta s-a afirmat sau urmeazăsăse afirme ca
drept subiectiv cu caracter nepatrimonial.
Existăşi interese morale, cum ar fi de exemplu, reputaţie, drept de
autor etc. care se realizează, în mod indirect, prin aplicarea unor sancţiuni
penale sau luarea unor alte măsuri împotriva celor vinovaţi care atrag, sub
raportul realizării satisfacţiei morale a celor lezaţi, blamul şi dezaprobarea
socială, posibilitatea de a primi în mod public o dezminţire etc. (v. art. 54-
56, Decret nr. 31/1954).
Întregim aceste precizări şi cu unele referiri succinte asupra
reparării băneşti a prejudiciilor morale. Regula de principiu este
categorică: pentru prejudiciile morale nu se admit despăgubiri băneşti.
Regula aceasta nu trebuie săducăla o interpretare “prea categorică”.
Aceasta, mai ales în acele cazuri care privesc atingerile aduse integrităţii
fizice a persoanelor, cazuri în care este greu a evalua şi repara strict
prejudiciile cauzate.

1
~n aceast\ privin]\ art. 612, alin. ultim C.proc.civ., care interzice proba
interogatorului `n procesele de divor].
 124

“ ... Tendinţele privind acordarea unor despăgubiri băneşti pentru

prejudicii fărăcaracter patrimonial - consecinţăa unor vătămări aduse
sănătăţii ori integrităţii corporale a unei persoane - sunt întemeiate”1.
5. Condiţiile interesului judiciar
Sunt considerate ca având caracter de condiţii, fărăde care interesul
judiciar nu poate fi afirmat şi susţinut, următoarele cerinţe: legitimitatea,
actualitatea şi însuşirea de a fi personal al părţii care pretinde sau se
apărăîn cadrul dezbaterii litigiului, în faţa instanţei de judecată.
Legitimitatea interesului judiciar se relevă, înainte de toate, în
recunoaşterea posibilităţii de a pretinde şi apăra în faţa instanţei drepturi
şi interese pe care legea le recunoaşte şi ocrotepte ca atare. Legitimarea
interesului judiciar se identificăcu aceea a legalităţii dreptului subiectiv -
încălcat sau nerecunoscut - a cărui proteguire judiciarăse pretinde.
Interesul trebuie sămai îndeplineascăcerinţa de a fi actual,
adicăreclamantul sau pârâtul săjustifice activitatea procesualăpe care
voieşte s-o înceapă, pe baza unui interes care s-a născut şi este în fiinţăla
acea dată. În mod normal, actualitatea interesului trebuie
săcorespundăactualităţii dreptului la acţiune. Dar, se poate întâmpla
uneori ca interesul săfie actual, fărăca dreptul la acţiune săfi dobândit şi el
acest caracter. De exemplu, în excepţiile prevăzute de art. 110 C.
proc.civ., interesul s-a născut şi este actual de a se acţiona în justiţie, deşi
obligaţia nu este scadentă.
Interesul trebuie săfie personal pentru cel care face cererea,
adicăsăformeze mobilul care l-a determinat săacţioneze, spre a obţine
satisfacţia materialăsau moralădorită.
Unii autori susţin căinteresul trebuie sămai cumuleze, pe
lângăatributele menţionate mai sus şi pe acela de a fi pozitiv şi concret,
adicăsăevoce ideea unui interes “semnificativ”, de naturăsăjustifice o
cerere în justiţie. Cu alte cuvinte, un interes insignifiant nu poate întemeia
un demers procesual. Cerinţa rămâne discutabilă, întrucât, criteriul de
determinare a quantum-ului interesului este el însuşi labil şi adeseori
arbitrar2.
Capitolul IV
REPREZENTAREA JUDICIARÃ A PÃRŢILOR LITIGIANTE ÎN
PROCESUL CIVIL
Existăreprezentare ori de câte ori o persoană- reprezentantul -
îndeplineşte acte juridice în numele şi pe socoteala unei persoane -
reprezentantul - în aşa fel încât, efectele acestor acte se produc în mod
direct şi nemijlocit asupra reprezentantului3.
{i reprezentarea judiciară, ca şi cea civilăse împarte în legalăşi
convenţională. În cadrul fiecărui fel de reprezentare se impune a fi

1
Dumitru Radu, Op.cit., p. 166.
2
Ion Deleanu, Op.cit.,p. 306.
3
Florea M\gureanu, Op.cit., p. 78.
 125

făcutădistincţia între reprezentarea judiciarăa persoanei fizice şi

reprezentarea judiciarăa persoanei juridice.
§.1. Reprezentarea legalăşi convenţionalăa persoanelor fizice
Reprezentarea judiciarăa persoanelor fizice este pusăîn evidenţă,
prin aceea căea se considerăa fi o continuare a reprezentării legale civile.
Altfel spus, căîmputernicirea de a reprezenta recunoscutăprin lege
anumitor persoane (părinţi, tutori, curatori) este comunăşi generală, atât
pentru actele juridice civile, cât şi pentru actele juridice procesuale civile.
Particularizând aceastăîmputernicire, putem defini reprezentarea
judiciarălegalăca fiind posibilitatea creatăprin lege, ce conferădrept de
reprezentare anumitor persoane capabile de a sta într-un proces civil şi de
a îndeplini acte juridice procesuale în numele şi pe seama uneia dintre
părţile litigiante, ce este lipsităde capacitatea de exerciţiu, ori, deşi
capabilă, se aflăîntr-o situaţie anume prevăzutăde lege.
Deoarece, exercitarea drepturilor în asumarea obligaţiilor
necesitădiscernământ, unele persoane sunt, potrivit legii, lipsite de
capacitate de exerciţiu. Aceste persoane sunt minorii care nu au împlinit
vârsta de 14 ani şi persoanele care sunt puse sub interdicţie
judecătorească1.
Întrucât aceste persoane nu participăpersonal la încheierea actelor
juridice, acestea se 1ncheie potrivit art. 11, alin. utlim, din Decretul
nr.31/1954, de reprezentanţii lor legali.
a. Reprezentarea judiciarăa persoanelor incapabile - minorii şi
interzişii - este creatăpentru ca, pe aceastăcale şi, persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu săpoatăfigura ca părţi în procesul civil, în vederea
apărării drepturilor sau intereselor lor litigioase2.
Astfel, minorii sub 14 ani, vor fi reprezentaţi de către părinţii lor
sau, în lipsa acestora, de către tutorul numit de către autoritatea tutelară;
dacăminorului nu i s-a numit încăun tutore şi existăurgenţă, autoritatea
tutelarăpoate numi un curator, care va exercita în mod provizoriu,
atribuţiile de reprezentant legal al minorului (art. 199, alin.3 şi art. 139 C.
fam.).
Cei puşi sub interdicţie, din cauza alienaţiei mintale, ori a
debilităţii mintale, sunt reprezentaţi în instanţăprin tutorele desemnat de
autoritatea tutelară(art. 145 şi 147 C. fam). Pe timpul cât
dureazăprocedura pentru soluţionarea cererii de punere sub interdicţie,
dacăeste nevoie, autoritatea tutelarăpoate numi un curator pentru
reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută(art. 146 C. fam. şi art.
30, alin.2 din Decretul nr.31/1954).
În toate cazurile enumerate mai sus, cererea de chemare în
judecatăva fi făcută, dupăcaz, de părinţi, tutore sau curator, în numele
minorului sau a interzisului (art. 112, pct. 2, C. proc.civ.), iar pe tot
1
Ovidiu Ungureanu, Manual de drept civil, Partea general\, Edi]ia a IV-a, Editura
“ALL BECK”, 1999, p. 45.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., p. 337.
 126

timpul procesului, minorul sau interzisul va fi citat prin reprezentantul său

legal (art. 87, pct. 6, C. proc.civ.)1.
În cadrul procesului, reprezentantul legal al unei persoane fizice
trebuie să-şi justifice aceastăcalitate.
Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice îşi vor justifica
aceastăcalitate prin înscrisul doveditor. Astfel, părinţii, ce
exercitădrepturile minorilor lor lipsiţi de capacitate de exerciţiu, îşi vor
dovedi aceastăcalitate cu actul de naştere al copilului; tutorele va alătura
acţiunii copia deciziei prin care autoritatea tutelarăi-a conferit
aceastăcalitate.
Cât priveşte actele juridice procesuale pe care reprezentanţii legali
le pot efectua, trebuie sădistingem între actele de conservare şi
administrare şi actele de dispoziţie. Se admite, în general, căreprezentanţii
legali ai persoanelor incapabile pot încheia orice act de administrare şi
conservare a patrimoniului, care în nici un caz nu aduce prejudicii
minorului, ci sunt folositoare acestuia.
Actele de dispoziţie se pot încheia numai cu încuviinţarea
prealabilăa autorităţii tutelare. Enumerarea acestor acte este cuprinsăîn
art. 126 şi art. 129, alin. 2, C. fam.).
b. Reprezentarea judiciarăconvenţionalăa persoanelor fizice
Persoanele fizice capabile pot săparticipe ca părţi în procesul civil
personal sau prin intermediul unui reprezentant ales.
Reprezentarea convenţionalăeste reglementatăde dispoziţiile art. 67
C.proc.civ., care, în alin.1, prevede că“părţile pot săexercite drepturile
procesuale personal sau prin mandatar”.
Reprezentarea judiciarăconvenţionalăa persoanelor fizice capabile
apare ca fiind rezultatul acelei înţelegeri, în temeiul căreia, o
persoanăparte într-un proces civil dăunei alte persoane alese, care se
obligăîn acest sens, împuternicirea de a o reprezenta în acel proces.
Având caracterul unui contract de mandat, reprezentarea judiciarăa
persoanei fizice este reglementatăîn principal de dispoziţiile Codului
civil, privitoare la acest contract (art. 1552-1592 C.civ.). Totodată, faţăde
aceste reglementări, legea procesualăcivilăa stabilit în completare şi
anumite reglementări speciale legate de specificul acestei reprezentări.
Posibilitatea ca părţile în procesul civil săparticipe prin intermediul
unui reprezentat este generală, dar nu şi absolută. Astfel, sunt de observat
în aceastăprivinţăexcepţiile prevăzute în art. 218 C.proc.civ., bazate pe
faptul căsunt privitoare la fapte personale şi impun deci prezenţa
personalăa părţii în faţa instanţei.
Reprezentarea judiciarăconvenţionalăa persoanelor fizice poate fi
făcutăprin mandatari aleşi şi prin avocaţi.
Potrivit art. 68 C. proc.civ., reprezentarea în justiţie în cauzele
civile este admisăşi prin mandatari convenţionali, neavocaţi, dar, în
1
Florea M\gureanu, Op.cit., p. 78.
 127

acelaşi timp, alin. 4 al aceluiaşi text restrânge întinderea acestui mandat,

pentru aceea căse exclude posibilitatea pentru mandatarul neavocat de a
pune concluzii orale în instanţă(decât prin avocat)1.
Deci, mandatarul neavocat poate face orice acte de procedură, cu
excepţia punerii de concluzii în faţa instanţei.
Există, însă, în Codul de procedurăcivilăşi unele derogări. Avem în
vedere situaţiile prevăzute în alineatele 5 şi 6 ale art. 68 C. proc.civ. care
stabilesc căasistarea de către avocat nu este cerutădoctorilor sau
licenţiaţilor în drept, când ei sunt mandatari în pricinile soţului sau
rudelor pânăla al 4-lea grad de rudenie inclusiv, sau la judecătorie, când
partea este reprezentatăprin soţ sau rudăpânăla al 4-lea grad inclusiv;
precum şi situaţia reglementatăde art. 70 C.proc.civ., care prevede cănu
este obligatorie asistarea reprezentantului de către un avocat atunci când
dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o dispoziţie
judecătorească.
În cazul în care părţile se prezintăîn instanţăprin mandatar, acestea
sunt obligate să-şi justifice dreptul de a sta în proces, în aceastăcalitate.
În art. 68 C. proc.civ. sunt cuprinse condiţiile privind forma
reprezentării.
În ipoteza în care dreptul de reprezentare este dat unui mandatar
neavocat, procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecatăsau
de reprezentare în judecatătrebuie făcutăprin înscris sub
semnăturălegalizată.
În ipoteza în care mandatarul este avocat, delegaţia avocaţialăţine
loc de procură2.
O altăcondiţie referitoare la forma reprezentării este prevăzutăîn
art. 112 C.proc.civ. potrivit căruia în cererea de chemare în
judecatătrebuie săse arate calitatea juridicăîn care părţile stau în proces,
atunci când nu stau în numele lor propriu. “Precizarea în cerere a
calităţii juridice a reprezentantului urmăreşte săasigure stabilirea
exactăa părţilor, pe care acesta le reprezintă, tocmai pentru căefectele
hotărârii judecătoreşti se produc numai faţăde părţi”3.
Procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecatăsau de
reprezentare este presupus a fi datăpentru toate actele judecătoreşti, chiar
dacănu cuprinde o dispoziţie expresăîn acest sens. Ea poate fi însăexpres
restrânsăla anumite acte procedurale sau la o anumităinstanţă.
În ceea ce priveşte actele de dispoziţie, precum şi recunoaşterea
privitoare la drepturile în judecată, renunţarea la acţiune sau la drept,
tranzacţiile, nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale (art. 69,
alin.1, C. proc.civ.).
§.2. Reprezentarea legalăşi convenţionalăa persoanelor juridice
a. Reprezentarea judiciarălegalăa persoanelor juridice
1
Ilie Stoenescu [i Savelly Zilbestein, Op.cit., p. 283.
2
Ilie Stoenescu [i Savelly Zilbestein, Op.cit., p. 285.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Op. cit., p. 337.
 128

Pentru a putea participa la viaţa juridică, prin încheierea de acte

juridice, este necesar ca persoana juridicăsăaibăcapacitate de exerciţiu,
adicăsăaibădesemnate organele de conducere care au dreptul săo
angajeze.
Textul de principiu în materia capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice este art. 35, din Decretul nr. 31/1954, al cărui cuprins este
următorul: “Persoana juridicăîşi exercitădrepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele
persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele
persoanei juridice însăşi. Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele
sale obligăînsăşi persoana juridică, dacăau fost îndeplinite cu prilejul
executării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag dupăsine şi răspunderea
personalăa celui ce le-a săvârşit, atăt faţăde persoana juridică, cât şi
faţăde cel de-al treilea1.
Organele de conducere sunt cele prevăzute în legile speciale sau
statutele care le reglementeazăorganizarea şi funcţionarea lor.
Este de subliniat importanţa participării persoanelor juridice prin
conducătorii lor, deoarce, aceastămodalitate de participare are
următoarele avantaje:
- organele de conducere înfăţişeazăîn proces însăşi persoana
juridică, putând face, în consecinţă, acte procesuale de dispoziţie;
- buna sau reaua credinţăa persoanelor juridice se apreciazăîn
persoana organului său;
- faptele ilicite săvârşite de organele de conducere,
angajeazărăspunderea directăa persoanei juridice
În cadrul procesului, reprezentanţii legali ai persoanelor juridice îşi
vor justifica aceastăcalitate prin indicarea actului prin care au fost numiţi
săconducăunitatea sua organizaţia cu personalitate juridică.
b. Reprezentarea judiciarăconvenţionalăa persoanei juridice - prin
intermediul jurisconsulţilor
Forma reprezentării convenţionale a persoanei juridice şi-a găsit
consacrarea prin Decretul nr. 143/1955, care se realizeazăprin intermediul
jurisconsulţilor care funcţioneazăîn cadrul oficiilor juridice sau al altor
unităţi.
Prin dispoziţiile art. 6, din Decretul nr.143/1955 se dispune: “ori
de câte ori unitatea nu se înfăţişeazăîn justiţie prin conducerea ei,
reprezentarea unităţii se face prin oficiul juridic”.
Justa înţelegere a obligaţiilor ce revin jurisconsultului
influenţeazăşi precizeazălimitele în care urmeazăsă-şi desfăşoare
mandatul ce îi este încredinţat.
În aceastăprivinţă, cât priveşte raporturile juridice dintre
jurisconsult şi persoana juridicăpe care o reprezintă, acestea sunt raporturi

1
Decretul nr. 31/1954, art.35.
 129

juridice de muncă, jurisconsultul şi persoana juridicăreprezentantăsunt

supuse normelor legislaţiei muncii (art. 15, Decretul nr.143/1955).
Este de observat cămandatul dat cu menţiunea generalăde
reprezentare în justiţie nu este suficient şi pentru îndeplinirea actelor de
dispoziţie. Asemenea acte, constituie o prerogativăa unităţii (art. 7,
Decretul nr. 143/1955). Este, totuşi, posibil ca jurisconsultul săfacăşi acte
de dispoziţie, dacăva primi o autorizare specialăîn acest sens.
Deci, în aprecierea limitelor de reprezentare judiciarăa
jurisconsultului este caracterul delegaţiei sale, care poate fi general
(pentru toate actele procedurale de administrare şi conservare ) sau
special (numai pentru actele de dispoziţie menţinate).
Trebuie săprecizăm că, pentru exercitarea căilor de atac, care
constituie de regulăo continuare a judecăţii, jurisconsulţii nu au nevoie de
o împuternicire specialăpentru a le exercita.
Titlul VI
Capitolul I
RECUNOA{TEREA, OCROTIREA, EXERCITAREA {I
APÃRAREA DREPTURILOR CIVILE SUBIECTIVE
1. Noţiuni generale cu privire la drepturile civile subiective
1. Raportul juridic civil: noţiune, caractere şi structură
Noţiunea de raport juridic civil
Majoritatea autorilor asociazănoţiunii de drept subiectiv, noţiunea
de raport juridic, considerând că, dreptul subiectiv al unei persoane şi
obligaţia corespunzătoare a alteia formeazăraportul juridic şi pot exista
numai în cadrul raportului juridic. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv şi
obligaţia sa corelativăalcătuiesc conţinutul oricărui raport juridic, care ia
naştere pe temeiul normei de drept, în virtutea unui fapt juridic care s-a
produs.
Raportul juridic civil este o relaţie socială- patrimonialăori
nepatrimonială- reglementatăde normele de drept civil1. Condiţia sine qua
non a raportului juridic civil o reprezintăreglementarea unei relaţii sociale
prin norme ce intrăîn conţinutul dreptului civil.
Caracterele raportului juridic civil
Ca orice raport juridic, raportul juridic civil este un raport social,
adicăun raport între oameni, priviţi fie individual - în calitate de persoane
fizice-, fie în colective-, în calitate de persoane juridice.
Conţinutul acestui caracter rezidăîn douăaspecte: pe de o parte, prin
reglementarea sa de către norma de drept civil, relaţia dintre oameni nu-şi
pierde trăsătura sa de a fi relaţie socialăşi, pe de altăparte, norma de drept
civil nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de
fiinţe sociale, dotate cu raţiune. Legea nu poate stabili reguli de
conduităpentru lucruri. Chiar în situaţiile în care se vorbeşte despre
1
Gh. Beleiu, Drept civil rom|n.Introducere `n dreptul civil. Subiectele dreptului
civil; Casa de Editur\ “{ansa”, Bucure[ti, 1992, p. 61.
 130

“regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita

oamenilor - ei între ei - cu privire la lucruri ori bunuri1.
Raportul juridic civil este în al doilea rând un raport voliţional.
Acest caracter trebuie înţeles astfel: o relaţie devine raport de drept civil
pentru căacest lucru s-a voit, de către legiuitor, atunci când a fost
adoptatănorma juridicăcivilă; caracterul fundamental al normei juridice -
de a fi voinţăde stat se transmite şi relaţiei sociale care este
reglementatăprin norma juridică.
Acest prim aspect al caracterului voliţional al raportului juridic
civil este comun tuturor raporturilor juridice.
Există, însă, şi un al doilea aspect - specific - pentru raporturile
juridice civile care izvorăsc din actele juridice civile. Astfel, actul juridic
înseamnămanifestare de voinţăîn scopul de a se produce efecte juridice.
Prin urmare, la aceastăcategorie de raporturi juridice civile, pe
lângăvoinţa exprimatăîn norma de drept civil care reglementeazăactul
juridic civil, existăşi voinţa autorului ori autorilor actului juridic
(dupăcum este vorba de actul unilateral ori cel bilateral).
Raportul juridic civil se caracterizeazăîn al treilea rând prin poziţia
de egalitate juridicăa părţilor. Egalitatea juridicăa părţilor este nu numai
metoda de reglementare a dreptului civil ci, în acelaşi timp, şi un caracter
propriu raportului juridic civil.
Conţinutul acestui caracter se exprimăîn nesubordonarea unei părţi
faţăde cealaltă. Acest caracter nu trebuie confundat cu principiul
fundamental al dreptului civil care este “principiul egalităţii în faţa legii
civile”2, întrucât, în cazul, “caracterului” este vorba de poziţia unei părţi
faţăde cealaltă- care este de nesubordonare -, pe când în cazul
“principiului” este vorba de poziţia subiectelor de drept civil faţăde legea
civilă. Totodatăacest caracter al raportului juridic civil nu trebuie înţeles
în sensul căsubiectele dreptului civil ar fi egale ca patrimonii sau că, în
orice raport civil, părţile ar avea un număr egal de drepturi subiective
civile şi de obligaţii.
Majoritatea raporturilor juridice civile, izvorăsc din acte juridice
sau din fapte juridice voluntare, au un caracter voliţional mai accentuat în
ce priveşte latura lor referitoare la voinţa părţilor, căci aceasta se
manifestăşi la naşterea raportului, creându-l, şi la reglementarea lui, nu
numai la realizarea conţinutului ca în celelalte raporturi juridice.
Structura raportului juridic civil
Trei sunt elementele raportului juridic civil:
- părţile sau subiectele raportului juridic civil, care sunt persoanele
fizice sau juridice titulare ale drepturilor şi obligaţiilor civile;

1
Acest aspect a fost excelent subliniat de Nicolae Titulescu, `n Observa]iuni
asupra reorganiz\rii facult\]ilor de drept, Bucure[ti, 1904, p. 47-48 (Gh. Beleiu,
Op.cit., not\ 2, p. 63)
2
Pentru detalii, Gh. Beleiu, Op.cit., p. 31.
 131

- conţinutul raportului juridic civil, care este dat de totalitatea

drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile;
- obiectul raportului juridic civil, care constăîn acţiunile ori
inacţiunile la care sunt îndrituite părţile ori pe care acestea sunt ţinute săle
respecte, cu alte cuvinte, acesta constăîn conduita pe care o pot avea ori
trebuie să o aibăpărţile.
2. Noţiunea de drept civil subiectiv şi structura sa
Noţiunea de drept civil subiectiv
Aşa cum am prezentat mai sus, prin conţinutul raportului juridic
civil se înţelege totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe
care le au părţile lui.
Dacădrepturile civile subiective formeazălatura activăa conţinutului
raportului juridic civil, obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă. Oricărui
drept subiectiv civil îi corespunde o obligaţie civilă.
Dreptul civil subiectiv este posibilitatea recunoscutăde legea
civilăsubiectului activ, în virtutea căruia, acesta poate, în limitele
dreptului şi moralei, săaibăo anumităcontuită, săpretindăo
conduităcorespunzătoare - sădea, săfacă, ori sănu facăceva - de la
subiectul pasiv, şi săceară, la nevoie, concursul forţei coercitive a
statului1.
Deci, elementele definitorii2 ale dreptului civil subiectiv sunt
următoarele:
- dreptul civil subiectiv este o posibilitate (putere ori facultate)3
recunoscutăde legea civilăsubiectului activ;
- în temeiul acestei posibilităţi, subiectul activ:
1. poate avea el însuşi, o anumităconduită, cum este cazul dreptului
absolut (real ori nepatrimonial);
2. poate pretinde o conduităcorespunzătoare, subiectului pasiv;
3. poate apela la concursul forţei de constrângere a statului, în caz
de nevoie.
Denumirea de “drept subiectiv” nu este folosităpentru a spune
căaceastăprerogativănu are o existenţăobiectivă, căexistănumai în
conştiinţa noastrăsau cănu poate exista independent de voinţa noastră, ci
pentru a arăta căea aparţine subiectului de drepturi şi a o opune
“dreptului obiectiv”, în înţelesul de disciplinăsocialăcu tot cuprinsul său
de reguli.
Privite din punct de vedere al relaţiilor ce existăîntre dreptul
obiectiv şi dreptul subiectiv, acesta din urmăeste considerat ca element al
raportului juridic şi se deosebeşte de capacitatea de folosinţăacordatăde
1
Gh. Beleiu, Op.cit., p.72.
2
Pentru o alt\ opinie cu privire la “caracteristicile” dreptului subiectiv a se vedea
T. Pop,, Tratat de drept civil, vol.I, p. 71.
3
Uneori, `nsu[i legiuitorul desemneaz\ “dreptul subiectiv”, prin cuv|ntul
“facultate” `n acest sens art. 41 alin.1 din Legea nr. 31/1990 privind societ\]ile
comerciale prevede: “Administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea
nu-l pot transmite dec|t dac\ aceast\ facultate li s-a acordat `n mod expres.”.
 132

lege, tuturor persoanelor, independent de participarea lor la anumite

raporturi juridice.
Raportul dintre dreptul subiectiv şi capacitatea de folosinţăse
reduce la raportul între posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii şi
realizarea acestei posibilităţi.
Capacitatea de folosinţăeste posibilitatea generalăpe care o au
persoanele de a avea drepturi şi obligaţii într-un raport concret.
Capacitatea nu este un drept subiectiv, ci conduita prealabilă, premisa
necesarăpentru naşterea unor asemenea drepturi1.
Dimpotrivă, dreptul subiectiv constituie realizarea concretăa
capacităţii abstracte, prin aceea cădătitularului său posibilitatea,
garantatăde lege, de a avea el însuşi sau de a obţine de la alţii o
anumităconduitădeterminată.
Spre deosebire de capacitatea de folosinţăpe care o au toate
subiectele de drept, drepturile subiective (şi obligaţiile corelative) nu se
nasc decât în persoana celor care iau parte la un anumit raport juridic, cu
condiţia, ca în speţă, săse fi realizat anumite fapte juridice.
Dreptul subiectiv presupune existenţa unui raport juridic civil între
cel ţinut de obligaţie şi titularul dreptului subiectiv.
Drepturile subiective civile şi obligaţiile care formeazăconţinutul
raporturilor juridice sunt legate între ele, fiecărui drept subiectiv
corespunzându-i o obligaţie şi invers.
Interesul şi voinţa - elemente ce formeazăstructura dreptului
subiectiv2
Problema structurii dreptului subiectiv a suscitat numeroase discuţii
în literatura juridică.
DupăSavigny, reprezentantul “teoriei voinţei” dreptul subiectiv
este o putere de voinţăapăratăşi totodatălimitatăde dreptul obiectiv.
Savigny defineşte dreptul subiectiv ca “o putere aparţinând unei
persoane, un domeniu unde domnesc voinţa sa... cu acordul nostru, al
tuturor”.
Windscheid considerădreptul subiectiv fie o putere de voinţă, fie o
suveranitate de voinţă, concedată, condiţionatăşi limitatăde dreptul
subiectiv.
Puterea de voinţăar consta în facultatea titularului dreptului de a
pretinde uneia sau mai multor persoane o anumităcomportare, săvârşirea
unui act sau o abţinere şi se impune persoanei sau persoanelor prin
folosirea mijloacelor de constrângere ale dreptului obiectiv.
Suveranitatea de voinţăs-ar referi la voinţa titularului dreptului de a
crea, modifica sau stinge acele drepturi. În afarăde faptul căWindscheid
face o distincţie artificialăîntre puterea de voinţăşi suveranitatea de
voinţă, concepţia celor doi autori apare criticabilăşi sub alte aspecte.
1
S. Ghimpu [i I. Grosu, Capacitatea [i reprezentarea persoanelor `n dreptul rom|
n, Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, 1960, p.11.
2
{tefan R\uschi [.a, Op.cit., p. 85 [i urm..
 133

Potrivit acestei concepţii titularul de drepturi nu trebuie

săaibăîntotdeauna o voinţăconştientă. Dar, copilul nou-născut şi alienatul
mintal sunt consideraţi subiecte de drepturi, deşi n-au o voinţăconştientă.
De asemenea, dacădreptul subiectiv nu ar fi decât o putere de voinţă,
dobândirea unui astfel de drept ar presupune, în mod necesar, voinţa de a
dobândi. Or, sunt totuşi cazuri în care o persoanădobândeşte drepturi
subiective chiar fărăsăştie. Astfel, moştenitorul dobândeşte prin
succesiune drepturile unei persoane pe data morţii, chiar dacăn-a luat
cunoştinţăde acest eveniment.
Teoria volitivăeste întemeiatăpe filosofia idealistăa lui Hegel şi ea
corespunde principiului liberei concurenţe şi al liberei iniţiative.
Într-o altăconcepţie, susţinutăîn principal de Ihering, dreptul
subiectiv este un interes juridiceşte ocrotit, şi anume interesul omului de
a-şi satisface nevoile vieţii. Substanţa dreptului subiectiv ar fi deci
interesul, fie el material sau moral. Interesul devine însădrept subiectiv
numai dacăintervine şi elementul formal al ocrotirii lui juridice.
Admiţând aceastăteorie, ar trebui săconsiderăm interes ceea ce este
socotit, ca atare, de subiectul de drepturi, adicăun interes psihologic, un
element legat de libera apreciere a titularului dreptului. Chiar dacăam
considera cătrebuie avut în vedere nu interesul subiectiv, psihologic,
concret, ci un interes obiectiv, abstract, general, încănu s-ar vedea în ce
fel satisfacerea interesului ar fi cu putinţă, fărăexercitarea unei voinţe.
A mai fost exprimat în literatura juridicăşi un punct de vedere
eclectic, unii autori analizând aceastăstructurăîn douăelemente
componente - interesul şi voinţa - unii acordând prioritate interesului, alţii
voinţei.
Analiza ştiinţificăa structurii dreptului subiectiv nu poate fi
însăfăcutăfărăa se ţine seama de faptul că, prin definiţie, dreptul subiectiv,
constituie o putere - putere recunoscutăvoinţei subiectului activ al
raportului juridic - săpretindăsubiectului pasiv al aceluiaşi raport o
anumităcomportare. Interesul subiectului activ explicăşi justificăputerea
ce i se recunoaşte titularului dreptului respectiv.
Dreptul obiectiv recunoaşte, pe de altăparte, voinţei, puterea de a
reprezenta şi apăra în anumite limite un interes al altuia. De aceea,
dacătitularul nu are voinţa conştientăsau suficient de maturăspre a avea
valoarea unei voinţe juridice, legea se îngrijeşte de ocrotirea interesului
lui, punând în slujba celui lipsit de capacitate de exerciţiu, voinţa unei alte
persoane. Interesul fiind, aşadar, ocrotit chiar recurgându-se la voinţa unei
alte persoane, înseamnăcăesenţial sau primordial în structura dreptului
subiectiv este interesul.
Recunoaşterea interesului ca element structural primordial al
dreptului subiectiv explicăşi faptul că, uneori, titularul dobândeşte dreptul
fărăsăo ştie.
 134

Aceastăconcepţie - cu ierarhia pe care o stabileşte, predominant

fiind interesul - apare ca fiind singura realist-ştiinţifică. Dreptul subiectiv,
nu poate fi redus, nici la voinţă, nici la interes. Puterea de
voinţăfărăinteres apare goalăde conţinut şi nu justificăocrotirea legii,
dupăcum interesul singur nu ar putea da substanţăunui drept fărăo
voinţăcare să-l valorifice, exercitând acest drept.
Teoria realist-ştiinţificăla care ne-am referit, ţine seama, de faptul
că, elementele dreptului subiectiv nu pot fi desprinse, într-o
anumităorânduire, de caracterul de clasăreprezentat de dreptul obiectiv
care ocroteşte drepturile subiective, cât şi de interesele de clasăîn cadrul
şi cu respectarea cărora are loc aceastăocrotire, prin punerea la dispoziţia
titularului dreptului subiectiv a mijloacelor de apărare adecvate - acţiunile
în justiţie.
§.2. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor civile
subiective
Recunoaşterea drepturilor civile subiective
În aceastăprivinţătrebuie sădeosebim între recunoaşterea lor
globală, generalăşi cea specială.
Recunoaşterea drepturilor civile subiective, în general, este
realizată, pentru persoana fizică, de către art. 1 din Decretul nr. 31/1954,
iar pentru persoana juridică, de către art. 2 din acelaşi act normativ.
Art.1 dispune:”Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt
recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi
culturale, în acord cu interesul obştesc1, potrivit legii şi regulilor de
convieţuire...”.
Iar potrivit art.2: “drepturile civile pe care le au, ca persoane
juridice, organizaţiile ..., precum şi organele de stat şi celelalte instituţii
de stat, întreprinderile şi organizaţiile economice de stat sau
cooperatiste, orice organizaţii... sunt recunoscute în scopul de a se
asigura creşterea neîncetatăa bunăstării materiale şi a nivelului cultural
al oamenilor...”.
Recunoaşterea specialăa drepturilor civile subiective este făcutăde
diferitele izvoare de drept civil, pe categorii ori specii, de asemenea
drepturi. Spre exemplu:
- Codul civil recunoaşte majoritatea drepturilor patrimoniale (reale
şi de creanţă), prin chiar reglementarea lor2;
- Decretul nr. 31/1954 reglementează, atributele de identificare
(nume şi domiciliu, pentru persoana fizică; denumire şi sediu, pentru
persoana juridică), drepturile personale nepatrimoniale: la onoare,
reputaţie, de autor, stare civilăetc.;

1
Dup\ Decembrie 1989 `n literatura juridic\ sintagma “interes ob[tesc” a fost
`nlocuit\ cu cea de “interes public”.
2
~n Cartea II, sunt reglementate drepturile reale principale, iar `n Cartea III, sunt
reglementate drepturile de crean]\.
 135

- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului

şi Convenţia internaţionalăprivind drepturile copilului recunosc, de
asemenea, o serie de drepturi subiective civile pentru persoana fizică1;
- Constituţia consacră, de asemenea, anumite drepturi fundamentale
ale cetăţeanului român care, însă, sunt drepturi subiective civile2.
Ocrotirea drepturilor civile subiective
Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil român este
cel al ocrotirii ori apărării drepturilor civile subiective. Acest principiu
este consacrat în art. 3, alin.1 din Decretul nr. 31/1954: “Drepturile civile
sunt ocrotite de lege”, precum şi în art. 26 din pact potrivit căruia:
“Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fărădiscriminare,
dreptul la o ocrotire egalădin partea legii” - şi, de asemenea, în art. 2,
pct. 1 din Convenţie”.
În cazul încălcării unui drept civil subiectiv, titularul său poate
chema în judecatăcivilăpersoana răspunzătoare de ştirbirea dreptului.
Instanţa competentă, investităcu soluţionarea pricinii civile, va da o
hotărâre judecătoreascăcare, dupăce rămâne definitivă, va putea fi pusăîn
executare silită, ajungându-se, astfel, la restabilirea dreptului subiectiv
civil nesocotit.
Deci, mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor civile subiective îl
reprezintă, obişnuit, procesul civil.
Pentru ocrotirea drepturilor civile subiective mai trebuie avut în
vedere şi cadrul legal special stabilit de către:
- Cap. III din Decretul nr. 31/1954 care reglementează: “Ocrotirea
drepturilor personale nepatrimoniale”;
- Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.
Principiile exercitării drepturilor civile subiective. Abuzul de drept.
Dreptul civil subiectiv - care este o posibilitate juridică- nu trebuie
confundat cu exercitarea lui - care este posibilitatea materializată.
În dreptul civil principiul este acela că, exercitarea unui drept civil
subiectiv nu este obligatorie, fiind lăsatăla rânduiala titularului.
Dreptul civil subiectiv înseamnănu numai posibilitatea unei
conduite, ci şi măsura acelei conduite. Tocmai această“măsură” cere
săprecizăm principiile care trebuie observate de către titularul unui drept
subiectiv cu ocazia exercitării dreptului său. Aceste principii sunt
următoarele:
- dreptul civil subiectiv trebuie exercitat numai potrivit cu scopul
lui economic şi social; dreptul civil subiectiv trebuie exercitat cu
respectarea legii şi moralei; dreptul civil subiectiv trebuie exercitat în
limitele sale.
Abuzul de drept
1
Pentru drepturile civile consacrate `n Pact, Gh. Beleiu, Drepturile civile ale
omului `n Rom|nia, `n R.R.D. nr. 10/1985, p. 3-12,.
2
I. Moraru, Drept Constitu]ional [i Institu]ii Politice, vol.II, Editura “Actami”,
Bucure[ti, 1995, p. 225 [i urm.
 136

Prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept subiectiv civil

cu încălcarea principiilor exercitării sale. Cu alte cuvinte abuzul de drept
apare atunci când exercitarea dreptului subiectiv civil se face:
- prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost
recunoscut;
- cu nesocotirea legii şi moralei; cu rea-credinţă;
- cu depăşirea limitelor sale (materiale ori juridice).
Modul obişnuit de sancţionare a abuzului de drept îl constituie
refuzul concursului forţei de constrângere a statului. Deci, organul de
jurisdicţie, constatând căeste în prezenţa exercitării abuzive a unui drept
subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, aşa cum a fost
formulată, iar dacăexerciţiul abuziv provine de la pârât, în apărarea sa, va
înlătura o astfel de apărare.
Neîndoielnic, atunci când abuzul de drept se concretizeazăîntr-o
faptăilicităcauzatoare, de prejudiciu, va interveni şi răspunderea faţăde cel
vătămat într-un drept al său.
Deci, reprimarea abuzului de drept, în domeniul dreptului civil, se
realizeazăfie pe calea pasivăa refuzului “ocrotirii” unui drept exercitat
abuziv, fie pe calea ofensivă, a unei acţiuni în răspunderea civilă,
formulatăde persoana vătămatăprintr-o faptăce conţine exerciţiul abuziv
al dreptului.
În domeniul dreptului procesual civil s-au semnalat în practica
judiciarăcazuri de folosire abuzivăa drepturilor procesuale în ceea ce
priveşte efectuarea de către părţi a unor acte de dispoziţie şi folosirea
căilor de atac.
Decizia Tribunalului Suprem nr.12/18.12. 1958 precizeazăcă,
dreptul nostru procesual civil recunoaşte ca un principiu fundamental
dreptul de dispoziţie al părţilor, care se poate exercita atât cu privire la
drepturile materiale deduse judecăţii, cât şi cu privire la exerciţiul
facultăţilor procesuale pe care legea le pune la îndemâna părţilor.
Folosirea acestor drepturi nu se face însăabuziv în scopul eludării legii
sau pentru a obţine foloase nelegitime.
Instanţele noastre judecătoreşti au aplicat sancţiuni diferite în caz
de depăşire a limitelor de exercitare a drepturilor civile şi procesual-
civile:
- sancţiunea lipsirii de ocrotire a dreptului invocat când acest drept
a fost folosit în alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut; sancţiunea
interzicerii unui anumit mod de exercitare a dreptului; respingerea
mijlocului de apărare; obligarea titularului dreptului la încetarea săvârşirii
faptelor în care se caracterizeazăexerciţiul abuziv; repararea pagubei
materiale cauzate etc.
§.3. Apărarea drepturilor civile subiective pe cale de acţiune în
justiţie.
 137

Din definiţia pe care am dat-o mai sus dreptului civil subiectiv,

rezultăcă, unul dintre elementele dreptului civil subiectiv îl constituie
posibilitatea de a recurge, în caz de nevoie, al forţa de constrângere a
statului.
Deci, în cazul în care dreptul civil subiectiv este contestat sau
încălcat, titularul său are posibilitatea de a recurge la forţa de
constrângere a statului, adică, la activitatea special reglementatăa
organelor de stat competente - organele de jurisdicţie - desfăşuratăîn
vederea realizării scopului pentru care drepturile încălcate sau nesocotite
au fost recunoscute titularilor lor1.
Rezultă, aşadar, cădreptul civil subiectiv nesocotit nu-şi găseşte
protecţia în caz de încălcare în cadrul dreptului material, ci este nevoie de
a se recurge la normele dreptului procesual, mijlocul practic fiind
acţiunea civilă.
Titularii drepturilor civile nesocotite au dreptul de a se adresa, în
calitate de reclamanţi, instanţelor de judecatăcompetente. Acestea
cerceteazăacţiunea reclamantului, pe baza dovezilor administrate de către
părţi şi a dovezilor ordonate de către instanţăprin exercitarea rolului ei
activ, spre a constata dacăacţiunea corespunde adevărului obiectiv sau nu.
Dupăadministrarea dovezilor şi dezbaterea procesului sub toate
aspectele sale, instanţa judecătoreascăse pronunţăprintr-o hotărâre de
admitere în total sau în parte, ori de respingere a acţiunii. Dacămembrii
completului de judecatăajung la convingerea intimăcăacţiunea este
întemeiatăşi corespunde adevărului obiectiv, instanţa recunoaşte, prin
hotărârea ce o dă, dreptul reclamantului şi obligăpe pârât să-şi
îndeplineascăobligaţiile corespunzătoare dreptului nesocotit.
În activitatea instanţelor de judecatăşi a celorlalţi participanţi la
proces se nasc anumite raporturi procesual civile. Raporturile procesuale
civile sunt acele raporturi care se stabilesc în cazul ivirii necesităţii de a
realiza sau apăra pe cale judiciarăun drept sau un interes civil, între acele
organe şi persoane ce iau parte la proces.
În relaţia dintre raportul juridic de fond şi raportul juridic procesual
(formă), baza, o constituie întotdeauna, raportul juridic de drept material.
Raporturile procesual civile nu pot preexista raporturilor civile de
drept material, ele se nasc pe baza acestora şi au drept scop realizarea,
consolidarea sau desfiinţarea lor. Pentru a se ajunge la aceasta însă, art.
109 C. proc.civ. prevede că: “Oricine pretinde un drept împotriva unei
alte persoane trebuie săfacăo cerere înaintea instanţei competente”.
deducem, de aici, că, cererea de chemare în judecatăconstituie un act de
procedurăcare leagăinstanţa creând raporturi procesuale între părţi.
Apărarea drepturilor subiective prin intentarea acţiunii în justiţie
prezintăunele caractere specifice în procesul civil român, în sensul că, s-a

1
D. Radu, Op.cit., p. 20.
 138

lărgit sfera persoanelor îndrituite a intenta acţiuni şi la alte persoane decât

titularii drepturilor.
Astfel, procurorul poate introduce orice acţiune civilă, cu excepţia
celor strict personale (art. 45 alin.1, C. proc.civ.)., autoritatea
tutelarăpoate sesiza instanţa în cazul unor cereri ce vizeazăîn primul rând
ocrotirea minorilor, un cerc larg de organe şi persoane pot cere punerea
sub interdicţie (art. 143 C. fam.). De asemenea, potrivit art. 81 din Cod
fam., părinţii fireşti ai înfiatului, instituţiile de ocrotire, autoritatea
tutelarăşi orice organe ale administraţiei de stat vor putea cere instanţei
judecătoreşti desfacerea înfierii1 dacăaceasta este în interesul înfiatului.
Potrivit Decretului nr. 31/1954, cel care a suferit o atingere a unui
drept personal nepatrimonial poate cere instanţei judecătoreşti săordone
încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere acestui drept şi, totodată,
săoblige pe autorul faptei săvârşite fărădrept săîndeplineascăorice măsuri
socotite necesare de către instanţăspre a ajunge la restabilirea dreptului
atins.
Odatăcu adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 92/1992 şi a
contenciosului administrativ s-a creat posibilitatea ca persoanele fizice şi
juridice săpoatăataca actele organelor administrative. Astfel, art. 1 din
aceastălege prevede: “Orice persoanăfizicăsau juridicădacăse
considerăvătămatăîn drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act
administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi
administrative de a-i rezolva cererea referitoare al un drept recunoscut
de lege, se poate adresa instanţei competente pentru anularea actului,
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost
cauzată”.
§.4. Noţiunea de acte procedurale şi conţinutul acestora
1. Consideraţii generale
Mijlocul de restabilire a drepturilor încălcate sau de apărare a celor
contestate este cercetarea şi rezolvarea în sentinţa de judecatăa litgiilor
care ating drepturile şi interesele persoanelor fizice ori juridice.
Pentru ca instanţa să-şi poatăatinge scopurile de realizare a justiţiei
în domeniul litigiilor de drept civil, legea stabileşte o
formăprocesualăcivilă, denumităprocesul civil.
Procesul civil reprezintăactivitatea desfăşuratăde instanţă, părţi,
organul de executare şi alte organe sau persoane în vederea realizării ori
stabilirii drepturilor sau intereselor civile deduse judecăţii şi executării
silite a hotărârilor judecătoreşti ori a altor titluri executorii conform
procedurii stabilite de lege2. Aceastăactivitate trebuie săse concretizeze în
anumite acte de procedurăpe care le fac toţi participanţii la procesul civil.

1
Termenul de “`nfiere” din Codul familiei [i din orice acte normative a fost
`nlocuit cu termenul de “adop]ie”, prin Legea nr. 48/1991 pentru completarea [i
modificarea unor dispozi]ii legale privind `nfierea.
2
V. M. Ciobanu, Op.cit., p. 148.
 139

Încercându-se săse stabileascăo corelaţie între forma proceduralăşi

actul de procedură, s-a arătat căforma de procedurăeste ceea ce legea
prescrie, iar actul de procedurăar fi forma adusăla îndeplinire1.
Deoarece. prin mijlocirea actelor de procedură, procesul civil ia
naştere, se desfăşoarăşi se sfărşeşte, legea reglementeazăîn mod precis şi
detaliat forma acestor acte, condiţiile în care ele trebuie îndeplinite şi
sancţiunea încălcării dispoziţiilor legale.
Regulile procedurale, obligatorii atât pentru părţi, cât şi pentru
instanţă, urmăresc mai multe scopuri:
1. unele asigurădreptul de apărare al părţilor, cum sunt cele
privitoare la conţinutul cererii de chemare în judecatăşi al întâmpinării;
2. altele tind săîmpiedice sicana, de exemplu, obligaţia pentru
pârât, de a ridica excepţiile privitoare la forma acţiunii la prima zi de
înfăţişare;
3. altele proteguiesc părţile împotriva nepriceperii sau uşurinţei
judecătorului cum ar fi cele referitoare la întocmirea dispozitivului
hotărârii de a se face pronunţarea, la obligativitatea motivării hotărârii
etc.
2. Definirea actului de procedurăşi condiţiile pentru îndeplinirea lor
Putem defini actul de procedurăca fiind orice act făcut pentru
declanşarea procesului, în cursul şi în cadrul procesului civil, de către
instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la proces, legat de
activitatea procesualăa acestora.
Formele procedurale sunt stabilite de lege, care aratăîn ce condiţii
şi în ce termene trebuie efectuate actele de procedură. Întrucât fiecare act
de procedurăse face în condiţii şi termene diferite, vom face referire
numai la regulile cu caracter general.
O primăregulăeste aceea potrivit căreia actul de procedurătrebuie
săîmbrace forma scrisă. Forma scrisăeste necesarăpentru că, astfel se
poate uşor dovedi existenţa actelor de procedurăşi se asigurăconservarea
lor.
Este, însăimportant de reţinut că, deşi, în mod obişnuit prin act de
procedură, se înţelege înscrisul menit a constata îndeplinirea formei de
procedură, existăşi cazuri când actele de procedurănu se materializeazăîn
scris, legea însăşi autorizând ca ele săpoatăfi îndeplinite şi verbal2. Pânăla
următotuşi, consemnarea lor de către instanţă, în procese-verbale sau
încheieri, asigură, în mod indirect, constatarea lor în forma scrisă.
O a doua regulăeste aceea potrivit căreia actul de procedurătrebuie
sărelateze în chiar cuprinsul său faptul căcerinţele legii au fost
îndeplinite. În legăturăcu aceastăregulă, în practicăs-a decis, în privinţa
cuprinsului actului, căel nu poate fi completat cu probe extrinseci, fie

1
E. Herovanu, Principiile procedurii juridice, Bucure[ti, 1932, p. 76-77.
2
~n acest sens, art. 82, C. proc.civ. [i art. 272 alin.2 C. proc.civ.
 140

căeste vorba de înscrisuri, martori sau prezumţii1. Nu mai puţin însăîn

cazurile expres prevăzute de lege o menţiune expresăcare ar lipsi poate fi
înlocuită, în aplicarea principiului echipolenţei, cu o altămenţiune
făcutăîn actul respectiv.
O a treia regulăpe care astăzi o reţin tot mai mulţi autori2, este
aceea, potrivit căreia, toate actele de procedurătrebuiesc îndeplinite în
limba română. În acest sens, art. 13 din Constituţia României consacrăca
limbăoficială, limba română, iar art. 127 alin.1, făcând aplicarea acestui
principiu, precizeazăcă: “procedura judiciarăse desfăşoarăîn limba
română” (ca de altfel şi Legea nr. 92/1992 în art.6).
Principiul egalităţii nu este înfrânt de vreme ce art. 127 alin.2 din
Constituţie prevede dreptul de a recurge la interpret pentru a cunoaşte
actele şi lucrările dosarului, a vorbi în instanţăşi a pune concluzii.
Legiuitorul prevede şi sancţiunea ce loveşte actele de
procedurăîntocmite cu nerespectarea condiţiilor legale. Cea mai
importantăsancţiune pentru încălcarea normelor procedurale este nulitatea
actului. Nulitatea lipseşte actul în totul sau în parte de efectele sale fireşti
şi opereazăuneori de drept, iar alteori la cererea părţii interesate.
§.5. Părţile litigante în procesul civil
1. Determinarea noţiunii de parte în procesul civil
Codul de procedurăcivilăutilizeazăfrecvent noţiunile de “parte”,
“reclamant” şi “pârât”, fărăa preciza însăconţinutul acestora.
În concepţia legiuitorului, stabilirea conţinutului noţiunii de parte
revine literaturii de specialitate şi practicii judiciare.
Determinarea conţinutului noţiunii de parte în procesul civil
prezintăo importanţăteoreticăşi practicăconsiderabilă, întrucât părţile
dobândesc unele drepturi procesuale pe care legislaţia noastrănu le
recunoaşte altor participanţi. De asemenea, părţile sunt acelea care
determinăpractic cadrul în care urmeazăsăse desfăşoare întreaga
procedurăjudiciară, iar hotărârea judecătoreascăpronunţatăva produce
efecte, în principiu, numai faţăde părţile din proces.
Noţiunea de parte în procesul civil este analizatăuneori în lumina a
douăaccepţiuni: într-o accepţiune materială şi într-o accepţiune
procesuală3.
În prima accepţiune, în procesul civil, părţile între care se
soluţioneazălitigiul, sunt cel mai adesea, subiecţii raportului juridic de
drept substanţial. Se considerăcă, au calitatea de părţi în procesul civil
numai titularii drepturilor şi obligaţiilor care formeazăconţinutul
raportului dedus judecăţii.
1
~n acest sens, Tribunalul Suprem, col.civ., dec.nr. 141/1953, `n J.N. nr. 1/1953,
p. 117.
2
~n acest sens, G. Boroi, D. R\descu, Codul de procedur\ civil\, comentat [i
adnotat, Editura “ALL”, 1995, p. 140; I. Deleanu,Tratat de procedur\ civil\ , vol.I,.
Editura “Europa Nova”, Bucure[ti, 1995, p. 227.
3
D. Radu, Op.cit., p. 111.
 141

Trebuie arătat căaccepţiunea materialăa noţiunii de parte în

procesul civil prezintăimportanţănumai din punct de vedere teoretic
pentru a deosebi, poziţia procesualăa părţilor principale - reclamant şi
pârât - de poziţia procesualăa unor organe de stat care devin părţi în
procesul civil.
În accepţiunea procesualăa noţiunii de parte se considerăcă, poate
dobândi calitatea de parte, orice persoanăcare afirmăun interes propriu în
procesul civil, în confruntarea sau cu o altăpersoană.
Codul de procedurăcivilănu ne sugereazăfolosirea noţiunii de parte
în mai multe accepţiuni. Dimpotrivă, o serie de texte ale Codului de
procedurăcivilăutilizeazăconceptul de “parte”, precum şi expresiile de
“reclamant” şi “pârât”, în accepţiunea lor procesuală. Sunt edificatoare,
în acest sens, dispoziţiile art. 41 C. proc.civ. potrivit cărora: “Orice
persoanăcare are folosinţa drepturilor civile poate săfie parte în
judecată”. În consecinţă, nu este necesar pentru a dobândi calitatea de
parte în procesul civil, ca o persoanăsăfie şi titulara unui drept sau unei
obligaţii care formeazăconţinutul raportului juridic de drept substanţial.
Noţiunea de parte în procesul civil este consideratăşi în practica
judiciarăca având un conţinut strict personal.
Astfel, fosta noastrăinstanţăsupremăprintr-o decizie de speţă,
pronunţatăde completul special format din şapte judecători, a statuat că:
“Prin parte se înţelege persoana care a acţionat în justiţie şi aceea
împotriva căreia s-a acţionat, precum şi succesorii lor în drepturi”1, sau
mai sugestiv, printr-o altăhotărâre, pronunţatăcu prilejul soluţionării unei
contestaţii în anulare, că: “Prin parte în acest sens, precum şi în înţelesul
normelor de drept procesual civil, în general, se înţelege persoana care a
sesizat instanţa sau împotriva căreia s-a formulat o cerere în justiţie”2.
2. Condiţiile pentru a putea fi parte în procesul civil
În mod necesar participanţii la procesul civil sunt organul
jurisdicţional, reclamantul şi pârâtul, dar, uneori, pot şi trebuie săse
implice şi alte organe sau persoane cum ar fi: organul de executare,
procurorul, martorii, experţii, avocaţii, terţele persoane etc.
Pentru ca o persoanăfizicăsau juridicăsăpoatăfi parte într-un proces
civil, o mare parte a autorilor3 considerăcătrei sunt condiţiile care
trebuiesc îndeplinite:
- capacitatea procesuală,
- calitatea şi,
- interesul.
În procesul civil, poate fi parte doar persoana capabilăde a avea
drepturi şi obligaţii procesuale, adicănumai persoana care se bucurăde
capacitate procesualăde folosinţă. Condiţia capacităţii procesuale este

1
Tribunalul Suprem, Decizia nr. 94/1978 `n R.R.D. nr.4/1979, p. 54.
2
Tribunalul Suprem, sec.civ., dec.nr. 1061/1978, R.R.D. nr.1/1979, p. 52
3
V. Negru [i D. Radu, Op.cit., ,p.44
 142

statornicăîn cap.I. al titlului II din Codul de procedurăcivilăintitulat:

“Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale”.
Capacitatea procesualăde folosinţănu este altceva decât un aspect al
capacităţii civile1. Conţinutul capacităţii de folosinţăeste determinat de
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor al căror subiect poate fi o persoană,
inclusiv toate drepturile şi obligaţiile procesuale.
Capacitatea de folosinţă, fiind o însuşire esenţialăşi
inerentăpersoanei fizice, se dobândeşte odatăcu naşterea2 şi
înceteazănumai la moartea acesteia, sau la data morţii stabilităprin
hotărâre judecătorească.
Întinderea capacităţii de folosinţăa persoanelor juridice este
determinatăde principiul specialităţii potrivit căreia acestea nu pot avea
alte drepturi decât acelea care corespund scopului lor, stabilit prin lege,
actul de înfiinţare sau statut.
Dispoziţiile art. 41 şi 42 din Cod proc.civ. fac distincţie între
capacitatea procesualăde folosinţăşi capacitatea de exerciţiu (capacitatea
de a sta în judecată).
Aşadar, în timp ce capacitatea de a fi parte în procesul civil este
recunoscutătuturor persoanelor fizice fărănici o deosebire capacitatea de a
sta în judecatăeste recunoscutănumai persoanelor care au exerciţiul
drepturilor lor3.
Lipsa capacităţii procesuale de folosinţăpoate fi invocatăde oricare
dintre părţi, de procuror şi de instanţa din oficiu, în orice fazăa procesului
civil. Sancţiunea lipsei capacităţii de a fi parte în procesul civil nu poate
conduce decât la respingerea acţiunii4, întrucât persoana în cauzănu are
folosinţa unui anumit drept civil.
O condiţie importantăpentru ca o persoanăfizicăsau
juridicăsădevinăparte în procesul civil, o constituie calitatea procesuală.
În literatura juridică, noţiunea de calitate este utilizatăfrecvent, ca având
mai multe înţelesuri. Literatura procesualăînsă, utilizeazănoţiunea de
calitate, cel mai adesea în douăînţelesuri5.
Într-o primăaccepţiune, prin calitate procesualăse exprimămodul de
participare a părţilor în procesul civil. Astfel, o persoanăpoate participa
într-un proces civil în nume propriu sau în calitate de reprezentant al altei
persoane. În aceastăaccepţiune, calitatea nu reprezintăo condiţie pentru ca
persoana fizicăsau juridicăsădevinăparte în procesul civil.
Într-o a doua accepţiune, prin calitate procesualăse înţelege
îndreptăţirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea

1
D. Radu, Op.cit., p. 187.
2
Drepturile copilului sunt recunoscute chiar de la data concep]iei, cu condi]ia ca
el s\ se nasc\ viu (art. 7 din Decretul nr.31/1954).
3
D. Radu, Op.cit., p. 164; I. Stoenescu [i S. Zilberstein, Op.cit., p. 294-295.
4
D. Radu, Op.cit., p. 196; V. Negru [i D. Radu, Op.cit., p. 48.
5
D. Radu,Op.cit., p.176-177; E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare,
Bucure[ti, 1932, vol.I, p. 168-169.
 143

judiciară. Definităastfel, calitatea procesualăconstituie o

cerinţănecesarăpentru ca o persoanăsădevinăparte în procesul civil.
Calitatea procesualăridicăproblema precizării persoanei care are
îndreptăţirea de a participa în procesul civil, determinarea calităţii
procesuale a părţilor este denumitălegitimarea procesuală(în ştiinţa
dreptului procesual civil).
“Prin noţiunea de calitate juridicăprocesualăurmeazăsăînţelegem
atât îndreptăţirea unei anumite persoane de a reclama în justiţie, cât şi
obligaţia unei alte persoane de a răspunde faţăde pretenţiile ridicate
împotriva sa”1.
Din aceastădefiniţie, rezultăcă, legitimitatea procesualăpoate fi
activăsau pasivă. Legitimitatea procesualăactivăimplicăjustificarea
calităţii de reclamant, iar legitimarea procesualăpasivăpresupune
justificarea calităţii de pârât. Sarcina justificării calităţii procesuale atât
active cât şi pasive revine reclamantului. Legitimitatea procesualăse
determinădupăîmprejurările de fapt sau de drept expuse de reclamant în
cuprinsul cererii de chemare în judecată.
În ipoteza în care părţile din procesul civil sunt chiar titulare ale
drepturilor şi obligaţiilor care formeazăconţinutul raportului juridic dedus
în justiţie se poate produce şi o transmisiune a calităţii procesuale.
Aceastătransmisiune poate avea loc în temeiul legii (transmisiune legală)
sau în baza acordului dintre una din părţi şi o terţăpersoană(transmisiune
convenţională).
Lipsa calităţii procesuale constituie o excepţie de fond care poate fi
invocatăîn tot cursul judecăţii şi ea conduce la respingereea acţiunii2.
A treia condiţie pe care trebuie săo îndeplineascăo
persoanăfizicăsau juridicăpentru a putea fi parte într-un proces civil este
justificarea unui interes.
Deşi, aceastăcondiţie nu este prevăzutăexpres în Codul de
procedurăcivilă, literatura de specialitate3 şi practica judiciară4 sunt
unanime în a recunoaşte că, interesul reprezintăo condiţie generalăce
trebuie săfie îndeplinităîn cadrul oricărui proces civil.
Interesul trebuie justificat de partea care formuleazăcereri în
procesul civil. Cealaltăparte, instanţa din oficiu sau procurorul pot invoca
excepţia lipsei de interes, excepţie care atunci când este admisăduce la
respingerea cererii.
La aceeaşi consecinţă, de respingere a demersului procedural
respectiv, se va ajunge şi atunci când interesul nu întruneşte cerinţele
necesare.
Interesul trebuie săfie juridic şi legitim, ceea ce înseamnăcăel
trebuie săfie în concordanţăcu legea şi cu regulile de convieţuire socială.
1
D. Radu,Op.cit., p. 173.
2
Tribunalul Suprem, col.civ. dec.nr. 624/1955, `n C.D./1955, vol.II, p. 196.
3
D. Radu,Op.cit., p. 164; E. Herovanu, Op.cit., p. 151-154.
4
Tribunalul Suprem, col.civ. dec.nr. 746/1955, `n C.D/1955, vol.II, p. 269.
 144

Interesul trebuie săfie născut şi actual, adicăsăexiste atunci când se

declanşeazărespectivul demers procedural.
Interesul trebuie săfie direct şi personal, în sensul căfolosul urmărit
prin cererea de chemare în judecatăva aparţine titularului acestuia.
§.6. Principiul disponibilităţii în procesul civil
1. Noţiunea de disponibilitate
Procesul civil are drept obiect un raport litigios de drept civil
material. Particularitatea prin care dreptul civil se deosebeşte de alte
ramuri de drept constă, în special, în aceea căsubiectul dreptului civil se
bucurăde o anumitălibertate de voinţă(dispoziţie), arătatăde lege, cu
condiţia, ca aceastălibertate de a dispune sănu încalce interesele statului
sau ale altor subiecte de drept.
În procesul civil, dreptul părţii de a hotărî pornirea procesului, de a
dispune de obiectul acestuia şi de mijloacele sale de apărare se numeşte
disponibilitate.
Prin obiect al procesului, se înţelege, dreptul material al părţilor
litigante, născut din raportul de drept civil dedus judecăţii. Or, este ştiut
că, drepturile civile conferăsubiectului lor o anumitălibertate de
dispoziţie, în acord cu interesul general, potrivit legii şi regulilor de
convieţuire socialăşi cu respectarea intereselor legale ale altor subiecte de
drept. Principiul disponibilităţii este determinat deci, sub acest aspect, de
însăşi disponibilitatea obiectului procesului, adicăa dreptului material pe
care îl apără.
Prin mijloace procesuale, se înţeleg, mijloacele acordate părţilor
litigante prin lege pentru apărarea drepturilor lor materiale. De vreme ce,
însă, subiectul acestor drepturi poate dispune de ele, înseamnăimplicit
căva putea dispune şi de mijloacele de apărare a lor. Deci, sub acest
aspect, principiul disponibilităţii procesului civil este tot o consecinţăa
disponibilităţii obiectului acestui proces.
Principiul disponibilităţii este specific procesului civil. În opoziţie
cu acesta, procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii, în sensul
că, de regulă, pornirea procesului penal şi efectuarea actelor necesare
desfăşurării acestuia, inclusiv executarea hotărârii, se îndeplinesc din
oficiu, independent de voinţa persoanelor vătămate prin infracţiune.
2. Conţinutul disponibilităţii
În conţinutul său principiul disponibilităţii cuprinde următoarele
drepturi:
- dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil.
Instanţa judecătoreascănu se învesteşte, de regulă, din oficiu, nu
porneşte ea procesul, ci este necesar ca ea săfie sesizatăcu o cerere de
chemare în judecată(art. 109 C. proc.civ.). Sesizarea o face, de regulă,
titularul dreptului subiectiv, în măsura în care dreptul este încălcat ori
contestat sau cel care-şi poate realiza interesul numai pe calea justiţiei.
 145

În procesul civil român însădisponibilitatea nu este exclusivă,

adicălegea recunoaşte legitimare procesualăşi altor persoane sau organe.
De exemplu, procurorul poate introduce orice acţiune civilă, cu excepţia
celor strict personale (art. 45 alin. 1 Cod proc.civ.), autoritatea
tutelarăpoate sesiza instanţa în cazul unor cereri ce vizeazăocrotirea
minorilor, un cerc larg de organe şi persoane pot cere punerea sub
interdicţie (art. 143 C. fam.).
Pe de altăparte, existătotuşi situaţii când instanţa acţioneazădin
oficiu: acţiunea civilăse porneşte şi se exercitădin oficiu când persoana
vătămatăeste lipsităde capacitate de exerciţiu ori are capacitate de
exerciţiu restrânsă(art. 17 Cod proc.penală.); instanţa de divorţ se
pronunţădin oficiu cu privire la încredinţarea copiilor minori şi stabilirea
contribuţiei părinţilor la întreţinerea acestora (art. 42 Cod fam.); punerea
sub interdicţie sau ridicarea acesteia se poate face şi din iniţiativa
instanţei (art. 143 şi 151 Cod fam. raportate la art. 115 C. fam.).
- dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecatăsau
ale apărării
Limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care
stabileşte cadrul procesual, persoanele care sunt chemate în judecatăşi
obiectul, adicăceea ce pretinde prin cerere.
Posibilitatea de a lărgi sfera subiectivăa procesului o au numai
părţile, reclamantul şi pârâtul, sub forma chemării în garanţie şi arătării
titularului dreptului, ori chiar terţele persoane sub forma intervenţiei
voluntare. Instanţa poate cel mult, în virtutea rolului activ, săpunăîn
discuţia părţilor, necesitatea introducerii în proces şi a altor persoane1.
Cât priveşte obiectul, de asemenea, instanţa este ţinutăde cererea
reclamantului, neputându-i depăşi limitele, deoarece, obligaţia instanţei
de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut, constituie garanţia
aplicării principiului disponibilităţii2. Dacăînsăformulările reclamantului
sunt improprii şi nu se poate determina exact obiectul, instanţa este
obligată, în baza rolului activ, săsolicite precizarea necesară, asigurându-
se şi în acest mod respectarea principiului disponibilităţii3. Sau, în
aplicarea aceluiaşi rol activ, instanţa are obligaţia de a atrage atenţia
reclamantului căo rezolvare completăa cererii sale impune modificarea
obiectului4.
Instanţa nu este ţinutăînsăde temeiul juridic al cererii, având
posibilitatea, ca dupăpunerea în discuţia părţilor, săschimbe calificarea
juridicăpe care o dăreclamantul cererii sale5.

1
Tribunalul Suprem, sec.civ., dec,nr. 1330/1982, `n R.R.D. nr.8/1983, p. 57.
2
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.1485/1968, `n R.R.D. nr.3/1969, p. 167.
3
Trib. Suprem, sec.civ.,dec.nr. 959/1979, `n R.R.D. nr.11/1979, p. 62.
4
Trib. Jud. Bra[ov, dec.civ.nr. 1385/1982, `n R.R.D. nr.6/1983, p. 55.
5
Nu se va putea `ns\ transforma din oficiu o cerere de drept comun `n cererea
de ordonan]\ pre[edin]ial\ - Trib. jud. Hunedoara, dec.civ.nr. 320/1985, `n R.R.D.
nr.10/1985, p. 67.
 146

Limitele apărării sunt determinate de pârât, numai el fiind

îndreptăţit săstabileascăcondiţiile şi mijloacele prin care va răspunde
cererii reclamantului. Instanţa nu poate decât, în baza rolului activ, să-i
atragăatenţia asupra drepturilor procesuale pe care le are.
- dreptul de a renunţa la judecatăsau la dreptul subiectiv, dreptul de
achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie
Faptul căprocesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii,
permite părţilor ca prin acte de dispoziţie, săintervinăîn cursul obişnuit al
procesului. Astfel, reclamantul poate renunţa la judecatăsau chiar la
dreptul subiectiv dedus judecăţii, pârâtul poate achiesa la pretenţiile
reclamantului, ori, în sfârşit, ambele părţi pot cădea de acord
săstingălitigiul printr-o tranzacţie.
Aceste drepturi existăchiar dacăprocesul a fost pornit de o
altăpersoanădecât titularul dreptului, deoarece, acesta va fi introdus în
proces (art., 45 alin.2 C. proc.civ.).
Cu privire la toate actele de dispoziţie, trebuie subliniat că,
disponibilitatea nu este absolută. Instanţa, în baza rolului activ, va supune
controlului său, actele de dispoziţie ale părţilor, şi nu le va da curs, ci va
continua judecata, dacăurmăresc eludarea unor norme imperative1.
- dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în calea de
atac exercitată
Partea care a pierdut procesul în faţa unei instanţe este
îndreptăţităsăo atace prin căile legale de atac, dar poate şi săachieseze la
hotărârea pronunţată, fie în mod expres, declarând că, renunţăla calea de
atac, fie în mod tacit, executând de bunăvoie hotărârea.
Dar, acest aspect al disponibilităţii poate şi el limitat, deoarece
legea recunoaşte uneori, legitimarea activăîn exercitarea căilor de atac şi
altor organe. Este vorba în primul rând de procuror, care fie căa participat
sau nu la judecată, poate folosi, în condiţiile legii, căile de atac (art. 45,
alin.3, C. proc.civ.).
- dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti
Partea care a câştigat definitiv procesul are interesul
săcearăpunerea în executare silităa hotărârii judecătoreşti, dacădebitorul
nu-şi executăde bunăvoie obligaţia. Dar, în virtutea principiului
disponibilităţii, aceastăparte, poate şi sărenunţe la executare.
{i acest aspect al disponibilităţii este însăuneori atenuat. Astfel,
potrivit art. 45 alin.3 C. proc.civ., procurorul poate şi el cere punerea în
executare a hotărârii.
Aşadar, în cadrul procesului civil, părţile litigante au posibilitatea
ca prin actele lor de voinţă, sădispunăatât de obiectul procesului cât şi de
mijloacele procesuale pe care legea le recunoaşte în vederea apărării
drepturilor lor.

1
C.S.J., sec.civ., dec.nr. 552/1990, `n Dreptul nr. 1/1991, p.70.
 147

Actele de voinţăale părţilor litigante privind drepturile materiale

supuse judecăţii ori mijloacele procesuale recunoscute pentru promovarea
în condiţii normale a drepturilor lor sunt acte de dispoziţie1.
Printre actele de dispoziţie ale părţilor reglementate de Codul civil
şi Codul de procedurăcivilă, menite a pune capăt procesului civil se
numără: renunţarea reclamantului la judecatăsau la însuşi dreptul pretins
(desistarea); recunoaşterea de către pârât a pretenţiilor reclamantului şi
aderarea de către partea care a pierdut procesul la hotărârea
pronunţatăîmpotriva sa (achiesarea); înţelegerea ambelor părţi de a curma
procesul început (tranzacţia).
Capitolul II
DESISTAREA
1. Noţiunea şi formele desistării
Dacăîn vorbirea curentădesistarea evocăideea de abandonare, de
renunţare, în limbajul juridic, desistarea semnifică, renunţarea de către
autorul ei la o situaţie juridicăpe care el a creat-o sau de care el s-ar fi
putut prevala.
Formele desistării sunt diferite2, astfel:
- Reclamantul sau pârâtul poate sărenunţe la unul sau la mai multe
acte procedurale determinate. O astfel de desistare nu antreneazăstingerea
procesului, exceptând doar situaţia în care actul de procedurăabandonat
este chiar cererea introductivăde instanţă(cererea de chemare în judecată).
De asemenea, o astfel de desistare nu priveazăpe autorul ei decât, de
acele efecte care ar fi dedus din respectivul act procedural în profitul său;
- Reclamantul poate sărenunţe la judecată, închizând astfel
procesul;
- reclamantul poate sărenunţe la însuşi dreptul dedus judecăţii.
Ultimele douăforme ale desistării prezintăcâteva trăsături comune,
în sensul că:
- Ambele se sprijinăpe manifestarea de voinţă, voluntarăa
reclamantului, numai, uneori urmatăşi de consimţământul pârâtului;
- Ambele au ca efect închiderea sau stingerea judecăţii numai că,
prin renunţarea la judecată, închiderea acesteia, constituie efectul
principal al renunţării, iar prin renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii,
stingerea acestuia constituie efectul secundar al renunţării;
- Ambele exprimădorinţa de conciliere a părţilor şi, de asemeni,
ambele îşi dovedesc utilitatea în cazul unui proces care se aflăîn curs.
Distincţia între cele douăforme ale desistării este însă, uneori,
anevoioasă, nu numai pentru căse aflăsub semnul unor trăsături comune,
dar şi pentru căoperaţia însăşi de departajare nu este totodeauna
lesnicioasă.

1
~n acest sens, D. Negru, D. Radu, Op.cit., p. 72.
2
P. Vasilescu, Tratat teoretic [i practic de procedur\ civil\, vol.III, nr.256.p. 346-
347.
 148

- Uneori, manifestarea de voinţăa reclamantului este imprecisă,

rămânând instanţei sarcina de a o interpreta. Oricum dubiul va trebui însă,
săprofite, întotdeauna, autorului desistării;
- Alteori, de pe urma desistării la judecatăşi a desistării la însuşi
dreptul dedus judecăţii, rezultăacelaşi efect. Spre exemplu, atunci când
reclamantul, deşi a renunţat numai la judecată, nu şi la dreptul dedus
judecăţii, totuşi, întrucât termenul de prescripţie extinctivăs-a împlinit, el
nu mai poate introduce o nouăacţiune.
Existătotuşi un reper important care ne permite sădistingem între
cele douăforme ale desistării. Astfel, prin renunţarea la judecată,
reclamantul nu-şi abandoneazăşi posibilitatea de a exercita ulterior o
acţiune împotriva aceluiaşi pârât, cu acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză.
Dimpotrivă, prin renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii, reclamantul
renunţădefinitiv la pretenţia sa, renunţădeci şi la posibilitatea de a exercita
o altăacţiune pentru sancţionarea aceluiaşi drept litigios.
Pentru o înţelegere cât mai exactăa celor douăforme ale desistării se
impune analiza lor distinctă.
§.2. Renunţarea la judecată.
1. Reglementare
Codul de procedurăcivil reglementeazărenunţarea reclamantului la
judecatăprin art. 246 care dispune:
- “Reclamantul poate sărenunţe oricând la judecatăfie verbal în
şedinţă, fie prin cerere scrisă.
Renunţarea la judecatăse constatăprin închdierea datăfărădrept de
apel.
Dacărenunţarea s-a făcut dupăcomunicarea cererii de chemare în
judecată, instanţa la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la
cheltuieli.
Când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se
poate face decât cu învoirea celeilalte părţi”.
2. Noţiunea şi procedura renunţării la judecată
Aşa cum este reglementeatăîn art. 246 C proc.civ. renunţarea
reclamantului la judecatăapare, ca fiind actul procedural prin care
reclamantul îşi manifestăvoinţa de a nu mai continua procesul,
retrăgându-şi cererea.
Pârâtul ar putea sărenunţe la judecatănumai dacă, fiind titularul
unei cereri reconvenţionale, el ar înţelege săabandoneze judecata acesteia.
Dar, astfel, el nu s-ar înfăţişa ca pârât în cererea introductivăprincipală, ci
ca reclamant în cererea incidentală.
Abandonarea cererii de către reclamant poate fi determinatăde
ivirea în viitor a unor împrejurări mai favorabile pentru poziţia sa
procesuală. Pot constitui asemenea împrejurări, bunăoară, cazul în care
dreptul dedus judecăţii nu este actual, iar reclamantul doreşte săaştepte
împlinirea termenului sau a condiţiei de care este legatănaşterea dreptului
 149

său ori acela în care reclamantul îşi dăseama căcererea de chemare în

judecatăare unele neregularităţi, care ar putea atrage nulitatea ei.
Renunţarea la judecatăse poate face în scris sau verbal în faţa
instanţei, ea poate fi expresăca rezultat al unei declaraţii în instanţăsau
poate fi implicită, rezultând dintr-un act sau fapt care are şi o asemenea
semnificaţie1.
De asemenea, renunţarea la judecatăpoate fi judiciară, în
instanţăsau extrajudiciară2, în afara ei, dar în acest caz poate fi
făcutănumai prin act autentic. Este important de reţinut faptul că, în nici
un caz renunţarea la judecatănu se prezumă3.
Asupra declaraţiei de renunţarea la judecată, instanţa se
pronunţăprintr-o încheierea prin care ia act, pur şi simplu de desistare.
Renunţarea la judecatăpoate fi făcutăoricând în cursul procesului,
dar condiţiile acesteia sunt diferite, dupăcum urmează:
- Dacărenunţarea la judecatăse produce în intervalul dintre
introducerea cererii de chemare în judecatăşi comunicarea acesteia către
pârât, în acest caz, ea poate lua forma unei declaraţii unilaterale şi va avea
efecte depline, iar reclamantul nu va putea fi ţinut săplăteascăcheltuieli de
judecată. Într-adevăr, în aceastăfazăincipientăa procesului, pârâtul n-a
avut de făcut vreo cheltuială, căci nu aflase despre intentarea acţiunii, de
vreme ce aceasta nu-i fusese încăcomunicată.
- Dacărenunţarea la judecatăse produce dupăcomunicarea cererii de
chemare în judecata pârâtului, dar înainte de a se intra în dezbaterea
fondului, moment care începe odatăcu admiterea probelor în vederea
soluţionării fondului4, nu este necesar consimţământul pârâtului. La
cererea acestuia, însă, reclamantul poate fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată.
- În sfârşit, dacăpărţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea
reclamantului la judecatăpoate fi făcutănumai cu învoirea pârâtului.
Soluţia se justifică, întrucât, apreciind din actele de procedură, efectuate
în cauzăcă, reclamantul nu va câştiga procesul, pârâtul se va putea opune
desistării acestuia având interesul ca litigiul săfie soluţionat în fond, iar el
sănu mai poatăfi expus la un nou proces5.
1
~n practic\ problema renun]\rii implicite se pune c|nd existen]a acesteia poate
fi dedus\ printr-un act care ar face-o plauzibil\.Se [tie, de exemplu, c\, curgerea
termenului de introducere a c\ii de atac este provocat\ de un anumit act de
procedur\, comunicarea hot\r|rii. Cel `mpotriva c\ruia curge termenul poate
renun]a la o asemenea comunicare. ~n acest caz, termenul se va calcula din
momentul renun]\rii.
2
Trib.Suprem, col.civ.dec.nr.1369/1958, `n C.D./1958, p. 259.
3
~n sens larg, renun]area implicit\ poate fi considerat\ o form\ a renun]\rii
exprese, ea rezult|nd dintr-un act sau fapt ne`ndoielnic [i incompatibil cu
continuarea procesului. Este gre[it `ns\ s\ se vorbeasc\ despre “desistare tacit\”
sau despre, “prezum]ia de a desista”. ~n acest sens, I. Deleanu, Op.cit.vol.I,
1993, nota 364, p. 125.
4
~n acest sens Trib.jud.Timi[, dec.civ.nr. 395/1979.
5
Trib. Suprem, col.civ.dec.nr 564/1.03.1974, `n C.D./1974, p. 268/269..
 150

În acest caz, instanţa va respinge cererea reclamantului de

renunţare la judecatăşi va continua judecata în fond a cauzei. Alteori,
instanţa nu poate lua act de cererea de renunţare la judecată, depusăde
reclamant, dupăînchiderea dezbaterilor, fărăconsimţământul pârâtului şi
nici nu poate, pe baza unei astfel de cereri, săcompenseze cheltuielile de
judecată. Încheierea prin care s-ar lua o astfel de măsurăva putea fi
atacată1.
Excepţie de la regula potrivit căreia se cere acordul pârâtului
dupăce părţile au intrat în dezbaterea fondului se face în materie de
divorţ, când, potrivit art. 618 alin.1 C. proc.civ., reclamantul poate
renunţa la cererea în tot cursul judecăţii2 înaintea instanţelor de fond,
chiar dacăpârâtul se împotriveşte.
Unii autori3 considerăcă, învoirea pârâtului este necesarăşi atunci
când renunţarea s-a făcut cu rezerve sau cu condiţii şi, de asemenea,
atunci când pârâtul a formulat instanţei o cerere
incidentalăreconvenţională.
Dacărenunţarea, se face în apel sau în recurs, va fi necesar acordul
pârâtului, deoarece, s-a intrat în dezbaterea fondului.
3. Condiţiile renunţării la judecată
Condiţiile renunţării la judecatăpot fi considerate următoarele:
- Renunţarea trebuie făcutăpersonal sau de reprezentantul legal, cu
autorizare prealabilă, ori de mandatarul cu procurăspecială. Manifestarea
de voinţăîn sensul de a renunţa la judecată, reprezintăo desistare, deci un
act de dispoziţie. Din aceastănaturăa renunţării derivăcerinţa ca o atare
declaraţie săfie făcutăde partea reclamantăpersonal sau prin mandatar cu
procurăspecială(art. 69 alin.1 C. proc.civ.). Prin urmare, jurisconsultul
unei persoane juridice nu are calitatea de a face declaraţie de renunţare la
acţiune, deci, o desistare de la judecată, decât în baza unei delegaţii
speciale date de către organul de conducere al acesteia4.
De asemenea, dacăpe terenul art. 45 C. proc.civ., procurorul a
introdus acţiunea, renunţarea la judecată, nu o poate face decât titularul
dreptului legal prin acţiune.
Procura specialăeste necesarăşi avocatului, exceptând situaţia când
partea, prezentatăîn şedinţă, confirmăpersonal poziţia apărătorului său5.
1
Trib.reg.Cluj, dec.civ.nr. 2527/26.XII.1966, cu not\ aprobativ\ de George Vasu,
R.R.D. nr.12/1967, p. 108-111.
2
Practica judiciar\, a stabilit ca atunci c|nd `ntre dou\ termene ale procedurii `n
fa]a instan]ei, reclamantul declar\ printr-o cerere depus\ la Judec\torul de
serviciu, c\ `n]elege s\-[i retrag\ ac]iunea `ntruc|t s-a `mp\cat cu so]ul p\r|t, el nu
mai poate, la termenul de judecat\ s\ revin\ asupra renun]\rii [i s\ cear\
continuarea judec\]ii cauzei, instan]a trebuind doar s\ constate renun]area la
judecat\ printr-o `ncheiere f\r\ drept de apel. ~n acest sens, Trib.munc.Bucure[ti,
sec.a V-a civ., dec,nr. 1096/18.04.1971, cu not\ de Corneliu Turianu [i Dumitru
Florescu, `n R.R.D. nr.8/1972, p.117-123.
3
I.Deleanu, Op.cit., p.126.
4
Trib. Suprem, sec.civ.,dec.nr. 2080/27.XII.1978, `n Reportoriu III, p. 297, nr.105.
5
Trib.Suprem, sec.civ.,dec.,nr.1422/1983, `n R.R.D. 1984, nr.5, p.64.
 151

În acţiunea, având ca obiect stabilirea paternităţii copilului născut

în afara căsătoriei, mama minorului ori tutorele acestuia nu pot renunţa la
judecată, nici chiar cu avizul autorităţii tutelare, stabilirea statutului civil
al copilului interesând şi societatea1.
- Voinţa reclamantului de a renunţa la judecatătrebuie săfie
neîndoielnicăşi lipsităde orice vicii. De asemeni, voinţa reclamantului nu
trebuie săascundăo cauzăilicităsau imorală. Renunţarea poate fi
însăînsoţităde rezerve sau de condiţii, ceea ce va fi de naturăsă-i limiteze
întinderea ori să-i afecteazăeficacitatea.
- Uneori, anume atunci când părţile au intrat în dezbaterea fondului,
eficacitatea renunţării la judecatăeste condiţionatăde învoirea pârâtului.
Acceptarea făcutăde pârât poate fi expresăsau implicită, iar aceasta atrage
douăconsecinţe:
a. pânăla învoirea pârâtului, reclamantul îşi poate retracta
renunţarea;
b. efectul exctinctiv asupra procesului nu se poate produce decât
dupăînvoirea pârâtului.
- Instanţa are obligaţia săverifice atât renunţarea cât şi, dupăcaz,
învoirea pârâtului pentru a sancţiona o eventualăcauzăilicităsau imorală2
ori prejudicierea terţilor. Atunci când pârâtul refuzăsăconsimtăla
renunţarea reclamantului, instanţa va aprecia legitimitatea refuzului său3.
- Renunţarea nu poate interveni într-un litigiu care are ca obiect un
interes de ordine publică, cum ar fi, de exemplu, cele cu privire la starea
şi capacitatea persoanelor.
- Reclamantul trebuie săaibăcapacitatea de a renunţa. Nu este vorba
despre capacitatea de a dispune de un drept litigios, ci de capacitatea de a
sta în jsutiţie şi de a dispune de cererea de chemare în judecată4.
4. Efectele renunţării la judecată
Prin încheierea pronunţatăasupra renunţării, procesul se închide5.
Cererea de chemare în judecatăşi actele procedurale ce i-au urmat sunt
considerate ca neavenite; drepturile părţilor rămân însăintacte. Astfel,
renunţarea la judecatăproduce numai efecte procedurale, fondul dreptului

1
C.S.J., sec.civ.,dec.nr. 74/1990, `n “Dreptul”, 1990, nr.9-12, p. 241.
2
Plenul Trib.Suprem, decizia de `ndrumare nr.12/1958, pct.1 `n C.D. de
`ndrumare/1958-1962, p. 306-307.
3
C.S.J. col.civ.,dec,nr. 523/1948.
4
Este vorba despre o “renun]are la o stare procedural\”. ~n acest sens P.
Vasilescu, Op.cit., vol.III, nr.259, p. 350.
5
~n cazul renun]\rii la judecat\ “ procesul se `nchide”, `n cazul renun]\rii la
drept, “procesul se stinge”. Pentru aceast\ din urmn\ situa]ie, s-a opinat `n
saensul c\ instan]a trebuie s\ pronun]e o hot\r|re prin care s\ resping\ `n fond
cererea reclamantului.Dar aceasta implic\ ideea de judecat\ `n fond, pe care
reclamantul a `n]eles s\ o evite, tocmai prin renun]area sa la dreptul alegat.
Totu[i, `n actuala reglementare, potrivit art. 247 alin.1 C.proc.civ., solu]ia
“respingerii cererii `n fond”este singura legal\.Este `ns\, evident, [i `n general
admis c\ renun]area la drept determin\ stingerea procesului civil. ~n acest sens,
I. Deleanu, Op.cit., nota 373, p. 126.
 152

rămâne neatins. Pe cale de consecinţă, reclamantul va putea porni o

nouăacţiune, bineînţeles, dacăîntre timp dreptul la acţiune nu s-a prescris.
În virtutea renunţării, părţile sunt puse în situaţia ce o aveau
anterior introducerii acţiunii. În consecinţă, se desfiinţeazăretroactiv toate
efectele ce le-a produs cererea revocată1.
Renunţarea la judecatăare drept urmare stingerea efectului pe care
l-a produs introducerea cererii de chemare în judecată, şi anume de a fi
întrerupt curgerea termenului de prescripţie2. De asemenea, dacăeste
cazul, este anulat şi efectul suspensiv de prescripţie extinctivă3.
- Momentul de la care renunţarea îşi produce efectele este acela la
care desistarea a întrunit toate condiţiile pentru validitatea ei şi nu data la
care instanţa a emis încheierea prin care ea a luat act de renunţare, aceasta
deoarece, hotărârea instanţei are un caracter declarativ. Aceastăsoluţie
pare cu atât mai justificatăatunci când renunţarea se face cu învoirea
pârâtului, deoarece, în acest caz “închiderea procesului” are ca temei un
contract judiciar care, între părţi, semnifică“puterea unei sentinţe
neapelabile” (art. 1711 C. civ.).
- Un alt efect, îl constituie faptul că, încheierea prin care se
constatărenunţarea la judecată, nu poate fi atacatăcu apel. Totuşi, calea de
atac a apelului este deschisăreclamantului dacăopunerea pârâtului faţăde
renunţarea la judecatăeste consideratănejustificată, ori în privinţa
despăgubirilor şi a cheltuielilor de judecatăla care el a fost obligat, la
cererea pârâtului, ca urmare a renunţării la judecată.
De asemenea, calea de atac a apelului este deschisăşi pârâtului
dacă, greşit, opunerea lui la renunţare a fost consideratănelegitimă,
dacănu i s-a cerut învoirea la renunţare, deşi trebuia săi se ceară, dacănu
s-a rezolvat ori s-a rezolvat greşit cererea sa cu privire la despăgubiri şi
cheltuieli de judecată. Deci, conchidem, prin a sublinia că, încheierea nu
este supusăapelului numai atunci când renunţarea s-a făcut cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege.
Totuşi efectele renunţării la judecatănu sunt absolute. Unele dintre
consecinţele introducerii cererii de chemare în judecatăstăruie, chiar
dacăs-ar renunţa la judecată. Astfel, potrivit art. 246 alin.3 C. proc.civ.,
dacăîntre părţi nu s-a încheiat o convenţie contrară, la cererea pârâtului,
reclamantul care a renunţat la judecatăva fi ţinut la plata cheltuielilor de
judecatăşi eventual, la despăgubiri.
Efectul extinctiv rezultat din desistare poate fi limitat sub un dublu
aspect:

1
~n acest sens, Gr. Porumb, Op.cit., comentariu de sub art.114, p. 258-165.
2
Trib. Suprem, col.civ., dec.nr. 682/17.X.1967, `n C.D./1967, p. 286-287.
3
~n acest sens, doctrina [i practiuca judiciar\ consider\ c\ `n cadrul art. 13 lit.”c”
din Decretul nr. 167/1958,s-ar `ncadra [i reclama]ia administrativ\ obligatorie `n
procedura contenciosului administrativ, la care se refer\ art. 5, din Legea
nr.29/1990.
 153

a. cât priveşte obiectul, dacădesistarea este numai parţială, vizând,

deci, numai o parte din pretenţii, efectul cererii de chemare în
judecatăsubsistăpentru cealaltăparte din pretenţii1;
b. cât priveşte părţile, deoarece, renunţarea la judecatăeste un act
individual, în cazul în care existăo coparticipare procesualăactivăsau
pasivă, procesul continuăîntre toţi cei care nu s-au asociat la desistare,
instanţa fiind obligatăsăcontinue judecata cauzei cu aceştia2.
Aceastăproblemăeste controversatăîntrucât în opinia unor autori3
litigiul este indivizibil, iar în opinia altora4 litigiul este divizibil.
Dacăefectele desistării n-ar fi limitate şi cu privire la părţi, ar fi posibil ca
prin veto-ul unuia dintre participanţi săse împiedice voinţa celorlalţi de a
renunţa la judecată. Oricum, pe temeiul art. 48 C. proc.civ., cu privire la
independenţa procesualăa coparticipanţilor, desistarea nu poate fi decât
divizibilă.
- În principiu, renunţarea la judecarea cererii principale
antreneazăcorelativ şi ineficacitatea cererilor incidentale. Totuşi, în
considerarea autonomiei lor, cererea de intervenţie principalăsau cererea
reconvenţionalărămân spre judecată, chiar dacăreclamantul a renunţat la
judecată. Acest lucru însănu este posibil în cazul unei cereri de intervenţie
accesorii, intervenientul neputând avea în acest caz mai multe drepturi
decât titularul cererii principale.
- Chiar dacăreclamantul a renunţat la judecată, acţiunea lui în
justiţie conservăefectul punerii în întârziere a pârâtului. Aceasta întrucât,
indiferent de faptul că, cererea a fost adresatăunei instanţe necompetente,
sau căreclamantul a renunţat la ea, cererea are semnificaţia unei somaţii5,
deoarece, reclamantul a renunţat la judecată, nu la valorificarea dreptului
dedus judecăţii.
Unii autori6 considerăcă, un caz special de renunţare la judecatăîl
întâlnim atunci când acţiunea civilăse exercităalături de cea penală.
Acţiunea civilă, urmărind recuperarea pagubei materiale pricinuităprin
infracţiune, este guvernatăchiar în procesul penal de principiile dreptului
procesual civil.
Întemeiat pe principiul disponibilităţii, legiuitorul a reglementat în
art. 19 şi 20 C proc.pen. posibilitatea de a se retrage constituirea de partea

1
~n cazul `n care cu ocazia judec\]ii unei prime ac]iuni, reclamantul renun]\ la
un cap\t de cerere, iar instan]a ia act,el este `ndrept\]it s\ reitereze acel cap\t de
cerere `n cadrul unei noi ac]iuni, f\r\ a i se putea opune puterea lucrului judecat.
Trib. Suprem sec.civ., dec.nr. 362/8.II.1974, C.D./1974, p. 271-272.
2
Trib. Suprem, sec.civ., dec.nr. 930/2.VI.1971, cu not\ de I. Mihu]\, Probleme de
drept `n practica Trib. Suprem `n materie procesual\ civil\, `n R.R.D. nr. 2/1973,
p. 126.
3
Ghiverdon, Encycl.Dalloz, Procedur\ civil\, 2e, Ed.nr.84.
4
P. Vasilescu, Op.cit., vol.III, nr.256, p. 347.
5
~n sens contrar, P.Vasilescu, Op.cit., nr.261, p.253.
6
Gr. Porumb, Codul de procedur\ civil\ comentat [i adnotat, Editura [tiin]ific\,
Bucure[ti, 1960, vol.I, p. 485, pct.13.
 154

civilă, în orice fazăa procesului, prin declaraţia făcutăinstanţei la care

cauza este pendinte.
Constatăm că, şi în cadrul acţiunii civile, din procesul penal, se
distinge renunţarea la judecatăşi renunţarea la drept. Codul de
procedurăpenalănu face distincţia expresăîntre cele douămodalităţi de
renunţare ale părţii civile, totuşi din interpretarea unor texte
rezultăcădistincţia există. Astfel, conform principiului “electa una via” -
alegerea unei căi - penale sau civile, odatăfăcutăeste irevocabilăpentru
partea respectivă.
De la aceastăregulăexistăo excepţie prevăzutăde art. 19 alin.4 C.
proc.pen. pentru cazul când acţiunea penalăa fost intentatăulterior
sesizării instanţei civile. În acest caz, partea poate părăsi calea
aleasăpentru a se alătura acţiunii penale, puse în mişcare ulterior,
respectând însătermenul de constituire în parte civilă.
Renunţarea la instanţa civilăse referănumai la obiectul cererii
dedusăinstanţei penale. În consecinţă, în situaţia în care cel îndreptăţit se
mai poate constitui parte civilăîn procesul penal, pornit ulterior sesizării
instanţei civile, părăsirea acelei instanţe, reprezintănumai aspectul
renunţării la acţiune, respectiv la judecatănu şi la dreptul dedus judecăţii.
În cealaltăsituaţie, când acţiunea penalăa fost intentatăanterior
sesizării instanţei civile, sau dacăaceasta a pronunţat o hotărâre ori a fost
depăşităfaza anchetei judecătoreşti, făcând imposibilăconstituirea
ulterioarăde partea civilă, renunţarea din instanţa civilăa reclamantului se
considerăca fiind făcutăasupra dreptului dedus judecăţii.
Pe linia acestor argumente, este evident că, în raport cu prevederile
art. 15 alin.2 C. proc.pen., care stabileşte că, partea vătămatăse poate
constitui parte civilăîn tot cursul urmăririi penale, precum şi în faţa
instanţei de judecatăpânăla citirea actului de acuzare, părăsirea instanţei
civile dupăacest moment de către partea civilăechivaleazăcu o renunţare
la însuşi dreptul dedus judecăţii cu toate consecinţele unei asemenea
renunţări.
În situaţia suspendării procesului penal, din cauza bolii grave a
inculpatului care prezintăposibilităţi de însănătoşire, persoana
vătămatăpoate săporneascăacţiunea pentru repararea prejudiciilor la
instanţa civilăşi prin urmare, părăsirea instanţei penale are caracter de
renunţare la judecată. La fel se întâmplăîn cazul disjungerii acţiunii civile
de cea penalădatorităîmprejurărilor cauzei.
§.3. Renunţarea reclamantului la însuşi dreptul subiectiv dedus
judecăţii
1. Reglementare
Art. 247 C. proc.civ. dispune:
În caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa dăo hotărâre
prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor.
 155

Renunţarea la drept se poate face şi fărăînvoirea celeilalte părţi, atât

în primăinstanţăcât şi în apel.
Renunţarea se poate face în şedinţăsau prin înscris autentic.
Hotărârea se dăfărădrept de apel.
Când renunţarea este făcutăîn instanţa de apel, hotărârea primei
instanţe va fi anulatăîn totul sau în parte în măsura renunţării.
2. Noţiunea şi trăsăturile renunţării la însuşi dreptul subiectiv dedus
judecăţii
Renunţarea reclamantului la însuşi dreptul dedus judecăţii este
actul procesual prin care reclamantul, abandonându-şi dreptul subiectiv
dedus judecăţii, înţelege ca astfel săstingăprocesul în mod irevocabil,
pierzând, deci, posibilitatea de a se mai adresa instanţei cu o nouăcerere
de chemare în judecatăpentru valorificarea dreptului respectiv.
Trăsăturile acestei forme de desistare pot fi considerate
următoarele:
- Renunţarea la dreptul dedus judecăţii este expresia principiului
disponibilităţii în procesul civil şi, având în vedere gravele ei consecinţe,
trebuie făcutădirect sau prin reprezentare, totdeauna prin termeni
neechivoci de către titularul dreptului abandonat;
- Manifestarea de voinţăfăcutăîn scopul renunţării trebuie săfie un
act de voinţălipsit de orice vicii;
- Renunţarea la drept poate fi făcutăoricând în cursul judecăţii,
inculsiv în apel sau în recurs;
- Renunţarea trebuie făcutăprintr-o declaraţie formalăîn faţa
instanţei sau printr-un înscris autentic. În mod excepţional, renunţarea la
drept ar putea rezulta şi implicit, din fapte care semnificăabsolut
neîndoilenic voinţa de a desista. Pe temeiul art. 1176 C. civ., trebuie
consideratăca fiind valabilăşi renunţarea extrajudiciară, prin act sub
semnăturăprivată, recunoscut de acela căruia i se opune, el producând
aceleaşi efecte ca actul autentic între cei care l-au subscris şi cei care
reprezintădrepturile lor1.
- La cererea pârâtului, reclamantul poate fi obligat la plata
cheltuielilor de judecatăşi la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat
pârâtului prin deschiderea procesului;
- Luând act de renunţare şi constatând cănu se urmăreşte un scop
potrivnic legii sau bunelor moravuri, instanţa va da o hotărâre,
nesusceptibilăde atac, prin care, în fond respinge cererea reclamantului
introductivăde instanţă.
3. Condiţiile renunţării la însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii
Pot fi considerate condiţii pentru renunţarea la însuşi dreptul
subiectiv dedus judecăţii următoarele:
- Renunţarea se realizeazăprintr-un act unilateral de voinţăa
reclamantului, acesta neavând nevoie de consimţământul pârâtului. În
1
Trib. Suprem, col.civ., dec.nr. 1369/1958, `n C.D. 1959, p. 259.
 156

principiu, pârâtul nu ar putea justifica un interes săse opunărenunţării

reclamantului, aceasta deoarece, reclamantul renunţăla însuşi fondul
dreptului, iar pârâtul are posibilitatea de a primi şi cheltuieli de judecată.
Dar, totuşi termenii art. 247 C. proc.civ.: “renunţarea la drept se poate
face şi fărăînvoirea celeilalte părţi”, lasăsăse înţeleagăcă, uneori,
oponenţa pârâtului nu trebuie ignorată. În acest sens, făcând o cerere
reconvenţională, acesta poate învedera instanţei căeste în interesul
soluţionării acestei cereri continuarea judecăţii sau, el poate justifica un
interes aparte, dar legitim, ca judecata săcontinue, cum, de asemeni, poate
convinge instanţa că, renunţarea nu s-a făcut cu un scop ocult, fraudulos.
- Pentru ca dreptul subiectiv săpoatăface obiectul renunţării, el nu
trebuie săse afle sub protecţia legii ca justificând un interes de ordine
publică. De aceea instanţa, având în vedere principiile generale ale
procedurii civile, trebuie săverifice atât motivele cât şi condiţiile în care s-
a făcut renunţarea, iar dacăconstatăcăaceasta s-a făcut cu scopul de a
eluda legea, ea poate refuza săia act de renunţare, dispunând judecarea în
fond.
- Renunţarea la drept, antrenând pierderea unui drept, constituie un
act de dispoziţie şi de aceea cel care renunţă, trebuie săaibăcapacitatea şi
puterea de a dispune de dreptul litigios. Astfel, mandatarul urmeazăa se
prevala de o procurăspecială, iar tutorele de autorizaţie prealabilă. Ca
urmare, tutorele sau părintele nu pot renunţa la dreptul dedus judecăţii, în
numele incapabilului pe care-l reprezintă, nici nu pot da minorului cu
capacitate restrânsăîncuviinţarea pentru a renunţa la drept, decât cu
încuviinţarea prealabilăa autorităţii tutelare (art. 129 alin.2, 133 alin.2, C.
fam.).
De asemenea, mandatarul unei părţi sau jurisconsultul unei
persoane juridice are nevoie de o împuternicire specialăpentru a putea
face acte de renunţare. Procurorul, în situaţia în care exercităacţiunea
civilădin proprie iniţiativă, nu poate renunţa la dreptul dedus judecăţii,
neavând calitatea şi capacitatea de a dispune de acest drept. În asemenea
cazuri, aşa cum prevede art. 45 C. proc.civ., titularul dreptului la care se
referăacţiunea introdus în proces, poate renunţa atât la însuşi dreptul
dedus judecăţii cât şi la judecată.
4. Efectele renunţării la însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii
Efectele renunţării la dreptul dedus judecăţii sunt mai largi şi mai
accentuate decât în cazul renunţării la judecatăşi constau în următoarele:
- În mod definitiv, instanţa respingând în fond acţiunea, nu mai pot
statua asupra acelui proces, care prin renunţare s-a stins;
- Reclamantul nu mai poate redeschide acţiunea pentru acelaşi
obiect şi pentru aceeaşi cauzăsau cu acelaşi fundament juridic. Cu toate
acestea, reclamantul, renunţând la dreptul dedus judecăţii prin acţiunea
petitorie, va putea totuşi ca, atunci sau ulterior, săse judece într-o acţiune
posesorie;
 157

- Hotărârea pronunţatăse dădrept de apel. Totuşi, în practica

noastrăjudiciară1 s-a decis că, atunci, când renunţarea este rezultatul unei
erori materiale partea poate reveni asupra ei;
- Toate actele de procedurăfăcute în proces sunt desfiinţate, dar
renunţarea la drept nu împiedicărezolvarea cererii de intervenţie
principalăsau a cererii reconvenţionale2. Aceasta întrucât, pe de o parte
acestea sunt acţiuni autonome, independente de cererea introductivăde
instanţăa reclamantului, iar pe de altăparte, pentru cămanifestarea
unilateralăde voinţăa reclamantului, făcutăîn scopul desistării, nu poate
aduce atingere situaţiei juridice a altor părţi.
Datorităefectelor deosebite pe care le produc fiecare din aceste
douămoduri de renunţare, instanţa investităcu judecarea cauzei va
determina, întotdeauna, dacăreclamantul se desistăde la dreptul dedus
judecăţii sau numai de la instanţă. Renunţarea la dreptul pretins nu poate
fi dedusădin termenii generali, echivoci. Aşa fiind, desistarea
reclamantului la un capăt al cererii sale, exprimatăîn termeni generali, nu
poate fi consideratădecât ca o desistare de la instanţăşi nu de la drept.

Capitolul III
ACHIESAREA
§.1. Reglementare

1
Trib.reg. Timi[oara, dec.,nr. 3085/1957, `n J.N. nr.2/1958, p. 298.
2
~ntr-o opinie r\mas\ cu totul izolat\, cererea reconven]ional\ a fost considerat\
cerere accesorie. Pentru un examen critic al acestei opinii V. Radu, Este cererea
reconven]ional\ o cerere accesorie?, `n R.R.D. nr.3/1974, p. 71- [i urm.
 158

Legea nu cuprinde o dispoziţie formală, generalăcu privire la

achiesare, dar face aplicaţii speciale ale acesteia în art. 267, 270, 275 C.
proc.civ., precum şi în art. 1204 C. civ.
Art. 267 C. proc.civ. - “Dupăpronunţarea hotărârii, partea poate
renunţa în instanţăla calea de atac, făcându-se arătare despre aceasta
într-un proces verbal, semnat de preşedinte şi de grefier.
Renunţările se pot face şi în urmă, prin înfăţişarea părţii înaintea
preşedintelui sau prin înscris autentic”.
Art. 270 C. proc.civ. - “Dacăpârâtul recunoaşte o parte din
pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia, va da o hotărâre
parţialăîn măsura recunoaşterii”.
Art. 275 C. proc.civ. - “Pârâtul care a recunoscut la prima zi de
înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata
cheltuielilor de judecată, afarănumai dacăa fost pus în întârziere înainte
de chemarea în judecată”.
Art. 1204 C. civ. - “Se poate opune unei părţi mărturisirea ce a
făcut sau înaintea începerii judecăţii, sau în cursul judecăţii”.
§.2. Noţiunea şi natura juridicăa achiesării
1. Noţiunea şi formele procesuale ale achiesării
Achiesarea este manifestarea de voinţă, unilateralăşi voluntară, a
pârâtului sau, dupăcaz, a părţii care a pierdut procesul de a se conforma
pretenţiile ceileilalte părţi sau celor hotărâte de instanţă.
Prin definiţie, achiesarea, semnificând recunoaştere, adeziune,
consimţire, încuviinţare, renunţare, aparţine, de regulă, pârâtului aflat fie
în faţa unei cereri principale, introductive de instanţă, fie în faţa unei
cereri reconvenţionale. Reclamantul, aşa cum am mai arătat, are la
îndemânăalte mijloace procesuale specifice lui (renunţarea la judecatăsau
renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii).
Achiesarea nu presupune îndeplinirea vreunei condiţii de formă,
dar, ea presupune, însă, exprimarea expresăsau implicită, a voinţei de a
achiesa. În orice caz, achiesarea nu poate fi dedusădin prezumţii. Dovada
achiesării se face potrivit dreptului comun. Instanţa fiind cea care va
interpreta termenii în care a fost făcutăachiesarea (expres, implicit, cu sau
fărărezerve).
În privinţa formelor achiesării urmeazăsădistingem între formele
procesuale şi cele propriu-zise. Din punct de vedere procesual, achiesarea
poate fi expresăsau implicită.
Achiesarea expresă constăîntr-o declaraţie explicităde voinţăcare
poate fi însoţităde unele rezerve în sensul achiesării (de exemplu:
interogatoriul prin care pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului). În
principiu, achiesarea expresă, nu este supusănici unei forme particulare şi
ea rezultăîndeajuns dintr-o declaraţie care manifestăintenţia părţii. Atunci
când este datăîn faţa instanţei, fiind investităcu autoritate
judecătoreascănu mai este nevoie de semnătura părţilor. Când însă,
 159

achiesarea este extrajudiciară, adicăîn afara instanţei, sau

dupăpronunţarea acesteia, semnătura părţii este necesarăpersonal sau prin
procuror cu procurăspecialăîn acest sens.
Achiesarea implicităpoate rezulta dintr-un act care semnificăvoinţa
neîndoielnicăde a consimţi sau dintr-o executare, de obicei neînsoţităde
rezerve. În acest sens, executarea mai înainte ca hotărârea săfi dobândit
aceastăforţă, trebuie săse facăvoluntar, nu sub presiunea unor actuale sau
virtuale mijloace de constrângere (executare silită, condamnare
penalăpentru infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti etc.).
Uneori la formele arătate, achiesarea expresăşi achiesarea implicită,
se mai adaugăachiesarea tacităconstând într-o opinie, în executarea unei
hotărâri, fărărezerve, mai înainte ca acesta săfi devenit executorie,iar într-
o altăopinie constând în expectativa părţii faţăde termenul în care ar fi
putut exercita calea de atac.
De fapt, în prima ipoteză, suntem în prezenţa unei achiesări
implicite, iar în cea de a doua, în prezenţa decăderii din dreptul de a
exercita calea de atac, aşa încât, o eventualăexercitare a căii de atac
dupăexpirarea termenului prevăzut de lege, nu duce la respingerea ei ca
inadmisibilă, întrucât partea ar fi achiesat tacit la hotărâre, ci la
respingerea ei, ca tardiv introdusă.
2. Natura juridicăa achiesării
Referitor la natura juridicăa achiesării s-a susţinut într-o opinie1, că,
aceasta este un contract judiciar sau extrajudiciar, dupăcaz, şi că,
achiesarea, odatărealizatăîn faţa instanţei, hotărârea acesteia este una
convenită, de expedient. Din economia actualelor noastre reglementări,
reiese că, o asemenea opinie nu se verificăpânăla capăt, întrucât:
- Tranzacţia este sinalagmaticăşi oneroasă, achiesarea este
unilateralăşi ea îşi produce efectele indiferent de acceptarea celeilalte
părţi;
- Contractul judiciar poate interveni şi dupăpronunţarea hotărârii şi
dobândirea de către acesta a autorităţii de lucru judecat, achiesarea la
pretenţii, poate avea loc pânăla începerea dezbaterilor asupra fondului, iar
achiesarea la hotărâre, pânăla rămânerea ei definitivă;
- Dacăachiesarea ar fi un contract judiciar, pe temeiul art. 273 C.
proc.civ., hotărârea s-ar da fărădrept de apel. Coroborând însăart. 270 C.
proc.civ. cu art. 278 pct. 7 C. proc.civ., rezultăcă, hotărârea parţialădatăîn
măsura recunoaşterii este susceptibilăde atac. Or, natura hotărârii, date în
caz de achiesare totalănu poate fi alta decât aceea a hotărârii parţiale.
§.3. Condiţiile achiesării
Pot fi considerate condiţii pentru achiesare următoarele:
- Voinţa de a achiesa trebuie săfie un act voluntar, unilateral,
independent de orice acceptare din partea celeilalte părţi. Aceastăvoinţănu
se prezumă, deci ea nu poate fi dusădintr-o anumităatitudine sau dintr-un
1
P. Vasilescu, Op.cit., p. 355-356.
 160

anumit comportament. Voinţa trebuie sămanifeste expres sau implicit. La

fel ca în cazul tuturor actelor juridice, voinţa trebuie săfie neviciată1, deci
nu realizatăprin eroare, în urma dolului sau a constrângerii.
Voinţa de a achiesa trebuie săfie personalăşi în principiu
irevocabilă. Art. 1206, alin.2 C. civ., care prevede aceastăregulă, face şi o
derogare, prevăzând posibilitatea revocării mărturisirii, când se dovedeşte
căa fost făcutădin eroare de fapt.
- Cel care achieseazătrebuie săaibăcapacitatea sau puterea de a
dispune de un drept, în sensul abandonării lui. Aşadar, autorul achiesării
trebuie săaibăcapacitate deplinăde exerciţiu ori săfi obţinut încuviinţare
prealabilăpentru a putea achiesa. În cazul unei achiesări prin
reprezentantul legal sau prin mandatar, acesta trebuie săaibă, dupăcaz,
încuviinţarea prealabilăa autorităţii tutelare sau împuternicire specială2.
- Obiectul anchiesării trebuie să-l constituie un drept de care
autorul ei poate dispune liber. În principiu, achiesarea este posibilăîn
toate litigiile de interes particular, dacălegea nu prevede altfel, în mod
expres. Bunăoară, în materie de filiaţie, adopţie, capacitate, stare
civilăetc., achiesarea nu este permisă, totuşi, ea este admisăcât priveşte
stabilirea maternităţii sau a paternităţii, deoarece, într-o asemenea situaţie,
achiesarea nu este o simplărecunoaştere a pretenţiilor părţii adverse, ci un
act juridic constitutiv de filiaţie.
Când litigiul intereseazăordinea publică, problema s-a pus, mai
ales, în legăturăcu achiesarea la hotărâre, iar opiniile ca dealtfel şi
soluţiile au fost diferite, astfel: într-o primăopinie se considerăcă,
achiesarea la hotărâre ar fi posibilă, şi într-o asemenea situaţie, deoarece,
prin achiesare, partea confirmăceea ce instanţa a stabilit prin hotărârea ei
şi, nu ceea ce ea şi-ar fi dorit, dar, oricum, partea poate achiesa la
hotărâre prin neexercitarea căii de atac în termenul prevăzut de lege; într-
o altăopinie se considerăcă, achiesarea la hotărâre nu ar fi posibilă,
întrucât prin achiesare s-ar conferi putere de lucru judecat hotărârii date,
înainte de expirarea termenului pentru atacare ei. Mai mult, dacălegea a
interzis părţilor săstabileascăele însele o anumităsituaţie juridică, înainte
de pronunţarea hotărârii, atunci nu o pot face nici dupăce hotărârea a fost
dată.
§.4. Formele propriu-zise ale achiesării
Din punct de vedere a formelor propriu-zise, aşa cum reise din cele
anterior prezentate, în cadrul procesului civil, achiesarea poate îmbrăca
douăforme:

1
Pentru situa]ia `n care hot\r|rea a fost dat\ pe baza unei recunoa[teri,
consim]\m|ntul p\r]ii fiind viciat, Al. Velescu, cu privire la admisibilitatea ac]iunii
`n anularea unei hot\r|ri judec\tore[ti, pronun]at\ pe baza recunoa[terii p|r|tului,
`n R.R.D. mnr. 11/1967, p. 60-66.
2
Jurisconsultul nu poate face recunoa[teri, f\r\ a avea mandat din partea unit\]ii.
~n acest sens, Trib. Suprem, col.civ., dec.nr. 992/1965, `n J.N. nr.5/1966, p.
131,m cu nota de A. Mihalc\ [i T. Kirmaier.
 161

1. achiesarea pârâtului la pretenţiile celeilalte părţi, la cererea

introductivăde instanţăfăcutăde acesta sau, dupăcaz, la cererea
reconvenţională;
2. achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţatăîn
defavoarea sa prin renunţarea la exercitarea căii de atac pe care legea o
conferăpărţii condamnate.
1. Achiesarea pârâtului la pretenţiile celeilalte părţi, la cererea
introductivăde instanţăfăcutăde acesta sau, dupăcaz, la cererea
reconvenţională.
Achiesarea pârâtului la pretenţiile părţii adverse, făcutăspontan sau
prin interogatoriu, înseamnă, recunoaşterea faptului că, cererea este
fondatăşi, în consecinţă, renunţarea la apărare. Pârâtul poate achiesa la
pretenţiile reclamantului pânăla începerea dezbaterilor asupra fondului.
Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului nu are doar o
semnificaţie de ordin probator (mărturisire), ci este un act de dispoziţie,
deoarece, pârâtul renunţăla mijloacele pe care legea i le pune la
îndemânăpentru a se apăra.
Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului se aseamănăcu
mărturisirea, dar ele nu se identifică, deoarece, în timp ce mărturisirea
este un simplu mijloc de probă, achiesarea are ca efect stingerea
procesului şi dezinvestirea instanţei.
Renunţarea pârâtului la apărare poate privi toate capetele de cerere
şi, atunci, ne aflăm în prezenţa unei achiesări totale sau poate privi numai
unele dintre ele şi, atunci, ne aflăm în prezenţa unei achiesări parţiale.
Recunoaşterea totalăa pretenţiile reclamantului de către pârât - se
poate face numai pe calea unei mărturisiri judiciare pure şi simple.
Mărturisirea calificatăşi cea complexăprin faptul adăugat, având drept
scop respingerea pretenţiilor reclamantului sau anihilarea faptului
cunoscut, nu pot fi considerate ca achiesare, aceasta din urmăneputând fi
dedusănici din refuzul pârâtului de a răspunde sau de a se înfăţişa la
interogatoriu1. În acest sens, art. 225 C. proc.civ. prevede că:
“dacăpartea, fărămotive temeinice, refuzăsărăspundăla interogatoriu
sau săse înfăţişeze, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o
mărturie deplinăsau numai ca un început de dovadăîn folosul părţii
potrivnice”.
Dacă, pârâtul justificălipsa la interogatoriu, instanţa nu este
obligatoriu săse sprijine pe aceastălipsăca pe o mărturisire
prezumată(Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 1285/1956, L.P. nr.12/1956, p.
1512).
Recunoaşterea parţialăde către pârât a pretenţiilor reclamantului -
este reglementatăde art. 270 C. proc.civ. care prevede că, atunci când

1
Dec.de `ndrumare a Plenului trib. Suprem nr.3/din 11.X.1956, `n C.D. 1956, p.
18.
 162

pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, la cererea

acestuia, instanţa va da o hotărâre parţialăîn măsura recunoaşterii.
Pentru a se putea face o recunoaştere parţialăşi a se pronunţa o
hotărâre în măsura recunoaşterii este necesar a fi îndeplinite următoarele
condiţii:
- Cauza sănu se afle în stare de judecatăîn fond. Raţiunea care l-a
condus pe legiuitor de a permite darea unei asemenea hotărâri fiind aceea
de a da putinţăreclamantului sătreacămai repede la executarea, cel puţin
parţială, a pretenţiilor sale iar pentru rest săcontinue judecata;
- Pârâtul săfi făcut o mărturisire judiciarăsimplăîn sensul
recunoaşterii parţiale a pretenţiilor reclamantului. Mărturisirea calificatăşi
cea complexă, aşa cum am mai arătat, nu permit pronunţarea unei
asemenea hotărâri, deoarece, în primul caz, pârâtul, dând o altăcalificare
raportului juridic, cautăsăobţinărespingerea acţiunii, iar în al doilea caz,
mărturisirea tinde săanihileze efectele faptului principal recunoscut.
Astfel, instanţa va trebui săstabileascăraporturile dintre părţi în baza
tuturor probelor administrate în cauză, care trebuie apreciate în ansamblu,
la darea hotărârii finale. De aceea, dacăpârâtul recunoscând o parte din
pretenţiile reclamantului, se apără, opunând acţiunea reconvenţională,
hotărârea parţialănu se va putea pronunţa deoarece, ea ar împiedica
compensaţia judiciarăurmărităprin cererea reconvenţională.
- Reclamantul săaccepte darea unei hotărâri parţiale pe măsura
recunoaşterii făcute. În acest sens, instanţa supremăa decis1 căhotărârile
parţiale se vor pronunţa numai dacăreclamantul cere aceasta în mod
expres.
Ca şi în cazurile recunoaşterii totale, temeiul hotărârilor parţiale îl
va constitui recunoaşterea parţialăa pârâtului făcutăîn faţa instanţelor de
judecată. În acest sens, practica judiciară2 a statuat că: “Mărturisirea în
procesul civil are un caracter de sine stătător, nefiind deci
necesarăcoroborarea ei cu alte probe, atunci când din conţinutul său
rezultăîn mod neîndoielnic recunoaşterea pretenţiilor reclamantului. Pe
baza ei se poate da o hotărâre parţialăşi cu execuţie vremelnică”.
Hotărârile parţiale, conform art. 278 pct. 7 C. proc.civ., devin executorii
de îndată.
Efectele achiesării pârâtului la pretenţiile reclamantului.
Prin achiesare la pretenţiile celeilalte părţi, litigiul rămâne
irevocabil, fărăobiect, pronunţându-se o hotărâre în acest sens, căci
achiesând, pârâtul renunţănu numai la continuarea judecăţii, ci la orice
formăde contestare viitoare a dreptului abandonat.
Instanţa de judecată, deşi se aflăîn faţa unei recunoaşteri, va trebui
ca înainte de a da curs efectelor săverifice dacăaceasta nu a fost făcutăîn

1
Trib. Suprem col.civ., dec,.nr. 2143/1.XII.1956, `n C.D. vol.II, 1956, p. 274.
2
Trib. reg. Timi[oara, dec.civ.nr. 3522/17.06.1958, `n L.P. nr.11/1959, p. 87., cu
dou\ note de Al. velescu [i S/ {erb\nescu.
 163

vederea eludării legii sau pentru obţinerea unor avantaje ilicite

prejudiciindu-se terţe persoane1.
Recunoaşterea odatăfăcutădevine irevocabilă2, în consecinţă,
hotărârea pronunţatăpe baza ei devine şi ea irevocabilă, va căpăta putere
de lucru judecat.
Dacăachiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului a avut loc la
prima zi de înfăţişare şi pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere atunci
el nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Faptul că, pârâtul a recunoscut la primul termen de înfăţişare
pretenţiile reclamantului, nu-l exonereazăde obligaţia de platăa
cheltuielilor de judecată, când se constatăcă, acţiunea a fost pornitădin
cauza comportării pârâtului pus în întărziere mai înainte.
2. Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea
pronunţatăîn defavoarea sa prin renunţarea la exercitarea căii de atac pe
care legea o conferăpărţii condamnate.
Aceasta se caracterizeazăprin faptul că, partea care a pierdut
procesul, renunţăla dreptul de a exercita calea de atac împotriva hotărârii
respective ori, dacăa formulat deja calea de atac, renunţa la ea.
Achiesarea la hotărârea instanţei, prin renunţarea la calea de atac,
este un act unilateral - care nu este condiţionat de consimţământul sau
acceptarea părţii adverse.
Renunţarea (la calea de atac) fiind un act de dispoziţie, este necesar
ca cel ce o face săaibăcapacitatea de a dispune de drepturile sale. În
consecinţă, reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu va
trebui săaibăîncuviinţarea autorităţii tutelare; de asemenea, minorul cu
capacitate restrânsă, care renunţăla calea de atac are nevoie de
încuviinţarea ocrotitorului legal.
Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţatăîn
defavoarea sa, poate fi expresăsau implicită.
Achiesarea expresăa părţii care a pierdut procesul la hotărârea
pronunţatăîn defavoarea sa, poate fi făcutăpotrivit art. 267 C. proc.civ.,
în una din următoarele forme:
- oral, în instanţă, imediat dupăpronunţarea hotărârii, ori prin
înfăţişarea ulterioarăa părţii în faţa preşedintelui;
- prin înscris autentic.
Dacăpartea a introdus calea de atac, ea poate renunţa expres la
aceasta, însăeste necesar săse stabileascăexact dacăpartea renunţăla calea
de atac deci, achieseazăla hotărârea pronunţată, sau renunţăla judecată,
situaţie în care se aplicăprevederile art. 246 şi 247 alin.final C. proc.civ.,
în sensul căse cere consimţământul pârâtului şi se dispune închiderea
dosarului dupăce s-a anulat hotărârea pronunţată.

1
Dec.de `ndrumare a Plenului Trib.Suprem, nr.12.18.XII.1958, C.D. 1958, p. 29.
2
Condi]iile achies\rii.
 164

Achiesarea implicităa părţii care a pierdut procesul la hotărârea

pronunţatăîn defavoarea sa, poate rezulta dintr-un act care
semnificăvoinţa neîndoielnicăde a consimţi sau dintr-o executare, Aşa
cum am arătat, executarea mai înainte ca hotărârea săfi dobândit
aceastăforţăsăse facăvoluntar, nu sub presiunea unor actuale sau virtuale
mijloace de constrângere. În acest sens, “faptul cădebitorul, sub
presiunea executării silite a solicitat termen de graţie nu poate fi
interpretat ca o achiesare la hotărâre, când nu se putea opune la
executare, astfel căel nu pierde dreptul de a se plânge împotriva
hotărârii, renunţările fiind de strictăinterpretare” (Trib. Supremn,
col.civ., dec.nr. 925/1954, C.D. pe anii 1952-1954, vol.I, p. 381-383).
Efectele achisării părţii care a pierdut procesul la hotărârea
pronunţatăîn defavoarea sa.
Achiesarea la hotărâre însemnând renunţarea pârâtului la calea de
atac face ca hotărârea pronunţatăsădevinăirevocabilă. O precizare se
impune în sensul cădacăpartea înţelege săse supunăhotărârii prin care ea a
fost condamnată, aceasta înseamnăcărenunţăsăatace acea hotărâre în
fond, dar nu şi pentru vicii de formă.
Prin achiesarea la hotărâre partea care a achiesat renunţănu numai
la exercitarea căilor ordinare de atac ori la continuarea acestora, dar şi la
cele extraordinare de care ea ar fi putut dispune.
Hotărârea pronunţată, ca urmare a achiesării celui condamnat la ea,
dobândeşte autoritate de lucru judecat şi ea îşi va produce efectele atât în
privinţa cererii principale, cât şi a celor accesorii, dar în orice caz numai
în limitele a ceea ce s-a statuat.
Atunci când achiesarea la hotărâre a avut loc cu rezerve asupra
modului de soluţionare a unor capete de cerere, cel condamnat îşi
păstreazădreptul de a exercita calea de atac în privinţa chestiunilor care au
făcut obiectul rezervelor, afarădoar dacăîntre acestea şi cele acceptate
fărărezerve existăindivizibilitate.
Întrucât achiesarea produce efecte deosebit de grave pentru partea
de la care emană, în materiile în care este vorba de valorificarea şi a unor
interese generale, achiesarea nu este permisă. Astfel, în procesele în care
sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune, cum ar fi: în
materie de căsătorie, acte de stare civilă, capacitate, achiesarea nu poate
opera.
În cazul achiesării la hotărâre trebuie distins dupăcum hotărârea a
creat sau nu o situaţie nouă. Astfel, pârâtul în acţiunea de divorţ nu va
putea achiesa la hotărârea care a dus divorţul, în schimb reclamantul
poate achiesa la hotărâre prin care s-a respins cererea sa, căci în acest caz
reclamantul abandoneazăo pretenţie pe care putea sănu o emităşi prin
acest abandon nu creazăo stare juridicănouă, ci păstreazăsituaţia din
căsătorie.
 165

Aceastăsoluţie nu este valabilă, totuşi, în toate ipotezele. În alte

cazuri nici achiesarea reclamantului la hotărârea de respingere a acţiunii
nu este posibilă. Spre exemplu, cel care reclamăîn materie de statut civil
nu poate achiesa la respingerea acţiunii sale, căci în acest caz achiesarea
ar da putere de lucru judecat unei hotărâri, care respingând cererea, ar
îndepărta pentru totdeauna pretenţiile la care nici o renunţare nu e
posibilă.
Aplicarea acestui principiu se face în materie de interdicţie,
destituire din tutelăetc. Interdicţia este o măsurăprivitoare la starea
persoanelor, nimeni nu este îndrituit a renunţa la drepturile privitoare la
starea şi capacitatea sa personală, dupăcum nu este îndrituit nici a le
întinde, căci aceste drepturi legea singurăle cârmuieşte şi nu voinţa
individului. De aceea, în materie de interdicţie, instanţa este datoare a
judeca cauza pânăla capăt, trecând peste declaraţia de renunţare sau
achiesare ale celui împotriva căruia s-a cerut interdicţia.
Aceastăregulăcomportădiscuţii numai în materia divorţului în care
reclamantul intimat poate achiesa la recursul pârâtului în temeiul ideii de
împăcare a părţilor, posibil oricând în divorţ.
Achiesarea pârâtului în ambele ei forme este
opozabilămoştenitorilor, legatarilor universali şi creditorilor chirografari
Capitolul IV
TRANZACŢIA
§.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale tranzacţiei
1. Noţiunea
Etimologic, cuvântul “tranzacţie” provine din latinescul transigo-
igere-egiactum care înseamnăa termina, a pune capăt.
În vorbirea curentănoţiunea de “tranzacţie” este folositădeseori în
sens de “înţelegere”, “convenţie”, mai ales în materie comercială. Ea
este folosităîn acest sens, desigur impropriu, chiar şi în practica
judecătorească1, deşi alteori se evită2 folosirea ei, chiar dacăîntre părţi a
intervenit nu o convenţie oarecare, ci o veritabilătranzacţie3.
La noi, tranzacţia este reglementatăde art. 1704/171 C. civ. şi de
art. 271- 273 C. proc.civ.
Potrivit art. 1704 C. civ., “tranzacţia este un contract prin care
părţile terminăun proces sau preîntâmpinăun proces ce poate săse
nască”.
Aceastădefiniţie oferităde legea civilănu este însăcompletăîntrucât
ea nici măcar nu evocămodul sau mijlocul prin care părţile îşi
realizeazăscopul lor, şi anume concesiile reciproce pe care ele şi le fac.
Or, în lipsa acestui element nu poate fi vorba de o tranzacţie ci dupăcaz,
de o ratificare sau confirmare, unilaterală, de o achiesare sau renunţare.
1
Trib.Suprem col.civ.dec.nr.222/1959, `n C.D.1959, p.109.
2
Trib.Suprem sec.civ.dec.nr.1985/1975, `n C.D.1975, p.74.
3
Asupra cuantumului desp\gubirilor datorate pentru inundarea culpabil\ a
apartamentului.
 166

O definiţie1 mai potrivităconsiderăm a fi cea care defineşte

“tranzacţia” ca fiind un contract prin care părţile terminăun proces
început sau preîntâmpinăun proces ce se poate naşte prin concesii
reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi
săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către
cealaltăparte la dreptul care este litigios ori îndoielnic.
Cu alte cuvinte “tranzacţia” este acordul intervenit între părţi
căruia i se spune şi “contract judiciar”2 întrucât el este realizat sau
exprimat în faţa instanţei, fărăintervenţia ei, dar constatat de ea.
Totuşi, nu trebuie săse înţeleagăcătranzacţia trebuie întotdeauna
realizatăîn faţa instanţei, pentru căaşa cum precizeazăart. 271 C. proc.civ.
părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fărăsăfi fost citate,
pentru a cere săse dea o hotărâre care săconsfinţeascăînvoiala lor.
Referitor la concesiile pe care şi le fac părţile, nu este obligatoriu
ca acestea săfie de valoare egală, este suficient ca ele săfie comparabile
(echivalente) în ochii părţilor.
De altfel jurisprudenţa3 a stabilit în acest sens că: “neegalitatea
concesiilor nu exclude reciprocitatea lor”.
Aşadar, tranzacţia presupune:
- existenţa unui drept litigios şi/sau îndoielnic, cel puţin în
concepţia părţilor, adicăde naturăa da naştere unui proces;
- intenţia părţilor de a pune capăt în întregime sau parţial litigiului
existent sau de a preîntâmpina naşterea unui litigiu;
- existenţa unor concesii reciproce.
2. Caracterele juridice ale tranzacţiei
Cât priveşte caracterele juridice menţionăm cătranzacţia este un
contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi consensual.
Tranzacţia este un contract sinalagmatic, întrucât părţile îşi
asumăobligaţii reciproce. Fiind un contract sinalagmatic unii autori4
considerăcăse poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea de
obligaţii, dar numai dacăuna din părţi şi-a asumat o obligaţie nouăpe care
nu o execută5. În privinţa concesiilor neexecutarea este exclusă, întrucât
instanţa va respinge acţiunea prin care s-ar încerca valorificarea dreptului
care a făcut obiectul tranzacţiei.
Tranzacţia este un contract cu titlu oneros şi comutativ deoarece
fiecare parte urmăreşte un avantaj patrimonial, iar avantajele avute în
vedere nu mai depind de un eveniment viitor şi incert, care ar face
săexiste şanse de câştig sau pierdere pentru părţile contractante.
1
Fr.Deak, {t.. C\rpenaru, ~n contracte civile [i comerciale, Editura “Lumina Lex”,
1993, p. 245-254.
2
Cu privire la termenul “Contract judiciar”. I. Deleanu, Op.cit., vol.I., p.130.
3
~n acest sens, Curtea de Casa]ie I, dec.nr. 180/1898, `n C. civ.adnotat, vol.IV,
p.156.
4
Fr. Deak, {tefan C\rpenaru, Op.cit., p. 245-254.
5
Pentru o solu]ie `n parte diferit\, C. Cunescu, not\ la decizia civil\ a Trib.reg.
Dobrogea nr. 955/1996, `n R.R.D. nr.2/1962, p. 131-134.
 167

Tranzacţia este un contract consensual, cerinţa formei scrise

prevăzutăde art. 1705 C. civ., vizeazănumai dovada contractului. Ad
probationem înscrisul este cerut “pentru a nu se da loc cu prilejul probei
tranzacţiei la un proces mai greu decât cel pe care părţile au căutat să-l
evite”1.
Proba cu martori se admite însă, dacăexistăun început de
dovadăscrisă2, ori dacăpreconstituirea sau conservarea dovezii scrise a
fost cu neputinţă3 (art. 1197-1198 C. civ.)4.
§.2. Natura juridicăa hotărârii date în baza contractului judiciar
Codul de procedurăcivilă, în art. 271-273 se ocupăde tranzacţia
încheiatăpentru stingerea procesului, cu concursul instanţei de judecată,
referindu-se la “hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor”, care sunt
denumite în literatura de specialitate (şi în practică) hotărâri de expedient.
Art. 272 alin.1 C. proc.civ. precizează: “învoiala părţilor înfăţişatăîn
scris va alcătui dispozitivul hotărâriiâ.
Învoiala părţilor este consfinţităprintr-o hotărâre de expedient.
Hotărârea de expedient este actul jurisdicţional final care dezleagălitigiul,
confirmând convenţia părţilor litigante propusăde ele ca un mod de
rezolvare asupra pricinii litigioase. Hotărârea de expedient se
caracterizeazăprin douăelemente deosebite, convenţional şi jurisdicţional,
spre deosebire de hotărârea judecătoreascăordinară, care se
caracterizeazănumai prin elementul jurisdicţional, fiindcăcel convenţional
lipseşte, iar dezacordul părţilor litigante se menţine neschimbat de la
introducerea acţiunii în justiţie pânăla darea hotărârii în ce priveşte fondul
cauzei (în acest sens a se vedea, I. Măldărescu, Hotărârea de expedient,
tezăde doctorat, p. 150).
Plecând de la aceste precizări trebuie arătat cănatura juridicăa unei
astfel de hotărâri a fost şi este controversată5.
Într-o primăopinie, actul instanţei este pur şi simpu o convenţie
autentificatăde judecător şi ea nu poate fi atacarădecăt prin acţiunea în
nulitate.
Aceasta, deoarece instanţa nu “judecă”, ci doar constatăvoinţa
părţilor, procesul nu se terminăprin dezbateri, ci pe baza
consimţământului părţilor.

1
R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Universitatea “Al.I.Cuza”, Ia[i, 1982.p. 305.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti-B\l\nescu, Al. B\icoianu, Tratat de drept civil rom|n, vol.II,
Bucure[ti, 1929, p. 685.
3
Henri et Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçon de droit civil, vol.III, Paris, 1963, p.
1276. nr.1639.
4
Dac\ tranzac]ia are caracter comercial poate fi dovedit\ cu martori, conform art.
46 C. com. De exemplu, tranzac]ia prin care doi comercian]i sting un proces
n\scut dintr-o v|nzare comercial\ (Curtea de Casa]ie III, dec.nr. 784/1927, `n
Practica judiciar\ `n materie comercial\, vol.I, p. 29 [i vol.II, p. 179, Editura
“Lumina”, Bucure[ti, 1991).
5
P. Vasilescu, Op.cit., vol.IV. nr.498. p.16-17.
 168

Într-o a doua opinie, actul instanţei este o adevăratăhotărâre, cu

autoritate de lucru judecat, susceptibilăde atac prin căile obişnuite,
întrucât instanţa dăconvenţiei dintre părţi, prin intervenţia sa, forma şi
caracterul unei hotărâri judecătoreşti.
Considerăm, totuşi, căprima opinie este mai apropiatăde realitate
întrucât, deşi instanţa verificăîn anumite limite şi sub anumite aspecte
convenţia părţilor ea nu adaugănimic la conţinutul acesteia pentru căaşa
cum precizeazăart. 272 alin.1, C. proc.civ., numai învoiala părţilor
alcătuieşte dispozitivul hotărârii, iar hotărârea (pronunţată) se dăfărădrept
de apel precizeazăart. 273 C. proc.civ.
Deşi, din cuprinsul art. 273 C. proc.civ., s-a dedus întemeiat
căprocurorul poate exercita, apelul împotriva unei astfel de hotărâri,
apelul nu poate viza decăt neregularităţi de ordin procedural1, nicidecum
convenţia faţăde care, eventual, poate exercita acţiunea în anulare.
Aşadar, tranzacţia apare ca un contract care are puterea unei “sentinţe
neapelabile”.
Hotărârea de expedient nu poate fi atacatănici pe calea revizuirii.
Înlăturând convenţia pe calea revizuirii hotărârii de expedient, instanţa ar
nesocoti voinţa părţilor şi caracterul obligatoriu al convenţiilor recunoscut
acestora prin lege (Trib. Suprem, sec.civ. dec. nr. 750/1981, R.R.D.
nr.2/1982, p. 62)2.
§.3. Condiţiile tranzacţiei
Aşa cum am mai precizat, tranzacţia fiind un contract judiciar,
condiţiile acesteia sunt în esenţăcondiţiile contractului, astfe:
- Pentru încheierea contractului judiciar, părţile trebuie să-şi
exprime consimţământul3 lor, lipsit de orice vicii. Oferta de a încheia
contractul poate fi retractatăcât timp ea nu a fost acceptatăde
cealaltăparte. Pe temeiul art. 961 C. civ. părţile şi procurorul în condiţiile
art. 45 C. proc.civ. pot exercita acţiunea în nulitate pentru eroare asupra
persoanei sau obiectul convenţiei4 precum şi pentru violenţăsau dol.
Acţiunea în nulitate5 va putea fi însăpromovatăşi atunci când
contractul s-a încheiat în executarea unui titlu nul sau anulabil al unui
testament revocat ori al unui act recunoscut sau sancţionat ulterior ca fals.
1
Acest drept ca. pe calea apelului, s\ poat\ fi invocate neregularit\]i procedurale
`n darea hot\r|rii, trebuie recunoscut [i p\r|]ilor, acestea av|nd interesul ca
`nvoiala lor s\ fie consfin]it\ `ntr-o hot\r|re valabil\ sub aspectul exigen]elor
legale.
2
C.S.J. sec.civ.dec.nr.489/1990, `n “Dreptul” 1991, nr.2-3, p. 71.
3
Instan]a nu poate lua act de tranzac]ie f\r\ ca toate p\r]ile s\ fie prezente pentru
a-[i da consim]\m|ntul - Trib.Suprem, sec.civ.dec.nr. 1915/1989, `n “Dreptul”
nr.5,1990, p. 72.
4
Actul nu poate fi atacat pentru eroare de drept “Art. 954 C.civ.” nici pentru
leziuni. C|t prive[te admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consim]\m|nt, `n
acest sens Gh. Beleiu,Op.cit., p. 132.
5
Posibilitatea de a cere anularea unei hot\r|ri de expedient trebuie recunoscut\ [i
ter]ilor, atunci c|nd tranzac]ia s-a `ncheiat `n scopul v\dit al fraud\rii legii sau
intereselor legitime.
 169

- Obiectul sau cauza învoieli trebuie sănu fie ilicităsau imorală,

altfel instanţa va înlătura convenbţia părţilor şi va continua judecarea
cererii (cauzei) în fond1. Obiectul trebuie săexiste, săfie posibil2, săfie în
circuitul civil şi săfie determinat ori determinabil, iar cauza trebuie
săexiste şi săfie reală.
- Contiguăcondiţiei anterioare poate fi distinct o alta potrivit căreia,
legea trebuie sănu interzicătranzacţia în “materia” ce face obiectul
litigiului, sau aceasta sănu priveascădrepturi care, potrivit legii sunt
indispensabile. În acest sens, nu pot face obiectul tranzacţiilor statutul
civil al persoanei, drepturile nepatrimoniale de autor, pensie alimentară,
dreptul la viaţăşi sănătate etc.
- Întrucât tranzacţia implicărenunţarea la un drept, iar renunţările
sunt echivalente actelor de dispoziţie, părţile contractante trebuie
săaibăcapacitatea şi puterea de a (dispune) tranzacţia. Pentru a putea
tranzacţiona, reprezentantul sau ocrotitorul legale are nevoie de
autorizarea prealabilăa organului competent, iar reprezentantul
convenţional, de o procurăspecialădatăpentru acest act de dispoziţie. În
acest sens, tranzacţia încheiatăîn numele minorului trebuie făcutăcu
încuviinţarea prealabilăa autorităţii tutelare, altfel actul este anulabil3. De
asemeni, consilierul juridic nu poate tranzacţiona decât pe baza unei
delegaţii speciale4, la fel şi avocatul.
Referitor la forma tranzacţiei, art. 1705 C. civ. prevede ca aceasta
săfie constatatăîn scris, nici o altăcondiţie de formănu mai este stipulată.
Totuşi, dacă, învoiala priveşte o operaţiune juridicăpentru care legea
impune necesitatea actului solemn, atunci ea trebuie încheiatăîn
formăsolemnă5.
§.4. Procedura tranzacţiei
Părţile, precizeazăart. 271 C. proc.civ. se pot înfăţişa oricând în
cursul judecăţii6, chiar fărăsăfi fost citate, pentru a cere săse dea o
1
Dac\ acordul so]ilor a fost f\cut `n scopul fraud\rii creditorilor trebuie s\ continue
judecata [i s\ efectueze `mp\r]eala bunurilor comune, `n raport cu contribu]ia
real\ a p\r]ilor la dob|ndirea lor. ~n acest sens C.S.J sec.civ., dec.nr.
552/28.03.1990, `n “Dreptul” nr. 1/1991, p. 70.
2
~n principiu, se poate tranzac]iona asupra desp\gubirilor civile `n procesul
penal, dar cu condi]ia ca partea civil\ s\ nu profite de situa]ia `n care se g\se[te
inculpatul, s\v|r[ind astfel un abuz `n exerci]iul dreptului de a tranzac]iona. ~n
acest sens, trib. Suprem., col.civ.dec.,nr.1107/1962, `n J.N. nr. 11/1963, p. 175.
3
C|nd nu rezult\ c\ tranzac]ia 1ncheiat\ `n numele minorului a fost f\cut\ cu
`ncuviin]area prealabil\ a autorit\]ii tutelare, instan]a are `ndatorirea s\ cear\
p\r]ilor s\ fac\ aceast\ dovad\, `ntruc|t, cum rezult\ din art. 129 alin.3, C. fam,
astfel, actul este sanc]ionat cu anulabilitate. ~n acest sens, Trib. Suprem ,
sec.civ.dec.,nr. 288/1988, `n R.R.D., 1989, nr.9-12p, p. 142-143.
4
~n acest sens Trib. Suprem, col.civ.dec,nr. 813/1956, `n C.D. 1956, vol.II, p.
326.
5
Trib.Suprem, sec.civ.dec.nr.334/1973, `n RRD 1973, p.156.
6
Except|nd recursul `n interesul legii [i recursul `n anulare, a c\ror judecat\ nu
poate fi `mpiedicat\ prin `ncheierea unei traznac]ii, contractul judiciar este
admisibil nu numai `n fa]a instan]ei de fond, ci `n toate celelalte c\i de atac a
hot\r|rilor judec\tore[ti. Mai mult, ea este admisibil\ [i dup\ ce hot\r|rea
 170

hotărâre care săconsfinţeascăînvoiala lor. Legea distinge totuşi dupăcum

părţile au fost sau nu citate. Astfel, dacăpărţile se prezintăla termenul
pentru care au fost citate, învoiala poate fi primităde un singur judecător,
iar hotărârea se pronunţăde instanţăîn şedinţă. Dacăpărţile se prezintăîntr-
o altăzi, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu, iar atunci când
învoiala nu este înfăţişatăîn scris, prezentarea ei verbală1 va fi
consemnatăîntr-un proces verbal semnat de completul de judecatăşi de
părţi2, pentru a se putea evita orice echivoc cu privire la acordul real al
acestora asupra celor consemnate.
De îndatăce părţile au tranzacţionat procesul nu se mai judecă. Dar
cu toate căinstanţa se aflăîn faţa unui act de dispoziţie al părţilor, în
virtutea rolului său activ, judecătorul este dator săverifice dacătranzacţia
nu contravine ordinei de drept, dacăea nu tinde la eludarea legii sau a
intereselor statului, sau dacănu încalcăinteresele terţelor persoane; de
asemenea, instanţa va verifica dacăînvoiala constituie expresia voinţei
libere a părţilor şi dacăa fost încheiatăde persoane capabile sau de
reprezentanţii legali sau mandatari care au împuternicirea
specialănecesară.
În consecinţă, dacăse constatăîncălcarea vreuneia din condiţiile mai
sus arătate, instanţa este obligatăsărespingăcererea de a se da hotărârea de
expedient şi sătreacă, în continuare, la judecarea cauzei de fond,
evitându-se astfel consfinţirea, printr-o hotărâre judecătorească, a unor
raporturi potrivnice ordinei de drept a statului.
§.5.Efectele tranzacţiei
Pentru ca tranzacţia să-şi producăîn plenitudine efectele, ea trebuie
săfie transmisăîn dispozitivul hotărârii judecătoreşti. Totuşi efectele nu se
produc de la data emiterii hotărârii, care doar consimţeşte învoiala
părţilor, ci de la data încheierii convenţiei. Totuşi, tranzacţia poate fi
afectatăde o condiţie, iar în acest caz efectele se produc în funcţie de
îndeplinirea sau nu a condiţiilor.
C. civil prin art. 1711 asimileazăputerea tranzacţiei cu puterea unei
hotărâri judecătoreşti definitive. desigur, aceastăasimilare nu este
completă, fiindcătranzacţia este un contract civil obişnuit, ca atare, nu
constituie titlu executor, dar atunci când este consemnatăîntr-o hotărâre
judecătoreascăde expedient sau într-un alt act autentic susceptibil de
executare silită, se poate cere investirea ei cu formulăexecutorie3.
La o analizăatentăse poate constata că:
- unele efecte se ataşeazăconvenţiei, altele decurg din titlul ce
constatăîncheierea învoielii;
judec\toreasc\ a devenit definitiv\ sau irevocabil\, dac\ ea este cunoscut\ de p\r]i
(art. 1715 C. civ.). ~n acest sens, Fl. Baias, Unele considera]ii referitoare la
tranzac]ie `n R.R.D. 1989, nr. 9-12, p. 19-20.
1
Art. 272, alin.2 C.proc.civ.precizeaz\ “la judec\torii `nvoiala va putea fi `nf\]i[at\
[i verbal...”.
2
C.S.J, sec.civ., dec.nr. 637/1991, `n “Dreptul”1992, nr.1,p. 110.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 197-198.
 171

- unele efecte implicăîn mod necesar intervenţia instanţei, altele nu

sunt dependente de o asemenea intervenţie;
- tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative dar uneori poate
produce şi efecte constitutive sau transalative de drepturi.
Întrucât, potrivit art. 1709-1710 C. civ., tranzacţia se mărgineşte la
obiectul şi pricinile de care trateazăea poate fi şi parţială. Dacătrazacţia
este alcătuitădin cauze indivizibile, nulitatea priveşte întregul contract.
Referitor la efectele care se ataşeazăconvenţiei menţionăm
următoarele:
Tranzacţia produce un efect extinctiv în privinţa drepturilor asupra
cărora părţile şi-au făcut concesii reciproce, în sensul căpărţile nu-şi mai
pot invoca drepturile stinse prin înţelegerea lor;
Prin tranzacţie litigiul este stins, aşa încât instanţa se dezinvesteşte;
Părţile renunţăla orice acţiune viitoare având obiect şi
cauzăidentice cu cele ale convenţiei. Astfel fiind, acţiunea introdusăde
una din părţi va fi respinsăca urmare a invocării excepţiei peremptorii
rezultând din trazacţie1.
Tranzacţia obligădefinitiv părţile la ceea ce s-au îndatorat, dacăprin
natura lor prestaţiile nu sunt revizuibile.
În ceea ce priveşte efectele care se ataşeazăhotărârii, acestea sunt:
- Actul instanţei conferătranzacţiei valoare autentică, cu alte
cuvinte cele cuprinse în dispozitivul hotărârii, dacănu sunt înscrise în fals,
fac probăcu privire la realitatea convenţiei şi conţinutul ei, dar
aceastăforţăprobantănu trebuie confundatăcu autoritatea lucrului judecat;
- Actul instanţei are forţăexecutorie, aşa încât pe temeiul acestui
titlu se poate recurge la executarea silită, fărăa fi necesarăobţinerea unei
hotărâri de condamnare.
În ceea ce priveşte efectele declarative menţionăm cădupămulte
controverse care s-au purtat în literatura de specialitate, majoritatea
autorilot recunosc cătranzacţia produce, de regulă, efecte declarative2, iar
nu constitutive sau translative, întrucât nu are ca scop săconfere părţilor
drepturi noi, ci numai sărecunoascădrepturi preexistente şi săconsolideze,
punându-le la adăpostul unei contestaţii judiciare.
Din efectul declarativ al tranzacţiei rezultăcă:
- partea nu este succesorul în drepturi al ceilalalte părţi. Astfel fiind
părţile nu sunt obligate să-şi garanteze reciproc drepturile pe care şi le
recunosc, întrucât obligaţia de garanţie nu se naşte decât ca urmare a unei
transmisiuni de drepturi;
- tranzacţia produce efecte şi pentru trecut, pânăîn momentul
naşterii drepturilor ce se consolidează;
1
“Nu se poate relua judecata `n privin]a unora dintre bunurile asupra c\rora `n
aplicarea principiului disponibilit\]ii, p\r]ile au tranzac]ionat” - CSJ, sec.civ.dec.nr.
489/1990, `n “Dreptul” nr.2-3, 1991, p.71.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti-B\l\nescu, Al. B\icoianu, Op.cit., p. 1033-1034; R.
Sanilevici, Op.cit.p. 306.
 172

- nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani,

întrucât justul titlu, trebuie săfie un act translativ de proprietate1.
Referitor la efectele constitutive sau translative de drepturi
menţionăm cădeşi tranzacţia produce, în principiu, efecte declarative, în
anumite cazuri ea poate produce şi efecte constitutive sau translative de
drepturi. Astfel se întâmplăîn cazurile în care, în schimbul renunţărilor
făcute de o parte, celalatăparte efectueazăsau promite anumite prestaţii. În
aceste cazuri, tranacţia fiind şi constitutivăsau translativăde drepturi,
consecinţele referitoare la prestaţiile noi vor fi inverse faţăde cazul
efectului declarativ, adicăva exista obligaţia de garanţie, efectele nu vor fi
retroactive şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just titlu. Iar
dacălucrul promis sau dat în schimb este un imobil, întotdeauna va fi
necesarărespectarea formelor de publicitate.
Referitor la efectele faţăde terţi, potrivit principiului relativităţii
efectelor contractului, traznacţia nu produce efecte faţăde terţi2 (res inter
alios acta). Mai mult, deşi tranzacţia produce efecte retroactive, ea este
inoperabilăfaţăde terţii3 care, înainte de tranzacţie, au dobândit drepturi
asupra bunului litigios4.
§.6. Regimul procedural al acţiunii în nulitatea tranzacţiei
Fiind vorba de un contract judiciar, hotărârea de expedient poate fi
desfiinţatăpe calea acţiunii în anulare în condiţiile dreptului comun5.
Nici o dispoziţie proceduralănu justificăsoluţionarea acţiunii în
nulitatea tranzacţiei în acelaşi proces în care ea a fost depusă. Dimpotrivă,
acestei acţiuni îi sunt aplicabile prevederile art. 242 alin.1, pct. 1. C.
proc.civ. Instanţa va îndruma partea titularăa acţiunii în nulitate săatace
separat convenţia şi va proceda la suspendarea judecăţii, în legăturăcu
care a fost prezentantătranzacţia constatată, de la data când se va face
dovada introducerii acţiunii în nulitate şi pânăla soluţionarea definitivăa
acesteia.
De altfel, dacănulitatea tranzacţiei ar fi cerutăîn acelaşi proces în
care a fost depusă, în eventualitatea respingerii acţiunii în nulitate, cum
singura soluţie posibilăar fi ca instanţa săia act de tranzacţie printr-o
hotărâre neapelabilă, aceasta ar priva partea care a cerut anularea de un
grad de jurisdicţie.
§.7. Probleme speciale ale tranzacţiei privitoare la imobile
1
“~ntruc|t este un simplu act declarativ, tranzac]ia nu constituie just titlu...”
(Mazeaud, Op.cit., p. 1281. Potrivit unei alte p\reri, “tranzac]ia... de[i declarativ\
de drepturi, este asimilat\ actului translativ”. (C. St\tescu, C. B|rsan, Op.cit.,, p.
281.
2
Astfel, tranzac]ia dintre inculpat [i partea civil\, dac\ nu a fost pus\ `n discu]ia
p\r]ii responsabil civilmente, nu este opozabil\ acesteia din urm\, motiv pentru
care instan]a trebuie s\ administreze probe `n vederea stabilirii cuantumului real
al pagubelor [i obligarea ei, `n solidar cu inculpatul, la plata desp\gubirilor astfel
stabilite (Trib.Suprem, sen,pen.dec.nr. 772/1976, `n C.D. 1976, p. 410.
3
Trib. Suprem, col.civ., dec.nr. 1476/1964, p. 69.
4
Mazeaud, Op.cit., p. 1282 nr.1652.
5
Plenul Trib. Suprem, dec.de `ndrumare nr.12/1958, `n C.D. 1952-1965, p. 317.
 173

Atunci când în schimbul renunţărilor făcute de o parte,

cealaltăparte transmite proprietatea unui imobil se impun câteva precizări:
Întrucât bunurile care fac obiectul domeniului public sunt potrivit
legii fundamentale, art. 135, inalienabile, ele nu pot fi “înstrăinate” nici
pe calea tranzacţiei.
În ipoteza constituirii dreptului de proprietate asupra terenului,
potreivit art., 18, alin.1, art. 20 şi art. 39 din Legea nr. 18/1991,
proprietatea nu poate fi transmisăprin tranzacţie pentru căsub sancţiunea
nulităţii absolute legea interzice înstrăinarea timp de 10 ani.
Tranzacţia nu este admisibilă, în sensul celor prevăzute de art. 41
alin.2 din Constituţie, dacăprin ea s-ar urmări dobândirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor de către cetăţeni străini sau apartrizi.
Atunci când înstrăinarea are ca obiect un teren, potrivit cu
dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 18/1991, contractul de tranzacţie trebuie
încheiat în formăautentică, altminteri el având cel mult valoarea unui
antecontract din care izvorăşte obligaţia încheierii contractului în forma
prevăzutăde lege.
Dacăînstrăinarea are ca obiect un teren agricol extravilan, nu se
pune problema dreptului de preemţiune deoarece art. 48 din Legea nr.
18/1991 vizeazănumai înstrăinarea prin vânzări, iar tranzacţia nu este un
contract de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte construcţiile, numai în ipoteza tranzacţiei care
implicălucrări de construire, modificare, transformare, desfiinţare etc. este
necesarăobţinerea autorizaţiei administartive potrivit Legii nr. 50/1991.
deci, pentru a se pune la adăpost de riscul refuzului legal de eliberare a
autorizaţiei, părţile trebuie săo solicite înainte de încheierea tranzacţiei. În
toate celelalte ipoteze în care tranzacţia are ca obiect imobile autorizaţia
administrativănu este cerutăde lege.
Titlul VII
ACŢIUNEA CIVILÃ
Capitolul I
ASPECTE GENERALE
§.1. Accepţiuni ale noţiunii de acţiune civilă
Drepturile civile subiective sunt recunoscute prin lege, oamenilor,
individual sau în colectiv, respectiv persoanelor juridice, pentru
satisfacerea anumitor nevoi materiale sau social-culturale. Nu este
însăsuficient ca legiuitorul sădispunăasupra recunoaşterii drepturilor
civile subiective ci săasigure şi mijloacele prin care aceste drepturi, în caz
de nevoie, săpoatăfi apărate.
Apărarea drepturilor civile subiective - se realizeazăprin
intermediul unor mijloace multiple şi variate; în cadrul acestor mijloace,
acţiunea civilăreprezintăînsămijlocul cel mai eficace şi cel mai energic
pentru apărarea acestor drepturi.
 174

Teoria acţiunii în justiţie prezintăo deosebităimportanţă, atât din

punct de vedere teoretic cât şi din punct de vedere practic, constituind, am
putea spune, tranziţia între dreptul civil material şi dreptul procesual civil.
Cunoaşterea acestei tranziţii, sau şi mai corect spus, a legăturii
dintre aceste douădiscipline juridice, contribuie la rezolvarea acelor
probleme de aplicare a dreptului civil şi procesual civil ce se ridicăîn
cadrul zonei lor de interferenţă(în special a raportului dintre dreptul
subiectiv şi acţiunea civilă)1.
Atât în vorbirea curentăcât şi în unele texte ale legii cuvântului
acţiune, i se dau mai multe înţelesuri.
Astfel, cuvântul acţiune înseamnă:
- exprimarea ideii că, în principiu, calea justiţiei organizate a
statului este deschisătuturor celor ce simt nevoia de a recurge la ea; şi
că, totodată, aceastăcale este opusăcăii spontane, individuale de apărare
a drepturilor civile subiective;
- facultatea pe care orice persoanăinteresatăo are de a apela la
organele jurisdicţionale competente atunci când considerăcăi s-a făcut
nedreptate, pentru a cere ca legea săfie aplicatăîn favoarea sa; astfel
concepută, acţiunea reprezintăcalea justiţiei deschisăpentru soluţionarea
unui conflict concret, dreptul sau prerogativa a cărei exercitare este
lăsatăla latitudinea celui în favoarea căruia a fost recunoscută;
- un echivalent al cuvântului drept (în înţeles subiectiv), o formăde
manifestare sau de viaţăa acestuia; astfel, în loc de a se vorbi despre
dreptul ce se valorificăprin acţiune se vorbeşte numai despre existenţa
acţiunii ca mod de manifestare sau ca un atribut al acestuia;
- apărarea dreptului nu numai pe cale de acţiune dar şi pe cale de
excepţie; astfel, sub primul aspect, acţiunea se considerăa fi
exercitatăpentru apărarea dreptului reclamantului a fi exercitatăpentru
apărarea dreptului reclamantului, iar sub cel de al doilea, pentru
apărarea dreptului pârâtului;
- cererea de chemare în judecată, actul procesual prin care este
făcutăsesizarea şi în care sunt concretizate elementele acţiunii.
Unele dintre accepţiunile reţinute (cele mai frecvente şi care s-au
încetăţenit în limbajul juridic) exprimă, în raport cu esenţa noţiunii de
acţiune civilă, idei particulare, de legăturăcu alte noţiuni şi improprii de a
fi redate prin acest termen (de acţiune civilă).
Deşi sesizatăîn lucrările de specialitate2, problema omonimiei
cuvântului acţiunea continuăînsăsărămânănerezolvată. Accepţiunile atât
de diverse ce i se dau acţiunii îngreuiazăfoarte mult înţelegerea sensului
principal, central, dominant, al cuvântului, acela care evidenţiazăacţiunea
ca pe un drept subiectiv autonom care nu se identificăcu dreptul subiectiv

1
Dumitru Radu, Ac]iunea `n procesul civil, Editura “Junimea”, Ia[i, 1974, p. 40.
2
I. Stoenescu [i Gr. Porumb, Drept procesual civil rom|n, Editura Didactic\ [i
Pedagogic\, Bucure[ti, 1966, p. 104.
 175

pe care îl valorificăşi, pe cale de consecinţe, ca pe o instituţie

fundamentalăa dreptului procesual civil.
Aşa fiind, în cadrul unei prefigurări a definirii noţiunii de acţiune
civilă, ţinem săaccentuăm, deşi în mod cu totul general, căprin termenul
acţiune civilăînţelegem un drept subiectiv ce aparţine tuturor persoanelor
în temeiul căruia se poate aduce înaintea organelor de jurisdicţie
competente orice conflict de drept născut în cadrul raporturilor juridice
civile sau a altor raporturi de aceeaşi facturăşi esenţăcu aceste raporturi
(de muncă, familie etc.).
§.2. Definirea noţiunii de acţiune civilă
Unul dintre proceduriştii români observăpe bunădreptate că: “Nici
Codul de procedurăcivilăşi nici Codul civil şi nici vreo altălege
specialănu definesc ce este o acţiune şi nici nu lămuresc asupra
fundamentului ei juridic, deşi dreptul de a apela la justiţie - ori de câte
ori avem sentimentul unei nedreptăţi - ne apare ca una din condiţiile
fundamentale ale convieţuirii în societate”.
Problema definirii noţiunii de acţiune civilăa trezit un interes
deosebit nu numai în trecut, când o seamăde autori, dintre cei mai de
seamă, în materie civilăşi procesual civilă, s-au străduit pentru a rezolva
chestiunile neclare care planau asupra acestei noţiuni, dar ea este
actualăşi în momentul de faţă, prin aspectele sale multiple pe care le
poate duce în câmpul său de cercetare şi aplicare.
Când vorbim despre acţiune, în mod obişnuit, se are în vedere
numai situaţia reclamantului care pune în mişcare activitatea de
judecatăpentru apărarea dreptului său încălcat sau nerecunoscut de către
pârât. Acesta este însăun punct de vedere limitat, o consecinţăa confuziei
care se face între acţiune şi cererea de chemare în judecată.
De aceea, când vorbim despre acţiune trebuie avutăîn vedere şi
situaţia pârâtului. Aceasta pentru motivul căpârâtul, rezistând cererii
formulate împotriva sa, urmăreşte să-şi valorifice dreptul său la
proteguirea judiciarăce i se datorează. Prin urmare, dreptului
reclamantului de a introduce şi susţine acţiunea, îi corespunde dreptul
pârâtului de a răspunde la acţiune şi de a se apăra împotriva pretenţiilor
reclamantului.
Aşa fiind, din punct de vedere al funcţiilor sale, acţiunea
înseamnăo anumităactivitate care îl pune pe judecător în legăturăcu
litigiul şi care îl obligăsă-l soluţioneze.
Aceastăactivitate nu porneşte şi nu este întreţinutăînsănumai din
partea reclamantului ci şi din aceea a pârâtului; în felul acesta, realizându-
se atât cerinţele principiului contradictorialităţii dezbaterilor cât şi cele ale
dreptului la apărare.
Etimologia, cuvântul acţiune provine din limba latinăde la verbul
“ago”, “agere” care însemanăa face sau a urmări, iar aici în înţeles de a
“acţiona” sau/şi mai simplu de “acţiune”.
 176

Rezultădeci, că, în accepţiunea cea mai apropiatăde origine,

cuvântul “acţiune”, care este egal cu cel de “acţio-acţionis”,
desemneazăpunerea în mişcare a tuturor mijloacelor de apărare
judiciarăprin intermediul cărora, prin putere şi autoritate de stat, săfie
apărat dreptul persoanei lezate sau dimpotrivă, persoana despre care se
pretinde căa încălcat dreptul, săfie apăratăde orice răspundere.
În lipsa unui text de lege prin care săse arate ce este acţiunea
(aceastăsituaţie fiind valabilăpentru toate timpurile şi toate legiuirile)
sarcina de a desprinde caracteristicile acestei noţiuni şi a o defini i-a
revenit doctrinei.
Astfel, începând cu institutele lui Justinian şi sfârşind cu cele mai
noi lucrări în materie de drept civil şi procedurăcivilăpe care am avut
posibilitatea săle cunoaştem, acţiunii civile i s-au dat diferite definiţii,
fărăa se ajunge la una precisăşi definitivă1.
Redăm, pentru a exemplifica marea diversitate a formulărilor,
câteva dintre aceste definiţii.
Astfel, în dreptul roman, jurisconsultul Celsius, definea acţiunea ca
“...dreptul de a urmări înaintea judecătorului ceea ce ni se datorează”2.
În doctrina noastrăjuridicămai veche, acţiunea este definităca
“dreptul unei persoane de a cere justiţiei ca potrivit formalităţilor
prevăzute de lege săpunăîn valoare dreptul născut dintr-o situaţie
juridicăpe care-l are faţăde o altăpersoană, în caz de împiedicare”3 ori
ca pe “dreptul acordat oricărei persoane de a cere organelor judiciare,
ca prin mijloacele organizate de lege şi aplicând legea, sădeie satisfacţie
intereselor care nu se pot realiza nici direct şi nici prin alte mijloace
practice”4.
În literatura contemporanăgăsim următoarele definiţii mai
semnificative:
Acţiunea civilăreprezintăansamblul mijloacelor procesuale prin
care, în cadrul procesului civil, se asigurăprotecţia dreptului subiectiv
civil prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat
sau contestat, ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege5.
Acţiunea civilăpoate fi definităca fiind ansamblul mijloacelor prin
care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în
vederea recunoaşterii sau realizării unui drept sau interes - nesocotit,
contestat sau încălcat - fie prin afirmarea dreptului subiectiv, preexistent
sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri
sau/şi prin plata unei asemenea despăgubiri6.

1
E. Herovanu, Op.cit., , p. 333.
2
~n Institutele lui Justinian, Cartea a III-a, tit.IV.
3
P.Vasilescu, Op.cit., , vol.II, Ia[i, 1941, p. 159.
4
E. Herovanu, Principiile precedurii judiciare, vol.I, Bucure[ti, p. 128-129.
5
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., Vol.I, p. 250.
6
Ion Deleanu, Procedura civil\, vol.I, p. 104.
 177

Alţi autori considerăcăacţiunea civilăreprezintămijlocul procesual,

creat prin lege şi pus la îndemâna celor interesaţi de a cere organelor de
jurisdicţie săapere drepturile sau interesele lor civile, obligând prin soluţia
care va pune capăt conflictului pe cei care le-au încălcat sau nesocotit săle
respecte sau săle recunoascăori să-i absolve, dacăeste cazul, de orice
răspundere1.
Din definiţiile înşirate se poate desprinde, aproape în unanimitate,
ideea căexerciţiul oricărei acţiuni civile se leagăsau trebuie, în mod
necesar, legat de încălcarea sau nerecunoaşterea unui drept subiectiv.
Ideea aceasta nu este însăriguros exactă. Pe cale de acţiune în justiţie
urmând a fi rezolvate şi acele cazuri în care legea, în mod expres, prevede
cărecunoaşterea anumitor drepturi săse facăpe cale judiciarăchiar
dacăpărţile sunt de acord asupra existenţei, întinderii sau exercitării lor.
În aceastăcategorie ar intra, de pildă, partajul bunurilor soţilor
pentru motivele temeinice, în timpul căsătoriei (art. 36 alin.2 C. fam.);
preluarea de către creditor, a bunurilor amanetate, în contul datoriei (art.
1689 C. civ.).
Aşa fiind, ideea potrivit căreia acţiunea civilăeste sau devine
exercitabilănumai în cazul în care un drept subiectiv a fost încălcat sau
nerecunoscut, idee cuprinsăîn aproape toate definiţiile reproduse, nu
corespunde întru totul realităţii.
Din definiţiile pe care le-am formulat se pot desprinde câteva
consecinţe deosebit de importante pentru studiul acţiunii civile. Astfel: în
primul rând, căacţiunea civilăconstituie o entitate distinctăfaţăde dreptul
sau interesul pe care îl proteguieşte; în al doilea rând, căorice acţiune
implică- a fortiori - o “contra-acţiune” care se întruchipeazăîn dreptul
celui împotriva căruia acţiunea (pretenţia) a fost îndreptată, de a se apăra;
în al treilea rând, căprin definiţia datăse evidenţiazărolul pe care acţiunea
civilăîl joacăîn viaţa juridicăcivilă, în sensul de a sancţiona toate acele
situaţii juridice subiective care nu sunt conforme cu legea.
§.3. Caracterele principale ale acţiunii civile
a. Acţiunea civilăîmprumutăîntotdeauna natura dreptului a cărei
realizare sau valorificare se urmăreşte.
Este de principiu căla baza oricărei acţiuni civile trebuie săstea o
pretenţie de drept material a celui care o exercită(dreptul subiectiv afirmat
de reclamant). Aşa fiind, acţiunea împrumutăîntotdeauna caracteristicile
dreptului material proteguit, fiind realăsau personală, mobiliarăsau
imobiliară, dupăcum dreptul însuşi este real sau de creanţă, mobiliar sau
imobiliar. Pe cale de consecinţe, rezultăcăacţiunea poate fi
transmisibilăsau netransmisibilă, divizibilăsau indivizibilă,
susceptibilăsau nu, de a fi stinsăprin voinţa părţilor etc., dupăcum dreptul
însuşi poate sau nu forma obiectul unor asemenea acte juridice.
1
Ioan Le[, Principii [i institu[]ii de drept procesual civil, vol.I, Editura “Lumina
Lex”, Bucure[ti, 1998, p. 223-224.; Florea M\gureanu,Op.cit., p. 46-47.
 178

Determinarea caracteristicei potrivit căreia acţiunea

civilăîmprumutăîntotdeauna natura dreptului apare pentru instanţa de
judecatăca una din obligaţiile sale cele mai importante. Este, ca săspunem
aşa, primul lucru asupra căruia instanţa de judecată, trebuie săse identifice
înaintea oricăror alte activităţi.
b. Acţiunea civilăaparţine titularului dreptului încălcat şi, în
principiu, numai acesta o poate exercita.
Pornind de la premisa căpe cale de acţiune în faţa instanţei, se
apărăun anumit drept subiectiv ce aparţine unui anumit titular, ajungem la
concluzia căacţiunea nu poate săaparţinăşi săfie exercitatădecât de acesta.
Aceasta este consecinţa faptului căîn materie civilăsingur titularului
dreptului i se recunoaşte libertatea de dispoziţie asupra acestuia şi pe cale
de consecinţe şi asupra mijloacelor sale procesuale de apărare.
În cazurile prevăzute de lege, acţiunea civilă, poate fi exercitatăşi
de către alte organe sau persoane: procuror, instituţii de ocrotire, organe
administrative, creditor etc. În atare cazuri, rezultatele acţiunii urmeazăa
se răsfrânge în patrimoniul titularului dreptului care, în majoritatea
cazurilor, trebuie citat ca parte principalăîn proces.
c. Acţiunea civilăse întemeiazăpe ideea de responsabilitatea
civilăa persoanei obligate şi se referăla patrimoniul acesteia.
În cadrul raporturilor obligaţionale, categoria cea mai numeroasăa
raporturilor juridice civile, răspunderea civilăse manifestăsub forma
reparării prejudiciilor cauzate, în naturăsau prin echivalent bănesc.
Aşa fiind, în materie civilă, de regulă, acţiunea se poartăasupra
unor valori materiale şi nu asupra persoanei.
Însemnătatea practicăa acestei trăsături constăîn aceea
căstimuleazăsubiectele obligate din cadrul raporturilor juridice civile săia
toate măsurile pentru îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, cunoscând
faptul că, în caz contrar, urmeazăa răspunde pe calea acţiunii în justiţie cu
veniturile şi bunurile lor.
d. Existăşi acţiuni care se referăla starea şi capacitatea
persoanelor şi nu la patrimoniul lor.
Acestea sunt, în general, acţiuni constitutive sau transformatoare de
drepturi cu caracter nepatrimonial. Faptul cădrepturile nepatrimoniale nu
pot fi reduse la o expresie bănească, egalăcu anumite cantităţi de bunuri
sau alte efecte materiale, determinăca repararea “neajunsurilor”,
pricinuite prin încălcarea sau nesocotirea lor, săse facăprin luarea
măsurilor de apărare adecvate, cum sunt: desfacerea căsătoriei, stabilirea
paternităţii, desfacerea înfierii, obligarea la retractarea afirmaţiilor
necorespunzătoare adevărului etc.etc.
Drepturile nepatrimoniale pot da însănaştere la unele efecte cu
caracter patrimonial, şi pe cale de consecinţe, dacăeste cazul, la acţiuni cu
caracter patrimonial intemeiate pe ideea de responsabilitate
civilăpatrimonialăa persoanei obligate. Aşa de pildă, o acţiune de stabilire
 179

a paternităţii unui copil din afara căsătoriei, în cazul emiterii ei, poate da
naştere la o acţiune pentru plata unei pensii de întreţinere.
e. Acţiunea civilăpoate fi exercitatănu numai împotriva persoanei
obligate ci şi împotriva unei alte persoane care răspunde potrivit
dispoziţiilor legii pentru persoana obligată.
De regulă, acţiunea civilăse exercitănumai de către titularul
dreptului şi numai împotriva persoanei obligate: aceasta, pe motivul
căconţinutul raportului juridic litigios a fost stabilit ca urmare a voinţei
sau faptelor acestora.
Regula aceasta este urmarea răspunderii pentru faptele proprii.
Legea noastrăcivilăreglementeazăînsăşi cazuri în care răspunderea
este strămutatăde la persoana obligatăcătre o altăpersoană. Este cazul
răspunderii pentru altul1.
Caracteristic răspunderii pentru altul, între altele este şi faptul căîn
cazurile expres prevăzute de lege, titularul dreptului încălcat sau
nerecunoscut îşi va îndrepta acţiunea, fărăa i se putea opune excepţia
lipsei calităţii procesuale de pârât, nu împotriva persoanei obligate, ci
împotriva celui care răspunde din punct de vedere civil pentru fapta
săvârşită.
f. Dacăpersoana obligatăîşi îndeplineşte de bunăvoie obligaţiile
ce-i revin, exerciţiul acţiunii civile poate fi evitat.
În conscinţă, acţiunea civilă, ca mijloc de protecţie judiciarăa
drepturilor civile subiective, va putea fi exercitatănumai în cazul în care,
calea convingerii s-a dovedit a fi ineficace, lipsităde semnificaţia
socialăce trebuie săi se atribuie de cei în cauză.
Posibilitatea de împăcare a părţilor nu este exclusănici
dupăsesizarea instanţei de judecată; un rol important în aceastăprivinţă,
revenindu-i instanţei însăşi. În acest sens, se dispune prin art. 131 C.
proc.civ..
g. Acţiunea civilăeste revocabilăîn sensul cătitularul dreptului
poate renunţa de a mai stărui în continuarea ei: În principiu, exerciţiul
acţiunii civile este socotit ca un act de conservare sau de administrare şi
din moment ce a fost exercitată, ea devine continuăîn sensul
căobligăinstanţa săo soluţioneze în fond.
Aceasta înseamnăcăacţiunea civilăodatăpusăîn mişcare şi din
moment ce instanţa s-a investit cu judecarea ei, nu mai poate fi
opritădecât prin voinţa titularului dreptului a cărui realizare sau
valorificare se urmăreşte. Prin urmare, dacăexerciţiul acţiunii civile
constituie un act de administrare şi în consecinţăpoate fi făcut şi prin
mandatar, renunţarea sau retragerea acţiunii constituie acte de dispoziţie
şi pot fi făcute numai de titularul dreptului, singurul în
măsurăsădecidăasupra continuării sau abandonării ei.
1
I.P.Filipescu, Drept civil. Teoria general\ a obliga]iilor, Editura “Actami”, 1997,
p. 135-137.
 180

Prin efectuarea acestor acte nu trebuie însăse săurmăreascăscopuri

ilicite, săse eludeze legea ori săse prejudicieze interesele statului ori pe
cele ale unor terţe persoane. În cazul în care instanţa descoperăasemenea
scopuri este obligatăsănu dea curs actelor de dispoziţie solicitate,
dispunând continuarea procesului.
e. În cazul în care acţiunea civilăs-a dovedit a fi neîntemeiată, ea
nu dănaştere la sancţiuni: Exerciţiul acţiunii civile este liber, în sensul
cănici reclamantul şi nici pârâtul nu poate fi tras la răspundere pentru
faptul de a fi ridicat o pretenţie sau invocat şi susţinut o apărare pe care
judecata a găsit-o neîntemeiată.
Prin urmare, reclamantul care a luat iniţiativa exercitării unei
acţiuni care se dovedeşte a fi pânăla urmăneîntemeiată, cât şi pârâtul care
se opune injust la pretenţiile formulate împotriva sa, nu se expun prin
atitudinea lor la daune interese unul faţăde celălalt.
Totuşi, reclamantul care porneşte acţiunea şi care pânăla urmăs-a
dovedit a fi neîntemeiatănu poate fi absolvit de orice răspundere. Fiindu-i
dovedităculpa de a fi pornit în mod just acţiunea şi de a fi stăruit în
judecarea ei, el va fi obligat la plata cheltuielilor de judecatăpe care partea
cealaltăle-a făcut în legăturăcu apărarea sa (art. 274 C. proc.civ.).
Menţionăm căpentru a ne afla în faţa exerciţiului abuziv a unui
drept procesual trebuie săse dovedeascăexistenţa relei-credinţe,
tradusăprin intenţia de a şicana, eluda legea, sau prejudicia interesele
ocrotite de lege ale unor alte persoane. În consecinţă, numai în asemenea
cazuri existătemei pentru a se “răspunde pentru pagubele pricinuite” aşa
dupăcum se aratăîn partea finalăa art. 723 C. proc.civ.
§.4. Importanţa acţiunii civile
Scopul în vederea căruia sunt recunoscute drepturile civile
subiective nu va putea fi atins dacătitularii acestor drepturi nu vor
dispune, în caz de nevoie, şi de mijloacele de apărare a acestor drepturi,
precum şi de garantarea eficacităţii acestor mijloace.
Protecţiunea judiciarăa drepturilor civile subiective constituie
garanţia cea mai energicăa atingerii scopurilor în vederea cărora aceste
drepturi sunt recunoscute. Căci, incapabil de a-şi atinge scopul în cazul în
care a fost încălcat sau nerecunoscut, fărăprotecţia organizatăa statului,
dreptul n-ar reprezenta decât o simplădorinţăsau poate şi mai puţin, o
iluzie.
Orice acţiune civilăexercitată, prezintăo importanţădeosebităsub
aspectul determinării poziţiei contradictorii a părţilor. Ea este prin urmare,
cauza care transformăsubiectele raportului juridic civil devenind litigios
în părţi ale procesului dându-le posibilitatea în faţa instanţei investite,
săse foloseascăîn toatădeplinătatea de mijloacele legale în susţinerea
poziţiei lor procesuale - de reclamant sau pârât - pe care îl ocupă1.

1
Dumitru Radu, Gheorghe Durac, Op.cit., p. 164.
 181

Activitatea judecătorului fiind determinatăde exerciţiul şi

promovarea acţiunii în toate stadiile posibile ale judecăţii, acesta trebuie
sălucreze, dimpreunăcu părţile pentru o cât mai grabnicăşi
temeinicăsoluţionare a acţiunii. În acest esne, judecătorul este obligat în
cadrul oricărei acţiuni deschise (obligaţia fiind tocmai efectul acţiunii) de
a lămuri, îndruma şi sprijini părţile în prezentarea, susţinerea şi dovedirea
cererilor şi apărărilor lor, de a lua toate măsurile necesare pentru stabilirea
adevărului şi justa soluţionare a conflictului.
Exerciţiul acţiunii civile este socotit a fi un act de administrare şi
conservare. Deci, în principiu, oricine exercităo acţiune civilă, în justiţie,
nu se expune la nimic. Se poate spune, cu alte cuvinte, căexerciţiul
oricărei acţiuni civile n-are altăsancţiune decât aceea care se impune a fi
luatăcu privire la dreptul sau situaţia subiectivăsupusăjudecăţii.
Se poate conchide deci, şi aceasta relevăun alt aspect al importanţei
acţiunii civile, căîn justiţie, în materie civilă, se poate acţiona chiar
dacăacţiunea ar tinde la recunoaşterea unui drept inexistent, sau dacăs-ar
întemeia pe o pretenţie pe care judecătorii ar considera-o nefondată,
deoarece, scopul practic al oricărei acţiuni este de a aduce înaintea
judecăţii verificarea în fapt a dreptului sau situaţiei juridice pretinse şi de
a clarifica printr-o hotărâre incertitudinea determinatăde afirmaţiile
contradictorii făcute de părţile litigante.
§.5. Întinderea acţiunii
Ca putere legală, acţiunea civilăse referăla toate mijloacele de
protecţie tehnico-judiciare de apărare a drepturilor civile subiective pe
care legea le pune la dispoziţia celor interesaţi în acest sens.
Astfel, se poate spune căacţiunea îmbrăţişeazăsau antreneazăîn
timpul judecăţii primirea cererilor şi apărărilor părţilor, administrarea
probelor, luarea măsurilor asiguratorii, judecata propriu-zisă, exerciţiul
căilor de atac, executarea silităetc.1.
Luatădeci în plenitudinea sa de putere legalămenităa asigura
apărarea drepturilor civile subiective încălcate sau nerecunoscute ori a
altor situaţii care, pentru rezolvarea lor, necesităintervenţia justiţiei,
acţiunea civilăse considerăcăşi-a atins scopul pentru care a fost
creatănumai atunci când s-au tras şi ultimele consecinţe practice ale
activităţii judiciare.
Dupăcum se ştie, activitatea judiciară(procesul civil) parcurge în
mod obişnui, dar nu şi necesar douăfaze mari:
a. aceea a judecăţii propriu-zise (cognito, cum o denumeau juriştii
romani) care se desfăşoarăîn faţa instanţei de judecatăşi sfărşeşte prin
pronunţarea hotărârii definitive care pune capăt judecăţii;
b. aceea a executării silite a hotărârii judecătoreşti (executio)
fazăîn care este impusă, cu ajutorul organelor de executare, măsura
concretăde apărare hotărâtăde instanţa de judecată.
1
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 253.
 182

Aşa fiind urmeazăsăconchidem căîn noţiunea de acţiune civilăeste

cuprinsăşi faza executării silite. Aceasta pentru motivul căfaza executării
silite reprezintăansamblul de măsuri concrete necesare pentru realizarea
efectivăa dreptului subiectiv proteguit în sensul traducerii în viaţăa
măsurii de apărare hotărâtăde instanţa de judecatăsau cuprinsădirect într-
un alt titlu executoriu1.
Dupăcum am mai arătat, noţiunea de jurisdicţie, nu implicănumai
pe “jus dicere” sau judecata propriu-zisă, ci şi pe aceea de “imperium”,
adicăde aducere la îndeplinire, prin constrângere, a hotărârii date. În
consecinţă, a considera căexecutarea silităcuprinde forme sau modalităţi
judiciare distincte de acelea pe care acţiunea le antreneazăîn faza judecăţii
însemanăa-i goli conţinutul de elementul său esenţial: constrângerea. Or,
scopul său final - obligarea celor care au încălcat sau nesocotit drepturile
sau interesele civile subiective supuse judecăţii de a respecta sau
recunoaşte aceste drepturi - implicăîn mod necesar şi elementul
constrângerii.
Ideea care relevălegătura dintre cele douăfaze ale activităţii
procesuale şi care cimenteazăunitatea de conţinut a noţiunii de acţiune
civilăpoate fi ilustratăşi prin faptul că, adeseori, în faza executării silite se
pot ivi aspecte contencioase care necesitădin nou intervenţia instanţei de
judecată. Aceste aspecte se împletesc sau sunt strâns legate de problemele
de fond ale judecăţii aşa încât aceastănouăjudecată, efectuatăsub forma
contestaţiei la executare, este de foarte multe ori o continuare sau o
desăvârşire a judecăţii fondului.
În concluzie, ceea ce intereseazăîn determinarea întinderii
conceptului de acţiune civilănu este natura mai mult sau mai puţin
pronunţată, judicioasăsau administrativă, a formelor sau mijloacelor de
apărare pe care acţiunea le antreneazăîn desfăşurarea sa şi nici natura
organelor în faţa sau prin intermediul cărora activitatea de apărare se
desfăşoară, ci finalitatea sa de rezolvare a conflictelor şi de realizare a
ordinei de drept atât sub aspectul ei obiectiv cât şi sub cel subiectiv.
Capitolul II
ELEMENTELE ACŢIUNII CIVILE
§.1. Noţiuni generale
Pentru înţelegerea conţinutului acţiunii civile avem nevoie pe
lângăelementele sale de structură, privităca drept subiectiv, voinţa şi
interesul de a acţiona, şi de alte elemnte care săsatisfacăîn special
trebuinţele tehnicii şi practicii judiciare în cadrul cărora se afirmă.
Aşa dupăcum am mai subliniat, acţiunea civilăse prezintăsub
douăaspecte: unul care stăîn puterea ei legală, ca posibilitate de a deveni
drept subiectiv, iar altul în necesitatea justificării exerciţiului ei, ca
fenomen juridic în mişcare.

1
Florea M\gureanu, Op.cit., p. 6.
 183

Sub acest din urmăaspect, conţinutul noţiunii de acţiune civilă, a

fortiori, se întregeşte cu încătrei elemente şi anume: existenţa părţilor
între care s-a ivit conflictul, a unui obiect pretins de reclamant şi a unei
cauze în baza căruia acţiunea se poartă1.
Într-adevăr, acţiunea nu se poate concepe fărăelementul ei subiectiv
care este reprezentat prin părţile litigante, şi nici, pe de altăparte,
fărăelementul obiectiv, reprezentat prin cauzăşi obiect.
Aşa fiind, cunoaşterea acestor trei elemente prezintă, pentru
activitatea procesualăde judecată, o deosebităimportanţă; în concret, cu
ajutorul lor putându-se face, în fapt şi drept, individualizarea oricărei
acţiuni civile2.
Necesitatea individualizării elementeor acţiunii civile este
relevatăşi prin unele dispoziţii ale legii. În mod expres, fiind vizate acele
situaţii în care se iveşte necesitatea ca o acţiune săfie comparatăcu o
altăacţiune aflatăîn curs de judecatăsau asupra căreia instanţa s-a
pronunţat pentru a se stabili o eventualăidentitate şi a se lua, în
consecinţă, măsura cuvenită.
Astfel, în art. 163 alin.1 C. proc.civ. privitor la excepţia de
litispendenţăse aratăcă: “Nimeni nu poate fi chemat în judecatăpentru
aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor
instanţe”, iar art. 1201 C. civ., privitor la excepţia puterii lucrului judecat
că: “este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecatăare acelaşi
obiect, este întemeiatăpe aceeaşi cauzăşi este făcutăîntre aceleaşi părţi,
făcutăde ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”.
În afarăde ceea ce legiuitorul a găsit de cuviinţăsăreglementeze în
mod expres prin cele douătexte menţionate mai sus, utilitatea practicăa
determinării elementelor oricărei acţiuni civile se relevăşi sub alte aspecte
cum ar fi, bunăoară, aprecierea temeiului juridic din care reclamantul îşi
deduce pretenţiile, dacăobiectul acţiunii este posibil etc.
Prezentarea elementelor acţiunii civile trebuie făcutăîntr-o
manierăgenerală, de fundamentare a conceptului de acţiune civilăca atare
şi nu numai sub forma unor cerinţe privind determinarea stării de
litispendenţăsau a lucrului judecat, cum reiese din textele citate.
§.2. Părţile sau subiectele acţiunii
Activitatea procesualăde judecatăce se desfăşoarăîn vederea
soluţionării oricărei acţiuni civile implică, în mod necesar, participarea
mai multor organe şi persoane. Dintre acestea, poziţia centralăo
ocupăpărţile între care s-a ivit conflictul.
În codul nostru de procedurăcivilănoţiunile de “parte” sau “părţi”,
de “reclamant” sau de “pârât” sunt des întrebuinţate; nu se
precizeazăînsăcare este conţinutul îndeajuns de aceastăproblemă. Simpla
precizare căreclamantul este persoana care pretinde ceva, iar pârâtul,
1
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 260.
2
Dumitru Radu, Gh. Durac, Op.cit., p. 175.
 184

persoana de la care se pretinde, nu este în măsurăa ne oferi o imagine

clarăşi precisăasupra conţinutului noţiunii de parte în procesul noastru
civil şi, cu atât mai mult, asupra fundamentului său juridic.
Elucidarea acestei probleme este impusă, în special, de deosebirile
esenţiale ce existăîn conţinutul şi volumul drepturilor şi obligaţiilor pe
care legea le recunoaşte, în mod diferit, pe de o parte părţilor, iar pe de
altăparte, celorlalte organe sau persoane interesate juridiceşte în
soluţionarea diferitelor cauze civile.
Este adevărat căliteratura juridicăde specialitate, pentru
determinarea noţiunii de parte în procesul nostru civil, se ia ca bazănumai
“interesele contrarii”, ale celor douăpărţi1. Indiscutabil interesele
contrarii ale celor douăpărţi prezintăo importanţăconsiderabilăpentru
pornirea şi întreţinerea activităţii procesuale. “N-ai interes, n-ai acţiune”,
se aratăîn una din cele mai importante reguli ale dreptului procesual civil,
regulăcare se aplicăatât în ceea ce priveşte pornirea activităţii procesuale
(exercitarea acţiunii), cât şi în ceea ce priveşte orice altăactivitate ce se
impune a fi desfăşuratăîn cadrul procesului pânăla soluţionarea sa
definitivă.
Baza aceasta (interesele contrarii) nu este însăsuficientăpentru
explicarea noţiunii de parte în procesul nostru civil şi poate da naştere la
confuzii. Justificarea unui interes contradictoriu de a dezvolta o
anumităactivitate procesualăfiind recunoascutăprin lege unui cerc mai
larg de organe sau persoane care nu au calitatea de părţi. Aşa de pildă, în
cazul intervenţiei secundare, intervenientul îşi justificăinteresul de a
depune o anumităactivitate în folosul părţii pe lângăcare intervine
fiindcăprin aceastăactivitate el cautăsăpreîntâmpine chemarea sa în
garanţie; procurorul care introduce o acţiune sau exercităo cale de atac
este ţinut săjustifice în faţa instanţei civile apărarea unui interes social
legat de cel al titularului dreptului sau interesul pentru apărarea legalităţii;
avocatul care a asistat pe una din părţi înaintea primei instanţe şi care
declarărecurs împotriva hotărârii pronunţate, fărăîmputernicire din partea
părţii, justificăinteresul pentru folosirea căii de atac a recursului spre a nu
păgubi (decade) partea prin întărziere din acest drept al său.
Dat fiind faptul căjustificarea unui inters contradictoriu este o
cerinţăgeneralăpentru promovarea oricărei activităţi procesuale, şi prin
urmare comunăatât părţilor cât şi celorlalte organe sau persoane, nu poate
constitui baza juridicăprecisăşi absolutăa determinării conţinutului
noţiunii de parte în procesul nostru civil. Mai mult: interesele
contradictorii - fie chiar numai ale părţilor - nu se pot afirma prin ele
însele fărăo bazăde drept material care săle fi dat naştere şi săle justifice
pe plan procesual.
Pornind de la premisa căorice litigiu civil se bazeazăpe afirmarea
unui raport juridic de drept material va trebui săajungem la concluzia căîn
1
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 261.
 185

proces, în calitate de părţi, urmeazăsăfigureze subiectele acelui raport:

respectiv, titularul dreptului şi cel al obligaţiei sale corelative1.
Problema determinării calităţii de parte în orice proces civil trebuie
redusă, în ultimăanaliză, la corelarea dintre subiectele raportului juridic
litigios şi părţile între care s-a pornit şi se poartăactivitatea procesualăîn
vederea valorificării conţinutului acestui raport. Oricât de mare ar fi
interesul juridic pe care îl au ceilalţi participanţi în rezolvarea într-un
anumit fel a cauzei şi oricare ar fi pentru ei consecinţele acestei rezolvări,
organele şi persoanele participante la proces care nu sunt titularii
dreptului şi respectiv a obligaţiei corelative ce formeazăconţinutul
raportului juridic litigios, nu pot fi considerate părţi ale procesului în
accepţiunea concretăşi restrânsăce urmeazăa fi datăacestei noţiuni.
Rezumând cele de mai sus, ajungem la concluzia că, în general,
calitatea de reclamant şi de pârât în orice proces civil trebuie săo
aibănumai subiectele raportului juridic de drept material supus judecăţii.
Aceasta nu exclude însănici posibilitatea ca,în anumite cazuri, legea
săconfere legitimarea procesualăactivăsau pasivăşi altor organe sau
persoane autorizându-le săporneascăacţiunea în numele titularului
dreptului sau sărăspundăpentru titularul obligaţiei.
Trebuie subliniat şi faptul căîn finalul judecăţii, efectele hotărârii se
răsfrâng numai asupra celor doi titulari, ai dreptului şi obligaţiei, chiar
dacăprocesul a fost pornit şi purtat de o altăpersoană.
Ţinând seama de cele expuse, considerăm căse poate vorbi de
douăsensuri sau de douăaccepţiuni ale noţiunii de parte în procesul nostru
civil şi anume:
a. un sens sau o accepţiune restrânsă, care urmeazăa fi
atribuitănumai acelor organe sau persoane care pot avea calitatea de parte
în temeiul calităţii de titular al dreptului ori a obligaţiei dedusăîn faţa
judecăţii;
b. în sens sau o accepţiune largăa acestei noţiuni care săincludă, pe
lângăpărţile între care se poartă, ori ar trebui săse poarte, activitatea
procesuală, pe toate celelalte organe sau persoane interesate juridiceşte în
soluţionarea anumitor cauze civile, organe sau persoane care primesc, în
proces, calitatea de parte (în special de reclamant), în virtutea unor
dispoziţii exprese ale legii.
Noţiunea de parte în sensul restrâns şi concret la care ne-am referit
mai sus trebuie deosebităde cea de reprezentant. Reprezentanţii nu sunt
părţi ale procesului şi nici nu se substituie prin simpla lor voinţăîn
drepturile şi obligaţiile acestora. În consecinţă, în ipoteza în care se
constatălipsa calităţii de reprezentant a persoanei care a exercitat acţiunea
în numele titularului dreptului, legea noastrăprocesualăobligămai întâi
instanţa, în faţa căreia a fost invocatăşi dovedităaceastălipsă,
săfacăaplicarea dispoziţiilor art. 161 C. proc.civ., care îngăduie, prin
1
Dumitru Radu, Op.cit., p. 111.
 186

acordarea unui termen, ca acţiunea introdusăîn justiţie de o persoanăîn

numele altei persoane, fărăa avea împuternicirea de reprezentant,
săpoatăfi însuşităde cel în numele căruia a fost introdusăsau săse
facădovada reprezentării.
Menţionăm cărespingerea unei acţiuni ca fiind făcutăde o
persoanăfărăcalitate procesualănu împiedicăintroducerea unei noi acţiuni
de către cel care are adevărata calitate de a sta în proces ca reclamant
împotriva celui care se face vinmovat de încălcarea sau nesocotirea
dreptului în litigiu.
Faţăde cele de mai sus, putem concluziona căinteresul juridic
urmărit, singur, nu poate constitui criteriului de determinare a noţiunii de
parte în procesul civil. Criteriul interesului de a se soluţiona cauza într-un
anumit fel, chiar în acele cazuri în care legea permite ca acţiunea săfie
introdusăîn numele titularului dreptului de un organ al statului sau de o
altăpersoană, trebuie asociat sau raportat la ceea ce am putea numi
criteriul deosebirilor ce existăîn conţinutul şi volumul drepturilor şi
obligaţiilor pe care legea le recunoaşte în mod diferit, pe de o parte,
părţilor propriu-zise ale litigiului, iar pe de altăparte, celor care lucreazăîn
numele acestora, cu sau fărăîncuviinţarea lor.
Stabilind deosebiri în conţinutul şi volumul drepturilor pe care le au
în proces titularul dreptului litigios şi cel al obligaţiei sale corelative,
faţăde conţinutul; şi volumul drepturilor şi obligaţiilor celorlalte organe
sau persoane care lucreazăîn numele lor şi sunt interesate juridiceşte în
soluţionarea într-un anumit fel a litigiului, legiuitorul a vrut săsublinieze
cănumai părţile propriu-zise (cele asupra cărora urmeazăa se răsfrânge
rezultatul judecăţii) sunt stăpâne şi pot dispune atât de dreptul şi respectiv
obligaţia ce formeazăobiectul judecăţii, cât şi de toate acele drepturi
procesuale care prin exerciţiul lor depăşesc sfera unor acte de
administrare şi conservare intrând în sfera actelor de dispoziţie.
Astfel, pentru a exemplifica, cităm cazul procurorului. Potrivit art.
45 alin. 1. C. proc.civ., procurorul poate pune concluzii în orice proces
civil “săparticipe la orice proces, în orice fazăa acestuia, dacăsocoteşte
căaceasta este necesar pentru apărarea ordinii de drept a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor”.
Procurorul nu poate săvărşi însăacte de dispoziţie cu privire la
dreptul litigios. Acest drept fiind considerat căaparţine în exclusivitate
titularului dreptului la care se referăacţiune, introdus în proces (art. 45
alin.2 C. proc.civ.).
§.3. Cauza acţiunii
În dreptul civil material noţiunea de cauzăeste folosităpentru a
releva motivul exprimării, ori poate, mai curând, a determinării voinţei în
formarea şi validarea actelor juridice1. Astfel, prin cauză, în dreptul civil
material, se înţelege prefigurarea mintalăa realizării scopului (a unui
1
Ioan Le[,Principii [i institu]ii, vol.I, p. 245-247.
 187

anumit scop) pentru care părţile îşi dau consimţământul la încheierea

actelor juridice (a unui anumit act juridic)1.
Cauza nu se reduce însănumai la realizarea (posibilitatea de
realizare), momentanăsau de viitor a scopului urmărit de părţile între care
s-a încheiat actul, ci se mai are în vedere şi ca acel scop săfie realizat în
limitele şi în conformitate cu legea. Aceasta relevăcă, în concepţia
legiuitorului, noţiunea de cauzăeste mult mai complexă; pe
lângăprefigurarea momentanăa celor interesaţi a scopului care i-a
determinat să-şi exprime consimţământul la încheierea acelui act juridic şi
conformitatea acestuia (a scopului) cu legea.
Sub acest raport, se poate spune cărealizându-se cauza sau scopul
actului juridic, se realizeazăşi cauza sau scopul legii, dealtfel, în art. 966
din Codul civil, în acest sens, se şi prevede: “obligaţia fărăcauzăsau
fondatăpe o cauzăfalsăsau nelicitănu poate avea nici un efect”.
Pornindu-se de la faptul căorice acţiune civilăpresupune sau
antreneazăîn justiţie o pretenţie, sau căreprezintă, cu alte cuvinte, un act
de voinţăcare produce anumite efecte juridice, ideea de cauzăa acţiunii,
prin analogie cu actele juridice de drept material, sau poate mai curând,
împrumutatăde acolo, apare ca un element determinant al acesteia.
Prin urmare, prin cauza acţiunii exercitate (causa pendenti),
urmeazăsăînţelegem . scopul către care se îndreaptăvoinţa celui care
reclamăsau se apără, scopul care exprimăşi caracterizeazăvoinţa juridicăa
acestuia de a afirma pretebţia sa în justiţie2.
Aceasta nu este suficient. Cauza conflictualăa acţiunii (causa
debendi) va trebui săo căutăm, în cele din urmăîn “fundamentul legal al
dreptului pe care una din părţi îl valorificăîmpotriva celeilalte părţi”3 sau
altfel spus în neînţelegerea sau conflictul care existăîntre reclamant şi
pârât cu privire la temeiul dreptului subiectiv.
Cauza conflictului sau totuna cu motivele sau împrejurările care au
determinat voinţa afirmării pretenţiei sau apărării în justiţie determinăşi
întreţine cauza finală(a scopului) pentru care părţile stăruie în ceea ce
reclamăsau îşi contestăuna alteia.
Pentru a fi însăşi mai expliciţi, săexemplificăm: persoana care
revendicăun bun asupra căruia se pretinde a fi proprietar este
determinatăsărecurgăla calea acţiunii în justiţie, pe de o parte, de stare de
fapt contrarăcele de drept (posedarea bunului de către pârât şi nuda sa
proprietate) stare care îl nemulţumeşte deci causa debendi, iar pe de
altăparte, de scopul sau rezultatul pe care şi-l propune să-l urmeze şi
anume, aducerea bunului în posesia sa, deci causa petendi.
Existăîn literatura juridicăde specialitate şi un alt punct de vedere
şi anume: reducerea noţiunii de cauzăa acţiunii civile numai la un singur
aspect, acela al titlului de drept din care reclamantul îşi deduce pretenţiile
1
Ovidiu Ungureanu, Op.cit., , 1999, p. 103-103.
2
E. Herovanu, Op.cit., p. 195-196.
3
Florea M\gureanu, Op.cit., p. 50.
 188

asupra cărora poartăacţiunea1. Astfel, autorul la care ne-am referit

conchide: “... cauza acţiunii este... temeiul ei, juridic şi nu trebuie
confundatăcu scopul sau conţinutul acţiunii, care este acela de a obţine
hotărârea judecătorească. Scopul oricât de determinant ar fi pentru
reclamant, nu poate constitui un element al acţiunii, ci numai un criteriu
pentru precizarea categoriei din care face parte acţiunea”
Concluzia autorului suscitat nu satisface ideea de cauzăa acţiunii în
întregul ei. Aceasta pentru faptul căscopul acţiunii este acela care
determinăvoinţa de a reclama sau apăra în justiţie. Existenţa motivelor de
a acţiona sau apăra în faţa instanţei un anumit drept, sau totuna cu cauza
raportului juridic sau a obligaţiei pusăîn discuţie (causa debendi_,
fărăprefigurarea mintalăa obţinerii unui anumit rezultat, nu determinăpe
nimeni săreclame sau săse apere în justiţie. Cauza conflictului este, prin
urmare, anterioarăprefigurării mintale a scopului (a scopului diferit) pe
care cele douăpărţi îl urmăresc în finalul judecăţii. Dealtfel, nu
întâmplător, în literatura juridicăse şi subliniazăideea că, “din punct de
vedere practic, problema cauzei se confundăaproape cu aceea a
interesului”2.
Cauza acţiunii (causa petendi) are prin urmare valoare juridică, se
justifică, cu alte cuvinte, în sens de voinţăcanalizatăîn vederea realizării
scopului propus, indiferent de faptul dacăaceasta a fost determinatăde
motive sau împrejurări, care, pânăla urmă, s-au dovedit a fi neîntemeiate.
Aceasta, chiar numai pentru simplul motiv căcel care a reclamat
sau s-a apărat în faţa instanţei, susţinând motive care s-au dovedit a fi,
pânăla urmă, neîntemeiate, a avut tot timpul reprezentarea scopului
urmărit, scop care l-a şi determinat să-şi manifeste voinţa în felul în care
şi-a manifestat-o.
Trebuie săarătăm căse pot ivi şi cazuri în care cauza finală(causa
debendi) săfie fondat pe aspecte sau stări de drept diferite. Aşa de pildă,
proprietarul care a fost deposedat de bunul ce-i aparţinea poate introduce
în justiţie o acţiune posesorie în care nu are de probat decât elementele
simple ale posesiunii; dacăînsăaceastăprimăacţiune îi va fi respinsă, el
poate introduce o nouăacţiune, invocând de data aceasta, titlul său de
proprietate; deci o altăcauză, un alt temei juridic, invocat în vederea
stingerii aceluiaşi scop şi anume; de a intra în stăpânirea bunului ce
formeazăobiectul dreptului său de proprietate3.
Se poate spune căo acţiune, chiar de la început, poate fi
întemeiatăpe douăcauze conflictuale diferite (alternative). {i, subliniem:
aceastăsituaţie nu îndreptăţeşte instanţa de judecatăsărespingă“de plano”
acţiunea numai pe faptul căea se sprijinăpe douătemeiuri de drept diferite.
Împrejurarea căcele douăcauze ar fi în opoziţie, între ele nu poate avea o
1
A. Hilsenrad, Procesul civil `n R.P.R., Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, 1957, p. 148.
2
E. Herovanu, Op.cit., p. 196.
3
Trib. reg. Arge[, dec.nr. 792/1966, `n R.R.D., nr.6/1967, p. 144, cu not\ de I.
Ioana.
 189

altăconsecinţă, decât aceea că, în ipoteza când instanţa ar găsi fondat,

eventual, unul dintre cele douătemeiuri juridice şi l-ar admite, n-ar mai
exista celălalt temei juridic care devine astfel inutil de a mai fi examinat.
Distincţia dintre cauza dreptului şi cauza propriu-zisăa acţiunii
prezintătotuşi o deosebităimportanţăpractică.
Astfel, se poate spune cădouăacţiuni au aceeaşi cauză, pentru a
stabili o eventualăputere a lucrului judecat, numai când se introduce o
nouăacţiune, dupăce a fost respinsăprima, fondatăpe acelaşi temei de
drept, (aceeaşi causa debendi). Identitatea de scop (de causa petendi) care
formeazăfundamentul şi justificarea voinţei de a acţiona sau apăra în
justiţie, nu interesează; în consecinţă, ea poate rămâne, în douăacţiuni
consecutive, aceeaşi.
În sensul celor de mai sus a decis şi Tribunalului Suprem: “Faptul
că- aratăinstanţa noastrăsupremă- în cadrul a douăacţiuni succesive,
reclamantul a urmărit acelaşi scop, nu este de naturăsăducăla concluzia
căar exista putere de lucru judecat, atâta timp câd nu există, în privinţa
celor douăacţiuni, pe lângăidentitatea de persoane şi obiect, identitatea
de cauză”1.
Altfel n-am putea explica nici existenţa şi nici exerciţiul liber al
acţiunii ca entitate juridicădistinctăde dreptul pe care îl apără.
Dealtfel, problema inexistenţei cauzei finale a acţiunii nici nu se
pune: aceasta, pentru faptul căorice acţiune exercitatătrebuie săaibă, în
principiu, un scop determinat. Aşa fiind, “e greu de conceput ipoteza
unei acţiuni complet lipsităde cauză” (de causa petendi); în justiţie,
“nimeni nu se adresează..., fărăun scop, mai mult sau mai puţin vizibil;
orice pretenţie tinde la un rezultat voit”2.
Dupăcum am mai arătat cel care reclamăîn justiţie se poate înşela
sau cădea în eroare numai asupra faptelor sau dreptului pretins. Dar, în
atare situaţii, lipsa de cauzăa acţiunii coincide cu lipsa de drept, şi deci, în
problema care ne interesează, numai cu lipsa de cauzăa acţiunii în sens
subiectiv şi concret şi nu cu lipsa de scop sau de cauză, în sens obiectiv şi
abstract în virtutea căreia acţiunea a fost exercitatăşi era perfect
admisibilă.
Vorbind despre cele douăaspecte ale cauzei acţiunii se mai poate
adăuga: cauza conflictualăsau totuna cu temeiul legal al dreptului
subiectiv ce formeazăobiectul judecăţii trebuie dovedită, pe când cauza
finală, ca element de structurăsau condiţie de existenţăa acţiunii civile, se
prezumă. Aceasta, pe motivul căacest din urmăaspect al cauzei acţiunii,
pe lângăfaptul căel se înfăţişeazăca un element de structurăal acesteia,
rămâne şi invariabil în toate acţiunile de acelaşi fel sau tip.
Cauza acţiunii trebuie săfie licităşi reală3.

1
Trib.Suprem, vol.civ., dec.nr. 432/1962, (nepublicat\)/
2
E. Herovanu, Op.cit., p. 127.
3
V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 264.; Fl. M\gureanu, Op.cit., p. 50.
 190

Cauza acţiunii este licităatunci când nu se urmăreşte un scop

potrivnic ordinei politice, sociale sau economice a ţării (art. 968 C. civ.).
În literatura juridicăde drept material noţiunea ilicităţii este
consideratăcăar avea douăaccepţiuni: o accepţiune largăcare cuprinde atât
încălcarea dispoziţiilor legale propriu-zise privitoare la ordinea socială, şi
de drept, cât şi a regulilor de convieţuire care se contureazăsub forma
unor comportări contrare de principiilor moralei; în sens restrâns, în
noţiunea de ilicit s-ar include numai încălcarea diuspoziţiilor legale
imperative; pentru încălcarea regulilor de convoieţuire, existând şi
calificativul de “imoral” sau “cauza imorală”.
Problema ilicităţii cauzei acţiunii s-a relevat în practica, judiciară,
în special, sub acest din urmăaspect.
În principiu, ilicitatea sau imoralitatea cauzei acţiunii se pune
numai în legăturăcu cauza dreptului; scopul sau cauza finalăa acţiunii
apărând ca licităsau moralăprin ea însăşi.
Totuşi, dacăcauza dreptului este ilicităsau imoralăaceeaşi calificare
urmeazăsăo primeascăşi scopul sau cauza finalăa acţiunii. Aşa de pildă,
dacăîntre bărbat şi o femeie s-ar încheia o convenţie de a trăi în
concubinaj cu obligaţia pentru cel care va curma aceastăstare de a-l
despăgubi pe celălalt cu o sumăde bani, în cazul încetării acestei stări,
prin voinţa unilateralăa unuia dintre ei, acţiunea celui aşa-zis “îndreptăţit”
la despăgubiri are o cauzăimorală, deoarece se bazează, la rândul ei, pe
un “drept” ce derivădintr-o convenţie contrarăregulilor de convieţuire1.
Sau, pentru a mai da încăun exemplu, victima unei fapte licite are dreptul
săpretindăşi săprimeascădespăgubiri de la autorul faptei pentru repararea
prejudiciului cauzei. Asupra cuantumului despăgubirilor părţile pot săse
înţeleagă, chiar şi în cazurile în care fapta ilicităconstituie o infracţiune
(art. 1707 C. civ.). Dacăînsăpartea vătămată, profitând de poziţia sa pe
care o are în porocesul penal, obţine de la infractor pe calea unei
tranzacţii o sumăconsiderabil disproproţionatăîn raport cu prejudiciul real
cauzat, dreptul recunoscut victimei este deturnat de la finalitatea sa
economicăşi socială, întrucât s-a transformat într-o speculare a situaţiei
dificile în care se găseşte infractorul şi îi asigură, în acest mod, victimei
un câştig fărămuncăşi fărănici o justificare, ceea ce este contrar regulilor
de convieţuire. Aşa fiind, acţiunea victimei îndrepatăîmpotriva
infractorului pentru a obţine suma aşa-zis datoratăcu titlu de
“despăgubire”, peste valoarea realăa prejudiciului, va avea o cauzăilicită2.
În legăturăcu exemplele date precizăm: nu pretenţia băneascăîn
sine (scopul final al acţiunii) este ilicită, ci obligaţia sau raportul juridic
din care a fost dedusă; cauza imoralăa actului juridic fiindu-i transmisă, în
cele din urmă, şi pretenţiei, scopului final al acţiunii, face ca acţiunea
săaibăo cauzăimoralăîn totalitatea ei.
1
Trib.Suprem, sec].civ., dec.nr. 807/1980, `n C.D., 1980, p.66.
2
Trib. Suprem dec.nr. 73/1969, `n R.R.D. nr.7/1961, p. 112, cu not\ de D. Cozma.
 191

Cauza falsă. Cauza oricărei acţiuni civile trebuie săfie reală.

Realitatea cauzei cere ca cel care reclamăsă-şi fi exprimat voinţa de a
proceda în felul acesta determinat de un anumit scop; de scopul mărturist
pe care urmăreşte să-l obţinăîn finalul judecăţii.
În opoziţia cu cauza realăse aflăcauza falsăa acţiunii, cauza unei
acţiunii este falsăori de câte ori realitatea este prezentatăsub forma unor
aparenţe înşelătoare. Astfel, cauza falsăapare, în toate acele acţiuni, când
cel care reclamă, deşi aparent urmăreşte realizarea unui drept, în realitate,
voinţa sa de a acţiona nu i-a fost determinatăde încălcarea sau
nesocotirea acelui drept, ci pentru a nemulţumi sau şicana pe cel
împotriva căruia acţiunea a fost introdusă. Sub acest aspect, se relevă, în
exerciţiul acţiunii, abuzul de drept.
Cauza acţiunii se considerăa fi falsă, mai ales, în acele acţiuni în
care procesul se porneşte în urma unei înţelegeri prealabile a părţilor,
pentru ca, în cele din urmă, sătranzacţioneze asupra obiectului litigiului
obţinând astfel ceea ce nu puteau obţine în mod direct pe cale
convenţională.
Cauza acţiunii intereseazăde a fi corect determinată, pe de o parte,
pentru a ocroti interesele părţilor sau ale unor terţe persoane, în sensul
căaceasta trebuie săexiste şi săfie reală, iar pe de altăparte, pentru a ocroti
interesele generale care impun ca voinţa părţilor săfie determinatăde o
cauzălicităşi morală, sau cu alte cuvinte, ca scopul urmărit sănu fie
potrivnic legii ori regulilor de convieţuire. Conchidem deci căpe cale de
acţiune în justiţie părţile nu pot urmări scopuri pe care le pot realiza
dacăar recurge la cauza reală.
§.4. Obiectul acţiunii
În literatura juridicăde specialitate este promovată, în mod constant,
ideea căobiectul acţiunii este diferit de obiectul dreptului a cărui
valorificare se urmăreşte1.
Este necesar de aceea săprecizăm mai întâi obiectul dreptului
apărat şi apoi pe acel al acţiunii.
Obiectul dreptului este considerat a fi însuşi obiectul raportului
juridic în cadrul căruia dreptul subiectiv şi obligaţia sa corelativăse
afirmăca formând conţinutul acestui raport. Aceasta pentru că: “obiectul
concretizeazăraportul juridic, conţinutul său, precizeazăîn concret
întinderea drepturilor şi obligaţiilor, limita lor”2.
Concluzia aceasta se degajăşi din dispoziţiile art. 962 Cod civ.,
“Obiectul convenţiilor - se aratăîn acest articol - este acela la care părţile
sau numai una din părţi se obligă”.
În consecinţă, prin obiect al dreptului sau totuna cu obiectul
raportului juridic, urmeazăsăînţelegem “...acţiunea sau abţinerea pe care

1
E. Herovanu, Principii...p. 201-202; P. Vasilescu, Op.cit., p. 218-219
2
{tefan Rauschi, Gh. Popa, {tefania Rauschi, Op.cit., p. 62.
 192

subiectul activ, titularul dreptului o poate pretinde subiectului pasiv

(celui ţinut la obligaţie”)1
Definit astfel, obiect al dreptului, în sens subiectiv, pot fi lucrurile
materiale, rezultatul creaţiei intelectuale, anumite valori personale
nepatrimoniale (nume, onoare, reputaţie) etc.
Oricare ar fi însăobiectul dreptului, acţiunea în justiţie are ca
obiect, într-o expresie de sinteză, protecţia în caz de nevoie a acestui
drept. În concret, obiectul acţiunii (res in judicium deducta) este ceea ce
reclamantul pretinde prin acţiune: o sumăde bani, predarea unui bun,
executarea unei anumite lucrări, recunoaşterea sau negarea unui drept etc.
Prin urmare, obiect al acţiunii se socoteşte a fi pretenţia afirmatăşi
susţinutăîn faţa organului de jurisdicţie competent cu privire la realizarea
sau valorificarea, sub una sau mai multe forme, a dreptului încălcat sau
nerecunoscut.
Deci, diferenţa dintre obiectul dreptului şi obiectul acţiunii se
relevăprin faptul căun drept, în acelaşi timp sau succesiv, poate fi apărat
prin mai multe acţiuni care trebuie săaibă, ca obiect pretenţii diferite. În
cazul raporturilor juridice de împrumut sau locaţie se poate pretinde
restituirea obiectului ori a sumei de bani, dobânzi, daune, interese, iar în
cazul în care obiectul a pierit, contravaloarea lui sau: în materie de
vânzare-cumpărare se poate pretinde predarea obiectului, anularea
vânzării şi restituirea preţului, ca vânzătorul, dacăeste cazul, săgaranteze
pentru evicţiune etc.
Este adevărat cămult timp, în doctrină, diferenţierea dintre obiectul
dreptului şi obiectul acţiunii a fost neglijată; aceasta pentru căacţiunea era
consideratăca fiind însuşi dreptul subiectiv în mişcare; şi, de aici şi
concluzia: fiecărui drept îi corespunde o singurăacţiune.
S-a ajuns astfel săse creadăcăatât opţiunea dintre mai multe acţiuni,
cât şi cumulul dintre acestea, ar fi excluse; cămaxima “electa una via...”
aplicatăla exerciţiul acţiunilor ar însemna, în cazul în care s-a exercitat o
acţiune, o renunţare implicităla exerciţiul unor alte acţiuni în legăturăcu
acelaşi drept şi derivând din acelaşi fapt juridic (cauzăconflictuală)”2 căîn
justiţie se poate deci acţiona numai o singurădată, indiferent de faptul că,
ulterior printr-o altăacţiune, s-ar pretinde altceva.
În doctrina modernă, concluzia căun drept poate fi apărat printr-o
singurăacţiune a fost abandonată3. Fărăa intra în amănunte, subliniem
numai faptul călegiuitorul când a decis căinstanţele judecătoreşti nu au a
se ocupa de douăori de acelaşi litigiu, sub raportul obiectului (art. 1201
Cod civ.), a precizat:
a. dacăprintr-o acţiune au fost epuizate toate pretenţiile (faptul
căacestea au fost admise sau respinse nu interesează) în legăturăcu

1
Ovidiu Ungureanu, Op.cit., p. 68.
2
V. C\dere, Tratat de procedur\ civil\, Edi]ia a II-a, Bucure[ti, p. 167-168.
3
Ioan Le[, Principii [i institu]ii, vol.I, p. 246-247.
 193

încălcarea sau nesocotirea unui anumit drept subiectiv, nu se mai poate

exercita o nouăacţiune prin care săse aducăîn discuţie aceleaşi pretenţii; şi
b. căatât timp cât dreptul subiectiv nu este însăcomplet valorificat,
printr-o primăacţiune, se pot introduce alte acţiuni care au ca obiect alte
pretenţii decât acelea asupra cărora judecata şi-a spus cuvântul.
Faţăde cele de mai sus, şi pentru a ne referi doar la câteva exemple
din practica judiciară, subliniem căapare justificatăintroducerea unei noi
acţiuni atunci când: instanţa a lăsat nerezolvat un capăt de cerere1; prima
acţiune a avut ca obiect nulitatea actului, iar a doua rezoluţiunea
promisiunii de vânzare;2 prin prima acţiune prejudiciul cauzat n-a fost
reparat în întregime, se poate introduce o nouăacţiune pentru repararea
completăa acestuia;3 prin prima acţiune s-a cerut rectificarea unui act de
stare civilă, iar prin a doua acţiune se cere anularea aceluiaşi act4 etc.
Importanţa practicăa determinării obiectului acţiunii civile se
relevăşi sub un alt aspect, acela al limitelor învestirii instanţei de
judecată. În acest scop, reclamantul este obligat ca, prin însăşi cererea de
chemare în judecată, sădetermine obiectul acţiunii, în cadrul căruia
urmeazăa se soluţiona litigiul, instanţa neputând sădepăşeascăaceste
limite. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul
acţiunii constituie, corelativ, garanţia aplicării principiului disponibilităţii,
recunoscut sub acest aspect în favoarea reclamantului.
Instanţa de judecatăare îndatorirea săjudece rocina în cadrul
corespunzător sensului exact al susţinerilor reclamantului, chiar dacăîn
cuprinsul acţiunii, s-au folosit unele formulări improprii.
Cadrul judecăţii cu privire la obiectul acţiunii este, în principiu,
determinat în sensul căjudecătorii nu pot hotărî decât “numai asupra
celor ce formeazăobiectul pricinii supuse judecăţii”. Se poate deci
conchide căinstanţa de judecatăavând obligaţia de a respecta voinţa părţii
interesate de a supune judecăţii numai ceea ce crede cănu poate rezolva
prin înţelegere cu partea adversă, nu este în drept sădepăşeascălimitele
acţiunii acordând mai mult decât a cerut parte prin cererea introductivăde
instanţă5. Dacăreclamantului i se acordămai mult decât a cerut prin
acţiune, hotărârea este susceptibilă, în baza art. 322 pct.2 Cod proc.civ. de
revizuire. Subliniem faptul căîn situaţia în care instanţa este obligatăa se
pronunţa asupra unor capete de cerere din oficiu, cum ar fi, bunăoară,
încredinţarea copiilor în caz de divorţ sau acordarea de despăgubiri civile
în cazul în care partea vătămatăeste un minor nu este cazul a se considera
căs-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

1
Trib.Suprem, col.civ.dec,.nr. 983/1960 `n C.D. 1960, p. 372.
2
Trib.Suprem, col.civ. dec.nr. 118/1958 `n L.P. nr.6/1958, p. 110.
3
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 936/1960; `n L.P. nr.6/1961 p.119; idem, dec.nr.
29/1962, `n C.D. 1962, p. 149.
4
I. Florescu, Not\, `n R.R.D., nr.1/1967, p. 134.
5
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 40/1957, `n C.D. 1957, p. 303.
 194

Subliniem faptul căautonomia de voinţăa reclamantului, în

determinarea limitelor pretenţiilor asupra cărora urmeazăa se desăvârşi
judecata, nu împieteazăcu nimic asupra atribuţiilor fireşti ale
judecătorului; aceasta, şi cu atât mai mult, atunci când acesta este chemat
săaplice dispoziţiile imperative ale legii care n-au nici o legăturăcu
obiectul acţiunii.
Obiectul acţiunii trebuie săfie licit şi posibil. Obiectul acţiunii este
sau ar fi ilicit când se nesocoteşte ordinea politică, socială, sau
economicăa ţării.
Obiectul acţiunilor, ca şi acela al convenţiilor trebuie săfie şi
posibil; aceasta, pentru motivul cănimeni nu poate fi obligat la ceea ce nu
poate realiza: nulla imposibilium obligatio est. De exemplu, nu se va
putea pretinde predarea în naturăa unui bun datorat, dar care a pierit sau a
fost distrus.
Capitolul III
CLASIFICAREA ACŢIUNILOR
§.1. Noţiuni introductive
Viaţa social-politicăcivilădănaştere la numeroase situaţii
conflictuale care reclamănecesitatea rezolvării lor pe cale de acţiune în
justiţie. În consecinţă, formele concrete sub care acţiunea civilăse poate
înfăţişa în activitatea practicăsunt şi ele foarte numeroase.
De aici şi necesitatea ca acţiunile civile sau formele concrete de
exercitare ale acestora, folosind anumite criterii distinctive sau de
selecţie, săfie împărţite sau divizate în diferite grupări sau clase de
acţiuni.
Clasificarea acţiunilor prezintă, pe lângăimportanţa teoretică, şi o
mare importanţăpractică. Astfel, prin clasificarea acţiunilor ni se indică,
fărăa mai fi nevoie şi de evocarea altor noţiuni, o serie de aspecte tehnico-
practice privitoare la desfăşurarea activităţii procesuale de judecatăcum ar
fi: determinarea competenţei instanţelor de judecată(acţiuni reale
imobiliare), caracterul subsidiar al unor acţiuni faţăde alte acţiuni (cele în
constatare faţăde cele în realizarea dreptului), finalizarea rezultatului
obţinut pe calea executării silite (cele în realizarea dreptului) etc.
În raport de criteriul ales, acţiunile pot fi clasificate din mai multe
puncte de vedere.
Ţinând seama de realităţile vieţii noastre juridice pentru clasificarea
acţiunilor în dreptul procesual civil se impun a fi adoptate următoarele trei
criterii1: criteriul scopului procesual urmărit; cel al naturii dreptului a
cărui realizare se urmăreşte şi calea procesualăaleasădeoparte pentru
apărarea dreptului ei.
Raţiunea şi utilitatea criteriilor enunţate urmeazăa fi evidenţiate
prin sublinierea principalelor caracteristici de diferenţiere a fiecărei
grupări în parte.
1
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 291.
 195

§.2. Clasificarea acţiunilor dupăscopul procesual urmărit de

reclamant
Scopul procesual urmărit exprimăatât cauza finalăa acţiunii,
adicăvoinţa reclamantului de a-şi afirma prezenţa sa în justiţie, cât şi
soluţia propriu-zisăpe care acesta o cere de la instanţa de judecată.
Sub acest din urmăaspect, al naturii soluţiei pe care reclamantul o
cere şi sperăsăo obţinăîn favoarea sa, aspect ce reprezintăcriteriul propriu-
zis al clasificării enunţate, acţiunile civile se împart în:
a. acţiuni în realizarea dreptului;
b. acţiuni în constatare şi
c. acţiuni constitutive sau transformatoare de drepturi.
2.1. Acţiunile în realizarea dreptului
Acţiunile în realizarea dreptului, denumite şi acţiuni în
condamnare1, de atribuire sau de executare sunt acţiunile prin care
reclamantul urmăreşte ca instanţa să-l oblige pe pârât la executarea
obligaţiei la care se pretinde a fi ţinut. Prin urmare, scopul urmărit de
reclamant, în aceste acţiuni este de a obţine condamnarea pârâtului la
executarea unei prestaţii.
În aceastăcategorie intrăcele mai numeroase acţiuni. Astfel, pentru
a exemplifica, cităm câteva dintre acţiunile în realizarea dreptului mai des
întâlnite în practica juridicară; acţiunea în revendicare prin care
reclamantul, care se pretinde a fi titularul unui drept de proprietate, cere
restituirea unui bun care este reţinut de către un posesor neproprietar;
acţiunile prin care se pretind anumite sume de bani sub diverse titluri:
acoperirea unor prejudicii, obligaţii de întreţinere etc.; acţiunile prin care
se cere executarea unor obligaţii contractuale etc.
{irul exemplelor ar putea fi continuat; acţiunea în realizarea
dreptului nefiind altceva decât o formăcare poate fi adaptatăla stări de
fapt şi drept dintre cele mai diverse.
Cu toate acestea, acţiunile în realizarea dreptului se înscriu într-un
anumit cadru: sunt definitorii, prin câteva trăsături generale şi
totodatăspecifice acestui gen de acţiuni.
Astfel, privindu-le mai îndeaproape şi generalizând ceea ce aceste
acţiuni au comun, se poate spune căsub denumirea genericăde acţiuni, în
realizarea dreptului urmeazăsăînţelegem numai acele acţiuni care
corespund sau se conformeazăurmătoarele cerinţe:
a. se afirmăun drept al cărui “obiect” îl constituie un bun material
sau alt interes referitor la patrimoniul celui care, reclamă;
b. se pretinde ca restabilirea sau valorificarea dreptului afirmat săse
facăîn mod direct prin restituirea bunului, efectuarea lucrării etc. sau prin
echivalent, adicăprintr-o sumăde bani care reprezintăexpresia
valoricăbăneascăa pretenţiei;

1
E. Herovanu, Principii... p. 262.
 196

c. solicitarea ca instanţa de judecată, pe lângăconstatarea

judecătoreascăa dreptului şi respectiv a încălcării sale, să-l condamne pe
pârât sădea, săfacăsau sănu facăceva în folosul reclamantului,
condamnarea care săfie susceptibilăde a fi adusăla îndeplinire pe cale de
execuţie silită.
2.2. Acţiunile în constatare
Acţiunile în constatare cunoscute şi sub denumirea de acţiuni în
recunoaştere sau confirmare1 sunt acele acţiuni prin care reclamantul
urmăreşte săobţină, prin hotărâre judecătorească, ce sperăsăfie
pronunţatăîn favoarea sa, numai constatarea existenţei unui drept al său
ori a inexistenţei unui drept al pârâtului.
Acţiunile în constatare sunt prevăzute şi reglementate de art. 111
Cod proc.civ. Menţionăm că, spre deosebire de alte categorii de acţiuni,
acţiunile în constatare sunt singurele acţiuni care îşi găsesc reglementarea
într-un text expres al legii. Textul citat prevede: “partea care are interes
poate săfacăcerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept”.
Acţiunile în constatare se subdivid, la rândul lor, în douăcategorii:
a. acţiunile în constatare pozitive, care tind la recunoaşterea
anumitor raporturi juridice cu un anumit conţinut (dreptul reclamantului şi
obligaţia pârâtului) şi
b. acţiuni în constatare negative, care tind la confirmarea
judecătoreascăa inexistenţei unor raporturi juridice care se pretind de
către cei interesaţi (care în proces urmeazăa avea calitatea de pârâţi) a fi
în fiinţăşi, pe cale de consecinţă, a drepturilor şi obligaţiilor ce
formeazăconţinutul acestor raporturi.
În literatura juridică2 acţiunile în constatare mai sunt împărţite,
potrivit unor scopuri concrete (de amănunt), în alte trei categorii, şi
anume:
a. acţiuni declaratorii, prin care reclamantul solicităsăse constate
judecătoreşte existenţa sau inexistenţa unui drept care, deşi n-a fost
încăviolat, se găseşte într-o situaţie de incertitudine;
b. interogatorii, prin care reclamantul se îndreaptăîmpotriva unei
persoane care ar putea eventual să-i conteste un drept al său pentru a o
determina sărăspundăasupra intenţiilor sale viitoare;
c. acţiuni provocatorii, prin care reclamantul tinde la obligarea
persoanei care ridicăîn mod public şi serios pretenţii asupra exerciţiului
unui drept al său, săînceteze de a-şi mai afirma în felul acesta pretenţiile,
ajungându-se astfel la consolidarea dreptului contestat.
Acţiunile în constatare, spre deosebire de acţiunile în realizarea
dreptului, au un scop mai limitat, acela de a obţine printr-o hotărâre
judecătoreascănumai constatarea existenţei unui drept, fărăa se urmări şi
1
Ion Deleanu, Op.cit., vol.I, p. 134.
2
I. Deleanu, S. Zilbersteim, Teoria general\, p. 248.
 197

executarea acesteia faţăde persoana obligată. În consecinţă, hotărârile

pronunţate în urma judecăţii acţiunilor nu pot deveni titulari executorii şi
puse în executare pe calea silită; aceasta pentru motivul căreclamantul îşi
ajunge scopul urmărit prin însăşi darea hotărârii.
Dupăcum rezultădin cuprinsul art.111 Cod proc.civ. acţiunea în
constatare “nu poate fi primitădacăpartea poate cere realizarea dreptului”.
Prin urmare, acţiunilor în constatare, faţăde acţiunile în realizare, li se
consacrăun caracter subsidiar. Aceasta pentru motivul că“dacănu s-ar fi
prevăzut aceastăcondiţie s-ar putea ajunge la tărăgănarea activităţii
justiţiei, prin aceea căinstanţele judecătoreşti ar fi sesizate cu
douăprocese, unul pentru constatarea dreptului şi altul pentru realizarea
lui”.
Acţiunea în constatare are sau îşi păstreazăacelaşi caracter şi, prin
urmare, devine inadmisibilă, şi în acele situaţii în care partea are
deschisăo altăcale de constatare a ceea ce reclamă(alta, decât acţiunea în
realizarea dreptului). În acest sens, în practica judiciară, s-a hotărât
căacţiunea în constatare nu poate fi primităcând partea are deschisă, spre
exemplu, calea contestaţiei la executare1.
Acţiunea în constatare nu este admisibilănici în acele cazuri în care
se cere a se constata fapte cu caracter penal. Astfel, într-o primăspeţăs-a
cerut a se constata nulitatea pentru fals a unor contracte de donaţie
pretinzându-se căautorul falsului este în viaţă, iar în a doua, săse constate
căpârâtul a depus mărturie mincinoasăîntr-un proces anterior fărăsăfi fost
condamnat pentru aceasta.
De asemenea s-a hotărât căacţiunea în constatare nu este
admisibilănici pentru constatarea unor stări de fapt ce ar putea fi folosite
ca mijloc de apărare într-un viitor litigiu. S-a hotărât astfel avându-se în
vedere faptul căpreconstituirea dovezilor nu se face pe cale de acţiune, ci
printr-o procedurăsimplăşi rapidăreglementatăîn art. 235-241 Cod
proc.civ.
Caracterul subsidiar al acţiunii în constatarea faţăde acţiunile în
realizarea dreptului ori a imposibilităţilor constatării unor fapte cu
caracter penal sau care săserveascăca mijloc de probă, în litigii viitoare,
nu înseamnăşi restrângerea folosirii acestei acţiuni. Aceste distincţiuni,
sau poate mai curând condiţii de admisibilitate, se impun, pe de o parte,
aşa dupăcum am subliniat mai sus, de raţiuni practice (folosirea unei
singure acţiuni pentru obţinerea aceluiaşi rezultat)., iar pe de alta,pentru a
nu se încălca regulile privitoare la pornirea şi judecarea acţiunilor penale
ori săse foloseascăo acţiune acolo unde nu este vorba de constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept.
Subliniem căorice consideraţii ale instanţelor judecătoreşti,
provenite din teama de a nu se obţine cu prea multăuşurinţăstabilirea

1
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 1629/1967 `n C.D. 1967, p. 280.
 198

existenţei sau inexistenţei unor drepturi civile subiective pe calea acţiunii

în constatare, apare fărănici o justificare.
Acţiunilor în constatare trebuie săli se acorde în practica judiciarăo
deosebităimportanţă. Aceasta datoritămai ales faptului căfolosirea lor se
justifică, în special, prin aceea căcontribuie la apărarea preventivăa unor
drepturi sau interese civile care au, sau se pretind a avea, o situaţie
juridicăneclarăcare face necesarăintervenţia justiţiei pentru lămurirea şi
siguranţa exerciţiului lor.
Dacăla prima vedere, prin prisma restricţiilor amintite, folosirea
acţiunilor în constatare pare a avea un câmp redus de aplicare, în realitate,
în practică, ea şi-a dovedit utilitatea în cele mai diverse situaţii.
Practica noastrăjudiciarăa avut a se pronunţa în legăturăcu
judecarea acţiunilor în constatare asupra unor chestiuni de competenţă,
cât şi cu privire la posibilitatea de transformare a acestor acţiuni în acţiuni
în realizarea dreptului.
În ceea ce priveşte determinarea competenţei instanţelor
judecătoreşti de a judeca acest gen de acţiuni, făcând o corectăaplicare a
dispoziţiunilor art. 18 din Cod proc.civ., instanţa noastrăsupremăa hotărât
căfaptul de a se urmări în justiţie numai constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept nu poate săatragăvreo modificare în competenţa
instanţelor judecătoreşti. Acestea având a-şi determina competenţa ca şi
cum ar fi investite cu o acţiune în realizarea dreptului; orice
altăinterpretare fiind contrarădispoziţiilor sus-citatului text. Cea de a doua
chestiune ridicăproblema schimbării obiectului acţiunii şi, pe cale de
consecinţe, a învestirii instanţei. Pornindu-se de la principiul căîn materie
civilănu se poate acorda nimic din oficiu, ci numai la cerere, posibilitatea
transformării unei acţiuni în constatare într-o acţiune în realizarea
dreptului, fărăca cel interesat săfi cerut aceasta, apare ca fiind
contrarădispoziţiunilor procedurale în materie.
2.3. Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi
Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi sunt acţiunile
prin care se urmăreşte, a se desfiinţa unele raporturi juridice vechi şi care,
între sau pentru părţile litigante, raporturi ori situaţii juridice noi1.
În general, acţiunile constituive sau transformatoare de drepturi se
referăla starea şi capacitatea persoanelor.
Intrăîn aceastăcategorie: acţiunea de divorţ2, acţiunea de cerectare a
paternităţii, acţiunea de desfacere a înfierii etc.
Acţiunile constitutive sau transformatoare de drepturi prezintăo
deosebităimportanţăsocială; aceasta se manifestăîn sensul căraporturile
juridice care urmeazăa fi stinse, sunt înlocuite, pe aceeaşi dată, cu
raporturi sau situaţii juridice noi; acestea din urmă, aducându-le
persoanelor în cauzăsatisfacţii de ordin moral şi social deosebite faţăde
1
Dumitru Radu, Gh. Durac, Op.cit., p. 186; Florea M\gureanu, Op.cit., p. 61.
2
I.P.Filipescu, Op.cit., p. 220.
 199

cele avute anterior, ceea ce le permite afirmarea pe alt plan a

personalităţii şi intereselor lor legale.
Caracterele principale ale acestor acţiuni pot fi considerate a fi
următoarele:
a. sunt în principal, acţiuni cu caracter strict personal; în
consecinţă, pot fi exercitate numai de către părţile raporturilor juridice a
căror desfiinţare se urmăreşte şi nu pot fi transmise altor persoane;
b. asupra obiectului acestor acţiuni nu se poate tranzacţiona;
încetarea raporturilor juridice ce se referăla starea şi capacitatea
persoanelor putându-se face în principiu, numai prin intermediul unei
judecăţi; aceastăcaracteristicăexplicădealtfel de ce în aceastăcategorie nu
pot fi incluse şi alte acţiuni care urmăresc acelaşi scop cum ar fi spre
exemplu, cele în anularea, realizarea sau rezoluţiunea unor contracte;
c. hotărârile pronunţate în urma judecării acestor acţiuni, în cazul în
care sunt admise, produc efecte constitutive de drepturi sau stări juridice
noi (exemplu, nuc) adicănumai pentru viitor şi nu permit renunţarea la
beneficiul lor1.
În literatura juridică, acţiunile constitutive sau transformatoare de
drepturi se considerăa avea o semnificaţie deosebităşi în ceea ce priveşte
justificarea folosirii lor; mai precis: cu privire la obiectul lor. Astfel, în
timp ce acţiunile în realizarea şi costatarea dreptului îşi justificăfolosirea
în vederea unor drepturi civile subiective concrete, acţiunile constitutive
sau transformatoare de drepturi sunt considerate a avea ca obiect numai
apărarea unor interese legitime definite de lege.
Am făcut aceastăprecizare pentru căîn ultimăanaliză, orice drept
subiectiv reprezintăun interes juridiceşte proteguit, cât şi pentru faptul că,
interesul, alături de voinţă, contribuie, ca element de structură, la
formarea oricărui drept subiectiv. Aşa fiind, trebuie săconchidem căorice
interes moral sau material, prezent sau de viitor, din moment ce se
bucurăde recunoaşterea legii şi a posibilităţii ocrotirii lui pe cale
judiciarăreprezintăsau se considerăa fi un drept subiectiv.
§.3. Clasificarea acţiunilor dupănatura dreptului a cărui realizare se
urmăreşte
Dupănatura dreptului a cărui realizare se urmăreşte sau care
formeazăobiectul acţiunii, acţiunile civile se împart în personale, reale şi
mixte2.
Clasificarea aceasta se întemeiazăpe împărţirea clasicăa drepturilor
subiective în drepturi personale şi drepturi reale.
Distincţia dintre acţiunile reale şi cele personale îşi are originea în
dreptul roman în procedura legis-acţiunilor, de unde a fost prealutăşi în
dreptul modern. Un timp în epoca modernăaceastăclasificare fiind

1
V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 29.
2
Ion Deleanu, Op.cit., vol.I, p.136; Florea M\gureanu, Op.cit., p. 61.
 200

păstratăprin tradiţie, iar apoi recunoscutăşi consacratăîn mod oficial mai

în toate legiuirile.
Acţiunile personale sunt acţiunile prin intermediul cărora pot fi
valorificate în justiţie pretenţii întemeiate pe drepturi de creanţă; sau, în
alţi termeni, acţiunile care având ca obiect obligaţii personale de a da, a
face sau a nu face ceva îi oferăposibilitatea creditorului - reclamant de a-l
constrănge pe debitorul - pârât să-şi îndeplineascăobligaţiile asumate.
Acţiunile personale sunt foarte numeroase. Ele putându-se naşte
din toate izvoarele cunoscute ale obligaţiilor: lege, contract, delicte etc.
Ca exemple de acţiuni personale cităm: acţiunile ce decurg din
raporturile locative, din raporturile de vânzare-cumpărare, acţiunile
privind plata pensiilor alimentare sau a altor prestaţii de întreţinere; sunt
de asemeni acţiuni personale acţiunile privitoare la executarea obligaţiilor
rezultate din cauzarea de prejudicii, acţiunile privind raporturile juridice
de muncăşi multe altele.
Acţiunile reale¸sunt acţiunile prin intermediul cărora pot fi
valorificate în justiţie pretenţiile întemeiate pe drepturi reale; sau, în alţi
termeni, acţiunile prin care orice proprietar sau titular al unui alt drept
real (uzufruct, abitaţie, servitute, administrare directăetc.) poate cere în
justiţie apărarea drepturilor lor împotriva oricărei persoane care deţine ori
împiedicăfolosinţa asupra bunului ce formeazăobiectul dreptului dedus
judecăţii.
Faţăde acţiunile personale, acţiunile reale sunt mai puţin
numeroase1, şi, pentru a simplifica lucrurile, cât şi în ideea unei formulări
mai exacte, putem spune: numărul acţiunilor reale este limitat la numărul
drepturilor reale. Aceasta pentru simplul motiv că, spre deosebire de
drepturile de creanţăcare se pot crea nelimitat, prin convenţia părţilor,
drepturile reale sunt în număr limitat, neputându-se crea asemenea
drepturi în afara celor prevăzute de lege.
Intrăîn sfera acţiunilor reale: acţiunea în revendicare; acţiunea
confesorie, prin care reclamantul cere săi se respecte dreptul de uzufruct,
uz, abitaţie, servitute, asupra bunului grevat cu una din aceste sarcini;
acţiunea negatorie pe care orice proprietar o poate exercita asupra celor
care pretind a avea asupra bunului proprietatea sa anumite prerogative:
abitaţie, uzufruct sau servitute; acţiunea posesorie prin care posesorii
unor bunuri imobile pot cere apărarea posesiunii lor împotriva oricăror
tulburări sau deposedări chiar dacăacestea ar proveni de la adevăratul
proprietar.
Acţiunile mixte urmăresc în acelaşi timp un drept personal şi un
drept real, în cazurile în care drepturile invocate se găsesc într-un raport
de conexiune sau au aceeaşi cauzăcare le generează.

1
Dumitru Radu, Gh. Durac, Op.cit., p. 188.
 201

Acţiunile dupănatura obiectului dreptului a cărui valorificare se

urmăreşte mai pot fi clasificate în acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare2.
Acţiunile mobiliare sunt acţiunile prin care se urmăresc lucruri de
naturămobiliară; sunt acţiuni mobiliare acţiunile privitoare la revendicarea
unor bunuri mobile, acţiunile privind predarea unei anumite cantităţi de
bunuri fungibile, acţiuni privitoare la executarea anumitor prestări de
servicii, confecţionarea sau repararea unor bunuri mobile ect.
Acţiunile imobiliare sunt acţiunile prin care se urmăresc bunuri sau
recunoaşterea unor drepturi imobiliare; sunt acţiuni imobiliare acţiunea în
revendicare a bunurilor imobile, acţiunile posesorii şi toate celelalte
acţiuni indicate ca acţiuni reale.
Interesul de a deosebi acţiunile mobiliare de cele imobiliare este de
minimăimportanţă; aceasta, în legislaţia noastrăactuală, s-ar putea releva
doar sub un singur aspect şi anume, acela al determinării instanţelor
competente a le judeca. Astfel, în acţiuinile mobiliare, competenţa de a se
judeca revine, în principiu, instanţelor de la domiciliul pârâtului (art. 5
Cod proc.civ.), pe când, în acţiunile imobiliare, competenţa de a se judeca
revine întotdeauna instanţelor de la locul aşezării bunului (art. 13 Cod
proc.civ.).
Distincţiunea semnalatăconstituie totodatăşi o deosebire dintre
acţiunile reale şi cele personale. Între acţiunile reale şi cele personale
existăînsă, şi unele deosebiri privitoare la însuşi fondul acestor acţiuni.
Problema clasificării acţiunilor civile în reale şi personale, şi
respectiv a deosebirilor dintre aceste douăcategorii de acţiuni, prezintăşi o
deosebităimportanţăpractică.
În concret, deosebirile dintre aceste douăcategorii de acţiuni pot fi
privite din mai multe puncte de vedere.
Astfel, în ceea ce priveşte posibilitatea de exercitare a acestor
acţiuni împotriva persoanei care urmeazăa fi legitimatăca pârât,
distingem:
a. acţiunile reale se exercităsau pot fi exercitate, în principiu, numai
împotriva persoanelor care deţine bunul în momentul exerciţiului;
subliniem faptul căaceste persoane nu pot fi cunoscute a priori şi că, în
orice moment, chiar pe parcursul judecăţii, ele se pot schimba;
b. acţiunile personale se îndreaptăîmpotriva unei anumite persoane
care este determinatămai dinainte prin actul juridic generator de obligaţii;
aceastăcalitate nu se poate schimba, adicăea nu se deplaseazăjuridiceşte,
ca în cazul acţiunilor reale odatăcu înstrăinarea bunului, ci poate fi numai
transmisă(spre exemplu, mortis causa).
Diferenţierea dintre acţiunile personale şi cele reale, semnalatămai
sus, provine din faptul cădrepturile de creanţănu pot fi încălcate decât de
debitorii obligaţi, pe când, drepturile reale, şi în special dreptul de
proprietate, pot fi încălcate, în mod ipotetic, de toatălumea.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., p. 299.
 202

În lumina precizărilor făcute, desprindem şi unele consecinţe

practice. Aşa de pildă, într-o acţiune reală(exemplu, o acţiune în
revendicare) pornităîmpotriva moştenitorilor persoanei care a deţinut
bunul şi care l-a transmis urmaşilor săi, aceştia sunt ţinuţi a răspunde în
proces, nu în calitate de continuatori ai personalităţii autorului lor, ci în
nume propriu, ca deţinători ai bunului. Dimpotrivă, obligaţii personale, cu
excepţia celor intuitu personae transmiţându-se prin cauzăde moarte
asupra moştenitorilor aceştia vor fi ţinuţi în acţiunile personale, a
răspunde pentru autorul lor.
O altădeosebire între acţiunile reale şi cele personale se poate
desprinde din rezultatele la care se poate ajunge. Astfel, în cazul
acţiunilor personale creditorul-reclamant, dupăce obţine câştig de cauză,
în eventualitatea unei pluralităţi de creditori urmăritori asupra aceluiaşi
debitor, are a-şi disputa creanţa cu ceilalţi creditori, în sensul căel va fi
satisfăcut în ceea ce priveşte pretenţiile sale potrivit unei anumite ordini
de preferinţăprevăzutăde lege. Dimpotrivă, în acţiunile reale, dacăi se
dăcâştig de cauzăcelui care se pretinde a fi adevăratul titular al dreptului
în discuţie, acesta obţine o satisfacţie completăîn sensul cănu are a-şi mai
disputa cu nimeni întâietatea în satisfacerea pretenţiilor sale. Putem
conchide deci căacţiunile reale poartăcu ele un drept exclusiv de
preferinţăfaţăde toţi ceilalţi creditori ai părâtului deţinător al bunului sau
al unui alt folos de pe urma acestuia (abitaţie, servitute etc.
O a treia diferenţădintre acţiunile reale şi cele personale o putem
stabili sub aspectul determinării instanţelor competente cu judecarea lor.
Astfel, acţiunile personale se introduc, în principiu, la instanţa
domiciliului pârâtului (art. 5 Cod proc.civ.). Aceasta îşi găseşte
justificarea în ideea că, întrucât nu se cunoaşte care dintre cele douăpărţi
are dreptate, este just ca deplasarea s-o facăreclamantul.
În ceea ce priveşte acţiunile reale imobiliare, prin art. 13 alin.1 Cod
proc.civ. li s-a reglementat o competenţăde excepţie, în sensul căpot fi
introduse numai la instanţa locului unde se aflăsituate bunurile asupra
cărora se poartălitigiu. Raţiunea reglementării competenţei excepţionale
în procesele privitoare la bunurile imobiliare dupălocul aşezării lor se
justificăastfel: în primul rând, în faptul căîn asemenea procese este
necesarăadministrarea unor dovezi (expertize, cercetarea la faţa locului,
ascultarea unor martori) care urmeazăa se efectua chiar la locul aşezării
imobilului, iar în al doilea rănd, în faptul căla instanţa locului unde se
aflăsituat imobilul se aflăcărţile funciare care necesităadeseori a fi
consultate în timpul procesului sau săse facăradierile şi înscrierile
respective dupăterminarea judecăţii.
Determinarea elementelor şi respectiv clasificarea acţiunilor civile,
folosirea lor în viaţa juridicăcivilă, reprezintă, fărăîndoială, punctul de
vedere dinamic al acţiunii civile. Rămân totuşi în afara cercetării stării
 203

dinamice a acţiunii civile, pe lângăcele arătate în capitolul de faţă, o serie

de probleme care vizeazăîn mod expres exerciţiul (său) propriu-zis.
Deci, o ultimăcategorie de probleme pe care le ridicăteoria şi
practica acţiunii civile privesc exerciţiul sau mişcarea acesteia în faţa
instanţelor judecătoreşti.
Capitolul IV
CONDIŢIILE DE EXERCIŢIU ALE ACŢIUNII CIVILE
§.1. Noţiuni introductive
Exerciţiul acţiunii civile este liber în sensul cădeclanşarea acţiunii
nu este supusăunor garanţii sau autorizaţii1 nimeni neputând fi tras la
răspundere pentru căa invocat nejustificate, cu excepţia unor consecinţe
pe care le poate suporta2.
Aceasta nu înseamnăînsăcăoricine poate exercita acţiunea. Pentru a
pune în mişcare acţiunea civilă, sunt necesare îndeplinirea cumulativăa
unor condiţii. Aşa de exemplu, cel care recurge la acest mijloc procedural
pentru valorificarea dreptului său ce a fost nesocotit sau încălcat, trebuie
săafirme existenţa unui asemenea drept şi săjustifice interesul de a
recurge la acţiunea în justiţie.
Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile sunt:
- afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat;
- interesul urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii;
- capacitatea procesuală;
- calitatea procesuală.
Aceasta este concepţia clasicăasupra condiţiilor de exercitare a
acţiunii civile, concepţie abandonatăde majoritatea autorilor occidentali3.
Aceste condiţii trebuiesc îndeplinite pentru punerea în mişcare a
tuturor formelor procedurale ce intrăîn conţinutul acţiunii (cererea de
chemare în judecată, căile de atac, excepţii etc.).
§.2. Dreptul
Întrucât acţiunea civilăîn corelaţie cu dreptul subiectiv, pentru
declanşarea acţiunii civile se cere ca în primul rănd săse afirme un drept
subiectiv civil ce se cere a fi protejat, sau un interes legitim ce nu se poate
realiza decât pe calea justiţiei (exemplu, în materie de divorţ, filiaţie etc.).
Prin acţiunea ce se declanşeazăse are în vedere tocmai clarificarea
incertitudinii cu privire la acest drept. Verificarea dreptului se face prin
dezbateri contradictorii în timpul judecăţii pe fond a pricinii civile, ocazie
cu care se au în vedere şi celelalte elemente şi condiţii de exerciţiu ale
acţiunii civile.

1
V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 69.
2
Potrivit art. 723 alin.2 Cod.proc.civ., partea care folose[te drepturile procedurale
`n mod abuziv r\spunde pentru pagubele pricinuite, sau potrivit art. 274 alin.1
Cod proc.civ. partea cade `n preten]ii va fi obligat\, la cerere, s\ pl\teasc\
cheltuielile de judecat\.
3
Ioan Le[,Op.cit., 2001, p. 146.
 204

Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat trebuie

săîndeplineascăanumite condiţii:
a. săfie recunoscut şi ocrotit de lege, sănu fie ilegal, imoral sau
săcontravinăordinii economice şi sociale;
b. săfie exercitat în limitele sale externe (de ordin material şi
juridic) şi interne, adicăconform scopului recunoscut de lege (art. 3 alin.2
din Decretul nr. 31/1954); c. săfie exercitat cu bună-credinţă(sănu fi
exercitat abuziv);
d. săfie actual, deci sănu fie supus unui termen sau unei condiţii
suspensive. Condiţia nu se cere atunci când partea cere săse constate
dreptul în starea în care se află. În cazul drepturilor afectate de termen sau
de condiţie suspensivă, creditorul poate cere măsuri de asigurare sau
conservare, ori poate cere asigurarea dovezilor.
Se poate intenta acţiune preventivă, hotărârea obţinutăurmând a fi
pusăîn executare la împlinirea termenului. Aşa de exemplu, conform art.
110 Cod proc.civ., “cererea pentru predarea unei nemişcător, la
împlinirea termenului de locaţiune, poate fi făcutăchiar înaintea
împlinirii acestui termen”. Se poate, de asemenea, cere înainte de termen,
executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau altei prestaţiuni
periodice.
Preşedintele mai poate încuviinţa, înainte de împlinirea termenului,
“cereri pentru exercitarea la termen a unor obligaţiuni, ori de câte ori
va socoti că, cererile sunt îndreptăţite pentru a preîntâmpina
reclamantului o pagubăînsemnatăpe care acesta ar încerca-o dacăar
aştepta împlinirea termenului”.
Cererea reclamantului va fi respinsăîn cazul în care se
constatăcăacesta nu justificăun drept subiectiv. La fel se întâmplăîn cazul
în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru invocarea dreptului subiectiv
însuşi. Soluţiile sunt pronunţate dupădezbateri contradictorii, la sfârşitul
judecăţii1.
Dacăse invocăfaptul cădreptul nu este actual, cererea va fi
respinsăca prematură, însăreclamantul va putea introduce o nouăcerere la
împlinirea termenului sau a condiţiei2.
§.3. Interesul
În literatura juridicămai veche s-a afirmat căinteresul este motorul
de toate zilele în acţiunile noastre obişnuite3.
Prin interes înţelegem folosul practic pe care o parte îl urmăreşte
punând în mişcare procedura judiciarăpentru valorificarea dreptului
subiectiv civil ce se cere protejat4.
1
C.S.J. sec.cont. ad., dec.nr. 399/1994, C.D. 1994, p. 505-506
2
Ac]iunea nu poate fi respins\ dac\ p|r|tul nu a invocat excep]ia prematurit\]ii, `n
cazul `n care dreptul era afectat de termen [i a acceptat discu]ia asupra fondului.
~n acest sens: E. Herovanu, Principiile, p.150.
3
M. Djuvara, teoria general\ a dreptului (Enciclopedia juridic\), Drept ra]ional,
izvoare [i drept pozitiv, Editura “ALL”, Bucure[ti, 1995, p. 129.
4
V.M. Ciobanu, Tratat I, p. 270-271; E. Herovanu, Principiile, p.151-152.
 205

Interesul poate fi material *de exemplu, se urmăreşte restituirea

unui bun) sau moral (de exemplu, punerea sub protecţia legii prin
instituirea interdicţiei pentru debilul sau alienatul mintal).
Condiţia interesului trebuie săexiste pe perioada tuturor formelor
procedurale care alcătuiesc, conţinutul acţiunii (judecata de fond, căile de
atac, executarea silită), altfel acţiunea nu se mai justifică(exemplu,
cererea de apel introdusăde partea în favoarea căreia s-a pronunţat
hotărârea la instanţa de fond).
Existenţa interesului nu asigurăîn mod automat şi legitimarea
procesualăacitivă1.
Pentru ca interesul săconstituie condiţie de exercitare a acţiunii
civile trebuie săîndeplineascăurmătoarele cerinţe:
a. săfie născut şi actual. Aceasta înseamnăcăreclamantul trebuie
săjustifice o încălcare a dreptului său material de către cel care-l
cheamăîn judecată. Este posibil ca interesul deşi nu este actual săjustifice
acţiunea (de exemplu, acţiunile prevăzute de art. 110 Cod proc.civ.
privind predarea unui nemişcător şi pentru asigurarea dovezilor (art. 235
alin.1 Cod procl.civ.).
b. interesul trebuie săfie legitim, sănu vinăîn contradicţie cu legea
sau cu normele morale. În literatura juridicăde specialitate s-a afirmat
căinteresul trebuie săfie juridic.
c. săfie personal - în folosul celui care recurge la forma
procedurală. Aceastăcondiţie se cere şi atunci când forma proceduralănu
este promovatăde titularul dreptului ci de alte persoane sau organe cărora
legea le recunoaşte dreptul de a acţiona în numele acestora. Interesul
trebuie săfie direct în sensul căo persoanănu poate apăra dreptul altei
persoane. Excepţii fac” acţiunea oblicăşi acţiunile colective exercitate,
spre exemplu, de sindicate sau de asociaţiile pentru protecţia
consumatorilor.
Lipsa interesului în exercitarea formei procedurale duce la
respingdrea de către instanţăa acţiunii, aceeaşi sancţiune intervenind şi în
cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate mai sus.
În cazul în care instanţa considerăcăreclamantul nu justificănici un
interes, nu va dispune respingerea cererii înainte ce excepţia lipsei de
interes săfie pusăîn discuţia părţilor pentru ca reclamantul săse
poatăapăra. În caz contrar hotărârea instanţei va fi casatăcu trimitere spre
rejudecare2.
§.4. Capacitatea procesuală
Procesul civil, în mod normal, se desfăşoarăîntre douăpărţi -
reclamant şi pârât. Conform prevederilor art. 47 Cod proc.civ., pot exista
situaţii în care mai multe persoane săfie coreclamante sau copârâte

1
T.S. sec.civ., dec.nr. 1533/1985, R.R.D. nr.6/1986, p. 70.
2
Trib.mun. Bucure[ti, sec].a II-a, civ., dec.nr. 873/1991.
 206

(coparticiparea procesualăsau litisconsorţiu - exemplu: un creditor

acţioneazăîn instanţămai mulţi debitori).
Pentru aceasta însăpersoanele respective trebuie săaibăcapacitate
procesuală, care este aplicarea în plan procesual a capacităţii civile1. În
dreptul civil, capacitatea civilăeste definităca fiind “acea parte a
capacităţii juridice a persoanei care constăîn capacitatea de a avea şi de
a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma obligaţiile civile
prin încheierea de acte juridice”.
Capacitatea procesualăeste aptitudinea generalăa persoanelor de a
dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, în plan procesual
pentru a valorifica în justiţie dreptul sau interesul în legăturăcu care s-a
născut litigiul.
Capacitatea procesualăde exerciţiu reprezintănumai o formăde
manifestare a capacităţii civile, respectiv într-un domeniu specific, acela
al procesului civil2.
Elementele capacităţii civile, capacitatea de folosinţăşi capacitatea
de exerciţiu sunt analizate în teoria procesual-civilăsub aspectele
capacităţii procesuale de folosinţăşi capacităţii procesuale de exerciţiu.
4.1. Capacitatea procesualăde folosinţă
Constăîn aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii
procesual civile.
Potrivit art. 7 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţăa
persoanelor fizice începe la naştere (drepturile conferite de capacitatea de
folosinţăîncep încădin perioada concepţiei, dacăcopilul se naşte viu şi
înceteazăla moartea acestuia). Nimeni nu poate fi lipsit de capacitate de
folosinţă, unele persoane putând fi îngrădite în aceastăcapacitate3. În
limitele îngrădirii capacităţii de folosinţăpersoana fizicănu va putea
sădobândeascădrepturi şi să-şi asume obligaţii în plan procesual.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţăse dobândeşte
fie de la data înregistrării (pentru cele supuse acelei proceduri), de la data
actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori
autorizării înfiinţării lor. Încetarea capacităţii de folosinţăa persoanelor
juridice are loc de la data încetării persoanei juridice ca urmare a
comasării, divizării totale sau dizolvării (art. 51 din Decretul nr. 31/1954).
La aceste persoane, capacitatea de folosinţăeste dominatăde principiul
specialităţii.
4.2. Capacitatea procesualăde exerciţiu
Prin capacitatea procesualăde exerciţiu înţelegem ace parte a
capacităţii care constăîn aptitudinea unei persoane ce are folosinţa
drepturilor sale de a valorifica în justiţie singurăaceste drepturi,

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 281.
2
Ioan Le[, Tratat , Op.cit., p. 147.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\,, p. 281.
 207

exercitând personal drepturi procesuale şi asumându-şi tot astfel

obligaţiile procesuale, capacitate de a sta în judecată1.
Capacitatea de folosinţăeste premisa capacităţii de exerciţiu.
Dupăo altăopinie, capacitatea de exerciţiu este capacitatea unei
persoane care are folosinţa dreptului, de a angaja şi conduce personal
procesul, realizând drepturile procesuale şi îndeplinind obligaţiile pentru a
valorifica în justiţie dreptul litigios, este capacitatea de a sta în judecată.
Potrivit prevederilor art. 8, alin.1 şi 2 din Decretul nr.31/1954,
persoanele fizice dobândesc capacitatea deplinăde exerciţiu la vărsta de
18 ani, sau, în cazul minorei care se căsătoreşte, la vărsta de 16 ani, ori în
anumite condiţii la 15 ani.
Capacitatea de exerciţiu deplinăînceteazădefinitiv sau temporar, la
decesul persoanei fizice, prin punerea sub interdicţie judecătoreascăa
debililor sau a alienaţilor mintal, ori în cazul anulării căsătoriei mai
înainte ca femeia săfi împlinit vârsta de 18 ani.
Spre deosebire de capacitatea de folosinţăde care persoana fizicănu
poate fi lipsitănici în tot şi nici în parte, cu privire la capacitatea de
exerciţiu, este posibil ca persoana fizicăsăfie lipsitătotal de
aceastăcapacitate. În aceste cazuri, potrivit art. 42 Cod proc. civ.
“persoanele care nu au exerciţiu drepturilor lor, nu pot sta în
judecatădecât dacăsunt reprezentate, asistate ori autorizate, în chipul
arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea
lor”.
Articolul din Cod se referăla trei aspecte distincte, rezultând din
situaţiile în care se poate afla persoana: lipsa capacităţii de exerciţiu
(reprezentarea) capacitatea restrânsă(asistarea) ori în ambele cazuri, când
se impune efectuarea unor acte procedurale de dispoziţie (autorizare).
a. Reprezentarea:2 pentru persoanele care nu au capacitate de
exerciţiu şi nu pot sta singure în instanţă. Este cazul minorilor sub 14 ani
şi a persoanelor puse sub interdicţie.
În cazul acestor persoane reprezentanţii lor sunt părinţii sau tutorii,
în cazul interzişilor poate fi şi curatorul pânăla rezolvarea situaţiei privind
punerea sub tutelă.
În situaţia în care cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are
reprezentant legal şi se impune soluţionarea de urgenţăa cazuei, la cererea
părţii interesate se va numi, în mod obligatoriu şi nu facultativ, un curator
special care-l va reprezenta pe incapabil pânăla numirea reprezentantului
legal.
b. Asistarea: opereazăîn cazul persoanelor care au capacitate de
exerciţiu restrânsă(minorii între 14-18 ani), şi va trebui, pentru protejarea
intereselor acestora, săfie asistate în proces de o altăpersoană- ocrotitor
legal - care săle întregeascăcapacitatea legală.
1
V. M. Ciobanu, Op.cit., vol.I, p. 74l I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\i,
p. 281.
2
Ioan Le[, Op.cit., Tratat, p. 147.
 208

Părintele sau, în lipsa acestora, tutorele, vor semna alături de minor

cererile adresate instanţei, fiind citaţi la judecarea cauzei.
Dacăîn timpul desfăşurării procesului minorul reprezentat
împlineşte vărsta de 14 ani va trebui săfie citat personal, ocrotitorii legali
urmănd să-l asiste.
Au existat şi păreri potrivit cărora minorul care a împlinit 14 ani ar
trebui să-şi exercite singur drepturile în proces, ocrotitorii legali (părinţii
sau tutorele) încuviinţând în prealabil *autorizând) actele acestora
(deschiderea procesului).
c. Autorizarea: se referăla cazurile în care legea dispune ca
reprezentantul sau ocrotitorul legal al celui lipsit de capacitate de
exerciţiu, chemat săreprezinte sau săasiste pe cel fărăcapacitate de
exerciţiu sau cu capacitate restrânsăare nevoie, pentru anumite acte
juridice, de autorizare specialădatăde organul competent. Astfel de situaţii
se întâlnesc în cazul în care reprezentantul legal în cazul celui lipsit de
capacitate de exerciţiu sau ocrotitorul legal în cazul celui cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, încheie acte procedurale de dispoziţie cum ar fi:
renunţarea la judecată, renunţarea la căile de atac, tranzacţia, renunţarea
la însuţi dreptul subiectiv. etc.
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se dobândeşte de la
data înfiinţării lor şi sfârşeşte odatăcu încetarea persoanei juridice. Este
limitatăde principiul specializării, persoana juridic’ neputând săexercite
drepturi şi să-şi asume obligaţii care nu sunt conforme cu scopul pentru
care a fost creată.
Titulara capacităţii de exerciţiu este persoana juridicăînsăşi,
însădrepturile acesteia sunt exercitate să-şi îndeplineascăobligaţiile prin
organele sale, actele acestora făcute în numele persoanei juridice sunt
datele persoanei juridice însăşi, dacăsunt întocmite în limitele puterilor ce
le-au fost conferite.
În activitatea procesuală, persoana juridicăparticipă, de regulă, prin
jurisconsult.
Unităţile componente ale societăţilor comerciale ori regiilor
autonome1 menţionate de Legea nr.15/1990 pot săstea în proces pe baza
împuternicirii de reprezentare în calitate de reprezentant2.
4.3. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale
Lipsa capacităţii procesuale atrage sancţiuni diferite, dupăcum este
vorba de lipsa capacităţii de folosinţăsau de exerciţiu3.
a. excepţia lipsei capacităţii de folosinţăpoate fi ridicatăde oricare
din părţi, de procuror sau instanţa din oficiu şi în orice etapăa procesului
1
I. Stoenescu, Drept civil. Persoana fixic\. Persoana juridic\. Drepturile reale,
Editura Didactic\ [i Pedagogic\, Bucure[ti, 1970, p. 421.
2
Art.4 alin.2 din Legea nr. 15/1990, prevede c\ regiile autonome pot `nfiin]a `n
cadrul structurilor: uzine, fabrici, ateliere, servicii, sucursale [i alte asemenea
subunit\]i necesare realiz\rii obiectului lor de activitate.
3
Fl. M\gureanu, Op.cit., p. 56.
 209

şi chiar direct în recurs. Actele de procedurăcivilăîntocmite de o

persoanăfărăcapacitate de folosinţăsunt lovite de nulitate absolută;
b. sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu diferăfaţăde
lipsa capacităţii procesuale de folosinţă. Actele de procedurăîndeplinite
de cel ce nu are exerciţiul drepturilor procesuale sunt anulabile conform
art. 43 alin.2 Cod proc. civ. Acelaşi lucru se întâmplăcu actele de
procedurăîntocmite de persoanele fizice cu capacitate de exrciţiu
restrânsă, dacănu au fost asistate de ocrotitorul legal.
Instanţa acordăun termen pentru îndeplinirea lipsurilor, nulitatea
neintervenind în mod automat, actele putând fi ratificate în tot sau în parte
de reprezentantul sau ocrotitorul legal (art. 161 alin.1 şi art. 43 alin.2 Cod
proc.civ.).
Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu poate fi ridicatăîn orice fazăa
procesului de judecată, dar dacălipsurile nu sunt îndeplinite în termenul
acordat de instanţă, cererea va fi anulată(art. 161 alin.2 Cod proc.civ.)1.
§.5. Calitatea procesuală
Când este vorba de un anumit proces, în afara capacităţii
procesuale, trebuie justificatăşi îndreptăţităde a sta în acel proces,
adicăcalitatea procesuală.
5.1. Definiţia calităţii procesuale şi justificarea ei
Calitatea procesualăpresupune existenţa unei identităţi între
persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului subiectiv
în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesualăcivilă) şi între
persoana pârâtului şi cel obligat în acel raport juridic (calitatea
procesualăpasivă).
Calitatea cerutăpentru a putea exercita o acţiune în justiţie, trebuie
săcorespundăcu cea de titular al dreptului ce se aflăîn discuţie, deoarece
acţiunea are ca obiect protecţia dreptului subiectiv.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul va trebui
săjustifice atăt calitatea sa procesualăactivă, cât şi calitatea procesual’
pasivăa pârâtului2.
Calitatea procesualănu se confundăcu interesul. Existăsituaţii în
care deşi unele persoane au interes nu pot exercita acţiunea civilă, întrucât
legea limiteazănumărul titularilor dreptului la acţiune şi nu recunoaşte
calitatea procesualăa anumitor persoane. Aşa de exemplu, desfacerea
căsătoriei prin divorţ poate fi cerutănumai de soţi, tăgada paternităţii
poate fi făcutănumai de soţul mamei ori dreptul la acţiune pentru
stabilirea filiaţiei faţăde mamă, poate fi exercitat numai de copil.
În alte cazuri legea prevede calitate procesualăpentru unele organe
sau persoane care nu justificăun interes personal. Este cazul art. 45 Cod
proc.civ., care recunoaşte procurorului dreptul de a porni orice acţiune în
afarăde cele strict personale. Creditorii pot exercita toate drepturile şi
1
Ioan Le[, Tratat, Op.cit., p. 150.
2
I. Le[, Determinarea calit\]ii procesuale `n materie civil\, R.R.D. nr. 10/1981, p.
18-19.
 210

acţiunile debitorului lor, afarăde cele exclusiv personale. Potrivit

prevederilor art. 44 alin.1, art. 109, art. 143 şi 151 Cod fam., autoritatea
tutelarăare dreptul de a proni acţiune civilăîn cazurile prevăzute de aceste
articole, interesul fiind de fapt al incapabilului sau al minorului.
În alte situaţii, legea recunoaşte calitatea procesualăunor grupuri,
urmărindu-se prin acţiune, un interes colectiv.
Exemplu: art. 28 din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate,
prevede că“sindicatele apărădrepturile membrilor săi ce decurg din
legislaţia muncii şi din contractele colective de muncă, în faţa organelor
de justiţie şi a altor organe de stat sau obşteşti prin apărători proprii sau
aleşi”, de asemenea, Ordonanţa nr.21/1992 privind protecţia
consumatorilor, la art. 33 şi 34 acordăcalitate procesualăactivăasociaţiilor
pentru protecţia consumatorilor, care pot introduce acţiuni împotriva
agenţilor economice ce au prejudiciat interesele legitime ale
consumatorilor.
Legea prevede uneori, calitate procesualăpentru apărarea unui
interes general, unui anumit organ desemnat expres de lege. Exemplu, art.
29 alin.2 din Legea nr./ 47/1992 privind organizarea şi funcţionare Curţii
Constituţionale referitor la contestarea constituţionalităţii unui partid
politic, prevede căacţiunea poate fi cerutăde preşedintele uneia din
Camerele Parlamentului, în baza hotărârii adoptate cu votul majorităţii
Camerei.
5.2. Transmisiunea calităţii procesuale
Drepturile şi obligaţiile ce intrăîn raportul juridic dedus judecăţii
pot fi transmise în cursul procesului având loc în acest caz şi o
transmisiunea a calităţii procesuale active sau pasive.
Transmisiunea poate fi:1
a. legală;
b. convenţională.
a. Transmisiunea legală
În cazul persoanelor fizice se realizeazăpe calea succesiunii.
Moştenitorii care acceptăsuccesiunea, preiau şi poziţia procesualăa
autorului moştenirii. Excepţie fac cazurile în care sunt în discuţie
drepturile strict personale (intuitu personae).
În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legalăse face pe calea
reorganizării persoanei juriudice care este parte în proces, prin comasare
sau divizare, astfel încât persoana juridic’ nou creatădobândeşte calitatea
de reclamant sau pârât pe care o avea persoana supusăreorganizării.
b. Transmisiunea convenţională.
Intervine în baza înţelegerii dintre una din părţi şi un terţ, ca în
cazul cesiunii de creanţă, a preluării datoriei şi a vânzării sau donării
bunului litigios, procesul urmând săcontinue în contradictoriu între

1
Fl. M\gureanu, Op.cit., p. 58.
 211

creditorul cesionar (care a dobândit calitatea activă) şi cel care a preluat

datoria (şi are calitate pasivă).
Din punct de vedere al întindeiri, transmisiunea poate fi”
- universală- se transmite toate drepturile şi obligaţiile procesuale’
- cu titlu universal - se transmite o fracţiune de patrimoniu, cu
drepturile şi obligaţiile procesuale corespunzătoare;
- cu titlu particular - are loc atunci când drepturile şi obligaţiile
transmise privesc numai anumite bunuri determinate şi deci şi drepturile
şi obligaţiile procesuale legate de acestea.
Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobândeşte calitatea
procesualăpreia procesul în stare în care se găseşte, în acel moment,
actele procesuale săvârşite anterior fiindu-i opozabile.
5.3. Sancţiunea lipsei calităţii procesuale
Lipsa calităţii procesuale poate fi invocatăîn afarăde partea
interesată, de procuror şi de instanţă, din oficiu, în orice stare a
procesului.
Este o excepoţie de fond peremptorie şi absolută. În cazul admiterii
excepţiei lipsei calităţii procesuale, acţiunea va fi respinsă(cererea de
chemare în judecată, apelului sau a recursului etc.) ca fiind introdusăde o
persoanăfărăcalitate procesualăsau fiind introdusăîmpotriva unei persoane
fărăcalitate1.
În cazul în care instanţa constatăcădreptul există, dar acţiunea a fost
pornităde o persoanăfărăcalitate procesualănu va respinge acţiunea ca
nefondată, ci ca fiind introdusăde o persoanăfărăcalitate.
Titlul VIII
PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL
Capitolul I
§. 1. Rolul şi importanţa probelor în procesul civil
1.Definirea noţiunii de probă şi sensurile ei specifice
Pentru a defini un obiect, de multe ori se porneşte de la etimologia
cuvântului care-l denumeşte; cuvântul probă, la noi ca şi în alte limbi
asemănătoare cu a noastră, vine de la latinescul probatio. Aceasta, la
rândul său, îşi are originea în cuvântul probus care înseamnăbun, onest.
Deci, proba ar fi operaţia prin care un fapt, cu cât va deveni valabil sau
mai valabil, cu atât va fi mai puternic. O indicaţie justă, o orientare
precisăasupra naturii probei, însăinsuficientă.
Un sinonim pentru probăeste cel de dovadă, termen folosit şi în
legislaţia noastrăprocesual civilă.
Astfel, într-o primădefiniţie prin probe se înţelege acele mijloace
de convingere cu ajutorul cărora se stabileşte în justiţie existenţa unui
1
Legisla]ia noastr\ nu prevede posibilitatea `nlocuirii persoanei chemate `n
judecat\ ce nu are calitate procesual\ pasiv\, cu o alt\ persoan\ care ar avea
aceast\ calitate. Excep]ie face art. 66 alin. 1 Cod proc.civ., care prevede
posibilitatea `nlocuirii p|r|tului cu titularul dreptului, dar numai cu `ncuviin]area
reclamantului [i dac\ cel ar\tat ca titular recunoa[te sus]inerile p|r|tului.
 212

fapt juridic pe care se întemeiazăun drept sau o apărare. În acest sens se

numesc probe toate mijloacele de convingere admise de lege, cum sunt:
înscrisurile, declaraţiile martorilor, mărturisirea unei părţi, prezumţiile
- prevăzute în Codul civil -, şi expertiza şi cercetarea la faţa locului -
prevăzute în Codul de procedurăcivilă, la care adăugăm probele
materiale.
Într-o a doua definiţie, prin probăînţelegem operaţiunea prin care
se poate ajunge la stabilirea faptelor sau împrejurărilor care au dat
naştere conflictului dintre părţile în litigiu; privitădin acest punct de
vedere, noţiunea de probăeste legatăde ideea de sarcinăa probei.
Cel mai des, în literatura şi practica judiciarăse foloseşte noţiunea
de probăîn sensul de mijloace de probaţiune judiciară.
2.Clasificarea probelor
Clasificarea probelor nu urmăreşte o ierarhizare a lor căci, în
dreptul nostru, probele sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului care
le cântăreşte dupăintima sa convingere.
a. Probe judiciare şi probe extrajudiciare.
Dupăcriteriul locului unde acestea se efectuează, respectiv în faţa
instanţei de judecatăsau în afara acesteia probele se clasificăîn probe
judiciare şi probe extrajudiciare.
b. Probe personale şi probe materiale.
Dupăcriteriul naturii lor probele se clasificăîn probe personale şi
probe materiale.
Probele personale sunt declaraţii ale omului făcute în diferite
forme, cum sunt: înscrisurile părţilor (înscrisuri autentice, înscrisuri sub
semnăturăprivată, scrisori, însemnări etc.), înscrisuri ale altor persoane
(rapoarte ale experţilor, acte şi registre publice etc.), mărturisirea
judiciarăa uneia sau alteia din părţi (spontanăsau datăsub forma
răspunsurilor la interogatoriu ori la întrebările preşedintelui instanţei),
explicaţiile părţilor şi a terţelor persoane participante prezentate la proces,
depoziţiile martorilor.
Probele materiale sunt diferite obiecte din lumea materială, care,
prin însuşire, aspect exterior, urmele lăsate sau locul în care se află, pot
da informaţii necesare pentru soluţionarea cauzei.
c. Probe directe şi indirecte. Dupăcum legătura dintre probăşi
faptul generator de drepturi în litigiu este nemijlocităsau
dimpotrivămijlocităprintr-un alt fapt, probele se clasificăîn probe directe
şi indirecte.
Sunt probe directe acelea care se găsesc într-o
legăturănemijlocităcu faptul generator de drepturi în litigiu, referindu-se
în mod direct la acest fapt.
Probe indirecte sunt acelea a căror legăturăcu faptul generator de
drepturi în litigiu este mijlocităprintr-un alt fapt intermediar, printr-un fapt
vecin şi conex, din a cărei cunoaştere se trage concluzia existenţei însăşi a
 213

faptului generator necunoscut, datorităraportului de vecinătate şi

conexitate dintre cele douăfapte.
d. Probe prin perceperea personalăa faptelor de către
judecător şi probe induse prin raţionament. Din punct de vedere
raţional, probele se pot clasifica în probe care constau în perceperea
faptului generator de drepturi în litigiu, personal de către judecător, prin
propriile sale simţuri şi probe care necesităraţionamentul judecătorului
pentru stabilirea existenţei acestui fapt.
e. Probe primare şi probe secundare. În funcţie de caracterul lor
originar sau derivat, probele se clasificăîn probe primare şi probe
secundare.
Probele primare (nemijlocite) iau naştere pe baza influenţei
nemijlocite exercitatăasupra izvorului probei de către obiectul probaţiunii.
Spre exemplu, se încheie un act juridic, iar pe motiv căa existat o eroare
se cere anularea lui. Probele secundare (nemijlocite) se formeazăcu
ajutorul unui alt izvor de probă, fărăca obiectul probei săaibăvreo
contribuţie.
Alături de aceste criterii, în literatura de specialitate, s-au propus şi
alte criterii de clasificare. Astfel, reţinem, cu titlu generic probe: perfecte
(înscrisul, mărturisirea) şi imperfecte (proba cu martori, prezumţiile);
probe legale şi morale ; artificiale şi neartificiale; complete şi
necomplete etc.
 214

Capitolul II
SUBIECTUL, OBIECTUL {I SARCINA PROBEI
1.Subiectul probei, instanţa de judecatăcare trebuie săfie lămurită
asupra faptelor care au generat conflictul dintre părţile în litigiu
Pentru ca instanţa săpoatăsoluţiona în materie civilă, conflictul
dintre părţile litigante, ea trebuie săcunoascăfaptele şi împrejurările care
au dus la naşterea litigiului.
Astfel, părţile propun instanţei probele de care doresc săse
servească, iar aceasta le încuviinţează. Instanţa judecătoreascăpoate
dispune săse administreze şi alte probe, din oficiu. Părţile litigante
înfăţişeazăinstanţei probele, iar în situaţia în care nu şi le pot procura pot
solicita ajutor instanţei.
Dupăaceastăprimăoperaţie a probaţiunii judiciare urmeazăalte
două: perceperea probelor de către judecător şi în fine, aprecierea
probelor de către instanţa judecătorească.
2. Obiectul probei
Este reprezentat de acele fapte care tind la dovedirea raportului
juridic litigios şi anume: actele juridice şi faptele juridice în înţeles
restrâns care au creat, modificat sau stins acest raport juridic, ori au
determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de a cere constatarea nulităţii
absolute, anularea, rezoluţionarea, rezilierea actului juridic.
3.Sarcina probei este determinată de poziţia contradictorie a
părţilor în litigiu
Cine introduce o cerere în justiţie solicităsăse constate că, actuala
stare de fapt este neconcordantăcu cea de drept şi, deci, cere săse
modifice în favoarea sa situaţia respectivă.
În situaţia în care reclamantul şi-a dovedit pretenţiile sale, pârâtul
este obligat săiasădin starea de pasivitate şi săse apere, respectiv
sădovedeascănetemeinicia pretenţiilor reclamantului.
Astfel, vom înţelege prin sarcina probei, în general, îndatorirea
fiecărei părţi litigante, reclamant şi pârât de a produce în faţa instanţei de
judecatăprobe pe care îşi întemeiazăpretenţiile şi apărările formulate.
Codul civil reglementeazăsarcina probei în art. 1169, “Cel ce face
o propunere înaintea judecăţii trebuie săo dovedească”.
Din cele expuse putem desprinde următoarele concluzii:
a. Căsarcina probei revine mai întâi reclamantului care are primul
obligaţia de a dovedi actul sau faptul juridic din care s-a născut raportul
juridic care a devenit litigios şi a fost dedus judecăţii.
b. În cadrul procesului, sarcina probei se împarte între reclamant şi
pârât şi trece de la unul la altul. Este de reţinut în aceastăprivinţăşi situaţia
în care pârâtul acţionat în judecatăde către reclamant poate acţiona şi el
ridicând pretenţii împotriva reclamantului pe calea unei cereri
reconvenţionale, caz în care îi revine lui sarcina probei.
 215

4. Excepţii de la regula generală a sarcinii probei în procesul

civil
De la regula că, partea care a făcut o afirmaţie în faţa instanţei
trebuie săo dovedeascăexistăşi unele excepţii.
a. Prima excepţie - în cazul prezumţiilor legale relative - când
legea impune că, stării de fapt îi corespunde o anumităstare de drept,
beneficiarul prezumţiei trebuie sădovedeascănumai faptul din care
decurge prezumţia, iar partea potrivnicădacădoreşte sărăstoarne
aceastăstare este obligatăsăadministreze proba contrară.
b. A doua excepţie este aceea când legea trece sarcina probei pe
seama părţii care nu a făcut nici o afirmaţie. Astfel, spre exemplu, prin
art. 58 alin.2 din Codul familiei se prevede că: ”recunoaşterea care nu
corespunde adevărului poate fi contestatăde orice parte interesată”.
c. A treia excepţie o constituie derogarea de la dreptul comun
reglementatăde art. 178 Codul Muncii.
În scopul ocrotirii intereselor persoanelor încadrate în muncăprin
art. 179 din Codul Muncii se dispune că: “În orice litigii de
muncădovada temeiniciei şi legalităţii dispoziţiei sau măsurii luatăde
unitate este în sarcina acesteia”.
Capitolul III
NOŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA ÎNSCRISURI
Sectiunea I
§. 1. Noţiunea de înscris autentic
Potrivit art. 1171 C. civ., înscrisul autentic este acela care a fost
realizat cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are
dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut1.
Aceste înscrisuri sunt instrumente probatorii de o valoare
deosebită, întrucât cuprind manifestări de voinţăale părţilor, făcute înainte
de ivirea litigiului, cu intenţia de a servi ca mijloc de dovadăîn viitor. Ele
constituie o garanţie de sinceritate şi exactitate a operaţiunii juridice pe
care o constatăîntrucât autentificarea actului se săvârşeşte de un
funcţionar care presteazăun serviciu public.
Înscrisurile autentice, ca probe extrajudiciare, constituie cea mai
importantăcategorie a înscrisurilor preconstituite, deoarece fac dovada
deplinăpânăla înscrierea în fals, ele fiind cele mai puternice mijloace de
probă.
Codul civil în Cartea a III-a, Titlul III, Capitolul IX “Despre
probaţiunea obligaţiilor”, Secţiunea I-a, paragraful I, intitulat “Despre
titlul autentic”, defineşte, aşa cum am mai arătat, în art. 1171 actul
autentic.
Noţiunea de autentic este de origine greceascăşi în traducere
înseamnă“ceea ce valoreazăprin sine însuşi”.

1
V. M. Ciobanu, Op.cit., vol. I, p.
 216

Într-un sens restrâns prin înscris autentic se înţelege actul notarial,

a cărui autentificare privind conţinutul actului juridic, identitatea şi
semnătura părţilor sunt atestate de notarul public.
În sens mai larg, înscrisurile autentice sunt acelea al căror conţinut
este nediscutabil şi aparţine fărăechivoc persoanei despre care se
afirmăcăle-a întocmit1.
Definit astfel, în literatura juridicăde specialitate se mai
aratăcăînscrisul autentic este înscrisul primit şi autentificat cu
solemnitatea cerutăde lege de un funcţionar public care are competenţa de
a instrumenta cu privire la actul respectiv şi de a funcţiona în locul unde
s-a făcut înscrisul2.
Din definiţia datăînscrisurilor autentice de art. 1171 C. civ.,
definiţie care a fost apreciatăca fiind cea mai potrivităşi mai exactă, se
desprind mai multe condiţii impuse de legiuitor pentru validitatea
înscrisului autentic:
- actul săfie întocmit de către un funcţionar public;
- funcţionarul public săaibăcalitatea de a întocmi actul (nu
îndeplineşte aceastăcalitate funcţionarul care este suspendat din funcţie,
destituit sau înlocuit);
- funcţionarul nu trebuie săfie incapabil de a întocmi înscrisul, sub
rezerva aplicării maximei “error comunis facit jus”;
- funcţionarul public săfie competent pentru a încheia înscrisul,
adicăactul săfie întocmit în limitele atribuţiilor sale, atât ratione
materiae, cât şi ratione loci;
- înscrisul săfie întocmit cu formalităţile prevăzute de lege sub
sancţiunea nulităţii.
Condiţiile trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia dintre ele
atrage nulitatea înscrisului autentic, conform dispoziţiilor art. 1172 C.civ.
Înscrisurile autentice împreunăcu înscrisurile sub semnăturăprivată,
fac parte, dupăcum am arătat, din categoria înscrisurilor preconstituite şi a
căror putere doveditoare este prevăzutăde lege.
În ceea ce priveşte sfera înscrisurilor autentice în afarăde cele
notariale, hotărârile judecătoreşti, actele de stare civilă, actele autorităţii
tutelare, procesele verbale de îndeplinire a actelor procedurale, au
aceastăvaloare şi alte înscrisuri întocmite în condiţiile legii, cum sunt:
contractul de închiriere pentru suprafeţe locative din fondul locativ de stat
(art. 16 alin. 2 din Legea nr. 5/1973); contractul de construire, precum şi
contractul de vânzare-cumpărare de locuinţe încheiate în condiţiile legii,
contractele de împrumut bancar încheiate cu o bancăcu capital integral
sau majoritar de stat şi altele.
Participarea funcţionarului public la întocmirea înscrisului autentic
este o formalitate extrinsecămanifestării de voinţăa autorilor actului,
1
I. Stoenescu, A. Hilsenrad, Procesul civil `n R P.R., Editura {tiin]ific\, Bucure[ti,
1957, p. 191.
2
T. Iona[cu [i colectiv, Tratat de drept civil, Bucure[ti, 1967, p. 405.
 217

făcând parte integrantădin noţiunea de formăcerută ad validitatem căreia

i se subordonează. Funcţionarul sau notarul public poate fi apreciat ca
având o poziţie centralăîn cadrul operaţiunii de întocmire a actului
autentic, întrucât înscrisul respectiv îşi trage puterea doveditoare tocmai
din faptul căa fost primit şi autentificat, ori întocmit şi autentificat de
funcţionarul public, respectiv de notarul public.
Garanţia de corectitudine pe care o prezintăfuncţionarul public, ca
şi consecinţele deosebit de grave la care acesta se expune dacăar săvârşi
vreun fals în exerciţiul funcţiunii sale, justificădeplina garanţie ce se
acordăînscrisului autentic.
Se impune însăca funcţionarul public săfie competent a instrumenta
cu privire la actul respectiv şi a funcţiona în locul - localitatea în care s-a
făcut actul respectiv.
De altfel, participarea funcţionarului public la întocmirea
înscrisului face ca aceasta săfie autentic şi săfie diferenţiat de înscrisurile
sub semnăturăprivată.
O a doua categorie de persoane care participăla întocmirea
înscrisului autentic, o constituie persoana sau persoanele fizice ori
juridice între care intervine raportul juridic civil a cărui constatare se
urmăreşte a fi dovedităprin încheierea înscrisului autentic respectiv.
Persoanele respective trebuie săaibăcapacitatea de a contracta şi de a-şi
manifesta consimţământul în mod valabil în conformitate cu dispoziţiile
art. 948 C.civ.
În calitate de părţi, autoare ale actului juridic civil, la întocmirea
înscrisului autentic pot participa, dupăcum am mai precizat şi persoane
juridice, cum este cazul încheierii contractului de închiriere, contractului
de construcţie sau de vânzare-cumpărare a locuinţelor, de împrumut etc.,
în cazurile anume prevăzute, pe care le-am arătat mai sus, legea le
considerăautentice de drept.
§. 2. Trăsăturile caracteristice ale înscrisurilor autentice
Redactarea actelor juridice civile sub forma actului autentic
prezintăpentru părţi avantaje deosebite, datoritătrăsăturilor care le
caracterizează, cele mai semnificative fiind următoarele1.
- înscrisul autentic se bucurăde prezumţia de autenticitate care
scuteşte pe cel care îl foloseşte de orice dovadă, proba contrarătrebuind
săfie administratăde cel care-l contestă. Astfel, înscrisul care prin forma
şi aparenţa sa exterioarăare înfăţişarea unui înscris autentic, regulat
întocmit, se bucurăde prezumţia de autenticitate, în sensul căemanăîn
realitate de la cei care figureazăca semnatari2;
- înscrisurile autentice fac dovada pânăla înscrierea în fals, în
ceea ce priveşte constatările personale ale funcţionarului instrumentator.
1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 351-352; V. M. Ciobanu,Op.cit.,, vol. I,, p.
267-268.
2
E. Mihuleac, Sistemul probator `n procesul civil, Editura Academiei, Bucure[ti,
1970, p. 167.
 218

Pentru celelalte constatări ce exced atribuţiile funcţionarului public, cât şi

pentru împrejurările declarate de părţi cu ocazia autentificării, înscrisul
autentic face dovada pânăla proba contrară1.
Menţiunile făcute de funcţionarul competent care a instrumentat
actul şi care au fost consemnate de acesta în înscrisul încheiat, de
exemplu, faptul căpărţile au fost prexente în faţa funcţionarului public la
ora şi locul unde actul a fost încheiat, al luării consimţământului, fac
deplinădovadăşi nu pot fi răsturnate decât prin proba falsului. Se au în
vedere constatările personale ale agentului instrumentar care au
legăturădirectăcu atribuţiile sale privitoare la actul pe care-l
instrumentează. Declaraţiile făcute de părţi cu ocazia redactării sau a
autentificării înscrisului pot fi răsturnate prin proba contrară, întrucât
funcţionarul public a luat numai act de declaraţiile părţilor, fărăa avea
posibilitatea săverifice în ce măsurăaceste declaraţii corespund sau nu
realităţii.
Pe de altăparte, faptul căun înscris a fost autentificat nu pune actul
juridic la adăpost, aşa cum am mai menţionat, de acţiunile în anulare
pentru vicii de consimţământ sau lipsăde capacitate şi cu atât mai puţin de
acţiunea de nulitate pentru fraudăla lege, care poate fi dovedităprin mijloc
de dovadă2.
Este posibilăşi acţiunea în simulaţie împotriva actelor constatate
prin înscris autentic, deoarece, dacăpărţile contractante au voit
săascundăadevăratele lor raporturi juridice prin intermediul unui act
simulat, ele pot folosi actul aparent, funcţionarul public neavând
posibilitatea de a descoperi voinţa părţilor de a ascunde actul real.
La actele juridice solemne unde autenticitatea este cerutăpentru
valabilitatea actului, consecinţa este nulitatea lui absolută. Pentru celelalte
acte juridice, actul rămâne valabil, dar pierde avantajele legate de forma
autentică. El nu trebuie săîndeplineascăşi cerinţele art. 1179 şi art. 1180
C. civ., întrucât existăun exemplar care rămâne la organul instrumentar.
- înscrisul autentic face deplinădovada pânăla înscrierea în fals, în
ceea ce priveşte semnăturile părţilor şi ale altor participanţi, precum şi
cu privire la semnătura agentului instrumentar. Cu privire la cererea
părţilor de a fi legalizate semnăturile acestora, potrivit art. 89 din Legea
nr. 36/1995 (Legea notarilor publici şi a activităţii notariale), notarul
public poate legaliza semnătura părţilor numai pe înscrisurile pentru care
legea nu cere forma autenticăca o condiţie de valabilitate a actului. Pentru
legalizarea semnăturilor, părţile vor prezenta exemplarele înscrisului
nesemnate.

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 352; V. M. Ciobanu, Op.cit., p.
268.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 352, Curtea Suprem\,
col.civ.dec.nr. 1102/1948, J.N. nr.9-10/1948, p. 499.
 219

Dacăînscrisul nu a fost însăsemnat, el poate fi folosit ca un început

de dovadăscrisă3.
În aceeaşi idee, în practicăs-a statuat căabsenţa semnăturii lipseşte
înscrisul de calitatea de probăpreconstituită, ceea ce nu
înseamnăînsăcăraportul juridic nu ar putea fi dovedit cu alte probe2,
dacălegea nu cere forma autenticăad validitatem, şi de asemenea,
căfotocopiile sau copiile cu plombagină, nu pot înlocui originalul3.
- înscrisul autentic face dovada despre data sa pânăla înscrierea
în fals. Puterea doveditoare a datei înscrisului autentic îşi are temeiul în
faptul căînscrisul este datat de funcţionarul public competent, care a
primit şi autentificat sau întocmit şi autentificat înscrisul, cu solemnităţile
cerute de lege;
- înscrisurile autentice care constatăobligaţii, când acestea au
ajuns la scadenţă, pot fi puse în executare, având puterea unui titlu
executoriu, fărăa mai fi nevoie de sesizarea instanţei.
§. 3. Forţa probantăa înscrisurilor autentice
Puterea doveditoare a înscrisului autentic rezultă, dupăcum am
arătat, din faptul căa fost primit şi autentificat, ori a fost întocmit şi
autentificat de un funcţionar public competent a instrumenta cu privire la
actul respectiv şi a funcţiona în locul în care actul a fost întocmit, în
limita atribuţiunilor funcţionarului. Aceasta conferăpărţilor reale avantaje.
Forţa probantăa înscrisului autentic poate fi analizatăsub aspectele
privind: puterea doveditoare a menţiunilor referitoare la constatările
personale ale agentului instrumentator şi puterea doveditoare a
declaraţiilor făcute de părţi, cuprinse în înscrisul autentic.
§. 4. Înscrisul autentic, formăa unor acte juridice solemne
Definit ca manifestare de voinţăîn scopul de a stabili, modifica,
transmite ori stinge raporturi juridice, actul juridic civil reprezintăunitatea
dialecticăa voinţei interne şi a exteriorizării acesteia. Ca urmare, prin
formăa actului juridic civil se înţelege felul de manifestare a voinţei sau
mijlocul de realizare a acestei manifetsări.
Dreptul civil consacrăprincipiul consensualismului cu corolarul său
- libertatea formei actelor juridice. Ca urmare, voinţa juridicăpoate fi
manifestatăvalabil în orice mod: oral, în scris, prin semne, gesturi etc.
Prin condiţii de formă- stricto sensu - ale actului juridic, se înţeleg
condiţiile cerute de lege sau de părţi cu privire la felul de manifestare a
voinţei, constituind ca atare condiţia de valabilitate a actului, sau
modalitatea de exteriorizare a voinţei interne, sub acest aspect “forma”
fiind inerenmtăoricărui act juridic4.
3
Nu constituie motiv de casare faptul c\ instan]a s-a `ntemeiat pe o copie a
`nscrisului autentic, dac\ nu s-a cerut `nf\]i[area originalului. T. reg. Ia[i dec. civ.
nr. 243/1957, L.P. nr. 6/1958, p. 108.
2
T.S. col.civ.dec.nr. 2131/1965; C.D. 1965, vol.I, p. 96.
3
T.S. col.civ.dec.nr. 1055/1961, J.N. nr. 7/1962, p. 135.
4
~n dreptul interna]ional privat se vorbe[te despre diferite “forme” ale actului
juridic: forma exterioar\ a actului juridic (adic\ modalitatea de exprimare, de
 220

Referitor la înscrisurile autentice, în legislaţie, în literatura de

specialitate şi în practica judiciară, noţiunii de formăcerută ad validitatem
i se subsumeazăşi unele formalităţi extrinseci manifestării de voinţăa
autorului aşa cum este prezenţa unui funcţionar public.
Întrucât în dreptul românesc libertatea de formăa actelor juridice
constituie regula, iar condiţiile de ordin formal, excepţia,
rezultăcăcerinţele de formăse interpreteazărestrictiv şi pe de altăparte
cănerespectarea condiţiilor de formăare ca urmare nulitatea operaţiei
juridice, numai când o atare sancţiune rezultăexplicit sau implicit din
voinţa legiuitorului sau a părţilor.
Legislaţia noastrănu consacrăîn mod expres principiul
consensualismukui, dar el poate fi dedus pe cale de interpretare, chiar din
tăcerea legiuitorului. Astfel, faptul căenumenrând în art. 948 C.civ.
condiţiile general esenţiale pentru validitatea convenţiilor, legiuitorul nu
menţioneazăşi o anumităformă, învedereazăcăel a înţeles săconsacre, în
general, libertatea oricărei forme de exprimare a voinţei părţilor de a
încheia un raport juridic civil.
Cu toate acestea, pentru actele juridice - spre deosebire de faptele
juridice - art. 1191 C. civ., a statornicit dubla regulă, potrivit căreia aceste
acte nu pot fi probate decât printr-un înscris, ori de câte ori valoarea lor
depăşeşte suma de 250 lei şi, pe de altăparte, căproba cu martori nu este
admisibilăpentru a dovedi împotriva sau peste conţinutul unui înscris, în
afarăde cazul în care părţile au fost în imposibilitatea materialăsau
moralăde a-şi întocmit un înscris sau când existăun început de
dovadăscrisă.
Dreptul nostru civil prevede însăîn mod expres căanumite acte
juridice trebuie săîmbrace o formăsolemnă, care adesea se reduce la
declararea voinţei într-un înscris, de cele mai multe ori autentic. Aşa de
exemplu, este cazul donaţiei, al testamentului în formăautenticăetc. Cu
alte cuvinte, înscrisul autentic este o formăsolemnă, prevăzutăde lege pe
care actul juridic trebuie săo îmbrace atunci când legea dispune în mod
expres aceasta sau părţile convin.
Forma solemnăa actului civil nu trebuie înţeleasăîn exclusivitate
prin prisma înscrisului autentic. Astfel, un act juridic poate fi solemn
chiar şi atunci când nu se cere ca voinţa săfie exprimatăprintr-un înscris
autentic, cu condiţia ca acest mod de exteriorizare a voinţei săfie prevăzut
de lege expres sau implicit, sub sancţiunea nulităţii operaţiei respective.
Aşa de exemplu, testamentul olograf este un astfel de act solemn în care
înscrisul constitutiv de solemnitate nu este autentic.
Atunci când legea prescrie ad solemnitatem forma autentică,
întregul conţinut al actului juridic trebuie îmbrăcat în acerastăformă, fărăa
manifestare a voin]ei celor ce s\v|r[e[sc actul juridic); forma de publicitate cerut\
pentru opozabilitatea fa]\ de ter]; forma de abilitate, adic\ cea cerut\ pentru
valabilitatea actului juridic `ncheiat prin reprezentant; forma de procedur\, cea
care intereseaz\ desf\[urarea procesului civil.
 221

face deosebire între elementele esenţiale ale tipului de act încheiat şi a

face deosebire între elementele esenţiale ale tipului de act încheiat şi
clauzele accesorii. Soluţia se impune pe de o parte pentru călegea nu face
distincţie între clauzele principale şi clauzele accesorii, iar pe de altăparte
deoarece raţiunea cerinţelor de formăeste aceeaşi, fie căeste vorba de
clauze esenţiale, fie de clauze accesorii.
Regula se aplicăşi modificărilor ce s-ar aduce actului solemn în
formăautentică, care trebuie săîmbrace deci aceeaşi formă.
Instituind o formădeterminantăpentru validitatea anumitor acte
juridice civile - forma autentică- legiuitorul urmăreşte o multitudine de
scopuri. Astfel, dupăcaz, se urmăreşte săpermităexercitarea controlului
asupra unor acte care, prin însemnătatea lor, depăşesc interesele părţilor,
săatragăatenţia părţilor asupra gravităţii actului pe care îl încheie şi săle
dea răgaz săreflexteze temeinic, săasigure libertatea şi certitudinea
consimţământului, săstabileascăfărăechivoc, inenţia părţilor de a se lega
juridiceşte precum şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor lor, săasigure pe
aceastăcale publicitatea actului şi săpunăla adăpost pe terţi de o
eventualăfraudăetc.
De cele mai multe ori solemnitatea este instituitănu numai pentru
realizarea unuia din scopurile menţionate, ci pentru atingerea simultanăa
mai multor scopuri, cu precumpănirea unuia sau unora dintre ele.
În principiu, un înscris unic poate cuprinde o pluritate de acte
juridice solemne, acte pentru validitatea cărora se cere tocmai forma
scrisăa manifestării de voinţă.
Tot astfel, în practica judecătoreascăşi în literatura de specialitate,
se admite căîntr-un înscris autentic unic, pot coexista valabil un contract
de vânzare-cumpărare şi un testament autentic1.
O excepţie de la principiul căunitatea unui înscris autentic este
perfect compatibilăcu pluritatea de operaţii juridice, se întâlneşte tot în
materia testamentului, în cazul testamentului conjunctiv.
Uneori, forma autenticăa unor acte juridice devine obligatorie şi
pentru alte acte care deşi solemne în sine, se aflăcu cele dintâi într-un
raport de interdependenţă. Astfel, procura în vederea încheierii unui act
juridic pentru validitatea căruia se cere manifestarea voinţei printr-un
înscris autentic, trebuie datătot în formăautentică2.
În alte cazuri, aceastăcondiţie este prevăzutăîn mod expres de lege.
Aşa de exemplu, pentru a putea opera înscripţia unei ipoteci consimţite
printr-un înscris autentic, mandatarul creditorului sau al debitorului
trebuie săfie împuternicit cu procurăautentică, conform art. 1171 C.civ.
Aceeaşi soluţie se impune în cazul încuviinţării prealabile de către
ocrotitorul legal al actelor autentice ale persoanelor cu capacitate de
1
M. Eliescu, Op. cit., p. 214-215.
2
T. S. sec.civ.,dec.nr.1541/1971 “Mandatul trebuie s\ fie conferit `n form\
autentic\ numai `n cazul `n care legea prevede forma autentic\ penytru
validitatea actului juridic ce urmeaz\ a fi `ncheiat prin mandat”.
 222

exerciţiu restrânsă. Când legea cere o asemenea încuviinţare, ea trebuie

datăcu respectarea condiţiilor de formăprevăzute pentru validitatea
actului, întrucât încuviinţarea nu face altceva decât săcompleteze
capacitatea celui în cauzăşi raţiunea solemnităţii cu atât mai puternic în
acest caz.
În cazurile în care forma autenticăa actului juridic civil este
ridicatăprin voinţa legiuitorului sau a părţilor la rangul de element
constitutiv al actului juridic, sancţiunea nerespectării întocmirii înscrisului
autentic este nulitatea absolută, întrucât este firesc ca sancţiunea lipsei
formei autentice săfie aceeaşi ca şi a lipsei celorlalte elemente
constituitve ale actului.
Aceastăsancţiune, impusăde consideraţia de principiu amintită, este
prevăzutăuneori expres de dispoziţiile legale. Printre actele juridice
sancţionate expres cu nulitatea absolutăpentru lipsa formei autentice,
poate fi menţionatădonaţia reglementatăde art. 813 şi 1168 C.civ.1.
Pentru ca sancţiunile nulităţii absolute săpoatăsăopereze nu este
însănecesar ca ea săfie înscrisăanume într-o dispoziţie legală, ci este de
ajuns ca din lege sau din actul juridic încheiat în acest scop de părţi,
sărezulte cu certitudine căcerinţa de formăautenticăa fost edictatăsau
convenită ad solemnitatem. Cu alte cuvinte, nulităţile de formăpot fi nu
numai exprese, dar şi virtuale.
Deşi, în principiu, un act lovit de nulitate nu poate produce efectele
pentru care a fost încheiat, iar aceastănulitate nu poate fi acoperită, în
cazuri excepţionale, legea şi practica judiciarăse abat de la acest
principiu, îngăduind ca anumite acte săproducătotuşi consecinţele de
drept, în ciuda încălcării condiţiilor de formăautentică. Astfel, un
testament autentic, lovit de nulitate din principna unor vicii de formă,
poate fi valabil ca testament olograf dacăeste scris în întregime, datat şi
semnat de testator, deci ca înscris sub semnăturăprivată.
§. 5. Forţa executorie a înscrisului autentic
Învestirea cu formulăexecutorie a înscrisului autentic este o
caracteristicăprincipalăa acestuia şi conferă, dupăcum am mai arătat, reale
avantaje părţilor ce au încheiat un asemenea înscris.
Posibilitatea ca înscrisul autentic săfie învestit cu
formulăexecutorie este stabilit prin dispoziţiile art. 376 alin.1 C. proc.
civil, care prevăd: “Se investeşte cu formula executorie hotărârile care
au rămas definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentificate,
precum şi alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea
sădevinăexecutorii în cazurile anume prevăzute de lege”.
Potrivit prevederilor art. 66 din Legea nr. 36/1995, actul autentificat
de notarul public care constatăo creanţăcertăşi lichidă, are putere de titlu
1
Potrivit art. 813 C.civ., “Toate dona]iile se fac prin act autentic”, iart 1168 C.civ.
prevede c\ “Donatorul nu poate repara, prin nici un act confirmativ, viciurile unei
dona]ii `ntre vii, nul\ `n privin]a formei, ea trebuie s\ se refac\ cu formele
legiuite”.
 223

executoriu de la data exigibilităţii acesteia1. În lipsa actului original, titlul

executoriu îl poate constitui duplicatul sau copia legalizatăde pe
exemplarul din arhiva notarului public2.
Aceastăinstituţie era prevăzutăşi în dispoziţiile art. 20 al Legii din 1
septembrie 1886, care stabilea căactele autentice sunt executorii din
momentul exigibilităţii lor.
Fiind investit cu aceastăformulă, înscrisul autentic devine titlu
executoriu care poate fi dus la îndeplinire pe calea axecutării silite.
Astfel, avantajul deosebit pe care îl prezintăînscrisul autentic, din
acest punct de vedere, constăîn faptul căîn cazul în care debitorul
refuzăsă-şi execute obligaţia de bunăvoie, creditorul nu este nevoit
săurmeze calea anevoioasăa unui proces spre a obţine o hotărâre
judecătoreascădefinitivă.
În anumite cazuri, expres prevăzute de lege, în scrisul autentic este
investit prin efectul legii cu formul’ executorie, constituind “titlu
executoriu”, aşa cum este cazul contractului de închiriere pentru suprafeţe
locative din fondul locativ de stat.
Puterea executorie a înscrisului autentic învestit cu
formulăexecutorie sau cu putere de titlu executoriu în temeiul legii se
suspendă, în mod obligatoriu, în cazul în care procurorul a pus în mişcare
acţiunea penalăîmpotriva autorului falsului actului autentic şi este lăsatăla
aprecierea instanţei în cazul în care înscrisul autentic este defăimat ca fals
pe cale incidentalăîn faţa unei instanţe civile, potrivit dispoziţiilor art.
1173 alin. 2 C.civ.
Potrivit art. 183 C. proc.civ., instanţa poate suspenda judecata
pricinii, înaintând înscrisul procurorului împreunăcu procesul-verbal ce se
va încheia, dacăpartea care a defăimat înscrisul ca fals aratăpe autorul sau
complicele falsului, evitând astfel tergiversarea fărătemei a soluţionării
litigiului.
Faptul căactul autentic poate fi pus - în temeiul forţei sale - în
executare, nu constituie un impediment pentru creditorul respectiv
săintroducăo acţiune de drept comun în vederea valorificării creanţei sale.
Instanţa suprenăa decis în acelaşi sens, arătând căîntr-adevăr
dacălegea conţine aceastădispoziţie de favoare pentru creditorul unei
crenaţe certe şi lichide de a-l dispensa de necesitatea de a obţine în
prealabil, pe cale de judecată, un titlu executoriu, dându-i dreptul de a
folosi actul autentic şi a-l pune direct în executare, aceasta nu înseamnăca
respectivul creditor justificând un interes sănu poatărenunţa la acest
avantaj procedural şi săse porneascăo acţiune de drept comun pentru
1
Fiind declarat de lege ca titlu executoriu, el nu mai trebuie investit cu formul\
executorie. S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Drept civil procesual. Executarea silit\,
vol.I, Editura “Lumina Lex”, Bucure[ti, 1996, p. 103-105.
2
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici [i a activit\]ii notariale, a fost promulgat\ la
data de 12 mai 1995 [i publicat\ `n Monitorul Oficial al Rom|niei, nr. 92 din 16
mai 1995.
 224

valorificarea creanţei sale, acţiune în care actul autentic este folosit ca un

document probator al acestei creanţe, iar nu ca un titlu executoriu.
Sectiunea a II-a
ÎNSCRISURILE SUB SEMNÃTURÃ PRIVATÃ
§. 1. Noţiunea de înscris sub semnăturăprivată
Înscrisurile sub semnăturăprivatăsunt înscrisurile întocmite şi
semnate de părţi fărăintervenţia funcţionarului public1.
Spre deosebire de înscrisurile autentice pe care legiuitorul le-a
definit în mod expres prin art. 1171 C.civ., înscrisurile sub
semnăturăprivatănu au o definiţie datăde lege. Aceste înscrisuri constituie
cea de-a doua mare categorie de înscrisuri preconstituite şi sunt
reglementate de art. 1176 şi următoarele din paragraful 2 intitulat “Despre
actele sub semnăturăpruvată: din capitolul IX al Titlului III din Cartea a
II-a a Codului civil.
În literatura juridicăde specialitate, în afarăde noţiunea datămai sus,
au fost date mai multe definiţii înscrisurilor sub semnăturăprivată, având
în vedere caracteristicile acestora. În esenţă, aceste definiţii sunt
asemnătoare.
S-a arătat căprin înscris sub semnăturăprivatăse înţelege, în
principiu, orice înscris, indiferent de felul cum este întocmit, cu singura
condiţie de a fi semnat de părţile de la care emană2.
Într-o altăopinie, s-a arătat că, înscrisul sub semnăturăprivatăeste
cel care, constatând un act juridic, este întocmit şi semnat de către părţi
fărăintervenţia unui organ de stat3.
Într-o altăopinie, înscrisul sub semnăturăprivatăa fost definit ca
fiind acela care îşi trage tăria din semnarea părţilor, care semnând îşi
însuşesc declaraţiile ce acesta cuprinde4.
Înscrisul sub smenăturăprivatăpoate fi deci definit ca fiind orice
înscris, indiferent de modul în care este încheiat, pentru a constata, unul
sau mai multe raporturi juridice, sub semnătura părţii sau părţilor de la
care emană, fărăintervenţia vreunui funcţionar public, cu scopul de a fi
utilizat, la nevoie, ca mijloc de dovadă.
Înscrisurile sub semnăturăprivatăcuprind imensa majoritate a
actelor juridice încheiate în circuitul civil, întrucât numărul actelor
juridice pentru valabilitatea cărora legea cere forma autenticăeste foarte
redus.
Astfel, spre deosebire de înscrisurile autentice care au o sferămult
mai restrânsă, înscrisurile sub semnăturăprivatăîşi au o aplicativitate cu
mult mai largă, datorităsimplităţii formelor în care trebuiesc întocmite, ele
1
V. M. Ciobanu, Tratat, p. 167-173; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\,
p. 353-357.
2
A. Iona[cu, Op. cit., p. 117; Gh. Beleiu, Op.cit., p. 106.
3
Tudor Popescu, Teoria general\ a obliga]iilor, Editura {tiin]ific\, Bucure[pti,
1968, p. 269.
4
G. Porumb, Op.cit,, Vol.I, , p. 396.
 225

constituind instrumente la îndemâna părţilor, de constatare a raporturilor

ce le stabilesc.
Întrucât legea nu condiţionează, ca regulăgenerală, pentru
validitatea înscrisului sub semnăturăprivatădecât semnarea lui de partea
sau părţile de la care emană, şi pe de altăparte, legea nu prevede decât
într-un număr foarte restrâns de cazuri obligativitatea formei autentice
pentru însăşi validitatea actului juridic ce-l constată, în nenumăratele şi
variantele convenţii ce se încheie, părţile întocmesc înscrisuri sub
semnăturăprivatăpe care le folosesc ca instrumente doveditoare ale actului
juridic ce au încheiat.
Ca urmare, situaţiile în care părţile recurg la forma înscrisului sub
semnăturăprivatăsunt numeroase şi implicit, sfera acestor înscrisuri este
foarte cuprinzătoare.
Având în vedere accesibilitatea incontestabilăa înscrisurilor sub
semnăturăprivată, în practica curentăau fost frecvente situaţiile când, în
cazul vânzării unui imobil care nu se putea face, în condiţiile Decretului
nr. 144/1958, decât prin act autentic, părţile încheiau sub formăde înscris
sub semnăturăprivată, promisiunea de contract, prin care se obligau a
încheia în viitor, contractul de vânzare-cumpărare în condiţiuile legii,
situaţii întâlnite şi astăzi în practica instanţelor judecătoreşti. Astfel, într-o
speţărecentă, Curtea Supremăde Justiţie a stabilit căadmisibilitatea
acţiunii de validare a unui antecontract de vânzare-cumpărare, este
condiţionatăde existenţa unui înscris din care sărezulte obligaţia de
înstrăinare şi modalităţile de platăa preţului.
În general, un astfel de înscris nu poate săconducăla încheierea
contractului în formăautentică, decât dacăel însuşi îndeplineşte condiţiile
de validitate necesare oricărui contract. Cum preţul, s-a apreciat,
constituie element de bazăîntr-o convenţie de vânzare-cumpărare,
menţionarea sa în actul constatator este obligatorie. În speţăs-a apreciat
căactul înfăţişat de părţile în litigiu, numit “chitanţă”, cuprinde menţiuni
neechivoce, clare, neînterpretabile, cu privire la numele participanţilor, la
calitatea în care întocmesc actul, la scopul în care se încheie actul, la data
întocmirii, la suma primităşi predatăcu acest prilej1.
§. 2. Caracteristicile înscrisurilor sub semnăturăprivată
Cu privire la modalităţile de existenţă, de formă, ale înscrisurilor
sub semnăturăprivată, se cuvine a remarca faptul călegislaţia noastrăîn
materie civilănu stabileşte condiţii speciale, sub acest aspect, pentru
asemenea categorie de înscrisuri.
Înscrisul sub semnăturăprivatăpoate fi scris de mână, de una sau de
alta dintre părţi, ori parţial de una şi parţial de cealaltăparte sau de o
terţăpersoană.

1
Buletinul Jurispruden]ei Cur]ii Supreme de Justi]ie, Culegere de decizii pe anul
1995, Editura “Proema”, Baia Mare, 1996, p. 47-48.
 226

Înscrisul sub semnăturăprivatăpoate fi dactilografiat, litografiat sau

imprimat. În viaţa practică, se folosesc în numeroase cazuri înscrisurile
imprimate cum sunt: faxurile, chitanţele, poliţele de asigurare, contractele
de închiriere, contractele de vânzare-cumpărare cu plata în rate etc., în
care se lasălocuri libere spre a fi completate cu maşina sau de mână, cu
datele care diferăde la caz la caz.
Aceste înscrisuri pot fi scrise în limba românăsau în orice
limbăadmiţându-se chiar şi înscrierea lor într-un limbaj convenţional
stabilit de părţi.
Atunci când în cuprinsul înscrisului sub semnăturăprivatăse fac
adăugiri sau înlăturări de cuvinte ce au ca efect schimbarea conţinutului
înscrisului, este necesar ca acestea săfie confirmate prin semnătură, de
partea sau părţile de la care emanăactul.
Celalalte cuvinte adăugate în text între linii precum şi adăugiri
marginale, nu trebuie săfie semnate separat, întrucât ele nu sunt nule din
aceastăcauză, dar valoarea lor probatorie va fi apreciatăde instanţa
judecătoreascădupăîmprejurări, dupăcum va putea reieşi din alte
elemente, dacăele au fost introduse sau nu de comun acord.
Principalele caracteristici ale înscrisului sub semnăturăprivatăpot fi
definite astfel:
- înscrisul sub semnăturăprivată, recunoscut de cel căruia i se
opune sau privit dupălege ca recunoscut, este asimilat de legiuitor
înscrisului autentic. Aceste efect se produce nu numai între cei care l-au
subscris, ci şi între cei care le reprezintădrepturile - ayants cause - şi
dovada făcutăveridicităţii conţinutului său, înscrisul sub
semnăturăprivatăeste ca şi cum ar fi autentic;
- o altăcaracteristicăa înscrisului sub semnăturăprivatăizvorăşte
din dreptul pe care-l are partea căruia i se opune, de a-i contesta
conţinutul sau semnătura; moştenitorii şi avânzii cauzăau chiar dreptul
sădeclare şi mai mult, respectiv cănu cunosc scrierea sau semnătura
autorului lor. În aceste cazuri se procedeazăla verificarea de scripte sau
la procedura falsului pentru a se stabili autenticitatea scrisului sau
semnăturii contestate. Aceastăsituaţie ne îndreptăţeşte săconcluzionăm
căcreditorul care, pentru probarea dreptului său, deţine un înscris sub
semnăturăprivată, este expus la tărăgănarea realizării acestui drept, ca
urmare a faptului căla încheierea actului n-a participat un funcţionar
public care săateste faptul juridic consemnat în act. Aşa fiind, în cazul
înscrisului sub semnăturăprivatănu mai opereazăprezumţia de validitate
proprie înscrisului autentic1.
- înscrisul sub semnăturăprivată, prin forma şi condiţiile lui, se
bucurănumai de o prezumţie de validitate pânăla proba contrară, însăel
ca stare nu învedereazăautenticitatea sa.
§. 3. Condiţia semnăturii
1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op. cit., p. 354.
 227

Condiţia esenţialăa oricărui înscris sub semnăturăprivată, este

semnătura părţii sau a părţilor.
Înscrisul sub semnăturăprivatăîşi trage tăria din semnătura părţilor
care îl întocmesc şi care prin aceasta îşi însuşesc cuprinsul înscrisului.
Semnătura este în regulăgeneralăsingura, dar indiscutabila condiţie
a înscrisului sub semnăturăprivată, aşa cum se poate desprinde şi din
însăşi enunţarea denumirii acestei categorii de înscrisuri.
Este necesar ca semnătura săfie realizatăde mâna părţii sau părţilor
care participăla întocmirea înscrisului. Nu se admite sub nici o formăca
semnătura săfie dactilografiată, litografiatăsau imprimatăşi nici
înlocuităcu o parafă, cu sigiliu, prin punerea de deget sau cu vreun alt
semn.
În vechiul drept românesc, punerea de deget,
recunoscutăînsăjudecătoreşte, constituie o semnăturăşi putea da loc la o
obligaţie.
În ceea ce priveşte efectuarea plăţilor şi justificarea lor, se admite
ca, în cazul când plata se face unei persoane care nu are posibilitatea
săsemneze personal - invaliditatea, neştiinţa de carte etc. - semnătura
părţii săfie înlocuităprin confirmarea primirii sumei de o altăpersoanădin
inastituţia sau organul respectiv. Aceastăconfirmare se face prin
înscrierea numelui beneficiarului sumei de către martor şi semnătura
acestuia.
Este suficient ca semnătura de pe înscrisul sub
semnăturăprivatăsăfie în forma obişnuităde care se serveşte autorul ei în
realizarea actelor civile. Ca regulă, semnătura cuprinde numele persoanei
dupţ starea civilă. Nu este necesar ca semnătura săcuprindătoate
elementele numelui aşa cum figureazăîn actul de naştere, fiind
valabilăchiar şi o semnăturăprescurtată.
Semnătura unei persoane nu poate fi scrisăde mâna altei persoane
nici chiar în situaţia în care acesta din urmăi-ar imita-o foarte bine,
întrucât este necesar ca semnătura săfie opera personalăa celui care este
parte la înscris.
Nu este absolut obligatoriu ca înscrisul, în care părţile sunt douăsau
mai multe persoane, săfie semnat în acelaşi timp de toate părţile.
Semnăturile se pot da şi succesiv1.
Semnătura de pe înscrisul sub semnăturăprivatăpoate fi apreciatăca
atare numai dacăea se referăla întregul înscris. Ca regulă, semnătura părţii
sau a părţilor contractante se pune la sfârşitul înscrisului şi excepţional
poate fi pusămarginal.
În practică, în cazurile în care se întocmesc mai multe originale
referitoare la acelaşi contract, părţile se limiteazăuneori la a semna numai
originalul pe care îl înmâneazăceleilalte părţi, originalul său lăsându-l
nesemnat. O asemenea practicăpoate avea însăconsecinţe negative în
1
A. Iona[cu, Op. cit., p. 117.
 228

situaţia în care una din părţi pierde originalul, iar cealaltăparte

neagăexistenţa actului, pretinzând căacesta a rămas în fazăde proiect, ori
în cazul în care partea a decedat şi moştenitorii săi nu recunosc înscrisul.
Cuvintele adăugate în text între linii şi adăugirile marginale este
necesar săfie semnate separat. Ele nu sunt nule din aceastăcauză, dar
valoarea lor probatorie va fi apreciatăde instanţa judecătorească,
dupăîmprejutări, în raport de modul în care se va putea stabili prin alte
elemente căele au fost introduse de comun acord.
Sunt situaţii în care părţile folosesc semnătura “în alb”,
adicăsemnătura este datăpe un suport alb care nu are nimic scris pe ea,
conţinutul înscrisului urmând a fi scris mai târziu de cel căruia i-a fost
încredinţatăhârtia cu semnătură.
§. 4. Data înscrisului sub semnăturăprivată
Legislaţia în materie civilănu cere în mod expres, ca în înscrisul
sub semnăturăprivatăsăse menţioneze data încheierii acestuia, deşi data
prezintăimportanţămai ales atunci când au intervenit schimbări în
capacitatea părţilor, pentru a putea stabili dacăacestea au fost sau nu
capabile la momentul încheieiri actului, împrejurare de care depinde
valabilitatea înscrisului1.
Având în vedere importanţa datei înscrisului sub semnăturăprivată,
părţile de regulănu omit săo menţioneze, cu excepţia cazurilor când în
mod intenţionat nu doresc săfie cunoscutăori din neglijenţă.
În mod excepţional art. 859 C. civ., cere menţionarea datei la
testamentul olograf care trebuie săfie scris în întregime, datat şi semnat de
mâna testatorului. De asemenea data este necesară, pentru valabilitatea
actului, în cazul cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor.
Identificarea datei în înscrisul cu semnăturăprivată, având
caracterul unei menţiuni a părţilor, nu poate săaibăaltăputere probatorie
decât cea pe care o au celelalte menţiuni din înscris. Datorităposibilităţilor
ce o au părţile de a conveni asupra datei înscrisului sub
semnăturăprivatăaceasta poate săcorespundăcelei reale la care părţile au
încheiat înscrisul, însăpoate săfie şi o datăanterioarăsau
posterioarăîncheierii înscrisului, părţile urmărind prin aceasta un anumit
scop.
În vederea ocrotirii intereselor terţilor care ar putea fi prejudiciaţi în
special prin antedatarea înscrisului sub semnăturăprivată, legiuitorul a
prevăzut o regulăspecialăpotrivit căreia data înscrisului sub
semnăturăprivatănu este opozabilăacestora, decât din ziua c”ând a devenit
certăprin unul din mijloacele indicate de lege (art. 1182 C.civ.).
Se impune a se determina puterea doveditoare a datei înscrisului
sub semnăturăprivatădupăcum problema se pune între părţi sau faţăde
terţi.
§. 5. Condiţia “multiplului exemplar”
1
D. Alexandresco, Op. cit., p., 172.
 229

Formalitatea multiplului exemplar a fost introdusăpentru prima

datăde Parlamentul din Paris printr-o serie de decizii, din care cea mai
veche este cea din 30 august 17361.
Din cele prezentate în secţiunile anterioare rezultăcă, în general,
legislaţia românăîn materie civilănu cere nici o altăcondiţie în afara
semnăturii părţii sau părţilor, pentru validitatea înscrisului sub
semnăturăprivată.
Ca excepţie de la aceastăregulăgenerală, Codul civil cere pentru
unele înscrisuri sub semnăturăprivată, anumite condiţii de formă, printre
care condiţia “multiplului exemplar”, prevăzutăşi reglementatăde art.
1179 alin 1 C.civ.
Potrivit dispoziţiilor articolului menţionat mai sus, înscrisurile sub
semnăturăprivatăcare conţin convenţii sinalgmatice nu sunt valabile
dacănu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interes
contrare sunt2.
Rezultăîn mod neîndoielnic căaceastăcondiţie se cere ad
probationem şi numai pentru înscrisurile sub semnăturăprivatăce
constatăconvenţii sinalgmatice, ceea ce impune limitarea domeniului de
aplicare a acestei formalităţi numai la aceste înscrisuri.
Prin prevederea menţionatălegiuitorul a urmărit săpunăpărţile în
situaţia de egalitate, în ceea ce priveşte posibilitatea fiecăreia dintre ele de
a-şi dovedi drepturile şi obligaţiile reciproce rezultate din convenţiile
sinalagmatice prin înfăţişparea unui exemplar original al înscrisului ce l-
au întocmit pentru a folosi ca mijloc de dovadă.
În situaţia în care nu s-ar cere aceastăformalitate şi dacăunicul
exemplar al înscrisului sub semnăturăprivatăar rămâne în păstrarea uneia
dintre părţi, cealaltăparte ar fi expusăla pericolul de a nu putea dovedi
convenţia încheiatăîn cazul în care partea ce deţine înscrisul şi pentru care
convenţia n-ar mai prezenta interes, l-ar distruge sau ar refuza să-l
înfăţişeze în justiţie, negând căar fi fost întocmit.
Încălcarea dispoziţiilor art. 1179 alin 1 C.civ., în cazul în care actul
nu s-a întocmit într-un număr de exemplare corespunzător intereselor
contrare ale părţilor şi chiar dacăele nu şi-ar tăgădui semnătura pe unicul
exemplar original ar putea da posibilitatea părţii care îl deţine
săsusţinăcănu s-a perfectat încăconvenţia şi căaceasta a rămas în stare de
proiect, argumentând cădacăconvenţia s-ar fi încheiat definitiv, respectiva
parte n-ar fi omis săcearăîntocmirea unui al doilea exemplar original, cu
care săpoatădovedi convenţia respectivă3.

1
D. Alexandresco, Op. cit., p. 189.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 355-356; V. M. Ciobanu,
Op.cit.,vol.I, p. 269.; Gh. Beleiu, Op. cit., p. 107; E. Mihuleac, Op. cit., p. 179-
181; G. Boroi, D/ R\descu, Op. cit, p. 272-273; V. Negru, D. Radu, Op. cit., p., 151.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 355.; E. Mihuleac, Op. cit., p.
179.
 230

Formalitatea multiplului exemplar se cere numai pentru convenţiile

sinalagmatice perfecte, din care rezultădrepturi şi obligaţii reciproce între
părţi, aşa cum ar fi vânzarea, locaţiunea, tranzacţia etc., întrucât numai în
cazul acestor convenţii existăpărţi cu interese distincte care au nevoie de
a avea fiecare la dispoziţie un exemplar original al înscrisului doveditor
ce s-a întocmit.
Per a contrario, condiţia nu este necesarăpentru actele unilaterale
şi nici pentru convenţiile unilaterale în care la încheierea convenţiei
numai una din părţi se obligă, aşa cum este cazul convenţiilor de mandat,
împrumut, depozit, gaj şi altele şi în care numai creditorul are interes
săposede înscrisul doveditor al drepturilor sla.e
Ca urmare a unor clauze speciale stipulate de părţi, se pot ivi cazuri
în care o convenţie unilateralăsăse transforme în una sinalagmaticăşi în
asemenea cazuri condiţia pluralităţii de exemplare originale va trebui
săfie respectată. Se poate da ca exemplu în acest sens contractul de
împrumut al unei sume de bani, contractul prin care se constituie
totodatăun amanet în folosul împrumutătorului, pentru a-i garanta
restituirea împrumutului, înscrisul constatând în acest fel obligaţii
reciproce.
În mod obişnuit, înscrisurile sub semnăturăprivatăse încheie în
douăexemplare originale,căte unul pentru fiecare parte contractantăceea
ce a făcut ca formalitatea prevăzutăde art. 1179 C/. civ., săcapete
denumirea de formalitatea “dublului exemplar”. Întrucât sunt însăşi cazuri
în care la convenţie participămai multe părţi cu interese distincte, în astfel
de situaţii se impune a fi întocmite mai multe exemplare originale,
folosindu-se expresia mai corespunzătoare a multiplului exemplar sau a
pluralităţii de exemplare.
Aşa cum prevede însuşi art. 1179 C. civ., când la o convenţie
participămai multe părţi care au aceleaşi interese, pentru aceste părţi este
suficient un singur exemplar original.
Întrucât, în practică, sunt situaţii când o parte semneazănumai
exemplarul înaintat celeilalte părţi de pe înscrtisul sub semnăturăprivatăce
l-au încheiat, fărăa semna propriul exemplar, s-a pus problema dacăeste
necesar ca fiecare exemplar săfie semnat de toate părţile.
Teoretic, se poate spune că, dacăeste necesar ca fiecare parte săse
oblige faţăde celelalte părţi prin semnătura ri, nu este necesar ca ea săse
oblige în acelaşi fel şi faţăde sine. Practica aceasta ar putea prezenta, însă,
inconveniente în cazurile în care nu ar mai rămâne în fiinţădecât un singur
exemplar original cxare săfie cel nesemnat de partea care îl deţinea şi care
între timp a decedat, iar moştenitorii acesteia invocând lipsa semnăturii
autorului lor pot contesta perfectarea convenţiei.
Pot exista cazuri când între multiplele exemplare originale ale unui
înscris sub semnăturăprivatăsăexiste unele deosebiri de redactare. În cazul
în care diferenţele de redactare se referăla însuşi fondul convenţiei,
 231

instanţa de judecatăva aprecia, cercetând toate exemplarele originale şi

ţinând cont de împrejurările cauzei, care a fost sensul exact al convenţiei,
iar dacăconstatăcontradicţii cu privire la înţelesul acesteia care nu pot fi
conciliate, va considera înscrisul ca nul.
De la condiţia multiplului exemplar prevăzutăde art. 1179 C. civ.
existămai multe excepţii chiar şi în cazul convenţiilor sinalagmatice.
Astfel, din unele discuţii legale şi din scopul urmărit prin condiţia
pluralităţii de exemplare originale, reiese căaceastăcondiţie nu se cere în
următoarele cazuri1:
- în cazurile în care potrivit art. 1172 C. civ., un înscris este nul ca
înscris autentic, el este valabil ca înscris sub semnăturăprivată, cu
singura condiţie de a fi semnat de părţi, fărăa fi necesar săfi fost întocmit
în mai multe exemplare, chiar dacăse referăla o convenţie
sinalagmatică;
- convenţiile sinalagmatice comerciale cărora li se
aplicădispoziţiile Codului comercial nu sunt supuse condiţiei pluralităţii
de exemplare originale, întrucât potrivit art. 46 C. com., ele pot fi
dovedite prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii, ceea ce
duce la consecinţa căînscrisurile sub semnăturăprivatăîntocmite spre a
le constatat vor fi valabile, cu acest titlu, dacăsunt semnate de părţi
fărănici o altăcondiţie;
- în cazul în care înscrisul sub semnăturăprivatăeste încredinţat de
părţi spre păstrare unei terţe persoane nu mia este necesar ca aceasta
săfie întocmit în mai multe exemplare originale, întrucât scopul urmărit
de legiuitor prin aceastăformalitate, adicăegalitatea situaţiei părţilor din
punct de vedere al probei, este realizat pe aceastăcale, în sensul căunicul
exemplar al înscrisului aflat la terţa persoanăstăla dispoziţia tuturor
părţilor.
În cazul în care una dintre părţi şi-a executat integral obligaţiile
sale înainte sau odatăcu semnarea înscrisului, cealaltăparte nu mai are
nici un interes săaibăla dispoziţie un exemplar original din convenţia
sinalagmatică, drepturile sale fiind pe deplin realizate, aşa încât este
suficient ca înscrisul doveditor săfie întocmit într-un singur exemplar.
- convenţia adiţionalăcare completeazăsau modificăo convenţie
sinalagmaticăanterioarăpoate fi întocmităîntr-un singur exemplar
original, dacăeste menţionatăîntr-o clauzăde trimitere, adăugatăpe toate
exemplarele originale ale convenţiei anterioare, întrucât în felul acesta
condiţia pluralităţii de exemplare este realizatăpe calea pluralităţii
clauzelor convenţiei adiţionale;
- înscrisul sub semnăturăprivată, care constatăîncheierea
convenţiei sinalagmatice, va fi de asemenea valabil chiar şi în cazul în
care a fost întocmit într-un exemplar original, dacăpărţile îl recunosc,

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 353-354.
 232

întrucât pericolul în vederea căruia s-a prevăzut condiţia pluralităţii de

exemplare, este astfel înlăturat;
- în cazul în care convenţia sinalagmaticăs-a încheiat prin
schimbul a douăscrisori - ofertăurmatăde acceptare - condiţia pluralităţii
de exemplare se considerăa fi îndeplinitădacăse prezintăîn
instanţăambele scrosiri, fiecare semnatăde expeditorul ei, adicăde
contractantul deţinător al scrisorii, cu condiţia ca ele săaibăîn fond un
cuprins identic, cu toate căse deosebesc în ceea ce priveşte redactarea,
întrucât specificul încheieiri convenţiilor sinalagmatice prin
corespondenţăexclude, în principiu, constatarea convenţiei printr-un
singur înscris, care săfie supus condiţiei multiplului exemplar. Dacăse
prezintănumai scrisoarea de acceptare, condiţia pluralităţii de
exemplare poate fi de asemenea, îndeplinită, dacădin cuprinsul ei
rezultăcondiţiile în care s-a încheiat convenţia şi deplinul acord de
voinţăal părţilor, deoarece în mod implicit acceptantul recunoaşte
existenţa scrisorii prin care i s-a adresat oferta.
O altăcondiţie expres prevăzutăîn cuprinsul art. 1179 C. civ.
referitoare la înscrisurile sub semnăturăprivată, o constituie cea din
alineatul 2 al articolului, care prevede căfiecare exemplar al actului sub
semnăturăprivatătrebuie săfacămenţiune de numărul originalelor ce s-
au făcut.
Scopul acestei menţiuni este acela de a da fiecărei părţi
posibilitatea de a face dovada, cu mai multăuşurinţă, a pluralităţii de
exemplare, în cazul în care cealaltăparte ar distruge sau ar ascunde
propriul exemplar original pentru a susţine căformalitatea multiplului
exemplar nu a fost respectată. Aceastăcondiţie imprimădispoziţiilor
articolului 1179 C. civ., un rol preventiv, înlăturând posibilitatea
practicării unor manevre frauduloase.
În cazul în care a fost întocmit un singur exemplar original, dar în
menţiune se afirmă, contrar realităţii, căs-au întocmit mai multe
exemplare, înscrisul va fi nul ca înscris sub semnăturăprivatăpentru
neîndeplinirea condiţiei pluralităţii de exemplare, evident în situaţia în
care se dovedeşte căs-a întocmit numai un singur exemplar.
Potrivit unor opinii exprimate în literatura de specialitate se
considerăcănu ar fi necesar săse indice în mod expres numărul de
exemplare original ce s-au întocmit, ci ar fi suficient săreiasădin menţiune
căs-au întocmit atâtea exemplare originale câte părţi cu interese distrincte
au participat la convenţie şi căîn aceste cazuri scopul urmărit de lege ar fi
realizat1.
Instanţa supremăa decis călipsa menţiunii numărului de exemplare
pe înscrisul sub semnăturăprivatăredactat nu constituie temei pentru
nulitatea acestuia, dacăse face în fapt dovada căînscrisul a fost redactat în
numărul de exemplare cerut de lege. Lipsa menţiunii multiplului
1
A. Iona[cu, Op. cit, p. 123.
 233

exemplar poate fi invocatănumai de părţile contractante şi de succesorii

lor în drepturi1, şi nu de terţi2.
§. 6. Condiţia menţiunii “bun şi aprobat”
Potrivit prevederilor art. 1180 C. civ., înscrisul sub
semnăturăprivată, prin care o parte se obligăcătre alta să-i plăteascăo
sumăde bani sau o câtime oarecare, trebuie săîndeplineascăurmătoarele
condiţii:
- săfie scris în întregul său de acela care l-a subscris, sau înainte
de a semna săadauge la finele actului cuvintele “bun şi aprobat”,
arătâmd totodată, în litere, suma sau câtimea la care se referăînscrisul şi
apoi săsemneze.
Originea dispoziţiilor prevăzute în art. 1180 C. civ. se găseşte în
douăordonanţe regale franceze din 30 iulie 1730 şi respectiv 22
septembrie 1739 din care au fost preluate şi în legislaţia noastră3.
În literatura juridicăse aratăcăart. 1180 C. civ. este un text de
protecţie pentru debitor împiedicând practica semnăturilor date în alb,
care lasădeţinătorilor de rea credinţăposibilitatea de a completa înscrisul
contrar înţelegerii dintre părţi4. Problema nu trebuie limitatănumai la
abuzurile de semnăturădatăîn alb, ci trebuie extinsăla sensul lor mult mai
larg şi anume căeste o măsurăde protecţie şi a înscrisului deja întocmit,
îngreunând posibilitatea de alterare prin adăugire sau în alt mod, prin care
săse urmăreascămărirea sumei sau a câtimii obligaţiei.
În condiţiile în care înscrisul se impune a fi făcut în întregul lui de
mâna debitorului sau dacăacesta trebuie săscrie cu mâna lui în litere
înainte de a semna menţiunea “bun şi aprobat” pentru suma ori cantitatea
de lucruri la care s-a angajat, posibilitatea săvârşirii abuzului de natura
celui arătat se înlăturăîn mare măsură.
Măsura preventivăprevăzutăde Codul civil este întregităprin măsura
represivăprevăzutăde art. 290 C. penal, care incrimineazăinfracţiunea de
fals în înscrisuri sub semnăturăprivată.
Formalitatea scrierii înscrisului în întregime ori cel puţin a
menţiunii “bun şi aprobat” de mâna debitorului, este prescrisăde lege
numai în ce priveşte înscrisurile sub semnăturăprivatăîntocmite pentru a
constata obligaţii unilaterale ce au ca obiect plata unei sume de bani sau
predarea unor cantităţi de bunuri fungibile. În cazul înscrisurilor care
constatăobligaţii reciproce coexistente, aplicându-se regula multiplului
exemplar, pluralitatea originalelor face inoperantăcerinţa menţiunii “bun
şi aprobat”.

1
T.S. col.civ., dec.nr. 119/1957, C.D., 1957, p. 322.
2
Cas. I, 01 ianuarie 1923, J. gen. 1925, nr. 84; T. S., col,civ., dec. nr. 119/1957,
C.D. 1957, p. 322.,
3
D. Alexandresco, Op, cit., p. 201; M. B. Cantacuzino, Op. cit., p. 618.
4
I. Stoenescu, S Zilberstein, Teoria general\, p. 318; D. Alexandresco, Op. cit., p.
202; E. Muhuleac, Op. cit., p. 181.
 234

Deoarece menţiunea “bun şi aprobat” este cerutănumai

dacăobligaţia are ca obiect o sumăde bani sau o câtime oarecare de bunuri
fungibile, precizarea sumei sau câtimii în litere sau şi în litere, atunci
când sunt scrise în cifre este obligatorie1.
Condiţia scrierii sumei sau a cantităţii în litere se referănumai la
menţiunea “bun şi aprobat”, întrucât în cazul în care debitorul îşi scrie el
singur cu propria mânăcuprinsul întregului înscris, suma sau cantitatea
pot scrise în cifre.
Astfel, menţiunea în înscrisul sub semnăturăprivatăa cerinţei “bun
şi aprobat” este necesarădacăînscrisul nu este scris de mâna debitorului în
următoarele cazuri:
- când o obligaţie unilateralăeste constatatăîntr-un înscris în
forma aparentăde convenţie sinalagmatică, întrucât în realitate actul este
unilateral, rezultând căart. 1180 este aplicabil numai contractelor
unilaterale sau imperfecte2;
- când mai mulţi debitori se obligăunilateral faţăde un creditor,
întrucât deşi art. 1180 C. civ., vorbeşte despre actul prin care o parte se
obligăcătre alta, prin aceasta legea se referăla toate obligaţiile
unilaterale, indiferent căîn ele se obligăunul sau mai mulţi debitori. În
atare situaţii apare în mod evident faptul căînscrisul sub
semnăturăprivatărespectiv nu poate fi realizat în întregime decât de unul
dintre debitori şi în consecinţăceilalţi debitori vor trebui săinsereze
înaintea semnăturii lor menţiunea “bun şi aprobat”;
- când înscrisul sub semnăturăprivatăconstatăangajamente
unilaterale de a plăti o rentă, ori o sumăde bani în urma unei dări de
socoteli, sau prin acre se recunoaşte primirea unui depozit;
- când angajamentul unilateral luat cu ocazia încheierii unei
convenţii sinalagmatice este consemnat în înscrisul întocmit pentru
constatarea convenţiei, deoarece în astfel de cazuri este vorba de
douăacte, din care unul este unilateral;
- când înscrisurile constatăangajamente unilterale accesorii, cum
ar fi spre exemplu fidejusiunea.
Îndeplinirea formalităţii prevăzute de art. 1180 C. civ., privind
menţiunea “bun şi aprobat” nu este necesarăîn următoarele cazuri:
- când obligaţia unilateralăare ca obiect predarea unui lucru
individualizat şi identificat prin prestaţia de a face sau de a nu face;
- când înscrisul care constatăo obligaţie unilateralăde a plăti o
sumăde bani sau de a preda o cantitate de lucruri, este nul ca înscris
autentic şi potrivit dispoziţiilor art. 1172 C.civ., valoreazăca înscris sub
semnăturăprivată, întrucât un asemenea înscris, aşa cum am mai arătat,

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 356-357; V. M. Ciobanu,
Op.cit.,vol.I,, p. 270.
2
I. Rosetti-B\l\nescu, Al. B\icoianu, Op. cit., II, p. 766; M. Eliescu, Op. cit., p. 109;
Cas.I, 18 iunie 1937, P.R. 1938, III, p. 81.
 235

nu trebuie săîndeplineascădecât singura condiţie a semnăturii părţii care

se obligă;
- în cazul înscrisurilor care constatăprimirea unei plăţi - chitanţe -
întrucât cu toate căeste vorba despre o sumăde bani sau de lucruri
fungibile, aceste înscrisuri nu se referăla naşterea unei obligaţii, aşa cum
cere textul art. 1180 C. civ., ci la executarea ei;
- îndeplinirea formalităţii “bun şi aprobat” nu este necesarănici în
cazul în care obligaţia unilateralăa debitorului este nedeterminată,
întrucât din cauza acestui caracter nu se poate îndeplini condiţia
cerutăde art. 1180 de a se indica suma sau câtimea lucrurilor.
Nerespectarea formalităţilor scrierii în întregime a actului sub
semnăturăprivatăde acela care-l semnează, sau cel puţin a menţiunii “bun
şi aprobat”, are drept consecinţănulitatea înscrisului, însăaceasta va avea
valoarea unui început de dovadăscrisă.
Cu toate căneînţelegerea condiţiilor prevăzute de art. 1180 C. civ.,
atrage nulitatea înscrisului ca înscris sub semnăturăprivată, nulitatea
acestuia nu afecteazăînsăvalabilitatea obligaţiei unilaterale însuşi,
constatate prin înscris, care rămâne neatinsă.
Acceptarea înscrisului nul ca înscris sub semnăturăprivată, pentru
neîndeplinirea condiţiilor cerute de art. 1180 C. civ., sau a celor prevăzute
de art. 1179 C.civ., ca început de dovadăscrisăprezintăavantajul deosebit
de important cădăîntotdeauna judecătorului posibilitatea săadmităproba
cu martori şi prezumţii în vederea stabilirii adevărului obiectiv.
Interpretarea restrictivăa art. 1180 alin.2, mărginităla operaţiile
comerciale ale comercianţilor, precum şi la operaţiile comerciale ale unui
necomerciant, adicăla fapte rezultând din fapte de comerţ obiective, este
în concordanţăcu originea regulii şi, dupăunii autori, se impune.
§. 7. Forţa probatorie a înscrisului sub semnătură privată
Deşi înscrisul sub semnăturăprivatăîşi atrage puterea doveditoare
din semnătura părţilor, el prezintămai puţine garanţii cu privire la originea
sa faţăde înscrisul autentic. Pânăla momentul în care semnătura nu este
recunoscutăvoluntar sau nu este valorificatăîn justiţie, nu se poate şti
dacăea aparţine sau nu celui care figureazăîn înscris ca semnatar.
Aceasta, deoarece înscrisul sub semnăturăprivatăavând caracter
particular, nu existămotive de a se da mai multăcrezare celui care
afirmăsau celui care tăgăduieşte valabilitatea semnăturii1.
Din acest punct de vedere existăo importantădeosebire între
înscrisul sub semnăturăprivatăşi înscrisul autentic (deosebirile care îşi
găseşte originea încădin orodonanţa civilăfrancezădin 1667,
completatăprin Edictul din decembrie 1684 şi Ordonanţa despre fals din
1737). Într-adevăr, înscrisul autentic, datorităprezumţiei de autenticitate
de care se bucură, constituie o dovadăprin sine, revenind părţii care îl

1
A. Iona[cu, Op. cit., p. 134.
 236

contestăsădovedeascăfalsitatea înscrisului pe calea procedurii înscrierii în

fals.
Printr-o reglementare aproape identică, art. 1177 alin. 1 C. civ., şi
art. 177 alin.1 C. proc.civ., statornicesc căacela căruia i se opune un
înscris sub semnăturăprivatăeste dator fie sărecunoască, fie
sătăgăduiascăscrisul ori semnătura.
Dacăcel căruia i se opune un înscris sub semnăturăprivatănu-l
tăgăduieşte formal şi dacănu protesteazăîmpotriva folosirii înscrisului, sau
nu se pronunţăîn nici un sens, o asemenea atitudine se considerăca o
recunoaştere tacită.
Referitor la moştenitorii sau urmaşii în drepturi ai aceluia de la care
se pretinde căemanăînscrisul, sau terţii, aceştia în cazul în care le este
opus înscrisul, pot declara cănu recunosc înscrisul sau semnătura, întrucât
prin voinţa legiuitorului, potrivit art. 1177 alin.2 C.civ., şi art. 177 C.
proc.civ., nu pot fi siliţi sărecunoscăsau sătăgăduiascăsemnătura.
Este suficient ca semnătura privatăsăfie tăgăduităde parte, sau
declaratăca necunoscutăde moştenitorii sau urmaşii în drepturi ai părţii,
ori de terţe persoane, pentru ca înscrisul ce li se opune săfie lipsit de orice
putere doveditoare, în mod provizoriu, pânăla verificarea autenticităţii
sale în justiţie şi sub rezerva acestei verificări. Într-o atare situaşie sarcina
probei se deplaseazăasupra celui care foloseşte înscrisul sub
semnăturăprivată, urmând sădovedeascărealitatea semnăturii părţii, faţăde
cel care o tăgăduieşte sau nu co recunoaşte.
În cazul în care, fie partea căreia i se opune un înscris sub
semnăturăprivatăîşi tăgăduieşte semnătura sau scrisul, fie moştenitorii sau
urmaşii în drepturi ai celui de la care pretinde căemanăînscrisul, fie terţii,
declarăcănu cunosc semnătura sau scrisul autorului înscrisului, instanţa de
judecatăeste obligatăsăprocedeze la verificarea autenticităţii înscrisului
prin mijloacele prevăzute de Codul de procedurăcivilă, în art. 178 şi 179,
adicăfie prin comparaţia înscrisului cu semnătura şi scrisul părţii în faţa
sa, fie prin compararea înscrisului cu alte înscrisuri ale părţii sau prin
expertizăgrafică.
Potrivit dispoziţiilor art. 1176 C. civ., înscrisul sub
semnăturăprivatărecunoscut de partea căreia i se opune sau verificat de
instanţa de judecatăprin procedura verificării de scripte ca provenind de la
aceasta, are între părţile care l-au subscris şi între cei care
reprezintădrepturile lor aceleaşi efect ca şi înscrisul autentic.
Asimilarea înscrisului sub semnăturăprivatăcu înscrisul autentic,
potrivit dispoziţiilor art. 1176 C. civ., se explicăprin faptul căde vreme ce
realitatea conţinutului înscrisului este recunoscutăde singura parte
îndreptăţităsăo conteste, puterea doveditoare a înscrisului respectiv
echivaleazăîn practicăcu cea a unui înscris autentic.
Ca şi cuprinsul înscrisului autentic, cuprinsul înscrisului sub
semnăturăprivată, cu enunţările sale privitoare la actul juridic ce
 237

constatăsau la faptele ce relateazăface credinţăpânăla dovada contrară,

care, potrivit dispoziţiilor legale privind admisibilitatea probelor, se va
face prin mijloacele stabilite de lege.
Când partea care şi-a recunoscut semnătura sau a cărei semnăturăa
fost verificată, pretinde căînscrisul a fost falsificat dupăsemnare, în ce
priveşte conţinutul său prin ştersături, adăugiri ori alte mijloace de
realizare a falsului sau căînscrisul ar conţine un fals intelectual, poate uza
de procedura înscrierii în fals, reglementat prin dispoziţiile art. 180-184
C. proc.civ.
Înscrisul sub semnăturăprivatăface deci dovada pânăla proba
contrarăîn ceea ce priveşte acea parte din act, prin care contractanţii au
dispus cu privire la raportul juridic, deci în legăturăcu drepturile şi
obligaţiile pe care înscrisul are menirea săfie constatate. Menţiunile
“dispozitivului” din înscrisul sub semnăturăprivată, având ca scop
relatarea obiectivului operaţiei juridice, mărturisităde părţi, asupra cărora
părţile şi-au concentrat toatăatenţia, vor face, prin urmare, dovada, dacănu
se probeazăcontrariul.
 238

Sectiunea a III-a
ALTE ÎNSCRISURI
În afarăde înscrisurile autentice şi sub semnăturăprivată, Codul
civil, Codul comercial şi Codul de procedurăcivilăse referăşi la alte
categorii de înscrisuri care pot contribui la aflarea adevărului în pricinile
cercetate1.
§. 1. Răboajele
Alături de înscrisurile autentice şi înscrisurile sub
semnăturăprivată, în literatura de specialitate răboajele sau răbojurile sunt
citate ca făcând parte din categoria înscrisurilor preconstituite2.
Răboajele sunt înscrisuri nesemnate şi potrivit legii civile constituie
un mijloc de probă, între persoanele care au obicei de a se servi de astfel
de mijloace de probaţiune, “când crestăturile dupăamândouăbucăţile sunt
egale şi corelative” (art. 1187 C.civ.).
În literatura de specialitate mai veche răbojurile ce erau denumite şi
“răbuşe”, erau definite ca fiind douăbucăţi de lemn care se împreuneazăşi
pe care, dupăce au fost împreunate se fac o serie de linii transversale -
tăieturi sau crestături - pentru a însemna furniturile ce o parte face
celeilalte.
În anumite locuri semnele cu care se crestau răbojurile
corespundeau cu cifre romane3, iar fracţiunile unităţilor de măsurăse
însemnau dupăsemnul unităţilor prin puncte f’cute cu vârful cuţitului.
Puterea doveditoare a răbojului este pânăla proba contrarăsub
condiţia ca trăsăturile de pe cele douăbucăţi săfie egale şi corelative. Deci
în cazurile în care crestăturile erau egale şi corespundeau între ele,
prestaţiile se considerau dovedite, iar dacănu corespundeau ele se
considerau nedovedite numai pânăla concurenţa numărului cel mai mic,
partea interesatăavând posibilitatea de a dovedi căs-a săvârşit o fraudă,
pricinuităde reaua credinţăa uneia dintre părţi sau din eroare4.
Legea presupune căambele bucăţi de lemn sunt înfăţişate spre a fi
controlate una prin alta. Dacăcumpărătorul pretinde căa perdut bucata lui,
sau contestăvaloarea furniturii, cealaltăparte face dovada în favoarea
vânzătorului, ori de câte ori se stabileşte căfurnizarea a avut loc şi s-au
întrebuinţat răbojuri, întrucât într-o asemenea situaţie vânzătorul nu poate
fi lipsit de un mijloc de dovadă, prin dolul sau culpa cumpărătorului.
Restituirea răbojului de către vânzător cumnpărătorului se socoteşte
ca o remitere de datorie sau liberaţiune. Se considerăcărăbojul nu este o
probăfaţăde terţi, în sfera noţiunii de terţi intrând creditorii debitorului.

1
V. M. Ciobanu, Tratat, p. 173-182.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 357; I. Stoenescu, Op, cit., p.
197; I. Stoenescu, G. Porumb, Op. cit., p. 163.
3
E. Mihuleac, Op. cit., p. 203.
4
I Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 357; A. Iona[cu, Op. cit., p. 156;
C. Boroi, D. R\descu, Op. cit,. p. 275.
 239

De lege ferenda, consider căavându-se în vedere pronunţatul

caracter rudimentar, de separaţie a răbojurilor ca mijloc de dovadăîn ţara
noastră, se cuvine ca noile coduri în materie civilăsănu le mai prevadă,
reglementarea lor nemajustificându-se.
§. 2. Registrele comerciale
Codul comercial relementeazăla art. 50-56 proba prin registru
comercial, probăla care se referăşi art. 1183-1184 C.civ.
Înscrisurile nepreconstituite sunt acele 1nscrisuri care, neavând
nevoie săfie semnate pentru a putea săfacădovada, au fost definite în
literatura de specialitate ca înscrisuri nesemnate.
Din categoria înscrisurilor nepreconstituite fac parte: registrele
comerciale, cărţile şi hârtiile domestice (casnice); menţiunile făcute de
creditor pe titlul constatator al crenaţei sale sau pe chitanţă; înscrisurile
misive şi telegramele.
Legea contabilităţii nr. 82/1991 revitalizeazăprincipiul
1
obligativităţii ţinerii unor registre de contabilitate .
În prezent, prin apariţia Legii nr. 82/1991, în materia registrelor
comercial existădouăreglementări necorelate, întrucât noua reglementare
nu abrogăreglementarea din Codul comercial, nici expres şi njci tacit, ci o
readuce în actualitate.
Ca şi Codul comercial (art. 22), comercianţii sunt obligaţi
săţinăurmătoarele registre cărora legea le recunoaşte forşa probantă:
registrul-jurnal, registrul inventar şi cartea mare (art. 20 alin. 1 din Legea
nr. 82/1991), registrul copier (art. 22 C. com.).
Codul comercial prevede şi alte registre obligatorii, cum ar fi:
registrul vasului ce va fi ţinut de căpitanul vasului (art. 510, 511 C. com.);
comisionarul are îndatorirea săţinăun registru pentru operaţiile fiecărui
comitent (art. 407 C. com.).
Legea nr. 31/1990 instituie obligaţia pentru societăţile pe acţiuni şi
în comandităpe acţiuni, săţinăun registru al acţionarilor, un registru al
obligaţiilor emise de societate ş.a.
Pentru a putea avea forţăprobantăîn justiţie, aceste registre trebuie
regulat ţinute, adicănumerotate şi parafate, cu viza de deschidere şi viza
anualăde închidere a operaţiunilor, contabile cuprinzând în ordine
cronologică, fărăadăugiri şi ştersături, toate înregistrările.
Registrele se păstreazăde comercianţi timp de 10 ani şi împreunăcu
documentele justificative, care au stat la baza înregistrărilor, se predau, în
caz de încetare a activităţii, la arhivele statului (art. 31 alin. 2, din lege).

1
Legea nr. 82/1991 a fost publicat\ `n Monitorul Oficial al Rom|niei nr. 165 din 27
dece,mbrie 1991 [i a intrat `n vigoare la data de 1 ianuarie 1994. Prin H. G.,
nr.575/1992 cu privire la experiemtarea noului regim de contabilitate [i
constituirea Colegiului Consultativ al Contabilit\]ii, s-a stabilit ca pe baza
concluziilor [i experiementelor din trimestrul I/1993, s\ fie elaborate proiectele
reglement\rilor [i metodologiilor contabile elaborate `n baza legii sus men]ionate,
aplicarea lor f\c|ndu-se de la data de 01 ianuarie 1994.
 240

Puterea doveditoare a registrelor comerciale este lăsatăla aprecierea

judecătorului, care potrivit principiului livbertăţii de probă, va decide, şi
are obligaţia de a motiva. Arătările cuprinse în aceste registre pot fi
combătute prin orice mijloace de dovadă, inclusiv martori şi prezumţii.
Obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea proprie, potrivit
noi legi, revine tuturor persoanelor juridice de drept public sau priovat
(regii autonome, societăţi comerciale, instituţii publice, societăţi
cooperatiste, asociaţii şi celelalte persoane juridice), precum şi
persoanelor fizice care au calitatea de comerciant, calitate ce se va stabili
potrivit art. 7 C. com.
Noua lege se referăşi la formele moderne de contabilitate
prevăzând că, dacăse utilizeazăsisteme de prelucrare autonomăa datelor,
trebuie săse asigure respectarea normelor contabile, stocarea, păstrarea,
sub forma suporţilor tehnici şi controlul datelor înregistrate în
contabilitate. S-a prevăzut, de asemenea, căunităţile de
informaticăpoartărăspunderea preluării cu exactitate a informaţiilor din
documente, iar beneficiarii răspund pentru exactitatea şi realitatea datelor
pe care le transmit pentru prelucrare (art. 23 din Legea nr. 82/1991).
§. 3. Menţiunea făcutăde creditor pe titlul de creanţă
Potrivit prevederilor art. 1186 alin 2 C.civ., orice adnotaţie făcutăde
creditor în josul, pe marginea, sau pe dosul unui titlu de creanţă, este
crezutăcu toate cănu este subsemnatăşi nici datatăde el, când tinde a
proba liberaţiunea debitorului1. Acest text ţine seama de practica vieţii
comerciale şi de afaceri potrivit căreia primirea plăţii se adevereşte
adesea numai prin titlu de creanţă2. Menţiunile vor fi crezute pânăla proba
contrarăfăcutăprin orice mijloc de probă.
Autorii codului nostru civil au preluat aceastăidee din legislaţia
civilăfranceză, care însăcondiţiona ca menţiunea săfie scrisăîn întregime
de mâna creditorului şi înscrisul creanţei sănu fi ieşit din posesiunea
creditorului, condiţii pe care însălegiuitorul nostru nu a vrut săle observe.
Aşa cum am arătat, în literatura juridicăse aratăcăaceastămodificare nu
constituie o îmbunătăţire, deoarece, de multe ori creditorul
încredinţeazătitlul care urmeazăsăfie achitat unei a treia persoane
însărcinate cu realizarea încasării şi în asemenea situaţie, menţiunea
scrisăanterior plăţii nu poate săfacădecât echivocădovada liberaţiunii
debitorului.
Trebuie observat cătextul citat se ocupănumai de menţiunile prin
care creditorul atestăo platăcare profitădebitorului, nu şi pe acele menţiuni
care ar îngreuna situaţia debitorului.
§. 4. Scrisorile
Scrisoarea este un înscris semnat în mod obişnuit, scris de mânăsau
la maşinăprin care o anumităpersoană- expeditorul - face anumite
1
V. M. Ciobanu, Tratat II, p. 173-174.
2
E. Mihuleac, Op. cit., p. 195.
 241

comunicări altei persoane - destinatarul - transmis prin intermediul poştei

sau al unei terţe persoane care este mandatarul expeditorului şi garantul
de afaceri al destinatarului.
Sunt considerate scrisori, nu numai scrisorile închise, ci şi cărţile
poştale şi cărţile ilustrate,m însănu şi aşa-zisele “scrisori deschise” sau
mesajele telefonice1.
Corespondenţa dintre persoane poate săconţinăuneori mărturisirea
extrajudiciarăa unor fapte probatorii, caz în care ea poate servi ca mijloc
de probăîn instanţă2.
Folosirea în justiţie a corespondenţei este legatăde conţinutul
confidenţial al scrisorii, luându-se în considerare protecţia legalăa
secretului corespondenţei consfinţităde Constituţie la art. 28, instanţa
fiind chematăsăaprecieze de la caz la caz caracterul confidenţial al
scrisorii.
Dreptul la probăcare poate rezulta din cuprinsul unei scrisori este
un drept de sine stătător, distinct de dreptul de proprietate asupra scrisorii,
ca un lucru mobil corporal, ca şi de dreptul de autor asupra conţinutului
intekectual al scrisorii.
Proprietatea asupra scrisorii aparţine destinatarului, cu toate
efectele juridice deduse din aceastănoţiune. Scrisoarea a fost
expediatăanimus donandi.
Atunci când scrisoarea semnatăde autorul ei cuprinde un act
unilateral sau o promisiune unilaterală, ea poate fi apreciatăca un înscris
sub semnăturăprivată. Atunci când scrisoarea este scrisăîn întregul ei de
către expeditor ea satisface exigenţele art. 1189 C. civ., chiar
dacăobligfaţia de a plăti o sumăde bani sau de a preda o cantitate de
bunuri fungibile, nu este înscrisăcorespunzător cerinţei “bun şi aprobat”.
Scrisorile pot fi considerate ca înscrisuri sub semnăturăprivatăşi
atunci când din ele reiese încheierea unei convenţii sinalagmatice, dacăse
înfăţişeazăambele scrisori pe care părţile şi le-au adresat reciproc.
Formalitatea dublului exemplar prevăzutăde lege pentru cazul încheierii
contractului sinalagmatic printr-un singur înscris, nu se referăşi nu se
poate aplica în cazul în care contractul se încheie prin schimbul a
douăscrisori. În aceste cazuri scopul urmărit prin cerinţa dublului
exemplar este satisfăcut prin prezentarea şi punerea laolaltăa celor
douăscrisori, semnate fiecare de partea care se obligă.
Poate fi consideratăca îndestulătoare chiar şi prezentarea numai a
uneia dintre cele douăscrisori, dacăaceasta cuprinde acceptarea unei
oferte făcute prin cealaltăscrisoare şi se referăla condiţiile acesteia în aşa
fel încât reiese în mod lămurit acordul de voinţăal părţilor.
Atunci când scrisul sau semnătura nu sunt recunoscute de autorul
scrisorii, ele vor fi verificate în justiţie ca orice înscris sub
1
A. Iona[cu, Op. cit.,, p. 145.
2
A se vedea `n acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 320.
 242

semnăturăprivată. O scrisoare nesemnatăpoate fi reţinutăca un început de

dovadăscrisţ, dacăsunt îndeplinite condiţiile art. 1179 C. civ.
§. 5. Telegramele
Telegramele sunt asimilate înscrisurilor sub
semnăturăprivatădacăîndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt semnate de persoana arătatăca expeditor;
- sunt semnate de o altăpersoanădecât expeditorul, dar se
probeazăcăoriginalul a fost predat oficiului telegrafic sau trimis spre
predare de către exepeditor1.
Prin telegramăse înţelege copia unei declaraţii de
voinţţăpredatăunui oficiu poştal, sub formăscrisă, al cărei cuprins este
transmis prin mijloace mecanice la oficiul de destinaţie şi remis
destinatarului. Telegrama este un înscris al cărui specific constăîn faptul
că’ destinatarul ei nu primeşte înscrisul original care emanăde la
expeditor, ci o copie certificatăde funcţionar, căruia i se trimite prin
semne conţinutul, de către un alt funcţionar care a primit originalul şi a
făcut operaţia de transmitere2.
Ca mijloc de probătelegrama este prevăzutăde Codul comercial,
care în art. 47 prevede că: “telegrama face probă, ca şi actul sub
semnătur’ privatăcând originalul este subscris de însăşi persoana
arătatăîntr-însa ca trimiţătorul ei”.
§. 6. Registrele şi hârtiile casnice
Sunt înscrisuri care, în literarura de specialitate s-a apreciat cănu
constituie o probăpreconstituită3 şi cuprind însemnări pe care persoanele
le fac în legăturăcu activitatea lor curentă, care se pot referi şi la fapte
juridice, cum ar fi: plata unei datorii, împrumutul etc.4.
Prin registre şi hârtii casnice se înţeleg: condici, caiete, carnete, cu
număr de foi legate împreunăsau pur şi simplu foi volante pe care o
persoanăare obiceiul de a menţiona acte şi fapte juridice care o
interesează, în scopul de a le păstra amintirea5,
Registrele şi hârtiile casnice prezintăurmătoarele caractere: ţinerea
lor este facultativă; menţiunile făcute pe ele pot fi scrise de cel care le ţine
sau de o altăpersoanădesemnatăanume de acesta; menţiunile pot fi datate
sau nedatate şi spre deosebire de registrele comerciale nu existăreguli de
ţinere a lor, iar alterările ce li se aduc nu antreneazănici un fel de
răspundere.
În anumite cazuri, hârtiilor, cărţilor şi registrelor casnice li se
acordăde lege o anumităputere probatorie, în celelalte cazuri forţa lor
probatorie este redusă. Ele nu fac credinţăîn favoarea celui care le ţine,
nici pentru a dovedi liberarea sa de o obligaţie, nici pentru a dovedi un
1
V. M. Ciobanu, Tratat II, p. 177.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 320.
3
V. M. Ciobanu, Tratat II, p. 173.
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 358.
5
A. Iona[cu, Op. cit., p., 154.
 243

drept împotriva altuia, întrucât nimeni nu-şi poate crea singur dovezi în
favoarea sa şi împotriva altora.
Dacăcealaltăparte aflatăîn litigiu se referăla aceste registre şi hârtii
ele pot fi folosite în proces, instanţa putând săle reţinăca mijloace de
dovadă, puterea lor doveditoare urmând săfie stabilităîn funcţie de
încrederea pe care acestea i-o pot inspira.
Potrivit dispoziţiilor art. 1185 C. civ. registrele şi hârtiile casnice
pot fi folosite ca probăîmpotriva celui care le-a şinut în următoarele
cazuri:
- când în ele sunt cuprinse date asupra primirii unei plăţi de
stingere a unei obligaţii;
- când conţin menţiunea expresăcăînsemnările au fost făcute în
scopul de a ţine loc de titlu în folosul creditorului, deci când
constatănaşterea unei creanţe în folosul unui terţ.
Constituind mărturisiri extrajudiciare, menţiunile cxasnice, nu pot
fi împărţite în conţinutul lor de către cel care îşi sprijinăpretenţiile pe
aceste însemnări. Atât debitorul cât şi creditorul, în măsura în care au
reuşit săşi le însuşească, chiar fărăconsimţământul celui care le-a ţinut, le
pot folosi ca mijloace de probă.
§. 7. Telexurile şi faxurile. Înregistrările electronice
În condiţiile evoluţiei ştiinţei în special în materie comercialăse
folosesc pe scarălargăteleimprimatoarele (telexuri şi telefazuri), care
reproduc şi transmit la distanţăcuvinte şi imagini. Ele fac posibilăo
comunicare rapidăşi de regulădirectăîntre cei interesaţi, răspunzând astfel
imperativului celerităţii în afaceri.
Principala trăsăturăcaracteristicăcare diferenţiazătelexul de
telegramăconferindu-i superioritate tehnicţ, constăîn faptul căprin telex se
realizeazăo trasmitere telegraficădirectăa mesajului de către expeditor la
destinatar şi pe care destinatarul o recepţioneazăsub formăde înscris
dactilografiat cu înregistrarea concomitentăşi pe “coala de control” a
expeditorului.ăÎn acest mod expeditorul nu mai este nevoit ca în cazul
telegramei săse prezinte la oficiul telegrafic pentru a depune mesajul său
1n formăscrisăîn vederea trasmiterii, ci în calitatea sa de corespondent
telegrafic-telex îşi realizeazădirect şi nemijlocit transmiterea mesajului la
destinatarul dorit, care în mod necesar trebuie săaibăşi el calitatea de
corespondent telex.
Potrivit prevederilor Codului civil, un telex sau un fax (în sensul de
comunicare scrisă, transmisădestinatarului) nu constituie un înscris sub
semnăturăprivată, pentru motivul cănu poartăsemnătura originalăa
emitentului,. Acestea pot fi folosite în condiţiile art. 1197 alin. 2 şi art.
1203 C.civ., ca început de probăscrisăsau prezumţie.
 244

Instrucţiile privind exploatarea reţelei telegrafice telex1, definesc

telexul ca un serviciu telegrafic care oferăabonaţilor posibilitatea
săcomunice direct între ei sua prin intermediul postului telex de la oficiul
poştal, folosind alfabetul telegrafic internaţional. Pentru identificarea
postului telex, fiecare teleimprimator este prevăzut cu un dispozitiv de
transmitere automatăa unor combinaţii de litere şi cifre denumite
“indicativi de apel”.
În cazul comunicării prin telex, care este un mijloc de comunicare
de documentare prin cablu telefonic, certitudinea persoanei emitentului, a
transmiterii sau primirii documentului, ca şi a corectitudinii lui, este
asiguratăprin “raportul de transmisiune” şi prin “raportul de confirmare”.
Comunicările prin telex se înregistreazăîntr-o evidenţă,
stabilindu-se în practicăcăo copie a unui telex prezentatăîn instanţa
arbitralăde emitent, nu face, prin ea însăşi, dovada transmiterii acestuia,
dacăse constatăcănu este menţionat în registrul de evidenţăţinut la zi al
telexurilor primite de către destinatar2.
În actualul sistem al economiei de piaţă, înregistrările electronice
au devenit uzuale nu numai în contabilitate sau în alte activităţi ale
societăţilor comerciale, dar şi în sistemul bancar, unde o serie de operaţii
cu viramente, compensaţii şi altele se fac fărăa se recurge la înscrisuri. S-
a ajuns la “dematerializarea” unor titluri prin înlocuirea suportului-hârtie
cu înregistrările electronice.
Suportul electronic nu se încadreazăîn categoria î1nscrisurilor subv
semnăturăprivată, chiar atunci când informaţiile stocate sunt tranpuse,
prin imprimantă, pe hârtie. Un astfel de înscris nu este preconstituit şi
poartăsemnătura originalăa celui care s-a obligat. Ca urmare “documentul
informatic” poate fi considerat într-o opinie, ca început de probăscrisăsau
ca prezumţie. Într-o altăopinie, se considerăcăînregistrarea
electronicăpoate fi asimilatăcu copiile neoficiale, lipsite însăde putere
doveditoare. Potrivit acestor opinii rezultăcă“documentele informatice”
par a nu putea fi folosite ca probe independente, ci numai în coroborare
cu alte mijloace de probă, inclsiv în completarea unui început de
dovadăscrisăsau dacăprezentarea originalului nu este posibilă.
Codul de prodcedurăcivilănu oferăun cadru legal, satisfăcător
pentru noile mijloace de probă. Jurisprudenţa este săracă. Pus în faţa unor
asemenea mijloace de probă, judecătorul trebuie săle aprecieze cu mult
prudenţă, ţinând seama căele nu sunt la adăpost de fraudăşi trucaj, căpot
fi uşor contrafăcute.

1
Legea nr. 74 din 12 iulie 1996, privind telecomunica]iile, publicat\ `n Monitorul
Oficial al Rom|niei nr. 156 din 22 iulie 1996, [i instruc]iunile privind exploatarea
re]elei telegrafice telex, aprobate prin Ordinul nr. 1248 din 20 iulie 1978, publicat
`n bro[ur\, Bucure[ti, Oficiul de informare documemntar\ pentru transporturi [i
telecomunica]ii, 1978.
2
O C\p\]|n\, Practica arbitrar\ referitoare la comunic\rile prin telex `n raporturile
de comer] exterior, `n informa]ii de comer] exterior, supliment 4/38, aprilie 1979.
 245

Chiar dacăunele mijloace de probănoi nu întrunesc caracterele

î1nscrisurilor, nu însemanăînsăcăraportul juridic nu este valabil şi cănu ar
putea fi dovedit cu alte probe sau în coroborare cu mijloacele noi de
dovadă.
În materie comercială, valoarea probatorie a noilor mijloace de
dovadăva fi apreciatăliber de către judecător, având în vedere principiile
generale în materie şi ţinând cont de caracteristicile noilor mijloace
tehnice, cu rezerva de a nu se încălca dispoziţiile prohibitive de ordine
publică.
§. 8. Titlurile de credit
Titlul de credit este un înscris constatator de creanţe comerciale,
care amânăîn timp plata datoriei şi care poate circula uşor, fiind
negociabil.
Creanţa constatatăprin titlu de credit este realizatădupăo
anumităperioadăde timp, la un termen pânăla împlinirea căruia i se
acordădebitorului un credit pe toatădurata de timp cât creanţa nu este
exigibilă.
Alături de circulaţia mărfurilor 1n materie comercială, existăşi o
circulaţie a acestor titluri de credit reprezentând acele m’rfuri, de aşa
naturăîncât transmiterea titlului înseamnătransmiterea dreptului de
dispoziţie asupra mărfii prevăzute în acel titlu.
Necesitatea de a creşte securitatea purtătorului titlului, şi prin
aceasta securitatea creditului, precum şi de a facilita circulaţia acestor
titluri care devin negociabile, cu mare uşurinţă, determinăunele
caracteristici ale titlurilor de credit comercizle şi fac ca acestea săse
deosebeascăde titlurile de credit din dreptul civil, care în general sunt un
mijloc de probăşi sunt incompatibile cu cerinţele comerţului. Titlurile de
credit în materie comercialăau ca principalăcaracteristicăfaptul căele nu
poit exista decât sub formăscrisă, forma scrisăfiind de esenţa acestor
titluri.
Înscrisul este în materia titlurilor de credit constitutiv de drepturi
prin el însuşi, spre deosebire de dreptul comun, unde înscrisul este numai
un instrjment probator. Dreptul exprimat în titlul de credit nu
existăfărăacest înscris, înceteazăodatăcu prescrierea titlului şi nu poate fi
transmis fărăa se transmite înscrisul.
De asemenea, titlul de credit nu poate fi realizat decât de persoana
care are posesia titlului pe care el prezintăspre plată. Ca urmare, înscrisul
are o valoare cu totul deosebită, pentru naşterea, existenţa, circulaţia şi
exercitarea drepturilor ce rezultădin el, dreptul fiind încorporat în titlu.
Întinderea drepturilor şi obligaţiilor rezultând din titlul comercial
este determinatăşi existănumai 1n măsura specificatăprin menţiunile de pe
înscris, ceea ce conferăacestor titluri un caracter literar, ca o consecinţăa
formalismului extrem, ce le caracterizează. Urmare acestui caracter titlul
de creanţăasigurăposesorului titlului un drept de o deosebităcertitudine.
 246

În dreptul comun, prin cesiune nu sepot acorda noului titular decât

drepturile pe care le avcea cedentul, în materia titlurilor de credit însă,
fiecare nou posesor al titlului are un drept nou, originar şi nu i se pot
opune excepţiile ce puteau fi opuse precedentului titular.
Dupăcirculaţia lor, titlurile de credit pot fi împărţite în următoarele
categorii:
- titlul de credit nominativ, care cuprinde numele unei persoane
determinate, ca titularăa drepturilor ce rezultădin cuprinsul înscrisului
respectiv. Posesiunea titlului îndeplineşte numai funcţia de legitimare a
posesorului care are faţăde emitent un drept propriu. Titlul nominativ se
transmite pe calea cesiunii care se face prin înscrierea unei menţiuni în
acest scop pe titlu şi prin tradiţia titlului necesar noului titular pentru
exercitarea dreptului;
- titlul de credit la ordin, care cuprinde drepturi literale şi
autonome, ce nu pot fi executate decât de către o persoanădeterminatăşi
anume: de către beneficiarul iniţial sau de către acela căruia titlul i-a
fost transmis prin jir. Ca regulăaceste titluri conţin clauza la ordin sau o
clauzăsimilară;
- titlul de credit la purtător prin care obligaţia este asumatăcătre o
persoanănedeterminată, şi anume către posesorul titlului, iar
transmiterea titlui se face prin simpla transmitere a înscrisului.
Încorporarea dreptului în titlul la purtător este aşa de perfectă1ncât titlul
este considerat ca un adevărat bun mobil, iar circulaţia şi dreptul de
dispoziţie asupra lui sunt supuse normelor privitoare la lucrurile nobile.
Capitolul IV
ADMINISTRAREA PROBEI PRIN ÎNSCRISURI
Sectiunea I
Potrivit art. 112 şi 116 C. proc.civ., părţile vor anexa la cererea de
chemare în judecată, întâmpinarea ori cererea reconvenţionalăsau cel mai
târziu la prima zi de înfăţişare, copii certificate de pe înscrisurile folosite
ca mijloace de probă1.
Potrivit unei opinii din literatura de specialitate2, cuvântul incident
are douăînţelesuri:
a. în sens larg (lato sensu), incident înseamnă quiquid incidit in
litem, adicătoate evenimentele care vin săîntrerupămersul regulat, normal
al unei instanţe;
b. în sensul restrâns, diferitele cereri ce se fac în cursul unui proces
deja început. Acelaşi autor considera căincidentele referitoare la probe
sunt: interogatoriul părţilor, verificarea de scripte, cercetarea prin martori,
1
Pentru o analiz\ mai ampl\ privind propunerea, administrtarea probelor prin
`nscrisuri, `n procesul civil [i incidentelke ce pot s\ apar\ `n cursul judec\]ii: V.M.
Ciobanu, Tratat II, p. 163 [i urm.; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria general\, p.
349 [i urm.; G. Boroi, D. R\descu, Op. cit., p. 281-303; A. Hilsenrad, I. Stoenescu,
Op. cit, p. 200-206; F. M\gureanu, Op. cit., p. 2450246.
2
G. Tocileanu, Curs de procedur\ civil\, Partea a III-a, Editura Tipografiei
“Gutenberg”, Bucure[ti, 1983, p. 421-423.
 247

cercetarea la faţa locului, expertiza “jurământul decisoriu, jurământul

supletoriu” etc.
 248

§. 1. Propunerea probei prin înscrisuri

Înscrisurile oferăgaranţii de sinceritate şi obiectivitate, fiind
redactate înainte de apariţia neînţelegerii dintre părţi şi de aceea ele sunt
preferabile pentru soluţionarea litigiului, sunt uşor de păstrat şi
nealterabile, în conţinut, o datăcu trecerea timpului1.
Proba prin înscrisuri este propusăde părţi, care au obligaţia săle
ataşeze la actele procedurale ce le depun la instanţa care va soluţiona
pricina. Reclamantul, o datăcu cererea de chemare în judecată, este
obligat sădepunăcopii certificate de el, ale înscrisurilor pe care doreşte
săle folosească, în atâtea exemplare câte părţi cu interese contarre sunt şi
în plus un exemplar pentru instanţă. Potrivit art. 112 C. proc.civ., se poate
depune şi numai o parte din înscris (extras), urmând ca instanţa
sădispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregul său2. De asemenea,
părţile nu sunt obligate sădepunăla dosarul cauzei înscrisurile
originale,însăsunt datoare săle aibăasupra lor sau săle depunăla grefa
instanţei pentru eventuale confruntări3. În cazul în care se impune
verificarea de scripte, sau este necesarăexpertiza, din dispoziţia instanţei,
înscrisul se depune la grefa instanţei.
În situaţia în care partea obligatăde instanţăsădepunăînscrisul nu-l
depune, ori refuzăsărăspundăla interogatoriu ce i se ia pentru dovedirea
deţinerii sau existenţei înscrisului, ori când partea respectivăa distrus sau
a ascuns înscrisul, se va putea considera căse face dovada celor susţinute
de partea adversă4. În aceste cazuri, în baza principiului liberei aprecieri a
probelor, potrivit convingerii intime a judecătorului prezumţia
menţionatămai sus rămâne la aprecierea acestuia5.
Neprezentarea înscrisului original în şedinţăsau nedepunerea
înscrisului la grefa instanţei, poate fi sancţionatăşi cu înlăturarea copiei
prezentate ca mijloc de dovadă. Înainte de a hotărî înlăturarea copiei,
instanţa va da părţii un termen pânăla care săprezinte originalul şi în cazul
în care refuză, se va dispune sancţiunea6.
Dacăînscrisurile sunt realizate în limbăstrăină, sau cu litere vechi,
se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.
Potrivit art. 116 C. civ., pârâtul este obligat sădepunăşi el o datăcu
întâmpinarea, copii de pe înscrisurile de care înţelege săse
foloseascăpentru a-şi susţine apărările sau pretenţiile, în atâtea exemplare
câţi reclamanţi sunt şi în plus un exemplar pentru instanţă.
1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit.,, p. 349-363; C. M. Ciobanu, Op.cit.,; p. 266-
273;G. Boroi, D. R\descu, Op.cit.,, p. 270-278; A. Iona[cu, Op.cit.,, p. 97-169; E.
Mihuleac, Op.cit., p. 155-215.
2
V. Negru, D. Radu, Op.cit.,, p. 153.
3
T.S., col.civ.dec.nr. 447/1954, C. D. vol.I, 1952-1954, p. 378.
4
A. Hilsendrad, I. Stoenescu, Op.cit.,, p. 20; E. Mihuleac, Op. cit., p. 206.
5
C.S.J. sec.contencios administrativ dec.nr. 496/1993, `n Jurispruden]a C.S.J, Set
nr.5/1994, p. 15, A. 155, T.M. Bucure[ti, sec. IV, civ.dec.nr. 14/1992, `n I. Mihu]\,
C.P.J.C. pe anul 1992, Editura “{ansa”, Bucure[ti, 1993, p. 239.
6
A. Iona[cu, Op. cit., p. 63.
 249

Dacămai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, sau un

reclamant stăîn judecatăîn mai multe calităţi juridice, pentru aceste părţi
se va depune o singurăcopie. Dacăpârâtul are de ridicat pretenţii
împotriva reclamantului său şi doreşte săfacăcerere reconvenţională,
trebuie săataşeze, la cerere, copii de pe înscrisurile de care doreşte săse
foloseascăpentru a face dovada celor afimate.
Ambele părţi din proces propune probe prin înscrisuri, dacănu au
fost propuse în condiţiile de mai jos, cel mai târziu, la prima zi de
înfăţişare. Ca şi în cazul celorlalte condiţii de mai sus, părţile decad din
dreptul de a mai propune probe, cu excepţia cazurilor de la artl 138 C.
proc.civ., respectiv, când nevoia dovezii a rezultat din dezbateri şi partea
nu a putut s-o prevadă, când administrarea dovezii nu pricinuieşte
amânarea judecăţii, ori când dovada nu a fost cerutăîn temeiul prevăzut
de lege, datorităneştiinţei ori lipsei de pregătire a părţii. Hotărârea nu se
poate baza însăpe înscrisuri depuse de parte, dupăînchiderea dezbaterilor1.
Părţile pot prin convenţia lor sălărgeascăcâmpul admisibilităţii
probelor, dacănu contravin unor dispoziţii imperative ale legii.
Convenţiile prin care părţile restrâng câmpul probaţiunii sunt nevalabile,
deoarece potrivit prevederilor art. 129 alin. 2 C. proc. civ., judecătorul în
exercitarea rolului lui activ, poate ordona orice dovezi utile cauzei, părţile
neputând săse opunăacestora, nici separat şi nici prin convenţia lor2.
Dacăpărţile nu au propus înscrisurile necesare, instanţa, în baza
rolului său activ, este datoare săstăruie, prin toate mijloacele legale,
pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşealăîn
cunoaşterea faptelor, scop în care va putea ordona dovezile pe care le
găseşte de cuviinţă, chiar dacăpărţile se împotrivesc (art. 129 C. proc.
civ.). Rolul activ al instanţei se manifestăşi prin a analiza şi interpreta
corect înscrisurile adminsitraţiei şi a le completa cu altele noi, pentru a
stabili, fărădubii, dacăeste justificatăpretenţia reclamantului3.
Sectiunea a II-a
§. 1. Situaţii în care înscrisurile se aflăla o altăpersoană
Art. 172-176 C. proc.civ., reglementeazăsituaţiile în care
înscrisurile nu se găsesc la persoana care doreşte săse foloseascăde ele4.
Pot exista următoarele situaţii:
- înscrisurile se aflăîn posesia sau păstrarea părţii potrivnice din
proces;
- înscrisurile se găsesc la o terţăpersoană;
- înscrisurile se găsesc la o autoritate.

1
I. Mihu]\, Culegere de practic\ judiciar\ civil\ pe anul 1990, Editura “{ansa”,
Bucure[ti, 1992, p. 128.
2
S. Deleanu, Probele `n dreptul comercial, Revista de drept comercial,
nr.2/1992, p. 41.
3
T.M. Bucure[ti, sec.Iv, civ.dec.nr. 14/1992, `n I. Mihu]\, C.P.J.C. pe anul 1992,
Editura “{ansa”, Bucure[ti, 1993, p. 239.
4
I. Stoenesacu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 359-360.
 250

1.1. Înscrisul se aflăîn posesia sau păstrarea părţii potrivinice din

proces
Dacăpartea din proces care invocăînscrisul dovedeşte căacesta se
găseşte la partea potrivnicădin proces, instanţa va dispune ca partea, la
care se aflăînscrisul, să-l prezinte. Dacăpartea refuzăsăînfăţişeze înscrisul,
î1 ascunde sau îl distruge, instanţa poate aprecia căsunt dovedite
pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea acelui înscris. Este vorba de o
prezumţie pe care instanţa poate săo tragădin refuzul părţii de a prezenta
înscrisul, mai ales în acele situaţii în care nu se pot administra şi alte
probe cu privire la raporturile dintre părţi1.
Instanţa va respinge cererea de înfăţişare a înscrisului, total sau în
parte, în cazurile în care:
- cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni cu totul persoanale;
- când înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra
secretul;
- când înfăţişarea ar atrage urmărirea penalăîmpotriva părţii sau
a unei alte persoane, ori ar expune-o dispreţului public (art. 173 C.
proc.civ.).
Dacăs-a făcut dovada deţinerii înscrisului şi nu existămotive pentru
respingerea cererii de înfăţişare a acestuia, partea potrivnicăeste
obligatăsăînfăţişeze înscrisul2.
1.2. Înscrisul se găseşte la o terţăpersoană
În aceastăsituaţie, persoanei, care este străinăde proces, i se va
pune în vedere săprezinte înscrisul, sub sancţiunea plăţii de daune
cominatorii pentru fiecare zi de întârziere3.
Dupăînfăţişarea înscrisului de către terţa persoană, cuantumul
despăgubirilor va fi redus de instanţă, la cererea terţei persoane, la
valoarea prejudiciului cauzat părţii care a cerut înfăţişarea înscrisului, în
caz contrar partea rspectivăar realiza o îmbogăţire fărăjust temei4.
Partea care a solicitat înscrisul va fi obligatăsăsuporte cheltuielile
ocazionale de prezentarea înscrisului în proces, cuantumul sumei datorate
fiind stabilit de instanţă, care se pronunţăprintr-o încheiere
irevocabilă(art. 175 alin. 2 C. proc.civ.).
Terţul va fi îndreptăţit sărefuze înfăţişarea înscrisului în cazurile
prevăzute de art. 173 C. proc.civ.
Aceste prevederi se aplicăpersoanelor fizice şi juridice.
Dacăînscrisul este deţinut de o persoanăjuridică, va fi citat ca martor
organul de conducere al persoanei respectiv.
1.3. Înscrisul se găseşte la o autoritate

1
I. Stoenesacu, S. Zilberstein, Teoria general\, p. 360; V. M. Ciobanu, Op.cit.,, p.
271.
2
V. Negru, D. Radu, Op. cit., p. 154; A. Iona[cu, Op. cit., p. 163-164.
3
G. Boroi, D. R\descu, Op. cit., p. 277, E. Mihuleac, Op. cit., p. 206.
4
A. Iona[cu, Op. cit., p. 164.
 251

În vederea prezentării şi examinării înscrisului, instanţa va cere

autorităţii respective sătrimităînscrisul, la termenul fixat (art. 175 alin.1
C. proc.civ.).
Prin autoritate se înţelege orice instituţie, persoanăjuridicăde drept
public. Conducătorii acestora, ori reprezentanţii lor, pot fi citaţi ca martori
în proces şi săli se punăîn vedere săprezinte înscrisurile pe care
autoritatea respectivăle deşine, pentru a fi cercetate în instanţă,
contribuind astfel la soluţionarea pricinii dedusăjudecăţii.
Instanţa poate săcearăîn scris acestor autorităţi săînfăţişeze
înscrisurile utile cauzei, fărăsăciteze pe conducătorul lor ca martor în
proces.
Potrivit art. 176 C. proc.civ., instanţa nu va putea cere trimiterea
cărţilor funciare şi a planurilor, a registrelor autorităţilor, precum şi a a
înscrisurilor originale, depuse la instanţele sau la birorurile notarilor
publici. Cercetarea acestor înscrisuri se va face cu citarea părţilor pentru a
se asigura principiul dreptului de apărare şi al contradictorialităţii, de
către întregul complet de judecată. În acest fel se asigurănemijlocirea şi
continuitatea.
Înscrisurile depuse de părţi şi necontestate de ele, potrivit legii, vor
fi avute în vedere la pronunţarea hotărârii.
Sectiunea a III-a
§. 1. Cercetarea înscrisurilor în şedinţa de judecată
Dupăce înscrisurile au fost depuse la instanţă, cercetarea lor se face
în şedinţăpublică, în faţa completului de judecată. Astfel, s-a apreciat
cănu este legalăsoluţia instanţei de respingere a cererii de audiere a
martorilor pe motiv căaceştia fuseserăaudiaţi la parchet, pentru dovedirea
falsului înscrisului doveditor, instanţa civilăfiind datoare săaudiezxe ea
însăşi martorii cu privire la înscrisurile invocate de părţi ca mijloace de
dovadă, neputându-se sprijini pe declaraţiile date în procesul penal.
Prin modificările aduse de Decretul nr. 38/1959, administrarea
dovezilor nu se mai poate face prin delegarea unui singur judecător, întreg
completul de judecatăfiind obligat săparticipe la administrări de probe1. În
cazurile în care însă, judecata se face de un singur judecător în faţa
acestuia se vor administra şi probele.
Excepţie de la regula căprobele se administreazăîn cursul
procesului şi de către instanţa care judecăpricina, constituie asigurarea
dovezilor în cazuri şi pentru împrejurări speciale.
1.1. Asigurarea dovezilor
Sunt situaţii 1n care partea care solicităasigurarea probei are interes
săprevinădispariţia unui mijloc de probăce îi este folositor pentru dovada
unei pretenţii.

1
I. Stoenesacu, S. Zilberstein, Op. cit., p. 349; ~n materia procedurii arbitrare art.
358 C. proc. civ., prevede c\ tribunalul arbitral “poate dispune ca administrarea
probelor s\ fie efectuat\ `n fa]a unui arbitru din compunerea tribunalului arbitral”.
 252

Potrivit art. 235 alin. 1 C. proc. civ., “Oricine are interes săconstate
de urgenţămărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri
mişcătoare sau nemişcătoare, sau sădobândeascărecunoaşterea unui
înscris, ori un fapt ori a unui drept, va putea cere administrarea acestor
dovezi dacăeste primejdie ca ele sădisparăsau săfie greu de administrat în
viitor”. Aşa de exemplu, dacăo construcţie trebuie demolatăşi este
necesar săse constate starea acesteia, se va putea cere instanţei săconstate
şi sămenţioneze starea imobilului pentru ca ulterior, când se va dori săfie
administratăaceastăprobă, sănu fie greu sau imposibil de administrat, ori
dacăse impune efectuarea de reparaţii grabnice şi trebuie săse constate
starea imobilului înainte de efectuarea reparaţiilor.
În astfel de cazuri este necesar deci, săse constate faptele ori
1mprejurările, care mai târziu ar putea săserveascădrept temei pentru
introducerea unei acţiuni sau pentru apărarea împotriva acesteia.
Prin asigurarea dovezilor înţelegem deci, mijlocul prin care se
constatăsau se fixeazăfaptele pe baza cărora instanţa va putea
săfacădeducţii în viitor cu privire la raporturile litigioase dintre părţi şi la
drepturile acestora î1n cazul în care probele pot sădispunăsau săfie greu
de administrat în viitor1.
Partea care dporeşte săsolicite aceastăprocedură, trebuie săjustifice
un interes grabnic pentru constatarea şi fixarea acestora, determinat de
dificultăţile care ar putea interveni în administrarea lor sau de pericolul
dispariţiei.
Cu încuviinţarea părţii adverse, asigurarea poate fi cerutăşi atunci
când nu existăpericol de dispariţie a probei (art. 235 alin.2 C. proc. civ.)..
Interesul grabnic al constatării probei este lăsat la aprecierea
instanţei, care va stabili în funcţie de împrejurări2.
Cererea pentru asigurarea dovezilor se poate face înainte de
declanşarea procesului, pe cale principalăori dupăînceperea procesului,
dacăapare ulterior pericolului de dispariţie a mijlocului de probă.
Competentăsăsoluţioneze cererea privind asigurarea dovezii,
dacăeste cerutăînainte de declanşarea procesului, este instanţa înm
circumscripţia căreia se aflăproba, iar când cererea este făcutăîn cursul
judecăţii, competentăeste instanţa investităcu soluţionarea acţiunii
principale. În literatura de specialitate3, s-a apreciat căasigurarea
dovezilor pe cale principalătrebuie făcutăde judecătorie şi în cazurile în
care cererea asupra pretenţiei dedusăjudecăţii ar fi de competenţa, în
primăinstanţăa tribunalului, art. 236 alin 1 teza 1, C. proc.civ.
reprezentând o normăspecialăîn materie de competenţă.
Cererea se judecăîn camera de consiliu, cu sau fărăcitarea părţilor,
instanţa pronunţându-se printr-o încheiere. Dacăasigurarea s-a cerut pe
1
E. Mihuleac, Op. cit., p. 148.
2
T. M. Bucure[ti, sec.IV, civ.dec.nr. 1358/1990, `n I. Mihu]\, Culegere de practic\
judiciar\, pe anul 1990, Editura “{ansa”, Bucure[ti, 1992, p. 129.
3
G. Boroi, D. R\descu, Op. cit., p. 234.
 253

cale principală, încheierea este supusăapelului în cinci zile de la

pronunţare dacăpărţile au fost citate şi de la comunicare dacăpărţile nu au
fost citate. În cazul în care asigurarea a fost făcutăpe cale accesorie,
încheierea poate fi atacatăcu apel, o datăcu hotărârea asupra fondului.
Probele ce au fost conservate prin procedura asigurării dovezilor
pot fi folosite şi de partea care nua cerut asigurarea lor.
În cursul judecăţii, aceste probe au aceeaşi valoare ca şi probele
administrate direct în faţa instanbţei, putând săfie combătute prin alte
mijloace de dovadă.
În practicăs-a decis cădispoziţiile legale referitoare la asigurarea
dovezilor nu pot fi ca temei de drept pentru a se constata starea sănătăţii
unei persoane ca urmare a unui accident, deoarece o atare situaţie poate fi
constatatăde Institutul de medicinălegalăprin raport medico-legal, iar cât
priveşte săvârşirea accidentului şi stabilirea vinovăţiei, se constatăde către
organele de cercetare penală1.
În cererile de asigurare a dovezilor, instanţa se va limita numai la
aprecierea admisibilităţii, pertinenţei şi concludenţei probei, a cărei
conservare se cere. Neexaminarea concludenţei probei face excepţie,
atunci când existăprimejdie ca proba săse piardăprin întârziere.
În soluţionarea cererii, instanşa trebuie săse limiteze numai la
conţinutul cererii de asigurare a dovezii şi săevite prejudecarea fondului.
Dacăprin procedura asigurării dovezilor se cere constatarea unei
stări de fapt, instanţa va delega în acest scop un executor judecătoresc,
(art. 239 alin. 4 C. proc.civ.), constituind o derogare de la regula
căprocesele verbale încheiate de executorii judecătoreşti au caracter
autentic şi fac dovada pânăla înscrierea în fals, pentru faptele constatate
personal de agentul instrumentator.
Procedura de cercetare a înscrisurilor şi metodica acesteia este
diferitădupăcum înscrisul este autentic sau sub semnăturăprivată2.
1.2. Verificarea de scripte
Este reglementatăde art. 177-179 C. proc.civ., şi intervine în
cazurile în care se contestăun înscris sub semnăturăprivată.
În vederea administrării probei, instanţa va întreba părţile
dacărecunosc scrisul şi semnăturile de pe înscrisurile ca mijloc de probăşi
despre care se pretinde căemanăde la acestea. Dacăpartea căreia i se
opune proba răspunde afirmativ, instanţa va putea săconsidere căîntr-
adevăr înscrisul respectiv emanăde la acea parte, cu excepţia cazului în
care are îndoieli cu privire la sinceritatea recunoaşterii făcute3.
În cazurile în care una din părţi tăgăduieşte scrierea sau semnătura
de pe un înscris sub semnăturăprivată, ori când moştenitorii sau urmaşii
1
T. M. Bucure[ti, sec.IV, civ.dec.nr. 419/1991, C.P.J.C. pe anul 1991, p. 175-176,
nr. 194.
2
V. M. Ciobanu, Tratat II, p. 185-186.
3
A. Iona[cu, Op. cit., p. 167-169, E. Mihuleac, Op. cit., p. 207-209, G. Boroi, D.
R\descu, Op. cit., p. 281-282.
 254

în drepturi ai celui de la care se pretinde căemanăscrisul pretind cănu

cunosc scrisul sau semnătura acestuia, potrivit art. 1177-1178 C.civ. şi
art. 177-178 C.proc.civ., instanţa de judecatăeste
obligatăsădispunăverificarea înscrisului respectiv.
Dispoziţiile menţionate se referănumai la înscrisurile sub
semnăturăprivată; însăs-a admis căverificarea de scripte este admisibilăşi
în cazul altor înscrisuri, registre, hârtii casnice, care emanăde la părţi sau
de la terţe persoane. În temeiul rolului ei activ, instanţa poate recurge la
procedura verificării de scripte şi din oficiu, chiar dacăî1nscrisul a fost
recunoscut de partea căreia i se opune, dacăse 1ndoieşte de sinceritatea
acelei părţi sau când are motive săaprecieze căpărţile doresc săobţinăo
hotărâre neîntemeiatăpe realitate.
Verificarea de scripte se poate face în faţa primei instanţe, dar şi în
faţa instanţei de recurs, atunci când sunt prezentate înscrisuri noi,
dacăînscrisul nou este contestat de partea adversă, în cazul în care pe baza
noilor înscrisuri, instanţa de recurs urmeaz’ săcaseze şi săjudece în fond
sau săconfirme hotărârea atacată1.
Verificarea de scripte se poate face prin douăprocedee:
a. prin obligarea aceluia căruia i se atribuie scrisul sau semnătura
de pe înscris, săscrie la dictarea preşedintelui completului de judecată,
iar în cazul nerecunoaşterii semnăturii, să-şi semneze numele în faţa
completului, apoi instanţa procedeazăla confruntarea celor douăscrisuri
sau semnături, pe baza comparaţiilor făcute urmând
săstabileascădacăscrisul sau semnătura provin de la persoana căreia i
se atribuie.
La baza însuşirii deprinderilor de scriere şi a executării scrisului,
stau o serie de legături nervoase produse în cortex, legături asociate cu
mişcările mâinii, care fiind transmise la instrumentul scriptual,
realizeazăsemnele grafice.
Caracterul de deprindere al scrierii nu exclude însăelementul de
conştiinţă, care în etapa primelor activităţi de scriere este foarte accentuat,
urmând ca în timp săse restrângă.
Fundamentul ştiinţific al identificării persoanei dupăscris, se aflăîn
facultatea scrisului de a fi individual, individualitate ce se exprimăprin
particularităţile caracteristicilor de ansamblu (generale) şi de detaliu
(particulare) ale realizării semnelor grafice.
Identitatea persoanei dupăscris este posibilăşi datorităproprietăţii
acestuia de a deveni stabil în timp. Prin stabilitatea scridsului se înţelege
faptul că, o datăinstaurate deprinderile de scriere ale unei persoane,
caracteristicile generale, majoritatea formelor scripturale rămân constante,
pânăla sfârşitul vieţii. Explicaţia ştiinţificăeste de ordin fiziologic, întrucât

1
Plenul T.S.dec.de `ndr. nr.11/1960, C. D. 1960, p. 17-19, pentru practica
anterioar\ modific\rii art. 312 C.proc.civ.
 255

deprinderea ca succesiune stereotipizatăa legăturilor temporare, constituie

un sistem ireversibil, dirijat în sens unic2.
Stabilitatea scrisului are însă, aşa cum am mai arătat, un caracter
relativ, în sensul că, din diferite motive, scrisul unei persoane poate
suferi, în timp, unele modificări care nu sunt î1nsăde esenţăa influenţa
posibilitatea identificării acestuia ca autor scriptural. Modificările nu se
confundăînsăcu variabilitatea scrisului datoratăcapacităţii scripturale a
unei persoane de a putea executa î1n mod intenţionat, voit, mai multe
variante de scriere.
Pot fi apreciate ca principale modificări ale stabilităţii scrisului:
- modificările survenite în timpul evoluţiei scrisului, în special
atunci când persoana practicăîn activitatea sa curentăscrierea (executarea
scrierii ca profesie), sau dimpotrivă, lipsa preocupărilor de scriere
influenţeazăîn mod direct stabilitatea scrisului;
- modificări datorate psihomatice a scriptorului, în sensul c’ are
influenţădirectăasupra scrierii orice afectare a stării fiziologice normale a
persoanei ce vizeazăprocesele nervoase sau mişcarea membrelor
superioare, văzut etc.
- modificări ca urmare a conducerii mâinii de către o altăpersoanăla
momentul la care a fost redactat scrisul de pe actul în litigiu;
- modificări determinate de starea de ebrietate la momentul scrierii
actului;
- modificări datorate unor stări de moment etc.
La efectuarea examinărilor grafice comparative între scrisul sau
semnătura de pe actul în litigiu şi probele de comparat prelevate de la
persoana care se pretinde căa realizat scrierea sau semnarea actului,
magistrul va avea în vedere caracteristicile generale şi individuale ale
scrisului sau semnăturii.
- caracteristicile generale:
0 caracteristici de limbaj (extragrafice), prin analiza conţinutului
textului în litigiu, caracteristici date de: nivelul general de cultură,
cunoştinţele într-o anumităspecialitate, stilul compunerii, al redactării, al
legăturilor logice ce stau la baza construcţiei textului, vocabularului
folosit de cel care a redactat textul actului, ortografia scrisului;
- caracteristici ale configuraţiei, cum ar fi: existenţa sau lipsa unor
margini în textul înscrisului, mărimea alineatelor, mărimea intervalelor
dintre rânduri, spaţiul existent între cuvinte, orientarea rândurilor în raport
cu linia orizontală a suportului, forma liniei rândului, aşezarea
topograficăa: semnăturii, datei, poziţia şi forma semnuilui de paginare,
poziţia şi modul de amplasare a titlului actului, modului de despărţire a
cuvintelor în silabe etc;

2
I. Ionescu, Expertiza criminsalistic\ a scrisului, Editura “Junimea”, Ia[i, 1973, p.
41.
 256

- caracteristici ale formei: gradul de evoluţie a semnelor grafice,

gradul de simplitate sau dimpotrivăcomplex al realizării grafismelor sau
semnăturii, claritatea în sensul căscrisul este citeţ (lizibil) sau nu,
semnătura este realizatădin literele ce compun numele sau prenumele, ori
din trăsături care nu reproduc conturul unor grafisme;
- caracteristici ale mişcării, cum ar fi: dimensiunea scrisului, gradul
de apăsare a instrjmentului scriptural asupra suportului pe care se
prelevăprobele de scris sau de semnătură, viteza scrierii, continuitatea
scrisului, prin gradul de legare a semnelor grafice;
- caracteristici individuale. Sunt deprinderi proprii ale unor
persoane manifestate în construcţia semnelor grafice ale scrierii sau
semnăturii;
- construcţia semnelor grafice sau arhitectonica acestora, numărul
elementelor constructive din care este format un semn grafic, forma
elementelor constructive, complexitatea mişcării de redactare a
construcţiei semnelor grafice sau ale semnăturilor, modul de începere şi
de finalizare a semnelor grafice, de începere şi finalizare a semnăturii
(parafa acesteia), dimensiunea semnelor grafice şi a elementelor lor
componente, modul de scriere a semnelor accesorii ale semnelor grafice
precum şi modul de scriere a unor menţiuni.
Verificarea de scripte se va realiza, de către magistrat, în şedinţa de
judecată, mai întâi printr-o examinare separată, pentru cercetarea şi
fixarea amănunţităa tututor caractetisticilor generale şi individuale ale
srisului sau semnăturii, urmărindu-se o evaluare cât mai completăşi
exactăa lor.
Cu ocazia acestei examinări se va stabili dacămodul în care scrisul
a fost realizat învedereazăo execuţie normală, naturalăa scrierii sau
semntării, dacăprezintăindicii ale unei modificări intenşionate (deghizare,
imitaţie, copiere etc.) sau fortuite datorităbolii, condiţiilor improprii de
scriere. La aceastăexaminare se va reţine ceea ce scrisul sau semnătura
are mai reprezentativ din punct de vedere al valorii de identificare.
Dupăexaminarea separată, judecătorul va efectua o examinare
comparativăîncepându-se cu compararea caracteristicelor generale, apoi
cu cele individuale.
Scopul şi rezultatul examinării comparative,. rezultădin aprecierea
asemănărilor şi deosebirilor existente între scrisul sau semnătura din actul
contestat şi cele de comparaţie. Examinarea comparativăse face prin
confruntarea caracteristicilor memorizate la examinarea separatăşi
urmărirea lor vizuală, concomitentăpe actul contestat şi pe scrisul sau
semnăturile model de comparaţie.
b. cel de-al doilea procedeu constăîn confruntarea scrierii sau a
semnăturii de pe înscrisul nerecunoscut cu scrierea sau semnătura de pe
alte înscrisuri ale aceleiaşi persoane, fie autentice, fie acte sub
semnăturăprivată, recunoscutăde parte.
 257

La acest procedeu se va apela în special pentru a compara înscrisuri

sau semnături de la persoane care au decedat ori care din diferite motive
nu mai pot săscrie sau săsemneze, ori de la terţe persoane cărora nu li se
pot preleva probe de scris sau de semnătură.
Dacăîn urma folosirii unuia dintre cele douăprocedee de verificare
sau a ambelor, instanţa nu este pe deplin lămurităşi nu-şi poate forma
convingerea cu privire la înscris, va numi un expert, obligând părţile
sădepunăla dosar şi alte înscrisuri care săpoatăfi folosite de expert pentru
efectuarea examinărilor comparative.
Potrivit art. 179 C. proc. civ. pot fi expres propuse ca acte pentru
comparat: înscrisurile autentice, înscrisurile private, netăgăduite de părţi,
partea din înscris netăgăduită, scrisul sau semnătura făcutăînaintea
instanţei. Înscrisurile care se depun pentru verificare vor fi semnate de
judecător, grefier şi părţi, aducându-se la cunoştinţa părţilor aceste
înscrisuri, în şedinţa de judecată.
Codul de procedurăcivilăfrancez se ocupa de aceste douăipoteze în
douătitluri diferite. Codul nostru de procedurăcivilă, fiind inspirat
dupăCodul Cantonului de Geneva, a contopit cele douăproceduri, într-o
singurăsecţiune.
Verificarea de scripte se putea face oe douăcăi: pe cale incidentală,
în cursul procesului şi pe cale principală, prin mijlocirea unui proces de
sine stătător. Procedura verificării de scripturi trecea prin douăfaze:
procedura preparatorie verificării şi procedura verificării propriu-zise.
Procedura preparatorie presupunea prezentarea în persoanăa părţii
care declarăcăactul este fals, sau cănu cunoaşte “scrierea ori
subscrierea”, căreia i se cerea săarate titlurile şi mijloacele prin care
susţine adevărul sau falsul actului şi săaducăscripturile care vor folosi la
comparaţie. “Nu se vor scuti de înfăţişarea în persoană, decât părţile
cari din cauza unei împiedicări bine cuvântate, vor fi în neputinţăca
săvinăla şedinţă”. Aceştia se putea înfăţişa prin câte un procurator, având
o procurăspecială. Dacăpartea care a propus actul nu se prezenta la
înfăţişare, actul era scos din proces.
Existau trei ipoteze în urma întrebării “prezindentului
adresatăpărţii care a produc actul”. Partea se prezenta dar nu voia
sărăspundă, actul era scos din proces. În cea de-a douăipoteză, partea
declarăcă“nu vrea săse slujeascăde acel act”, situaţie în care, de
asemenea, actul era scos din proces. Dacă, în a treia ipoteză, partea
declara cădoreşte săse foploseascăde act, urma întrebarea preşedintelui
completului de judecatăadresatăceleilalte şărţi, dacăaceasta stăruie în
declaraţia sa căactul este fals cănu-l recunoaşte, îl va cere săarate
mijloacele şi temeiurile pe care-şi sprijinădeclaraţia sa.
Pentru verificarea de scripte propriu-zisă, judecătorul avea la
îndemânămai multe mijloace: sărecurgăla titlu (adicăla proba literală), la
compararea scriptelor, la martori sau la experţi.
 258

Pentru efectuarea verificării, în cazul în care actele de comparaţie,

nu erau suficiente, “partea căreia i se atribuie scrisrea sau iscălirea, va
putea fi îndatoratăde către prezindemnt ca săscrie înaintea sa, sau sub
dictarea lui. Nevoinţa de a scrie, va putea, dupăcaz, sătragăcu sine
recunoaşterea actului defăimat”.
Comparaţiile erau făcute de însuşi judecător, apreciindu-se
că“legea nu îl obligăde fel sărecurgăla luminile experţilor, pentru
expertizele, în asemenea materie, sunt cu desăvârşire nesigure”, întrucât,
“scrierea aceluiaşi om variazădupăstarea lui sufleteascăsau boală,
dupăhârtia pe care scrie sau condeiul pe care îl întrebuinţează, ba
uneori însăşi scriitorul din diferite motive îşi altereazăscrisul sau
iscălitura”.
Pentru realizarea verificării se putea recurge şi la probăcu martori,
putând săfie admişi martori “pânăla orice valoare, nu numai pânăla 150
lei vechi”. Martorii erau întrebaţi numai asupra faptelor materiale,
dacă“au văzut pe acea persoanăscriind sau iscălind”, apreciindu-se
că“nu este permis săse dovedeascăprin martori convenţiunea în sine,
căci atunci ce uşor s-ar eluda admisibilitatea probei testimoniale din
codul civil”. Dacăse stabilea căactul este “adevărat”, făcea dovada
deplină, dar numai în limitele acelui proces, neavând aceeaşi putere
probantăca un act recunoscut de părţi.
În cazul în care partea care a susţinut falsul actului, reuşea să-l
dovedească, actul era scos din proces şi instanţa hotăra desfiinţarea lui
materialăsau reformarea lui, adicătribunalul îl pronunţa decăzut din orice
forţăprobatorie, “însciindu-se astfel, sfărâmarea pe marginea actului
pentru ca sănu mai poatăservi pe viitor”. Reformarea avea loc, spre
exemplu, la actele de stare civilă, care nu putea săfie distruse material.
1.3. Procedura falsului
Este reglementatăde art. 180-184 C. proc.civ. şi se foloseşte în
cazul înscrisurilor autentice.
În ceea ce priveşte înscrisul autentic, faptul căel provine de la
persoanele indicate în aceste înscrisuri, ca fiind autorii lui, este verificat şi
atestat de agentul instrumentar, în cadrul atribuţiilor ce-i revin potrivit
legii.
Menţiunile înscrisului autentic referitoare la faptele materiale
săvârşite de agentul instrumentar şi cele care se referăla faptele materiale
petrecute în faţa sa şi constatate personal, prin propriile simţuri, în
exerciţiul funcţiei lui şi în cadrul atribuţiilor de serviciu potrivit legii, se
bucurăde o mare putere doveditoare, neputând fi combătute decât prin
procedura înscrierii în fals1.
Fac dovada pânăla înscrierea în fals: semnăturile părţilor şi ale altor
participanţi la întocmirea actului, semnătura agentului instrumentar şi
1
A. Iona[cu, p. 109; M. Eliescu, Tratat de drept civil. Teoria general\ a probelor,
p.89.
 259

menţiunile făcute de acesta referitor la prezenţa părţilor, constatarea

identităţii lor, data şi locul unde a fost încheiat înscrisul, declaraţiile pe
care le fac părţile referitor la faptul cămenţiunile cuprinse în înscris
exprimăvoinţa lor, precum şi menţiunile ce se referăla alte fapte materiale
constatate personal de agentul instrumentar, dacăaceste constatări intrăîn
atribuţiile sale de serviciu.
Cu ocazia întocmirii unui înscris în formăautentică, funcţionarul
public, împuternicit cu dreptul de a instrumenta, face pe de o parte, unele
constatări persoanele cum ar fi cele referitoare la: prezenţa părţilor, modul
în care a fost stabilităidentitatea acestora, semnarea actelor de către părţi,
data şi locul întocmirii actului, iar pe de alta parte, consemneazăunele
declaraţii ale părţilor.
Ca urmare, menţiunile din cuprinsul unui înscris autentic, nu au
toate aceeaşi putere doveditoare. Fac dovada pânăla înscrierea în fals doar
menţiunile din actul autentic, constatările pe care agentul instrumentar le
face, prin propriile sale simţuri, acţionând în cadrul competenţei sale.
Menţiunile privitoare la declaraţiile părţilor fac dovada pânăla proba
contrară, deoarece agentul instrumentar nu are posibilitatea săverifice
dacăaceste declaraţii corespund realităţii, în ce măsurăvoinţa părţilor a
fost sau nu afectatăde cauze de nulitate absolutăsau relativă.
Astfel, s-a apreciat în practicăcăproba cu martori nu poate fi
consideratăca dovadăa lipsei de consimţământ a testatorului în momentul
în care s-a întocmit actul de ultimăvoinţă, în cazul unui testament redactat
în formăautentică, întrucât notarul a fost în măsurăsăconstate posibilitatea
testatorului de a dispune, făcând menţiunea respectivăîn încheierea de
autentificare, chiar dacănu l-a putut semna1.
Procedura de înscriere în fals se declanşează, atunci când partea,
căreia i se opune un înscris autentic, contestăvalabilitatea acestuia,
susţinând căeste un fals2. Înscrierea în fals se poate face şi împotriva
înscrisurilor sub semnăturăprivată, atunci când se pretinde căun asemenea
înscris a fost falsificat.
Invocarea căun înscris este fals, trebui efăcutăde parte personal sau
de un mandatar cu procurăspecială. Preşedintele completului de
judecatăva dispune săfie prezentat în şedinţă, înscrisul în original, urmând
săconstate prin proces verbal: starea materialăa înscrisului, menţionând
dacăcuprinde ştersături, adăugiri, modificări dupăcare îl va încredinţa
grefei spre păstrare.
Potrivit art. 181 C. proc.civ. pentru a preîntâmpina schimbarea
înscrisului considerat fals, preşedintele, dupăce face menţiunile în
1
T.M. Bucure[ti, sec.IV, civ.dec.nr. 756/1991, `n I. Mihu]\, C.P.J.C. pe anul 1991,
Editura “{ansa”, Bucure[ti, 1992, p. 132.
2
Pentru mai multe am\nunte privind examinarea `nscrisurilor [i stabilirea
falsului, a se vedea: E. Stanciu, Criminalistic\, vol. I, Editura “Actami”, Bucure[ti,
1995, p. 313-352; H. Stahl, Expertiza grafic\,Institutul de Arte Grafice “Marvan”,
Bucure[ti, 1904.
 260

procesul-verbal, va semna înscrisul şi va cere şi grefierului şi părţilor să-l

semneze. Consider căastfel de menţiuni direct pe suportul pe care se
aflăînscrisul în litigiu, mai ales atunci când dorind săfie atrasăatenţia
expertului asupra unei părţi din document, îl subliniazăsau îl încercuiesc
cu creion sau cu cernealăori realizeazădiferite semne, pot altera şi
deteriora înscrisul.
Când falsul a fost realizat prin utilizarea pentru şetrgere a
substanţelor chimice şi se impune examinarea în condiţii speciale a
suportului documentului, este imposibilăstabilirea de către expert a
scrisului sau semnăturilor înlăturate prin ştergere sau scrise cu substanţe
vizibile numai sub anumite radiaţii.
Consider, de lege ferenda, căsunt suficiente menţiunile făcute de
magistrat în procesul- verbal,dacăacestea sunt realizate în mod
corespunzător şi urmeazăca documentul săfie păstrat la grefă.
Este, aşadar, interzis a se preleva modele de comparat pe însăşi
suportul documentului, săse cearăpărţilor sădea explicaţii pe document
sau pe versoul acestuia, săse menţioneze: numărul dosarului, numărul
filei din dosar, sau alte probe, chiar dacăar fi făcute pe un sector liber al
documentului, întrucât îi schimbăcaracterul iniţial şi pot ascunde sau
săfacăgreu de examinat caracterele grafice importante al documentului.
Este, de asemenea, greşit ca pe document săse facăîndoituri noi.
Îndoiturile care existăpe document, numărul lor, amplasarea, aspectul dat
de intersecţia rândurilor textului cu îndoiturile, permit expertului
sădetermine, dacăanumite părţi ale textului au fost executate dupăsau
înaintea împăturirii documentului, ori alte elemente utile în examinarea
tehnicăa documentului ori a scrisului de pe acesta.
Noile împăturiri ale documentului dupăanexarea lui la dosar, fac
mai dificilăexaminarea sau pot conduce la unele erori.
De asemenea, orice îndoiturănouăgrăbeşte deteriorarea suportului
documentului.
Cu ocazia examinării documentului, nu este admisăexpunerea
acestuia la radiaţii chimice pentru relevarea textului acoperit cu pete de
diferite culori sau substanţe, ştergerea cu guma pentru evidenţierea
menţiunilor făcute pe document. Cu aceste ocazii se pot folosi numai
menţiunile făcute pe document. Cu aceste ocazii se pot folosi numai
metode tehnice care săgaranteze integritatea documentului în forma lui
iniţială, cum ar fi: examinarea cu lupa, la microscop, în radiaţii
ultraviolete, prin transparenţăori cu luminădirijatăsub diferite unghiuri
etc.
Înscrisul nu va fi cusut direct la dosar, întrucât străpungerea
acestuia pentru a fi cusut, perforarea lui, desfacerea pentru a fi examinat
şi apoi prinderea ulterioară, pot face posibilăruperea documentului. De
aceea, înscrisurile de la dosar vor fi păstrate în plicuri separate, urmând ca
aceste plicuri săfie cusute în dosar. Plicurile trebuie săfie mai mari decât
 261

documentul pentru ca pe cât posibil sănu fie nevoie ca documentul săfie

împăturit. Dacădimensiunea documentului este foarte mare sau dacănu
existăplicu cu mărimea corespunzătoare, documentul va fi pus în plicul
existent însăse va urmări împăturirea lui dupăîndoiturile iniţiale.
Menţiunile de pe plic trebuie săfacăînainte de introducerea
documentului, în caz contrar, este posibil ca substanţa folosităpentru
scriere săpenetreze hârtia plicului şi săajungăla înscris, sau săse imprime
pe aceasta traseele scrierii de pe plic şi deci săîngreuneze examinarea
ulterioarăa documentului. Pentru a nu coase la dosar, din greşealăşi
documentul odatăcu plicul, va fi cusut mai întâi plicul şi apoi va fi
introdus în plic înscrisul.
Atenţie deosebităse va manifesta, la conservarea în vederea
înaintării pentru examinare, a documentelor rupte sau arse. În cazul celor
rupte se va avea în vedere ca ambalarea săse facăîn aşa fel încât sănu fie
îngreunatăactivitatea ulterioarăa expertului de reconstituire a înscrisului.
Dacăridicarea documentului se va face cu ocazia cercetării la faţa locului
şi bucăţile rupte sunt amestecate cu alte hârtii, este oportun, dacăla
cercetare nu participăşi expertul, săse ridice toate bucăţile de hărtie pentru
a se evita de a nu fi ridicate bucăţi din înscrisul ligios.
Reconstituirea documentelor rupte sau arse se va face de către
expert, întrucât uneori acesta trebuie săfoloseascămetode şi tehnici de
laborator care impun cunoştinţe de specialitate şi folosirea unor substanţe
şi aparaturăadecvată.
În cazul înscrisurilor carbonizate, care devin casante,
datorităexistenţei în compoziţia hârtiei a substanţelor minerale, sub forma
materialelor de umplutură, în funcţie de caracterul şi procentul
conţinutului acestor substanţe, foaia de hârtie păstreazăşi în faza
carbonizării, forma şi construcţia ei exterioară. În astfel de cazuri,
ridicarea, ambalarea şi conservarea înscrisurilor se va face numai de către
expert, întrucât existăriscul fărâmiţării suportului documentului şi deci
imposibilitatea examinării conţinutului înscrisului.
Păstrarea înscrisurilor se va face prin a le feri de acţiunea
îndelungatăa luminii, umezelii, factorilor ori substanţelor chimice etc.
Dacăînscrisurile se trimit expertului, pentru a fi examinate, prin delegat
sau prin potă, plicurile vor fi închise şi sigilate pentru a nu fi deteriorate
sau schimbate înscrisurile.
Cu ocazia examinării înscrisului de către instanţă, cele mai des
întâlnite modalităţi de falsificare, vizibile de către magistraţi, sunt:
-deteriorarea suportului pe care a fost redactat înscrisul, ca
urmare a radierii sau ştergerii. În zona rspectivă, dispare luciul hârtiei şi
creşte puterea de absorbţie a materialului folosit pentru scriere. Dispariţia
luciului se constatăprin examinarea cu lupa sau cu ochiul liber, în
luminălaterală. Traseele grafismelor din care sunt alcătuite cuvintele sunt
 262

mult îngroşate, neclare. În zona respectivă, suportul reţine mai

multăsubstanţăfolosităpentru scriere;
- scămoşarea suportului în locul radiat, face ca firele din structura
hârtiei săfie vizibile uşor cu ochiul liber sau cu o lupă, chiar cu putere
micăde mărire;
- deteriorarea liniilor punctate, ori a desenelor imprimatului
(chenare, tabele, grafice, filigran etc.);
- prin scrierea cu creionul sau cu stilou cu bilă, vârful
instrumentului scritpural lasăpe suportul hârtiei, urme de apăsare, care
pot fi examinate uşor pe reversul documentului, folosind o
luminălateralădirijată. Cu ajutorul unei oglinzi, folosind, de asemenea, o
luminădirijată, se poate stabili scrisul iniţial de pe revers, în anumite
condiţii, chiar dacăa fost radial;
- dacăfalsificatorul doreşte săîndepărteze scrisul prin ştergere, cu
toate măsurile luate, pe hărtie rămân urme ale textului iniţial. Aceste
urme permit uneori săse stabileascăînscrisul înlăturat sau fragmente ale
textului acelui înscris;
- în cazul în care s-a îndepărtat înscrisul prin spălare sau
corodarea chimicăa documentului, suportul înscrisului (hârtia) va fi
pătat, diferit colorat în locul respectiv, faţăde restul documentului;
- substanţele de corodare şi decoloranţii deterioreazăîncheierea
hârtiei, iar întrucât suportul, în aceste locuri, se scămoşează, liniile
trasate ulterior se vor îngroşa, prin difuzarea în suportul înscrisului a
substanţei folosite pentru executarea grafismelor. În urma dizolvării
încleierii hârtiei şi decolării materialului rândurilor în locurile corodate
suportul devine mai casabil, apar crăpături şi rupturi.
Corodarea nu distruge sau înlăturăîn întregime liniile ce dorea săle
înlăture falsificatorul, urmele care se păstreazăpermit uneori săse
stabileascăce a fost scris iniţial. Urmele corodării pot fi stabilite prin
examinarea documentului în radiaţii ultraviolete, cu ajutorul unei lămpi
de construcţie specială. Aceste locuri dau fluorescenţăfaţăde celelalte
sectoare. Uneori, în radiaţii ultraviolete, poate săaparăînsuşi textul
corodat;
- falsul prin adăugarea de text poate fi constatat cu uşurinţăprin
examinarea traseelor grafismelor ce alcătuiesc textul sau semnătura,
care pot fi executate cu un alt instrument de scris, faţăde scrisul iniţial şi
ca urmare, pot fi mai îngroşate sau mai subţiri, grad diferit de apăsare,
culoare diferităa substanţei folosite pentru scriere, mărimea sau
modalitatea de execuţie graficăa literelor diferită, înclinaţia ori grad de
evoluţie diferit al scrierii sau semnăturii, poziţia semnelor grafice faţăde
linia de bazăa rândului.
În vederea depistării falsului, magistrul sau expertul va avea în
vedere dacăscrisul adăugat are un conţinut logic în contextul actului,
 263

încadrarea lui în limitele spaţiului de pe suport, orice nepotrivire poate

duce la concluzia căînscrisul este fals.
Falsul prin adăugarea de text poate fi realizat printr-o varietate
mare de modalităţi:
- adăugiri în spaţiul liber dintre semnături şi textul actului. În
aceste cazuri, linia rândurilor intercalate nu corespunde cu cea a
rândurilor scrisului iniţial;
- adăugiri intercalate între cuvinte şi, în acest caz, este evidentăo
închesuire exageratăa textului, dacăceea ce s-a adăugat nu încape în
spaţiul în care s-a făcut intercalarea, ori dimpotrivă, o alungire
nefireascăa literelor pentru completarea spaţiului liber;
- dacăadăugirea a fost realizatăde o altăpersoanădecât cea care a
scris iniţial, apar deosebiri ale caracteristicilor scrisului, atât sub
aspectul caracteristicilor generale, cât şi sub cel al caracteristicilor
individuale ale executării grafismelor ce alcătuiesc scrisul sau
semnătura;
- adăugiri în continuarea rândurilor, în tot cuprinsul textului, fie la
începutul rândului, fir la sfârşitul acestuia şi în aceste cazuri, spaţiile
fiind limitate, falsificatorul este nevoit sărecurgăla prescurtări. În cazul
completării şi intercalării, se întrerupe inerţia şi obişnuinţa scrieiri, care
joacăun rol important în mecanismul realizării acesteia.
Cuvintele, literele şi chiar cifrele intercalate, se deosebesc
dupădimensiunea şi înclinarea lor, de textul iniţial. Necesitatea de a
executa cu precizie completările şi intercalările, prin executarea unor
trăsături ulterioare faţăde textul iniţial, încătuşeazămişcările scriptorului,
îşi pierd libertatea, reduc viteza scrisului, rapiditatea execuţiei semnelor
grafice. Dacăintercalarea nu este executatăde persoana căreia îi aparţine
textul iniţial, la caracterele enumerate se adaugădesoebirea în tehnica
scrisului, direcţia şi corelaţia mişcărilor, gradul de evoluţie etc.
- adăugiri unei litere sau grup de litere la sfârşitul cuvântului sau
a unor cifre la cele deja scrise, mărindu-se sau micşorându-se astfel
suma scrisăiniţial în act. Dacăscrierea ulterioarăa fost realizatăcu un alt
instrument scriptural, dovedirea falsului este relativ simplă. Se vor avea în
vedere: grosimea traseului, cantitatea colorantului folosit la scriere,
poziţia şi adâncimea unor zgârieturi imprimate pe hârtie, determinate de
gradul de uzurăal peniţelor, de poziţia şi de apăsarea exercitatăde autor în
procesul scrieirii;
- dacăfalsificarea se face prin retuşarea anumitor semne, litere sau
cifre, se pot constata neregularităţi ale formei semnelor, trasee
suplimentare ori repetate sau suprapuse, reluări, tremurături, ca şi
unele nepotrivit privind înclinaţia sewmnelor grafice şi de plasament;
- în cazul falsurilor realizate prin dactilografiere, telex, şi alte
mijloace moderne, în afara unor caracteristici referitoare la:
continuitatea rândului, forma şi caracteristicile semnelor grafice, se vor
 264

avea în vedere şi caracteristicile redate de structura deosebităa ţesăturii

panglicii maşinii de scris sau imprimantei, care se imprimăvizibil pe
hârtie, ori anumite caractersitici imprimate pe versoul documentului, mai
ales când datorităuzurii, sulul din cauciuc al maşinii, acele imprimantei
sau alte părţi mecanice ale aparaturii folosite la scriere, dau elemente de
neconcordanţă, în plus sau în minuc faţăde scrierea iniţială;
În aceste cazuri, caracteristicile de identificare, sunt date de: uzura
anumitor caracteristici ale aparaturii folosite, îmbibării panglicii cu tuşul
folosit, forţei de apăsare sau de manipulare a tastelor maşinii de scris etc.;
- în cazul înlocuirii unor panglini din cuprinsul actului,
examinarea scrisului dactilografiat ulterior se va face şi în legăturăcu
particularităţile exprimării în scris, specifice persoanei care acompletat
înscrisul, sub aspectul utilizării cuvintelor, modului de exprimare, care
pot fi diferite de conţinutul integral al înscrisului dactilografiat ori
realizat prin scriere de mână.
- falsificarea impresiunilor ştampilelor şi sigiilor, se
realizeazăprin diferite mijloace, în special prin: confecţionarea unei
şatempile din cauciuc, mase plastice, piele, lemn sau alte materiale uşor
de modelat, desenarea impresiunii ştampilei pe document cu mâna sau cu
ajutorul instrumentelor de desen, transpunerea prin copiere a
impresiunii ştampilei originale, prin xerox sau prin alte mijloace
moderne de copiere ori imprimare. Dacălipsesc impresiunile ştampilelor
sau sigiliilor originale, examinarea va avea în vedere realizarea
caracteristicilor de fineţe ale ştampilelor, uniformitatea trăsăturilor
aceloraşi semne dacăacestea se repetă, amplasarea simetricăa semnelor.
În cazul în care existămodele de comparaţie, se va examina:
conţinutul textului, sistemele de prescurtare a cuvintelor, ortografia,
dimensiunile, diametrul cercurilor interioare, lăţimea liniei cercurilor,
amplasarea diferitelor părţi din text.
La examinarea sigiliilor se va avea în vedere căurmare a trecerii
timpului, dimensiunile acestora se pot modifica, dacăsunt confecţionate
din” ceară, mastic sau alte materiale ce s epot modifica uşor în cazul
condiţiilor improprii de păstrare sau conservare. Dacăimpresiunea
ştampilei, este copiatădirect pe înscris, se pot constata: rămăşiţe de
creion, urmale corecturilor, abateri de la caracteristicile unor trăsături
grafice care se repetă, iregularitatea intervalelor, nerespectarea liniei
rândului în cazul ştampilelor dreptunghiulare. Dacăimpresiunea ştampilei
este executatăcu mâna direct pe document, va fi deosebităde cea
originalăprin fineţea desenului şi uniformitatea îmoărţirii substanţei
folosite la imprimare.
Dacăimpresiunile ştampilelor au fost falsificate prin copiere, se va
putea constatat o slabăcolorare a impresiunii, pătarea documentului şi
urmele substanţei cu ajutorul căreia s-a făcut transpunerea, urmele
corecturilor şi a conturului, urme ale suportului documentului de pe cea
 265

care a fost copiatăimpresiunea ştampilei, imprimate pe înscris odatăcu

copierea etc.
Uneori, în cazul copierii, se poate constatat inversarea imaginii
diferitelor litere, dacăcopierea se face nu de pe documentul original.
Falsul poate săfie:1
- fals intelectual, care constăîn atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori în omisiunea conştientăa
acestora;
- fals material, care constă1n alterarea unor caracteristici ale unui
înscris preconstituit, prin corectări, modificări, adăugiri ori ştersături în
textul original al actului.
Fasul poate fi realizat şi prin: modificarea unor semne grafice prin
suprapunere, haşurarea porţiunii din text pentru acoperirea scrisului
original, contrafacerea scrisului, semnăturii sau ştampilelor.
Denunţarea înscrisului ca fiind fals, trebuie făcutăde partea
interesatăsau de mandatarul acesteia cu procurăspecială.
Dacăla termenul la care se invocăfalsul, partea potrivnicănu este de
faţă, instanţa va dispune citarea părţii în persoană, fixând un nou termen,
la care partea care a propus înscrisul îl va înfăţişa în original pentru a
putea săfie verificat de instanţă. La acest termen, partea va prezenta şi
mijloacele de apărare împotriva învinuirii de fals.
La prezentarea originalului, preşedintele instanţei, va constata, prin
proces-verbal, starea materialăa înscrisului şi va face precizări cu privire
la faptul dacă, conţine: ştersături, adăugiri, modificări sau îndreptări, şi-l
va încredinţa grefei instanţei pentru a fi păstrat.
La termenul fizat de instanţă, partea care a prezentat înscrisul va fi
întrebatădacăstăruie săfoloseascăactul propus ca mijloc de dovadă.
Dacăpartea nu răspunde la întrebvarea formulatăsau dacădeclarăcănu
doreşte săfoloseascăînscrisul, acesta va fi înlăturat şi judecata va continua
cu administrarea celorlalte mijloace de dovadă.
Dacăla termenul fizat, partea care a propus înscrisul, stăruie în
folosirea lui, iar cea căreia i se opune, îşi menţine afirmaţia căeste fals, se
1ncheire un proces-verbal de constatare a poziţiei părţilor, care va fi
trimis procurorului, competent săefectueze cercetări în cazul infracţiunilor
de fals ( art. 183 C.proc.civ.).
Instanţa va aprecia dacăjudecata trebuie suspendată, în funcţie de
valoarea probatorie a înscrisului, stadiul desfăşurării procesul sau alte
elemente utile soluţionării cauzei.
În hotărârea ce o va lua, instanţa va putea săţinăcont de faptul că, în
cazul stabilirii falsului prin hotărârea penalădefinitivă, dacăhotărârea s-a
dat în temeiul înscrisului fals, se va putea cere revizuirea hotărârii civile.
Dacăinstanţa penalănu poate soluţiona cererea privind falsul,
întrucât autorul falsului nu a fost identificat, sau în situaţia în care
1
I. Stoenescu, S., Zilberstein, Teoria general\, p. 362.
 266

acţiunea penalăs-a stins înainte de sesizarea instanţei, prin decesul

autorului falsului, prin prescripţie sau prin amnistie, falsul va fi cercetat şi
stabilit de însăşi instanţa civilă, pentru dovedirea falsului, fiind admisibile
orice mijloace de dovadă.
Când falsul a fost dovedit de instanţa penalăsau civilă, existenţa lui
fiind stabilităprintr-o hotărâre rămasădefinitivă, instanţa nu mai poate săse
sprijine, în darea hotărârii, pe înscrisul respectiv.
Dacăs-a stabilit căînscrisul nu este fals, acesta va fi menţionat ca
înscris valabil, cu forţăprobantăasemănătoare înscrisului autentic sau
înscrisului privat recunoscut de părţi1.
Dacădupădarea hotărârii s-a stabilit căînscrisul este fals, este
posibilărevizuirea hotărârii în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc.civ.
Capitolul V
PROBA PRIN ÎNSCRISURI ÎN CÃILE DE ATAC
Sectiunea I
Căile de atac sunt mijloace procesuale prin care partea
nemulţumităde hotărârea pronunţată, sau o altăpersoanăcăreia legea îi
recunoaşte calitatea procesualăactivă, poate solicita şi obţine anularea sau
reformarea parţialăsau totalăa unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile
prevăzute de lege.
Eventualele greşeli de judecatăpot fi îndreptate numai prin
intermeidul sistemului căilor de atac2, scop în care legiuitorul a permis
uneori folosirea unor mijloace noi de probăşi în special a înscrisurilor.
§. 1. Proba prin înscrisuri în apel
Întrucât în apel3 are loc o rejudecare a fondului pretenţiei ce a fost
supusăjudecăţii în primăinstanţă, cererea de apel va cuprinde şi dovezile
invocate în susţinerea apelului4.
Dacădovezile propuse sunt înscrisuri nearătate la prima instanţăvor
fi alăturate la cerere atâtea copii câţi intimaţi sunt şi în plus câte o copie
de pe fiecare înscris pentru instanţa care va soluţiona cererea de apel.
Copiile vor fi certificate de apelant ca sunt la fel cu originalul.
1
I. Stoenescu, S., Zilberstein, Teoria general\, p. 362-363; E. Mihuleac, Op. cit., p.
212.
2
G. Boroi, D. R\descu, Op. cit., p. 392.
3
Pentru un studiu aprofundat privind apelul, a se vedea: V. M. Ciobanu, Op.cit., ,
Vol.II, 1997, p. 326-362; V. M. Ciobanu, Modific\ri aduse Codului de procedur\
civil\ `n materia c\ilor de atac prin Legea nr. 59/1993; Dreptul nr.2/1994, p. 5-16
[i nr. 3/1994, p.5 [i urm; G. Boroi, D. R\descu, Op. cit., p. 402-472; G. Boroi, Drept
procesual civil. Note de curs, Vol.II, Editura “Romfel”, Bucure[ti, 1993, p. 12-42.
4
Art. 295 C.proc.civ. prevede c\ instan]a de apel va putea `ncuviin]a refacerea
sau completarea probelor administrate la prima instan]\, precum [i administrarea
altor probe, dac\ le consider\ necesare, pentru solu]ionarea cauzei. Art. 292
C.proc.civ.dispune c\ p\r]ile nu se vor putea folosi `naintea instan]ei de apel de
alte motive, mijloace de ap\rare [i dovezi dec|t de cele invocate la prima instan]\
sau ar\tate 1n cererea de apel [i `n `nt|mpinare, afar\ de cazurile `1n care nevoia
dovezii ar reie[i din dezbateri [i partea nu o putea prevede; c|nd administrarea
dovezii nu pricinuie[te am|narea judec\]ii; ori c|nd dovada nu a fost cerut\ din
pricina ne[tiin]ei sau lipsei de preg\tire a p\r]ii.
 267

Ca şi la judecata în primăinstanţă, se va putea depune şi numai o

parte dintr-un înscris, urmând ca instanţa sădispună, la nevoie, înfăţişarea
înscrisului original.
Preşedintele instanţei de apel va dispune săse comunice intimatului
şi copii certificate de pe înscrisurile alăturate la cerere şi care nu au fost
cercetate de prima instanţă.
Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, soluţia datăde art.
287 alin.1 pct. 4 C. proc.civ. de a putea săfie propuse probe noi, în
doctrinăs-a apreciat căeste logică, instanţa de apel având următoarele
posibilităţi în legăturăcu probele:1
- sărefacăîn totalitatea probelor administrate în prima instanţă;
- sărefacănumai o parte din aceste probe şi săle menţinăpe
celelalte;
- săadministreze alte probe, folosind dovezi administrate de prima
instanţă;
- săpronunţe sentinţa numai în baza dovezilor administrate în
prima instanţă, fărăa le mai reface sau a le mai completa prin
administrarea de probe noi.
Apelul fiind devolutiv, părţile pot produce în a doua instanţăprobe
pe care le-au socotit inutile sau imperative la prima instanţă. Efectul
devolutiv ale apelului se aplicăşi la judecata în apel contra sentinţelor
declarative şi ca urmare, în practicăs-a apreciat că, întrucât falitul apelant
probeazăcu o serie de cambii că, creditorii au fost dezinteresaţi, nu se mai
poate confirma sentinţa declarativăa procedurii de reorganizare şi
lichidare judiciară, neexistând creanţe şi ca atare scopul procedurii nu se
mai poate realiza.
Partea poate să-şi retragăo probădinaintea instanţei, rămânând în
drept sărevinăasupra ei în apel, întrucât nu rezultăexpres din hotărâre căa
fost retrasăpentru totdeauna.
Rezultăcă, aşa cum am mai arătat, instanţa de apel, poate
săsoluţioneze apelul în baza probelor administrate de prima instanţăori
poate sărefacă(readministreze) o parte din aceste mijloace de probăsau
săcompleteze probatoriul cauzei prin administrarea de noi probe. Modul
concret în care se va proceda de către instanţa de apel, este lăsat la libera
sa apreciere.
Partea care a câştigat şi care este intimatăîn apel, neputându-se
plânge de hotărârea primei instanţe, nu are interes săcearărefacerea
probelor pe care se sprijinămotivele hotărârii ce i-a dat câştig de cauză.Ea
poate însăsăfacăcerere pentru alte dovezi ce i-au fost înlăturate sau la care
a renunţat definitiv.

1
~n acest sens: G. Boroi, D. R\descu, Op. cit., p. 430. Potrivit prevederilor art.
295 C.proc.civ., instan]a de apel va putea s\ `ncuviin]eze refacerea sau
completarea probelor administrate la prima instan]\ [i s\ administreze alte probe,
dac\ le consider\ necesare pentru solu]ionarea cauzei.
 268

Dacăpartea interesatădoreşte săadministreze o probăpentru prima

datăîn apel, trebuie săo propunăprin cererea de apel sau întâmpinare, ori,
cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii din
dreptul de a mai putea administra proba respectivă.
Interesul de a administra probe aparţin şi intimatului care va
propune probele pe care înţelege săle foloseascăîn combaterea susţinerilor
apelantului, pânăla prima zi de înfăţişare.
Sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenelor constăîn
decăderea părţii din dreptul de a mai propune probe în apel.
Instanţa de apel poate săîncuviinţeze o probănepropusăîn termen
dacăsunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 C.proc.civ. Instanţa
poate însăsărespingăcererea de a se repeta probele administrate la prima
instanţă, dacăconstatăcăo asemenea cerere este inutilăîn cauză, De
asemenea, instanţa poate sărespingăcererea de a se efectua o
nouăverificare de scripte dacăo asemenea verificare s-a făcut la instanţa
de fond şi raportul experţilor este de naturăa convinge pe magistraţi.
Probele invocate la prima instanţă, chiar dacănu au fost
administrate înaintea acestei instanţe, vor putea fi administrate în apel
fărăa fi necesarăpropunerea lor cel mai târziu la prima zi de înfăţişare
(concluzie desprinsădin art. 292 C.proc.civ.).
Dacăpartea a fost decăzutădin dreptul de a administra o probăla
prima instanţă(de exemplu, nu a depus în termen suma fixată, ca onorariu
pentru expertiză) ea poate săpropunăproba respectivăîn apel. În practica
judiciarămai veche, acceptându-se aceastăsoluţie, se aratăînaintea
instanţei care a încuviinţat-o. Considerăm căargumentarea este greşită.
Decăderea îşi produce efectele pentru tot procesul nu numai pentru o
etapăa acestuia, dar legea poate prevede în cazurile expres arătate,
căefectele decăderii pot fi înlăturate.
Asupra probelor propuse de părţi, instanţa se va pronunţa printr-o
încheiere, în care vor arăta mijloacele de dovadăîncuviinţate, probele care
urmeazăsăfie refăcute sau co,mpletate, precum şi faptele ce urmeazăa fi
dovedite.
Administrarea probelor se va face, potrivit regulilor de la prima
instanţă, concluzie ce se desprinde din art. 298 C.proc.civ.
La pronunţarea soluţiei instanţa de apel poate săse foloseascăde
probele administrate de prima instanţă, chiar dacănu menţine concluziile
de fapt ale acesteia, nefiind obligatăsă-şi întemeieze soluţia numai pe
probe administrate înaintea sa1.
Ca urmare, instanţa de apel este liberăsăaprecieze probele
administrate în faţa primei instanţe, iar cele ce nu au fost refăcute pot
rămâne câştigate cauzei, însăinstanţa de apel este liberăsăle aprecieze.

1
G. Boroi, D. R\descu, Op. cit., p. 431.
 269

Printre principiile fundamentale ale organizării judecătoreşti, este şi

principiul celor douăgrade de jurisdicţie, potrivit căruia un proces poate fi
cercetat din nou, pe calea apelului, de către o a doua instanţă.
În urma apelului, raporturile dintre părţile litigante, în cadrul
pretenţiilor reclamantei, se repun din nou în stadiul iniţial, când pe baza
probelor administrate în prima sau a doua instanţă, aceasta din urmăva
hotărî tot dupăprincipiul “actori incumbit probatio”. Rezultăcăatâta timp
cât reclamantul nu a făcut nici o dovadăîn faţa primei instanţe, cu privire
la pretenţiile sale şi nici în apelul în care figureazăca intimat, instanţa de
apel nu poate imputa apelantului neefectuarea vreunei probe în susţinerea
apelului său, deoarece reclamantul nedovedind nimic, apelantul nu are ce
săcombată.
Cu privire la înscrisurile propuse de părţi, instanţa de apel se va
pronunţa printr-o încheiere, în care va arăta mijloacele de
dovadăîncuviinţate precum şi faptele ce vor trebui dovedite.
În literatura juridicăde specialitate s-a apreciat căposibilitatea
administrării în apel a unor probe noi constituie o importantăderogare de
la principiul nemijlocirii, care este însăatenuat prin posibilitatea instanţei
de apel de a încuviinţa refacerea probelor administrate înaintea primei
instanţe1.
§. 2. Proba prin înscrisuri în recurs
Recursul este calea de atac prin care persoana căreia legea îi
recunoaşte calitate procesualăactivăsolicită, în condiţiile şi pentru
motivele prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fărădrept de
apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională, urmărindu-se, în
principiu săse obţinăo rejudecare a fondului2.
Fiind o instanţăde control şi nu instanţăde fond, instanţa de recurs
va verifica hotărârea atacatăpe baza probelor administrate în faţa primei
instanţe. În principiu, instanţa de recurs nu poate administra probe noi cu
excepţia înscrisurilor noi, întrucât aceasta nu judecăpricina, ci hotărârea
instanţei de fond.
În literatura de specialitate s-a apreciat că, întrucât pânăa ajuns în
faţa instanţei de recurs, procesul a parcurs deja o judecatăîn
primăinstanţăşi una în apel (cu excepţia situaţiilor în care hotărârile
instanţei de fond nu sunt supuse apelului), în ambele existând
posibilitatea de a se admnistra probe, nu existăjustificare ca în recurs săse
poatăadministra probe noi3.
Controlul judiciar cu privire la temeinicia hotărârii primei instanţe
se exercităîn raport cu probele administrate la aceastăinstanţă, precum şi
cu probele care, deşi ar fi trebuit săfie administrate fiind esenţiale pentru
soluţionarea justăa cauzei, nu au fost examinate din vina părţilor care nu
le-au propus ori a instanţei care a încălcat rolul activ al judecătorului.
1
V. M. Ciobanu, Tratat, p. 431.
2
G. Boroi, D. R\descu, Op. cit., p. 472.
3
G. Boroi, D. R\descu, Op. cit., p. 491.
 270

Omisiunea din partea instanţei constituie o cauzăde netemeinicie

prevăzutăde art. 304 C.proc.civ. Pentru ca aceastăcauzăsăducăla casarea
hotărârii este necesar ca judecătorul de la prima instanţăsăfi putut
sădispunăadministrarea acelor probe în cauză, ori săfi putut fi propuse de
părţi întrucât astfel nu se poate constatat vina judecătorului şi deci
hotărârea nu poate fi apreciatăca netemeinică.
Într-o concepţie rigidăasupra controlului judiciar, posibilitatea
administrării de probe noi direct în instanţa de recurs este exclusă.
Însăoricare ar fi argumentele de ordin teoretic care ar fi invocate în
sprijinul unei asemenea concepţii, ea este criticabilăîn raport cu
principiile de bazăale procesului, respectiv al legalităţii şi al adevărului
obiectiv.
În literaturăs-a apreciat că, atâta timp cât procesul se găsepte în
curs de desfăşurare în faţa instanţei de casare şi încănu s-a pronunţat o
hotărâre irevocabilăsăse poatăda posibilitatea instanţei superioare
să“sfărâme” o soluţie care în lumina unor probe noi, prezentate în
anumite condiţii, oferăgaranţii împotriva oricăror abuzuri procesuale şi a
schimbării unei hotărâri greşite. Inadmisibilitatea probelor în fazăa
recursului ar contraveni realismului şi concepţiei privind legalitatea, care
impune remedii practice unor situaţii în care rigoarea principiilor
abstracte duce la rezultate nedorite.
În mod excepţional, art. 305 C.proc.civ., permite ca în recurs săse
producăînscrisuri noi. Textul nu face nici o altăprecizie, astfel încât prin
înscrisuri urmeazăa se înşelege orice act scris care provine de la părţile în
proces sau de la un terţ ce ar fi putut influenţa soluţia pronunţatăîn
hotărârea atacatădacăar fi folosit la judecata în fond.
Nu pot fi asimilate înscrisurile noi, admisibile în recurs, declaraţiile
de martori date în afara judecăţii, dupăsoluţionarea pricinii, chiar dacăar fi
fost autentificate (de altfel asemenea declaraţii nu pot fi folosite ca mijloc
de probănici la judecata în fond, deoarece s-ar încălca principiul
nemijlocirii, fărăa exista un text de lege expres în acest sens) şi nici
rapoartele de expertiză( acestea fiind acte prin care se materializeazăun
mijloc de probă- expertiză- care este inadmisibil în recurs).
Înscrisurile noi pot fi depuse atât de către recuren cât şi de către
intimat, în tot cursul judecăţii în recurs, fărăsăintereseze de ce nu au fost
folosite la judecata în fond, ori de ce nu au fost depuse odatăcu cererea de
recurs sau cu întâmpinarea la recurs, ori la prima zi de înfăţişare în recurs.
Se admite că, dacăînscrisurile noi sunt contestate de către partea
potrivnică, însăşi instanţa de recurs va proceda la verificarea de scripte
sau va dispune deschiderea procedurii falsului, fiind însărecomandabil ca
în cazul în care urmeazăsăse pronunţe casarea cu trimitere, săse
dispunăca verificarea de scripte sau procedura falsului săse facăde către
instanţa care rejudecăfondul dupăcasare.
 271

Înscrisurile noi în recurs sunt toate actele scrise, emanate de la

părţile din proces sau de la terţi, care ar fi fost de naturăsăschimbe soluţia
pronunţatăde prima instanţă. Deşi nu existănici o dispoziţie
legalăreferitoare la momentul pânăla care pot fi depuse înscrisuri noi în
recurs şi s-a apreciat căpotrivit art. 306 C.proc.civ., potrivit căruia în
principiu, dispoziţiile de procedurăprivind judecata în apel se aplicăşi în
instanţa de recurs, şi ca urmare înscrisurile noi trebuie depuse odatăcu
cererea de recurs sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare în recurs,
respectiv odatăcu întâmpinarea la recurs, în practicăs-a statuat
căînscrisurile noi pot fi depuse în tot cursul judecăţii în recurs.
Recursul poate fi admis pe baza unui acxt nou
dacărezultăcărecipisele primite la instanţa de fond ca dovezi de achitare a
datoriei se referăîn realitate la o altădatorie.
În practicăs-a apreciat că, în cazul în care a fost casatăo hotărâre
penalăcare a format baza judiciarăa unei hotărâri civile, noua hotărâre
penalăde casare trebuie consideratăca o probănouă.
Nu constituie înscris nou în sensul art. 235 C.proc.civ., 1ncheierea
de asigurare a unei probe, cuprinzând mărturia unei persoane, părerea
unui expert, starea unor lucruri sau recunoaşterea unui fapt ori a unui
drept (depoziţiile de martori pot fi reapreciate în recurs).
În recurs nu se poate schimba însăconţinutul probei testimoniale,
rapoartele de expertiză, o anchetăsocialăefectuatăde autoritatea tutelară, o
atare schimbare presupunând o nouăaudiere a martorilor dupăcasare
(soluţia se baxeazăpe împrejurarea căacestea sunt mijloace de
concretizare a probelor prin declaraţia martorilor, expertizei, a unei
recunoaşteri, a unei cercetări locale ce prezintăparticularitatea căeste
efectuatăde un alt organ decât instanţa judecătorească). Aceeeaşi ar trebui
săfie soluţia şi în cazul unui început de dovadăscrisă(chiar dacăeste vorba
de un înscris autentic sau un înscris sub semnăturăprivată, nule ca atare,
dar valabile ca început de dovadăscrisă), deoarece, aceasta urmeazăa fi
completatăcu alte mijloace de probă(martori, prezumţii etc.), care sunt
inadmisibile în recurs. Declaraţiile de martori, chiar autentificate, nu pot
fi primite ca înscrisuri noi, care săjustifice casarea hotărârii.
Sunt şi unele înscrisuri nepreconstituite ce nu pot fi primite în
recurs cum ar fi registrele, hârtiile casnice, scrisorile întrucât acestea au
natura juridicăşi forţa probantăa unei mărturisiri extrajudiciare, care de
asemenea, este inadmisibilăîn recurs.
Legea nu face nici o distincţie în privinţa părţii ce poate aduce
înscrisuri noi în recurs, ceea ce însemanăcăacestea pot fi depuse atât de
recurent în susţinerea recursului cât şi de intimat în combaterea
recursului.
Folosirea înscrisurilor noi în recurs nu este condiţionatăde faptul
căînscrisul a existat în timpul judecăţii la prima instanţăşi nici
dacănefolosirea înscrisului la instanţa de fond se datoreazăsau nu culpei
 272

părţii ce îl propune pentru prima datăîn recurs. Instanţa de recurs nu poate

refuza discutarea înscrisului nou numai pe considerentul căel nu a fost
înfăţişat din culpa părţii înaintea primei instanţe.
Dacăprin depunerea înscrisurilor noi nu se lămuresc raporturile
juridice dintre părţi şi apare necesitatea de a fi administrate probe noi,
instanţa de recurs va casa hotărârea atacatăşi, dupăcaz, reţine cauza spre a
o rejudeca în fond sau o trimite spre judecatăîn condiţiile art. 312
C.proc.civ.
Practica a stabilit cănu orice act depus înaintea instanţei de recurs
impune casarea hotărârii atacate, ci numai acele acte care, dacăar fi fost
cunoscute de prima instanţă, ar fi putut determina o altăsoluţie.
Dacăînscrisurile noi sunt contestate de părţi, verificarea de scripte
ori procedura falsului, referitoare la înscrisurile depuse în recurs, se va
face de către instanţa care judecăfondul dupăcasare.
Pe baza înscrisurilor noi instanţa de recurs poate respinge recursul,
confirmând sentinţa atacatăsau poate admite recursul şi casa hotărârea,
dupădistincţiile făcute de art. 312 C.proc.civ. în alin. 1 şi 3.
În materie comercială, Instanţa Supremăa apreciat căeste
valabilăconvenţia părţilor şi fărăexistenţa unui înscris.
Astfel, într-o speţă, reclamanta a pretins plata produselor livrate
pârâtei, solicitând şi plata dobânzii de 6 % pe an pentru întârziere în
livrare.
Recurenta - pârătăşi-a motivat recursul pe greşita acordare a
penalităţilor, deoarece între părţi nu a existat un contract scris.
În materia operaţiunilor comerciale, acordul de voinţăal părţilor
dănaştere contractului comercial, indiferent de forma pe care o
îmbracăacest acord. Celeritatea stabilirii raporturilor dintre comercianţi
este conformăprevederilor art. 36 C. com. potrivit căruia contractul este
perfect valabil îndatăce partea cealaltăa întreprins executarea lui.
Rezultădeci, căîn cazul unei oferte urmatăde acceptarea ei, voinţa
părţilor a fost exprimatăîn formăcontractualăşi deci nu poate fi primit
motivul de recurs căîntre părţi nu au existat raporturi contractuale care
săfi fost realizate în formăscrisă.
În speţăs-a reţinut căprin modul în care au fost stabilite raporturile
contractuale, nu a existat o clauzăpenalăpentru neîndeplinirea obligaţiilor
contractuale.
În sensul art. 43 C. com., datoriile comerciale lichide şi plătibile în
bani, produc dobândăde drept din ziua în care devin exigibile.
Beneficiarul produselor este obligat săplăteascădobânzile comerciale, el
fiind de drept în întârziere, dobânda datorându-se de la data scadenţei
pânăla plata preţului.
Punerea în întârziere, aplicabilăîn raporturile civile, nu-şi are
aplicabilitate în raporturile comerciale. De asemenea, susţinerea
căreclamanta creditoare a acceptat săprimeascăpreţul pe măsura încasării
 273

creanţelor de către pârâtă, nu poate fi reţinutăîn lipsa unui acord în acest

sens, ci numai ca o propunere neacceptată1.
§. 3. Proba prin înscrisuri la revizuire
Ca şi contestaţia în anulare, revizuirea este o cale de atac de
retractare adresându-se instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei
revizuire se cere, cu excepţia motivului prevăzut de art. 322 pct. 7
C.proc.civ. (contrarietate de hotărâri).
Instanţa sesizatăcu o cerere de revizuire va verifica dacăsunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a se putea solicita revizuirea,
apoi va proceda la administrarea probelor necesare şi dupăconcluziile
părţilor, va pronunţa o singurăhotărâre, prin care în acelaşi timp, va
admite cererea de revizuire şi va da şi soluţia de fond.
Dacăse invocădescoperirea unor înscrisuri noi, iar instanţa nu este
în măsurăsărezolve în acelaşi timp şi fondul, va pronunţa mai întâi o
încheiere de admitere în principiu a cererii de revizuire, în cazul în care
sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, iar dacă, dupăreaprecierea
situaţiei de fapt şi anoilor concluzii pe fond ale părţilor, ajunge la
concluzia căhătărârea atacatăeste greşită, va pronunţa o hotărâre prin care
va admite cererea de revizuire şi va soluţiona fondul pricinii; în cazul în
care considerăcăhătărârea atacatăeste legalăşi temeinică, deci
dacăinscrisul nou nu este de naturăsăducăla o altăsoluţie, va respinge
cererea de revizuire ca nefondată.
Din interpretarea art. 322 pct. 5 C.proc.civ., reiese că, pentru a fi
admisibil în revizuire, trebuie săfie vorba de un înscris care nu a putut fi
administrat iniţial, independent de voinţa părţii. De asemenea, înscrisul
trebuie săfi existat în momentul judecăţii şi partea care îl invocăsănu-l fi
putut prezenta în instanţădin cauza reţinerii lui de partea adversăori dintr-
o împrejurare ce nu-i poate fi imputată. Înscrisul trebuie
săaibăimportanţădeosebită, pentru dezlegarea pricinii2.
În practicăs-a apreciat căo hătărâre judecătoreascăintervenităîntr-o
cauzădupăsoluţionarea altui litigiu, poate fi considerată, în anumite
situaţii, ca act nou, în sensul art. 322 pct.5 C.proc.civ. care săpoatăfi
invocat într-o cerere de revizuire. Într-o astfel de situaţie, hotărârea
invocatăca act nou nu putea fi înfăţişatăîn acel litigiu, deoarece nu era în
putinţăpărţii sădetermine pronunţarea ei la o dată, anterioară, pentru a fi
în măsurăa o inmvoca.
Faţăde dispoziţia cuprinsăîn art. 322 pct.5 nu poate fi
admisăcererea de revizuire pe baza unui înscris eliberat dupăpronunţarea
hotărârii ce se atacăpe aceastăcale. Astfel, într-o speţăs-a solciitat
admiterea cererii de revizuire pe baza unei adrese ulterioare eliberate de

1
C.S.J. Sec]ia comercial\, dec.nr. 46 din 2 februarie 1995, `n Revista de drept
comercial, nr.11/1996, p. 82.
2
C.S.J. sec.civ. dec. nr. 470 din 15 martie 1990, Dreptul nr.1/1991, p. 67.
 274

consiliul locale, care deci nu constituie un act nou în sensul legii, astfel
încât cererea de revizuire a fost respinsă1.
Nu poate constitui înscris doveditor apt săconducăla admiterea unei
cereri de revizuire, actul unei autorităţi, emis dupăpronunţarea hotărârii,
chiar dacăîn el se confirmăo situaţie fundamental deosebităde aceea care
a fost reţinutăde instanţăca determinantăîn darea soluţiei, întrucât
înscrisul doveditor pe baza căruia săse poatăcere revizuirea unei hotărâri,
în sensul căel a ecistat la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se
cere2.
Revizuirea unei hotărâri definitive se poate cere, între altele, dacăa
fost datăîn temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma
judecăţii.
Printr-un astfel de înscris, în sensul art. 322 pct.4 C.proc.civ. se
înţelege nu numai înscrisul reţinut ca fals o datăcu stabilirea unei
infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi
atunci când prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o
infracţiune. În acest sens, într-o speţăs-a preciat căinstanţa sesizatăcu
cererea de revizuire are obligaţia de a stabili ea însăşi dacăînscrisul în
temeiul căruia s-a dat hotărârea are sau nu un conţinut real, precum şi
motivele pentru care nu s-a aflat pânăla introducerea cererii de revizuire
care este realitatea. Ivirea unor situaţii în care urmărirea sau condamnarea
nu mai este leglmente posibilă, nu justificăsub nici o formăconcluzia
inadmisibilităţii cererii de revizuire, deoarece, altfel ar însemna ca erorile
judiciare, a căror înlăturare se urmăreşte, sărămânăîn fiinţă, ceea ce esre
de neconceput3.
Dacăse invocădesfiinţarea hotărârii pe care s-a bazat hotărârea a
cărei revizuire se cere, judecata se face deodatăcând nu mai sunt probe
noi de administrat, dar dacăeste necesarăadministrarea altor probe se
poate da în prealabil, o încheiere de admitere în principiu a cererii de
revizuire, iar apşoi se va pronunţa o hotărâre de admitere a revizuirii, prin
care se va soluţiona şi fondul pricinii, ori o hotărâre de respingere a
cererii de revizuire ca nefondată, dacădupăadministrarea noilor probe
instanţa ajunge la aceeaşi concluzie.

1
T. Mun. Bucure[ti, sec.IV,dec.nr.289/1991, C.P.J.C.1991, p. 186, nr.209. ~ntr-o
alt\ spe]\, Instan]a Supren\ a apreciat c\ nu constituie act nou, `n sensul art. 322
pct.5 C.proc.civ., `nscrisul care, de[i aflat `n arhiva unit\]ii, era cunoscut de parte
[i nu a existat nici o `mprejurare mai presus de voin]a acesteia de a fi fost
`nf\]i[at dac\ existen]a lui ar fi fost invocat\ de c\tre revizuent.
2
C.S.J. sec.civ., dec. nr. 394/1995, `n Buletinul jurispruden]ei, Culegere de decizii
pe anul 1995, Editura “Poema”, Bucure[ti, 1996, p. 127-129; C.S.J.,
sec.com.dec.nr. 488/1994, `n Jurispruden]a C.S.J. set.2/1995, p. 16.
3
C.S.J.sec.civ.dec.nr.89/1990, Dreptul nr.9-12/1990, p. 245. ~n acela[i sens, `ntr-
o alt\ spe]\ s-a men]ionat c’, `n cazul `n care ca motiv al cererii de revizuire se
invoc\ un fals, iar ac]iunea penal\ nu poate fi promovat\ `mpotriva autorului,
verificarea pretinsului fals urmeaz\ a se face de instan]a civil\ `nvestit\ cu
judecarea cererii de revizuire.
 275

În ceea ce priveşte administrarea propriu-zisăa probelor, acest lucru

se va putea face potrivit regulilor de la judecata în primăinstanţă1.
Din analiza efectuatărezultăcă, pentru a se putea invoca revizuirea
pe baza înscrisurilor, potrivit art. 322 pct. 5 C.proc.civ., se impun a fi
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
-partea interesatăsăse bazeze pe un înscris nou, care nu a fost
folsoit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată;
- înscrisul invocat săfi existat la data la care a fost
pronunţatăhotărârea ce se cere a fi revizuită;
- înscrisul sănu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat
hotărârea atacatăîntrucât a fost reţinut de partea potrivnică, ori dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa părţii;
- înscrisul invocat săfie detemrinat, în sensul că, dacăar fi fost
cunoscut de instanţăcu ocazia judecăţii pricinii, soluţia ar fi putut fi alta
decât cea pronunţată.
Dacăuna din condiţiile de mai sus nu este îndeplinită, cererea de
revizuire va fi respinsăca inadmisibilăşi nu ca nefondată(neîntemeiată)2.
Din cele prezentate rezultăcă, pentru a se putea cerceta înscrisul,
dacăse invocăcămaterialul probator care a stat la baza hotărârii atacate
este fals, instanţa va da mai întâi o încheiere de admitere în principiu,
dupăcare va administra probele noi în completarea sau în combaterea
celor existente deja la dosar.
Titlul IX
PROBA CU MARTORI ÎN PROCESUL CIVIL
Capitolul I
ASPECTE GENERALE
§. 1. Noţiuni generale privind proba cu martori
1.Definirea probei cu matori
Cea mai răspândităîn procesul civil - ca de altfel şi în alte procese -
este proba cu martori, aceasta, pentru că, raporturile juridice de drept
civil iau naştere, se modificăori se sting în prezenţa unor persoane fizice
care se obligăsărespecte drepturile şi obligaţiile ce le revin.
”Având de rezolvat un conflict între douăpărţi cu interese
contrarii, instanţa de judecatătrebuie săcunoascăadevăratele raporturi
dintre părţi, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi
săstabileascăfaptele şi împrejurările care au dat naştere conflictului”3
1
C.S.J. sec.civ.dec.nr. 1512/1992, `n Deciziile C.S.J., Editura “Orizont”, Bucure[ti,
1993, p. 302-303. Pentru o analiz\ mai ampl\ privind admisibilitatea,
administrarea [i aprecierea probelor, a se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein,
Teoria general\, p. 340-342; C. M. Ciobanu, Op.cit.,, p. 262-265; I. Stoenescu, G.
Porumb, Op.cit., p. 148-149; A. Hilsenrad, I. Stoenescu, p. 186-190; V. Negru, D.
Radu, Op. cit., p. 137-138; G. Boroi, D. R\descu, Op. cit., p. 431; E. Mihuleac, Op.
cit., p. 143-155; A. Iona[cu, Op. cit., p. 68-75.
2
C.S.J. sec.civ.dec.nr. 470/1990, Dreptul nr.1/1991, p. 67.
3
Radu Dumitru, D.C. Tudurache, Probele `n procesul civil, Editura “Ankarom”,
Ia[i, p. 12..
 276

Cuvântul “martor” vine de la grecescul “martyros”, adicăcel ce

face declaraţia credinţei sale, cuvânt care a căpătat apoi şi un înţeles
juridic, fiind în limba noastră, înainte de epoca adoptării legilor scrise
bizantine şi pronunţându-se forma arhaică “martur”, ca în latina vulgară.
Dupătermenul latinesc : terţia”, mărturia se mai numeşte şi proba
testimonială1.
Mărturia constăîn relatarea pe care o terţăpersoanăo face oral în
cursul procesului civil cu privire la faptele la care a participat sau asistat,
ori despre care are cunoştinţăprin propriile sale simţuri. Aceste relatări,
numite şi depoziţii de martor, constituie ceea ce se cheamă, proba
testimonială, sau dovada cu martori.
Depoziţia de martor (mărturia) este declaraţia făcutăîn faţa
instanţei, de către martor, cu privire la fapte în legăturăcu pretenţiile
părţilor. Aceasta trebuie săse refere numai la împrejurări de fapt despre
care martorul a avut personal cunoştinţă. De exemplu, martorul a fost
prezent când s-a întâmplat un fapt ilicit producător de daune, când părţile
au încheiat actul juridic, când o persoanăşi-a făcut testamentul, când
debitorul a făcut plata şi alte asemenea fapte, reţinute prin propriile
simţuri de către martor şi pe care le poate relata instanţei spre a contribui
la stabilirea adevărului.
Proba cu martori sau proba testimonială este acea
dovadăcare rezultădin depoziţiile martorilor, făcute în faţa instanţei cu
privire la faptele la care aceştia au asistat.
Relatările făcute în faţa instanţei pot constitui depoziţie pentru un
martor, numai, dacă, se referăla fapte concludente pentru rezolvarea
pricinei şi dacăaceste fapte sunt rezultatul cunoaşterii personale, prin
propriile simţuri.
Mărturia indirectăsau de gradul doi, în cazul când martorul
repetăceea ce a auzit de la alte persoane, poate fi admisănumai
dacăinstanţa de judecatăapreciazăpertinenţa ei în cauză.
Administrarea probei testimoniale prezintăavantajul că,
judecătorul poate pune o serie de întrebări martorilor şi poate astfel lămuri
o seamăde situaţii, stări de fapt, împrejurări tangente raportului juridic
litigios şi în felul acesta îşi poate forma convingerea asupra voinţei
părţilor litigante, ale raportului juridic dedus judecăţii, reţine anumite
concluzii şi deci, poate stabili mai exact adevărul în cauza respectivă.
Martorul este aşadar, persoana străinăde proces, care nu are
interese de ordin juridic în rezolvarea raportului juridic litigios, dedus
judecăţii, dar care cunoaşte fapte sau aspecte despre care ar putea da
informaţii instanţei de judecatăîn vederea soluţionarii litigiului.
Aceasta, fie la cererea părţilor, fie din întâmplare se aflăprezent în
momentul încheierii actului sau al săvârşirii faptului contestat şi care
poate săcertifice instanţei asupra existenţei actului sau faptului respectiv.
1
A. Iona[cu, Op.cit., 1969, p. 13.
 277

Pentru ca, în soluţionarea litigiului săfie stabilit adevărul, este

necesar ca martorii şi depoziţiile lor săse bucure de egalitate în apreciere,
pe de o parte, şi pe de altăparte, săexiste posibilitatea ca, în proces săfie
audiate în calitate de martori orice persoane, indiferent de convingerile
religioase, gradul de cultură, sexul şi starea materialăa acestora, deoarece
de-a lungul istoriei dreptului procesual civil au fost unele impedimente1.
Instanţei de judecatăîi revine obligaţia săstabilească, cu privire la
fiecare fapt relatat de martori, izvorul informaţiilor pe care martorul le are
relativ la acest fapt.
O trăsăturăspecificămărturiei este cunoaşterea personalăde către
martor a faptelor litigioase pe care le relatează2.
Martorul trebuie săaducăla cunoştinţa instanţei ceea ce a văzut şi
auzit, adicăceea ce a constatat şi reţinut prin propriile sale simţuri.
În unele cazuri, martorul îşi formeazădepoziţia sa din informaţiile
altora. Astfel de depoziţii pot avea o anumităvaloare pentru cădau
posibilitatea de a chema în faţa instanţei, persoane de la care martorul
deţine informaţii. Instanţa de judecatăare la dispoziţie, depoziţia persoanei
care a observat direct un anumit fapt şi depoziţia dată, pe baza relatărilor
sale, de către o altăpersoană, ceea ce îi permite săverifice informaţiile prin
raportarea unora la celelalte.
O altătrăsăturăspecificăa mărturiei, constă, în faptul că, ea trebuie
făcutăoral, în faţa instanţei de judecată. Folosirea declaraţiilor scrise ar fi
potrivinice rolului activ al instanţei şi ar lipsi părţile litigante de
însemnatele garanţii ale principiului publicităţii, oralităţii şi
contradictorialităţii dezbaterilor, de care ele beneficiazăîn cazul ascultării
martorilor în instanţă, ceea ce ar fi inadmisibil.
În procesul civil, proba cu martori are un câmp limitat de folosire.
Aceasta, în ideea că, legea civilănu admite proba cu martori în acele
cazuri în care părţile litigante au avut posibilitatea să-şi procure probe
scrise3.
2.Importanţa depoziţiei de martor
Proba cu martori este una din cele mai vechi şi răspândite mijloace
de probăfiind cunoscutăîn toate sistemele probatorii.
Deşi, nu este la fel de exact şi sigur ca proba prin înscrisuri, acest
mijloc de probăprezintăo deosebităimportanţă, deoarece, în numeroase
litigii nu se pot administra alte probe4.
Proba testimonialăare importanţăîn procesul civil pentru căpărţile
sprijinindu-se pe mărturia unor persoane încercând săscoatăîn

1
Codul general al Rom|niei, vol.I, edi]ia a II-a, Editura “L.Acalay”,
Bucure[ti, 1907, p.43, [i 119.
2
{.Rauschi, T.Ungureanu, Drept civil, Editura “Chemarea”, Ia[i, 1995, p. 116.
3
D.Radu, D.C.Tudorache, Op.cit., p. 67.
4
V. M. Ciobanu, La aceea[i concluzie a ajuns [i Dr. Hossein Safoi, raportorul
general la tema: Valoarea probei cu martori `n dreptul civil, dezb\tut\ la cel de al
XIV-lea Congres interna]ional de drept comparat, Atena, 1994, p. 187.
 278

evidenţăadevărul, iar instanţa ţinând seama de cele relatate, coroborându-

le cu alte mijloace de probăînfăptuieşte justiţia.
În condiţiile când nu se pot administra alte probe, proba cu martori
va duce la luarea unei hotărâri legale şi temeinice cu condiţia ca
mărturiile săfie suficiente, veridice şi concludente.
Un rol important îi revine instanţei de judecatăcare trebuie
săstabileascăsfera persoanelor care cunosc împrejurările raportului juridic
în litigiu, în scopul de a le audia ca martori în şedinţa de judecată. Dacă,
nu se ţine seama de declaraţiile martorilor, se poate ajunge la o hotărâre
nefondată.
Proba cu martori are şi un rol educativ, martorul fiind un membru
al societăţii, înţelege răspunderea, îşi dăseama căpe baza dispoziţiei sale
se va decide soarta cauzei, soarta unor oameni, a intereselor lor şi
dupăcum e şi firesc acesta fiind chemat în faţa instanţei de judecatăva
prezenta de cele mai multe ori informaţiile cele mai adevărate şi exacte cu
privire la evenimentele şi actele părţilor. Instanţa de judecatăva încerca
săcunoascăadevăratele raporturi dintre părţile în proces, drepturile şi
obligaţiile acestora, precum şi săstabileascăfaptele şi împrejurările care au
dat naştere conflictului prin intermediul martorilor care, pe baza felului
cum au perceput faptele vor contribui direct la justa soluţionare a cauzei
şi restabilirea adevărului.
§.2. Corelarea probei cu martori cu celelalte mijloace de probaţiune
judiciarăîn cauzele civile
Este posibil ca un litigiu săse soluţioneze administrându-se numai
probe testimoniale (de exemplu un proces de divorţ, de evacuare, etc.),
dar acestea sunt cazuri mai rar întâlnite, când într-un proces se folosesc
numai probe cu martori.
Regula este că, faptele juridice care au dat naştere litigiului,
săreclame administrarea mai multor mijloace de probă.
Instanţa pentru a-şi forma convingerea în legăturăcu obiectul
litigiului dedus judecăţii, are nevoie săcerceteze toate aspectele necesare
soluţionării lui.
Pentru a da o soluţie justăîn fiecare cauzăcivilă, instanţa de
judecatăse foloseşte de obicei, de mai multe mijloace de probăpe care le
coroborează, pentru a afla adevărul.
De pildă, începutul de dovadăscrisă poate face proba
deplinădacăeste coroborat cu alte probe, de regulătestimoniale care îl
completează. Abia rezultatul corelării începutului de dovadăscrisăcu
mărturiile creeazăelementele de convingeri ale instanţei de judecată.
Sunt uneori situaţii, când audierea martorilor este
necesarădatorităconfuziei ori obscurităţii clauzelor inserate într-un înscris
autentic sau sub semnăturăprivată.
În asemenea situaţii, corelarea relatărilor martorilor cu conţinutul
înscrisului, conduce la descoperirea voinţei părţilor.
 279

Acelaşi lucru şi în cazul prezumţiilor, coroborarea lor cu depoziţiile

martorilor duce la înlăturarea echivocului.
În cazul mărturisirii, întrucât, potrivit Codului civil român,
recunoaşterea nu este absolută, instanţele au îndatorirea săo completeze
cu alte probe şi cel mai eficace o completeazăproba cu martori. În toate
situaţiile în care este posibilăadministrarea altor probe, cum ar fi, lipsa
interogatorului ori refuzul de a răspunde, indicat săfie considerate ca
început de dovadăurmeazăsăfie completat cu alte probe (martori,
prezumţii etc.)1.
Odatăadmisăproba cu martori are aceeaşi forţădoveditoare ca şi alte
mijloace de probă. În Dreptul civil, probele sunt egale în ce priveşte forţa
lor doveditoare, nefiind admis criteriul formal de apreciere a lor. Rămâne
la aprecierea judecătorului dacăo probăsau alta este suficientă,
concludentăşi în caz contrar săcearăşi alte probe, în completare, pentru
soluţionarea cazului.
Capitolul II
ADMISIBILITATEA PROBEI CU MARTORI ÎN PROCESUL
CIVIL
§. 1.Reguli comune privind admisibilitatea probei cu martori în
procesul civil
1. Condiţii generale privind admisibilitatea probelor
În cadrul procesului, în legăturăcu materialul probator, instanţa
trebuie mai întâi săexamineze admisibilitatea probelor, apoi săle
administreze pe cele încuviinţate şi, în sfârşit, cu ocazia deliberării
săaprecieze probele administrate2.
Principiul adevărului obiectiv, care este un principiu fundamental
al dreptului procesual, implicăîn mod firesc admiterea oricăror probe în
vederea descoperirii acestui adevăr.
Pentru a se dovedi un anumit raport juridic între părţi, trebuie săse
admită, în principiu, mijloacele de probănecesare, legea prevede şi
anumite condiţii procedurale, numai cu respectarea cărora instanţa va
încuviinţa administrarea mijlocului de probăa cărui admisibilitate în
principiu a fost stabilită.
Orice mijloc de probă, pentru a fi admisibil trebuie
săîndeplineascăurmătoarele condiţii generale: legalitatea,
verosimilitatea, pertinenţa şi concludenţa.
a. Nici o probănu poate fi încuviinţatăde către instanţădacănu este
admisăde lege. Aceastăcondiţie aratăcăproba trebuie săfie oprităde
legea materialăsau de cea procesuală.
De exemplu, în cazul înscrisurilor autentice constatările personale
ale organului care întocmeşte actul nu pot fi contestate decât prin
înscrierea în fals. În cazul prezumţiilor legale absolute, cum ar fi
1
G. Boroi, Op.cit., p. 185.
2
V.M. Ciobanu, Op.cit.,, p. 156.
 280

prezumţia de adevăr rezultând din puterea lucrului judecat - res judicata

pro veritate habetur - legea nu admite nici un fel de probă. Nu trebuie
sărezulte de aici că, astfel de prezumţii sunt numai acelea care nu admit
nici un fel de probăcontrară. Ar fi omise, astfel prezumţiile absolute, care
permit proba contrarăprin mărturisire. Tot astfel nu se admite a se proba
împotriva prezumţiei de interpunere de persoane, în temeiul căreia legea
declarănule dispoziţii făcute prin persoane interpuse, în favoarea unor
incapabili de a primi cu titlu gratuit (art. 812 Cod civil).
Uneori, legea nu îngăduie acţiunea sa în justiţie pentru valorificarea
unui drept şi ca urmare, nu se mai poate face nici o dovadăa dreptului
respectiv, deoarece s-a născut un altul contrar, în favoarea altei persoane
prin prescripţia achizitivăsau uzucapiune1.
În cazul în care urmeazăa se încuviinţa proba cu martori trebuie
respectate atât dispoziţiile art. 1191 şi următoarele Cod civ., care prevăd
condiţiile în care se poate admite aceastăprobă, cât şi dispoziţiile art.189
Cod procedurăcivilă, care aratăcine nu poate fi martor sau este scutit
sădepunămărturie.
În procesele de divorţ, art. 6122 alin. ultim, Cod
procedurăcivilăinterzice folosirea interogatoriului pentru dovedirea
motivelor de divorţ. Reţinem şi precizarea făcutăprin art. 31 alin. 2 Cod
procedurăcivilă, potrivit căreia motivele de recuzare nu pot fi dovedite
prin interogatoriu sau jurământ.
În vederea admisibilităţii unei probe se aplicădispoziţiiile legii în
vigoare în momentul când s-au petrecut faptele ce sunt de dovedit, cu
unele distincţii3. Astfel, în cazul probelor care constituie mijloace tehnice
(expertiza, cercetarea la faţa locului sau dovada unui fapt juridic),
admisibilitatea se examineazăîn raport cu norma în vigoare, în momentul
în care se pronunţăinstanţa asupra admisibilităţii. Cu privire la dovada
actelor juridice, soluţia diferădupăcum forma solemnăeste cerutăde lege
ad validitatem sau numai ad probationem.
În primul caz, pentru a identifica norma care se aplicătrebuie văzut
momentul încheierii actului. Dacăîn acest moment legea cere, pentru
validitate forma solemnă, şi ea nu este îndeplinită, însuşi actul juridic este
lovit de nulitate, iar aceasta nu se acoperăprin faptul că, ulterior, o lege
nouănu ar mai cere forma solemnă.
Dacă, însă, în momentul încheierii actului juridic legea cerea doar
acordul de voinţăal părţilor, o lege nouăcare ar impune la data judecăţii
forma solemnăpentru acelaşi act juridic, nu va afecta valabilitatea actului,
deoarece părţile au respectat legea din momentul încheierii actului. În
cazul în care formalitatea este cerutănumai ad probationem, soluţia
oferităîn literatura juridicădiferădupăcum legea în vigoare în momentul
judecăţii lărgeşte sau restrânge posibilităţile de probă. Dacălegea aceasta
1
E.Mihuleac, Op.cit., , p. 119.
2
V.Ciobanu, Op.cit., vol.I, p.180.
3
Ibidem.
 281

desfiinţeazăcerinţa ad probationem şi îngăduie noi mijloace probatorii,

se va aplica ea.
În cazul însăîn care, legea nouăîngreuneazădovada în raport cu
legea sub imperiul căreia s-a încheiat actul juridic, se va aplica aceastădin
urmălege pe care, de altfel, părţile au avut-o în vedere la încheierea
actului1.
Principiul inadmisibilităţii probei normelor juridice rezultăimplicit
din îndatorirea judecătorului de a aplica legea şi celelalte acte normative,
fărăca părţile săcearăîn mod expres aplicarea lor şi fărăca părţile săfie
nevoite de a dovedi existenţa sau cuprinsul acestora. Dacă, de cele mai
multe ori, părţile - prin scriptele şi susţinerile lor orale - invocăactul
normativ, ce ele considerăcătrebuie săse aplice în speţăşi
cautăsălămureascăînţelesul normei juridice pe care acel act o exprimă, ele
nu fac, prin aceasta, acte de probaţiune, ci acte de participare la pregătirea
materialului cu ajutorul căruia judecătorul va face interpretarea şi
aplicarea normei juridice.
Indiferent de forma în care sunt exprimate legi, ordonanţe, normele
juridice sunt prezumate de lege ca fiind cunoscute de toţi de la data
publicării actelor normative care le exprimă(nemo censetur ignorare
legem).
Nu este deci cazul ca ele săfie dovedite. Normele juridice nu pot
forma obiectul probaţiunii judiciare.
b. A doua condiţie pe care trebuie săo îndeplineascăorice
probăpentru a fi admisibilăeste ca aceasta săfie verosimilă. În general,
verosimiliatea probelor, implicăcorelarea lor cu adevărul. Adică, sătindăla
dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute şi sănu
contrazicălegile naturii.
c. Pentru a fi pertinentă, proba trebuie săaibălegăturăcu obiectul
procesului şi, deci, săpoatăinfluenţa într-un fel sau altul soluţia litigiului
în care este invocat.Astfel, operaţia administrării probelor ar fi inutilăşi ar
tergiversa procesele. Instanţele de judecatăapreciazăîn ce măsurăo
probăsolicitatăeste pertinentăcu litigiul.
d. Proba cerutămai trebuie săfie concludentă, adică, sătindăa
proba împrejurări de fapt, care pot conduce instanţa la soluţionarea
litigiului. “Dovezile se pot încuviinţa numai dacăinstanţa socoteşte căele
pot săaducădezlegare pricinei” ... dispune art. 167 C. procedurăcivilă.
Pentru a fi concludentă, proba trebuie săse refere la împrejutări care
sunt de naturăsăducăla rezolvarea cauzei în care urmeazăa fi administrate.
Acelaşi art. 167 C. procedurăcivilăprevede căproba este
admisăfărăa se mai examina concludenţa, dacăar fi în primejdie, ca ea
săpiardăprin întârziere.

1
Pentru o solu]ie contrar\ (legea `n vigoare la data perfect\rii opera]iei juridice, I.
Deleanu, Tratat de procedur\ civil\, Editura “Europa Nova”, Bucure[ti, 1995, p.
245-250.
 282

Orice probăconcludentăeste şi pertinentă, dar, este posibil ca o

probăpertinentăsănu fie totuşi concludentă.
Astfel, într-un proces care are ca obiect repararea prejudiciului
cauzat printr-o faptăilicită, proba cu martori solicitatăde către pârât pentru
a dovedi căau mai fost şi alţi participanţi, deşi, este pertinentănu este şi
concludentă, deoarece art. 1003 C. civil, prevede cărăspunderea este
solidară. Dacă, însă, pârâtul solicităîncuviinţarea unei probe pentru a
dovedi culpa curentăa victimei proba este pertinentăşi concludentăîntrucât
răspunderea se împarte între autor şi victimă1.
Pentru a ajuta instanţa, partea care cere săli se încuviinţeze o
probăeste obligatăsăarate ce împrejurări de fapt vrea sădovedeascăpentru
ca, în raport de aceasta, instanţa săaprecieze în ce măsurăproba
solicitatăar putea fi concludentă.
Deşi proba cu martori este cea mai răspândită, cel mai vechi mijloc
de probă, deşi se administreazărelativ uşor, totuşi, legislaţiile civile admit
cu restricţie folosirea mărturiei ca mijloc de dovadă.
Se susţine de unii jurişti căproba testimonialăeste incertă, fie
datorităfragilităţii memoriei omeneşti, fie subiectivismului2, fie faptului
căpersoana ce este chematăsădepunămărturie poate fi influenţată,
constrânsăsădeclare într-un anume mod, din cauza deformaţiei cu care se
percepr anumite evenimente, fie din cauza gradului de atenţie şi interes pe
care l-au prezentat evenimentele pentru persoanele ce au luat cunoştinţăde
producerea evenimentelor.
Se mai susţine, de adepţii limitării admisibilităţii probei cu martori
în procesul civil, căautorii sunt şi uşor de corupt (argumentul aparţine
unor jurişti francezi).
În procesul civil din România admisibilitatea probei cu martori
este, în principiu, restrânsă.
Cu toate acestea, chiar şi acolo unde probarea existenţei unui drept,
raport juridic etc. nu este permisăîn mod expres de lege, practica
judiciarădovedeşte cădepoziţiile de martori ajutăla lămurirea unor cauze
(obscure) într-un contract, pentru stabilirea condiţiilor în care s-a încheiat
o convenţie, în care s-a dobândit un imobil, s-a făcut o donaţie etc.
Mărturia este admisănumai dacămartorul a luat cunoştinţăcu
propriile simţuri de faptele ce fac obiectul litigiului şi numai pentru
faptele, împrejurările, situaţiile pe care le-a constatat nemijlocit3.
Persoanele care cunosc indirect, din auzite (din zvon public)
anumite fapte, nu pot fi audiate ca martori.
Aceasta nu înseamnăînsăcănu pot fi audiaţi martori pentru a se
dovedi un fapt ce nu face obiectul litigiului, dar de existenţa ori
cunoaşterea căruia este condiţionat raportul litigios însăşi.
1
I.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria general\, p. 314; V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.I,
p.213.
2
M.Cantacuzino, Curs de drept civil, ed.a II-a, Craiova, 1923, p. 643 [i urm.
3
A. Iona[cu, Op.cit., p. 172-176.
 283

Aşa, de exemplu, se poate cere a se dovedi un fapt notoriu, cum ar

fi, incapacitatea mandatarului sau insolvabilitatea acestuia (cazul prevăzut
în art. 1542, pct.2, Cod civil).
Oaltăcondiţie a admisibilităţii mărturiei ca probă, specific acesteia,
este ca ea săfie produsul oral şi în faţa instanţei unde este supus judecăţii
raportul juridic litigios.
Declaraţiile scrise ale unor persoane, chiar cele autentificate prin notariat
sau aflate în alte cauze, nu cosntituie mărturii propriu-zise şi nu sunt
primite ca atare de instanţele noastre.
2. Regula înscrisăîn alineatul 1, art. 1191 Cod civil
Potrivit dispoziţiei înscrise în alin.1 din art. 1191 Cod civil dovada
actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, chiar
pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau prin
act sub semnăturăprivată.
Din modul de redactare a alin.1 se înţelege căregula
inadmisibilităţii dovezii testimoniale pentru creanţe sau drepturi mai mari
de 250 lei se referăla acte juridice.
Aceastăregulăeste întărităşi de dispoziţiile art. 1193, 1194 Cod
civil, care prevăd restricţia restrângerii acţiunii, atunci când iniţial s-a
pretins o sumămai mare de 250 lei şi nu existăînscris doveditor,
imposibilitatea fragmentării creanţei, chiar atunci când se pretinde o
sumămai micăde 250 lei, dacăreprezintăun rest dintr-o creanţămai mare,
iar prin art. 1195, 1196 Cod civil se opreşte introducerea unor acţiuni
succesive, cu valori sub 250 lei, dacătoate, unindu-se, trec peste suma de
250 lei.
Proba cu martori este însărestrictivăcând este vorba a se dovedi cu
ea fapte materiale, producătoare de efecte juridice, cum ar fi” inundaţie,
cutremur, trăsnet (fapte naturale) sau uciderea ori rănirea unei persoane,
posesiunea unui bun şi orice alte stări de fapt1 (fapte ale omului), care pot
fi dovedite cu martori, indiferent de valoarea obiectului pricinii.
Raţiunea pentru care restricţia nu opereazăîn cazul faptelor juridice
este aceea căele iau naştere independent de voinţa omului, fărăa se urmări
scopul de a se produce efecte juridice, acestea producându-se în temeiul
legii. Prin urmare, nu este normal ori posibil săse reconstituie proba
(înscrisul) la data naşterii lor.
Cu toate acestea, dacăsunt faptele juridice (fapte naturale) care nu
pot fi dovedite decât cu înscrisuri, şi anume: naşterea şi moartea.
Inadmisibilitatea probei testimoniale pentru dovada actelor juridice
fiind o măsurăde ocrotire a părţilor, nu le priveşte decât pe acestea şi, la
nevoie, şi pe urmaşii lor în drepturi, care dobândesc situaţia autorilor lor.
Terţii sunt liberi sădovedeascăactele juridice ale părţilor prin orice
mijloace de dovadă.
1
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 1846/1956, `n “Legalitatea popular\” nr.3/1957, p.
361.
 284

Astfel, fostul Tribunal Suprem a stabilit căpentru aceştia actul

juridic constituie un fapt şi existăprezumţia jura et de jure căau fost în
imposibilitatea de a-şi procura înscrisuri1.
Se va putea dovedi cu martori însă, în raporturile litgioase
complexe, faptele materiale a căror valoare depăşeşte 250 lei, dar nu se va
putea admite proba testimonialăpentru dovedirea actelor juridice.
De asemenea, mărturia este admisăca mijloc de probăpentru
dovedirea unor drepturi sau raporturi create ca urmare a unor delicte sau
cvasidelicte, a viciilor de consimţământ, a fraudei.
Regula nu afecteazăraportul juridic civil, înscrisul fiind cerut,
atunci când valoarea este mai mare de 250 lei, ad probationem şi ad
validitatem. Prin urmare, aceasta va fiinţa independent de faptul
constituirii ori neconstituirii unui înscris.
Actele juridice la care se referăregula din art.1191 alin.1 Cod civil,
sunt acte juridice în general, textul nefăcând vreo distincţie sau
diferenţiere între ele etc., astfel căse aplicăacestora indiferent de felul lor,
fie ele convenţii sau acte unilaterale, dacădau naştere la raporturi juridice,
dacăsunt translative de drepturi, dacăsting raporturi preexistente2.
Pentru a se stabili dacăun act juridic poate fi dovedit cu martori este
necesar a se cunoaşte valoarea acestuia. Valoarea ce se ia în considerare
este cea pe care o avea la data încheierii actului, căci, valoarea de la acea
dată, a fost avutăîn vedere de părţi, când au stabilit cănu au nevoie de un
încsris doveditor. Evaluarea obiectului actului este necesar a fi făcutăîn
momentul încheierii acestuia, deoarece părţile, chiar în acel moment,
trebuie săştie că, în caz de litigiu, este necesarăpreconstituirea probei
scrise sau nu3.
Prin urmare, dacăla data soluţionării litigiului valoarea obiectului a
crescut peste 250 lei, se va admite proba cu martori şi, dimpotrivă, dacăla
data încheierii actului, obiectul acestuia avea o valoare mai mare de 250
lei şi apoi aceasta a scăzut, proba testimonialăpentru dovedirea lui este
inadmisibilă.
Acest lucru reiese şi din conţinutul art. 1192 Cod civil, în care se
prevede că, cuantumul dobânzilor adăugate la capital nu se ia în
considerare dacă, la data încheierii actului, nu depăşea ca valoare suma de
250 lei, precum şi din conţinutul art. 1193 Cod civil, unde se aratăcăcel
care, prin acţiune, pretinde plata unei sume mai mari de 250 lei, nu-şi
poate dovedi pretenţia cu martori, chiar dacăulterior şi-ar restrânge-o sub
250 lei.

1
C.D. 1956, vol.II, dec.fostului colegiu civil, nr.90/1956, p.251.
2
Prin Decizia de `ndrumare nr.7/20.04.1961. Tribunalul Suprem a stabilit c\
inadmisibilitatea probei cu martori se refer\ at|t la dovedirea `ncheierii actului
juridic, la modificarea [i desfiin]area acestuia, precum [i la stingerea obliga]iei de
plat\. A se vedea C.D./1961, p.16 [i urm.
3
R. Dumitru, D. C. Tudorache, Op.cit., p. 68.
 285

Dacăar fi săconcluzionăm, putem afirma că, regula

prezentată,comportădouăcondiţii de bază:
a. privind natura actului;
b. valoarea obiectului actului ce trebuie probat.
Primul alineat din art. 1191 Cod civil stabileşte cădovada actelor
juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei nu se
poate face decât prin înscris autentic sau prin înscris sub
semnăturăprivată. Proba cu martori nu este deci admisăpentru dovada
acestor acte.
Legiuitorul, urmăreşte prin aceastăinterdicţie sădetermine părţile
care încheie acte juridice mai importante - cum sunt considerate acelea
care prin valoarea obiectului lor depăşeşc suma menţionată-
săîntocmeascăînscrisuri însemnate, cu ajutorul cărora săle poatădovedi, la
nevoie, pentru a asigura astfel, certitudinea şi stabilitatea raporturilor
juridice pe care acele acte le creazăîntre părţi. Scopul acestei interdicţii
este deci, ocrotirea intereselor părţilor, ceea ce reiese şi din dispoziţia
alin.3 din art.1191 Cod civil, potrivit căreia părţile pot conveni să-şi
dovedeascăprin martori actele ce au încheiat, renunţând astfel, la protecţia
pe care legea urmăreşte săle- o asigure.
Având în vedere caracterul său, de măsurăde protecţie a intereselor
părţilor, este evident, deşi, legea nu specificăcă, aceastăinterdicţie nu se
poate referi decât la părţi şi la urmaşii în drepturi ai acestora - care
dobândesc situaţia autorilor lor - şi nicidecum la terţi. De altfel, terţii nici
nu au posibilitatea de a-şi procura înscrisuri despre actele juridice
încheiate de părţi. Ei, vor putea deci, dovedi aceste acte, care pentru ei
sunt simple fapte, prin orice mijloace de probă, aşa cum pot fi dovedite,
în general, faptele materiale.
3. Regula înscrisăîn aliniatul 2 art. 1191 Cod civil
Alin.2 din art. 1191 C.civ., prevede o a doua regulăcare restrânge
admisibilitatea dovezii cu martori, stabilind căaceastăprobănu este
primităpentru a dovedi “în contrăsau peste ceea ce cuprinde actul”, chiar
dacăvaloarea acestuia nu depăşeşte suma de 250 lei. Prin urmare,
indiferent de valoare, înscrisul nu poate fi combătut prin martori.
Explicaţia acestei reguli nu trebuie căutată, cum s-a pretins nu de mult, în
superioritatea principalăa probei scrise în raport cu proba testimonială, ci
în voinţa perezumatăa părţilor. Într-adevăr, când părţile întocmesc un
înscris pentru constatarea unui act juridic ce încheie, este firesc săse
presupunăcăele şi-au cuprins întregul lor acord de voinţăîn înscris şi căau
înţeles să-şi dovedească, una faţăde alta, raportul juridic respectiv prin
acel înscris înlăturând posibilitatea de a-şi combate sau completa propriul
înscris prin martori. Aceastăexplicaţie este confirmatăde dispoziţia alin.3
din art. 1191 C.civ., care stabileşte căpărţile pot conveni săadmitădovada
cu martori în combaterea sau completarea înscrisului ce au întocmit.
Convenind astfel, părţile aratăcăele înţeleg fie să-şi precizeze voinţa lor
 286

iniţialăîn sensul contrar celui prezumat, fie căînţeleg sărevinăasupra

voinţei lor iniţiale1. Cu alte cuvinte, interdicţia legalăde a dovedi prin
martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris se întemeiazăpe
prezumarea de către legiuitor a unei convenţii tacite a părţilor, pe care
părţile o pot combate sau înlătura printr-o convenţie contrară2.
O primăconsecinţăce se desprinde din aceastăexplicaţie este aceea
căinterdicţia, fiind de naturăconvenţională, priveşte numai părţile şi pe
urmaşii lor în drepturi, terţii fiind liberi săcombatăsau săcompleteze
înscrisul părţilor prin orice mijloace de dovadă, soluţie consacratăde
colegiul civil al Tribunalului Suprem3
O a doua consecinţăeste aceea căprohibiţia se referănumai la
înscrisurile preconstituite în care convenţia tacităa părţilor - prezumatăde
lege - a putut fi inclusă, soluţie care reiese de altfel dintr-o decizie a
colegiului civil al Tribunalului Suprem4
Domeniul de aplicare a interdicţiei înscrisăîn alin.2 din art. 1191
C.civ. se restrânge la combaterea şi la completarea de către părţi a
propriului lor înscris. Părţile nu vor putea deci dovedi cu martori
căînscrisul lor cuprinde clauzele sau menţiuni inexacte, fictive sau
similare şi nici căele au adus verbal modificări sau completări înscrisului
ce au întocmit. Părţile nu pot face dovada unor astfel de pretenţii decât tot
prin înscrisuri. În schimb, nimic nu împiedicăca părţile sădovedeascăcu
martori împrejurări care nu vin în contradicţie cu înscrisul lor şi nici nu-i
aduc modificări ori completări. Astfel, părţile pot folosi proba cu martori
pentru a lămuri înţelesul unor clauze ale înscrisului lor, căci prin aceasta
ele nu urmăresc sădovedească“contra şi peste” cuprinsul înscrisului ci
dimpotrivăsăstabileascăsensul exact al acestuia. Colegiul civil al
Tribunalului Suprem a făcut aceastăprecizare binevenită, stabilind
că“proba cu martori este în toate cazurile admisibilăatunci când nu este
cerutăpentru a se dovedi în contra peste prevederile înscrisului
constatator al convenţiei părţilor, ci pentru a se lămuri conţinutul
îndoielnic al unui act”5.
Vor putea fi dovedite prin martori şi acte posterioare actului
constatat prin înscris, dacănu sunt în contradicţie cu înscrisul şi nu aduc
modificări acestuia, ci constituie moduri de executare, sau moduri de
stingere a obligaţiilor rezultând din înscris (plata, compensaţia, remiterea
de datorie etc.), care implicit confirmăînscrisul, cu condiţia, evident, ca
1
V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.II, p. 189.
2
Aceast\ ideea a mai fost exprimat\, `n esen]a ei, `n literatura noastr\ juridic\.
Astfel, M. Eliescu, arat\ c\”au `n]eles, `ntocmind `nscrisuri, ca raportul lor de
drept s\ fie cel ce reiese din expresiunea declarat\ `n scris a voin]ei lor” (Teoria
general\ a probelor, Bucure[ti, 1950-1951, p. 74).
3
Trib. Suprem, col.civ., dec.nr. 1764/1956, `n Culegere de decizii pe anul 1956,
vol.II, p. 251.
4
Idem, p. 296, I. Stoenescu, Gr. Porumb, Op.cit., p. 173.
5
Trib.Suprem, col.civ.,dec.nr. 1666/1967, `n Culegere de decizii pe anul 1957, p.
334.
 287

valoarea obiectului lor sănu depăşeascăsuma de 250 lei. Soluţia aceasta se

desprinde şi din motivarea deciziei de îndrumare a Plenului Tribunalului
Suprem nr.7 din 20 aprilie 1961, menţionatămai sus, care - stabilind căart.
1191 C.civ., se referă şi la stingerea obligaţiei prin plată- are în vedere
numai interdicţia din alin.1 art. 1191. Dupăcum reiese din aceastădecizie,
dovada plăţii se va putea face cu martori sau numai cu înscrisuri,
dupăcum valoarea obiectului ei este inferioarăsau superioarăsumei de 250
lei.
Aşa dupăcum am arătat, cea de a doua regulăînscrisăîn alin.2
art.1191 din Codul civil stabileşte că: ”nu se va primi niciodatăo
dovadăprin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici
despre ceea ce se pretinde căs-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma
confecţionării actului, chiar cu privire la o sumăce nu depăşeşte 250
lei. Înscrisul , deci, indiferent de valoare, nu poate fi răsturnat prin
proba cu martori.
Din lectura textului rezultăcă, în douăcazuri proba cu martori este
inadmisibilă, şi anume:
a. când se tinde dovedirea unei situaţii contrare cuprinse într-un
înscris autentic sau sub semnăturăprivată;
b. când se tinde a se dovedi peste cuprinsul înscrisului.
Regula aceasta nu are caracter absolut, ca şi cea prevăzutăîn
alin.1 se referăla: părţile între care s-a încheiat actul juridic, terţii putând
folosi proba testimonialăpentru combaterea conţinutului înscrisului.
Regula se aplicănumai înscrisurilor preconstituite, textul alin.2
din art. 1191 Cod civil fiind înţeles că, consacrăvoinţa părţilor de a
întocmi în mod special un înscris la încheierea actului juridic pentru
a fi folosit ca mijloc de dovadăîn caz de litigiu, nu şi celorlalte înscrisuri
probatorii (nepreconstituite).
Proba cu martori devine admisibilăcând se tinde a se dovedi
cauza ilicităa înscrisului, dolul, violenţa, sau eroarea uneia din părţi în
momentul încheierii actului, precum şi în cazul eludării legii1.
Proba cu martori este admisibilănelimitat când se tinde a se
dovedi împrejurări de fapt posterioare încheierii actului, cum ar fi:
stingerea obligaţiei prin plată2 sau neexecutarea obligaţiei se
datoreazăintervenţiei unui caz de împiedicare imprevizibil.
Proba testimonialăeste admisă, de asemenea, când este necesar
săse lămureascăunele clauze echivoce sau obscure3 şi este
necesarălămurirea lor.
În mod excepţional legea prevede căanumite contracte vor fi
încheiate în scris, indiferent de valoarea lor. Înscrisul fiind cerut, nu
însuşi pentru validitatea actului, ci numai pentru probaţiunea
1
V.Negru, D. Radu, Op.cit., p. 160.
2
Dec.de `ndrumare a Plenului Trib. Suprem nr.7/1961.
3
Trib. Suprem s-a pronun]at pentru admisibilitatea probei testimoniale `n
asemenea cazuri; dec.nr. 1666/1957, C.D. nr. 1974/1955.
 288

acestuia. Intrăîn categoria aceasta: tranzacţia, contractul de depozit

voluntar, contractul de asigurare, contractul verbal de încheiere nepus în
executare, aceasta nu poate fi dovedit cu martori, chiar dacăse pretind
sume mai mici de 250 lei şi nici atunci când se pretinde căs-a plătit
arvună(art. 1416 Cod civil).
În sfârşit, proba cu martori nu este admisăpentru dovedirea
unor clauze sau fapte legate de contractele economice.
Contractele economice neputându-se încheia, potrivit legii decât
în formăscrisă.
Anacronismul restricţiilor aduse probei testimoniale prin art.
1191 alin.1 şi 2, şi art. 1193 - 1995 C.civ. Aceste restricţii îşi au
sorgintea în neîncrederea legiuitorului în acest mijloc de probăşi nevoia
de a îndemna părţile să-şi preconstituie dovezi pentru stabilirea
raporturilor juridice pe care ele le creeazăprin acte juridice1.Nu mai puţin
însă, natura particularăa intereselor ocrotite le atribuie un caracter
dispozitiv (şi nu imperativ)2, ceea ce explicăde ce pot fi ocolite de părţi
(art. 1191 alin.3 C.civ.) şi de ce legea, prin art. 1197 şi 1198 C. civ., le
limiteazăconsiderabil câmpul de aplicare. Mai mult, în materie
comercială, cu o singurăexcepţie (art. 55 C.com.) ele rămân fărăaplicare.
Apoi, condiţia de “valoare ce nu depăşeşte 250 lei”, nemodificatădin
anul 1952, apreciatăastăzi, în condiţiile de depreciere monetară, ca fiind
derizorie3, facilitează, în practică, exerciţiul abuziv al acestor restricţii,
văzute ca un mijloc de apărare, prin deturnarea de la scopul pentru care
au fost recunoscute şi creeazăpracticianului serioase dificultăţi în
rezolvarea justăa litigiilor. De aceea, de lege ferenda, un corectiv este
absolut necesar. Cum ideea căstabilitatea monetarăeste absolută, care a
predominat nominalismul monetar4, nu poate, din lipsa ei de realism,
săjustifice o majorare a plafonului de 250 lei (ar fi numai temporară),
socotim posibile douăsoluţii legislative. Prima, instituităprintr-o
normăsupletivă(modificatoare a art. 1191 C.civ.), care
săîngrădeascăadmisibilitatea probei testimoniale în raport cu un anumit
plafon indexabil potrivit unor indicatori economici de referinţă admisibili,
stabiliţi prin lege. A doua, de abrogare a actualei reglementări
prevăzutăde Codul civil, prin extinderea regimului adoptat de Codul
comercial, adicăa libertăţii în folosirea probei cu martori, dar în condiţii
de îngrădire, impuse de aprecierea adminisibilităţii unei asemenea probe
de către judecător (art. 46 C.com.) şi de reglementări exprese, privind
1
M.Cantacuzino, Op.cit., p. 620; O. Otetele[eanu, Studiu critic al proiectului de
lege intitulat Codul obliga]iilor [i contractelor, Bucure[ti, 1931, p. 206; A. Iona[cu,
Dovada drepturilor civile, `n Tratat de drept civil, vol.I, Partea general\ de Tr.
Iona[cu [.a. Editura Academiei, Bucure[ti, 1967, p. 419.
2
A. Iona[cu, Op.cit., p. 208.
3
V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.II, p. 188.
4
L. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciar\ a crean]elor, indexarea
conven]ional\ a obliga]iilor pecuniare [i indexarea dob|nzilor, `n “Dreptul”
nr.I/1994, p. 46-47.
 289

actele juridice pentru care existenţa înscrisului este necesară ab

validitatem sau ad probationem (aplicabile numai între părţi şi nu faţăde
terţi).
§. 2. Excepţiile de la regulile privind admisibilitatea probei
cu martori în procesul civil
Din cele arătate mai sus alineatele 1 şi 2 ale art. 1191 din Codul
civil nu au caracter absolut, imperativ.
Constatăm căla cele douăreguli existăşi o serie de excepţii.
Aceste excepţii sunt reglementate fie în Codul civil, fie în alte
legi ce conţin dispoziţiuni cu caracter civil sau procesual civil.
1.Excepţii prevăzute în Codul civil
A. O primăexcepţie de la cele douăreguli este prevăzutăchiar în
art. 1191 alin 31.
Potrivit acestui aliniat părţile “pot conveni ca şi în cazurile
arătate mai sus săse poatăface dovada cu martori dacăaceasta priveşte
drepturi de care ele pot sădispună”.
Suma sau valoarea obiectului actului juridic este firesc săfie
modificată, uneori, în raport cu inflaţia, dar acest aspect vizeazăpolitica
legislativăşi tehnica legislativă, nicidecum constituţionalitatea dispoziţiei
înscrise în art. 1191 din Codul civil.
Prin încheierea nr.3 din 4 decembrie 1996 pronunţatăîn dosarul
nr.2647/1996, Judecătoria Mediaş a sesizat Curtea Constituţionalăcu
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1191 din Codul civil.
Aceeaşi instanţă, prin încheierea nr.2 din 27 noiembrie 1996
pronunţatăîn dosarul nr. 4466/1996, a sesizat Curtea Constituţionalăcu
excepţia de neconstituţionalitate a textului menţionat mai sus.
În ambele cazuri, excepţia de neconstituţionalitate este motivatăde
faptul căart. 1191 C.civ., privind inadmisibilitatea probei cu martori în
litigiile a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei, contravine prevederilor
art. 134 din Costituţie, potrivit căruia “economia României este o
economie de piaţă”. Se face precizarea căîntr-o economie de piaţăcu
inflaţie “orice fixare a unei sume nu trebuie luatăîn considerare nominal,
ci raportatăla valoarea actuală”.
Exprimându-şi propria opinie în legăturăcu aceastăproblemă,
Judecătoria Mediaş a considerat că“dispoziţiile art. 1191 Cod civil nu
aduc vreo atingere drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi ca atare,
ele nu intrăîn contradicţie nici cu art. 134 şi nici cu alte prevederi
constituţionale”.
Procedând la soluţionarea acestor cereri, Curtea Constituţională,
care a conexat cele douădosare, a stabilit următoarele:
Prin cele douăcereri s-a invocat neconstituţionalitatea art. 1191 din
Codul civil în raport cu prevederile art. 134 alin.1 din Constituţie care
1
I.Antoniu, Exercitarea rolului activ `n procesul civil. ~n leg\tur\ cu
admisibilitatea probei cu martori, `n “Justi[ia nou\”, nr.3/1965, p. 102.
 290

stabilesc drept coordonatăfaptul căeconomia României este o economie

de piaţă. Ori, aceastăcaracteristicăpresupune căeconomia sănu fie
centralizată, ci activitatea economicăsăse desfăşoare de către agenţii
economici autonomi şi egali din punct de vedere juridic în cadrul relaţiilor
de piaţă, statul intervenind numai pentru apărarea sau promovarea unor
interese generale, prin utilizarea de către Guvern a pârghiilor sale
specifice de influenţare cum ar fi: taxe, subvenţii, licenţe de export-
import, garantarea de credite, lansarea de comenzi de stat şi, îndeosebi,
prin politica sa legislativă.
Sub acest aspect, art.1191 din Codul civil nu contravine dispoziţiei
constituţionale invocate.
O sumăsau valoare a obiectului juridic atât de redusăeste
explicatăconstant în doctrinăprin dorinţa legiuitorului de a obliga părţile
care încheie acte juridice săle constate în formăscrisă, care
asigurăcertitudine şi stabilitate raporturilor juridice pe care le creează.
Desigur, valoarea de astăzi, care nu a mai fost modificatădin 1952,
este modică, dar chiar într-o viitoare reglementare, faţăde scopul urmărit
de legiuitor, este de presupus căea nu va fi foarte mare.
Pe de altăparte, aceastăvaloare trebuie modificatăîn raport cu
inflaţia, însăacesta este un aspect care vizeazăpolitica legislativăşi tehnica
legislativănicidecum constituţionalitatea dispoziţiei înscrise în art. 1191
din Codul civil.
Aşa fiind şi deoarece Curtea Constituţionalănu se poate substitui
Parlamentului pentru modificarea art.1191 din Codul civil, excepţia se
respinge ca vădit nefondată1.
Considerăm discutabilăsoluţia Curţii Constituţionale de respingere
a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în legăturăcu art.1191 alin.1
Cod civil.
Articolul 1191 alin.1 Cod civil prevede: “Dovada actelor juridice
al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru
depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic,sau prin act sub
semnăturăprivată”.
În douădosare ale Judecătoriei Mediaş s-au ridicat excepţia de
neconstituţionalitate a acestui text (trebuie menţionat căinteresul ridicării
excepţiei în acele dosare a fost faptul căs-au propus probe testimoniale
pentru dovedirea unor acte juridice de o anumităvaloare şi a existat
opunerea părţii potrivnice la administrarea acestor probe) susţinându-se
căeste contrar dispoziţiilor art.134 din Constituţie potrivit căruia
“economia României este o economie de piaţă”; s-a mai susţinut, tot în
argumentarea acestei excepţii, căîntr-o economie de piaţăcu inflaţie orice
fixare a unei sume nu trebuie luatăîn considerare nominal, ci raportatăla
valoarea actuală.

1
Curtea Constitu]ional\, decizia nr. 21 din 4 februarie 1997.
 291

Prin cele douăîncheieri de sesizare a Curţii Constituţionale

Judecătoria Mediaş şi-a exprimat opinia în sensul că“dispoziţiile art.1191
Cod civil nu aduc vreo atingere drepturilor fundamentale ale cetăţenilor
şi, ca atare, ele nu intrăîn contradicţie nici cu art.134 şi nici cu alte
prevederi constituţionale”.
Curtea Constituţionalăa conexat cele douădosare şi prin decizia
nr.21 din 4 februarie 1997 privind excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.1191 Cod civil a respins excepţia, cu următoarea
motivare: “O sumăsau valoare a obiectului actului juridic atât de
redusăeste explicatăconstant în doctrinăprin dorinţa legiuitorului de a
obliga părţile care încheie acte juridice săle constate în formăscrisă,
care asigurăcertitudine şi stabilitate raporturilor juridice pe care le
creează. Desigur, valoarea de astăzi, care nu a mai fost modificatădin
1952, este modică, dar chiar într-o viitoare reglementare, faţăde scopul
legiuitorului, este de presupus căea nu va fi foarte mare. Pe de altăparte,
este firesc ca aceastăvaloare săfie modificatăuneori, în raport cu inflaţia.
Toate aceste aspecte vizeazăînsăpolitica legislativă, nicidecum
constituţionalitatea dispoziţiei înscrise în art. 1191 din Codul civil. Aşa
fiind şi deoarece Curtea Constituţionalănu se poate substitui
Parlamentului pentru modificarea art.1191 din Codul civil, excepţia
urmeazăa fi respinsăca vădit nefondată”.
Trebuie menţionat în primul rând căîn motivarea Curţii
Constituţionale s-a specificat înainte de orice altămotivare privind
excepţia ca justificatăsau nejustificatăabilitatea Curţii Constituţionale ca,
în temeiul art.144 lit.c din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr.47/1992,
săse pronunţe asupra unei excepţii de neconstituţionalitate şi în ipoteza în
care dispoziţia legalăatacatăeste anterioarăConstituţiei, mai ales cătextul
al cărei neconstituţionalitate se invocăeste aplicabil raporturilor juridice
stabilite dupăintrarea în vigoare a Constituţiei din 1991.
Considerăm discutabilăsoluţia Curţii Constituţionale (interesul
practic al problemei este evident, invocarea dispoziţiilor art.1191 alin.1
Cod civil fiind frecventăîn faţa instanţelor), pentru următoarele
considerente:
a. Trebuie observat de la început căargumentul din opinia
Judecătoriei Mediaş în sensul cătextul art.1191 alin.1 Cod civil nu aduce
vreo atingere drepturilor fundamentale ale cetăţenilor nu are legăturăcu
motivarea excepţiei ridicate, care a fost cu totul alta.
De altfel, Curtea Constituţionalănici nu s-a referit la acest
argument.
Dar în motivarea excepţiei ridicate s-a făcut referire la practica
constantăa Curţii Constituţionale (susţinutăşi de doctrină) în sensul căse
poate cere Curţii Constituţionale - în cadrul excepţiei de
neconstituţionalitate - ca săspecifice în care dintre interpretările posibile
ale unui text, acest text urmeazăa fi considerat neconstituţional. Este
 292

evident cărolul Curţii Constituţionale nu este acela de a interpreta legile,

dar, în rezolvarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea
Constituţionalănu-şi propune ca scop interpretarea unui text, ci
specificănumai în care eventualăinterpretare a textului acesta urmeazăa fi
considerat ca neconstituţional. Deci, nu interpretarea unui text este scopul
acestei operaţiuni.
Prin excepţia ridicatăse ceruse Curţii Constituţionale ca săse
pronunţe în sensul că, în interpretarea nominalistăa textului art.1191
alin.1 Cod civil, textul este neconstituţional, deoarece vine în contrazicere
cu disp.art.134 din Constituţie, privind stabilirea constituţionalăa
structurii României ca fiind una a economiei de piaţă.
Deci, în primul rând soluţia Curţii Constituţionale este
discutabilăpentru cănu s-a pronunţat cu privire la interpretarea care
trebuie datăart. 1191 alin.1 Cod civil şi care interpretare sănu ducăla
considerarea textului ca fiind neconstituţional;
b. Curtea Constituţionalăa considerat căsuma de 250 lei indicatăîn
textul respectiv este de naturăsăasigure “certitudine şi stabilitate
raporturilor juridice”. Aceasta ar fi exact numai în ipoteza în care astăzi
suma de 250 lei ar reprezenta o valoare cât de cât apropiatăde valoarea pe
care legiuitorul a avut-o în vedere atunci când a fixat suma de 250 lei. În
condiţiile actuale, suma de mai sus neprezentând o valoare
economicăoarecare (exprimatădin Decizia Curţii Constituţionale în
sensul căsuma de 250 lei este “modică” constituie evident un eufemism),
considerăm, dimpotrivă, căcerinţa încheierii unui act scris pentru valori
peste 250 lei aduce o stingherire serioasăcircuitului civil şi este cu totul
contrarărealităţii faptelor. În aceste condiţii, asistăm la ceea ce s-a numit
în doctrina dreptului civil ca fiind o “revoltăa faptelor împotriva
Codului”:
c. În decizia Curţii Constituţionale prin exprimarea că“este
firesc” ca valoarea sus-indicatăsăfie modificatăîn raport cu inflaţia, este
implicit recunoscutăinaplicabilitatea textului în actuala redactare. Dar
se motivează- absolut corect cănu poate exista o substituire a
Parlamentului prin activitatea Curţii Constituţionale.
Însăprin ridicarea excepţiei respective nu aceasta s-a cerut Curţii
Constituţionale;
d. În Decizia Curţii Constituţionale se omite opinia căşi într-o
viitoare reglementare “este de presupus” căsuma fixatănu va fi mare.
Suma ce se va fixa, într-o eventualăreglementare, va fi oricum
corespunzătoare valorii de 250 lei din anul 1952. Prin
aceastăsimplăraportare, este clar căsuma de 250 lei actualmente este în
afara cu totul a intenţiei avute de legiuitor în 1952. Nu poate fi considerat
constituţional un text total contrar textului constituţional care stabileşte
căeconomia României este una de piaţă; deci efectele inflaţiei sunt reale,
textul sus-indicat a rămas în afara oricărei raţiuni de aplicare şi oricărei
 293

posibilităţi reale de aplicare. Considerăm căprin excepţia ridicatăs-a cerut

doar săse stabileascăcăîn interpretarea nominalistătextul este
neconstituţional. Rolul Curţii Constituţionale nu este acela de a legifera.
Nici nu s-a cerut aceasta. Teoria nominalistăa fost demult părăsită, încăde
la apariţia teoriei impreviziunii (e drept admisăcu greu, dar a triumfat
pânăla urmă). Clauzele de indexare pe de altăparte sunt frecvente în
contractele ce se încheie. Reevaluări se admit şi acolo unde nu sunt
prevăzute clauze de indexare, prin înlăturarea totalăa concepţiei
nominaliste. În apel, printr-o interpretare oarecum extensivăa dispoziţiilor
art.292 alin.2 din Codul de procedurăcivilă, se admit majorări şi
reevaluări pentru dezvoltarea ce survine din momentul pronunţării
sentinţei de fond şi pânăla judecarea apelului.
Nu considerăm călegislativ se va rezolva situaţia, căci orice
valoare fixădevine inactualăîn ipoteza unei economii încănestabilizate.
În ipoteza în care Curtea Constituţionalăar fi admis excepţia,
stabilind căo interpretare nominalistăa textului art.1191 alin.1 din Codul
civil duce la concluzia căîn aceastăinterpretare, textul este
neconstituţional fiind contrar art.134 din Constituţie, s-ar fi deschis
instanţelor calea de a rezolva situaţia prin raportarea sumei de 250 lei din
1952 la momentul în care textul este invocat, transpunând intenţia
legiuitorului din 1952 la situaţia actuală. Ar fi fost singura şi cea mai
raţionalăsoluţie.
Prin interpretarea nominalistă, actualmente textul serveşte la o
aplicaţiune a sa total contrarăintenţiei legiuitorului, iar în caz contrar la
neaplicarea sa (în ipoteza în care ar fi considerat ca fiind căzut în
desuetudine - ceea ce nu este chiar inexact).
Problema pe care a avut-o de rezolvat Curtea Constituţionalăeste o
chestiune de probăa actelor juridice.
Pe bunădreptate Curtea Constituţionalăa considerat cănu existănici
o legăturăîntre dispoziţiile art.1191 din Codul civil şi economia de piaţă.
Adăugăm căîn materia raporturilor obligaţionale comerciale, conform
art.46 alin.2 din Codul comercial se admite proba cu martori “chiar şi în
cazurile prevăzute de art. 1191 Codul civil)”.
Deci este evident căprevederile art.1191 C.civ.,
reglementeazăprobaţiunea având în vedere alte raporturi obligaţionale
decât cele comerciale specifice economiei de piaţă.
Prevederile art.1191 alin.1 C.civ., au fost adoptate pentru a forţa
într-un fel părţile săîncheie acte scrise, autentice sau sub
semnăturăprivată, tocmai pentru a le proteja interesele, conferind o mai
multăsiguranţăraporturilor obligaţionale.
Însănu trebuie omis faptul căpotrivit art.1191 alin.3 C.civ., părţile
pot renunţa la aceastăprotecţie a legii şi săconvinăca şi în cazurile la care
se referăart.1191 alin.1 C.civ., dovada săfie făcutăcu martori, iar dovada
acestei convenţii a părţilor poate fi făcutăprin orice mijloc de probă.
 294

Autorii notei precedente vorbesc despre o interpretare nominalistăa

prevederilor art.1191 alin.1 C.civ., care ar fi neconstituţională, când în
realitate este vorba de o redactare nominalistăa acestui text de lege care
din motivele arătate mai sus poate fi consideratăneconstituţională.
În consecinţă, aşa cum bine a reţinut Curtea Constituţională, avem
de-a face cu o problemăde probatoriu reglementatăîntr-o concepţie
nominalistă, azi, evident, depăşită. Dar aceasta nu face ca dispoziţiile
sădevinăneconstituţionale pentru căele nu contrazic nici o dispoziţie a
legii fundamentale, prin ele impunându-se în materia raporturilor
obligaţionale, altele decât cele care au contingenţăcu economia de piaţă, o
restricţie pe plan probatoriu devenităpoate prea severă,
datorităneactualizării limitei valorice pânăla care este admisibilăproba cu
martori, dar care nu constituie decât o măsurăde protecţie la care părţile
pot renunţa.
În concluzie alin.2. din art. 1191 C.civ., prevede o a doua
regulăcare restrânge admisibilitatea dovezii cu martori, stabilind
căaceastăprobănu este primităpentru a dovedi “în contra sau peste cee ce
cuprinde actul”, chiar dacăvaloarea acestuia nu depăşeşte suma de 250
lei. Prin urmare, indiferent de valoare, înscrisul nu poate fi combătut prin
matori.
Interdicţia din alin.2 art.1191 C.civ., nu se referăla dovada viciilor
de care pot suferi actele juridice (eroare, dol, violenţă, cauzăilicităsau
imorală, rea-credinţă, fraudăla lege etc.) care, fiind împrejurări de fapt
şi elemente psihologice - pe care părţile cautăsăle ascundăcu grijă, aşa
încât nici n-ar putea fi probate prin înscrisuri -, vor putea fi dovedite prin
martori şi orice alte mijloace de dovadă. Colegiul civil al Tribunalului
Suprem a stabilit astfel căeste admisibilăproba cu martori pentru a dovedi
o fraudăla lege, în speţăo dobândăcămătărească1.
B. Admisibilitatea probei cu martori prin excepţie de la regulile
prevăzute de alin.1 şi 2 din art.1191 C.civ., în cazurile în care existăun
început de dovadă
Potrivit excepţiei stabilite de art.1191 C.civ., proba cu martori este
admisibilăîn materie de acte juridice, dacăexistăun început de
dovadăscrisă, noţiune a cărei înţeles este bine precizat în practica
judiciarăşi în literatura de specialitate2. În practica judiciarăs-au dat totuşi
soluţii diferite în ce priveşte copiile cu plombaginăşi fotocopiile. Colegiul
civil al Tribunalului Suprem, admiţând recursul în supraveghere introdus
împotriva deciziei civile nr.298/1961 a Tribunalului regional Maramureş,
a stabilit căasemenea copii nu pot constitui începuturi de dovadăscrisă,
aşa cum se hotărâse prin decizia atacată. “O copie cu
plombagină(adicăduplicatul) sau o fotocopie, se aratăîn motivarea
deciziei Colegiului civil al Tribunalului Suprem, ar putea ascunde o
1
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 211/1961, `n Culegere de decizii pe anul 1961, p.
345.
2
I. Stoensscu, Gr. Porumb, Op.cit., p. 174-175.
 295

fraudă, prin copierea semnăturii de pe alte înscrisuri, respectiv prin

procedeul unor trucaje fotografice, şi de aceea asemenea copii nu pot fi
considerate înscrisuri doveditoare în sensul citatelor texte de lege,
singurele copii cu valoare probantăfiind copiile legalizate conform
distincţiilor din art. 1188 C.civ.”1. Pot fi cazuri în care scrierea fiind
făcutăîn întregime de mâna părţii căreia i se opune, iar falsificarea sau
trucajul fiind astfel excluse, copia cu plombaginăsau fotocopia pot
întemeia convingerea instanţei căscrierea provine de la partea respectivă.
Pe lângă“începutul de dovadăscrisă”, prevăzut de art.1197 C.civ.,
art. 225 C.pr.civ., mai adaugăşi “începutul de dovadă” care poate rezulta
din împrejurarea căpartea legal citatănu se înfăţişeazăla interogator sau
din împrejurarea căea refuzăsărăspundă. Instanţa de judecată“poate socoti
aceste împrejuirări ca o mărturisire deplinăsau ca un început de
dovadăîn folosul părţii potrivnice” (art. 225 C. pr.civ.).
Se pune întrebarea care sunt criteriile dupăcare instanţa de
judecatăva adopta o soluţie sau alta?
Este neîndoios cădreptul acordat instanţei de dispoziţia înscrisăîn
art. 225 C.pr.civ., trebuie exercitat în cadrul principiului rolului activ al
judecătorului, în temeiul căruia “judecătorii sau părţile pot pune
întrebări martorilor sau experţilor numai prin mijlocirea preşedintelui,
care poate însăîncuviinţa ca aceştia săpunăîntrebările şi direct”(art. 130
C.pr.civ.). Dacăpartea citatăcu menţiunea chemării ei la interogator nu se
înfăţişeazăsau, prezentându-se, refuzăsărăspundăla întrebările ce i se pun,
instanţa de judecatănu va putea prezuma căpartea respectivărecunoaşte,
astfel, în mod tacit, pretenţiile celeilalte părţi decât în cazul în care nu
existăposibilitatea administrării altor,probe. Dacăo asemenea posibilitate
există, instanţa va trebui, în îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin în cadrul
principiului rolului activ al judecătorului, sădispună, din oficiu,
administrarea acelor probe, considerând lipsa de înfăţişare a părţii la
interogator sau refuzul ei de a răspunde numai ca un început de dovadă.
Prin decizia de îndrumare nr.3 din 11 octombrie 1956, Plenul
Tribunalului Suprem a dat instanţelor judecătoreşti îndrumarea potrivit
căreia: “În toate cazurile în care este posibilăadministrarea altor probe,
lipsa la interogator sau refuzul de a răspunde va fi socotit numai ca un
început de dovadă, care urmeazăa fi completat cu alte probe, prin care
săse poatăstabili împrejurările reale ale cauzei”, arătându-se
totodatăcădispoziţia înscrisăîn art. 225 C.pr.civ., “nu scuteşte instanţa de
a-şi exercita rolul activ în descoperirea adevărului”2.Aceastădecizie de
îndrumare a avut meritul de a fi pus capăt nelămuririi care a existat
anterior în practica judiciarăcu privire la chestiunea dacădispoziţiile
art.225 C.pr.civ., mai puteau fi considerate ca fiind în vigoare faţăde
abrogarea pct.3 din art. 1200 C.civ., prin Decretul nr.205 din 12 august
1
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 1055/1961, `n “Justi[ia nou\”, nr.7/1962, p.136.
2
Plen. Trib. Suprem, dec.`ndrumare nr.3 din 11 octombrie 1956, `n Culegere de
decizii de `ndrumare `n materie civil\ 1952-1965, p. 314-315.
 296

1950 şi faţăde dispoziţiile art.129 şi 130 C.pr.civ. privitoare la rolul activ

al judecătorului. Ea a avut totodatăşi meritul de a fi indicat instanţelor
judecătoreşti căaceste dispoziţii nu trebuie aplicate unilateral în toate
cazurile- fie în sensul unei prezumţii de mărturisire completăfie în sensul
unei prezumţii de început de dovadă- cum se întâmpla în general, ci în
mod diferenţiat în funcţie de cazuri, dupăcum existăsau nu posibilitatea
de a se administra şi alte probe în cauză.
În motivarea acestei decizii de îndrumare,”începutul de dovadă”
prevăzut de art.225 C.pr.civ., este considerat a fi identic cu “începutul de
dovadăscrisă” reglementat de art.1197 C.pr.civ. Ori, între cele
douăînceputuri de dovadăexistădeosebiri. În cazul începutului de
dovadăprevăzut de art. 225 C.pr.civ., singurul element scris ce existăeste
încheierea de şedinţe a instanţei de judecatăprin care se constatărefuzul
părţii de a răspunde sau de a se prezenta la interogatoriu.
Aceastăîncheiere nu este însădecât instrumentul doveditor al comportării
părţii. Începutul de dovadăconstăîn atitudinea negativăa părţii de a refuza
sărăspundăsau săse prezinte la interogatoriu.
Între “începutul de dovadăscrisă” reglementat de art. 1197 C.civ.
şi “începutul de dovadă” reglementat de art. 225 C.pr. civ. existăînsăşi o
altădeosebire. Cel dintâi rezultat dintr-un fapt pozitiv, dintr-o scriere a
părţii căreia i se opune, care este o probăce se referăfie nemijlocit la
faptul de dovedit, pe care îl face verosimil, fie la un fapt conex din
cunoaşterea căruia se poate deduce verosimilitatea faptului de dovedit.
Cel de al doilea rezultădintr-un fapt negativ, din refuzul unei părţi de a
răspunde sau de a se înfăţişa la interogatoriu, care este un fapt conex din
cunoaşterea căruia instanţa poate deduce indirect ca verosimilăexistenţa
faptului de dovedit. Deci, pe când, “începutul de dovadăscrisă” este o
probăcare se referăfie direct, fie indirect la faptul de dovedit, “începutul
de dovadă”, pe are îl reglementeazăart.225 C.pr.civ., este întotdeauna un
fapt conex negativ ce constituie premisa unei prezumţii.
Textul are o dublăsemnificaţie:
a. consacrăcaracterul dispozitiv al primelor douăelemente;
b. creeazăexcepţia de la regulile prescrise în ele.
În acest caz pentru ca proba testimonialăsăfie admisăchiar
dacăobiectul litigiului civil are o valoare mai mare de 250 lei, sau el
constituie o sumămai mare, trebuiesc îndeplinite cumulativ douăcondiţii:
1. admisibilitatea mărturiei ca probă, săfie rezultatul convenţiei
părţilor şi convenităde părţi. Părţile pot conveni atât expres, cât şi tacit la
administrarea probei cu martori;
2. litigiul săse poarte asupra unor drepturi de care părţile pot
dispune.
Nu se poate admite proba cu martori, de exemplu, pentru a dovedi
acte încheiate de tutore pentru minor sau de reprezentantul cu mandat
 297

general de administrare pentru acte de dispoziţie asupra unor bunuri a

persoanei reprezentate.
C. Proba testimonialăeste admisibilăindiferent de valoarea
actelor juridice, în legăturăcu care trebuie săse facădovezi (excepţie
de la alin. 1 art. 1191 Cod civil) sau de existenţa unui înscris
preconstituit (excepţia vizeazăregula stabilităîn alin.2 din art. 1191 Cod
civil) când existăun început de dovadăscrisăreferitor la obiectul
litigiului
Excepţia este stabilităde art. 1197 alin.1 Cod civil, acesta prevede
că“Regulile mai sus prescrise (art.1191-1196 Cod civil nu se aplicăîn
cazul când existăun început de dovadăscrisă”.
Portrivit art.1197 alin.2 Cod civil “se numeşte început de
dovadă(scrisă) orice scripturăa aceluia în contra căruia s-a format
petiţiunea sau a celui ce el reprezintăşi care scripturăface a fi de crezut
faptul pretins”.
Începutul de dovadăscrisăeste actul prin care el însuşi nu poate
constitui o probă, este un act sub semnăturăprivatăcăruia îi lipseşte data
ori semnătura.
Înscrisul, pentru a fi început de dovadă, trebuie săfie original,
săconţinăpe el scrisul nemijlocit, direct al părţii în litigiu, copiile cu
plombagină(duplicatele, triplicatele etc.) fotocopiile nu pot fi avute în
vedere ca început de dovadă, întrucât ar putea - mai ales în ce priveşte
semnătura - săascundăo fraudă.
Copiile legalizate pot fi primite de instanţăca început de
dovadăscrisădupădispoziţiunile art.1188 Cod civil şi anume:
- când existăoriginalul copia legalizatănu poate face credinţădecât
despre ceea ce cuprinde originalul;
- când nu existăoriginalul, copiile legalizate se cred dacăsunt
scoase din dispoziţia judecătorului, sau care sunt scoase din iniţiativa şi
în prezenţa părţilor.
Proba testimonialăeste admisăcând existăun început de
dovadăscrisă, întrucât prin mărturie se completeazăo probădeja
făcutăprintr-un înscris care a format într-o măsurăo anumităconvingere
instanţei1.
Începutul de dovadăscrisătrebuie săcuprindăurmătoarele elemente:2
a. Înscrisul sau scriptura, în accepţiunea de început de
dovadăpoate fi orice început de înscris, o scrisoare nesemnatăşi
nedatată, o notă, un registru, jurnal, act fărădatăcertă, un act autentic
viciat, notele casnice când nu fac dovadăîmpotriva celui care le-a ţinut,
menţiunile, actele sub semnăturăprivatănesemnate ori nedatate sau
cărora le lipseşte menţiunea de “bun şi aprobat”, ori nu îndeplineşte

1
V.Neagu, Curs de drept civi, litografiat, partea I, p. 138.
2
I. Antoniu, Exercitarea rolului activ `n procesul civil, Op.cit., p. 329.
 298

condiţia numărului de exemplare cerut de lege şi alte asemenea

înscrisuri.
În practica judiciarăa căpătat caracter de început de dovadăscrisăşi
răspunsul la interogatoriu (fragmentar).
Refuzul nejustificat al părţii chemate la interogator de a se prezenta
ori de a răspunde la întrebări, potrivit art.225 Cod procedurăcivilăpoate fi
socotit de instanţăca un început de dovadăîn folosul părţii potrivnice.
b. Înscrisul săemane de la partea căreia i se opune sau săfie numai
semnat de aceasta. De asemenea, el poate săemane de la o persoanăcare
reprezintăpe parte sau pe care o moşteneşte1.
Înscrisul ce emanăde la partea care îl invocăîn sprijinul său ori de
la un terţ, care de asemenea îl invocăîn sprijinul său, nu are calitatea de
început de dovadăscrisă.
Art. 1188 alin.2 pct.3 Cod civil prevede că, copiile legalizate de un
funcţionar public necompetent sunt simple începuturi de dovadă.
Nu poate fi socotităînceput de dovadăscrisăcopia autenticăla copie
(art. 1188 alin.2 pct.4 Cod civil).
Încheierea de şedinţăîn care este consemnat refuzul părţii de a se
prezenta la interogator sau de a răspunde la întrebări, constituie în cauza
dedusăjudeţii, potrivit art.255 Cod procedurăcivilăde asemenea început de
dovadăscrisăîn folosul părţii adverse.
Începutul de dovadăpoate fi constituit şi din mai multe înscrisuri
care se coroborează, nefiind necesar săfie cuprins într-o singurăscrisoare.
Nu pot fi primite ca început de dovadăscrisăcopiile legalizate de pe
înscrisuri sub semnăturăprivată, făcute de un funcţionar de stat
competent, deoarece, acesta nu verificăveridicitatea semnăturilor
reproduse cu ocazia legalizării.
c. Înscrisul trebuie săîndeplineascăcondiţia ca scrierea
săfacăverosimil faptul pretins.
Scrisoarea poate constitui un început de dovadă, dacădin cuprinsul
ei reiese căfaptul pretins este real. Aceasta nu înseamnăînsăcăînscrisul
trebuie săse refere nemijlocit la faptul pretins pentru a-l face verosimil.
Scrisoarea se poate referi, de exemplu, la un alt fapt vecin, dar conex, din
cunoaşterea căruia judecătorul poate prezuma veridicitatea faptului
pretins sau, se poate referi, la un alt fapt conex faptului pretins.
Odatăadmis înscrisul ca mijloc de dovadă, oricât de verosimil ar fi
el, nu poate fi folosit singur ca mijloc de dovadă, pentru a-şi crea o
convingere conformăcu adevărul, instanţa trebuie săîntregeascăînceputul
de dovadăscrisăcu orice alte mijloace de probă.
Proba testimonialăîn cazul începutului de dovadăpoate fi
administratăpentru completare, în mod nelimitat şi de regulăacesta este
mijlocul probatoriu cu care se întregeşte începutul de dovadăscrisă.

1
{t. R\uschi, T.Ungureanu, Op.cit., p. 118.
 299

Din practica judiciarărezultăcăpotrivit excepţiei stabilite de

art.1197 C.civ., proba cu martori este admisibilăîn materie de acte
juridice, dacăexistăun început de dovadăscrisă,noţiune a cărei înţeles este
bine precizat în practica judiciarăşi în literatura de specialitate1.
Instanţele judecătoreşti trebuie săfoloseascăîn mod chibzuit rolul
lor activ în probaţiune şi săaprecieze cu multăatenţie comportarea
ambelor părţi în legăturăcu chemările la interogatoriu pentru a evita, pe de
o parte, încercarea unor justiţiabili de a eluda dispoziţiile art.1191 C.civ.,
iar pe de altăparte, pentru a înlesni aflarea adevărului obiectiv, prin
ascultarea de martori, în cazurile în care din atitudinea uneia sau alteia din
părţi se poate desprinde prezumţia unui început de recunoaştere a
pretenţiilor părţii potrivnice.

1
Trib.Suprem, col.civ. dec.nr. 211/1961, `n Culegere de decizii pe anul 1961, p.
345.
 300

D. Proba cu martori este admisănelimitat şi în cazul când nu a fost

posibil săse preconstituie probe scrise
Excepţia, este înscrisăîn art.1198 pct.1-3 Cod civl. Textul
aratăcă“acele reguli (din art.1191 Cod civ.) nu se aplicăînsăîntotdeauna
când creditorului nu i-a fost cu putinţăa-şi procura o dovadăscrisădespre
obligaţiunea ce pretinde”.
Din modul cum este redactat textul rezultăcăs-a dat noţiunii de
“imposibilitate de a procura dovezi scrise” un înţeles larg. Astfel, textul
nu precizeazăcăimposibnilitatea ar trebui săîndeplineascăanumite condiţii.
Folosindu-se de expresia “totodatăcând creditorului nu i-a fost cu
putinţăa-şi procura o dovadăscrisă...” legea face aplicabilăexcepţia ori
de câte ori a existat o imposibilitate materialăori moralăsăse constituie o
dovadăscrisă.
Cu titul de exemplu, în punctele 1-3 ale art.1198 Cod civil sunt
arătate mai multe cazuri de imposibilitate de preconstituire a unor
înscrisuri.
Astfel, în punctul 1 se enumerăcăopereazăimposibilitatea “în
obligaţiunile care se nasc din cvasicontractul şi din delicte sau
cvasidelicte”.
Aceste izvoare de obligaţii sunt fapte juridice şi nu acte juridice ori,
dupăcum am arătat mai sus, limitele restrictive cuprinse în art.1191 alin.1
şi alin.2 C.civ., nu se aplicăfaptelor juridice, ele neconstituind cazuri de
excepţie de la regulile respective.
În orice caz, dispoziţiile pct.1 din art.1198 C.civ. sunt cazuri
materiale de imposibilitate de preconstituire a unor înscrisuri.
Textul fiind enunţiativ, se include şi el în aceeaşi categorie de
cazuri de imposibilitate şi fraudăla lege1.
Punctul 2 al aceluiaşi articol din C.civ. enunţăo a doua categorie în
care nu este posibilăpreconstituirea de înscrisuri, anume la depozitul
necesar în caz de incendiu,tumult sau naufragiu, inundaţii, la depozitul
hotelier care este asimilat depozitului necesar, potrivit prescripţiilor
art.1623 Cod civil.
Punctul 2 se referăla impedimente materiale, proba cu care se face
depozitul, mai ales în cazul unei calamnităţi, cât şi la imposibilitatea
moralăsăse procure un înscris datorităuzanţelor (cum ar fi cazul
depozitului hotelier), recunoştinţei etc. Toate acestea nu înseamnăînsăcăîn
situaţiile prezentate mai sus nu se pot preconstitui înscrisuri2.
În sfârşit, pct.3 aratăcăposibilitatea preconstiuirii probelor existăla
obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu
putinţăpărţilor a face înscrisuri, cum ar fi de exemplu o vânzare sau chiar
depozit făcut în timpul unui refugiu datorat unei invazii etc.

1
C.D. 1961, p. 340-342.
2
V.M. Ciobanu, Op.cit., vol.II, p. 193.
 301

În afara conţinutului celor 3 puncte ale art. 1198 C.civ., existăo

serie de alte imposibilităţi materiale şi, mai ales morale de a constitui
înscrisuri doveditoare cu ocazia încheierii unor acte juridice.
Existăimpedimente morale legate de rudenie şi afinitate.
Aşa de exemplu una din părţi va putea invoca imposibilitatea
procurării unui înscris la data încheierii unui contract de vânzare cu un
frate, părinte sau rudăa soţiei: încrederea reciprocăce poate exista între
părţi.
De pildă, se pot încheia acte juridice între soţi, rude apropiate,
prieteni, colegi de muncă, meditator şi părinţii celui meditat. Aceste
relaţii pot constiui izvorul imposibilităţii încheierii de înscrisuri.
Imposibilitatea moralănu este absolută, aşa cum este cea materială,
ci relativăşi instanţelor judecătoreşti le revine sarcina ca în funcţie de
fiecare caz concret săaprecieze dacăexistăsau nu imposibilitatea.
Prevederilor art.1198 C.civ. nu li se poate da un înţeles larg,
limitându-se la anumite condiţii materiale, neputând fi extinse la
imposibilitatea de ordin moral.
E. Ultima excepţie de la cele douăreguli statornicite de art.1191 Cod
civil o constituie imposibilitatea conservării înscrisului doveditor
preconstituit, situaţia în care administrarea probei cu martori este
admisăfărărestricţii
Excepţia este reglementatăde art.1198 pct. 4 cu aceeaşi termeni ca
şi în contextul aceleeaşi fraze cu imposibilitatea preconstituirii unui
înscris.
Excepţia se referăla imposibilitatea ulterioarăde a conserva dovada
luată, dintr-o cauzăde forţămajoră(incendiu, inundaţie, cutremur etc.)
deci, dintr-o cauzăneimputabilăpărţii ce invocăimposibilitatea1.
Excepţia presupune a se dovedi următoarele chestiuni:
a. căs-a întocmit un înscris potrivit cu dispoziţiunile legii, cu care
s-ar fi putut proba actul juridic asupra căruia se poartălitigiul;
b. căînscrisul a fost pierdut ori distrus;
c. imposibilitatea conservării înscrisului se datoreazăunui caz de
forţămajorăneprevăzut.
Cele trei elemente fiind împrejurări de fapt, vor putea fi, la nivelul
lor dovedite cu martori sau cu prezumţii.
Nu este neapărat nevoie ca cele trei elemente săse dovedeascădirect
şi distinct. Astfel,de exemplu, se va putea face dovada căa existat un
înscris şi călocuinţa în care este depozitat s-a distrus într-un incendiu. În
atare situaţie se prezumăcăînscrisul a fost distrus şi el, şi conservarea lui
datorităincendiului nu a fost posibilă.
Admiterea probei cu martori în împrejurarea imposibilităţii
conservării înscrisului este justificatăde vreme ce el s-a întocmit
respectându-se dispoziţiile art.1191 Cod civil, dar înfăţişarea acestuia la
1
V. M. Ciobanu, Op. cit., vol.II, p. 194.
 302

judecarea litigiului nu s-a făcut datorităunei cauze pe care partea nu a

avut posibilitatea săo evite1.
Excepţia se aplicăşi începutului de dovadăscrisăcât şi înscrisului
cerut ad probationem, deoarece el este folosit în faţa judecătorului pentru
a dovedi cu el existenţa unui raport juridic anterior încheiat.
Este de asemenea aplicabilăşi pentru înscrisurile încheiate ad
validitatem sau ad solemnitatem întrucât în asemenea cazuri înscrisul
cerut de lege pentru validitatea actului juridic a fost întocmit conform
legii, nu a putut fi conservat de deţinător, punându-l pe acesta în
imposibilitatea de a-l înfăţişa înaintea judecătorului.
În atare situaţii, chestiunea validităţii actului juridic nu se mai
pune, deoarece acesta a luat valabil fiinţă, singura problemăcare se
ridicăeste una de probatiune, şi dispoziţiile art.1198 C.civ., sunt aplicabile
şi acestor acte2.
Aşa de exemplu, în cazul când un testament a fost distrus sau dosit,
fie printr-un caz de forţămajoră, fie prin fapta unui al treilea, legatarul
care nu poate înfăţişa testamentul va putea sădovedeascăprin orice mijloc
de probăexistenţa şi cuprinsul testamentului, faptul accidental al
distrugerii sau pierderii acestuia şi legalitatea testamentului3. În acest caz
legatarul tinzând săprobeze cădefunctul a dispus în favoarea sa şi nu o
voinţăliberalăa acestuia.
Toate aceste excepţii pe care le-am prezentat mai sus îşi găsesc
aplicabilitatea numai atunci când înscrisul este cerut ad probationem, nu
şi în cazul în care forma este necesarăad validitatem, deoarece lipsa
acesteia atrage nulitatea absolutăa actului juridic, astfel încât nu se mai
pune problema probării lui.
Numai în ipoteza imposibilităţii de conservare a înscrisului nu
intereseazădacăforma scrisăeste cerutăad probationem sau ad validitatem,
deoarece aceastăformăprin definiţie, a fost respectatăîn momentul
încheierii actului juridic4
În contextul aceleiaşi fraze şi aceeaşi termeni, alin.1 din art.1198
C.civ., se referă, nu numai la imposibilitatea întocmirii unui înscris
doveditor cu ocazia încheierii actului juridic, ci şi la imposibilitatea
ulterioarăa conserva înscrisul doveditor preconstituit.Primirea probei cu
martori într-o asemenea împrejurare se justificăpe deplin, de vreme, ce
înscrisul doveditor a fost întocmit potrivit cerinţelor legii, respectându-se
astfel dispoziţiile art.1191 C.civ., dar, înfăţişarea acestuia la judecarea
litigiului nu este cu putinţădatorităunei cauze pe care partea n-a avut
posibilitatea s-o evite.

1
A. Iona[cu, Op.cit., p.203.
2
Dec.civ., nr.535/24.04.1956,. a Tb.reg.Suceava publicat\ `n J.N. nr.8/1956.
3
M. Eliescu, Mo[tenirea [i devolu]iunea ei `n Dreptul R.S.R., Editura Academiei,
Bucure[ti, 1966, p.244.
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p.370.
 303

Dupăformularea de principiu a acestei excepţii, se

menţioneazăexemplificativ, la pct. 4, cazul “când creditorul a pierdut
titlul ce-i servea de dovadăscrisădin o cauzăde forţămajorăneprevăzută”.
Aceastăexcepţie presupune săse dovedească: 1. căs-a întocmit, în
conformitate cu dispoziţiile legii, un înscris doveditor al actului juridic
care face obiectul litigiului; 2. căacel înscris a fost pierdut sau distrus;
3.dispariţia înscrisului preconstituit se datoreşte unui caz de forţămajoră.
Fiind vorba de împrejurări de fapt, dovada acestora se va putea face prin
martori şi prezumţii. Nu este neapărat necesar ca ultimele
douăîmprejuirări săfie dovedite distinct. În cazul în care dovada cazului
de foprţămajorăface săse prezume dispariţia înscrisului (de exemplu,
distrugerea casei creditorului prin survenirea intempestivăa unei
calamităţi) este suficient săse dovedeascăexistenţa înscrisului şi cazul de
forţămajoră, din care se va desprinde concluzia dispariţiei înscrisului.
Împrejurarea prevăzutăde art. 1198 C.civ., la pct. 4, fiind
menţionatăenunciativ în scopul de a se lămuri înţelesul noţiunii de
imposibilitate de conservare a înscrisului preconstituit, nimic nu
împiedicăca excepţia formulatăprincipial în alin.1 din art.1198 C.civ.,
săse aplice şi în alte împrejurări în care înscrisul doveditor s-a pierdut sau
a fost distrus din cauze pe care partea a fost în imposibilitatea săle evite.
Astfel, dacăînscrisul a fost sustras de către însăşi partea căreia i se opune
sau de către un terţ, care îl doseşte sau îl distruge, se va putea face dovada
prin martori a existenţei înscrisului, a obiectului acestuia şi a sustragerii
sale. Tot astfel, dacăînscrisul a fost înfăţişat altei persoane (ceilalte părţi
din proces sau unui terţ) pentru ca aceasta săia cunoştinţăde cuprinsul său
în vederea unei executări de bunăvoie a obligaţiei sau a încheierii unei
tranzacţii, cu condiţia restituirii pe loc a înscrisului, ceea ce constituie o
comportare normală, din partea deţinătorului înscrisului, şi dacăpersoana
respectivă, abuzând de încrederea ce i s-a arătat, reţine fărătemei, doseşte
sau distruge înscrisul, partea interesatăva putea dovedi prin martori
existenţa şi cuprinsul înscrisului, precum şi împrejurarea care face
înfăţişarea acestuia în justiţie imposibilă.
Pierderea sau distrugerea înscrisului nu se datorează, în asemenea
cazuri, unui caz de forţămajorăpropriu-zis. Nu mai puţin însă, partea care
a deţinut înscrisul va putea face proba actului juridic respectiv prin
martori, dacăva dovedi căînscrisul a existat şi căs-a aflat în
imposibilitatea de a evita pierderea acestuia, datorităunei cauze străine şi
fărăde vreo vinădin partea ei. Asemenea cazuri se încadreazăîn noţiunea
de imposibilitate de conservare a înscrisului preconstituit, aşa cum reiese
ea din alin.1 art. 1198 C.civ. Forţa majorănu este deci o condiţie sine qua
non, a imposibilităţii de conservare a înscrisului; ea este numai un
element al cazului menţionat de pct., 4 din art. 1198 C.civ., ca exemplu
de imposibilitatea de păstrare a înscrisului.
 304

Colegiul civil al Tribunalului Suprem a adoptat aceastăinterpretare

stabilind căîmprejurării dispariţiei înscrisului probator dintr-o cauzăde
forţămajoră“îi este asimilat în cazul când se poate proba căacest înscris
a fost sustras sau distrus de însăşi partea căreia i se opune înscrisul1.
Fostul Tribunal regional Suceava, pe linia aceleeaşi interpretări,
adaugăcondiţia - firească- de a nu exista o culpădin partea celui care
invocăaceastăexcepţie2. Aceastăinterpretare pe care o socotim pe deplin
întemeiată, este admisăşi în literatura de specialitate3.
Excepţia prevăzutăde art.1198 C.civ. pentru cazul imposibilităţii de
conservare a înscrisului doveditor, se aplicăşi în cazurile în care înscrisul
a fost întocmit ca o condiţie cerutăde lege pentru însăşi validitatea actului
juridic. În asemenea cazuri, chestiunea actului juridic nu se mai pune,
deoarece forma solemnăprevăzutăde lege a fost îndeplinităla încheierea
actului juridic. Raportul juridic a luat astfel fiinţăîn mod valabil. Singura
chestiune care se pune este una de probaţiune şi drept urmare, dispoziţia 1
combinatăcu aceea a pct. 4 din art.1198 C.civ., devine aplicabilăîn mod
necesar, deşi n-a fost prevăzutădecât pentru înscrisurile cerute ad
probationem. Partea interesatăva putea deci dovedi, prin orice mijloace de
probă(inclusiv martori), împrejurările specifice acestor cazuri - care
trebuie stabilite - şi anume: împrejurarea căînscrisul cerut ca
formăsolemnăa fost întocmit în conformitate cu prescripţiile legii şi
împrejurarea căacesta a dispărut dintr-o cauzăde forţămajorăsau dintr-o
cauzăstrăinăce n-a fost posibil săfie evitată, dupăcare ea va putea
sădovedească, prin orice mijloace de probă, inclusiv martori şi prezumţii,
cuprinsul actului juridic respectiv.
Aceastăsoluţie a fost admisăatât în practica judiciară4, cât şi în
literatura de specialitate5.
*
* *

Cunoscând sensul exact al dispoziţiilor restrictive prevăzute de

alin.1 şi 2 din art. 1191 C.civ., cu privire la admisibilitatea probei cu
martori şi sfera largăşi variatăa excepţiilor pe care ele le suferă, aşa cum
toate acestea reies din analiza de mai sus a practicii judiciare, se pune
întrebarea, în concluzie, care este semnificaţia realăa acestor dispoziţii
restrictive?
1
Trib.Suprem, col.civ.,dec.,nr.1461/1957, `n Culegere de decizii 1997, p.330
2
Trib.reg. Suceava, dec.civ., nr.1282/1956, cu not\ de B. Diamant, `n “Justi]ia
nou\”, nr.1/1957, p.100
3
M. Eliescu, Op.cit., p.79; I. Stoenescu, Gr. Porumb, Op.cit., p. 175.
4
Trib.reg. Suceava, dec.civ., nr. 535/1956, `n Justi]ia nou\, nr. 8/1956, p. 1517,
~n motivarea acestei decizii se arat\, `n leg\tur\ cu dispari]ia unui testament
olograf c\ “numai `n caz de pierdere a titlului printr-o cauz\ de for]\ major\
dovedit\, se poate dovedi prin toate mijloacele de proba]iune con]inutul s\u”.
5
I. Stoenescu, Gr. Porumb, Op.cit., p.176; ~n leg\tur\ cu posibilitatea dovedirii
prin martori [i prezum]ii a unui testament disp\rut printr-un caz de for]\ major\
sau prin fapta unui ter] M. Eliescu, Op. cit., p. 244.
 305

Ele continuă, desigur, săconstituie reguli restrictive a admisibilităţii

probei cu martori în materie de acte juridice în litigiile dintre părţi1, dar,
în realitate, prin precizarea înţelesului lor exact, prin jocul excepţiilor
prevăzute de lege - şi mai ales prin posibilitatea instanţei de a descoperi
un început de dovadăcu ocazia chemării uneia sau alteia din părţi la
interogatoriu -, cât şi prin consimţământul tacit al părţilor la administrarea
acestei probe, sfera de aplicaţiune a acestor dispoziţii restrictive este
simţitor limitată.
Practica judiciarăne aratăcăpuţine sunt cazurile în care proba cu
martori sănu fie admisibilă.
În felul acesta, instanţa judecătoreascăîşi poate desfăşura rolul activ
în probaţiune, fărăîngrădiri, care să-i frâneze iniţiativa şi posibilităţile de
investigaţie, în vederea descoperirii adevărului obiectiv, care este scopul,
final al probaţiunii judiciare.
2. Excepţii de la regula admisibilităţii restrânse a probei cu martori,
prevăzute în alte legi
Regulile prevăzute în art.1191 alin.1 şi 2 Cod civil nu sunt
aplicabile în raporturile juridice de drept comercial.
Codul comercial stabileşte în art. 46 alin.2 căobligaţiunile şi
liberaţiunile se probează“cu martori , de câte ori autoritatea
judecătoreascăar crede cătrebuie săadmităproba testimonială, şi aceasta
chiar în cazurile prevăzute de art.1191 Codicele civil”.
Pe lângăfaptul că, în materie comercială, legiuitorul
reglementeazămijloace de probăsuplimentare registrele comerciale,
corespondenţa, faxurile, telegramele, facturile acceptate, în ce priveşte
administrarea probei cu martori creeazăun regim derogator de la regimul
de drept comun2.
Douăaspecte principale se ridicăîn legăturăcu aceasta:
a. faptul căîn materie comercialăobligaţiile şi plăţile se pot dovedi
cu martori ori, prin derogare de la art.1191 alin.1 Cod civil, indiferent de
valoarea lor;
b. proba cu martori este admisibilăşi în contra sau peste ceea ce
cuprinde un înscris3.

1
~ntr-o decizie a Trib.reg.Hunedoara s- ar\tat c\ “pentru aflarea adev\rului
obiectiv se admit orice mijloace de proba]iune, astfel c\ dispozi]iile art.1191
C.civ., nu-[i mai g\sesc aplica]iune”. (Trib.reg.Hunedoara-Deva, dec.civ.,
nr.1991/1955, `n “Legalitatea popular\”, nr.1/1957, p.114, cu not\ critic\ de E.
Lörincz [i G. Duncea). Acest punct de vedere este ne`ndoios gre[it. De altfel,
instan]a de recurs s-a m\rginit s\-l afirme doar teretic, c\ci `n spe]\ instan]a de
fond, a c\rei sentin]\ a fost confirmat\ `n recurs, a re]inut m\rturisirea p\r]ilor la
interogatoriu ca un `nceput de dovad\ scris\ care, a fost completat\ cu martori.
2
Radu Dumitru, Dan C.Tudorache, Op.cit., p.77.
3
I.L.Georgescu, Drept comercial. Teoria general\ a obliga]iilor comerciale.
Contractul de vânzare-cump\rare comercial\, rev\zut [i completat de Ion B\canu,
Editura “Lumina Lex”, Bucure[ti, 1994, p.118.
 306

La prima problemăse pune întrebarea dacăinstanţa de judecatăeste

obligatăsăacorde părţii proba cu martori şi dacăeste sau nu
ţinutăsămotiveze admiterea sau respingerea acestei probe.
Din literatura juridicăse desprind douăopinii. Unii teoreticieni
considerăcălegiuitorul a acordat judecătorului dreptul de a decide
dupăîmprejurări admisibilitatea probei cu martori şi a scutit instanţa de a-
şi motiva soluţia, alţii sunt de părere cădacălegea îngăduie judecătorului
săadmităîn materie comercialăproba cu martori, fărănici o restricţie, nu
înseamnăcăjudecătorul este obligat săacorde părţii acest mijloc
probatoriu.
Considerăm căjudecătorul este în drept săadmităsau
sărespingăproba cu martori solicitată, cu obligaţia ca atât în situaţia
admiterii, cât şi în situaţia respingerii sămotiveze decizia sa.
Aceastăopinie se bazeazăpe prevederile art.295 Cod procesual civil care
stipuleazăcăinstanţa de apel este în măsurăsăprecedeze la refacerea sau
completarea probelor administrate de prima instanţă, iar pentru a verifica
modul de administrare a probelor de către instanţa a cărei hotărâre se cere
a fi desfiinţată, trebuie cunoscute motivele pentru care s-a încuviinţat ori
s-au respins anumite mijloace de probă.
La cea de a doua problemătrebuie arătat căproba cu martori nu este
admisibilăatunci când legea comercialăprevede, în mod expres, forma
scrisăa actului juridic.În acest caz proba testimonialăeste permisăşi de
dispoziţile de drept comun.
În dreptul familiei1 este prevăzut cădovada bunurilor proprii între
soţi se poate face prin orice mijloc de probă.
A. În relaţiile dintre soţi. Art.5, alin.1 Decretul nr.32 din 1954
prevede căîntre soţi dovada calităţii de bun propriu se poate face prin
orice mijloc de probă. Acest text a fost interpretat diferit în literatura
juridică, avându-se în vedere şi alte dispoziţii legale, în preocuparea de a
asigura coordonarea textelor, care trebuie înţelese unele prin altele, şi nu
privite fiecare separat, izolat de celelalte, deci în raport de întreg sistemul
de drept din care fac parte. Astfel:
- Într-o opinie, se considerăcăoricare dintre soţi poate dovedi
calitatea de bun propriu prin orice mijloc de probă, fărănici o restricţie,
existând deci posibilitatea folosirii martorilor şi a prezumţiilor indiferent
de valoarea bunului şi chiar în contra sau peste cuprinsul unui înscris.
- Într-o altăopinie, se considerăcăse poate folosi orice mijloc de
probănumai în cazurile în care nu s-au întocmit înscrisurile cerute de
lege ad probationem. Dacăasemenea înscrisuri au fost întocmite,
dovada cu martori ori prezumţii nu este admisibilănici împotriva şi nici
peste cuprinsul înscrisurilor. În consecinţă, art. 5 Decretul nr.32 din
1954 derogăde la regula din art. 1191 alin. 1 C.civ., dar nu şi de la
regula din alin.2 al aceluiaşi text;
1
Ion P. Filipescu, Op.cit.,, pag. 78
 307

- De asemenea, se considerăcăîn cazul în care legea îngrădeşte

ad probationem ori ad validitatem dovada actelor juridice încheiate,
trebuie făcutăurmătoarea distincţie: dovada actelor juridice, prin care
bunurile în discuţie au fost dobândite de soţi, se poate administra numai
în condiţiile stricte ale dispoziţiilor legale privitoare la validitatea ori
dovedirea lor; calitatea de bun propriu poate fi dovedităîntre soţi prin
orice mijloc de probaţiune în privinţa bunurilor care au intrat în
patrimoniul lor. Se aratăcăart.5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954 impune
distincţia, în general, între dovada propriu-zisăa calităţii de bun propriu
şi dovada prealabilăa existenţei însăşi a actului juridic. În consecinţă,
regula liberalităţii de probaţiune a calităţii de bun propriu nu poate fi
extinsăcu privire la dovada existenţei însăşi a actelor juridice referitoare
la dobândirea unor asemenea bunuri, atunci când stabilirea calităţii de
bun propriu este în funcţie de administrarea prealabilăa unei atare
probaţiuni. Pentru a se determina domeniul de aplicare al art. 5 alin.1
Decretul nr.32 din 1954 se aplicăideea menţionatăpentru fiecare din
categoriile de bunuri proprii prevăzute de art. 31 C. fam.,
individualizându-se situaţiile în care aplicarea art.5 alin.1 Decretul
nr.32 din 1954 constituie o derogare de la dreptul comun în materie de
probăşi acelea în care aceastăaplicare nu aduce nici o derogare de la
regulile dreptului comun, reprezentând o aplicare a acestora. Se ajunge
la rezultatul căart. 5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954 derogăde la dreptul
comun al probelor în următoarele privinţe:
a. bunul dobândit de un soţ prin moştenire deschisăînainte de
reglementarea procedurii succesorale notariale poate fi dovedit, între
soţi, prin orice mijloc de probă;
b.donaţiile sub forma darurilor manuale se dovedesc prin simplu
fapt al predării lor;
c. dovada datei dobândirii bunului anterioarăîncheierii căsătoriei
poate fi dovedităprin orice mijloc de probă, faţăde celălalt soţ, fărăa fi
necesarăpreconstituirea de datăcertă.
În toate celelalte situaţii se aplicădreptul comun, ceea ce
înseamnăcătextul menţionat are un domeniu de aplicare restrâns, fărăca -
în realitate - dovada caracterului propriu al bunului săse poatăface între
soţi, prin orice mijloc de probă1.
- În ceea ce ne priveşte, considerăm căprin art. 5 alin.1 Decretul
nr.32 din 1954, care prevede posibilitatea dovedirii caracterului propriu
al bunului cu orice mijloc de probăîn relaţiile dintre soţi, s-a voit săse
uşureze dovada, între soţi, a calităţii de bun propriu, derogându-se de la
dreptul comun cu privire la proba actelor juridice, astfel încât aplicarea
acestui drept comun săconstituie excepţia, şi nu invers; deci, între soţi
existăprincipiul libertăţii probaţiunii caracterului propriu al bunului,
chiar dacărezultădintr-un act juridic. În determinarea domeniului de
1
P. Anca, Cu privire la dovada bunurilor proprii, `n R.R.D., nr.2, 1981, p.15-19;
 308

aplicare al textului menţionat, deosebim, dupăcum calitatea de bun

propriu rezultădin fapte juridice sau din acte juridice.
În măsura în care dovada căun bun propriu se sprijinăpe fapte
materiale, cum sunt, de exemplu, caracterul ştiinţific, literar, artistic sau
tehnic al unor manuscrise, schiţe ori proiecte sau faptul căbunurile sunt
destinate uzului personal ori exercitării unei profesii, dovada se poate face
şi, potrivit dreptului comun, prin orice mijloc de probă. În aceastăsituaţie,
nu suntem în prezenţa unei derogări de la dreptul comun.
În consecinţă, calitatea de bun propriu care rezultădin fapte juridice
poate fi dovedităprin orice mijloc de probă, atât potrivit art.5 alin.1
Decretul nr.32 din 1954, cât şi dreptului comun. S-a decis că, potrivit
dreptului comun, când dreptul de proprietate a fost dobândit prin moduri
originare, ca, de exemplu, uzucapiune, dovada proprietăţii se poate face
cu martori, prezumţii sau cercetare locală, indiferent de valoarea bunului1.
De asemenea, faptul subrogării (art. 31 lit.f C. fam.) poate fi dovedit prin
orice mijloc de probă, atât în cazul în care contractul prin care s-a
dobândit bunul a fost încheiat pe numele ambilor soţi2, cât şi împotriva
înscrisului care ar cuprinde precizarea căbunul dobândit în temeiul lui
este comun, deoarece preţul s-a plătit de ambii soţi3, şi chiar în cazul în
care înscrisul ar fi întocmit în formăsolemnă4. Caracterul propriu al
bunului dobândit prin subrogarea realăpoate fi dovedit cu orice mijloc de
probă5. Se consideră, însă, că, în cazul bunurilor dobândite prin
moştenire, dovada dobândirii se face, între soţi, prin orice mijloc de
probă, dacămoştenirea s-a deschis înainte de reglementarea procedurii
succesorale notariale (Decretul nr.40 din 1953 privitor la procedura
succesoralănotarială), şi prin certificatul de moştenitor dacămoştenirea s-
a deschis dupăaceastădată6. Ni se pare că, potrivit art.5 alin.1 Decretul
nr.32 din 1954, dovada dobândirii bunului prin moştenire se poate face,
între soţi, prin orice mijloc de probă, fărăa distinge dupăcum deschiderea
moştenirii s-a făcut înainte ori dupăreglementarea procedurii succesorale,
deoarece calitatea de moştenitor poate fi dovedităcu certificatul de
moştenitor sau cu alte mijloace admise de lege, iar procedura
succesoralănotarialăeste facultativă, în cazul pe care-l avem în vedere
fiind vorba de caracterul propriu al bunului dobândit prin moştenire, în
relaţiile dintre soţi, în sfârşit, în ce priveşte puterea doveditoare a
certificatului de moştenitor, nu faţăde ceilalţi moştenitori, ci faţăde terţele
persoane, menţiunile acestuia pot fi opuse (terţilor) pânăla dovada

1
Trib.Suprem, dec.civ. nr.1 din 5 ianuarie 1980, `n R.R.D. nr.10, 1980, p.67.
2
Trib.Suprem, dec.civ. nr.26405 din 1970, `n C.D. 1970, p.184.
3
V. Pan]urescu, not\, `n J.N., nr.11, 1963, p. 117-120.; Alexandru I. Oproiu, not\,
`n R.R.D., nr.6, 1967, p.30
4
V. P\tulea, not\, `n R.R.D., nr.11, 1968, p.133-134.
5
Ion P. Filipescu, Op.cit.,, p. 106-107; P. Anca, Op.cit.,, p.123,; Al. Bacaci, Op.
cit., p. 134.
6
P.Anca, Op.cit., p.125; Al. Bacaci, Op. cit.,, p. 135
 309

contrară1, iar certificatul de moştenitor nu este un titlu de proprietate2. În

concluzie, dovada calităţii de bun propriu între soţi se poate face prin
orice mijloc de probă, cum prevede art.5 alin. 1 Decretul nr.32 din 1954,
şi în cazul dobândirii bunului prin moştenire.
În măsura în care caracterul propriu al bunului rezultădintr-un act
juridic, art.5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954 derogăde la dreptul comun,
dupăcum urmează3:
a. Dovada căun bun este propriu se poate face nu numai prin
înscrisuri, ci şi prin martori ori prezumţii, fărănici o restricţie, chiar
dacăeste vorba de acte juridice cu o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei.
De altfel, practica judecătoreascăa considerat cădovada cu orice mijloc de
probăse poate face între soţi chiar potrivit normelor dreptului comun.
Astfel, în ce priveşte art. 1198 C.civ., s-a arătat cătrebuie săse ţinăseama
căacest text se referăla imposibilitatea materialăşi moralăa întocmirii
înscrisului, cum ar fi, de exemplu, cea provocatăde raporturile între soţi
sau rude apropiate, între care este greu săse pretindăîntocmirea de acte
scrise atunci când relaţiile sunt normale4.
Proba cu martori şi prezumţii poate fi folosităşi în cazul actelor
juridice care, ad probationem (de exemplu: tranzacţia), trebuie întocmite
în formăscrisăşi care, potrivit dreptului comun, nu pot fi dovedite prin
martori sau prezumţii, chiar dacăvaloarea lor nu depăşeşte suma de 250
lei.
E x c e p ţ i e. Sunt unele situaţii în care dovada caracterului
propriu al bunurilor nu se poate face prin orice mijloc de probă, deşi este
vorba de relaţiile dintre soţi5. Astfel, dacădobândirea unor bunuri proprii
s-a făcut prin acte juridice solemne (de exemplu: donaţia, testamentul),
forma cerutăde lege nu poate fi suplinităprin alte probe, deoarece,
nerespectarea acesteia este sancţionatăcu nulitatea absolutăşi deci
condiţia dobândirii valabile a bunului de către unul dintre soţi nu este
îndeplinită. Tot astfel, obţinerea autorizaţiei administrative şi întocmirea
unui act autentic constituie condiţii necesare pentru validitatea unor
anumite categorii de acte, care nu pot fi dovedite cu alte mijloace de
probă;
b. Potrivit art. 1191 C.civ., nu se poate face dovada prin martori în
contra sau peste ceea ce cuprinde actul scris6. Derogarea pe care o face
art.5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954 se referăşi la aceastădispoziţie
1
Sr. C\rpenaru, `n Fr. Deak, St. C\rpenaru, Drept civil, T.U.B., 1983, p. 510-513.
2
Trib.reg.Bucure[ti, col.III civ., dec.nr.5260 din 1955, `n L.P. nr.6, 1956, cu nota
P. Vlahide.
3
Ion.P. Filipescu, Op.cit., p. 106-110; CSI, dec.civ.nr. 434/1990.
4
Trib.Suprem, dec.civ.nr.1355 din 1958; A. Iona[cu, Op.cit., p. 201.
5
Aceast\ concep]ie este admis\ de autori: Ion P. Filipescu, Op.cit., p. 107-108;
T.R. Popescu, Op.cit., p.182; P. Anca, Op. cit., p.124; Al. Bacaci, Op. cit.,
p.131.
6
~n aceast\ privin]\, vz.: A. Iona[cu, Op.cit., p.180 [i urm.; Viorel Mihai Ciobanu,
Op.cit., p.275 [i urm.
 310

legalăşi deci oricare dintre soţi poate dovedi, prin orice mijloc de probă,
chiar împotriva sau peste conţinutul unui act scris, căanumite bunuri nu
sunt comune, ci proprii1. Astfel, s-a arătat căeste posibil a se dovedi cu
martori, în cadrul unui litigiu privind împărţirea bunurilor comune, că, în
realitate s-a plătit un preţ mai mare decât cel care este indicat în înscris
sau că, în fapt, preţul nu a fost plătit de către soţii care au încheiat actul
autentic de dobândire a unui bun mobil (autoturism), ci fusese plătit, mai
înainte, de către părinţii unuia dintre soţi care au înţeles, în acest mod,
săgratifice pe copilul lor. De aceea, nu este corectăsoluţia dată, într-un
litigiu având drept obiect împărţirea bunurilor comune printr-o încheiere
interlocutorie, de admitere în principiu a partajului solicitat, în sensul
căîmpotriva unui act autentic “este inadmisibilăorice dovadă” şi, ca atare,
autoturismul cumpărat în timpul căsătoriei urmeazăa fi considerat bun
comun şi, astfel, inclus în masa partajabilă, adicănu s-a admis dovada
calităţii de bun propriu2.
c. Derogarea pe care o face art. 5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954 se
referăşi la mărturisire. Astfel, în ceea ce priveşte mărturisirea
extrajudiciarăorală, chiar privitoare la un act juridic cu o valoare peste
250 lei, va putea fi dovedităîntre soţi nu numai prin înscrisuri, ci şi prin
martori şi prezumţii, prin derogare de la art. 1205 C.civ. Într-adevăr,
mărturisirea extrajudiciarăoralăva fi primităîn toate cazurile în care
dovada cu martori este admisă, prin excepţie de la dispoziţiile respective
privind admisibilitatea probei testimoniale, ceea ce este cazul în relaţiile
dintre soţi cât priveşte dovada cu martori şi prezumţii a caracterului
propriu al bunurilor unuia dintre aceştia, aşa cum dispune art.5 alin.1
Decretul nr.32 din 1954.
În ceea ce priveşte mărturisirea judiciară, trebuie distins dupăcum
acesta constituie un fapt probatoriu, caz în care urmeazăa fi privităca
valabilă, sau o renunţare parţialăla comunitate, caz în care urmeazăa fi
consideratăca fiind nulă, deoarece mărturisirea este inadmisibilăori de
câte ori este de naturăsă ducăla pierderea unui drept sau la decăderea
dintr-un drept asupra căruia autorul ei nu poate face tranzacţie. În privinţa
mărturisirii judiciare nu s-a adus nici o derogare de la dreptul comun.

1
D. Rizeanu, D. Protopopescu, Op. cit., p.41; Tudor R. Popescu, Op. cit.,, p.183;
V. Pan]urescu, Op. cit., p.118; Trib.Suprem, dec.civ.nr. 897 din 1968, `n I.
Mihu]\; Al. Lesviodax, Repertoriu... 1952-1969, p. 22; I. Mihalache, 1. Cu privire
la dovada bunurilor proprii, `n R.R.D., nr.2, 1981, p.12; Viorel Mihai Ciobanu,
Op.cit.,, p.125, nota 253. ~n acela[i sens al folosirii oric\rui mijloc de prob\, C.S.J.,
dec.civ., nr. 434/1990, `n D.nr.9-12/1990, p.231.
2
I. Mihalache, I. Op. cit.. ~n dreptul comun este admisibil\ proba contrar\
`mpotriva a ceea ce cuprinde actul autentic dac\ nu este vorba de `mprejur\ri
care au fost constatate de agentul instrumentator prin propriile sim]uri, iar
declara]iile pe care p\r]ile le fac nu constituie astfel de `mprejur\ri (Viorel Mihai
Ciobanu, Op.cit., p.268; Al. Bacaci, Op. cit.,, p. 135; Gheorghe Beleiu, Drept
civil, Teoria general\. T.U.B., 1987, p. 138-139; Trib.Suprem, dec.civ. nr.1413 din
1980, `n R.R.D., nr.7, 1981, p. 57).
 311

În practică, cel mai adeseori, mărturisirea constituie o renunţare

parţialăla comunitate. De aceea, Tribunalul Suprem a considerat
nulămărturisirea extrajudiciarăfăcutăîn timpul căsătoriei, prin care unul
dintre soţi recunoaşte căun bun aparţine cu titlu de bun propriu celuilalt
soţ. Dacăo asemenea mărturisire nu se sprijinăpe “probe obiective”, ea
este lipsităde orice putere probantă. În cazul în care mărturisirea
constituie o fraudăla lege sau la drepturile terţilor (de exemplu în cadrul
unui proces de divorţ, soţii recunosc, prin învoirea lor, unor bunuri
calitatea de bunuri proprii, pentru a sustrage astfel o parte din bunurile
comune de la executarea silităca urmare a condamnării unuia din ei
pentru infracţiunea de delapidare), asemenea mărturisire este nulă.
Mărturisirea judiciarăşi cea extrajudiciarăsunt lăsate la aprecierea
instanţei, ele trebuind coroborate cu alte mijloace de probăpentru a se
evita frauda la lege sau lezarea drepturilor terţilor1.
d. Derogarea pe care o face art. 5 alin.1 Decretul nr. 32 din 1954 se
referăşi la data dobândirii bunului şi anterioritatea ei faţăde aceea la care
a fost încheiatăcăsătoria, dovada datei dobândirii bunului putându-se face
prin orice mijloc de probăşi care este opozabilăceluilalt soţ, chiar dacănu
înfăţişeazăcaracterul unei date certe în condiţiile restrictive ale art. 1182
C.civ., iar soţul, împotriva căruia se invocăanterioritatea actului, are
poziţia juridicăa unei persoane străine faţăde actul respectiv care, în
principiu, nu este susceptibil să-şi producăefectele decât între părţile
contractante2.
Art.5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954 privind posibilitatea dovedirii
cu orice mijlcoc de probă, în relaţiile dintre soţi, a calităţii de bun propriu
priveşte nu numai pe soţi, ci şi pe cei care le înfăţişeazădrepturile adicăpe
succesorii lor universali sau cu titlu universal, pe moştenitorii sau
legatarii, ori donatarii de bunuri viitoare şi creditorii chirografi ai
oricăruia dintre soţi, în afarăde cazul în care aceştia din urmăinvocăun
drept propriu, ca, de exemplu, dreptul de revocare paulianăa actelor
făcute în frauda drepturilor lor. Oricare dintre soţi reprezintăşi pe
succesorii săi cu titlu particular, în privinţa drepturilor izvorâte din acte
juridice referitoare la bunul dobândit de succesor şi încheiat anterior
dobândirii acelui bun3.
B. Condiţiile procedurale de administrare a probelor. Art. 5
alin.1 Decretul nr.32 din 1954 nu derogăde la art. 189 C.proc.civ., în
sensul cărudele şi afinii, pânăla gradul al treilea inclusiv, nu pot fi
ascultaţi ca martori şi, în consecinţă, un soţ nu poate dovedi calitatea de
bun propriu cu martori şi care săfie rude sau afini de gradul menţionat4.
Soluţia se întemeiazăpe următoarele argumente:
1
A. Iona[cu, Op. cit., p.162; Ion. P. Filipescu, Op. cit., p. 109.
2
P. Anca, Op. cit., `n R.R.D., nr.2, 1981, p. 16; Ion P. Filipescu, Op. cit., p. 109-
110; Al, Bacaci, Op. cit., p. 136.
3
M. Eliescu, Op. cit., p. 225.
4
M. Lipcanu, Op.cit., p. 35-46.
 312

a. Mijlocul de probăprevăzut de lege este proba testimonială, iar

calitatea de rudăsau afin constituie condiţii pe care trebuie săle
îndeplineascămartorul pentru a putea fi ascultat în aceastăcalitate. De
aceea, nu se poate vorbi de admisibilitatea probei cu martori care nu sunt
rude ori afini şi admisibilitatea probei cu martori care sunt rude sau afini.
Admisibilitatea priveşte proba cu martori, care, de regulă, nu trebuie săfie
rudăsau afini cu una din părţi;
b. Dacăart. 5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954 ar constitui o derogare
de la art. 189 C.proc.civ., ar însemna căpentru dovedirea calităţii de bun
propriu s-ar putea folosi rudele şi afinii, inclusiv descendenţii care sunt
excluşi în procesele privind starea civilăsau despărţenie, problema
dovedirii calităţii de bun propriu în relaţiile dintre soţi putându-se pune nu
numai cu ocazia divorţului, dar şi în timpul căsătoriei când este vorba de
împărţirea bunurilor comune pentru motive temeinice, şi dupădesfacerea
căsătoriei, când se împart bunurile între foştii soţi. Aşadar, nu în toate
situaţiile s-ar putea considera căîmpărţirea bunurilor comune este un
accesoriu al divorţului pentru a se exclude descendenţii ca martori;
c. Raţiunea pentru care se admit rudele şi afinii, cu excluderea
descendenţilor, în procesele de stare civilăsau despărţenie, şi anume
faptul căse discutăprobleme de familie care, în general, nu sunt cunoscute
decât de persoane apropiate, nu se găseşte în situaţia dovedirii calităţii de
bun propriu, unde este vorba - în relaţiile dintre soţi - de imposibilitatea
lor moralăde a-şi preconstitui mijloace de probăîn condiţiile în care viaţa
de familie se desfăşoarăîn mod normal şi de aceea se admite proba cu
martori, dar rămân valabile temeiurile pentru care rudele şi afinii nu pot fi
ascultate ca martori, adicăposibila lor lipsăde obiectivitate. De aceea,
dacăs-ar admite proba cu martori care sunt rude sau afini pentru
dovedirea calităţii de bun propriu s-ar putea răsturna cu uşurinţăprezumţia
de comunitate, pânăla urmăînsăşi calitatea de bun comun, în folosul unuia
din soţi şi în detrimentul celuilalt soţ. În mod practic, s-ar crea
posibilitatea ca un soţ săînlăture cu uşurinţăcalitatea de bun comun, ceea
ce ar însemna eludarea regimului comunităţii de bunuri. Aşadar, raţiunea
art.5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954, a art. 1191 C.civ., şi a art. 189 şi 190
C.proc.civ., nu justificăposibilitatea dovedirii calităţii de bun propriu, în
relaţiile dintre soţi, cu martori rude ori afini.
Concluzie. Calitatea de bun propriu poate fi dovedită, în relaţiile
dintre soţi, cu orice mijloc de probă, fie căaceastăcalitate se sprijinăpe un
fapt material, fie cărezultădintr-un act juridic, exceptând cazul actelor
juridice solemne. Când calitatea de bun propriu se întemeiazăpe un act
juridic, numai unul dintre soţi este parte la acesta, celălalt soţ fiind terţ,
astfel cădovada caracterului propriu al bunului nu se ridicăîn raporturile
dintre părţile actului juridic, ci în relaţiile dintre soţi, dintre care unul nu
este parte la acel act juridic. De aceea, problema dovedirii actului juridic
între părţile lui nu trebuie confundatăcu aceea a dovedirii caracterului
 313

propriu al bunului rezultat din acel act juridic, în relaţiile dintre soţi, unul
dintre ei nefiind parte. În cele douăsituaţii, părţile între care se
ridicăproblema dovezii sunt diferite. Art.4 alin.1 Decretul nr.32 din 1954
reglementeazădovada caracterului propriu al bunului numai în relaţiile
dintre soţi ( şi cei care le înfăţişeazădrepturile). De aceea, condiţiile
privind dovada între părţile actului juridic, una dintre ele fiind un soţ, nu
trebuie extinse la dovada caracterului propriu al bunului, dar, în relaţiile
dintre soţi, unul dintre ei nefiind parte la acel act juridic. Pentru acest
motiv nu poate fi primităopinia menţionatăcare considerăcăart. 5 alin.1
Decretul nr.32 din 1954 derogănesemnificativ de la dreptul comun,
nefiind în acord cu scopurile textului de a facilita dovada în relaţiile dintre
soţi, prin derogarea de la dreptul comun probatoriu. În acest sens,
condiţiile introduse privind dovada caracterului propriu al bunului, chiar
în relaţiile dintre soţi (bunurile dobândite prin moştenire, dupădata
reglementării procedurii succesorale, cele cu titlu de premiu,
recompensă, indemnizaţia de asigurare, despăgubirea pentru pagube
pricinuite persoanei, retribuţia şi pensia neîncasate încă, bunurile
primite în urma împărţirii bunurilor comune etc.)1, nu îşi găsesc temei în
art.5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954, care nu poate fi interpretat în aşa fel
încât săfie aproape în întregime nesocotit.
Interpretarea art.5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954, în sensul
căderogăatât de la regula din art. 1191 alin.1, cât şi de la aceea din art.
1191 alin.2, ambele C.civ., a fost consacratăîn practica judiciară.
Considerăm căart.5 alin.1 Decretul nr.32 din 1954 nu
ridicădificultăţi insurmontabile, în general problemele de interpretare
ridicate fiind soluţionate.
În cazul căsătoriilor încheiate înainte de punerea în aplicare a
Codului familiei (1 februarie 1954), dovada calităţii de bun propiu se
poate face de toţi cei interesaţi prin orice mijloc de probă, chiar şi faţăde
cel de-al treilea (art.5 alin.2 Decretul nr.32 din 1954). Textul trebuie
interpretat în sensul căeste vorba de bunurile dobândite înainte de data
punerii în aplicare a Codului familiei, iar nu şi de bunurile dobândite
dupăaceastădată, pentru care dovada calităţii lor de bunuri proprii, chiar
pentru căsătoriile încheiate înainte de 1 februarie 1954, se poate face
numai în condiţiile dreptului comun, deoarece soţii sunt prezumaţi căau
cunoscut regimul matrimonial instituit de Codul familiei şi au fost în
măsură, ca atare, să-şi preconstituie, potrivit dreptului comun, dovezile
necesare privind bunurile proprii.
Cei interesaţi pot săfacădovada calităţii de bun propriu împotriva
terţilor, în cazul căsătoriilor încheiate înainte de punerea în aplicare a
Codului familiei, şi numai pentru bunurile dobândite pânăla aceastădatăîn
aceleaşi condiţii în care soţii pot dovedi calitatea de bun propriu în
1
Aceste condi]ii sunt ar\tate de autorii p\rerii respective : P. Anca, Op. cit., p. 123-
126; Al. Bacaci, Op. cit., p.133-138.
 314

relaţiile dintre ei, fărărestricţiile pe care unii autori le admit1, deoarece s-

ar reduce nejustificat domeniul de aplicare al textului derogator de la
dreptul comun probatoriu, cum am precizat mai înainte (lit. A.);
În cazul căsătoriilor încheiate dupădata intrării în vigoare a Codului
familiei (1 februarie 1954), dovada calităţii de bun propriu se face în
condiţiile dreptului comun probatoriu (art. 5 alin.1 şi 2 Decretul nr.32
din 1954). În consecinţă, în situaţia în care calitatea de bun propriu
rezultădintr-un act juridic, iar valoarea bunului respectiv depăşeşte suma
de 250 lei, dovada faţăde terţi nu se poate face decât prin înscris. De
asemenea, dovada cu martori şi prezumţii nu este permisăîmpotriva sau
peste conţinutul unui înscris.
În cazul în care bunurile unuia dintre soţi sunt urmărite şi ele sunt
mobile cu o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, iar celălalt soţ face
contestaţie pentru a dovedi căbunurile urmărite îi aparţin în tot sau în
parte, cu titlu de bunuri comune, dovada se va face de către soţul
contestator potrivit regulilor stabilite prin decizia de îndrumare nr.14 din
24 mai 1962, a Trib. Suprem: 1. dacăsoţul contestator posedăexclusiv sau
în comun cu debitorul bunul litigios, faptul posesiei se va dovedi cu
martori (desigur, şi cu prezumţii), oricare ar fi valoarea bunului, astfel
căva funcţiona prezumţia de proprietate în favoarea contestatorului (art.
1909 C.civ.) ; 2. dacăbunul litigios se aflăîn posesia exclusivă, a soţului
urmărit, soţul contestator va trebui să-şi dovedeasscădreptul său de
proprietate, exclusivăsau devălmăşie, potrivit dreptului comun privind
probele, şi căa dat soţului urmărit bunul în folosinţăsau bunul i-a fost
furat sau a fost pierdut;
Terţele persoane, atât în raporturile dintre ele, cât şi în raporturile
lor cu soţii, vor putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice
mijloc de probă, deoarece, neavând înscrisurile pe care le posedăsoţii,
probele de care se pot prevala nu le sunt îngrădite. Prin urmare, terţii nu
se găsesc în situaţia de a-şi fi putut preconstitui proba pentru dovedirea
caracterului propriu al bunurilor unuia dintre soţi.
Sunt considerate terţe persoane toţi cei care nu au nici un raport
juridic cu soţii, succesorii cu titlu particular ai soţilor, cu privire la actele
juridice săvârşite de autorii lor, înainte de înstrăinarea sau predarea
bunului asupra căruia aceştia au dobândit un drept cu titlu particular,
precum şi creditorii chirografari care invocăun drept propriu2. Capitolul
III
ADMINISTRAREA PROBEI CU MARTORI ÎN PROCESUL
CIVIL
§. 1. Propunerea şi administrarea probei cu martori
1.Persoanele care pot fi ascultate ca martori

1
P. Anca, Op. cit., p.127; Al. Bacaci, Op.cit., p. 139.
2
D. Rizescu, D. Protopopescu, Op. cit., p. 44-45; P. Anca, Op. cit., p.127; Al.
Bacaci, Op.cit., p. 139.
 315

Din definiţia mărturiei, rezultăcă, martorii pot fi numai persoanele

fizice care au cunoştinţădespre faptele ce formeazăobiectul judecăţii.
Declaraţiile celor care au asistat la producerea unui fapt juridic sau
care au cunoştinţădespre aceasta sunt probe preţioase care pot contribui,
într-o măsurăînsemnată, iar uneori în mod hotărâtor, la descoperirea
adevărului în cauzele civile. În principiu, poate fi martor, orice
persoanăcare a luat cunoştinţănemijlocit de date şi fapte care
intereseazărezolvarea litigiului dedus judecăţii. Se admite totuşi săse
depunămărturie şi în legăturăcu fapte pe care martorul nu le-a văzut sau
auzit personal şi direct, ci are cunoştinţădespre ele din alte surse.
Asemenea mărturii au o forţăprobantămai redusăşi de regulănu fac
dovada deplinăîn instanţă.
“De o deosebităimportanţăeste şi starea fizicăşi psihicăa
martorului 1. Dacăpersoana are unele infirmităţi la organele de simţ nu-i
va permite săperceapăîn întregime ceea ce se petrece în jurul său.
Persoanele care nu văd bine, vor avea dificultăţi în recunoaşterea
făptuitorilor, a unor circumstanţe în care s-au petrecut faptele, la fel şi
cei care au deficienţe de auz, nu vor înregistra corect zgomotele,
discuţiile, unele reacţii ale părţilor dintr-un litigiu etc. Persoana
lipsităde unele organe ale simţurilor, ca şi cea ale cărei organe ale
simţurilor sunt slab dezvoltate, nu va putea reda instanţei aceleaşi
informaţii pe care le poate prezenta un cetăţean deplin dezvoltat din
punct de vedere fizic. Defectele fizice, ca slăbirea sau pierderea vederii,
a auzului etc., nu împiedicăînsăpe cineva săfie martor în instanţă, uneori
depoziţiile unor asemenea persoane au o mare valoare.
Legea nu pune o condiţie de vârstă, dar prevede căla aprecierea
depoziţiei minorului de sub 14 ani, ca şi la aceea a persoanelor care din
pricina debilităţii mintale sunt în mod vremelnic lipsite de discernământ,
instanţa va ţine seama de situaţia lor specială2.
În toate cazurile prevăzute de C.proc.civ. - şi anume în privinţa
copiilor sub 14 ani şi a persoanelor care din pricina debilităţii mintale sau
care în mod vremelnic sunt lipsite de discernământ nu se mai
aplicădispoziţiile art.192 alin.ultim, care prevede cănerespectarea din
partea martorului a obligaţiei de a spune adevărul şi de a nu ascunde
nimic atinge sancţiunea prevăzutăde legea penală.
Legea prevede, în mod expres, căpot fi audiaţi ca martori şi copii
mai mici de 14 ani - vârsta la împlinirea căreia sunt prezumaţi de lege
cădovedesc putere de discernământ - precum şi persoanele lipsite de
discernământ din pricina debilităţii mintale sau care se afla în aceastăstare
în mod vremelnic, din alte cauze (art. 195, Cod procedurăcivilă).
Ascultarea ca martori a acestor persoane este însălăsatăde lege la
latitudinea instanţei de judecată, căreia i se face recomandarea de a
1
Emil Mihuleac, Op.cit., p.223.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Op. cit., vol.II, p.195.
 316

aprecia aceste dispoziţii, ţinând seama de “situaţia specialăa martorului”

(art. 195, Cod procedurăcivilă).
De la principiu prezentat mai sus existăşi unele derogări. Legea
proceduralăstabileşte în art. 189 Cod procedurăcivilă, o categorie de
persoane care nu pot depune ca martori, iar în art. 191, o altăcategorie
care sunt scutite de a fi martori.
Interdicţiile de a fi audiat ca martor se întemeiazăfie pe lipsa de
discernământ, fie pe condamnarea penală, fie pe existenţa unei suspiciuni
în ce priveşte obiectivitatea unei persoane.
Potrivit art. 189 Cod procedurăcivilă, nu pot fi ascultaţi ca
martori:
a. rudele şi afinii pânăla gradul al treilea inclusiv 1;
b. soţul, chiar despărţit;
c. interzişii şi cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi;
d. cei condamnaţi pentru jurământ sau mărturie mincinoasă.
Cu privire la primele douăcategorii norma are caracter dispozitiv şi
deci pot cădea de acord săfie ascultate ca martori şi aceste persoane2.
Persoanele care suferăde boli mintale, dar care nu au fost puse sub
interdicţie judecătorească, pot fi audiate ca martori, rămânând ca
depoziţia lor săfie apreciatăde instanţa de judecatăîn funcţie de puterea de
discernământ de care ele vor da dovadăla ascultarea lor.
În aceastămaterie nu se aplicăregulile obişnuite cu privire la
capacitatea juridică, pentru a depune ca martor nu este
necesarăcapacitatea de exerciţiu în scopul de a încheia acte juridice, ci
este suficient ca persoana respectivăsăfi putut auzi sau vedea faptele pe
care le relateazăşi să-şi fi dat seama de ele, adicăsăfi avut discernământ3
Instanţa judecătoreascăva putea totuşi refuza ascultarea martorului,
dacăconstatăcăacesta, deşi neînterzis, este total lipsit de uzul raţiunii. Cât
priveşte calitatea de rudăa unui martor cu una din părţi, practica
judecătoreascăa făcut precizarea căaceastăconstituie o piedicălegalăpentru
ascultarea sa în proces, “numai dacăpersoana interesatăa ridicat obiecţii
în privinţa audierii sau nu a cunoscut legătura de rudenie, în caz contrar,
declaraţia luatăurmeazăa se considera ca o probăvalabilă”4
În procesul civil dacăuna din părţi cunoaşte legătura de rudenie
dintre un martor şi cealaltăparte, martorul poate fi recuzat înainte ca el
săfie audiat. Când partea nu cunoaşte legătura de rudenie şi martorul a
fost audiat, el nu poate fi recuzat, dar declaraţia martorului în ceea ce
priveşte sinceritatea lui rămâne la aprecierea instanţei. Altfel ar însemna
că, dupădepunerea unei mărturii, aceasta săfie la discreţia părţii care o
poate recuza dacănu-i este favorabilă.
1
Aceast\ incapacitate poate fi acoperit\ dac\ partea advers\ nu se opune. A se
vedea Trib.Supr., dec.civ., nr.771/1954 `n C.D., 1952-1954, vol.I., p.354.
2
Trib.Supr., Sec.civ., dec.nr. 158/1978, R.R.D., nr.7/1978, p.48.
3
Emil Mihuleac, Op. cit., p.224.
4
Radu Dumitru, D. C. Tudurache, Op. cit., p.82.
 317

Restricţia cu privire la ascultarea rudelor ca martori nu are un

caracter imperativ şi părţile pot deroga în mod tacit, în sensul
căaceastăincapacitate poate fi acoperitădacăele nu ridicăvreo obiecţie sau
nu fac vreo rezervăîn privinţa ascultării ca martori a unor rude1.
Legea prezumălipsa de obiectivitate a acestor persoane din cauza
legăturilor ce existăîntre ele şi una din părţi, iar în cazul celor condamnaţi
pentru mărturie mincinoasălipsa de sinceritate de care ele au dat dovadăîn
trecut. Drept urmare, în literatura juridicăse reţine ca:
“Spre deosebire de celelalte categorii de persoane declarate de
lege incapabile de a depune ca martori în orice proces civil, rudelor şi
afinilor li se stabileşte o incapacitate relativă”2. Din principiile privitoare
la starea civilăsau de divorţ, stabilite prin art. 190 Cod
procedurăcivilăreiese posibilitatea audierii ca martori şi a rudelor şi
afinilor în gradul prevăzut de lege în celelalte pricini, pe motiv căaceştia
sunt cei mai în măsurăsăcunoscăviaţa intimăşi de familie a părţilor3.
Instanţa de judecatăva aprecia depoziţiile acestor persoane ţinând seama
de legăturile lor de rudenie sau alianţăcu una din părţi. Cu toate acestea,
legea nu admite audierea descendenţilor în anumite procese (art. 190,
Cod procedurăcivilă), considerând căamestecul descendenţilor, sub
forma depunerii de mărturie, în procesele privind relaţiile de ordin
familial ale ascendenţilor nu este compatibil cu îndatorirea lor de respect
faţăde ascendenţi4.
În legăturăcu interdicţia ascultării rudelor şi a afinilor ca martori,
s-a emis părerea potrivit căreia “nu mai existăsuficiente motive pentru a
exclude de la mărturie o întreagăcategorie de persoane, printre care de
multe ori s-ar putea afla martorii cei mai importanţi”5, opinie care
credem căeste îndreptăţită.
Într-adevăr, scopul descoperirii adevărului obiectiv pe care îl
urmăreşte probaţiunea judiciarăjustificăascultarea ca martori a rudelor,
afinilor, soţului şi fostului soţ în orice procese, nu numai în cele privitoare
la relaţiile de familie înlăturându-se astfel prezumţia lipsei de obiectivitate
a acestor martori şi urmând ca aprecierea valorii depoziţiei lor săse facăde
la caz la caz de către instanţa judecătorească, care va trebui săţinăseama,
desigur, de legăturile martorilor cu una dintre părţi.
Codul de procedurăcivilă, la art. 191 prevede o grupăde persoane
care sunt scutite a depune mărturie.
Scutirile de a fi audiat ca martor se întemeiazăfie pe îndatorirea de
a nu divulga secretele de serviciu sau secretul profesional, fie pe ideea
1
Trib.Supr., col.civ., dec.nr. 711/1954, vol.I, p.345.
2
Proba cu martori este admisibil\ nu numai pentru a se dovedi paternitatea
copilului din afara c\s\toriei, dar [i cu privire la daune, deoarece accesorul
urmeax\ soarta principalului; a se vedea Curtea Suprem\ de Justi]ie,
dec.civ.,nr.889/1949,. `n J.N. nr.3/1950, p.404.
3
Trib.Supr., sec.civ., dec.nr. 158/1978, `n R.R.D., nr.7/1978, p.84.
4
C.S.J., sec.civ., dec.nr. 2370/1993, Dreptul nr.8/1994, p.88
5
G. Porumb, Op.cit., vol.I, 1962, p.429.
 318

cănimeni nu poate fi obligat sădepunăo mărturie care l-ar expune pe el

sau persoanele apropiate lui, prevăzute de art. 189, pct., 2 şi 3 Cod
procedurăcivilă, la o pedeapsăpenalăsasu la dispreţul public.
În prima categorie intră:
a. funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici asupra
împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţăîn aceastăcalitate;
b. slujitorii cultelor, medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii, notarii
publici şi orice alţi muncitori pe care legea îi obligăsăpăstreze secretul cu
privire la faptele încredinţate lor în exerciţiul îndeletnicirii. Codul de
procedurăcivilăîn art.191 ultimul aliniat precizeazăcăambele categorii, în
afara de slujitorii cultelor, vor putea fi obligate sădepunădacăau fost
dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de cel interesat în păstrarea
lui. Se subliniazăîn literatura juridicăcă: “Raţiunea scutirii acestor
douăcategorii de persoane de a depune ca martori o găsim în dispoziţiile
Codului penal, care incrimineazăatât mărturia mincinoasăcât şi
divulgarea secretului profesional. Într-adevăr, dacăo asemenea
persoanăva fi ascultatăca martor şi cu aceastăocazie nu ar spune tot ce
ştie căutând săpăstreze secretul, prin aceastăatitudine ea s-ar face
vinovatăde săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă(art.260 Cod
penal); dimpotrivă, dacăva face mărturisiri cu privire la secretul
încredinţat, fărăsăfie fost autorizatăsau obligată, încalcădispoziţiile
Codului penal, care incrimineazăinfracţiunea de divulgare a secretului
profesional (art.196 Cod penal)”1. Ca urmare, pentru a nu se ajunge la
nici o situaţie din cele prezentate, legea scuteşte cele douăcategorii de
persoane arătate mai sus, de a fi martori. În privinţa avocaţilor, legea
nr.51/1995, la art.8 aratăcăavocatul este obligat săpăstreze secretul
profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu
excepţia cazurilor expres, prevăzute de lege. De aceea în art.39 se
precizeazăcăavocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza
relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost
încredinţatădecât dacăare dezlegarea prealabilăexpresăşi scrisădin partea
tuturor obiecţilor săi interesaţi în cauză. Dar, calitatea de martor are
întâietate faţăde calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările pe
care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant
al vreunei părţi în cauză. Dacăa fost ascultat ca martor, avocatul nu mai
poate desfăşura nici o activitate profesionalăîn acea cauză2.
În cea de-a doua categorie intrăorice persoanăcare prin răspunsurile
sale în calitate de martor s-ar expune pe ea însăşi sau ar expune pe vreuna
dintre persoanele arătate în art. 189 la pct. 1 şi 2, la o pedeapsăpenalăori
la dispreţul public (art.191, pct.3 Cod procedurăciv.). Raţiunea scutirii
acestei categorii de persoane de a depune ca martori, constăîn aceea căo
persoanăcare a săvârşit o infracţiune, nu trebuie săfie pusăîn situaţia de a
1
Radu Dumitru, Dan Tudurache, Op. cit., p.83.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Op. cit., vol.I, p.102.
 319

alege între a fi condamnat pentru fapta săvârşităori ar suferi un prejudiciu

moral sau material prin condamnarea unei persoane apropiate, dacăar
spune adevărul, şi ar fi condamnatăpentru mărturie mincinoasă, dacăîl
ascunde.
Scutirea martorului se face de instanţa judecătoreascăpe baza
declaraţiei acestuia în care aratămotivul scutirii ori dovedirea motivului
prin “ orice alte mijloace de probă, inclusiv prezumţii”, în temeiul cărora
instanţa va decide.
Codul de procedurăcivilăîn art. 195 stipuleazăo dispoziţie specială:
“Copilul mai mic de 14 ani şi persoanele care din pricina debilităţii
mintale sau în mod vremelnic sunt lipsite de discernământ, pot fi
ascultate, însăla aprecierea depoziţiei, instanţa va ţine seama de situaţia
specialăa martorului”.
Anterior modificărilor sale prin Decretul nr.38 din 16 februarie
1959 art.195 din C.pr.civ. prevedea că, copilul mai mic de 15 ani şi
celelalte persoane menţionate în text puteau fi audiate numai în calitate de
informatori.
În modificarea adusăacestui text, legislaţia procesualăcivilăa fost
pusăde acord, sub aspectul de care ne ocupăm cu prevederile Codului
familiei şi Decretul numărul 31 din 30 ianuarie 1954, acte normative care
considerăvârsta dobândirii discernământului la 14 ani.
Deşi, persoanelor enumerate de art. 195 Cod procedurăcivilă,
legiuitorul nu le interzice de a depune ca martori, la aprecierea
depoziţiilor, instanţa de judecatăva trebui săţinăseama de dezvoltarea şi
puterea de înţelegere a minorului, respectiv de stadiul debilităţii mintale
sau a infirmităţii celui audiat.
Prin modificarea arătatădreptul nostru nu creeazăo interdicţie
absolutăca asemenea persoane săfie audiate ca martori, ci lasăinstanţei
libertatea săsoluţioneze problema selecţionării martorilor, ţinând seama
de situaţia concretă, totodatăa fost înlăturatăierarhizarea puterii
declaraţiilor de martori, atrăgând numai atenţia instanţei căla aprecierea
depoziţiilor săse ţinăseama “de situaţia specialăa martorului, respectiv
de gradul debilităţii mintale sau infirmităţii celui audiat.”.
Legea civilănu stabileşte martorilor o anumităvârstăpentru
căoamenii în perioada copilăriei cresc diferit, iar psihicul se dezvoltăla
unii mai repede, iar la alţii mai încet, sub influenţa diferiţilor factori. Este
la latitudinea instanţei de judecatăsăcheme ca martor orice copil de orice
vârstă, însăcu psihicul dezvoltat, şi, apreciind depoziţia sa, poate
săajungăla concluzia cădezvoltarea psihicăa acelui copil este
insuficientăca el săpoatăfi martor în cauza respectivă.
Instanţa de judecatăfoloseşte deseori în procesul civil ca martori,
copiii. Un exemplu concludent este cazul1 celor trei copii ce se jucau şi
unul din ei, aruncând un obiect contondent, a lovit ochiul unei fetiţe.
1
Spe]a a fost citat\ de Emil Mihuleac, Op. cit., p.227.
 320

Ulterior ochiul a nucleat, şi pe aceastăbazăs-a intentat o acţiune împotriva

părinţilor copiilor care se jucau în curte, una din hotărârile pronunţate în
cauzăa obligat pe toţi părinţii solidar la repararea prejudiciului. Tribunalul
a ţinut seama de faptul cătoţi copii se jucau în preajmăîn curte au aruncat
zăpadăşi diferite obiecte unii în ceilalţi, însăunul a lovit ochiul fetiţei.
Instanţa superioarăa considerat căîn aceastăcauzănu existămotiv
pentru a aplica răspunderea solidară- întrucât prejudiciul n-a fost cauzat
împreună, aşa cum cere art. 408 C.civ., şi a recomandat ca la noua
judecare a cauzei săse stabileascăprecis care dintre cei trei copii este
autorul faptei. În felul acesta s-a stabilit căunul din băieţi, aruncând un
obiect, a lovit ochiul fetiţei.
Pentru a se ajunge la un asemenea rezultat, dupăce a fost
ascultatăvictima - fetiţa de 11 ani, - au fost audiaţi singurii martori care au
asistat la săvârşirea faptei. Aceştia erau cei trei băieţi - unul de 7 ani, iar
ceilalţi de câte 5 ani. Pe baza declaraţiilor lor s-a reconstituit,
reproducându-se împrejurările în ordinea lor firească. În acest fel instanţa
a putut - bazându-se pe depoziţiile acelor copii - săafle adevărul, pornind
de la jocul copiilor, încheiat cu evenimentul tragic. Cei trei băieţi aruncau
cu bulgări de zapadăşi diferite obiecte într-un câine legat, ce aparţineau
familiei fetiţei. Din cauza zgomotului, fetiţa a ieşit din casăşi a rugat pe
cei trei copii sănu mai arunce în câine, însărugămintea ei a rămas
fărărezultat. Băieţii, aflaţi pe o moviliţăla 5-8 m distanţăde fetiţă, au
continuat săarunce în câine, în timp ce un obiect a lovit ochiul fetiţei.
Autorul a fost identificat cu prilejul reconstituirii pe baza
susţinerilor victimei şi a celorlalţi băieţi, instanţa a apreciat ca juste
depoziţiile lor şi şi-a întemeiat pe ele hotărârea. În alte împrejurări
asemenea martori nu ar fi fost de ajutor instanţei. Exemplul citat
demonstreazăfaptul căse poate ajunge, în fiecare caz în parte, la concluzia
justăa posibilităţii de a folosi depoziţiile unui minor în funcţie de
dezvoltarea sa intelectualăşi natura faptelor de stabilit.
De aceea, orice cetăţean dezvoltat din punct de vedere psihic poate
săfie chemat ca martor, cu condiţia sănu fie interesat din punct de vedere
juridic.
Legea procesualăpenalăprevede căascultarea martorului minor,
pânăla vârsta de 14 ani “se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a
tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere
şi educare”(art.81 Cod procedurăpenală). Ţinând seama de timiditatea
copiilor atunci când se aflăîn situaţii speciale, consider cădispoziţia
prevăzutăde Codul de procedurăpenalăprivitoare la ascultarea martorilor
minori pânăla vârsta de 14 ani în prezenţa unei persoane apropiate ar
putea fi preluatăşi de legea procesualăcivilă.
2. Propunerea probei cu martori
Proba cu martori ca toate celelalte dovezi se propune a se
administra de fiecare din părţi, potrivit normelor generale, referitoare la
 321

propunerea probelor în procesul civil. Aşadar, proba cu martori trebuie

propusăprin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinarea ori cererea
reconvenţională.
Reclamantul va propune administrarea probei testimoniale prin
cererea de chemare în judecatăpotrivit dispoziţiunilor art. 112, pct. 5,
alin.5 Cod procedurăcivilă, iar pârâtul, în întâmpinare sau cererea
reconvenţională, art.115, pct. 3 şi art.119 alin.2 Cod procedurăcivilă.
Motivarea încheierii de şedinţă, prezintăinteres mai ales în cazul
respingerii probei testiomoniale ori a respingerii ascultării martorilor
propuşi, cât şi în cazul încuviinţării probei ori a încuviinţării ascultării
unor martori când partea adversăs-a opus la aceasta, pentru a se putea
verifica de instanţă, de controlul judiciar (şi chiar, de cei interesaţi),
legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate1.
Legea noastrăprocesual civilăconferăprin art.187, care prevede că:
“instanţa va putea mărgini numărul martorilor propuşi) săse limiteze la
audierea unui număr de martori şi a acelor care sunt necesari lămuririi
pricinei. Aceastăfacultate este conferităde lege, instanţelor în scopul de a
împiedica tendinţa unora din justiţiabili de a propune ascultarea unui
număr prea mare de martori, din care unii inutili cauzei, fie în credinţa
căastfel îşi întăresc poziţia în procesul ce se judecă, urmărind
sătergiverseze în acest mod judecarea pricinei.
Instanţele de judecatăvor trebui însăsăaibăîn vedere finalitatea
pentru care le-a fost acordatăfacultatea limitării numărului de martori
propuşi de părţi şi deci sănu respingăpe aceastăcale dreptul părţilor la
aceastăprobă.
Limitarea numărului martorilor se poate hotărî de către instanţa de
judecatănumai înainte de încuviinţarea ascultării martorilor propuşi, căci
odatămartorii admişi, ei sunt dobândiţi cauzei şi instanţa nu-şi mai poate
exercita acest drept2 .
Dreptul de limitare a numărului martorilor propuşi de părţi este
conferit instanţei şi pentru a se putea realiza principiul egalităţii şi
echilibrului de probe în procesul civil. Instanţa trebuie sărespecte
principiul egalităţii părţilor în proces, adicăacelaşi număr de martori
trebuie încuviinţat ambelor părţi3.
Prezentarea martorilor. Dacămartorii propuşi au fost încuviinţaţi,
se va dispune citarea lor4.
Asumarea de către parte a obligaţiei de a aduce martorii neavând
suport juridic nu poate fi sancţionatăşi instanţa nu poate păşi la
judecatănumai în condiţiile art. 188 C.proc.civ., deci, dacădupăemiterea
1
Trib.Supr., Col.civ.Dec.nr.1846 din 1956 `n L.P. 3/1957, p.361.
2
Trib.Supr., Col.civ.Dec.nr.425/1965.
3
Trib.Supr., Col.civ.Dec.nr.425/1955, C.D. 1955, vol.II, p.87
4
~n practic\ se `ncuviin]eaz\ uneori c\ martorii s\ fie admi[i de p\r]i. S-a decis
`ns\, pe bun\ dreptate, c\ citarea nu poate fi `nlocuit\ prin aceast\ m\sur\
extraprocesual\. Trib.Supr., sec.civ., dec.nr. 867/1989, Dreptul nr.3/1990, p.60.
 322

mandatului martorul nu se prezintă1. La termenul fixat pentru audierea

lor, se face mai întâi apelul, notându-se cei prezenţi şi cei absenţi,
martorii prezenţi se audiază, iar pentru cei absenţi se dăun termen în
continuare.
Persoanele ce au calitatea de martori au obligaţia săse prezinte în
faţa instanţei care le-a citat şi sădepunămărturie.
Obligaţia de a declara în faţa instanţei derivădin principiul
nemijlocirii potrivit căruia completul de judecatătrebuie săia direct
cunoştinţăde întreg materialul probator.
Declaraţiile făcute de martori în afara instanţei, chiar dacăsunt
autentificate, deci chiar făcute în faţa unui notar public, şi depuse apoi în
instanţă, nu constituie depoziţie de martori. Instanţa poate avea în vedere
unele elemente ale acestor declaraţii ce pot fi folositoare în soluţionarea
litigiului, dacănu sunt contestate de cealaltăparte din proces2.
Când unii martori nu se pot prezenta pentru căsunt grav bolnavi şi
se interneazăîn spital în alte localităţi, sunt bătrâni şi nu se pot deplasa în
localitatea unde îşi are sediul instanţa, aceştia vor putea fi audiaţi prin
comisie rogatorie, de către o altăinstanţă, cu, sau fărăcitarea părţilor
dacăse învoiesc conform art. 169 alin.2 Cod procedurăcivilă.
Pentru a se asigura prezenţa martorilor în faţa instanţelor de
judecatăla termenul fixat, legea prevede căpărţile ce le-au propus sunt
obligate sădepunăo sumăde bani fixatăde instanţa necesarădeplasării lor şi
pentru despăgubirea acestora de câştigul nerealizat prin munca
datorităprezentării în instanţă.
Dupădepunerea banilor, partea este obligatăsădepunărecipisa la
grefa instanţei, în termen de 5 zile de la încuviinţarea ascultării lor -
termen care poate fi prelungit pânăla 15 zile când proba cu martori a fost
încuviinţatăîn cursul instanţei, în cazurile prevăzute de alin.2 şi 4 din art.
138 C.pr.civ. sau dupăacest termen, dacăprin întârzierea depunerii sumei
nu se provoacăamânarea judecăţii (art.170 C.pr.civ.). Sancţiunea
decăderii părţii din dovada cu martori încuviinţatăîn caz de neîndeplinire
a acestor obligaţii prevăzutăde art. 170 alin.3 C.pr.civ. - se
acoperădacămartorii îndreptăţiţi la avansarea sumei fixate de instanţăse
prezintăla termenul stabilit pentru ascultarea lor, cu toate căsuma nu le-a
fost remisă(art.186 alin.ultimC.pr.civ.).
Altămăsurăcare poate fi luatăde preşedintele completului spre a
asigura prezenţa şi ascultarea martorilor este aceea prevăzutăîn art. 188
Cod procedurăcivilă, potrivit căruia, poate emite mandat de aducere
împotriva martorului care lipseşte la prima citare, putând aplica şi o
1
Trib.Jud.Bra[ov,dec.civ.nr.1059/1990, Dreptul nr.7-8/1991, p.123.
2
Trib.Suprem a decis c\ “este nelegal procedeul instan]ei care `[i bazeaz\ solu]ia
pe declara]ia autentic\ a unui martor neaudiat `n fa]a ei, dac\ con]inutul
declara]iei s-a contestat de partea advers\, ~n aceast\ ipotez\ instan]a este
obligat\ s\ dispun\ citarea martorului, dac\ declara]ia prezint\ interes”.
Dec.nr.674/1958 `n “Justi]ia nou\”, 1958 nr.5.p.945.
 323

amendăce este executorie şi nerecuzabilă. Asupra amenzii instanţa care a

aplicat-o va putea reveni pentru motive temeinice.
Aceste măsuri constituie sancţiunea nerespectării de către martori a
îndatoririi sale cetăţeneşti de a contribui la descoperirea adevărului prin
cunoştinţele ce le are despre faptele în litigiu.
Dacămartorul nu se prezintănici dupăemiterea mandatului de
aducere, instanţa poate trece la judecarea pricinei. Partea ce a propus
martorul decade din dreptul audierii acestuia1.
Se poate dispune aducerea martorilor cu mandat, chiar la primul
termen de judecată, în pricinile urgente2.
Dacăun martor nu se poate deplasa (este netransportabil) pânăla
sediul instanţei, deşi domiciliazăîn localitatea de reşedinţăa acesteia, se va
deplasa completul de judecatăla locul unde se aflămartorul - la domiciliul
acestuia, la spital, internat, cămin etc. şi-l va audia acolo. Aceastăexcepţie
prevăzutăde art. 188 alin.3 Cod procedurăcivilăderogăde la regula audierii
martorilor în instanţa stabilităde art.169 Cod procedurăcivilă.
Audierea martorului se va face ca şi în instanţă, adicăîn prezenţa
părţilor, a întregului complet de judecată, a apărătorilor reprezentanţilor
legali etc.
Drepturile şi îndatoririle martorilor. În procesul civil martorii,
experţii, traducătorii nu pot fi numiţi subiecte ale raportului de drept
procesual civil3. Acest punct de vedere îl motiveazăprin faptul cămartorii
sunt doar subiecte ale raporturilor juridice ajutătoare între ei şi instanţa de
judecată, necesare pentru existenţa raporturilor procesuale civile cu
privire la cauzele în care acest lucru este cerut de împrejurările cauzei
examinate de instanţă. Participarea martorilor, a experţilor sau a
traducătorilor în proces are o importanţăsecundară, participarea acestora
se produce prin stabilirea, între instanţăşi aceste persoane, a unor
raporturi de naturăprocesuală.
Subiectele procesului civil sunt părţile, terţele persoane şi
reprezentanţii lor, procurorul şi organele de executare a hotărârilor
judecătoreşti, în afarăde instanţă, care ocupăîn proces locul organului de
stat, având ca sarcinărealizarea justiţiei. Pentru a-şi îndeplini acest rol, în
raporturile de drept procesual intrăo seamăde persoane, inclusiv cei
chemaţi pentru a fi ascultaţi. Deci, orice cetăţean, îndeplinindu-şi
îndatorirea de a furniza instanţei unele date, stabileşte cu instanţa
respectivăraporturi de drept procesual. Din asemenea raporturi nasc
concomitent drepturi şi obligaţii atât pentru instanţăcât şi pentru martor.
Drepturile martorului sunt următoarele: poate refuza sădepunămărturie
asupra acelor fapte care constituie secrete de stat, de a cere instanţei
1
Trib.Supr., Col.civ.Dec.nr.1815, 1960, `n L.P. nr.6, p.120 “instan]a este obligat\
potrivit art.188 Cod procedur\ civil\ s\ dispun\ aducerea martorilor cu mandat [i
numai dup\ aceea poate p\[i la judecat\”.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Op. cit., vol.II, 1997.
3
Emil Mihuleac, Op. cit., p.229.
 324

săfie ascultat a doua oară, de a pretinde cădeclaraţia sa săfie

reprodusăexact în procesul- verbal de şedinţă; de a solicita ca, atunci
când domiciliazăpermanent în afara localităţii unde se judecăprocesul,
săfie ascultat de instanţa din localitatea de domiciliu; când este salariat,
de a pretinde salariul pentru timpul cât a fost scos din producţie;atunci
când întâmpinăgreutăţi sau nu cunoaşte de loc limba în care se
judecăprocesul, are dreptul săcearăsăfie audiat în limba sa
maternă(Constituţia României din anul 1991 prevede folosirea limbii
materne în asemenea împrejurări).
Aceste drepturi sunt prevăzute în diferite acte normative, nu le vom
găsi prezentate într-un cod separat (de exemplu: în Codul muncii, Codul
de procedurăcivilă, Constituţie etc.).
Martorii, pe lângădrepturi au şi obligaţii cum ar fi: săse prezinte,
în ziua indicată, la chemarea instanţei pentru a da informaţii;
săfacămărturii instanţei asupra faptelor pe care le cunosc, dând relaţii
conforme cu realitatea; săaştepte la locul destinat pânăeste chemat de
instanţăpentru a fi audiat; sărămână în sala de şedinţă, dacăinstanţa nu
le permite, săiasă, pânăla ascultarea tuturor martorilor etc.
Ordinea ascultării martorilor, se stabileşte potrivit prevederilor
art.186 alin.2 din Cod procedurăcivilă, de preşedintele instanţei cu
consultarea părţilor de a căror cerere se ţine seama.
De regulă, se ascultămai întâi martorii reclamantului şi apoi ai
pârâtului, martorii pot fi audiaţi şi intercalat, adicăun martor al
reclamantului şi unul al pârâtului1.
Martorii sunt introduşi în sala de şedinţe pe rând, martorii
neascultaţi neavând voie săasiste la audierea celorlalţi martori, cei
ascultaţi rămân în sala de şedinţe pânăla sfârşitul dezbaterii asupra cauzei.
Procedura audierii martorilor cuprinde mai multe etape.
1. Potrivit art.192 al Codului de procedurăcivilă, preşedintele
completului de judecată, înainte de a lua mărturia va lua datele
personale:
- numele şi prenumele, vârsta, profesiunea şi domiciliul; aceasta în
vederea identificării persoanei şi pentru a se vedea dacănu face parte din
categoria persoanelor scutite sădepunămărturie;
- dacăeste rudă(sau afin) cu una din părţi şi în caz afirmativ, în ce
grad, pentru a se stabili dacănu face parte din categoria persoanelor ce
nu pot depune mărturie;
- dacăse aflăîn serviciul uneia din părţi;
- dacăeste în judecată, în duşmănie sau în legături de interes, cu
vreuna din părţi.
Dupăce se iau aceste date şi se înscriu într-un proces-verbal de
către grefier, martorul va presta jurământul prevăzut în art.193 alin.2 Cod
procedurăcivilă, modificat prin Legea nr.59 din 1993, care are următorul
1
Radu Dumitru, Dan C. Tudurache, Op. cit., p.85.
 325

conţinut: “Jur căvoi spune adevărul şi cănu voi ascunde nimic din ceea
ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.
În timpul depunerii jurământului, martorul de religie creştinăţine
mâna pe cruce sau pe Biblie. Referirea la divinitate din formula
jurământului se schimbăpotrivit credinţei religioase a martorului, martorul
de altăreligie decât cea creştină, în timpul depunerii jurământului nu va
ţine mâna pe cruce sau Biblie.
Martorul fărăconfesiune va depune următorul jurământ: “Jur pe
onoare şi conştiinţăcăvoi spune adevărul şi cănu voi ascunde nimic din
ceea ce ştiu”.
Martorii care din motive de conştiinţăsau confesiune nu depun
jurământul, vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: “Măoblig căvoi
spune adevărul şi cănu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
Dupădepunerea jurământului, preşedintele pune în vedere
martorului, că, dacănu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de
mărturie mincinoasă. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
depune jurământul, însă, se va atrage atenţia acestuia săspunăadevărul.
Martorul care fărămotiv întemeiat refuzăsădepunămărturie va fi
sancţionat prin încheiere executorie, cu amendă, putând fi obligat şi la
despăgubiri faţăde partea vătămată.
Nerespetarea jurământului face ca depoziţia sănu poatăfi luatăîn
considerare la darea hotărârii.
În procesul verbal de ascultare se consemneazăfaptul cămartorul a
depus jurământul şi căi s-a atras atenţia săspunăadevărul, se trece apoi la
o altăfază, aceea a ascultării propriu-zisăa martorului.
Ascultarea martorilor
Martorii sunt ascultaţi de întreg completul de judecată. În procesul
civil, de regulămartorilor li se pun întrebări mai întâi de partea care i-a
propus şi apoi de partea adversă. Întrebările i se pun martorului prin
intermediul preşedintelui completului. Dacăinstanţa găseşte de
cuviinţăcăanumite întrebări n-au nici o legăturăcu pricina, sunt jignitoare
sau tind sădovedeascăîmprejurări a căror dovedire este oprităde lege,
întrebarea pusăva fi respinsă. La cererea părţii, instanţa va trece în
încheierea de şedinţăatât întrebarea cât şi motivul pentru care a fost
înlăturată(art. 197 alin.3 Cod procedurăcivilă). Răspunsurile la întrebări
se dau de martori pe loc, ei neavând voie săciteascărăspunsurile, căci ar
însemna căle au gata pregătite, lucru ce ar presupune cămartorul le-a scris
influenţat de părţi. Dacăinstanţa de judecatăîi permite, martorul totuşi se
poate folosi de notiţe scrise privind date, cifre şi nume sau denumiri.
Unii doctrinari1 sunt de părere cămartorii ar trenbui ascultaţi în
procesul civil dupămodul de audiere în cel penal. Într-adevbăr, în
procesul penal; martorii sunt audiaţi dupăun procedeu diferit. În procesul
penal, dupăce se iau datele personale ale martorilor, i se cere sărelateze
1
A.Iona[cu, Op. cit., p.221.
 326

tot ce ştie în legăturăcu cauza. Martorul nu este întrerupt şi

prezintădupăpropria-i apreciere faptele, împrejurările percepute personal
în legăturăcu litigiul ce se judecă.
Acest procedeu de ascultare prezintăurmătoarele avantaje:
♦ martorul nu poate fi influenţat;
♦ nu i se pot sugera răspunsurile;
♦ martorul face relatări despre fapte de care instanţa sau părţile nu
au cunoştinţă, dar care au importanţăîn rezolvarea pricinii;
♦ instanţa se poate convinge de la început de calităţile de
percepere şi redare a faptelor cât şi de faptul cădacăeste sincer
sau nu. Procedura aceasta a audierii are inconvenientul
cămartorii pot face relatări neinteresante, străine cauzei.
Codul de procedurăcivilănu prescrie modul în care se
audiazămartorii, fapt ce nu împiedicăaudierea lor potrivit uzanţelor
procesual penale. În condiţiile de astăzi când la fiecare complet de
judecatăsunt zilnic în medie de 80 - 100 de procese civile, consider
cărealitatea obligăla folosirea primului procedeu de audiere descris mai
sus.
Dacămartorul nu ştie limba română, va depune în limba pe care o
vorbeşte, depoziţia fiind tradusăîn timp ce se face de un translator
autorizat, sau dacănu existăun traducător autorizat, prin intermediul unei
persoane de încredere.
În acest caz traducătorului îi sunt aplicabile dispoziţiile legale
pentru experţi.
În situaţia în care judecătorul ştie limba vorbităde martor va putea
face chiar el oficiul de traducător.
Surdo-muţilor audiaţi ca martori, li se vor formula întrebările în
scris, fiind o excepţie de la principiul oralităţii dezbaterilor, iar martorul
va răspunde tot în scris.
Când martorul nu ştie săscrie şi săcitească, va fi ascultat prin
intermediul unui interpret. Acestuia i se aplicădispoziţiile privitoare la
experţi - art. 143 Cod procedurăcivilă.
Martorii fac declaraţiile oral şi ele se consemneazăîn proces-verbal
de către grefier.
Dupăce sunt astfel consemnate declaraţiile se citesc martorilor sau
sunt citite de ei înseşi şi semnate apoi de preşedinte, grefier şi de martor
sub sancţiunea de a nu fi luatăaltfel în seamăca depoziţie.
Dacămartorul nu poate săsemneze se face menţiunea în procesul-
verbal despre aceastăîmprejurare, la fel se procedeazăcând martorul
refuzăsăsemneze.
Pentru a se înlătura posibilitatea adăugirii, locurile rămase goale în
cuprinsul procesului verbal se anuleazăcu linii. Nu sunt admise ştersături
în procesul verbal, dar dacătotuşi se face vreo ştersăturăsau schimbări de
declaraţii trebuie încuviinţate şi semnate de martor, preşedinte şi grefier.
 327

◊ Consemnarea exactăa relatărilor martorului prezintăo

dublăimportanţă:
◊ pentru stabilirea adevărului material în vederea soluţionării juste
a litigiului;
◊ pentru a se putea exercita controlul judiciar în legăturăcu modul
de soluţionare a pricinei.
Dacăeste necesar, instanţa poate lua martorului un supliment de
depoziţie, atunci când s-a omis săfie întrebat asupra unei anumite
chestiuni. Tot astfel dacădepoziţiile martorilor sunt contradictorii, instanţa
poate proceda la confruntarea lor, încheindu-se un proces-verbal deosebit
în care se consemneazănoile declaraţii1.
Dupăascultare, martorul rămâne în sala de şedinţăpânăla sfârşitul
cercetării, dacăinstanţa nu decide altfel.
§.2. Aprecierea probei cu martori şi sancţiunile ce se pot aplica
martorilor
1.Aprecierea depoziţiilor martorilor.
Principiul liberei aprecieri de către instanţa de judecatăa puterii
doveditoare a mărturiei este un principiu de bazăal probaţiunii judiciare în
cazul nostru, care nu cunoaşte nici un fel de excepţie.
Dacăexistăcazuri de întârziere a ascultării unor persoane ca martori
din cauza lipsei lor de discernământ, a condamnării lor penale sau a unor
suspiciuni de lipsa de obiectivitate şi dacăexistăcazuri de scutire a unor
persoane de obligaţia de a depune mărturie din cauza îndatoririi lor de a
păstra secretele de serviciu sau secretul profesional ori din consideraţie de
a nu expune ele însele, sau de a nu expune persoanele ce le sunt
apropiate, la pedepse penale sau la dispreţul public, apoi nu existănci un
caz în care puterea doveditoare a unei mărturii săfie impusăjudecătorilor
de lege.
În sistemul nostru procesual au fost desfiinţate probele formale, a
căror forţăprobantăera prestabilităde lege2.
În sistemul probelor legale, forţa doveditoare a probelor, inclusiv a
depoziţiilor de martori era prestabilităîn mod rigid de lege, astfel cărolul
judecătorului se rezuma la o simplăaplicare mecanicăa dispoziţiilor legii
fărănici o libertate de apreciere, valoarea mărturiilor fiind
taxatădupăcriteriul cantitativ al numărului de martori care depuneau în
acelaşi fel şi nu dupăcriteriul calitativ al puterii de convingere al
mărturiilor; o singurămărturie nu era suficientă; ea trebuia săfie
confirmatăde o a doua mărturie şi dacămai mulţi martori depuneau în mod
diferit, hotărâtor era numărul martorilor care au depus în acelaşi fel,
considerându-se ca adevărat ceea ce au declarat mai mulţi martori.

1
Trib.Sprem, sec.civ., dec.civ.nr./344/1952, `n J.N. nr.6/1952, p.971, “`n baza
rolului s\u, instan]a este obligat\ s\ confrunte declara]iile date `n momente
diferite de martori, s\ se opreasc\ asupra contradic]iilor [i s\ le l\mureasc\”.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Op. cit., vol.II, p.161.
 328

Este vorba desigur de un “adevăr formal”, care propriu-zis era

“adevărul subiectiv”, pe care partea mai puternicăeconomiceşte reuşea
să-l impunăinstanţei de judecată, aducând în faţa acesteia prin diferite
“mijloace” mai mulţi martori favorabili decât cealaltăparte1.
Valorificarea şi aprecierea depoziţiilor martorilor în procesul civil
se fac numai în şedinţa de judecată2.
Părţile participăactiv la activitatea instanţei de judecatăpentru
cercetarea şi aprecierea probelor, inclusiv a depoziţiilor martorilor. Ele
iau parte la audierea martorilor, au dreptul săle punăîntrebări privitoare la
litigiu, săfacădeclaraţii cu privire la depoziţiile acestora, săcearăîn
legăturăcu aceste depoziţii cercetarea altor probe. Părţile au dreptul, în
cursul dezbaterilor să-şi exprime punctul de vedere cu privire la valoarea
probatoare a depoziţiilor martorilor săle compare cu celelalte probe care
au fost strânse de către instanţă, supunându-le unei analize temeinice.
Aprecierea probei cu martori se efectueazăpe baza regulilor
generale pe care le-am arătat, dar existăşi anumite particularităţi, deoarece
trebuie stabilit în primul rând dacămărturia lui corespunde realităţii3.
a. Problema sincerităţii sau nesincerităţii depoziţiei martorului:
Aceastăproblemăse rezolvăcu ajutorul unor aspecte asupra cărora
martorul este interogat de preşedinte înainte de audiere; dacăeste rudăsau
afin cu una din părţi4, dacăse aflăîn serviciul vreuneia din părţi ori
dacăeste în duşmănie sau în judecată, în raport de izvorul informaţiilor
martorului etc.
Din acest punct de vedere, principial, buna credinţăa martorilor nu
ar putea fi pusăla îndoială, dar existăo seamăde împrejurări care pot
înlătura sau altera buna credinţăa acestora cum ar fi: relaţiile de rudenie,
interesul martorului faţăde o parte, resentimentele sau duşmănia faţăde
una din părţi etc.
Instanţa de judecatătrebuie săcerceteze cu atenţie poziţia martorului
faţăde soluţionarea procesului spre a-şi putea da seama dacănu s-au
produs suspiciuni referitoare la sinceritatea martorului.
Lipsa de sinceritate a martorului poate rezulta şi din felul cum îşi
face mărturia, în sensul cărelateazăfapte petrecute într-un trecut mai
îndepărtat cu o precizie şi cu amănunte care în genere nu pot fi reţinute;
expunerea unor împrejurări favorabile unei părţi şi defavorabile celeilalte,
fărăa avea cunoştinţăpersonal de ele şi fărăa indica izvorul de unde le
1
A.Iona[cu, Op. cit., p.224-225.
2
Trib.Suprem, col.civ.,dec.nr. 248/1948 - Nulitatea depozi]iei unui martor nu
poate fi invocat\ decât `n fa]a instan]ei de casare pentru c\ nu este semnat\ de
judec\tor, deci nu a fost propus\ de instan]a de fond- art.108 C. pr. civ.
3
I.Stoenescu, S. Zilberman, Op.cit., p.376.
4
Faptul c\ martorul este rud\ cu partea nu trebuie s\ duc\ `n mod automat la
conculzia c\ el nu este sincer [i instan]a este datoare s\ cerceteze cu mult\ aten]ie
depozi]iile, deoarece `n unele procese, `ndeosebi de divor], alte probe decât
acelea care provin de la rude nu exist\ - Trib. Suprem, sec.civ., dec.nr. 706/1978,
C.D. 1978, p.167.
 329

cunoaşte; pasiunea şi interesul pe care le pune în relatarea faptelor;

înfăţişarea într-un anumit mod tendenţios al faptelor.
Dacăinstanţa ajunge la concluzia cămărturia nu este sincerăo
înlăturădin proces.
Atunci când înlăturădepoziţiile martorilor favorabili uneia din părţi
pe considerentul căcele declarate nu inspirădestulăîncredere, instanţa
trebuie sădea părţii respective posibilitatea de a audia eventual şi alţi
martori care ar putea săconfirme susţinerile ei. Numai dupăcompletarea în
acest fel a materialului probator, ceea ce implicăînsăşi dreptul celeilalte
părţi, de a propune noi martori în combaterea celor ce se vor declara de
către martorii părţii potrivnice, instanţa va putea ca reapreciind întregul
material probator săpronunţe o soluţie temeinică1.
În urma examenului critic al depoziţiilor de martori, instanţa poate
constata cămartorul a fost de rea credinţăşi cu ştiinţăa făcut afirmaţii
mincinoase sau nu a spus tot ce ştia cu privire la împrejurările esenţiale
pentru judecată, ori căa fost mituit, situaţie în care va încheia un proces-
verbal de cele constatate şi va trimite pe martor în faţa organelor de
cercetare penalăconform prevederilor art. 199 C. proc.civ.
Lipsa de sinceritate a martorului poate rezulta şi din felul cum el îşi
face mărturia, cum ar fi de exemplu: relatarea unor fapte dintr-un trecut
mai îndepărtat cu o precizie şi cu un lux de amănunte care dau de bănuit,
expunerea unor împrejurări favorabile unor părţi şi defavorabile celeilalte
fărăa avea cunoştinţe personal despre ele şi fărăa indica sursa de unde le
cunoaşte ca sănu poatăfi controlate, caracterul tendenţios, al mărturisirii,
pasiunea suspectăpe care o pune martorul în înfăţişarea într-un anumit fel
a faptelor de care are cunoştinţă, îmbinarea mărturiei cu aprecieri
subiective privind comportarea unei părţi încercarea martorilor de a
“pleda” cauza unei părţi etc.
Instanţa va putea însăajunge la concluzia cădepoziţia martorului
este sincerăşi în aceastăsituaţie va trebui sătreacăla soluţionarea celei de a
doua probleme în operaţiunea de apreciere a probelor, adicăa stabilirii
concordanţei dintre relatările martorului şi împrejurările obiective ale
cauzei (veridicitatea mărturiei).
b. Problema concordanţei dintre relatările martorului şi
împrejurările obiective ale cauzei (veridicitatea mărturiei).
Odatăce instanţa de judecatăşi-a format convingerea despre buna
credinţăa martorului, ea trebuie săpăşeascămai departe şi săcerceteze
dacădepoziţia acelui martor reflectăîn mod exact realitatea obiectivă.
În acest scop, instanţa trebuie săţinăseama de condiţiile în care
martrorul a perceput faptele la care se referămărturia, de măsura în care
acesta le-a păstrat în memorie şi de felul în care le relatează, elemente
1
Trib.Suprem,. Complet de judecat\ dec.nr. 441/1970 `n ~ndreptar
interdisciplinar, p.267 - 268.
 330

care variazăde la caz la caz, de la martor la martor, şi a căror

justăapreciere presupune, pe lângăo cercetare foarte atentă, atât
cunoaşterea psihologiei martorului, cât şi experienţa.
Modul percepţiei depinde, cantitativ şi calitativ de o serie de
condiţii, unele obiective, altele subiective. Locul şi timpul în care un fapt
s-a produs sau săvârşit, durata desfăşurării acestuia, poziţia martorului în
raport cu locul unde s-a petrecut faptul, măsura în care cele petrecute au
putut fi văzute sau auzite etc., sunt condiţii obiective.
Integritatea interesului pe care martorul îl are faţăde anumite lucruri
sau fapte, gradul său de atenţie, starea organelor de simţ ale martorului,
starea sa psihologică, vârsta, nivelul său cultural, ocupaţia, cunoştinţele
sale de specialitate în legăturăcu faptele percepute etc. sunt condiţii
subiective.
Este cunoscutăexperienţa lui Claporede în legăturăcu un grup de
studenţi aflaţi în holul Universităţii din Geneva care, fiind întrebaţi la
ieşire despre numărul ferestrelor şi despre numărul şi forma coloanelor
care împodobesc holul au dat răspunsuri variate, o minoritate răspunzând
mai exact decât majoritatea, deşi gradul lor de culturăera acelaşi1.
Interesul diferit al acestor studenţi faţăde arhitectura interioarăa
încăperii în care s-au aflat şi gradul lor de atenţie deosebit faţăde decorul
înconjurător, explicăvarietatea răspunsurilor lor.
O experienţăasemănătoare o putem face întrebând pe cei care au
asistat la producerea unui accident, despre felul cum aceasta s-a
întâmplat. Aşa cum experienţa ne arată, de la cei mai mulţi vom primi
răspunsuri neconcordante, iar de la unii chiar contradictorii.
Aceastălaturăa aprecierii depoziţiilor de martori prezintămai multe
dificultăţi, pentru căea reclamădin partea judecătorului nu numai o
anumităexperienţăprofesionalăşi cunoaştere a oamenilor, dar şi o oarecare
pregătire ştiinţificăcare să-şi permităsăanalizeze psihologia martorului.
Aşa cum am mai arătat, trei sunt operaţiile psihologice succesive
pe care le efectueazămartorul: perceperea, memorizarea şi evocarea
faptului perceput şi memorizat.
Referitor la percepere, ştiinţa psihologiei a stabilit căgradul de
percepţie a unui fapt depinde de intensitatea cu care acel fapt a trecut în
conştiinţa martorului prin simţurile sale. Omul nu dăaceeaşi atenţie
fenomenelor înconjurătoare, mai ales căîn momentul percepţiei de obicei
el nu avea de unde săştie căîn viitor va fi ascultat ca martor asupra acelor
fapte; ori, atenţia joacăun rol covârşitor în justa observare şi reţinere a
împrejurărilor zilnice. Aceasta constituie cauza principalăcare
explicădeosebirile dintre depoziţiile unor martori care toţi au asistat la
întâmplarea aceluiaşi fapt. Profesiunea martorului, preocupările sale
obişnuite, starea sufleteascăîn care se găsea, toate aceste elemente
1
Claporede, “Experience sur le temoignadé, Arhives de psyhologie, 1906, nr.21,
p.344 `n Aurelian Iona[cu, Op .cit., p.227.
 331

subiective au importanţa lor, pentru căomul este atent numai la lucrurile

care îl intereseazăşi acest interes este variabil.
Referitor la memorizare. Aceasta are o importanţătot atât de mare
pentru căîntre întâmplarea care urmeazăa se relata şi capacitatea de a
reţine a martorului, intervine factorul timp, care în unele procese poate fi
foarte îndelungat. În practica judiciarăse întâlnesc multe hotărâri care
înlăturădepoziţiile unor martori pe motive de suspiciune, dat fiind faptul
căîn condiţiile de timp petrecut, preciziunile şi amănuntele în relatare nu
pot fi explicate. Dar trebuie săse observe că, dacăîntre faptul relatat chiar
la un lung interval de timp şi un eveniment important din viaţa martorului
existăo legătură, fixarea acestui fapt în memorie se justifică, astfel căşi
depoziţia martorului poate săreflecte realitatea.
Din acest punct de vedere se pune problema nu numai de reţinerea
în memorie a unui eveniment deosebit, ci şi de conservarea în timp, intact
şi nealterat a imaginii iniţiale, lucru care constituie o problemămai grea.
Într-adevăr în memoria martorului imaginile se înregistreazăsuccesiv, se
pot suprapune şi deforma, iar timpul poate şterge din memorie anumite
amănunte sau circustanţe esenţiale, ceea ce poate duce la o alterare a
reprezentării faptului, chiar atunci când iniţial el a fost corect perceput.
Referitor la evocarea de către martor a faptului perceput şi
memorizat şi aceasta are o importanţădeosebită, pentru căse poate
întâmpla ca martorul săfie perceput bine evenimentul, să-l fi conservat
bine în memorie, dar sănu fie în stare săredea corect, neavând obişnuiţa
de a vorbi în public sau fiind impresionat de solemnitatea judecăţii. Aici,
joacăun rol important pregătirea preşedintelui instanţei, care conducând
dezbaterile trebuie sădea martorului senzaţia unei depline nestânjeniri şi a
unei siguranţe.
Cu cât omul este mai simplu, mai nepregătit din punct de vedere
intelectual, cu atât mai mult trebuie lăsat săse exprime aşa cum poate, el
nefiind capabil săabstractizeze, săaleagălatura esenţialăa evenimentelor
pe care le relatează. De aceea martorul nu trebuie săfie tulburat prin
întreruperi, deoarece acestea pot duce la denaturări grave involuntare ale
declaraţiei sale sau la omiterea unor fapte poate esenţiale pentru cauză, pe
care, pentru a se conforma voinţei instanţei el nu le mai relatează,
considerându-le ca secundare. Inteligenţa martorului, gradul lui de
cultură, obişnuinţa de a se exprima, faptul dacăa mai apărut în faţa
judecăţii, influenţeazăputernic exactitatea declaraţiei sale1.
Instanţa de judecatătrebuie săţinăseama în aprecierea depoziţiilor
de martori de unele trăsături speciale ale caracterului acestora, cum sunt:
o imaginaţie mai bogată, înclinaţia spre fabulaţie, tendinţa de a se afirma,
de a-şi da importanţăetc., care pot deforma depoziţia unui martor, chiar
dacăacesta este de bunăcredinţă.

1
A. Hilsenrad [i I. Stoenescu, Op. cit., p.218-219.
 332

În afarăde acestea la aprecierea depoziţiilor martorilor mai rămâne

un lucru de bazăcare nu trebuie subapreciat şi anume, trecutul lor.
Martorul nu este o figurăabstractă, ci un om viu căruia mediul îi
determinăpsihologia. Nu existănorme scrise, însăaici intervin simţul de
orientare şi nivelul de conştiinţăjuridicăal judecătorului.
Din acest punct de vedere este necesarăo atitudine atentăşi
criticăfaţăde aspectele analizate, fiind inadmisibil şi dăunător săse
porneascăde la idei preconcepute.
Aprecierea justăa declaraţiilor martorilor sub multiple aspecte
înfăţişate: buna credinţăa martorului, percepţia, memorizarea şi evocarea
faptelor - este una din sarcinile cele mai importante dar şi cele mai grele,
ce revin instanţelor judecătoreşti, în special instanţelor de fond.
De felul cum instanţele judecătoreşti îşi îndeplinesc
aceastăsarcinădepinde de cele mai multe ori justa stabilire a stării de fapt,
care este hotărâtoare în soluţionarea cauzelor civile.
Misiunea instanţei de judecatăîn legăturăcu audierea martorilor nu
se încheie odatăcu aprecierea mărturiilor, deoarece aceastăinstanţătrebuie
săarate în motivarea hotărârii nu numai rezultatul aprecierii sale, ci şi
modul cum a ajuns la acel rezultat, elementele care au determinat-o
săacorde o anumităvaloare unei mărturii şi care i-au format intima
convingere căacea mărturie reflectăîn mod exact realitatea obiectivă, în
întregul ei sau în parte, sau dimpotrivăelementele care au determinat-o s-o
înlăture. Numai arătând felul cum a ajuns să-şi formeze intima convingere
cu privire la sinceritatea şi veridicitatea mărturiilor, numai motivându-se
rezultatul aprecierii sale, instanţa judecătoreascăîşi desăvârşeşte opera sa
de apreciere a depoziţiilor martorilor1.
Rezultatul aprecierii depoziţiei unui martor poate consta în : faptul
probat a fost dovedit şi nu lasănici o îndoială; este nesigur şi va fi probat
prin alte mijloace de probă; martorul nu a fost sincer şi nu se va ţine cont
de depoziţia sa la pronunţarea soluţiei.
Motivarea rezultatului aprecierii este pe de o parte un mijloc de
asigurare căinstanţa de judecatăşi-a îndeplinit în mod corespunzător
sarcina de apreciere a mărturiilor, iar pe de altăparte ea reprezintăo
garanţie împotriva arbitrarului judecătoresc pentru căfărăobligarea
motivării, aprecierea făcutăde instanţăar putea fi pripită, superficialăsau
bazatăpe simple impresii.
Motivarea de către instanţa judecătoreascăa rezultatului aprecierii
mărturiilor prezintăo deosebităimportanţăşi din punctul de vedere al
controlului judiciar al temeiniciei hotărârilor judecătoreşti pentru
căcercetând motivarea cuprinsăîn hotărâre, instanţa superioarăde control,
judiciar va putea săverifice cum instanţa inferioarăa ajuns săaprecieze
într-un fel sau altul mărturiile, cum a ajuns să-şi formeze intima
convingere despre sinceritatea şi veridicitatea acestora.
1
A.Iona[cu, Op. cit., p.230.
 333

Fărăaceastămotivare instanţele superioare de control judiciar n-ar putea

verifica sub acest aspect temeinicia hotărârilor instanţelor inferioare.
Titlul X
EXPERTIZA JUDICIARÃ
Capitolul I
CONSIDERAŢII GENERALE
§.1. Definirea expertizei ca mijloc de probăîn procesul civil
1.1. Scurt istoric
Primele reglementări în ceea ce priveşte expertiza medico-legalăla
noi în ţarăse regăsesc în cronicile lui Matei Basarab (1625) şi Vasile Lupu
(1646).
Din conţinutul acestora se desprinde ideea că, în cazuri de răniri,
experţi erau vracii fie căerau sau nu doctori, bărbieri, descântători sau
descântătoare.
În “Îndreptarea legii” se arată: “când va zice vraciul căiaste
ranăde moarte atunci îl vom crede mai vârtos când se va afla căvraciul
este dascăl, cum le zice acestora, atunci se crede şi mai bine decât ar fi
atul... bărbier sau descântător”1.
În pravile se găsesc şi unele prevederi procedurale referitoare la
expertizăcum sunt cele care arătau modurile în care experţii urmau să-şi
îndeplineascăsarcinile.
Contraexpertiza se efectua de către Comitetul carantinelor.
În anul 1895 s-au emis instrucţiunile pentru autopsiile medico-
legale şi în anul 1940 au fost editate instrucţiunile nr. 51718/13.04.1940
pentru expertize şi examinări medico-legale, autopsii şi expertiza
capacităţii de muncă, publicate în Monitorul Oficial din 15.04.1940.
Prin Decretul nr. 345/28.08.1953 sectorul de medicinăjudiciară.
Prin acelaşi act normativ a fost organizat Institutul de Cercetări medico-
judiciare.
În anul 1966 prin Decretul 446 s-a reorganizat activitatea de
medicinălegalărevenindu-se în acelaşi timp la terminologia utilizatăîn
acest domeniu şi care este consacratăşi pe plan internaţional.
Aceastăreglementare s-a menţinut pânăîn anul 2000 când prin
Ordonanţa de Guvern nr. 1/2000 s-a statuat o nouăorganizare a activităţii
de medicinălegalăîn ţara noastră.
Referitor la expertiza tehnicăunele prevederi în acest sens sunt
semnalate în Codul lui Ipsilante unde art. 6 şi 7 se refereau la hotărnicii
iar facerea morilor era reglementatăîn Codul Caragea, partea II, cap.III
art.15.
Regulamentul organic al Munteniei reglementând hotărnicia în art.
391 prevedea că: judecătorii, pentru descoperirea adevărului recurg şi la

1
“~ndreptarea legii” `n “Adunarea izvorului vechiului drept rom|n” - seria a VII-a,
Editura Academici, Bucure[ti, 1962, p. 252.
 334

expertiză, iar Regulamentul organic al Moldovei la rândul său, cita

expertiza printre celelalte dovezi.
Efectuarea expertizelor privind evaluarea bunurilor a fost
reglementatăpentru prima datăde Regulamentul organic care în art. 335
prevedea căo asemenea expertizăse putea efectua în faţa părţilor de către
cel puţin trei experţi.
Codul civil a reglementat apoi în diferite texte aceastăexpertiză.
Astfel, art. 1254 (abrogat prin art. 49 al Decretului nr.
32//31.01.1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi Decretului
privitor la persoanele fizice şi juridice) cerea ca preţuirea săfie făcutăde
experţi, aşa dupăcum expertiza era consideratăesenţialăpentru schimbul
imobilului dotal;1 în art. 734 şi 735 (abrogate implicit prin Legea nr.
603/943 pentru simplificarea procedurilor împărţelilor judiciare) se
prevedea de asemenea că“estimarea imobilelor se face de experţi aleşi de
părţile interesate; de experţi numiţi din oficiu când părţile refuzăa-i
alege”.
Codul de procedurăcivilăde la 1865 a prevăzut, necesitatea
expertizei în art. 660, 661 şi 666 din Cartea a VI-a, cap.VII, secţiunea VI,
intitulată“Împărţeli şi licitaţii”.
Pânăla apariţia Decretului nr. 79/1971 expertiza tehnicănu a fost
reglementatăunitar în ţara noastră, dar prin diferite acte normative au fost
înfiinţate unele instituţii care au avut printre altele şi atribuţii de a efectua
expertize cu caracter tehnic.
Cu titlu exemplificativ enumerăm:
- Legea nr. 333/1945 pentru purtarea titlului, exercitarea profesiunii
de chimist şi înfiinţarea Colegiului chimiştilor;
- Legea nr. 995/1946 pentru exercitarea profesiunii de operator
topometru;
- Legea nr. 310/1947 pentru purtarea titlului, exercitarea profesiunii
şi înfiinţarea Colegiului naturaliştilor;
- Decretul nr.455/28.12.1949 prin care se prevedea căofiţerii şi
subofiţerii pompieri-militari pot fi numiţi experţi.
Reglementarea expertizelor contabile în ţara noastrăs-a făcut relativ
târziu. Încercări de organizare în acest domeniu au apărut la începutul
secolului XX.
Astfel, în anul 1907 s-a constituit Uniunea absolvenţilor şcolilor
superioare de comerţ iar în anul 1914 s-a înfiinţat Corpul absolvenţilor
şcolilor superioare de comerţ, dobândind personalitate juridicăîn anul
1916.
În anul 1918 s-a constituit Asociaţia titraţilor în ştiinţe comerciale;
ea va fi de studii comerciale care în anul 1919 s-a unit într-un corp de
experţi contabili.
1
D. Alexandrescu, Explica]iuni teoretice [i practice a dreptului civil rom|n `n
compara]ie cu legile vechi”, Atelierele grafice “SOCEC”, vol.II, Bucure[ti, 1916,
partea I, p. 413.
 335

În anul 1916 a fost organizat Corpul contabililor autorizaţi şi de

experţi contabili din România care, de fapt, nu conţinea norme privind
reglementarea expertizei contabile ci se referea doar la stabilirea
drepturilor celor ce deţineau titlul de expert. Aceastăinstituţie a fost
dizolvatăprin Decretul nr. 40/1951 dar care nu a prevăzut pentru viitor o
altăformăorganizatăde efectuare a expertizei contabile.
S-a încercat înlocuirea golului legislativ prin emiterea de către
Ministerul Justiţiei şi Ministerul de Finanţe de instrucţiuni pe baza cărora
expertizele erau efectuate de contabili sau de pensionari care au îndeplinit
funcţii contabile.
În anul 1957 a fost edictat Decretul nr. 434 care a fost modificat
prin Decretul nr. 32/1958, acte normative care au reglementat
aceastăactivitate pânăla apariţia Decretului nr. 79/1971 privind expertiza
tehnicăşi contabilăcare a abrogat pe primele două.
Ordonanţa de Guvern nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de
expertizăjudiciarăşi extrajudiciarăa abrogat la rându-i Decretul nr.
79/1971 dând în prezent o nouăreglementare expertizei tehnice.
Expertiza criminalisticănu a avut în trecut o reglementare unitară,
diferitele ei forme, fiind parţial reglementate prin acte normative separate.
Astfel, prin Legea nr. 498/1946 s-a constituit Corpul experţilor
grafici iar prin Decretul nr. 472/1957 s-a desfiinţat, expertizele grafice
fiind preluate de Laboratoarele de expertizăcriminalistică.
Prin Decretul nr. 88/1956 s-a înfiinţat Institutul de Criminalisticăde
pe lângăProcuratura Generalăa României, care nu efectua propriu-zis
expertize, ci urmărea ridicarea nivelului tehnico-ştiinţific al urmăririi
penale.
Conform Legii nr. 60/1968 privind organizarea şi funcţionarea
Procuraturii acest Institut s-a desfiinţat prin abrogarea expresăa
Decretului nr.88/1956.
După1969 s-au creat laboratoarele interjudeţene de criminalisticăce
funcţionau în subordinea Ministerului de Justiţie (Decretul nr. 648/1969 şi
Instrucţiunile M.J. nr. 547/1970 cu privire la organizarea, atribuţiile şi
funcţionarea laboratoarelor de expertizăcriminalistică).
În prezent aceastăactivitate este reglementatăconform Hotărârii de
Guvern nr. 368/1998.
1.2. Necesitatea expertizei judiciare ca mijloc de probăîn procesul
civil
În epoca contemporană, mai mult ca oricând asistăm în condiţiile
revoluţiei tehnico-ştiinţifice la o creştere fărăegal a rolului ştiinţei în
desfăşurarea activităţilor economice şi sociale, a cercetării ştiinţifice în
general.
Practic nu existădomenii de activitate în care cuceririle ştiinţei şi
tehnicii contemporane sănu-şi facăsimţităprezenţa. Cercetării ştiinţifice îi
 336

revine sarcina de a rezolva problemele cotidiene de care deseori este

legatăreuşita asigurării progresului social-juridic.
Prin formele de cercetare ştiinţificăfundamentalăşi aplicativăse
urmăreşte abordarea unor investigaţii care săcontribuie, prin explicarea şi
înţelegerea profundăa fenomenelor sociale, la crearea unor posibilităţi
practice de acumulare a cunoştinţelor.
Explozia automatizării, informatizării, a cibernetizării producţiei
sociale şi a altor domenii de activitate ale oamenilor presupune un înalt
grad de cunoaştere, tot mai multe cunoştinţe de specialitate pentru a se
putea asigura explicarea unor evenimente accidente şi a altor fenomene
care pot surveni în legăturăcu funcţionarea maşinilor sau a procedeelor
prin care acestea pot fi înlăturate.
Pe de altăparte aceastăexplozie a ştiinţei şi tehnicii contemporane
prin cunoştinţele şi metodele de cercetare noi contribuie şi la înţelegerea
fenomenelor şi faptelor care duc la descoperirea adevăratei lor esenţe în
viaţa socială.
Instanţele judecătoreşti, prin întreaga lor activitate, au ca scop
principal aflarea adevărului obiectiv prin toate mijloacele legale care le
sunt puse la îndemână, dar pentru aceasta ele nu pot sănu se foloseascăşi
de cuceririle ştiinţei şi tehnicii, întrucât aceste cuceriri le ajutăla
descoperirea realităţilor obiective şi care trebuie săle stabileascăîn cauzele
de judecată.
Existăcazuri în care lămurirea faptelor ce formeazăobiectul unui
proces civil sau a legăturilor dintre anumite împrejurări invocate de părţi
şi acele fapte reclamăcunoştinţe de specialitate din domeniul ştiinţelor, al
tehnicii, al artelor, uneori chiar al cercetării ştiinţifice sau tehnice (analize
de laborator, măsurători etc.)1.
În toate aceste cazuri nu se poate ajunge la descoperirea adevărului
obiectiv şi la soluţionarea justăa litigiilor civile, decât folosind
cunoştinţele, tezele şi metodele ştiinţifice.
O hotărâre judecătoreascăva fi socotitătemeinicănumai atunci când
faptele care trebuiau dovedite au fost lămurite pe baza legilor obiective
ale fenomenelor realităţii înconjurătoare, dar întotdeauna şi în toate
cazurile faptele cercetate de instanţănecesităo analizăştiinţificăprofundă.
Sunt şi situaţii când pentru determinarea unor fapte, stabilirea
conexiunilor dintre ele care constituie obiectul probaţiunii judiciare, sunt
necesare cunoştinţe care nu sunt cunoscute de judecător. În astfel de
cazuri şi împrejurări, nu se poate da răspuns la problemele ridicate,
deoarece nu sunt suficiente simplele cunoştinţe. Drept urmare, în astfel de
cazuri se impune o activitate de cercetare deosebităcare nu se poate
efectua decât în afara instanţei2.

1
A. Iona[cu, Op.cit., p. 237.
2
E. Mihuleac, Op.cit.,, p. 283.
 337

În scopul prevenirii erorilor judiciare de multe ori se impune în

activitatea procesualăfolosirea unor mijloace tehnice ca: fişe fotografice,
înregistrări magnetice etc.
Cercetarea criminalisticăa scrierii, de exemplu, poate fi
cunoscutăde judecători dar, pentru aceasta ei au nevoie de un laborator şi
aparatura necesarăcare se aflăla îndemâna specialiştilor.
Părţilor din proces trebuie săli se creeze posibilitatea nu numai săia
la cunoştinţăde hotărârea pronunţatăde instanţă, dar ei trebuiesc lămuriţi
de specialişti asupra unor aspecte deosebite. Cu ajutorul acestora, părţile
pot să-şi exprime părerea relativ la ceea ce formeazăobiectul procesului
civil aflat în curs de soluţionare.
Expertiza poate duce la rezolvarea echitabilăa unor stări de fapt
deoarece implicăintervenţia unui specialist care posedăcunoştinţe de
specialitate şi care urmeazăa fi afirmate în urma unor cercetări în scop
judiciar.
Probaţiunea judiciarăconstituie componenta esenţialăa activităţii
instanţelor judecătoreşti, întrucât aceasta reprezintăcalea de stabilire a
realităţii faptelor puse în discuţie pentru soluţionarea unora din cauzele
civile.
Între mijloacele de probaţiune judiciară, expertiza ocupăun prim
loc, constituind activitatea esenţialăde cercetare. Aceasta, deoarece,
folosind date şi metode ştiinţifice în scopul stabilirii corecte şi
fărăechivoc a unor fapte din cele mai diferite domenii şi care servesc
totodatăla motivarea şi argumentarea unor concluzii cărora li se atribuie şi
un caracter demonstrativ, convingător1.
Expertiza îndeplineşte un rol important în urmărirea şi judecarea
rapidăşi obiectivăa cauzelor civile şi penale cu respectarea principiului
legalităţii2.
Este necesar săse recurgăla expertizăori de câte ori se ivesc în
procesul civil chestiuni a căror cunoaştere este necesarăpentru stabilirea şi
soluţionarea procesului, dar care reclamăcunoştinţe speciale, tehnice sau
ştiinţifice pe care judecătorul nu le are şi de aceea apeleazăla cunoştinţele
celor care le posedăşi justificăaceastăcompetenţătehnicăsau
ştiinţificăspecială.
Astfel, expertiza va fi necesarăpentru a cerceta ştiinţific unele urme
lăsate pe obiect pentru a se face analiza chimicăa unui lichid, aliment,
substanţe toxice; pentru a se verifica dacăsemnătura de pe un act este cea
adevăratăsau falsăetc.
Teoretic judecătorul nu este obligat săapeleze la experţi el poate
avea o suficientăcompetenţăpentru cunoaşterea şi lămurirea problemelor
ce se ivesc în soluţionarea cauzelor civile.
1
V. Dragomirescu, - Colectiv - Expertiza medico-psihiatric\, Editura Medical\,
Bucure[ti, 1990, p.15.
2
M. Basarab, Concluziile expertului criminalist, p.131., Universitaria Babe[-Bolyai-
Serie Jurispruden]ia, Cluj, 1967.
 338

Practic însă, judecătorul va apela la experţi, având tot interesul şi

voinţa săconstate, cât mai complet şi temeinic adevărul pentru a soluţiona
corect cauzele civile supuse judecăţii sale.
“... în epoca contemporanăvolumul cunoştinţelor din diferite
domenii ale vieţii social-economice se multiplicăîntr-un ritm
fărăprecedent. În atare condiţii, judecătorul nu se poate erija într-un
“homo universalis”. De aceea, când este necesarălămurirea unor
împrejurări care implicăcunoştinţe de specialitate judecătorul poate
dispune efectuarea unei expertize”1.
Ca mijloc de probaţiune judiciarăexpertiza presupune ca cel ce o
efectueazăsăaibăcunoştinţe de specialitate în domeniul respectiv. Drept
urmare, organele judiciare apeleazăpentru elaborarea expertizelor la
persoane cu un înalt nivel de cunoştinţe de specialitate, cu o
bogatăexperienţăşi capabile să-şi argumenteze ştiinţific concluziile.
Se poate aprecia căexpertiza, alături de celelalte mijloace de
probaţiune judiciarăse circumscrie în acţiunea imediatăde apărare a
legalităţii fărăde care ordinea de stat de drept, principiile generale ale
vieţii economico-sociale într-o comunitate nu ar putea fi promovate şi
garantate.
1.3. Conceptul de expertizăjudiciară
În sens larg, noţiunea de expertizădesemneazăun mijloc probator de
un tip deosebit constând în constatarea sau opinia unui specialist într-un
domeniu anumit de cunoaştere, în scopul elucidării unor chestiuni de fapt
în faţa unor organe judiciare sau în faţa partenerilor unui contract
economic2.
Datorităprogresului rapid al ştiinţei şi tehnicii înregistrate în
ultimele decenii se constatăo expansiune fărăprecedent a expertizei,
întâlnindu-se în prezent aproape în toate laturile vieţii economico-sociale.
Caracterul complex şi special al unor probleme pe care instanţele
judecătoreşti le au de soluţionat, obligăla consultarea într-o măsurătot mai
mare a opiniei specialiştilor din diverse domenii, ceea ce explicăîn acelaţi
timp însemnătatea deosebităatribuităexpertizei în prezent, ca mijloc de
probăîn procesul civil (dar nu şi valoarea probantăcare este aceeaşi cu a
celorlalte mijloace de probă).
Expertiza este necesarănumai în acele cauze în care se pot da unele
interpretări diferitelor probleme pentru a căror soluţionare sunt necesare
cunoştinţe de specialitate tehnică, medicală, economicăetc.
Expertiza constituie un mijloc de probăprin care, în baza unei
activităţi de cercetare desfăşuratăprin folosirea unor date şi metode
ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa instanţelor judecătoreşti
concluziile motivate ştiinţific cu privire la faptele pentru a căror elucidare
sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
1
Ioan Le[, Op.cit.,, p. 463.
2
V. Petrescu [i C. P|slaru, Expertiza merceologic\ - A.S.E., Bucure[ti, 1991, p. 1.
 339

Importanţa ce se acordăîn prezent expertizei poate fi

evidenţiatăprintre altele, de faptul, călegiuitorul prevede obligativitatea
recurgerii la expertize în anumite situaţii, prin înfiinţarea unor instituţii
destinate acestui scop, de numire a experţilor dintre specialişti cu cea mai
înaltăcalificare.
Deci, expertiza cuprinde expunerea punctului de vedere al unui
specialist cu privire la fapte supuse cercetării şi aprecierii sale pentru ca
instanţa săle cunoscăîn realitatea lor.
De aici nu trebuie însătrasăconcluzia căexpertiza este o operaţie
inseparabilăde ideea de litigiu, deoarece în multe situaţii se
efectueazăexpertize care nu au legăturănemijlocităcu un proces. Sunt aşa-
zisele expertize extrajudiciare1.
În doctrina mai veche juriştii români au definit expertiza ca pe o
“cercetare care constădin diferite operaţii specifice fiecărei specialităţi”
sau ca “o operaţiune încredinţatăunor anumite persoane pe baza
cunoştinţelor lor speciale, asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot
preciza personal” ori ca fiind “constatarea, verificarea, preţuirea unor
stări de fapt de către oamenii de ştiinţăsau de artă, când judecătorii
găsesc de cuviinţăsăfie luminaţi prin cunoştinţe speciale”2.
O parte dintre autori manifestăo preocupare constantăşi
considerăexpertiza ca un mijloc de investigaţie prin care se ajunge la
obţinerea unei probe, fie la evaluarea exactăa unei probe existente, fie în
sfârşit, la echilibrarea a douăsau mai multe elemente de probădisonante.
În literatura juridicănu s-a ajuns la o unitate de păreri privind
definiţia expertizei, o parte din definiţii nu sunt complete lipsind unele
elemente, iar altele conţin menţiuni discutabile.
Potrivit art. 201 Cod proc.civ. (modificat prin art. 63 în Ordonanţa
de Urgenţăa Guvernului nr. 138/2000) “Când pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt, instanţa considerănecesar săcunoascăpărerea unor
specialişti, va numi, la cererea părţilor sau din oficiu, unul sau trei
experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmeazăsăse
pronunţe şi termenul în care urmeazăsăse efectueze expertiza”. Textul
citat consacrăposibilitatea folosirii expertizei pentru lămurirea
problemelor de specialitate, dar nu ne dăşi definiţia ei.
Apreciez căîn acest caz rolul judecătorului este mult mai bine
conturat în independenţa sa, el nefiind ţinut de “unul sau trei experţi”,
aşa cum se prevede în legislatura noastră.
“Expertiza este un mijloc de probăprin care se aduce la
cunoştinţăorganelor judiciare opinia unor specialişti cu privire la acele
împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe
deosebite, opinie ce se formeazăpe baza unor date de specialitate de
către persoanele competente, desemnate de organele judiciare”3.
1
E. Mihuleac, Expertiza judiciar\ - Op.cit., p. 24.
2
R. Vasilescu, Op.cit.,, p. 613.
3
E. Mihuleac, Op.cit., p. 32.
 340

“Expertiza reprezintăun mijloc de dovadăla care instanţa sau

părţile pot recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de
fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un domeniu de
activitate”1.
Într-o altădefiniţie se aratăcăexpertiza este un mijloc de probăcare
se dispune la cerere sau din oficiu de organele în drept (instanţa de
judecatăsau organul de urmărire penală) când pentru lămurirea unor fapte
sau împrejurări ale cauzei sunt necesare cunoştinţele unui expert, sau în
cazurile prevăzute de lege de un specialist dintr-un anumit domeniu2.
Analiza celor trei definiţii scoate în evidenţăurmătoarele
caracteristici:
- orice expertizăjudiciarăîn cadrul procesului civil trebuie dispusăde
instanţa competentă, expertul fiind calificat de un mandatar al justiţiei;
- expertiza este dispusăîn general pentru a prezenta o opinie
ştiinţificăşi uneori pentru a executa şi o operaţie materialăpe care instanţa
nu o poate îndeplini;
- nu se poate dispune o expertizăcăreia săi se transfere sarcina de a
judeca fondul procesului, deoarece expertul are misiunea de a da un
simplu aviz asupra faptelor care îi sunt prezentate sau pe care el este
însărcinat săle constate.
“Constatările tehnico-ştiinţifice ale specialistului poartănumai
asupra elementelor de fapt supuse judecăţii. Activitatea lui
înceteazăacolo unde începe opera de valorizare de către judecător a
constatărilor de fapt ale cauzei. Constatările tehnico-ştiinţifice ale
expertizei nu se pot substitui aprecierilor făcute de judecător”3.
Atât în dreptul nostru procesual cât şi în majoritatea legislaţiilor
procesuale din lume, expertiza este reglementatăca un mijloc de
probălăsat la libera apreciere a judecătorului.
De asemenea, au mai fost formulate şi alte opinii cu privire la
natura juridicăa expertizei, afirmându-se căar fi o formăa cercetării la faţa
locului, sau căexpertiza reprezintăun mijloc de verificare a probelor.
Au existat şi păreri potrivit cărora expertul era asimilat
judecătorului (judecător savant, judecător ştiinţific) iar raportul de
expertizăconsiderat a fi ca o sentinţăsau o hotărâre ştiinţifică4.
Trecând peste orice disputădoctrinarăeste necesar săremarcăm
căexpertiza este un mijloc de probă, deosebit de util pentru judecător dar
şi pentru părţi. Acest mijloc de probă, în pofida asemănării cu alte dovezi,
se înfăţişeazăca un instrument probatoriu particular, iar particularitatea sa
rezidăesenţialmente în caracterul tehnic al constatărilor făcute de expert5.

1
Ioan Le[, Op.cit., p. 463.
2
Mircea N Costin, Ioan Le[, Mircea Minea, D. Radu, Op.cit.,, p. 232.
3
Ioan Le[, Op.cit., p. 463.
4
E. Mihuleac, Op.cit., p. 138.
5
Ioan Le[, Op.cit.,, p. 166.
 341

Se poate concluziona căexpertiza este un mijloc de probăcare îşi

aduce aportul la înfăptuirea justiţiei la fel ca toate celelalte mijloace de
probă, concluziile expertului fiind şi ele supuse liberei aprecieri a
instanţelor judecătoreşti1.
În final se mai impune a se face precizarea căunele constatări
făcute de medici în documentele medicale obişnuite (certificate, foi de
observaţii clinice etc.) procesele verbale sau alte acte cu caracter
administrativ întocmite de funcţionari şi specialişti ai administraţiei de
stat nu sunt considerate expertize întrucât ele nu au fost cerute de instanţa
de judecatăîn condiţiile prevăzute de art. 201-214 Cod proc.civ.
Se pot găsi în aceastăsituaţie: încheierile comisiilor de expertizăa
capacităţii de muncă, procesele verbale ale delegaţilor serviciilor de
gospodărire locativăcu privire la starea tehnicăa unor clădiri, procesele
verbale ale organelor de inspecţie sanitară, procesele verbale ale
organelor veterinare referitoare la cauzele morţii unor animale etc.
Esenţa expertizei este formatădin particularităţile care dau acestui
mijloc de probăo configuraţie specifică.
Prin însăşi împrejurarea determinatăde lămurirea unor fapte cu
caracter special, în care se dispune administrarea acelui mijloc de
probărezultăo primăconfiguraţie specificăa expertizei.
Deci nu în toate cauzele care urmeazăa fi soluţionate de instanţele
judecătoreşti se efectueazăexpertize, ci numai în acelea în care lămurirea
exactăa împrejurărilor de fapt reclamăcunoştinţe deosebite de
strictăspecialitate în diverse domenii ale vieţii sociale.
În acest context se impune săprecizăm căîn unele cazuri însuşi
legiuitorul impune obligativitatea expertizei ca mijloc de probăiar pentru
alte situaţii instanţa de judecatăeste aceea care apreciazăoportunitatea
recurgerii la cunoştinţele unui specialist.
Uneori practica judiciarăa stabilit obligativitatea efectuării
expertizei medico-legale dacăs-a invocat excepţia “plurium
concubentium”.
Astfel, Tribunalul Suprem prin Decizia nr. 1504/1972 a dispus ca
cercetarea paternităţii, săse facăobligatoriu prin expertiza medico-
legalădacădin probele dosarului rezultăcăîn perioada concepţiei copilului
mama acestuia a avut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi2.
Specifice administrării acestui mijloc de dovadăsunt şi condiţiile pe
care trebuie săle îndeplineascăexpertul - săfie o persoanăcu o
competenţăspecialăîn domeniul care interesează, nu a cunoscut în
prealabil împrejurările de fapt supuse cercetării sale, persoana expertului
trebuie săfigureze pe lista de atestare aflate la instanţa de judecată.
O trăsăturăcaracteristicăce deosebeşte expertiza de celealte
mijloace de probăo constituie modul în care aceasta se efectuează. Într-o
1
E. Mihuleac, Op.cit., p. 139.
2
~n acela[i sens, Decizia nr. 7444/1970 a Tribunalului Suprem - Sec.civ.`n C.D.
1970, p.187, [i Decizia nr. 159/1976, R.R.D. nr.8/1976, p. 60.
 342

primăfazăde fapt în cadrul căreia expertul aplicăcunoştinţele sale de

specialitate bazate pe ultimele date ştiinţifice, foloseşte metode de
cercetare specifice domeniului respectiv de activitate şi nu în ultimul rând
aplicăşi experienţa sa de specialist. Într-o a doua fazăexpertul
comunicăinstanţei de judecatăîn scris constatările şi concluziile sale
motivate pe baza datelor de specialitate obţinute.
Luarea în considerare a tuturor trăsăturilor particulare care ţin de
esenţa expertizei ne conduce la concluzia căexpertiza este un mijloc de
probăde sine stătător cu o individualitate distinctăde celelalte mijloace de
probăfolosite în procesul civil.
1.4. Obiectul expertizei judiciare
Aşa cum reiese din dispoziţiile art. 201 Cod proc.civ. obiectul
expertizei este constituit numai din împrejurările de fapt pentru a căror
dovedire sunt necesare cunoştinţele de specialitate ale unei persoane
numite expert şi pe care judecătorul nu le posedă. De aici se poate trage
concluzia căjudecătorul nu va putea numi un expert pentru lămurirea unor
împrejurări pe care şi el este capabil săle rezolve.
Obiectul expertizei este limitat, în sensul cănu orice fapt sau
chestiune controversatăpoate fi supusăexpertizei.
“Din acest punct de vedere se impune precizarea căorice
împrejurare de fapt care necesităo evaluare de specialitate poate forma
obiect al expertizei”1.
Regula este că, obiect al expertizei îl poate constitui numai acele
fapte, chestiuni, lucruri, pentru a căror cunoaştere este necesarăo
competenţăspecialăpe care judecătorul apreciazăcănu o are şi de aceea
apeleazăla un expert.
Aşa cum s-a precizat în capitolele anterioare normele juridice nu
pot face obiectul probaţiunii judiciare şi implicit nu pot forma nici
obiectul unei expertize. În speţăfiind aplicabil principiul “jura novit
curia”.
Expertiza nu este posibilăîn problemele de drept deoarece
judecătorii sunt ei înşişi specialişti în acest domeniu.
În noua redactare a art. 201 alin.3, aşa cum este reglementat prin
O.U.G. nr. 138/2000 se precizeazăcă: în domeniile strict specializate, în
care nu existăexperţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre
părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor
personalităţi ori specialişti în domeniul respectiv.
Punctul de vedere va fi prezentat în camera de consiliu sau în
şedinţăpublică, părţile fiind îndreptăţite săpunăşi ele întrebări.
De menţionat căîn conţinutul acestui alineat al art. 201 formulat în
Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Codului de
procedurăcivilăînaintat Parlamentului în anul 1998 prevedea în mod

1
Ioan Le[, Op.cit., p. 167.
 343

expres că, unul din domeniile strict specializate era şi “cel privind
problemele de drept controversate”.
Din actuala redactare a alin. 3 al art. 201 a fost
scoasăaceastămenţiune pentru a nu se contraveni principiului “jura novit
curia”.
Limitarea obiectului expertizei derivădin lipsa cunoştinţelor
speciale ale judecătorului pentru chestiuni de naturătehnicăsau ştiinţifică,
caz în care judecătorul însuşi nu îşi poate asuma cunoaşterea, lămurirea
sau constatarea lor.
Referitor la cunoaşterea legilor străine nu li se poate cere
judecătorilor sădevinăspecialişti în aceastămaterie, motiv pentru care s-a
susţinut că“legea străinăpoate fi obiectul probei sau al expertizei;
aceasta este o chestiune de fapt şi nu de drept”.
1.5. Administrarea expertizei
Dispunerea unei expertize de către instanţa de judecată1 în temeiul
facultăţilor sale de apreciere sau în baza prevederilor obligatorii ale legii,
nu înseamnăcăactivitatea judecătorului în procesul civil este limitatăîn
ceea ce priveşte administrarea acestui mijloc de dovadă.
Administrarea expertizei presupune o serie de activităţi care se
desfăşoarăpotrivit normelor cuprinse în Codul de procedurăcivilă,
completate cu prevederile din legile speciale care se referăla acest
domeniu.
Expertiza se încuviinţeazăla cererea uneia sau a ambelor părţi, sau
se ordonădin oficiu de către instanţa de judecatăprin încheiere când pentru
lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa socoteşte de
cuviinţăsăcunoascăpărerea unor specialişti (art. 201 Cod proc.civ.).
În procesul civil expertiza se dispune în cursul derulării acestuia, în
general o datăcu celelalte probe ale cauzei la primul termen de
judecatăsau în condiţiile art. 138 pct.2 Cod proc.civ., când necesitatea
efectuării ei ar rezulta din dezbateri şi partea nu o putea prevedea.
De obicei expertiza se efectueazăîn procesele aflate în curs de
judecată, dar ea se poate încuviinţa şi în cazul procedurii asigurării
dovezilor care este prevăzutăde lege pentru toate dovezile.
Ca şi în cazul cercetării la faţa locului, în conformitate cu
prevederile art. 169 alin.2 Cod proc.civ. expertiza se poate efectua şi prin
comisie rogatorie, când aceasta implicăcercetări într-o localitate mai
îndepărtatăde sediul instanţei de judecată2.
În cursul procesului civil expertiza se poate efectua la cererea uneia
din părţi, la cererea ambelor părţi sau de către instanţădin oficiu.
Încuviinţarea expertizei cerutăde părţi este lăsatăla aprecierea
instanţei de judecatăcare trebuie săaprecieze necesitatea administrării

1
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit.,, vol.II, p. 209.
2
A. Iona[cu, Op.cit., p. 242.
 344

acestui mijloc de probăîn funcţie de concludenţa acesteia, dacădispunerea

ei este de naturăsăducăla dezlegarea pricinii.
Atât în cazul respingerii cererii, cât şi în cazul admiterii cererii
numai uneia din părţi, în condiţiile în care cealaltăparte se opune, instanţa
de judecată, prin încheierea ce o va da în acest sens va trebui să-şi
motiveze poziţia adoptatăîntr-o situaţie sau alta.
Încheierea de respingere sau de încuviinţare a expertizei va putea fi
atacatănumai odatăcu hotărârea instanţei de fond.
De principiu expertiza este facultativăpentru instanţăîn sensul
căjudecătorii sunt liberi sădispunăsau nu numirea unui expert.
Existăînsăşi unele situaţii când expertiza este declaratăimperativ de
lege, ca fiind obligatorie sub sancţiunea anulării hotărârii.
Asemenea cazuri sunt:: expertiza psihiatricăîn materia punerii sub
interdicţie (art. 30 din Decretul nr. 32/1954); expertiza medico-
legalăpentru stabilirea vârstei în cazul înregistrării tardive a naşterii (art.
21 din Legea 116/1996); expertiza preţuitoare în materie de gaj pentru a
stabili valoarea bunului gajat (art. 1689 C. civ.); expertiza privind
evaluarea aporturilor în natură, avantajelor rezervate fondatorilor,
operaţiunilor încheiate de fondatori în contul societăţii pe acţiuni sau în
comandităpe acţiuni, în cazul în care nu poate fi întrunităîn adunarea
constitutivămajoritatea cerută(art. 18 din Legea nr. 31/1990); expertiza
pentru stabilirea valorii aportului în naturădacăse înfiinţeazăo societate cu
răspundere limitatăde către un singur asociat (art. 20, alin.3 din Legea nr.
31/1990); art. 117 Cod proc.penalăaplicat în cazul infracţiunii de omor
deosebit de grav, iar doctrina şi practica judiciarăa subliniat
obligativitatea efectuării expertizei în unele cazuri cum ar fi: stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei când s-a invocat excepţia “plurium
concuventium”, în cazul anulării căsătoriei pentru alienaţia sau debilitatea
mintalăa unuia dintre soţi; în cazul proceselor de partaj1.
Dispunerea sau încuviinţarea expertizei de către instanţăse va face
în funcţie de aprecierea datăprobelor existente la dosar; stabilind pentru
care dintre ele se impune efectuarea unei expertize.
De precizat căaceastăapreciere trebuie săfie datăîn mod just şi
echitabil urmărindu-se nici săse întârzie efectuarea expertizei dacăaceasta
este necesară, dar nici săse întârzie mersul cercetării judecătoreşti cu
expertize mai puţin importante şi care nu ar fi concludente pentru cauză.
Cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti, de a admite sau a
respinge efectuarea unei expertize, în practică s-a constatat căexistăcazuri
în care, deşi se pun în dezbatere probleme de specialitate, instanţa poate
sănu facăapel la serviciile unui expert dacăse apreciazăcăjudecătorul are
el însuşi cunoştinţele necesare sărezolve cauza respectivă. De asemeni, în
practicăs-a mai statuat că, instanţa poate reveni şi renunţa la o

1
C.S.J. Sec.civ., Decizia nr. 61/1972; Dreptul nr.11/1992, p. 83.
 345

expertizăîncuviinţatădacăeste în măsurăsăefectueze ea însăşi verificările

cerute experţilor1.
Dreptul instanţei de a încuviinţa sau respinge o expertizătrebuie
exercitat în limitele impuse de necesităţile izvorâte din însuşi cursul
procesului.
Astfel, judecătorul trebuie săaibăşi săaprecieze o justificare
necesarăîn sensul de nu a ordona cu uşurinţăefectuarea unor expertize,
fărăa fi absolutănevoie de ele, abuzând de acest drept, dar judecătorul nu
trebuie nici săle ignore supraevaluându-şi competenţa sau subevaluând
valoarea expertizelor în procesul ce-l judecă.
În literatura juridicăs-a formulat concluzia cănu este
admisibilăexpertiza al cărui obiect ar fi chestiuni de culturăgenerală,
fiindcăse prezumăcă, judecătorul are un înalt grad de culturăgeneralăşi
nici cu privire la chestiuni de culturăjuridicăspecialăpe care judecătorul o
are pe baza studiilor şi condiţiilor ce i se cer pentru admiterea sa în
magistratură2.
În Ordonanţa de Urgenţăa Guvernului nr. 138/2000 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedurăcivilăarticolul 292 Cod
proc.civ. i se dăo formulare mai explicităîn sensul că“Instanţa de apel
poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultădin
dezbateri”, nemaifăcându-se trimitere a căror necesitate rezultădin
dezbateri”, nemaifăcându-se trimitere la cazurile prevăzute de art. 138
Cod proc.civilă.
Trebuie reţinut căinstanţa de judecatăva putea dispune o
nouăexpertiză, fie prin aceiaşi experţi, fie desemnând pe alţii când
recuzarea expertului anterior s-a produs dupăce acesta întocmise deja
raportul de expertiză.
În virtutea principiului rolului activ al instanţei în aflarea
adevărului obiectiv prin folosirea tuturor mijloacelor legale, statornicit în
art. 130 alin.2 Cod proc.civ., instanţa de judecatăva trebui săintervinăşi
sădispunădin oficiu efectuarea unei expertize în cazul în care situaţia de
fapt este îndoielnicăşi expertiza apare utilăîn vederea lămuririi acesteia3.
Atunci când instanţa va dispune efectuarea unei expertize, ea va fi
obligatăca prin încheierea datăsăprecizeze dacăoperaţia este de esenţa
unei singure specialităţi sau dacăreclamăintervenţia unor experţi din
diferite domenii (tehnic şi contabil, tehnic şi chimic şi contabil etc.).
În acest caz se va stabili dacăexperţii chemaţi săse pronunţe asupra
problemelor legate de specialitatea lor vor lucra separat sau vor depune
concluzii comune, ajungându-se la o lucrare de sinteză.
În cazul în care una din părţi se opune efectuării expertizei iar
dacăinstanţa va considera căefectuarea acesteia sau a unei noi expertize

1
E. Mihuleac, Op.cit., p. 206-207.
2
Legea nr.92/1992 privind organizarea judec\toreasc\ `n Rom|nia.
3
A. Iona[cu, Op.cit., p. 242.
 346

este necesară, va dispune acest lucru din oficiu motivându-şi

aceastăhotărâre prin încheiere.
În practica judiciarăs-a statuat că: împiedicarea expertului de a
efectua lucrările necesare, ordonate de instanţa de judecatăpoate fi
sancţionatăşi înlăturăprin mijloace procedurale obişnuite, nefiind
admisibil săse recurgăpentru aceasta la procedura de urgenţăa ordonanţei
preşedinţiale1.

1
C. Cri[u, Norina Cri[u Mangraon, {tefan Cri[u, Repertoriu de doctrin\ [i
jurispruden]\ rom|n\, Editura “Argessis:, 1995, vol.I, p. 682.
 347

Capitolul II
PRINCIPALELE DOMENII ÎN CARE SE POT EFECTUA
EXPERTIZE
§.1. Cazurile prevăzute de lege în care este obligatoriu expertiza
judiciră
Aşa dupăcum am mai precizat expertiza judiciarăeste admisăca
mijloc de probăindiferent dacăaceasta este cerutăde una sau alta din
părţile aflate în proces numai dacăinstanţa de judecatăo socoteşte
necesarăpentru lămurirea împrejurărilor de fapt, având în principal
criteriul concludenţei (art. 201 Cod proc.civ.).
Aceastăposibilitatea a instanţei de judecatănu are caracter absolut,
neavând aplicabilitate în cazurile în care legiuitorul în mod anticipat a
prevăzut obligativitatea efectuării unor cercetări de către specialişti în
anumite domenii.
Apreciem călegiuitorul a instituit aceastăobligativitate a expertizei
în cazurile date pentru aflarea adevărului unde se impune cu necesitate
efectuarea unor adevărate cercetări şi studii ştiinţifice pe fiecare caz în
parte, ceea ce un judecător cât de bine pregătit şi instruit ar fi, nu ar putea
ajunge la o concluzie pertinentăcum ar fi aceea a unui specialist de
înaltăclasă.
Expertiza este declaratăde lege ca fiind obligatorie sub sancţiunea
anulării hotărârii în următoarele situaţii:
a. expertiza psihiatricăîn materia punerii sub interdicţiei în
conformitate cu prevederile art. 30 din Decretul nr. 32/1954;
b. expertiza medico-legalăpentru stabilirea vârstei în cazul
înregistrării tardive a naşterii (Legea nr. 116/1996, art. 21 pct. 1-2);
c. expertiza preţuitoare a bunului dat în gaj în situaţia în care, în caz
de neplatăcreditorul gajist doreşte sădispunăde bunul respectiv (art. 1689
Cod civil);
d. expertiza de evaluare “prin unul sau trei experţi” în cazul
vânzării bunului unui minor conform art. 650 alin.3 Cod proc.civ.;
e. expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, dacăse
înfiinţeazăo societate cu răspundere limitatăde către un singur asociat (art.
210 alin.3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale);
f. expertiza privind evaluarea aportului în naturăa avantajelor
rezervate fondatorilor, operaţiilor încheiate de fondator în contul societăţii
pe acţiuni sau al societăţii în comandităpe acţiuni în cazul în care nu
poate fi întrunităîn adunarea constitutivămajoritatea cerută(art. 18 din
Legea nr. 31/1990);
f. expertiza pentru stabilirea valorilor în cazurile de expropriere
pentru cauzăde utilitate publică(art. 26 din Legea nr. 33/1994);
h. expertiza preţuitoare a lucrurilor ce urmeazăa fi vândute pentru
lichidarea activului falimentului (Legea nr. 64/1995 privind procedura
reorganizării şi lichidării judiciare).
 348

1.1. Expertiza psihiatricăîn materia punerii sub interdicţie şi

ridicarea interdicţiei.
Apărarea intereselor individuale ale persoanelor fizice este
reglementatăjuridic şi în domeniul dreptului civil; aceasta
antreneazăactivitatea de asistenţăşi expertiza medico-legalăîn legăturăcu
suspendarea capacităţii de exerciţiu a celor care prezintăalterarea
posibilităţilor de discernământ şi de exprimare liberăa voinţei.
Normele speciale privind procedura interdicţiei sunt cuprinse în art.
124 şi următoarele din Codul familiei şi art. 30-35 din Decretul nr.
32/1954.
În ceea ce priveşte punerea sub interdicţie trebuie subliniatălipsa de
corelare dintre capacitatea de folosinţăşi capacitatea de exerciţiu a
individului, în sensul căo persoanăfizicădin cauza alienaţiei mintale poate
fi lipsităde capacitate de exerciţiu şi în consecinţăsănu-şi mai
poatăexercita drepturile şi să-şi asume obligaţiile ce-i revin prin
săvârşirea de acte juridice civile.
Într-o atare situaţie persoana alienatămintal sau debilătrebuie
ocrotită, iar aceasta nu se poate realiza decât prin punerea sub interdicţie
urmând ca drepturile şi obligaţiile ce-i revin săfie exercitate de o
altăpersoanăcapabilă(curator, tutore etc.) în numele şi pentru persoana
pusăsub interdicţie.
Deci, punerea sub interdicţie este instituţia juridicăce are drept scop
ocrotirea persoanei fizice care din cauza alienaţiei sau a debilităţii mintale
nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale1.
Potrivit prevederilor art. 42 Cod fam. pot fi puse sub interdicţie atât
persoanele majore cât şi minorii care au împlinit 14 ani.
Punerea sub interdicţiei se poate realiza sub trei aspecte:
- declararea persoanei în cauzăprintr-o hotărâre
judecătoreascărămasădefinitivăca fiind total lipsităde capacitate de
exerciţiu;
- punerea interzisului sub tutelă;
- organizarea asupra interzisului a unei supravegheri medicale
permanente;
Aşa cum s-a precizat şi în practica judiciarăpunerea sub interdicţie
se realizeazăde către instanţa de judecatăîn baza unei expertize medicale
obligatorii2.
Incapacitatea generalăeste lipsa capacităţii de exerciţiu în genere.
Incapacitatea generalăa persoanelor fizice nu poate fi decăt
incapacitatea declaratăpe cale judiciarăasigurându-i-se persoanei în
cauzăo reprezentare legalăprintr-o persoanăcapabilă3.
1
Traian Iona[cu [i al]ii, Persoana fizic\, Editura Academiei, Bucure[ti, 1963, p. 231
[i urm.
2
Dec.nr. 721/1956 a Trib.Suprem `n C.D., vol.I, p. 427; Decizia nr. 459/1957 a
T.S., col.civ., `n C.D. 1957, p. 201.
3
{tefan R\uschi, Gh. Popa, {tefania R\uschi, Op.cit.,, p. 262.
 349

Probele esenţiale în procesul de punere sub interdicţie sunt

expertiza psihiatricăşi ascultarea pârâtului de către instanţăpentru ca
aceasta să-şi poatăforma o convingere nemijlocităasupra existenţei sau
inexistenţei discernământului, dar nu sunt excluse şi alte probe pe care
judecătorul le considerănecesare pentru aflarea şi stabilirea adevărului.
În aceeaşi şedinţăinstanţa de judecatăva pronunţa punerea sub
interdicţie iar autoritatea tutelarăva numi un tutore.
Condiţia de fond a punerii sub interdicţie este constatarea lipsei
totale a discernământului, respectiv imposibilitatea persoanei de a-şi
exercita drepturile şi a-şi îndeplini obligaţiile civile în nume propriu.
Bolile fizice de care pot fi afectate persoanele, bătrâneţea nu pot
constituit temeiuri pentru punerea sub interdicţie, la fel ca şi alcoolismul
care este un viciu.
Din prevederile art. 142 Cod fam., rezultăcăo persoanăpoate fi
pusăsub interdicţie dacănu are discernământul necesar pentru a se îngriji
de interesele sale din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale.
Prin urmare, nu poate fi pus sub interdicţie acela care, din cauza
bătrâneţii, a bolii sau a unor infirmităţi fizice, deşi capabil, deci cu
discernământ, nu poate să-şi apere personal interesele în condiţii
mulţumitoare, într-o asemenea situaţie putând săi se numeascăpotrivit art.
152 din acelaşi cod un curator.
Cererea de punere sub interdicţie o poate formula autoritatea
tutelarăşi toate organele administraţiei publice care în activitatea lor
curentăaflăde existenţa unui alienat sau debil mintal lipsit de ocrotire,
persoanele apropiate bolnavului sau orice altăpersoană(art. 115 Cod
fam.).
Cererea de punere sub interdicţie trebuie adresatăalienatului
personal oricare ar fi situaţia lui de fapt sau de drept.
Dacăeste incapabil, citarea reprezentantului sau ocrotitorului legal
este necesară, dar aceasta nu acoperăsolicitarea citării persoanei a cărei
interdicţie se cere.
Competentăa judeca cererea de punere sub interdicţie este instanţa
de la locul de domiciliu al pârâtului1 (Tribunalul Judeţean conform art. 2,
lit”g” C. proc.civ.).
Fazele procedurii interdicţiei sunt:
- cercetarea prealabilăcare se face dupădezbateri şi fărăpublicitate,
când persoana respectivăeste expertizatăse numeşte un curator;
- în faza judecăţii este obligatorie participarea procurorului (art. 30-
35 din Decretul nr. 32/1954_. Instanţa va soluţiona cererea de punere sub
interdicţie ţinând cont de cele douăprobe esenţiale - interogatoriul şi
expertiza psihiatricăa persoanei.

1
Decizia nr. 691/1978 a Tribunalului Suprem, sec[.civ. `n R.R.D. nr. 10/1978, p.
54-55.
 350

Trebuie precizat că, concluziile expertizei nu sunt obligatorii pentru

instanţă, judecătorii putând să-şi formuleze propria lor convingere şi pe
baza altor probe sau din propriile lor constatări făcute în timpul
interogatoriului.
Posibilitatea ca părarea medicilor experţi săfie înlăturatăde
judecător nu este un lucru neobişnuit şi nu aduce atingere ştiinţei
medicale.
Premisele problemei de a pronunţa sau nu interdicţia sunt desigur
medicale; problema însăşi în finalitatea ei este însăjuridică.
Ca în orice materie, expertiza serveşte pentru lămurirea instanţei
dar nu obligăsă-i urmeze concluziile1.
În conformitate cu prevederile art. 35 din Decretul nr. 32/1954
interdicţia poate fi ridicatăprin hotărâre judecătoreascănumai dacăau
încetat cauzele pentru care a fost instituită.
Măsura ridicării interdicţiei poate fi cerutăde tutore, de familie, de
către medicul curant şi chiar de către interzis. În acest din urmăcaz citarea
sa, se face prin tutore care are dreptul săse opună.
Dupăascultarea concluziilor procurorului de şedinţă, instanţa va
cere efectuarea unei expertize psihiatrice şi va proceda la ascultarea
interzisului. Dacăinstanţa hotărăşte ridicarea interdicţiei, interzisul îşi va
redobândi capacitatea de exerciţiu.
Forurile judiciare, ca şi medicul psihiatru trebuie săfie foarte atenţi,
fiindcăinterdicţia este o protecţie specialăa bolnavului, Menţionăm căatâta
timp cât bolnavul mintal nu a fost pus sub interdicţie se bucurăde
prezumţia capacităţii. Doar internările anterioare şi o
2
expertizăpsihiatricăpot sălămureascăaceastăsituaţie .
Cu ocazia audierii bolnavului este necesarăîntocmirea unui proces
verbal în care săfie consemnate constatările instanţei, pentru a fi exercitat
ulterior controlul judiciar şi sub acest aspect.
Încălcarea prevederilor legale sus menţionate atrage nulitatea
sentineţi pronunţate3.
Procedura ridicării de sub interdicţie presupune aceleaşi activităţi
ca şi la punerea sub interdicţie.
1.2. Expertiza medico-legalăpentru stabilirea vârstei în cazul
înregistrării tardive a naşterii. Dispensa de vârstăla căsătorie.
În conformitate cu prevederile art. 17, pct.3 şi art. 19 din Legea nr.
116/1996 privind actele de stare civilă, declararea naşterii se face în
termen de 15 zile pentru copilul născut, doar de către părinţi, medicul
care a asistat la naştere, rude, vecini etc.

1
S. Ghimpu [i S. Grosu, Capacitatea [i reprezentarea persoanelor fizice [i dreptul
RSR 1985, p. 241.
2
Gh. D\nescu [i E. Tomorug, Probleme judiciare [i psihiatrie, Editura Medical\,
Bucure[ti, 1973, p. 72.
3
Decizia nr. 6117/1972 a C.S.J. `n Dreptul nr. 11/1991, p. 83.
 351

În viaţa de zi cu zi se întâlnesc şi situaţii când acest termen nu este

respectat din motive variate.
Articolul 21 (1) precizeazăcăatunci “când declaraţia a fost
făcutădupătrecerea unui an de la data naşterii întocmirea actului se face
în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, care trebuie
săconţinătoate datele necesare întocmirii actului de naştere”.
La pct.2 al aceluiaşi articol se aratăcă“Acţiunea se introduce la
judecătoria în a cărei razăare domiciliul persoana interesatăsau unde
are sediul instituţia de ocrotire a minorului.
În vederea soluţionării, instanţa solicităpoliţiei verificări pentru
stabilirea identităţii precum şi avizul medicului legist cu privire la vârsta
şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere întocmit. Judecarea
cauzei se face cu participarea procurorului”.
Din conţinutul textului reprodus mai sus se desprinde concluzia
obligativităţii expertizei medico-legale în cazul unui proces prin care se
cere înregistrarea tardivăa naşterii.
Fărăaceastăexpertizăinstanţa nu poate sădispună, prin hotărârea pe
care o va pronunţa înregistrarea tardivăa naşterii.
În cadrul expertizei se efectueazăurmătoarele examene:
antropologic (antropometrie, somatoscopie), odontologic şi clinic genital.
Cel mai adesea în procesele de înregistrare tardivăa naşterii,
instanţa dispune efectuarea cercetărilor de către organele de poliţie cu
privire la data naşterii, iar expertiza medico-legalăare în aceastăprivinţăo
funcţie de avizare. Sunt însăşi situaţii când instanţa nu are cum
săobţinănici un fel de informaţii cu privire la voinţa titularului actelor de
stare civilă, rămânând în acest caz săapeleze numai la concluziile medico-
legale.
De foarte multe ori medicul legist nu va putea, prin natura
lucrurilor, săindice în privinţa datei naşterii decât anul nu şi luna, iar
dacătotuşi din concluziile sale rezultăatât anul cât şi luna naşterii, în mod
cu totul evident, el nu va putea indica şi ziua acesteia.
Când nu existăalte informaţii iar expertiza nu poate indica luna şi
ziua naşterii persoanei s-ar putea săse decidăcăacestea sunt: prima
lunădin an şi respectiv prima zi din lunăpentru cănumai în acest fel se
asigurăcel mai bine interesele titularului actului de stare civilă.
Admiţinând acţiunea şi dispunând înregistrarea tardivăa naşterii,
instanţa trebuie săcomunice organului competent săînregistreze toate
elementele necesare printre care şi locul naşterii care, în unele cazuri, nu
se poate stabili.
În aceastăsituaţie, apare ca justificatărecurgerea la o prezumţie
simplăprin intermediul căreia săse considere ca locul naşterii copilului
săfie socotit cel al găsirii sale, întrucât în felul acesta, pe de o parte dăcurs
cerinţei de a se indica toate elementele necesare înregistrării, iar pe de
altăparte s-ar respecta şi dispoziţiile art. 1203 Cod civl, potrivit căruia
 352

instanţa “nu trebuie săse pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care

săaibăgreutate şi puterea de a naşte probabilitatea”.
În cadrul prevederilor care au ca obiect înregistrarea tardivăa
naşterii art. 21, pct.2 din Legea nr. 116/1996 - privind actele de stare
civilăimpune instanţei săsolicite “avizul medicului legist cu privire la
vărsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit”,
aviz care potrivit Ordonanţei Guvernului 1/2000 pentru organizarea
instituţiilor de medicălegalăse concretizeazăîntr-un raport de
expertizămedico-legală. Încălcarea acestei dispoziţii constituie o cauzăde
nulitate a hotărârii.
Spre deosebire de vechea reglementare - Decretul nr. 278/1960 art.
77, pct. 2 abrogat prin Legea nr. 116/1996, care nu preciza obligativitatea
participării procurorului la dezbateri, aceasta deducându-se din
interpretarea art. 10 din Decretul nr. 278/1960, actuala reglementare
prevede expres aceastăobligativitate în art. 21 pct.2 “Judecarea cauzei se
face cu participarea procurorului”.
Referitor la dispensa de vârstăla căsătorie, sunt de reţinut
dispoziţiile art.4 alin.2 Cod fam., care prevăd că“... pentru motive
temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de
cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de Comitetul executiv al
Consiliului Municipiului Bucureşti sau a judeţului în cuprinsul căruia îşi
are domiciliu femeia şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic
oficial”.
Dispensa de vârstăa femeii de peste 15 ani în vederea căsătoriei se
acordăpe baza unui act medico-legal care stabileşte maturitatea
sexualăprivind capacitatea de coabitare, păstrarea sarcinii, capacitatea de
a naşte copii, a-i creşte şi educa.
1.3. Expertiza privind valoarea bunurilor imobiliare exproprierii
pentru cauzăde utilitate publică
Legea nr. 33/1994 reglementeazăexproprierea pentru utilitate
publică1.
În conformitate cu prevederile acestei legi în art. 2 se dispune căpot
fi expropriate bunurile imobile-proprietatea persoanelor fizice sau
persoanelor juridice cu sau fărăscop lucrativ, precum şi cele aflate în
proprietatea privatăa comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor.
Dupăinterpretarea datăacestui articol rezultăcăbunurile mobile nu
pot fi supuse exproprierii, deoarece realizarea lucrărilor de utilitate
publicănu poate fi împiedicatăde lcrurile ce pot fi deplasate în spaţiu.
Totuşi, în practicăs-a decis şi asupra exproprierii unui bun mobil.
Atunci când o invenţie prezintăo deosebităînsemnătate pentru stat, ea

1
Pentru unele detalii cu privire la aplicarea acestei legi a se vedea Flavius Baias
[i Bogdan Dumitrache, Discu]ii pe marginea Legii nr. 33/1994 `n Dreptul nr.
4/1995, p. 18-27.
 353

poate fi expropriatăîn întregime dupălegea de utilitate publică, pe baza

căreia se va fixa îndemnizarea1.
Conform prevederilor Legii nr. 33/1994, procedura exproprierii
pentru utilitate publicăurmeazătrei etape:
a. utilitatea publicăşi declararea ei;
- măsurile premergătoare exproprierii sau faza administrativă;
c. exproprierea şi stabilirea despăgubirilor sau faza judiciară.
Faza administrativăare ca scop determinarea bunurilor imobile care
urmeazăa fi supuse exproprierii şi săfie adusăla cunoştinţa proprietarilor
hotărârea organului administrativ asupra propunerii de expropriere (art. 7
şi 13).
Faza judiciarăa exproprierii pentru cauzăde utilitate publicăeste
obligatorie, cum obligatorie este şi participarea procurorului la şedinţele
de judecatăşi la pronunţarea hotărârii.
Potrivit art. 21 alin.2 din lege, sesizarea Tribunalului judeţean sau a
Municipiului Bucureşti va fi făcutăde expropriator.
Stabilirea realăa valorii bunului supus exproprierii va trebui săfie
făcutăpe baza unei expertize judiciare. Ca urmare, în vederea evaluării
despăgubirilor necesare instanţa va numi o comisie de experţi care vor fi
obligaţi săţinăseama de “... preţul cu care se vând în mod obişnuit
imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data
întocmirii raportului de expertiză” (art. 26, alin.2, Legea nr. 33/1994).
Comisia de experţi, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, pentru a
asigura o evaluare realăa bunurilor, va fi formatădintr-un expert numit de
instanţă, unul desemnat de expropriat şi un al treilea din partea
persoanelor care sunt supuse exproprierii.
În vederea stabilirii valorii imobilului experţii se vor orienta în
raport cu preţurile care se plătesc pentru asemenea imobile în cazul în
care înstrăinarea ar avea loc pe baza unui contract de vânzare-cumpărare.
Odatăîntocmit raportul de expertizăcu motivaţia de rigoare va fi
înaintat instanţei de judecată, care va decide în final asupra preţului care
trebuie săfie plătit expropriatului.
Dispoziţiile art. 27, alin.2, prevăd cădespăgubirea acordatăde
instanţănu va putea fi mai micădecât cea oferităde expropriator şi nici mai
mare decât cea solicitatăde expropriat sau de altăpersoanăinteresată.
Procedura numirii experţilor şi plata onorariului se face potrivit
dreptului comun.
Creditorul gajist are dreptul de a fi plătit din lucrul gajat cu
preferinţăînaintea altor creditori. Este nulăconvenţia prin care s-ar
proceda la o vânzare altfel decât prin licitaţie publică, de exemplu o
vânzare prin bunăînvoială2.
1
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, pct.2, Jurispruden]a de
sub art. 481 - Editura “Alcay”, Bucure[ti, 1925, p. 589.
2
C. St\tescu, C. B|rsan, Teoria general\ a obliga]iilor, Editura Didactic\ [i
Pedagogic\, Bucure[ti, 1970, p. 413.
 354

Atribuirea gajului - Art. 1689 Cod civ. creeazăposibilitatea

creditorului de a se adresa instanţei cu cererea de a i se aproba
săreţinălucrul amanetat drept platăa datoriei. “Creditorul, în caz de
neplată- se aratăîn art. 1689 Cod civ. - nu poate sădispunăde amanet;
are dreptul însăsăcearăde la judecător (instanţă) ca amanetul să-i
rămânădrept platăşi pânăla suma datoriei, cu ale ei dobânzi, ce se
cuvine dupăo estimaţie făcutăde experţi, ori săse vândăla licitaţie.
E nulăorice stipulaţie prin care creditorul s-ar autoriza sau şi-ar
apropia amanetul sau ar dispune de dânsul fărăformalităţile sus
arătate”.
Sunt cazuri când debitorul nu-şi mai onoreazădatoria şi atunci
creditorul doreşte săreţinăpentru el lucrul amanetat în conformitate cu
dreptul său de creanţăizvorât din contractul de amanet.
Aceastăprocedurăinstituie obligativitatea fazei judecătoreşti conform
prevederilor alin.2 din art. 1689 Cod civ., care aratăcă“e nulăorice
convenţie prin care creditorul s-ar autoriza să-şi apropieze lucrul
fărăformalităţile judiciare menţionate, fiind interzis aşadar - pactul
comisoriu ori contractul pugnorativ”1.
Sesizarea instanţei va fi făcutăde către creditor iar pentru stabilirea
valorii bunului gajat instanţa va dispune efectuarea unei expertize
judiciare.În funcţie de natura bunului gajat expertizele judiciare de
evaluare pot fi din diverse domenii.
Expertul va fi obligat săprocedeze la identificarea şi descrierea
bunului amenetat pentru a înlătura posibilitatea susbtituirii acestuia sau a
unor discuţii asupra sumei sau calităţii lucrului datorat.
De asemeni, pentru stabilirea valorii reale a bunului gajat expertul
va trebui săia în considerare deteriorările suferite de bunul gajat în timpul
gajului, dacăacesta s-a produs din vina creditorului, precum şi lucrările
necesare şi utile pe care le-a făcut pentru conservarea bunului (art. 1691
alin.2 şi art. 1694 alin.1 Cod civ.).
La stabilirea valorii bunului expertul va avea în vedere preţurile
care se plătesc pentru asemenea bunuri în cazul în care înstrăinarea are
loc pe baza unui contract de vânzare-cumpărare.
Raportul de expertizăodatăîntocmit va fi înaintat instanţei de
judecatăcare în final va decide asupra reţinerii de către creditor a lucrului
amanetat drept platăa datoriei pânăla concurenţa creanţei sale.
Dacăvaloarea gajului o întrece pe cea a creanţei, creditorul va plăti
diferenţa.
§.2. Expertiza medico-legală
Expetiza medico-legalăeste reglementatăîn prezent în principal prin
Ordonanţa de Guvern nr. 1/20.01.20002.

1
C. St\tescu, C. B|rsan, Op.cit., p. 413.
2
Publicat\ `n Monitorul Oficial, partea I, n.22/21.01.2000.
 355

În baza acestui act normativ activitatea de medicinălegalăconstăîn

efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator şi
alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viaţă, cadavrelor,
produselor biologice şi corpurilor delicte în vederea stabilirii adevărului
în cauzele privind infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii persoanelor ori în alte situaţii prevăzute de lege precum şi în
efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice şi de cercetare a filiaţiei.
Activitatea de medicinălegalăasigurămijloace de probăcu caracter
ştiinţific organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti, precum şi
la cererea persoanelor interesate în soluţionarea cauzelor penale, civile
sau de altănaturăcontribuind prin mijloace specifice stabilite de lege, la
aflarea adevărului.
Aceastăcategorie de expertize se bazeazăpe folosirea datelor
obţinute din cercetarea ştiinţificămedicalăşi conduc la obţinerea de date şi
informaţii legate de persoana omului sub aspectul sănătăţii fizice şi
psihice.
Expertizele medicale în procesul civil sunt folosite pentru
determinarea sexului, a vărstei, a filiaţiei, în cazul punerii sub interdicţie,
precum şi pentru stabilirea stării psihice a persoanei în vederea
determinării discernământului.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 116/1996, în cazul soluţionării acţiunii
privind înregistrarea tardivăa naşterii, instanţa judecătoreascăeste
obligatăîn toate cazurile sădispunăefectuarea unei expertize medico-legale
pentru stabilirea sexului, vârstei şi a stării de dezvoltare a copilului.
În acţiunea de stabilire a filiaţiei expertiza medico-legalăare ca
obiect stabilirea prin metode ştiinţifice, obiective, legătura de filiaţie
dintre copil şi pretinţii părinţi.
Cu ocazia acestui gen de expertize se urmăreşte determinarea
perioadei de concepţie, expertizarea capacităţii de procreare, efectuarea
de examene serologice, dermatoglifice şi antropologice.
În conformitate cu art. 4 alin.2 din Cod fam., pentru motive
temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15
ani numai în temeiul avizului medicului legist care se pronunţăcu privire
la maturitatea sexualăa femeii1.
În baza prevederilor art. 30 din Decretul nr.32/1954 în faza
necontradictorie a punerii sub interdicţie, procurorul este obligat săsolicite
părerea unor comisii de medici specialişti, iar dacăcel al cărui punere sub
interdicţie este cerutăse aflăinternat într-o instituţie sanitarăva lua şi
părarea medicului curant.
În baza concluziilor procurorului instanţa poate dispune internarea
provizorie a celui a cărui punere sub interdicţie se solicităpe termen de cel
mult şase săptămâni, dacăeste necesarăobservarea mai îndelungatăa stării
1
Lidia Popa, Introducere `n teoria [i practica medico-legal\, vol.II, Editura “Dacia”,
Cluj-Napoca, 1979, p. 130.
 356

lui mintale, potrivit avizului medicului specialist, iar aceastăobservare nu

se poate face în alt mod - art.31 din Decretul nr. 32/1954.
“Fărăexistenţa la dosar a raportului de expertizăpsihiatricănu se
poate dispune punerea sub interdicţie”1.
Expertiza medico-legalăpsihiatricăse realizeazăşi în procedura de
instituire, modificare şi încetare a tratamentului medical obligatoriu în
conformitate cu prevederile Decretului nr. 313/1980, privind asistenţa
bolnavilor psihic periculoşi.
Sunt şi cazuri de bolnavi psihic, care deşi nu au comis infracţiuni,
prin comportamentul negativ au determinat repetate situaţii conflictuale
de naturăviolentăîn special în familie, dar şi la locul de muncăşi în
societate.
Aceştia, la sesizarea medicului psihiatru, din cadrul dispensarului
teritorial sau al dispensarului medical care deserveşte personalul din
unitatea în care bolnavul îşi desfăşoarăactivitatea, sunt supuşi examinării
comisiei care-şi desfăşoarăactivitatea în spitalul de psihiatrie care
arondeazădispensarul policlinic2.
În cadrul spitalului sau secţiei de psihiatrie sunt examinate
documentele medicale şi bolnavul de către comisia care în 24 ore
hotărăşte, dupăcaz, aplicarea unui tratament medical obligatoriu sau
internarea în spital.
În practica instanţelor civile, expertiza medico-legalăpsihiatrică,
mai este utilizatăşi pentru constatarea existenţei discernământului cu
ocazia încheierii unui act juridic valabil, precum şi pentru răspunderea
pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
Probleme deosebite se pun în faţa psihiatrilor în cazurile de
simulare, care trebuie săstabileascăesenţa acestei modificări, precum şi
explicaţia acestei atitudini. Metodele folosite sunt variate, cea mai des
utilizatăfiind narcoanaliza, procedeu aprig disputat de literatura de
specialitate deoarece se bazeazăpe întrebuinţarea unor narcotice în scopul
de a obţine mărturii involuntare3.
Trebuie de remarcat în acest context şi expertiza capacităţii de
muncăatunci când se pune problema acordării unei compensaţii pentru
pierderea temporarăsau definitivă, totalăsau parţialăa capacităţii de
muncă, sau în situaţia în care este nevoie de recomandarea unei munci
posibile în raport cu starea sănătăţii.
“Expertiza medico-legalăîn simulare întâmpinăadesea dificultăţi
din cauza participării sau relei credinţe a simulantului în faţa
examenului medical. Un rol important în depistarea simulării îl are
ancheta socială”4.

1
Dec. 459/1957 a Trib. Suprem, `n C.D., 1957, p. 201.
2
Dan Prelipceanu, Expertiza medico-legal\ psihiatric\, Editura Medical\, Bucure[ti,
1990, p. 140 [i urm\t.
3
E. Mihuleac, Op.cit., p.55.
 357

O situaţie aparte este prevăzutăîn Ordonanţa de Urgenţănr. 102 din

20.06.1999 privind protecţia specialăşi încadrarea în muncăa persoanelor
cu handicap1.
Dupădefinirea “persoanelor cu handicap” şi a conţinutului noţiunii
de “protecţie specială” în art. 1, alin.3, din aceastăOrdonanţăde
Urgenţăse aratăcămăsurile de protecţie specialăse aplicăpe baza încadrării
în categorii de persoane cu handicap, în raport cu gradul de handicap
stabilit în urma evaluării efectuate de către comisiile de
expertizămedicalăa persoanelor cu handicap, potrivit criteriilor prevăzute
în normele metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului.
În art.2, alin.1 din aceeaşi Ordonanţăde Urgenţăse
aratăcăîncadrarea într-o categorie de persoane cu handicap, care
necesităprotecţie specialăîn raport cu gradul de handicap se atestă, atât
pentru adulţi cât şi pentru copii potrivit criteriului de diagnostic clinic,
diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncăce stabilesc
gradul de handicap - uşor, mediu, accentuat şi grav - prin certificat emise
de comisiile de expertizămedicalăa persoanelor cu handicap pentru adulţi
şi respectiv pentru copii prevăzute la cap.V.
Expertiza toxicologicăeste un mijloc de probăprin care se urmăreşte
ca pe baza unor metode chimice săse clarifice unele probleme de
specialitate ce apar în cazul intoxicaţiilor involuntare sau accidentale.
Aceastăexpertiză, se efectueazăde către specialişti experţi
toxicologi în domeniul de activitate în care sunt cunoscute substanţele
toxice aflate în probe.
§.3. Expertiza tehnicăjudiciarăşi extrajudiciară
Expertiza tehnicăjudiciarăeste reglementatăîn prezent prin
Ordonanţa Guvernului nr.2 din 21.01.20002.
Potrivit acestui act normativ expertiza tehnicăefectuatăde experţi
sau de specialişti din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor
judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale în vederea
lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei constituie experitiza
tehnicăjudiciară.
Expertiza tehnicăefectuatăla cererea persoanelor fizice sau juridice
cu privire la situaţii care nu au legăturănemijlocităcu activitatea
judiciarăconstituie expertiza tehnicăextrajudiciară.
Aceste genuri de expertize denumite uneori tehnico-ştiinţifice,
mecanice, tehnologice etc., au ca obiect o gamădeosebit de variatăde
probleme tehnice.
Printr-o astfel de expertizătehnicăjudiciarăsau extrajudiciarăse
poate determina calitatea şi procedeele de fabricaţie a celor mai complexe
produse industriale, diferitele proprietăţi ale materialelor din care au fost
4
Vladimir Belis, Curs de Medicin\ Legal\ pentru facult\]ile de [tiin]e juridice, Casa
Editorial\ “Odeon”, Bucure[ti, 1999, p. 160.
1
Publicat\ `n Monitorul Oficial, nr. 310/30.06.1999
2
Publicat\ `n Monitorul Oficial,, partea I, n.26/25.01.2000.
 358

fabricate, starea de funcţiune normalăsau cauzele defecţiunilor unor

maşini şi agregate, vechimea şi valoarea bunurilor etc.
Din gama largăa expertizelor tehnice judiciare şi extrajudiciare în
activitatea practicămai frecvent sunt întâlnite:
- expertiza topograficăşi topometricăprivitoare la situaţia,
amplasamentul, însuşirile şi întinderea terenurilor care se întâlnesc în
acţiunile de revendicare de terenuri, acţiuni posesorii (Legea nr. 18/1991
modificată), acţiuni confensorii de servitute, acţiuni de partaj etc;
- expertiza tehnicăîn construcţii, al cărui obiect poate fi:
a. verificarea lucrărilor de proiectare a construcţiilor, precum şi
operaţiunilor de reconstituire a clădirilor, drumurilor, podurilor şi a
construcţiilor speciale;
b. dacăinstalaţiile şi clădirile ridicate corespund proiectelor pe baza
cărora s-au construit, determinarea calităţii construcţiilor şi a eventualelor
vicii;
d.determinarea cauzelor care au dus la dărâmarea unei construcţii;
- expertiza de evaluare a bunurilor şi de formare a loturilor în
cauzele de partaj;
- expertiza tehnicăa accidentelor de circulaţie în cadrul căreia
trebuie săse stabileascăîmprejurările şi cauzele care au condus la
producerea accidentului rutier, precum şi determinarea avariilor suferite
de autovehiculele implicate în accident1.
§.4. Expertiza contabilăjudiciară2
Ca şi în reglementările anterioare Ordonanţa Guvernului nr.
65/1994 privind organizarea activităţii de expertizăcontabilăşi a
contabililor autorizaţi aprobatăşi modificatăprin Legea nr. 42/1995,
modificatăşi completatăprin Ordonanţa Guvernului nr. 50/1997
completatăprin Ordonanţa Guvernului nr. 89/1998 aprobatăprin Legea nr.
126/10.07.1999 nu se referăla activitatea propriu-zisăde efectuare a
expertizelor contabile, ci, doar, la activitatea de organizare a activităţii
experţilor contabili şi a contabililor autorizaţi.
Aceste categorii de expertize judiciare sunt efectuate în vederea
lămuririi modului cum sunt reflectate în documentele de evidenţătehnico-
operativăşi de contabilitate, situaţia economico-financiarăa unei societăţi,
agent economic etc.
Domeniul expertizei contabile îl reprezintăinvestigaţia şi cercetarea
economico-financiarăa agentului economic, stablindu-se capacitatea
patrimoniului societăţii de a genera profit aşa cum rezultădin documentele
primare şi din evidenţa tehnic-operativăşi contabilăprivind intrarea-ieşirea
valorilor materiale şi băneşti.

1
C. Lupu, ~n leg\tur\ cu expertiza tehnic\ auto, `n J.N. nr. 5/1961, p. 159.
2
M.Boulescu, Marcel Ghi]\, Control financiar [i expertiza contabil\, Editura
“Mondo-ec.”, Craiova, 1992, p. 135.
 359

De asemeni, prin expertiza contabilăse poate stabili corectitudinea

sau incorectitudinea administrării patrimoniului, modul de încheiere a
contractelor şi de execuţie a obligaţiilor asumate.
Pe baza cercetărilor de specialitate expertiza
contabilăoferăinstanţelor judecătoreşti lămuriri şi explicaţii exacte cu
privire la situaţia realăa patrimoniului agentului economic, precum şi o
serie de elemente din care pot fi trase concluzii cu privire la persoanele
chemate sărăspundădin punct de vedere legal, şi cu privire la natura
faptelor generatoare de prejudicii.
În materie contabilăelaborarea unor concluzii trebuie săprezinte un
caracter sigur şi cert. Aceastăsituaţie este întâlnităfrecvent în cazul
efectuării expertizelor contabile1.
Obişnuit, expertiza se dispune în procesele aflate în curs de
judecată, dar ea poate fi încuviinţatăşi în cazul procedurii asigurării
dovezilor valabilăpentru toate tipurile de dovezi.
Conform prevederilor art. 129 alin.2 Cod proc.civ., instanţa de
judecatăva trebui sădispunădin oficiu efectuarea expertizei în cazurile în
care situaţia de fapt este îndoielnicăşi expertiza contabilăapare utilăîn
vederea lămuririi acesteia2.
§.5. Expertiza criminalisticăa scrisului
În materie civilăexpertiza criminalisticăa scrisului este
recomandatăa se dispune în situaţiile în care se impune recurgerea la
verificarea de scripte conform prevederilor art. 177/185 Cod proc.civ., ori
în cazul în care instanţa civilăeste chematăa cerceta falsul reclamat de una
din părţi conform art. 184 Cod proc.civilă.
În cadrul acestui tip de expertiză, expertul criminalist folosind
metodele ştiinţifice ce-i stau la îndemână, scriptele de comparaţie, îşi
exprimăpărarea dacăînscrisul defăimat aparţine sau nu părţii, respectiv
persoanei de la care se pretinde căprovine.
În aceeaşi categorie se poate include şi expertiza documentelor prin
care se urmăreşte identificarea diferitelor tipuri de falsuri, relevarea
textelor şterse, elemente invizibile sau slab vizibile, identificarea
maşinilor de scris, a ştampilelor şi a materialelor de scris.
§.6. Expertiza bunurilor culturale din patrimoniul cultural naţional
Pânăîn anul 1974 când a fost promulgatăLegea nr. 63 privind
ocrotirea patrimoniului cultural naţional bunurile ce alcătuiesc acest
patrimoniu erau protejate prin diferite ordine şi instrucţiuni ale
Ministerului Culturii.
Dupăaprogarea acestui act normativ prin Decretul nr. 90/1990 s-a
înfiinţat şi organizat Comisia muzeelor şi colecţiilor şi Comisia
Naţionalăa Monumentelor şi Situurilor istorice din cadrul Ministerului
Culturii cu corespondentele ei structurale judeţene.
1
A. Deroveanu, Nou reglementare a efectu\rii expertizei contabile, L.P., nr.2/58,
p. 20.
2
Dcizia civ.nr., 3636/1955 - Trib, Cluj, `n L.P., 9/1956, p. 1142.
 360

În prezent activitatea de protejare a bunurilor cuprinse în

patrimoniul cultural naţional este reglementat de Ordonnaţa Guvernului
nr. 68 din 26.08. 1994 aprobatăprin Legea nr. 41/19953, iar la Parlament
se aflăProiectul Legii privind protejarea patrimoniului cultural naţional
mobil.
Potrivit acestor reglementări Patrimoniul cultural este alcătuit din
bunuri cu valoare deosebităsau excepţionalăistoricăşi documentară,
artistică, arheologică, etnografică, etnologică, numismatică, filatelică,
heraldică, bibliofilă, cartografică, epigrafică, religioasă, sportivă,
ştiinţificăşi tehnicăreprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului
natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman,
ale contribuţiei româneşti la civilizaţia universală.
Clasarea - procedura de stabilire a bunurilor culturale care fac parte
din categoriile juridice ale patrimoniului cultural naţional - se face pe
baza unui raport de expertiză, întocmit de specialişti acreditaţi de Comisia
Naţionalăa Muzeelor şi Colecţiilor şi Institutul Naţional al Monumentelor
istorice din cadrul Ministerului Culturii.
În cazul bunurilor culturale mobile aflate în administrarea
instituţiilor publice specializate (muzee, case memoriale, arhive, colecţii,
biblioteci etc.) expertiza se face de către specialiştii acestora iar în lipsă,
de către specialiştii oficiilor judeţene pentru Patrimoniul Cultural
Naţional.
Deţinătorii cu orice titlu ai monumentelor istorice precum şi ai
bunurilor culturale mobile clasate pot fi instituţii publice specializate
(muzeee, case memoriale, arhive, colecţii biblioteci etc.) instituţii publice
nespecializate, instituţii cu caracter militar sau de apărare a ţării, instituţii
de cult, persoane juridice specializate în comerţul cu astfel de bunuri
(anticariate, consignaţii, agenţii de intermediare, case de licitaţii etc.), alte
persoane juridice, persoane fizice.
Toţi aceşti deţinători pot intra într-un raport conflictual cu
prevederile acestor acte normative (pentru nerespectarea regimului
acestor categorii de bunuri ale patrimoniului cultural se pot aplica
sancţiuni contravenţionale, penale, administartive, de răspundere
civilăetc.).
În toate cazurile enumerate mai sus, precum şi altele pentru
evaluarea, aprecierea valorii şi importanţei artistice, istorice, arheologice,
bibliofile etc. instanţa a solicitat experţilor autorizaţi şi specialiştilor
avizaţi săse pronunţe cu privire la apartenenţa sau neapartenenţa bunului
respectiv la patrimoniul cultural naţional.
§.7. Calitatea de expert judiciar
7.1. Noţiunea de expert judiciar
Expertul contabil este persoana care a dobândit aceastăcalitate, în
condiţiile prezentei ordonanţe şi are competenţa profesionalăde a verifica
3
Publicat\ `n Monitorul Oficial, nr. 105, partea I, din 30.05.1995.
 361

şi de a aprecia modul de organizare şi de conducere a activităţii

economico-financiare şi de contabilitate, de a supraveghea gesitunea
societăţilor comerciale şi de a verifica legalitatea bilanţului contabil şi a
contului de profit şi pierderi.
Expertul contabil poate, de asemenea, săorganizeze şi
săconducăcontabilitatea societăţilor comerciale şi săanalizeze prin
procedee specifice contabilităţii, situaţia economică, financiarăşi fiscalăa
acestora1.
Aceasta este printre puţinele definiţii date prin actele normative în
vigoare.
În literatura juridicăs-au formulat mai multe definiţii care în
esenţăau acelaşi conţinut.
Astfel, în “Dicţionarul de drept procesual civil” se aratăcăexpert
este acea persoanăfizicăcare posedăcunoştinţe de specialitate într-un
anumit domeniu la care instanţa apeleazăîn calitate de consultant în
vederea lămuririi anumitor împrejuări ale procesului2.
“Persoana desemnatăpentru efectuarea unei lucrări de specialitate
poartădenumirea de expert. În principiu orice persoanăpoate dobândi
calitatea de expert”3.
“În principiu, ori persoanăcare are cunoştinţe de specialitate în
domeniul cerut de împrejurările de fapt ivite în cauza în care urmeazăa fi
efectuatăexpertiza, poate fi numităca expert pentru lămurirea lor”4.
Rezultăneîndoios din cele trei definiţii căesenţial în definirea
noţiunii de expert judiciar este pregătirea de specialitate a acestuia într-un
domeniu de activitate care este de naturăsăducăla clarificarea elementelor
de fapt supuse judecăţii.
Elementele de bazăreferitoare la noţiunea de expert sunt”
- persoana fizicăcare are o pregătire de specialitate, competenţa de
a efectua expertiza judiciară, înscrierea în listele aflate la instanţele
judecătoreşti; existenţa unei vechimi în specialitatea respectivă.
De menţionat că, aproape în toate domeniile de specialitate în care
se dispun expertizele, se regăsesc aceste elemente de bază5.
Calitatea de bun aparţinând patrimoniului cultural naţional poate fi
atestatăprin expertizăde către specialişti desemnaţi în acest scop. Pentru
situaţii de contraexpertizăsau atunci când nu existăspecialişti la oficii
(este vorba de oficiile judeţene şi al municipiului Bucureşti, pentru

1
Ordonan]a Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activit\]ii de expertiz\
contabil\ [i a contabililor autoriza]i, aprobat\ [i modificat\ prin Legea nr. 42/1995,
modificat\ [i completat\ prin Ordonan]a Guvernului nr. 89/1998 aprobat\ prin
Legea nr. 126/10.07.199.
2
Mircea N. Constantin, Ioan Le[, Mircea {t. Minea, Dumitru Radu, Op.cit., p. 233.
3
Ioan Le[,Principii... Op.cit., p. 166.
4
D. Radu, D.C. Tudorache, Op.cit., p. 98.
5
Gr. Teodoro, T. Pl\e[u, Drept procesual penal. Partea general\, Univ. “Al.I.Cuza”,
Ia[i, 1986, p. 264; Tr. Pop, Op.cit., p. 340.
 362

Patrimoniul Cultural Naţional) desemnarea specialiştilor se face de către

Comisia Muzeelor şi Colecţiilor din Ministerul Culturii1.
Propunerea de clasare a unui bun cultural imobil ca monument
istoric se poate face numai pe baza expertizei efectuate de persoane
atestate ca specialişti sau ca experţi în domeniul protecţiei, conservării şi
punerii în valoare a monumentelor istorice2.
Corpurile de experţi pentru evaluarea stării de siguranţăa barajelor
şi lucrărilor hidrotehnice speciale sunt constituite din specialişti în
domeniu selectaţi prin concurs de o comisie de certificare numităprin
ordinul Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţia Mediului.
Expertul este persoana fizicăcare posedând cunoştinţe de
specialitate într-un anumit domeniu al artei, ştiinţei sau tehnicii poate fi
desemnatăde organul judiciar săclasifice împrejurările de fapt ivite într-o
cazuăjudiciarăaflatăîn cercetarea acestuia, pe baza datelor şi metodelor
specifice specialităţii sale în acest domeniu de activitate.
Calitatea de expert este strâns legatăde noţiunea de competenţă,
ceea ce presupune pe lângăun nivel corespunzător de culturăgeneralăşi o
specializare, o perfecţionare aprofundată, în domeniul de activitate
respectiv.
Accesul la profesia de expert contabil şi contabil autorizat se face
pe bazăde concurs de admitere, prin efectuarea unui stagiu de trei ani şi
prin susţinerea unui examen de aptitudini la terminarea stagiului.
La concursul de admitere se poate prezenta persoana care
îndeplineşte mai multe condiţii, printre care studii economice superioare
în specialitatea contabilitate finanţe, cu diplomărecunoscutăde Ministerul
Educaţiei Naţionale şi practicăîn specialitate de cel puţin 3 ani sau studii
economice superioare şi practicăîn specialitate de cel puţin 5 ani; nu a
suferit nici o condamnare care potrivit legislaţiei în vigoare interzice
dreptul de gestiune şi de administrare a societăţilor comerciale, a
promovat probele privind accesul la profesia de expert contabil3.
Calitatea de expert tehnic judiciar se dobândeşte pe bazăde examen
dacăpersoana candidatului îndeplineşte condiţiile: este cetăţean român şi
cunoaşte limba română, a absolvit studii superioare în specialitate pentru
1
Ordonan]a Guvernului nr. 27 din 26.08. 1992 privind unele m\suri pentru
protec]ia patrimoniului cultural na]ional aprobat\ prin Legea nr. 11 din 7.03. 1994
publicat\ `n Monitorul Oficial al Rom|niei partea I nr. 65/14.03.1994.
2
Ordinul Ministerului Culturii nr. 2013 din 23.02.2000 privind aprobarea criteriilor
generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile `n Lista Monumentelor
Istorice publicat `n Monitorul Oficial al Rom|niei, partea I, nr. 161/18.04.2000.
3
Ordonan]a Guvernului nr. 89 din 25.08.1998 pentru modificarea [i completarea
Ordonan]ei Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activit\]ii de expertiz\
contabil\ [i a contabilit\]ilor autorizate publicat\ `n Monitorul Oficial - partea I, nr.
314/27.08.1998 precum [i Regulamentul privind efectuarea stagiului [i examenul
de aptitudini `n vederea accesului la calitatea de expert contabil [i de contabil
autorizat, aprobat prin Hot\r|rea nr. 0033 din 17.02.2000 a Consiliului Superior al
Corpului Exper]ilor Contabili [i a Contabililor Autoriza]i din Rom|nia, publicat\ `n
Monitorul Oficial, partea I, nr. 112/14.03.2000.
 363

care se prezintăla examenul de expert, dovedite cu diplomă; are un stagiu

de cel puţin 5 ani în specialitatea în care a obţinut diploma; este apt din
punct de vedere medical pentru îndeplinirea activităţii de expert; nu are
antecedente penale şi se bucurăde o bunăreputaţie profesionalăşi socială;
a fost declarat reuşit la examenul organizat în acest scop1.
Dobândeşte calitate de expert criminalist autorizat persoana care
îndeplineşte următoarele condiţii: este cetăţean român şi cunoaşte limba
română, are capacitate de exerciţiu deplină, a absolvit studii superioare
dovedite cu diplomă, a desfăşurat o activitate de cel puţin 4 ani sau are
studii de specialitate dovedite cu diplomăîn domeniul genului de
expertizăcriminalisticăpentru care candidează, este apt din punct de
vedere medical pentru îndeplinirea calităţii de expert, nu a suferit o
condamnare definitivăpentru o infracţiune săvârşităîn împrejurări legate
de exercitarea profesiei, a fost declarat reuşit la examenul organizat în
acest scop2.
Din cele expuse mai sus se pot desprinde unele calităţi pe care
trebuie săle îndeplineascăexpertul în activitatea de expertiză, care sunt de
naturăa asigura o bunărealizare a actului de justiţie în cauzele civile.
Acestea sunt:
a. competenţa profesională- calitatea activităţilor desfăşurate în
cadrul expertizei depind direct de nivelul calificării şi competenţele sale
profesionale. Experţii îşi asumărăspunderea profesionalădacăprin
activitatea lor se dovedesc a fi incompetenţi.
b. conştiinciozitate - competenţa trebuie dublatăde conştiinciozitate
şi îndeplinirea sarcinilor ce-i revin expertului, de atenţie faţăde cazul
analizat, de spirit de observaţie, putere de muncăşi sacrificiu.
Datorităsuperficialităţii în munca unui expert pot apărea erori şi greşeli în
raportul de expertiză, cu consecinţele deosebite în înfăptuirea actului de
justiţie.
c. răspunderea profesionalăşi judiciară- expertul, din momentul în
care şi-a asumat sarcina de a contribui la realizarea justiţiei, prin
activitatea sa, el trebuie sălucreze conştiincios şi în afara oricăror
influenţe. În caz contrar el va răspunde atât profesional cât şi judiciar.
d. prudenţa în concluzii - aceastăcerinţăeste necesarăexpertului ori
de câte ori faptele se opun unor concluzii certe şi pertinente. În cadrul
unei expertize, cea mai micăîndoialătrebuie afirmatăclar exprimatăşi
motivată.
e. buna credinţăa specialistului este un element esenţial în corecta
apreciere de către judecător a constatărilor făcute în raportul de expertiză.
Tocmai de aceea, un reputat autor brazilian avetizeazăasupra necesităţii

1
Ordonan]a Guvernului nr.2/2000, privind organizarea activit\]ii de expertiz\
tehnic\ judiciar\ [i extrajudiciar\.
2
Ordonan]a Guvernului nr. 75/24.08.200 art.4, privind autorizarea expertului
criminalistic, publicat\ `n Monitorul Oficial,partea I, nr. 407/20.08. 2000.
 364

ca judecătorul sămanifeste o atenţie deosebităcu privire la constatările

expertizei şi la credibilitatea experţilor.
Acelaşi autor afirmă, cu suficient temei, cănu se poate acorda
expertizei o valoarea absolută, experienţa demonstreazăcă, adeseori
constatările tehnice deşi sunt fundamentale sunt distorsionate integral “de
către profesionişti corupţi”1.
“În domeniile strict specializate, în care nu existăexperţi autorizaţi
din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita
punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din
domeniul respectiv” (O.U.G. nr. 138/2000).
În practica judiciarăaceastăprevedere se aplicăde mult timp. De
altfel în noile acte normative privind expertiza contabilăşi expertiza
tehnică- judiciarăşi extrajudiciară, acest lucru se prevede în mod expres2.
7.2. Capacitatea de a fi expert
Capacitatea de a fi expert presupune aptitudinea unei persoane de
a-şi putea asuma şi exercita aceastăactivitate procesuală.
Capacitatea profesionalăîn “in abstracto” şi respectiv capacitatea
de a fi expert în general trebuie făcutăfărăreferire la un proces civil corect
şi solicitarea de exprimare a unor concluzii necesare soluţionării sale3.
Capacitatea - “in abstracto” este dublă: generalăşi specială; cea
dintâi constăîn capacitate juridicăneatinsăde incapacitate sau interdicţii,
iar cea de a doua constăîn competenţătehnicăsau ştiinţifică.
De menţionat că, atât în Ordonanţa nr. 65/1994 privind organizarea
expertizei contabile cât şi în Ordonanţa nr. 2/2000 privind organizarea
expertizei tehnice judiciare şi extrajudiciare se prevede în mod expres
căuna din condiţiile pe care trebuie săo îndeplineascăcandidatul pentru
dobândirea calităţii de expert este aceea de a avea capacitate de exerciţiu
deplină4.
Capacitatea - “in concreto” - este capacitatea de a exercita funcţia
de expert într-un caz determinat, prin solicitarea instanţei de judecată.
Codul de procedurăcivilănu precizeazăpersoanele care pot fi numite
experţi, în principiu instanţele judecătoreşti îşi păstreazălibertatea de a
numi expert orice persoanăpe care o considerăcapabilăde a da lămuririle
necesare.

1
Ioan Le[, Op.cit., p. 166 [i p. 247.
2
Ordonan]a Guvernului nr.2/2000 privind organizarea activit\]ii de expertiz\
tehnic\ judiciar\ [i extrajudiciar\ - art. 12; Ordonan]a Guvernului nr. 65/1994
privin organizarea activit\]ii de expertiz\ contabil\ [i a contabililor autoriza]i
aprobat\ [i modificat\ prin Legea nr. 42/1995,modificat\ [i completat\ prin
Ordonan]a Guvernului nr. 89/1998 aprobat\ prin Legea nr. 126/10.07.1999, art.4,
pct. 2.
3
Tr.Pop, Op.cit., p. 356.
4
Aceea[i condi]ie este cerut\ [i prin Ordonan]a Guvernului nr.75/2000 privind
autorizarea exper]ilor criminali[ti - art.4, lit.”b”.
 365

Dacăcapacitatea de a fi expert este regula necesară, trebuie

săobservăm căde la aceastăregulăexistădouăexcepţii: incapacitate şi
incompatibilitate.
Incapacitatea poate fi absolutăşi relativă. Cea dintâi este generalăşi
atrage sancţiunea nulităţii expertizei; ea exclude efectuarea oricărei
expertize, iar a doua este fărăsancţiunea nulităţii şi este raportatăla
expertize determinate (fiind vorba de persoana care nu au titlurile neceare
pentru a exercita anumite profesii sau meserii). Aceasta exclude şi
capacitatea abstractă, cât şi pe cea specialăşi ambele exclud bineînţeles şi
capacitatea concretă1.
Limitând regula arătatămai sus art. 203 Cod proc.civ., stabileşte
anumite categorii de persoane cărora le este oprit săfie experţi, acestea
făcând parte din cazurile de nulitate absolută. Enumerarea cazurilor legate
de oprelişte fiind limitativă, ea nu poate fi extinsăprin analogie la alte
categorii de persoane.
Potrivit textului de mai sus nu pot fi experţi minorii şi interzişii,
precum şi cei condamnaţi pentru săvârşirea anumitor infracţiuni (omor,
mărturie mincinoasă, fals, furt, înşelăciune, dare şi luare de mită, trafic de
influenţă, delapidări, rupere de sigilii, infracţiuni contra siguranţei statului
etc.).
În legislaţia francezăde specialitate citatămai sus printre cazurile în
care un expert urmeazăa fi radiat din listele de experţi de Curtea de
Casaţie sau Curtea de Apel în caz de incapacitate legală.
Dacăîn Ordonanţa Guvernului nr. 89/1998 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei Guvernului nr. 65/1994 se apreciazăcănu poate fi
expert contabil cel care a suferit o condamnare care, potrivit legislaţiei în
vigoare, interzice dreptul de gestiune şi de administrare a societăţilor
comerciale, iar Ordonanţa Guvernului nr. 75 privind autorizarea experţilor
criminalişti precizeazăcănu poate dobândi calitatea de expert criminalist
cel care a suferit o condamnare definitivăpentru o infracţiune săvârşităîn
împrejurări legate de exercitarea profesiei, prevederile Ordonanţei
Guvernului nr.2/2000 privind expertiza tehnicăjudiciarăşi
extrajudiciarăsunt mai categorice interzicând dobândirea calităţii de
expert tehnic judiciar tuturor celor care au antecedente penale indiferent
de natura infracţiunii pentru care persoana a fost condamnată.
Incompatibilitatea se întâlneşte în situaţiile în care o persoană, deşi
are capacitate generalăde a fi expert este împidicat exerciţiul capacităţii
concrete. Nu poate fi numit expert datorităunei calităţi funcţionale sau
datorităpoziţiei sale procesuale.
Astfel, nu pot fi experţi judecătorul, procurorul, apărătorul,
martorul. Dacăpersoana desemnatăca expert are cunoştinţăde unele
împrejurări privitoare la cauza asupra căreia poate fi audiat ca martor, el

1
Tr. Pop.Op.cit..,p. 336.
 366

devine incompatibil cu calitatea de expert urmând a fi folosit ca martori

conf. art. 54 alin.2 Cod proc.penală.
Incompatibilitatea determinatăde poziţia persoanei în proces se
referăla calitatea de pârât (inculpat) reclamant sau orice altăpersoanăcare
prezintăun interes în procesul respectiv.
Expertul prin însăşi misiunea sa de a stabili pe baza datelor şi
metodelor ştiinţifice, tehnice sau ale artei, anumite împrejurări de fapt ale
cauzei, trebuie săfie independent de orice situaţie care l-ar influenţa.
Abţinerea de a fi expert în astfel de situaţii ca cele expuse mai sus,
este calea procesualăstabilităde Codul de procedurăcivilă.
Art. 25 Cod proc.civ. se referăla abţinerea judecătorilor în
legăturăcu motivele de recuzare. Art. 204 Cod proc.civ., prevede
căexperţii se pot recuza pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii, iar art. 27
din acelaşi act normativ indicănouăcazuri de recuzare a judecătorilor, deci
şi ale experţilor.
Obligaţiile experţilor desprinse de prevederile legale cât şi din
practica judiciarăpot fi apreciate ca fiind următoarele:
- păstrarea secretului profesional;
- săefectueze personal expertiza fărăa încredinţa expertiza altor
persoane;
- plata despăgubirilor în caz cărefuzănejustificat efectuarea
expertizei (art. 205 alin.ultim. Cod proc.civ.)
Corelativ cu obligaţiile arătate mai sus experţii beneficiazăşi de
unele drepturi ca:
- posibilitatea de a studia dosarul cauzei;
- libertatea tehnicăsau ştiinţificăcare-i angajeazărăspunderea
morală, profesională, expertului neputându-i-se impune o
anumitămetodologie sau un anumit mod de formulare a concluziilor ori
de argumentare a acestora;
- în cazul în care expertiza este efectuatăde mai mulţi experţi,
aceştia au dreptul săse consulte şi săpunăconcluzii comune dacăsunt de
acord sau săformuleze opinii separate când acestea sunt sivergente;
- dreptul de a fi remuneraţi pentru munca prestatăşi la despăgubirile
pentru diferite cheltuieli ocazionale de efectuarea expertizei;
- sălupte pentru probitate moralăşi judiciarăşi săsesizeze organele
în drept, în caz de influenţarea sa în formularea concluziilor;
- săfie înscris la cerere în Tabloul Corpului Experţilor Contabili şi a
Contabililor Autorizaţi, sau în tabloul nominal cuprinzând experţi tehnici
judiciari recunoscuţi şi în cel cuprinzând experţii criminalişti autorizaţi;
- experţii tehnici judiciari pot efectua expertiza tehnicănumai în
specialitatea în care au fost atestaţi;
 367

- pe perioada cât efectueazăexpertiza tehnicăexperţii tehnici

judiciari îşi păstreazătoate drepturile conferite de calitatea de salariat mai
puţin cele salariale1;
- să-şi execute activitate individual sau în societăţi comerciale
constituite potrivit legii;
- se pot constitui în societăţi profesionale, în condiţiile legii.
7.3. Aprobările necesare experţilor
În reglementarea actualăCodul de procedurăcivilănu precizeazăcare
persoane anume pot fi numite ca experţi (art.201 Cod proc.civ.) acesta
dând posibilitatea instanţei de a numi experţi orice persoanăpe care o
considerăcapabilăde a da lămuririle neceare în cauza civilăşi care are
cunoştinţe de specialitate.
Prin Ordonanţa de Urgenţănr. 138/2000 de modificare şi
completare a Codului de procedurăcivilăîn alineatul nr.3 art. 201 se
introduce noţiunea de “experţi autorizaţi” ceea ce presupune
căaceastăcalitate de expert va trebui autorizatăde o autoritate cu astfel de
atribuţii.
Pânăla adoptarea acestor propuneri se impune ca instanţele
sămanifeste exigenţăfaţăde persoanele care urmeazăa fi numite
săefectueze expertize, care trebuie alese cu grijăşi ţinând cont căpărerea
acestuia poate influenţa soluţia care urmeazăca jduecătorul săo pronunţe
în cauză.
De asemenea, este demn de reţinut căprin acelaşi act normativ
amintit mai sus se modificăart. 202 în sensul că“dacăpărţile nu se
învoiesc asupra numirii experţilor ei se vor numi de către instanţăprin
tragere la sorţi, în şedinţăpublică, de pe lista întocmităde biroul local de
expertiză.
Unele legi de specialitate îngrădesc libertatea de numire a
experţilor cum este cazul prezentat de art. 30 din Decretul nr. 32/1954
care prevede că, pentru rezolvarea cererii de punere sub interdicţie este
necesarăluarea părerii unei comisii formatădin medici specialişti psihiatri.
Atunci când o lege specialăindică, ca numai anumite persoane săfie
numite experţi instanţa este obligatăsăse conformeze acestor dispoziţii
imperative.
În anumite materii, organul judiciar încredinţeazăefectuarea
expertizelor numai persoanelor recomandate de instituţia competentăsau
unor instituţii specializate care au aceastăcompetenţăpotrivit dispoziţiilor
legale sau laboratoarelor de criminalistică.

1
Guvernului nr. 65/1994 privin organizarea activit\]ii de expertiz\ contabil\ [i a
contabililor autoriza]i aprobat\ [i modificat\ prin Legea nr. 42/1995,modificat\ [i
completat\ prin Ordonan]a Guvernului nr. 89/1998 aprobat\ prin Legea nr.
126/10.07.1999, art.21, alin1; Ordonan]a Guvernului nr. 2/2000 privind
porganizarea activit\]ii de expertiz\ tehnic\ judiciar\ [i extrajudiciar\ - art. 11,
alin.1, 14 alin.1, 16, alin.2.
 368

În prezent se constatăo tendinţăde oficializare a expertizei în sensul

căea este solicitatăde părţi sau dispusăde instanţăaproape în toate cazurile
civile unde apar situaţii de fapt contradictorii şi pentru a căror dezlegare
este necesarăopinia unui specialist.
Aceastătendinţăa dus la apariţia mai multor instituţii sau asociaţii
profesionale în efectuarea diferitelor genuri de expertiză.
Instanţele judecătoreşti vor trebui săţinăseama de dispoziţiile
legilor speciale sau alte acte normative cu un astfel de caracter care
stabilesc persoanele ce pot fi numite ca experţi autorizaţi în diferite
domenii.
Instanţa de judecatăeste obligatăca în aceste situaţii săîncredinţeze
efectuarea expertizelor unor instituţii specializate cum ar fi:
- expertiza tehnicăa metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase care
se efectueazănumai de unităţile Băncii Naţionale conform prevederilor
din Instrucţiunile pentru aplicarea Decretului nr. 210/1960 art. 72 şi a
Decretului nr. 244/1978.
- expertizele medico-legale a filiaţiei, antropologice, toxicologice
care sunt afectate în laboratoarele Institului de medicinălegală“Dr. Mina
Minovici” - Bucureşti şi centrele medicale universitare din ţară;
- expertizele grafice, balistice, traseologice care se efectueazăîn
laboratoarele de criminalisticăde pe lângăMinisterul de Justiţie.
Numirea acestora ca experţi contabili o face instanţa consultând
acest tablou.
De asemeni persoanele care au titlu de academician profesor
universitar sau conferenţiar universitar, doctor docent sau doctor în ştiinţe
tehnice pot dobândi şi calitatea de expert tehnic judiciar cu scutire de
examen în ceea ce priveşte pregătirea de specialitate.
În lipsa experţilor tehnici judiciari din specialitatea cerută,
expertizele tehnice judiciare pot fi efectuate şi de alţi specialişti care nu
au calitatea de expert dar care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 10
alin.1 lit. a-f din Ordonanţa Guvernului nr.2/2000, privind organizarea
activităţii de expertizătehnicăjudiciarăşi extrajudiciară1.
Persoanele de mai sus (alţi specialişti) sunt selecţionate de Biroul
Central pentru Expertize Tehnice Judiciare din cadrul Ministerului
Justiţiei la propunerea instanţelor judecătoreşti iar dupătestare vor fi ţinute
într-o evidenţănominalăspecială.
În scopul coordonării şi îndrumării din punct de vedere
administrativ şi metodologic precum şi al controlului activităţii de
expertizătehnico-judiciară, în cadrul Ministerului Justiţiei
funcţioneazăBiroul central pentru expertize judiciare, compartimentul
experţilor criminalişti autorizaţi, iar în cadrul tribunalelor

1
Publicat\ `n Monitorul Oficial p.l. nr. 26/25.08.2000.
 369

funcţioneazăbirouri locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile

şi a experţilor criminalişti autorizaţi2.
De remarcat faptul că, atât experţii contabili, cât şi experţii tehnici
judiciari sau experţii criminalişti autorizaţi pot exercita aceastăprofesie
atât individual cât şi constituiţi în societăţi comerciale care au ca obiect
de activitate efectuarea de expertize tehnice sau expertize contabile ori
criminalistice.
Potrivit art. 201 Cod proc.civ. instanţa poate alege şi numi din
aceste evidenţe existente la tribunale unul sau trei experţi pentru a se
putea asigura întotdeauna o majoritate atunci când nu sunt toţi trei de
acord asupra concluziilor.

2
O.G. nr. 75/2000, art. 12 publicat\ `n Monitorul Oficial p.l. nr. 407/29.08.2000.
 370

Capitolul III
EFECTUAREA EXPERTIZEI JUDICIARE
§.1. Ordonarea expertizei în cazurile civile
1.1. Cazurile în care efectuarea expertizei se poate dispoune în
timpul dezbaterilor judiciare
Potrivit articolul 201 Cod proc. civ. “Când pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt, instanţa considerănecesar săcunoascăpărerea unor
specialişti va numi, la cererea părţilor ori din oficiu unul sau trei experţi,
stabilind prin încheierea punctelor asupora cărora ei urmeazăsăse
pronunţe şi termenul în care trebuie săse efectueze expertiza”.
Din analiza conţinutului acestor prevederi rezultăcăadmisibilitatea
expertizei ca mijloc de probăîn procesul civil este condiţionatăde
îndeplinirea cumulativăa douăcondiţii:
- necesitatea de a se recurge la cunoştinţele unui specialist pentru
dovedirea unor împrejurări de fapt;
- concludenţa în raport cu cauza dedusăjudecăţii adică,
săpoatăelucida anumite fapte sau împrejurări de naturăsăconducăla o
soluţie temeinicăşi legală.
Expertiza este dispusăde instanţăla cererea uneia dintre părţi, a
ambelor părţi sau din oficiu.
Dispunerea efectuării unei expertize este lăsatăla aprecierea
instanţei care va ordona administrarea acestui mijloc de
probădacă“considerănecesar săcunoascăpărerea unor specialişti”.
Rezultădeci, căîn principiu, judecătorii sunt liberi săsolicite sau nu
efectuarea unei expertize1.
Expertiza se dispune de obicei în cursul procesului, dar ea poate fi
încuviinţatăşi în cazul procedurii asigurării dovezilor conform art. 235 şi
urm. Cod proc.civ., comunăpentru toate mijloacele de probă, deşi nu
existănici un proces în derulare2.
În cadrul procesului civil expertiza poate fi dispusăodatăcu celelalte
mijloace de probă, la primul termen de judecatăsau în condiţiile art. 138,
faptele petrecute în afara activităţii judiciare, în sensul că, înainte de
începerea ei a văzut sau a auzit lucruri ce intereseazădirect sau indirect
cauza respectivă.
Deci informaţiile deţinute de martor sunt independente de
activitatea judiciară. Practica instanţei supreme este constatatăîn acest
sens. Astfel s-a decis căpentru a stabili dacăsemnătura de pe testament
olograf este a testatorului, instanţa nu trebuie săse mulţumeascăcu
depoziţiile de martor ci este obligatăsăfacăo verificare de scripte conform
art. 179 Cod proc.civ.3.

1
Gra]ian Porumb, Op.cit., p. 430.
2
Aurelian Iona[cu, Op.cit., p. 240.
3
Decizia nr. 264 a T.S. Coleg. civ.`n C.D. 1955, p. 204-205.
 371

O altăpărare este aceea căexpertul este deci o persoanăcomplet

străinăraporturilor juridice dintre părţile litigante şi prin urmare
neinteresat în cauza supusăjudecăţii1.
Drept urmare, în activitatea sa, un expert nu trebuie sădescrie
faptele aşa cum s-au petrecut în realitatea lor, ci săle explice provenienţa,
să-şi spunăpărarea sa de specialist cu privire la efectul lor. Martorul,
dimpotrivă, nu trebuie săopinieze asupra evenimentului cercetat, ci
sărelateze faptele aşa cum le-a perceput. Dacăexpertul, din întâmplare, a
cunoscut împrejurările de fapt pe care trebuie săle expertizeze, el va
deveni - dupăcum am mai arătat - martor al cauzei, privind
aceastăultimăcalitate2.
Martorul trebuie săaibăîn vedere, în relatările pe care le face în faţa
organului judiciar, numai percepţiile dobândite prin propriile sale simţuri
îmbogăţind cunoaşterea stării de fapt a cauzei în care se depune mărturia.
Dimpotrivă, expertul este obligat săporneascăîn activitatea sa de la
împrejurările de fapt stabilite în cauză, pe care le va cerceta în lumina
principiilor şi metodelor aplicabile în specialitatea sa şi va formula
răspunsuri argumentate ştiinţific la chestiunile care constiutie obiectul
expertizei.
Din aceastăcaracteristicăspecialădecurg o serie de drepturi ale
experţilor pe care martorii nu le au: dreptul de a cerceta dosarul cauzei, de
a asista la dezbateri, de a cere lămuriri organului judiciar şi chiar părţilor,
dreptul de a se consulta între ei şi a redacta un raport comun atunci când
sunt mai mulţi experţi numiţi în cauză.
Este de reţinut că, dimpotrivă, martorul nu poate participa la
dezbateri; el este îndepărtat din sala de şedinţe pânăcând îi va veni rândul
săfie ascultat. Adăugăm şi precizarea că, deosebirea dintre expert şi
martor are un caracter funcţional şi nu structural.
Martorul are o poziţie procesualăpasivăfiind examinat asupra unor
fapte pe care întâmplător le-a cunoscut; expertul are, dimpotrivă, o funcţie
activăfiind cel care examinează- din însărcinarea organului judiciar şi în
lumina cunoştinţelor sale - acele fapte ale cauzei care reclamălămuriri
speciale3.
1.2. Cazurile în care expertiza este impusăexpres prin lege
Expertiza judiciarăeste admisăca mijloc de probăindiferent
dacăaceasta este cerutăde una sau alta din părţile aflate în proces, numai
dacăinstanţa de judecatăo socoteşte necesarăpentru lămurirea
împrejurărilor de fapt (art.201 Cod proc.civ.).
Aceastăposibilitate a instanţei de judecatănu are caracter absolut, ea
nu are aplicabilitate în cazurile în care legiuitorul în mod anticipat a
prevăzut obligativitatea efectuării unor cercetări de către specialişti în
anumite domenii.
1
Gr. Porumb, Op.cit., p. 438.
2
E. Mihuleac, Op.cit., p. 149.
3
E. Mihuleac, Op.cit., p. 150.
 372

Apreciem călegiuitorul a instituit aceastăobligativitate a expertizei

în cazurile date pentru aflarea adevărului unde se impune cu necesitate
efectuarea unor adevărate cercetări şi studii ştiinţifice ceea ce un
judecător cât de bine instruit ar fi, nu ar putea ajunge la o concluzie
pertinentăcum ar fi aceea a unui specialit de înaltăclasă.
Expertiza este declaratăde lege ca fiind obligatorie sub sancţiunea
anulării hotărârii în următoarele situaţii:
a. expertiza psihiatricăîn materia punerii sub interdicţie (conform
art.30 din Decretul nr. 32/1954);
b. expertiza medico-legalăpentru stabilirea vârstei în cazul
înregistrării tardive a naşterii (Legea nr. 116/1996, art. 21, pct.1-2);
c. expertiza preţuitoare a bunului dat în gaj în situaţia în care, în caz
de neplată, creditorul gajist doreşte sădispunăde bunul respectiv (art. 1689
Cod civil);
d. expertiza de evaluare “prin unul sau trei experţi”, în cazul
evaluării bunului unui minor (art. 650 alin.3 Cod proc.civ.);
e. expertiza pentru stabilirea aportului în natură, dacăse înfiinţeazăo
societate cu răspundere limitatăde către un singur asociat (Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale);
f. expertiza privind evaluarea aportului în naturăa avantajelor
rezervate fondatorilor, operaţiilor încheiate de fondator în contul societăţii
pe acţiuni sau a societăţii în comandităpe acţiuni, în cazul în care nu poate
fi întrunităîn adunarea constitutivămajoritatea cerută(art. 18 din Legea nr.
31/1990);
g. expertiza pentru stabilirea valorilor în cazurile de expropriere
pentru cauzăde utilitate publică(art. 26 din Legea nr.33/1994);
h. expertiza preţuitoare a lucrurulor ce urmeazăa fi vândute pentru
lichidarea activului falimentului (Legea nr. 64/1995).
Aceste cazuri au fost tratate pe larg într-un capitol anterior astfel
cănu vom mai relua prezentarea lor şi în acest paragraf.
§.2. Numirea experţilor
2.1. Încheierea de admitere sau de dispunere din oficiu a expertizei
Din conţinutul art. 201 Cod proc.civ. se deprinde concluzia
cădispunerea efectuării unei expertize este lăsatăla aprecierea instanţei de
judecatăcând “socoteşte de cuviinţă”. Aceasta poate săadmităcererea de
administrare a acestui mijloc de probăsau dimpotrivăpoate sărespingă,
solicitarea făcutăde partea interesată.
Deci, expertiza ca mijloc de probăîn procesul civil poate fi
ordonatăde instanţăla cererea uneia din părţi, la cererea ambelor părţi sau
din oficiu.
Admiterea expertizei în principiu este facultativă. Instanţa va
admite sau ordona expertiza numai dacăsituaţia o cere. Dacăinstanţa
apreciazăcăpoate lămuri ea însăşi împrejurările cauzei, recurgerea la
 373

cunoştinţele unui expert nu mai este necesarăcu toate căpărţile cer a se

admite şi respectiv administra şi acest mijloc de probă1.
Efectuarea expertizei este lăsatăla aprecierea instanţei, în sensul că,
aceasta are posibilitatea de a dispune asupra necesităţii lămuririi unor
împrejurări de fapt2.
Actul procedural prin care se concretizeazăhotărârea instanţei de
judecatăcu privire la încuviinţarea expertizei este încheierea de şedinţă.
Aceastăîncheiere trebuie săfie motivatăatât în caz de admitere cât şi în
caz de respingere a solicitării părţii interesate.
Încheierea de şedinţăpoate fi atacatăcu apel, dar numai odatăcu
hotărârea instanţei de fond.
În încheierea de numire a expertului se va arăta obiectul expertizei,
întrebările la care expertul sau experţii vor trebui sărăspundă3. De
asemeni, prin aceeaşi încheiere se va stabili şi onorariul pe care aceasta
trebuie să-l primeascăîn funcţie de natura şi dificultatea problemelor ce
formeazăobiectul expertizei. Dacăpartea care a cerut expertiza nu depune
onorariul fixat de instanţăaceasta este decăzutădin probă. Dacăexpertiza
este necesarăcauzei ea se poate administra din oficiu4.
Instanţele judecătoreşti care dispun efectuarea expertizei sunt
obligate săprecizeze prin încheierea de şedinţădacăcercetarea este de
esenţa unei singure specialităţi sau dacăreclamăintervenţia unor experţi
din diferite domenii. În acest din urmăcaz, se va stabili dacăexperţii
chemaţi săse pronunţe asupra problemelor în legăturăcu specialitatea lor,
vor lua separat sau dimpotrivăvor depune concluzii în comun, ajungându-
se la o lucrare de sinteză5.
Prin aceeaşi încheiere prin care instanţa dispune efectuarea
expertizei se va stabili şi termenul pânăla care trebuie depus raportul de
expertiză.
Potrivit art. 209 Cod proc.civ. “Expertul este dator să-şi
depunălucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul sorocit pentru
judecată.
Referitor la acest aspect în practica judiciarăs-a decis că“expertiza
nedepusăîn termenul prevăzut de art. 209 alin.1 Cod proc.civ. dacăprin
aceasta s-a cauzat părţii o vătămare ce nu poate fi în alt mod înlăturatăva
fi declaratănulăpotrivit art. 105 alin.2 Cod proc.civ”.
În Ordonanţa de Urgenţănr. 138/2000 privind, modificarea Codului
de procedurăcivilăla art. 24113 alin.3 se prevede obligaţia expertului de a
preda, sub semnăturăde primire, expertiza cu cel puţin 30 de zile înainte

1
Radu Dumitru, Dan C. Tudorache, Op.cit., p. 98.
2
Ioan Le[,Op.cit., p. 167.
3
V. Negru, D. Radu, Op.cit., p. 169.
4
Tribunalul Regional Suceava, Decizia civ.nr. 357/1959 `n “Legalitatea Popular\”
nr.6/1961, p. 112, cu o not\ explicativ\ [i dou\ note critice semnate de A. Tvers,
C. Petrusinschi [i S. Petrescu.
5
E. Mihuleac, Expertiza judiciar\, Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, 1971,p. 217.
 374

de termenul fixat de instanţăpotrivit art. 2414 (termenul prevăzut de art.

2414 este de 6 luni).
2.2. Alegerea şi numirea experţilor
Instanţa de judecatăeste aceea care prin încheierea de
şedinţănumeşte şi experţii care vor efectua expertiza.
Garantarea stabilirii adevărului şi apărarea intereselor părţilor
pentru prevenirea efectuării unor expertize neobiective şi eronate impun o
atenţie deosebităîn alegerea şi numirea experţilor.
În prezent procedura de efectuare a expertizei tehnice este
reglemenatatăprin Ordonanţa Guvernului nr.2/2000 privind organizarea
activităţii de expertizătehnicăjudiciarăşi extrajudiciară.
În art. 42 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2000 se aratăcă“Pe data
intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogăDecretul nr. 79/1971
privind expertiza contabilăşi expertiza tehnică”.
Din interpretarea actelor normative enumerate mai sus se desprinde
concluzia că, pentru expertizele mai frecvent întâlnite sunt întocmite liste
cu experţi (tablouri) care se ţin la Tribunale şi la cel al municipiului
Bucureşti (art. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 şi art.4 din
Ordonanţa Guvernului nr.2/2000), iar în cazul în care este necesarăo
expertizămai deosebitărecomandarea specialistului este făcutăde către
Biroul Central de expertize prin completarea listei cu experţi sau
suplimemntarea acesteia în funcţie de situaţie.
Din cele expuse mai sus se deduce cănumirea expertului este un
atribut al instanţei de judecată, dar ea se face pe baza consultării unui
organ competent sărecomande experţii în funcţie de natura şi obiectul
activităţii ştiinţifice ce urmeazăa fi efectuată1.
În prezent asistăm la o tendinţăde oficializare a expertizei, ca
urmare a progresului tehnic pe care-l parcurge ştiinţa şi care pune la
dispoziţia organelor judiciare mijloace tehnice noi pentru aflarea
adevărului.
Aceastătendinţăde oficializare a expertizei se regăseşte, pe de o
parte, în tot mai multe cazuri în care expertiza devine obligatorie, iar pe
de altăparte numirea expertului se face numai din rândul persoanelor
abilitate săefectueze asemenea lucrări sau mai mult, prin lege se
creeazăservicii sau instituţii de stat în competenţa cărora este datăexlusiv,
efectuarea unor expertize.
În vederea susţinerii celor de mai sus precizăm căîn prezent pentru
efectuarea expertizei medico-legale a celor criminalistice, a celei privind
metalele preţioase, a celei privind bunurile ce fac parte din Patrimoniul
Cultural Naţional cât şi pentru cele sanitar-veterinare instanţa de
judecatănu numeşte un expert ci se adreseazădupăcaz: instituţiilor sau
serviciilor medico-legale organizate prin Ordonanţa Guvernului
nr.1/20.01.2000, laboratoarelor de expertize criminalistice, organizate,
1
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., vol.II, p. 209.
 375

îndrumate şi supravegheate de Ministerul Justiţiei în baza prevederilor

Hotărârii Guvernului nr. 368/1998, Băncii Naţionale a României potrivit
Instrucţiunilor emise în baza Decretului nr.244/1968, serviciilor sanitar
veterinare în baza prevederilor Legii nr. 60/1974, oficiilor judeţene pentru
Patrimoniul cultural naţional sau Comisiilor Naţionale a Muzeelor şi
Colecţiilor, conform Legii nr.4/1995.
În cazurile prezentate mai sus conducerea unităţii respective va
delega pe unul din specialiştii acesteia săefectueze expertiza.
Specialistul care este desemnat săefectueze lucrarea este expertul şi
el este acela care îşi asumătoate obligaţiile şi răspunderea ce revin
expertului.
În sistemul procesual civil actual este prevăzut expres numărul
experţilor - art. 201 Cod proc.civ., instanţa “va numi unul sau trei
experţi”.
Aceastădispoziţie trebuie înţeleasăîn sensul căfolosirea numărului
de experţi a fost lăsatăla aprecierea instanţei în funcţie de gradul de
complexitate pe care îl poate ridica fiecare expertiză.
O menţiune aparte trebuie făcutăîn legăturăcu prevederile Legii
nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauzăde utilitate publicăunde
expertiza bunului imobil ce urmeazăa fi supus exproprierii va fi
efectuatăde un număr de trei experţi, unul numit de instanţă, unul numit
de exproprietator şi unul numit de expropiat. Aceasta duce la concluzia
căexpertiza respectivănu va putea fi valabil făcutăîn altăcomponenţădecât
cea prevăzutăde lege, în caz contrar fiind lovităde nulitate absolutăpentru
încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii.
2.3. Cazuri de recuzare a expertului
Calitatea de probăde specialitate a expertizei în sensul căeste
efectuatăde un specialist are mare importanţăîn rezolvarea unei cauze
civile, iar sarcina expertului este o activitate de mare răspundere. Din
aceste motive, desemnarea expertului se face în raport cu priceperea sa,
poziţia sa faţăde părţile în proces etc.
În anumite cazuri, expres prevăzute de lege, părţile din proces pot
cere recuzarea expertului.
Recuzarea expertului este admisăde Codul de procedurăcivilă,
aceasta fiind o garanţie a imparţialităţii expertului. Acest drept al
recuzării este justificat şi atunci când experţii sunt numiţi de instanţă, prin
aceasta dându-se posibilitatea părţilor de a înlătura experţii suspecţi de
părtinire cu una din părţi.
Experţii, potrivit art. 204 alin.1 Cod proc.civ., se pot recuza pentru
aceleaşi motive ca şi judecătorii. Aceastănormăface trimitere la
prevederile art.24-36 Cod proc.civ. din titlul V care
reglementeazăinstituţiile “Incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării
judecătorilor”.
 376

În afara reglementării acestor instituţii în dreptul comun referiri la

abţinere şi recuzare întâlnim şi în unele legi speciale.
Potrivit acestor reglementări, expertul care cunoaşte căse aflăîntr-
un caz de incompatibilitate sau recuzare este obligat săse abţinăde a
efectua o expertizăşi aduce la cunoştinţa instanţei de judecatăacest
impediment.
Motivele de recuzare sunt prevăzute limitativ de art. 27 Cod
proc.civ. şi se aplicăprin asemănare cu judecătorul, procurorul, magistraţii
asistenţi şi grefierii (art. 27-36 şi 204 Cod proc.civ.).
Aceste motive sunt:
- când expertul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun
interes în judecarea pricinii sau când este soţ sau afin, pânăla al patrulea
grad inclusiv, cu vreuna din părţi;
- când expertul este soţ, rudăsau afin în linie directăori colaterală,
pânăla al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau
dacăeste căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;
- dacăel, soţul sau rudele lor pânăla al patrulea grad inclusiv au o
pricinăasemănătoare cu aceea care se judecăla instanţa unde una din părţi
este judecată;
- dacăîntre aceleaşi persoane şi una din părţi a fost judecatăîn timp
de 5 ani înaintea recuzării;
- dacăeste tutor, curator al uneia din părţi;
- dacăşi-a spus părerea cu privire la pricina care se judecă;
- dacăa primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori
astfel de îndatoriri;
- dacăeste vrăşmăşire între el, soţul sau una din rudele sale pânăla
al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora pânăla
gradul al treilea inclusiv.
În cazul în care expertul a fost numit de către instanţă, părţile pot
invoca motivele de recuzare ivite, atât înainte, cât şi dupănumirea lui.
Dacăpersoana expertului a fost aleasăde părţi, expertul va putea fi recuzat
numai pentru motivele ivite sau de care partea a luat
cunoştinţădupănumirea sa, deoarece cele anterioare se presupune căau
fost cunoscute de părţi şi au renunţat la ele.
În baza principiului disponibilităţii, părţile pot renunţa la dreptul lor
de a recuza expertul.
Aceastărenunţare la dreptul de recuzare părţile o pot face expres
sau tacit, în acest din urmăcaz, dorinţa de renunţare trebuie sărezulte din
împrejurări de fapt indubitabile care sănu poatăfi interpretate decât în
sensul că, partea a cunoscut motivele de recuzare, dar nu a considerat
necesar săuzeze de ele.
Recuzarea priveşte numai persoanele fizice.
Nu se poate face recuzarea în bloc a unui grup de experţi întrucât
art. 29 Cod proc.civ. prevede în mod expres că, propunerea de recuzare se
 377

va face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte şi înainte de

începerea oricărei dezbateri. Deci, şi pentru experţi, cererea de recuzare
va fi individuală.
Art. 204 alin.2 aratăcă“Recuzarea trebuie săfie cerutăîn termen de
5 zile de la numirea expertului, dacămotivul ei existăla aceastădată, în
celelalte cazuri termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de
recuzare”. De precizat cătermenul de 5 zile este un termen de decădere.
“Aceastăraţiune este dictatăde buna administrare a justiţiei pentru că, în
cazul în care cererea de recuzare s-ar putea face oricând, procesele s-ar
prelungi la nesfârşit”.
Recuzările se judecăîn şedinţa publicăcu citarea părţilor şi a
expertului1.
Hotărârea datăde instanţa de judecatăcu privire la recuzare se
consemneazăîntr-o încheiere.
Încheierea de admitere a recuzării nu este supusănici unei căi de
atac (art. 39 alin.1 Cod proc.civ.).
În cazul în care cererea de recuzare a fost respinsă, aceasta poate fi
atacatănumai odatăcu fondul (art. 39 alin.2 Cod proc.civ.).
Dacăcererea de recuzare a fost admisă, expertul va fi înlocuit.
În doctrinăs-a statuat căun expert poate fi recuzat dacăa depus
anterior un raport de expertizăîntr-o cauzăasemănătoare, între aceleaşi
părţi şi în care a făcut aprecieri care au depăşit sarcina încredinţată.
De asemeni, s-a mai precizat că, dacăun expert poate fi recuzat în 5
zile de la numirea sa, cu atât mai mult nu se poate cere de vreuna din
părţi, înlăturarea expertizei dupăefectuarea ei, pentru motive de naturăa fi
atras recuzarea expertului, astfel că, expertiza efectuatăchiar în aceste
condiţii nu mai poate fi înlăturată2
§.3. Efectuarea expertizei
3.1. Modurile în care poate fi efectuatăexpertiza
Dupăce instanţa a dispus efectuarea expertizei şi a numit expertul,
va fixa un termen la care va fi citat expertul. Citarea şi prezentarea în
instanţăa experţilor sunt reglementate de art. 205 Cod proc.civ.
În pricinile urgente, instanţa poate dispune aducerea expertului cu
mandat de aducere chiar la primul termen de judecată.
La termenul fixat pentru înfăţişarea sa, instanţa de judecatătrebuie
să-i aducăla cunoştinţăexpertului obiectul expertizei, să-i punăla
dispoziţie materialele de care dispune (acte, obiecte, planuri, schiţe etc.)
şi, totodată, să-i punăîn vedere data pânăla care urmeazăsătermine
lucrarea3.

1
E.Mihuleac, Op.cit., p. 181.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Op.cit., p. 209.
3
V. Negru, D. Radu, Op.cit., p. 170; D. Radu, D. Tudorache, Op.cit., p. 102.
 378

În încheierea de numire a expertului se va arăta obiectul expertizei,

întrebările la care expertul trebuie sărăspundă, data de depunere a
raportului şi remuneraţia stabilită4.
Expertul are dreptul săia la cunoştinţăde conţinutul dosarului în
vederea efectării expertizei cu încuviinţarea instanţei de judecată. Atunci
când socotesc necesar experţii pot solicita instanţei lămuriri suplimentare
cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei.
Se impune a se preciza căla prezentarea expertului în faţa instanţei,
aceata trebuie sădeclare, dacăacceptăefectuarea expertizei sau dacăo
refuză. În cel din urmăcaz se pot întâlni douăsituaţii:
- refuzul este întemeiat şi pe deplin justificat şi atunci expertul va fi
scutit de aceastăîndatorire;
- refuzul este neîntemeiat, caz în care printr-o încheiere executorie
expertul va fi sancţionat ca şi în cazul neprezentării la citare2.
Dacăşi dupăce a fost sancţionat cu amendăexpertul persistăîn
refuzul său, aceastăatitudine va putea fi interpretatăca un abuz în serviciu
contra intereselor persoanei şi vor fi sesizate organele de urmărire penală,
iar expertul va fi înlocuit.
O reglementare oarecum asemănătoare a problemelor prezentate
mai sus o întâlnim şi în articolele 266, 267 şi 268 din Noul Cod de
procedurăcivil francez, unde se precizeazăcă, prin decizia pe care o
dăjudecătorul la dispunerea expertizei, acesta va fixa şi un termen la care
expertul şi părţile se vor prezenta în instanţă, “ pentru a fi
precizatămisiunea şi, dacăe cazul, calendarul operaţinilor”.
Din momentul pronunţării deciziei de numire a expertului,
secretarul jurisdicţiei îi notificăexpertului acest fapt, printr-o copie de pe
decizie, însoţităde adresă. Expertul îi comunicăneîntârziat judecătorului
acordul său dupăcare trebuie săînceapăde îndatăoperaţiunile de expertiză.
Din momentul acceptării, expertul poate, contra unei semnături sau
a unei recipise, săscoatăsau săceară, prin secretarul jurisdicţiei (grefier)
dosarele sau documentele părţilor.
În ceea ce priveşte metodologia de lucru, expertul trebuie
săcunoascăde la început care este scopul expertizei şi care sunt mijloacele
ştiinţifice pe care le va utiliza în stabilirea adevărului în problema
cercetată. Expertul trebuie sărecurgăla criterii riguros ştiinţifice adecvate
cazului respectiv pentru a putea garanta valabilitatea concluziilor sale.
Aceste criterii ar putea fi:
a. criteriul raţionalităţii - care obligăa corela şi înlocui afirmaţia cu
demonstraţia ştiinţificăa adevărului;
Prin raţionamente deductive se vor trage concluzii adecvate fiecărui
caz. Se va face o analizăselectivăa datelor, fărăa se îndepărta de realitatea
faptelor şi a se lăsa antrenate pe o cale lăturalnică. Dacăintuiţia, spiritul
4
Ion Le[, Principii...Op.cit., p. 168.
2
E. Mihuleac, Op.cit., p. 300/
 379

de observaţie, imaginaţia sunt necesare iniţial, ulterior ele vor ceda

planului raţional de muncăşi analizei critice a rezultatelor;
b. preluarea criticăa datelor din istoricul faptelor şi reţinerea unor
concluzii motivate;
c. criteriul de certitudine, deşi apare ca un ţel al expertizei, va
trebui săcorespundăşi săse bazeze pe fapte întru-totul valabile. Acest
criteriu include căile prin care se ajunge la adevăr;
d. criteriul de verosimilitate şi posibilitate permite a deosebi faptele
reale de cele imaginare prin verificarea lor. Aceastădelimitare se face
întotdeauna în raport cu circumstanţele faptelor;
e. criteriul de probabilitate care tinde a face din concluziile reţinute
o condiţie a raţiunii şi o primăfazăîn elaborarea unei ipoteze;
f. criteriu de relativitate, deşi aparent nu ar fi compatibil cu
concludenţa probelor, el poate exprima doar raportul dintre progresul
ştiinţelor în diferite ramuri şi cel al relaţiilor social juridice legislative;
g. în ceea ce priveşte criteriul autorităţii ştiinţifice a expertului
trebuie permanent supus informării teoretice şi verificării practice pentru
a fi autentic. El apare drept un criteriu moral ce determinăla o
continuăperfecţionare ştiinţificăşi autorizare din partea unităţii
competente. La aceasta se adaugăşi criteriul experimental, ca mod de
evaluare ştiinţificăce decurge dintr-un experiment, trebuie acceptat cu
prudenţăşi numai într-un context moral, licit1.
Expertul trebuie săpăstreze secretul lucrărilor şi constatărilor pe
care le face, pentru oricine cu excepţia instanţei de judecatăcare a solicitat
expertiza. În acelaşi context trebuie menţionat căeste interzisăefectuarea
de lucrări ştiinţifice pe baza expertizelor solicitate mai înainte de
soluţionarea definitivăa cauzei.
3.2.Efectuarea expertizei în instanţă
Aceastăactivitate are loc în cadrul instanţei când este
necesarăcercetarea dosarului cauzei.
“Dacăîmprejurarea de fapt care formeazăobiectul cercetării poate
fi lămuritădirect în instanţăse va proceda la audierea expertului într-o
şedinţăde judecată. Opinia expertului va fi consemnatăîntr-un proces
verbal”2.
“Dacăproblema asupra căreia urmeazăsăse pronunţe expertul
poate fi lămurităprin simpla părere a expertului, el va fi ascultat în
şedinţă, părarea lui fiind trecutăîntr-un proces verbal întocmit potrivit
art. 198 Cod proc.civ.”3.
Expertiza se poate face în instanţăîn cazurile în care “împrejurarea
asupra căreia expertul trebuie săse pronunţe este simplăşi acesta îşi
poate da, de îndatăpărerea, în acest caz - expertul va fi ascultat în
1
Gh. Scripcaru, Aportul [i limitele medicinei legale `n justi]ie, U.M.F., Ia[i, 1975,
uz interne, p. 269-272.
2
Ioan Le[, Op.cit., p. 169.
3
V. M. Ciobanu, Op.cit., p. 210.
 380

şedinţă, întocmai ca şi martorul, declaraţiile sale consumnându-se într-

un proces verbal”1.
În conformitate cu prevederile art. 207 Cod proc.civ., în cazurile
arătate mai sus declaraţiile experţilor vor fi consemnate într-un proces
verbal. Acesta se va scrie de grefier, dupădictarea preşedintelui sau a
judecătorului delegat şi va fi semnat pe fiecare paginăşi la sfârşit de
judecător, grefier şi expert dupăce acesta din urmăa luat cunoştinţăprin
citire. Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul procesului
verbal trebuie încuviinţate şi semnate de către judecător, grefier şi expert
sub pedeapsa de a nu fi luate în seamă. Locurile nescrise din procesul
verbal se bareazăcu linii în aşa fel încât sănu se poatăadăuga nimic (art.
198 Cod proc.civ.).
Expertul trebuie săsemneze procesul verbal, lui neputându-i-se
aplica prevederile art. 198 alin.1, partea finală, el fiind obligat săefectueze
expertiza şi, deci, săşi o semneze.
Atunci, când expertiza se executăîn instanţăse creeazăfalsa
impresie că, expertiza şi raportul de expertizăse confundăîntr-o
singurăoperaţie, deşi în realitate ele rămân douăoperaţiuni distincte care
se desfăşoarăînsăîn mod deosebit de cazul în care expertiza şi raportul de
expertizăse fac separat şi diferenţiat în timp. Atunci când expertul îşi
expune părarea în faţa instanţei, el cerceteazăproblema expusăde
preşedintele completului sau lucrul care i se prezintă, chiar în şedinţă, iar
dupăaceasta îşi expune de îndatăpărerea.
În acest caz expertiza dureazăun timp foarte scurt, şi raportul care-i
urmeazăeste oral. Nu mai puţin cu toate aceste deosebiri, cele
douăoperaţii rămân distincte, căci expertul nu se poate pronunţa
fărăsăcerceteze chiar câteva momente, problema ce i se pune2.
Expertiza efectuatăîn cadrul instanţei se face în prezenţa părţilor
aflate în litigiu.
3.3. Efectuarea expertizei în afara instanţei
În toate cazurile în care, din cauza naturii expertizei sau a
dificultăţilor cercetărilor, expertul nu şi-ar putea expune părerea imediat
sau în foarte scurt timp, expertiza se va efectua în afara instanţei.
“Adeseori însă, efectuarea expertizei implicăunele verificări sau
unele lucrări pregătitoare ori chiar deplasarea specialistului la faţa
locului”3.
Expertiza se va efectua “în afara instanţei, când împrejurarea
asupra căreia expertul trebuie săse pronunţe necesităanumite verificări,
măsurători, analize, deplasări etc., care cer un timp mai îndelungat”4.
Expertiza şi raportul de expertizăse fac în afara instanţei, separat şi
diferenţiat în timp, deoarece împrejurările asupra cărora trebuie să-şi dea
1
V. Negru, D. Radu, Op.cit., p. 170.
2
A. Iona[cu, Op.cit., p. 246.
3
Ioan Le[, Principiile...Op.cit., p. 169
4
V. Negru, D. Rad, Op.cit., p. 170; D. Radu, D.C. Tudorache, Op.cit., p. 102.
 381

părerea expertul implicăunele lucrări (documentare, cercetări, verificări,

analize, calcule etc.) care reclamătimp1.
De multe ori pentru efectuarea expertizei se apeleazăla instituţii
specializate sau se impune deplasarea la faţa locului, la locul unde se
păstreazăobiectul ce urmeazăa fi expertizat, ori locul unde sunt întrunite
condiţiile optime pentru desfăşurarea lucrărilor expertizei.
Când complexitatea expertizei impune necesitatea folosirii unei
aparaturi speciale, instanţa se poate adresa unor laboratoare de
specialitate sau instituţii de cercetare.
În acest sens, reamintim, căexpertiza psihiatricăse face în spitalele
de psihiatrie, unde subiectul de expertizat este ţinut sub observaţie,
dupăcare este prezentat comisiei de expertiză.
Dacăexpertiza se face de o altăinstanţăprin delegaţie, numirea
experţilor şi statornicirea plăţii ce li se cuvine se va putea lăsa în seama
acelei instanţe.
În toate cazurile când expertiza se efectueazăîn afara instanţei, se
stabileşte un termen pânăla care expertul este obligat să-şi înainteze
raportul de expertiză, care se face în scris dupăterminarea expertizei.

1
A. Iona[cu, Op.cit., p. 246.
 382

3.4. Citarea părţilor de către experţi

În timpul derulării expertizei pot apare situaţii în care expertul
săcearăpărţilor din proces o serie de lămuriri de naturăa clarifica unele din
obiectivele la care trebuie sărăspundăexpertul.
Astfel, art. 208 alin.2 Cod proc.civ., precizeazăcă“părţile sunt
obligate sădea expertului orice lămuriri în legăturăcu obiectul lucrării”.
Părţile implicate în litigiu au nu numai obligaţia de a da expertului
explicaţii, să-i punăla dispoziţie diferite documente - planuri,
scheme,memorii, titluri de proprietate - dar au şi dreptul de a participa la
lucrările expertizei.
“În aceastăsituaţie, adicăatunci când - este nevoie de o lucrare la
faţa locului - expertiza nu poate fi efectuatădecât dupăcitarea părţilor
prin scrisoare recomandată, arătându-se zilele şi orele când începe şi
continuălucrarea”1.
Cele prezentate mai sus, sunt constituite de art. 208 Cod proc.civ..
“Dacăpentru expertizăeste nevoie de o lucrare la faţa locului, ea nu
poate fi făcutădecât dupăcitarea părţilor prin carte
poştalărecomandatăcu dovadăde primire, arătând zilele şi orele când
începe şi continuălucrarea. Dovada de primire va fi alăturatălucrării
expertului.
Părţile sunt obligate sădea orice lămurire în legăturăcu obiectul
lucrării”.
Aceastăreglementare constituie o garanţie a dreptului de apărare a
părţilor, creându-se pentru ele posibilitatea de a da expertului lămuririle
necesare şi, în acelaşi timp, a-i cere acestuia săfacătoate constatările
legate de obiectivele expertizei.
În orice fel de expertiză, expertul este obligat săciteze părţile care
poate săfie prezente la toate activităţile desfăşurate de expert sau numai la
cele la care este interesat săparticipe2.
În privinţa citării părţilor de către expert, Curtea Supremăde Justiţie
a statuat că, cerinţa legalăa citării nu poate fi consideratăcăa fost
satisfăcutădacă, de exemplu, expertul a încunoştiinţat părţile chiar în ziua
în care s-a efectuat lucrarea, deoarece, nu existăcertitudinea că, partea a
luat cunoştinţăde termen înainte de începerea lucrării şi dacăa avut
posibilitatea săparticipe la efectuarea ei3.

1
Ioan Le[, Op.cit., p. 169.
2
Decizia Cur]ii Constitu]ionale nr. 143/5.10.1999 publicat\ `n Monitorul Oficial,
partea I, nr. 585/30.10.1999, prin care declar\ neconstitu]ionale prevederile art.
120, alin.5, Cod proc.civ., referitoare la interdic]ia exper]ilor recomanda]i de p\r]i
de a participa la expertizele medico-legale, criminalistice [i expertizele efectuate
`ntr-un institut de specialitate, instituind obligativitatea particip\rii acestora la
asemenea expertize.
3
Curtea Suprem\ de Justi]ie, Sec]ia civi., Decizia nr. 24/1994 - Dreptul nr.5/1995,
p. 81’ Curtea de Apel, Ia[i - Decizia civil\ nr.913/10.09.1997; I. Mihu]\,
Repertoriu... pe anii 1975-1980, p. 296, pct. 99.
 383

Instanţa noastrăsupremăcât şi celelalte instanţe s-au pronunţat în

mod constant că“este nulăexpertiza făcutăfărăcitarea
părţilor”1.Consecinţa anulării raportului de expertizăeste aceea a refacerii
expertizei.
Neregularităţile constând în nemenţionarea în raportul de
expertizăcă, citarea s-a făcut cu scrisoare recomandatăprecum şi
neanexarea la raport a recipisei, se acoperădacănu este invocatăla prima
zi de înfăţişare ce a urmat dupăaceastăneregularitate şi înainte de a pune
concluzii în fond (art. 108 alin.3 Cod proc.civ.)2.
Raportul de expertizăeste valabil dacăpărţile deşi au fost citate
legal, nu s-au prezentat.
Din prevederile art. 208 Cod proc.civ. rezultăcă, citarea părţilor
este obligatorie la efectuarea expertizei atunci când este nevoie de o
lucrare la faţa locului, deci, per a contrarior, nu şi atunci când
urmeazăsăse facădoar verificarea unor împrejurări ce nu
necesităasemenea deplasări. Astfel, poate fi cazul în care se efectueazăun
supliment de expertizăpe baza actelor aflate în dosarul instanţei
fărădeplasare la faţa locului.
Atunci când expertiza se face într-un laborator sau institut de
specialitate, precum şi atunci când se rezumăla examinarea unor acte de
la dosar, citarea părţilor nu este necesară, întrucât natura cercetării nu
implicănecesitatea ca părţile sădea lămuriri. În asemenea cazuri, expertul
este pus în situaţia de a efectua lucrările necesare, părţile nefiindu-i de
nici un folos3.
În materia expertizelor contabile, citarea este facultativă, expertul
contabil având dreptul săcearăinstanţei de judecatăchemarea părţilor
litigante pentru a da explicaţii ori de câte ori este necesar4.
Părţile litigante pot fi reprezentate şi prin mandatari, cu forme
legale. Nerespectarea acestor forme va duce la înlăturarea lor,
consemnându-se despre prezenţa sau absenţa părţilor în raportul de
expertiză5.
Având în vedere noile modificări aduse Codului de
procedurăcivilăprin Ordonanţa de Urgenţănr. 138/2000, cât şi prevederile
din legile speciale edictate în materie de expertizăsăaprecize că, punctele
de vedere exprimate mai sus, în literatura juridicăde specialitate nu mai
sunt de actualitate.
În practica judiciarăau existat cazuri, când, deşi s-a dispus
efectuarea expertizei, aceasta nu s-a putut efectua. Printre motivele mai
des întâlnite se pot enumera” insuficienţa materialelor puse la dispoziţia
1
Tribunalul Suprem, col.civ., dec.nr. 330//1960, `n L.P. nr. 47/1961, p. 119; I.
Mihu]\, Repertoriu.... pe anii 1975-1980, p. 299, pct. 116.
2
Tribunalul regional, decizia nr. 1168/1956, `n J.N. nr. 8/1956, p. 150.
3
V.Negru, D. Radu, Op.cit., p. 171; A. Iona[cu, Op.cit, p. 247 [i D. Radu, D.C.
Tudorache, Op.cit., p. 103.
4
Gr. Porumb, Op.cit., p. 44.
5
E. Mihuleac, Sistemul probator, p. 301.
 384

experţilor, nedepunerea onorariului sau chiar opunerea uneia din părţi

prin împiedicarea expertului de a efectua expertiza.
În acest sens s-a decis că, împiedicarea expertului de a efectua
lucrările necesare ordonate de instanţănu poate fi înlăturatăpe calea
ordonanţei preşedinţiale, ci, numai prin mijloace procedurale obişnuite
sau extraprocedurale, cum ar fi obligarea la despăgubiri în baza art. 154
Cod proc.civ., dispunerea prin încheiere executorie, ca părţile
săpermităaccesul expertului şi să-i dea tot sprijinul (art. 208 alin.1,
combinat cu art. 130, art. 255 şi art. 279 din Cod proc.civ.), solicitarea
concursului autorităţilor publice locale, a poliţiei sau procurorului,
participarea completului la efectuarea expertizei etc.1.
3.5. Desfăşurarea expertizei
Activitatea desfăşuratăde expert în cadrul efectării expertizei
constăîn examinarea şi analizarea materialului necesar, în formarea unei
opinii asupra problemelor ce fac obiectul expertizei şi întocmirea
raportului prin care expertul aratăobiectul expertizei, descrierea bunurilor
expertizate, constatările făcute şi, în final, concluzioneazăşi, îşi
formuleazămotivat opinia sa cu privire la obiectivele expertizei.
În general, activitatea de efectuare a unei expertize, indiferent de
natura ei presupune existenţa a trei faze:
- luarea la cunoştinţăde către expert a sarcinii încredinţate;
- studierea şi documentarea asupra obiectivelor expertizei;
- redactarea raportului de expertiză.
Cele trei faze sunt într-o legăturămai strânsăşi se succed una alteia.
Având în vedere că, raportul de expertizăeste actul final al
activităţii expertului, mijlocul de probăpropriu-zis, acesta va fi tratat într-
un capitol separat, iar în continuare vom trata primele douăfaze.
Dupăce a fost numit şi s-a prezentat în faţa instanţei de judecată,
expertul va lua cunoştinţăde obiectul expertizei şi întrebările puse.
Pentru buna desfăşurare a lucrările expertul îşi va întocmi un plan
de lucru care va cuprinde în principal materialul necesar a fi studiat,
modalităţile de culegere a datelor şi informaţiilor necesare, metodelor şi
tehnicile de lucru pe care le va adopta, descrierea şi interpretarea
rezultatelor ce le va obţine.
Dacăva considera necesar, expertul dupăstudierea materialului pus
la dispoziţie de instanţă, va cere lămuriri suplimentare de la aceasta,
putând cere explicaţii cu privire la obiectul expertizei şi de la părţile aflate
în proces.
Odatăterminate activităţile pregătitoare, expertul va recurge la
efectuarea de investigaţii de specialitate consultând toatătematica de
profil.

1
Trib. jude]ean Bra[ov,, Deciza civ.nr. 62/1989 [i Note de Gh. Nicolau, Dreptul
nr.4/1990, p. 53-54.
 385

În efectuarea lucrării, expertul are libertatea de a-şi alege metodele

de lucru cele mai adecvate şi pe care le crede de cuviinţă.
Expertul poate solicita şi ajutorul altor specialişti, dar, în final,
numai expertul este cel care va face o apreciere personalăşi va da
instanţei de judecatăun aviz care îi va purta amprenta1.
Pentru îndeplinirea anumitor activităţi specifice unor profesii şi
când termenul de efectuarea expertizei este scurt, volumul de muncămare,
expertul se poate folosi şi de serviciile unor tehnicieni, fotografii,
mecanici, laboranţi, fărăca acest lucru săpoatăfi interpretat că, expertiza a
fost făcutăde o altăpersoană.
Expertul nu poate depăşi limitele fixate de instanţăcând i s-a
comunicat obiectul expertizei.
În astfel de situaţii se va dispune refacerea expertizei şi chiar,
înlocuirea expertului dacă, prin aceastădepăşire a limitelor s-a constatat o
lipsăde obiectivitate a acestuia.
În situaţia în care o expertizăeste efectuatăde mai mulţi experţi,
aceştia trebuie sădesfăşoare o activitate comună. Cu toate acestea unul
din ei poate fi delegat de ceilalţi săîndeplineascăo anumităcercetare, o
acţiune de amănunt2.
Instanţa de judecatăare dreptul şi poate asista la efectuarea unei
expertize, dar în practicăacest lucru se întâmplăfoarte rar (în cazul când se
fac reconstituiri, o cercetare la faţa locului sau la expertizele care se pot
efectua rapid), deoarece, instanţa, majoritatea timpului îl
consacrăcelorlalte activităţi procedurale necesare soluţionării cauzei.
O asemenea posibilitate este prevăzutăşi în Noul Cod de
procedurăcivilăfrancez în art. 274 unde se aratăcă, atunci când judecătorul
asistăla lucrările de expertiză, el poate consemna într-un proces verbal
propriile sale constatări, explicaţiile expertului, precum şi declaraţiile
părţilor şi ale terţilor; iar observaţiile reprezentantului ministerului public,
atunci când acesta este prezent la expertiză, la cererea sa, vor fi relatate în
raportul de expertiză, ca şi finalitatea pe care acesta le-o va atribui (art.
277).
Din conţinutul celor douăarticole rezultăîn modul cel mai evident
poziţia total independentăa judecătorului în proces, inclusiv în raport cu
reprezentantul ministrului public.
Efectuarea oricărei expertize indiferent dacăeste sau nu
reglementatăprintr-o lege specialăpresupune observarea şi respectarea
anumitor reguli în funcţie de metodele utilizate.
În cursul desfăşurării expertizei, părţile au dreptul săfacăorice
observaţie pe care o apreciazănecesarăpentru stabilirea şi dovedirea
drepturilor lor, experţii sunt obligaţi săia cunoştinţăde ele şi săle

1
E. Mihuleac, Expertiza judiciar\, p. 228.
2
E. Mihuleac, Op.cit., p.230.
 386

consemneze în raport, fărăa fi însăobligaţi săţinăcont de ele în ceeea ce

priveşte concluziile la care ajung.
În cazul în care, o parte a decedat în timpul efectuării expertizei,
lucrările se suspendăşi se sesizeazăinstanţa de aceastăsituaţie. Reluarea
expertizei se va face dupăo nouăcerere şi cu citarea martorilor.
“Dacăpe parcursul lucrărilor expertizei a intervenit împăcarea
părţilor, experţii vor înceta efectuarea expertizei pe motiv de inutilitate.
Părţile vor aduce la cunoştinţăexperţilor, situaţia apărutăîntre ei printr-o
declaraţie scrisăsau orală. În aceastăsituaţie, experţii îşi vor înceta
activitatea, aducând la cunoştinţăinstanţei schimbarea intervenită”1
TITLUL XI
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI
Capitolul I
ASPECTE GENERALE
Cercetarea la faţa locului, denumităşi cercetarea locală, descinderea
la faţa locului sau ancheta judecătorească, reprezintămijlocul prin care
instanţa ia cunoştinţăîn mod direct de starea unor lucruri, situaţia unui
mobil sau despre alte împrejurări de fapt ce pot avea importanţăpentru
soluţionarea litigiului2.
În acest sens, art. 215 Cod proc.civ. dispune: “În cazul când
instanţa va socoti de trebuinţăcăva putea hotărî ca, în întregul ei sau
numai unul din magistraţi sămeargăla faţa locului spre a se lămuri
asupra unor împrejurări de fapt care se vor arăta prin încheiere”.
Descinderea localăeste de o importanţăde necontenit, mai cu
seamăîn acele procese în care instanţa poate constata personal anumite
împrejurări, fărăsăfie necesar săsolicite concursul unor specialişti. Dar
cercetarea localăpoate fi dispusăşi pentru completarea altor probatorii,
cum ar fi probele testiomoniale.
Cercetarea la faţa locului îşi găseşte aplicaţiunea în practica
judiciarăîn special în cazul unor acţiuni reale imobiliare, în acţiunile
locative, în cererile de ordonanţăpreşedinţială, precum şi în alte acţiuni
privitoare la bunuri.
În toate cazurile cercetarea la faţa locului, întocmai ca şi expertiza,
are ca obiect împrejurări de fapt.
Cercetarea la faţa locului este reglementatăîn art. 215-217 Cod
proc.civ. Deşi este reglementatăîn partea privitoare la administrarea
probelor unii autori îi contestăcaracterul de mijloc de dovadă. Soluţia se
întemeiazăpe faptul căceea ce constituie dovada propriu-zisăeste tocmai
lucrul cercetat, iar nu constatările instanţei3. Aşa fiind, se considerăcă,
cercetarea la faţa locului nu este altceva decât un act procesual prin care
instanţa cerceteazăunele probe materiale.
1
E. Mihuleac, Sistemul probator, p. 302.
2
Ioan Le[, Tratat, Op.cit., p. 467
3
A. Iona[cu, Op.cit., p. 233. A se vedea, `n sensul aceleia[i opinii I. Deleanu, `n
Tratat, Op.cit., vol.II, p. 216.
 387

Practic ceea ce constituie mijlocul de dovadăeste procesul-verbal în

cadrul cărora sunt consemnate constatările făcute de instanţă, tot astfel
cum şi în cazul expertizei, proba propriu-zisăeste reprezentatăde raportul
întocmit de expert. Dealtminteri, aceastăprobăse administreazăcu
respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, fapt
pentru care legea impune şi exigenţa citării părţilor.
Capitolul II
PROCEDURA CERCETÃRII LA FAŢA LOCULUI
Măsura deplasării la faţa locului se dispune de instanţădin oficiu
sau la cererea părţii interesate. Prin încheierea de admitere a cererii se iau
şi măsuri privitoare la citarea părţilor, pentru termenul la care instanţa se
va deplasa la faţa locului, iar dacăeste cazul se va ordona şi chemarea
martorilor sau experţilor.
Dacăprocurorul participăla activitatea procesualăîn cauza
supusăjudecăţii, în mod necesar va fi incunoştinţat şi el despre data şi
locul unde urmeazăsăse facăcercetarea. Necesitatea părţilor şi a
procurorului, în cauzele în care participarea acestuia este obligatorie,
afecteazăvalabilitatea cercetării locale, iar partea interesatăpoate obţine
desfiinţarea hotărârii pronunţate în atari condiţii.
La termenul fixat, instanţa se deplaseazăla faţa locului, unde
întreaga activitate de cercetare se desfăşoarăcu respectarea regulilor
obişnuite de judecată. Constatările făcute de instanţăla faţa locului
urmeazăsăfie consemnate într-un proces-verbal. În cuprinsul procesului-
verbal se vor arăta operaţiile ce s-au efectuat la faţa locului, constatările
instanţei şi susţinerile părţilor. Instanţa va trebui sămanifeste grija pentru
a nu face aprecieri privitoare la puterea doveditoare a probei materiale
cercetate, căci o atare evaluare nu se poate face decât în urma dezbaterilor
contradictorii, prin hotărâre judecătorească.
TITLUL XII
MÃRTURISIREA
Capitolul I
CONSIDERAŢII GENERALE
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoanăa unui fapt pe
care adversarul său îşi întemeiazăpretenţiile şi care este de
naturăsăproducăefecte probatorii împotriva celui ce a făcut-o1. Ea
reprezintăun mijloc de probălăsat, ca şi celelalte mijloace de probă, la
libera apreciere a judecătorului.
Mărturisirea îşi păstreazăşi în prezent întreaga sa utilitate practică.
Forţa sa rezidăîn însuşi actul de voinţăal părţii, căci dacăaceasta face
unele declaraţii potrivnice propriilor sale interese, explicaţia unei atari
atitudini rezidăîn faptul căea corespunde, cel mai adesea, realităţii.

1
A. Iona[cu, Op.cit., p. 255.
 388

Opinia dominantăîn doctrina modernăeste aceea potrivit căreia

mărturisirea este un mijloc de dovadă1. Este adevărat însăcămărturisirea
este consideratăde Codul civil ca o prezumţie [art. 1206 alin.(2)]. Textul
care socoteşte mărturisirea ca o prezumţie nu poate fi considerat izolat, ci
în contextul reglementării probelor într-un cadru general privitor la
probaţiunea obligaţiilor, dar şi al unor reglementări distincte într-o
secţiune specialăcuprinzând art. 1204-1206 Cod civ. Mijlocul prin care se
poate obţine mărturisirea - interogatoriul - este reglementat în Codul de
procedurăcivilă(art. 218-225). Mărturisirea nu trebuie privită, în
ansamblul sistemului nostru probator, sub raportul consecinţelor ce le
determină“exclusiv ca un act de voinţă, adicănici ca renunţare, nici ca
dispoziţie, ea este pur şi simplu un mijloc de probă, întocmai ca şi
înscrisurile, care constituie în fapt o mărturisire anticipatăsau ca
depoziţiile de martori”2.
Capitolul II
FORMELE MÃRTURISIRII
În funcţie de locul unde se obţine vom avea mărturisirea judiciarăşi
mărturisirea extrajudiciară. La cele douăforme ale mărturisirii se referăîn
mod expres şi art. 1205 şi 1206 Cod civ.
Mărturisirea judiciarăeste aceea care se produce în faţa instanţei
competente a soluţiona litigiul dintre părţi. Mărturisirea făcutăîntr-un alt
proces poate produce şi ea efecte probatorii, dar are un caracter
extrajudiciar. La rândul său, mărturisirea judiciarăpoate fi spontanăsau
provocată. În prima ipoteză, recunoaşterea se obţine din propria
iniţiativăa părţii, fărăsăfie necesarăintervenţia specialăa instanţei în acest
scop. Mărturisirea provocatăse obţine prin intermediul interogatoriului.
Mărturisirea extrajudiciarăse caracterizeazăprin aceea căse produce
în afara procesului civil. Mărturisirea extrajudiciarăpoate fi, la rândul
său, scrisăsau orală. Mărturisirea scrisăeste supusăregulilor privitoare la
proba prin înscrisuri. Codul civil se referă, în mod expres, numai la una
din formele mărturisirii extrajudiciare: mărturisirea orală. Potrivit art.
1205 Cod civ.”mărturisirea extrajudiciarăverbalănu poate servi de
dovadăcând obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit prin martori”.
Dispoziţia restrictivămenţionatăare ca scop respectarea regulilor
privitoare la admisibilitatea probei cu martori. Aşa cum s-a remarcat,
dacăs-ar admite mărturisirea în mod nelimitat dispoziţiile legale privitoare
la admiterea probei cu martori ar fi indirect eludate3. Dar mărturisirea,
pentru raţiuni similare, trebuie admisăîn toate cazurile în care este
înfăduităşi proba cu martori.

1
A. Iona[cu, Op.cit., [. 257-258; E. Mihuleac, Op.cit., p. 263-264; V. M. Ciobanu, `n
Tratat teoretic, vol.II, p. 200; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 387.
2
I Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 388-389.
3
A. Iona[cu, Op.cit., p,. 264; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p.391
 389

Mărturisirea, ca toate celelalte mijlace de dovadă, nu poate avea ca

obiect, decât împrejurări de fapt. Din natura şi caracterele mărturisirii se
pot desprinde şi unele reguli privitoare la admisibilitatea ei. Astfel, din
caracterul mărturisirii de act de voinţărezultăcăautorul ei trebuie săaibăo
voinţăconştientă.”Voinţa” persoanei incapabile sau cea manifestatăsub
imperiul violenţei, în stare de hipnozăori de beţie, nu are nici o valoare
probatorie.
Mărturisirea este şi un act unilateral de voinţă. De aici decurge
caracterul definitiv şi irevocabil al mărturisirii. Aceasta
înseamnăcăautorul recunoaşterii nu mai poate face ulterior acte valabile
de retractare a declaraţiilor sale. Regula este înscrisăîn mod expres în art.
1206 alin. (2) Cod civ. Potrivit acestui text, mărturisirea nu poate fi
revocatăde autorul ei “farănumai de va proba căa făcut-o din eroare de
fapt”. Astfel cum s-a remarcat, nu este vorba aici de o revocare propriu-
zisă, ci de anularea declaraţiei de recunoaştere pentru eroare de fapt1.
Fiind un act cu consecinţe defavorabile, recunoaşterea nu poate fi
făcutădecât de titularul dreptului sau de un mandatar cu procurăspecială.
De asemenea, mărturisirea nu este admisibilădec”t în legăturăcu
drepturile de care partea poate sădispună. Astfel drepturile cu privire la
care nu se poate încheia o tranzacţie nu pot forma nici obiect al
mărturisirii.
Mărturisirea trebuie sărezulte dintr-o atitudine neîndoielnică, deci
mărturisirea trebuie săfie expresă. Prin excepţie de la aceastăregulă, art.
225 Cod proc.civ., considerăca o mărturisire sau numai ca un început de
dovadărefuzul nejustificat de a se prezenta sau de a răspunde la
interogatoriu.
Capitolul III
ADMINISTRAREA MÃRTURISIRII
Administrarea mărturisirii este reglementatăîn art. 218-225 Cod
proc.civ., texte care se referădoar la recunoaşterea provocată. Mărturisirea
spontanănu are nevoie de o pregătire prealabilă; ea se constatăpur şi
simplu de instanţa competentăşi se consemneazăîn procesul-verbal de
şedinţă.
Chemarea la interogatoriu se face de instanţădin oficiu sau la
cererea părţii interesate în obţinerea unei recunoaşteri din partea
adversarului. Reclamantul trebuie săsolicite chemarea la interogatoriu o
datăcu cererea introductivăde instanţăsau cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare. Pârâtul poate solicita şi el chemarea la interogatoriu prin
întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Asupra chemării la interogatoriu instanţa se pronunţă,
dupădezbateri contradictorii, printr-o încheiere. Potrivit art. 1141 alin. (5)
Cod proc.civ., preşedintele instanţei, o datăcu fixarea termenului poate
dispune, la cererea reclamantului, citarea pârâtului la interogatoriu.
1
A. Iona[cu, Op.cit., [. 260.
 390

Aceastăposibilitate este prevăzutăde lege din considerente de

operativitate, însăadminisibilitatea interogatoriului se discutăla primul
termen de înfăţişare.
În toate cazurile interogatoriu este admisibil numai dacăse referăla
chestiuni de fapt, iar nu şi atunci când are ca obiect existenţa, inexistenţa
sau interpretarea unei dispoziţii legale. Faptele la care se
referăinterogatoriul trebuie săfie personale, respectiv săfi fost săvârşite de
părţi, iar nu de alte persoane. Pentru admisibilitatea interogatoriului este
necesar săfie întrunite şi condiţiile generale privitoare la pertinenţa şi
concludenţa probei.
Recunoaşterea este un act personal al părţii, fapt pentru care, în
principiu, ea nu poate fi făcutăprin intermediul altor persoane. De aceea,
partea chematăla interogatoriu, trebuie săse înfăţişeze personal în faţa
instanţei. Legea admite totuşi ca răspunsul la interogatoriu săse facăşi
printr-un mandatar. Împuternicirea datămandatarului trebuie însăsăpoarte
menţiunea specialăa dreptului de a face recunoaşteri.
În doctrinăs-a considerat cămărturisirea printr-un mandatar se poate
face doar atunci când se urmăreşte recunoaşterea necondiţionatăa
pretenţiilor sau apărătorilor părţii adverse1. Dacăcel chemat la
interogatoriu doreşte să-şi menţinăpoziţia contradictorie în proces, el
trebuie săse înfăţişeze personal, căci altfel s-ar altera caracterul personal,
care este specific mărturisirii, “tot aşa cum un martor nu ar putea da
mandat altei persoane pentru a se înfăţişa în locul său”.
De la regula enunţată, legea derogăîn cazul în care partea
chematăla interogatoriu are domiciliul în străinătate (art. 223 Cod
proc.civ.). În acest caz, interogatoriul va fi comunicat în scris
mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în cuprinsul unei
procuri speciale şi autentice. Dacămandatarul este avocat, procura
specialăcertificatăde aceasta este îndestulătoare (art. 223 Cod proc.civ.).
Art. 220 Cod proc. civ. permite şi chemarea la interogatoriu a
reprezentantului legal, dar numai pentru actele încheiate şi faptele
săvărşite de el în aceastăcalitate.
Codul de procedurăcivilăreglementeazăşi modul în care se ia
interogatoriul persoanelor juridice. Potrivit art. 232 Cod proc.civ.
interogatoriul se comunicăîn scris persoanelor juridice care vor răspunde
tot astfel la întrebările formulate.
Interogatoriul se ia în felul următor: partea care propune acest
mijloc de dovadăformuleazăîn scris întrebările, iar răspunsurile se
consemneazăapoi pe aceeaşi coalăde hărtie. Întrebările şi răspunsurile se
semneazăde preşedintele instanţei, de grefier, de partea care a solicitat
proba şi de partea chematăla interogatoriu. Orice ştersături sau modificări
vor fi semnate în acelaşi mod, sub pedeapsa de a nu fi ţinute în seamă.

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 395.
 391

Dacăuna din părţi nu poate sau nu vrea săsemneze se va face cuvenita

menţiune în josul interogatoriului.
Partea chematăla interogatoriu poate adopta poziţii diferite. Ea
poate recunoaşte pur şi simplu pretenţiile sau susţinerile adversarului. În
acest caz ne aflăm în prezenţa unei mărturisiri simple, care constituie o
dovadăîmpotriva părţii chemate la interogatoriu.
Poate nega pretenţiile adversarului. Aceastăatitudine este lipsităde
efecte probatorii. Partea care a solicitat interogatoriul va trebui
săpropunăalte dovezi spre a-şi justifica pretenţiile invocate.
Partea chematăla interogatoriu poate adopta şi o atitudine echivocă.
Într-o asemenea situaţie vor putea fi folosite unele elemente ale
mărturisirii, dar în mod neecsar acestea trebuie completate şi cu alte
dovezi, spre a se ajunge la stabilirea exactăa stării de fapt invocate.
Dacă, partea chematăla interogatoriu nu se înfăţişeazăsau
înfăţişându-se la termenul stabilit refuzăsărăspundă. Potrivit art. 225 Cod
proc.civ. instanţa poate considera aceastăatitudine ca o mărturisire
deplinăsau numai ca un început de dovadăîn folosul părţii potrivnice.
Instanţa supremăa decis însăcăîn toate situaţiile în care este
posibilăadministrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a
răspunde va fi socotit numai ca un început de dovadăce urmeazăsăfie
competat cu alte probe, prin care săse stabileascăîmprejurările reale ale
cauzei1. Prin urmare, instanţa este datoare săstăruie prin toate mijloacele
pentru a descoperi adevărul, căci, în principiu, ea nu se poate mulţumi cu
o prezumţie de recunoaştere. De asemenea, instanţa este îndatoratăsă-şi
motiveze temeinic hotărârea prin care admite sau respinge cererea
bazatăpe efectele lipsei la interogatoriu a unei părţi ori pe refuzul acesteia
de a răspunde, arătând elementele concrete care au stat în baza
convingerii pe care şi-a făcut-o în legăturăcu luarea în considerare a lipsei
la interogator sau a refuzului de a răspunde, ca mărturisirea deplină2.
Capitolul IV
EFECTELE MÃRTURISIRII
În dreptul modern mărturisirea este consideratăca un mijloc de
probăa cărei valoare probatorie este lăsatăla libera apreciere a
judecătorului. Mărturisirea produce efecte probatorii cu deosebire în
defavoarea părţii care o face, iar nu şi în favoarea acesteia.
O problemădeosebităs-a ridicat în doctrina noastrăîn legăturăcu
divizibilitatea mărturisirii. O atare problemăapare datorităfaptului că, din
punct de vedere formal, art. 1206 alin. (2) Cod civ., păstreazăîncăregula
indivizibilităţii mărturisirii. Într-adevăr potrivit textului invocat
1
Trib. Suprem, Plen dec. de `ndrumare nr. 12/1958, `n Culegere de decizii de
`ndrumare nr. 120, p. 314-315; Trib. Suprem, Plen dec. de `ndrumare nr. 3/1956,
`n S. Zilberstein, F. Deak, A. Petrescu, C. B\rsan, V. Ciobanu, L. Mihai, `n
~ndreptar interdisciplinar de practic\ judiciar\, Editura Didactic\ [i Pedagogic\,
Bucure[ti, 1983, p. 110-111.
2
Trib. Suprem, Plen, dec. de `ndrumare, nr. 12/1998, `n Culegere de decizii de
`ndrumare [...], p. 315.
 392

mărturisirea “nu poate fi luatădecât în întregime împotriva celui care a

mărturisit şi nu poate fi revocatăde acesta...”.
Mărturisirea simplăeste aceea prin care faptul invocat este
recunoscut fărănici o rezervă. În acest caz problema indivizibilităţii
mărturisirii nici nu se pune, căci o atare recunoaştere nu cuprinde mai
multe elemente probatorii susceptibile de a fi scindate. În practicădoar
arareori o parte recunoaşte pur şi simplu un fapt ce-i poate cauza
prejudicii. Cel mai adesea, partea este înclinatăsăadauge acestui fapt
unele elemente posterioare sau concomitente de naturăa atenua sau
diminua răspunderea sa. Mărturisirea este însăcalificatăatunci când pe
lângăfaptul invocat de adversar partea chematăla interogatoriu mai
recunoaşte şi alte împrejurări, aflate în strânsăconexiune cu acel fapt, dar
care sunt de naturăsăschimbe esenţa sau natura faptului principal. Aşa
este cazul când pârâtul recunoaşte căa primit o sumăde bani de la
reclamant, dar precizeazăcănu cu titlu de împrumut, ci ca preţ al unui bun
mobil ce i-a fost vândut.
Mărturisirea este complezăatunci când partea care o face
adaugăunele împrejurări ulterioare, distincte, de naturăsăreastrângăsau
chiar săanihileze faptul principal. Problema indivizibilităţii, se pune
numai în cazul mărturisirii calificate şi a celei complexe.
În dreptul nostru mărturisirea nu mai are o valoare probatorie
absolută. De aceea doctrina actualăconsideră, pe bunădreptate, căregula
înscrisăîn art. 1206 alin. (2) Cod civ. şi-a pierdut valoarea sa iniţială1. Prin
urmare, mărturisirea este lăsatăla libera apreciere a judecătorilor, acesta
este în drept săevalueze recunoaşterea făcutăde parte şi săo reţinăîn
întregime sau numai în parte.
TITLUL XIII
PREZUMŢIILE
Capitolul I
ASPECTE GENERALE
Prezumţiile sunt reglementate în Codul civil, care în art. 1199 le
defineşte ca fiind “consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un
fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Codul de procedurăcivilăîn vigoare,
ca şi alte legislaţii procesuale, nu conţine referiri privitoare la
administrarea probei prin prezumţii. Asemenea dispoziţii procedurale nici
nu sunt necesare, căci cum rezultădin textul citat anterior, prezumţiile nu
sunt altceva decât consecinţe pe care judecătorul le trage de la un fapt
cunoscut la un fapt necunoscut sau mai puţin cunoscut.

1
A. Iona[cu, Op.cit., p. 275-276; E. Mihuleac, Op.cit., p. 269-270; Gr. Porumb, `n
Codul de procedur\ civil\ comentat [i adnotat, vol.I, p. 465; V. Negru, D. Radu,
Op.cit., [. 183; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 392-393; V.M. Ciobanu, `n
Tratat teoretic [i practic de procedur\ civil\, vol.II, p. 205; D. Radu, D.C.
Tudurache, Op.cit., p. 126-127; Gr. Porumb, Procedura indivizibilit\]ii m\rturisirii,
`n J.N., nr. 1/1956, p. 69-74.
 393

Prezumţiile nu se bazeazăpe declaraţiile părţilor sau ale unor terţe

persoane ci pe unele procedee logice, cum sunt inducţia şi deducţia. Într-
adevăr, pentru a ajunge la anumite concluzii, legea sau judecătorul trebuie
săţinăseama de existenţa unei conexităţi între faptul cunoscut şi cel care
urmeazăsăfie dovedit. De aceea, astfel cum preciza P. Vasilescu,
instrumentul de cercetare în cazul prezumţiilor este inteligenţa
magistratului, iar metoda ce trebuie folosităeste inducţia şi deducţia1.
Unii autori susţin căprezumţiile nici nu sunt mijloace de dovadăîn
adevăratul sens al cuvântului. În acest sens, prof. I. Stoenescu şi S.
Zilberstein remarcau căprezumţia este mai degrabăun “indiciu, o
ipotezăpe care judecătorul trebuie s-o examineze cu
2
toatăperspicacitatea, în raport de celelalte probe” .
Raţiunea prezumţiilor rezidăîn mod incontestabil în necesitatea de a
descoperi adevărul şi în acele cazuri în care judecătorul nu are la
dispoziţie probe directe. Raţionamentul pe care judecătorul trebuie să-l
facăse bazeazăpe o dozăde probabilitate, dar şi de îndoială, căci aşa cum
s-a spus, “rareori un fapt poate primi o interpretare univocă”.
Codul civil trateazăprezumţiile ca mijloace de dovadă.
În cazul prezumţiilor, raţionamentul folosit are un caracter
complex, în raport cu raţionamentul folosit de judecător, în cazul
celorlalte mijloace de probă. Foarte semnificativ în acest sens regretatul
prof. A. Ionescu remarca că: “între cele douăraţionamente existăînsăo
deosebire. Primul, comun tuturor probelor se întemeiazăpe un fapt care
se aflăîntr-o legăturăde funcţie probatorie cu faptul generator de
drepturi, uneori fiind săvârşit tocmai spre a-l dovedi (a servi ca probă),
ceea ce face ca - o datăce mijlocul de probăa fost verificat ca fiind sincer
- raţionamentul judecătorului săfie simplu şi convingător. Cel de-al
doilea, specific prezumţiilor, se intemeiazăpe un fapt vecin şi conex cu
faptul generator de drepturi, care existăindependent de funcţia sa
probatorie, din care cauze este nevoie, de multe ori, de o
deosebităatenţie pentru a stabili dacălegătura dintre faptul vecin şi conex
şi faptul generator de drepturi este suficient de strânsăpentru a se putea
trage concluzia existenţei celui de-al doilea din cunoaşterea existenţei
celui dintâi”. Dar, astfel cum remarcăacelaşi autor, caracterul complex al
raţionamentului în cazul prezumţiilor nu poate înlătura statutul de probăal
acestora.
Capitolul II
CATEGORII DE PREZUMŢII
Din simpla lecturăa art. 1199 Cod civ., putem observa călegea face
distincţie între douăcategorii de prezumţii: prezumţiile legale şi
prezumţiile simple. Prezumţiile legale sunt acelea determinate de lege. O

1
P. Vasilescu, Op.cit., vol.III, p. 706.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Op.cit., p. 397.
 394

atare definiţie nu este oferităchiar de art. 1200 Cod civ. Aceasta

înseamnăcă, numărul prezumţiilor legale este limitat.
În mod exemplificativ, art. 1200 Cod civ., ne indicăurmătoarele
prezumţii legale:
a. prezumţia de nulitate a actelor făcute în frauda dispoziţiilor
1
legale ;
b. prezumţia de dobândire a proprietăţii şi de liberare a debitorului
în împrejurări determinate, cum ar fi, de pildă, cazul remiterii voluntare a
titlului original de la creditor la debitor (art. 1138 Cod civ.).
c. prezumţia puterii lucrului judecat;
La rândul lor, prezumţiile legale se împart în: prezumţii legale
absolute sau “iuris et de iure” (de drept şi asupra dreptului) şi prezumţii
legale relative sau “iuris tantum” (numai de drept). Aceastădiviziune se
întemeiazăpe valoarea probantăa prezumţiilor legale.
Rezultăcă, în principiu, împotriva prezumţiilor legale este
permisăproba contrarie. Marea majoritate a prezumţiilor fac parte din
aceastăcategorie a prezumţiilor relative.
Împotriva prezumţiilor legale absolute nu este permisăproba
contrarie decât prin mărturisire, iar uneori nici prin acest mijloc de
dovadă. Existăşi o categorie intermediarăsau mixtăde prezumţii legale,
care se caracterizeazăprin aceea căpot fi combătute prin proba contrarie,
dar numai prin anumite mijloace de probă, numai în anumite condiţii sau
numai de către anumite persoane.
Toate prezumţiile legale au ca notăcomunăfaptul căexistenţa lor
este condiţionatăde un text legal care săle consacre ca atare. Prin urmare,
se poate afirma cănu existăprezumţii legale fărăun text expres.
Art. 1203 Cod civ. statuează, în termeni categorici, că:
“Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi
înţelepciunea magistratului”. Aceastăcategorie de prezumţii se
întemeiazăpe raţionamentele logice pe care le foloseşte instanţa spre a
determina existenţa sau inexistenţa unui fapt. Deducţia pe care o face
judecătorul trebuie săfie logicăşi convingătoare. De aceea, art. 1203 Cod
civ., impune cerinţa ca prezumţia stabilităde judecător săaibă“o greutate
şi puterea de a naşte probabilitatea”2. Sintagma folosităde legiuitor este
în opinia noastrădeosebit de sugestivăîn stabilirea întregii sale
semnificaţii juridice. Aceasta înseamnăcănu orice fapt poate constitui o
premisăa unei prezumţii.
BIBLIOGRAFIE

1
Art. 812 Cod civ. declar\ nule libert\]ile f\cute `n favoarea unui incapabil, fie ele
deghizate sub forma unui contract oneros, fie f\cute `n numele unor persoane
interpuse.
2
Condi]ia impus\ `n text este prev\zut\ [i `n alte legisla]ii, de inspira]ie francez\.
Astfel, de pild\, potrivit art. 2849 Cod civ. din Quebec prezum]iile pot fi luate `n
considerare de c\tre judec\tor numai dac\ sunt “grave, precise [i concordante”.
 395

D. Alexandresco, Explicaţiunea teoreticăşi practicăa dreptului civil

român în comparaţie cu legile vechi şi cu principiile legislaţii străine,
Bucureşti, 1901, tomul 7.
G. Boroi, Drept procesual civil, Note de curs, vol.I, Editura “Romfel”,
Bucureşti, 1993.
G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedurăcivilă, comentat şi adnotat,
Editura “ALL”, Bucureşti, 1994.
Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Editura “{ansa”, Bucureşti, 1992 şi 1994.
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedurăcivilă, vol I şi II,
Editura “Naţional”, Bucureşti, 1996 şi 1997.
V. M. Ciobanu, Drept procesual civil, vol. I, Universitatea Bucureşti,
1986.
I. Deleanu, Tratat de procedurăcivilă, vol.I şi II, Editura “Europa
Nova”, Bucureşti, 1995 şi 1997.
M. Eliescu, Curs de drept civil. Teoria generalăa probelor, Bucureşti,
1947.
A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Editura {tiinţifică,
Bucureşti, 1957.
A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didacticăşi
Pedagogică, Bucureşti, 1963.
A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura {tiinţifică, Bucureşti, 1969.
Ioan Les, Proceduri civile speciale, Editura “ALL-BECK”, 2000.
Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura “ALL-BECK”,
Bucureşti, 2001.
Florea Măgureanu, Drept procesual civil, Editura “ALlL-BECK”, Ediţia a
II-a, 1999.
E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Editura Academiei,
Bucureşti, 1970.
V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Editura Didacticăşi
Pedagogică, Bucureşti, 1972.
M. Negreanu, C. Pop-{erbănescu, Procedura civilă, Ediţia a II-a,
Bucureşti, 1903.
G. Porumb, Codul de procedurăcivilă, comentat şi adnotat, vol.I, Editura
{tiinţifică, Bucureşti, 1960.
D. Radu, Gh. Durac, Drept procesual civil, Editura “Junimea”, Iaşi,
2001.
I. Stoenescu, Curs de drept procesual civil, Bucureşti, 1955.
I. Stoenescu, G. Porumb, Drept procesual civil român, Editura
Didacticăşi Pedagogică, Bucureşti, 1966.
I. Stoenescu, S. Zilbestein, Drept procesual civil. Teoria generală,
Editura Didacticăşi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
I. Stoenescu, S. Zilbestein, Tratat de drept procesual civil, vol.I, Editura
Didacticăşi Pedagogică, Bucureşti, 1973.
 396

Ovidiu Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, Ediţia a IV-

a, Editura “ALL-BECK”, 1999.
S. Zilbestein, Procesul civil internaţional, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1994.
S. Zilbestein, V. M. Ciobanu, Drept procedural civil, Executarea silită,
vol.I şi II, Ediţia a II-a, revăzută, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
Constituţia României.
Codul civil.
Codul de procedurăcivilă.
Codul comercial.
Codul penal.
Codul de procedurăpenală.