Noțiunea, obiectul, sarcina și importanța probei.

Reguli de admisibilitate
Noțiune

 Principiul legalității în activitatea judiciară = hotărârile judecătorești trebuie să fie legale și temeinice, să
asigure prin soluțiile date aplicarea dispozițiilor legale în materie și să stabilească situația de fapt reală a
litigiului judecat
 Principiul autorității lucrului judecat = judecătorii, în exercitarea atribuțiilor lor, stabilesc prin hotărâri
situația de fapt reală și o soluție legală potrivită
 Uneori, stabilirea stării de fapt este dificilă - judecătorul trebuie să stabilească fapte și raporturi juridice care s-au
întâmplat cu ani în urmă
 Faptele se stabilesc prin administrarea de probe (preconstituite/nepreconstituite)

 Doctrină - “proba”/”a proba”= a convinge instanța de judecată că situația de fapt de care depinde recunoașterea
dreptului pretins a existat sau nu în realitate
 Sens general: “a proba” = a stabili dacă o afirmație este sau nu adevărată
 Pentru a dovedi drepturi și obligații trebuie mai întâi să fie dovedită existența unor fapte sau acte juridice din
care rezultă raporturi juridice din care decurg drepturile și obligațiile respective
 Termenul “probă” - 2 accepțiuni:
 Mijloc de probă — instrumentul stabilit de către lege menit să dovedească un raport juridic
 Fapt probator — fapt material, care, odată dovedit, probează alt fapt material care ajută la soluționarea
unui litigiu

Probațiune judiciară - stabilirea în fața instanței de judecată a existenței unor fapte sau acte juridice din care
decurg drepturi și obligații

Probe - mijloacele utilizate pentru a demonstra existența unor fapte sau acte juridice din care decurg drepturi și
obligații

Obiectul probei

 Faptele juridice

 Actele juridice

 Normele juridice utilizate în soluționarea unui litigiu NU trebuie dovedite

 Instanța trebuie să cunoască din oficiu legislația, legea aflată în vigoare => partea nu trebuie să dovedească ceea
ce instanța trebuie să cunoască din oficiu

 Partea interesată trebuie să dovedească:

  Textele invocate care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate decât
cea prevăzută de lege
 Convențiile, tratatele și acordurile internaționale - care nu sunt publicate într-un text de lege și se
aplică în România
 Dreptul internațional cutumiar

 Documentele clasificate (secrete) – sunt dovedite și consultate doar dacă legea specială dispune de acest lucru

 Fapte publice / necontestate - instanța poate să decidă, în funcție de circumstanțe, că nu este necesară dovedirea
unui fapt

 Dreptul internațional privat + element de extraneitate - instanța poate lua la cunoștință din oficiu de dreptul
străin doar dacă acesta este invocat; proba legii străine se face în conformitate cu legea străină

 Faptele pozitive + negative – se pot dovedi

 Faptele negative determinate – se dovedesc prin faptul pozitiv contrar (exemplu: faptul că o persoană nu se
afla într-o localitate la un moment dat se demonstrează prin faptul că era plecată într-o altă țară la acel moment)

 Faptele negative nedeterminate – nu se pot proba

 Fapte prezumate de către lege – nu trebuie dovedite (exemplu: prezumția de paternitate)

 Faptele notorii (=cunoscute de către toată lumea) + faptele stabilite de către instanța penală - nu trebuie
dovedite

Sarcina probei

 = obligația de a face dovada faptului sau actului juridic care a generat dreptul pretins
 Revine, în primul rând, reclamantului care face propunerea în fața instanței de judecată
 Pârâtul - nu face nicio propunere în fața instanței => nu trebuie să facă dovada unui fapt, ci doar neagă dreptul
pretins de reclamant
 Dacă reclamantul face dovada faptului pretins => pârâtul trebuie să se apere și să dovedească apărările sale
 Dacă pârâtul contestă faptele dovedite de reclamant + invocă alte fapte => el trebuie să facă dovada lor =>
pârâtul devine reclamant
 Într-un proces - poziția reclamantului se schimbă cu cea a pârâtului și invers – fiecare are propuneri și pretenții
 Prezumțiile legale – se inversează sarcina probei - se consideră dovedite faptele prezumate de către lege + sunt
în favoarea celui care le invocă (el trebuie doar să facă dovada faptului cunoscut, conex, vecin); cel care contestă
prezumția trebuie să facă dovada faptului contrar – exemplu: prezumția de paternitate: copilul trebuie să
demonstreze doar că s-a născut în cadrul căsătoriei în timp ce tatăl care neagă prezumția trebuie să facă dovada
contrară - că nu este el tatăl copilului / litigii de muncă: angajatorul -pârâtul- trebuie să demonstreze că
desfacerea contractului de muncă are un temei legal)
 Uzanțe, reguli deontologice, practici statornicite – sarcina revine celui care le invocă
 Regulamentele și reglementările locale – trebuie dovedite de către cel care le invocă doar dacă instanța cere
acest lucru
Importanța probei

 Judecătorul trebuie să cunoască situația concretă, drepturile părților și ceea ce a dus la declanșarea litigiului
respectiv
 Părțile trebuie să își dovedească pretențiile + apărările
 Simplele afirmații sunt insuficiente pentru că ele sunt contrare
 În urma probelor administrate, judecătorul își formează o convingere, ia o hotărâre și soluționează litigiul
 Probele sunt de interes atât pentru părți, cât și pentru judecător
 Drepturile care nu pot fi dovedite => se consideră că nu există

Reguli de admisibilitate - 5 -

 Legală - să nu fie oprită de către lege; să nu contravină legii materiale sau procesuale

 Verosimilă - să dovedească fapte reale

 Pertinentă - să aibă legătură cu obiectul litigiului

 Concludentă - să ducă la soluționarea litigiului

 Utilă - să nu dovedească fapte deja prezumate de către lege sau fapte incontestabile

Părțile pot adopta convenții prin care pot modifica regulile de admisibilitate, obiectul sau sarcina probei (excepție:
probele care privesc drepturi de care părțile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă/dificilă dovada
actelor/faptelor juridice sau contravin ordinii publice și bunelor moravuri)

Mijloace de probă

Înscrisurile
 = orice scriere sau orice altă modalitate care cuprinde date despre un fapt sau act juridic, indiferent
de suportul material sau de modalitatea de conservare și stocare
 Realizate prin – scriere de mână, tehnoredactare, dactilografiere, litografiere, imprimare, cu orice litere sau sistem
de scriere, ori prin folosirea oricărui semn convențional
 Pe orice suport material – hârtie, carton, sticlă, plastic, lemn, etc.

 Pot fi reprezentate de orice consemnare stocată și conservată pe un suport

 Admise și înscrisurile pe suport informatic (dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de către lege și sunt supuse
dispozițiilor legii speciale)
 Sunt cele mai importante mijloace de probă, deoarece cuprind declarația părților + făcute înaintea declanșării
litigiului (cu sau fără intenția de a fi mijloc de probă) => se întocmesc la încheierea actului juridic
 Nu se alterează / pierd cu trecerea timpului (excepție: cazuri excepționale)

 După scopul urmărit la întocmirea înscrisului:

  Înscrisuri preconstituite - înscrisul autentic, sub semnătură privată; ele au mai multă credibilitate, fiind
mai exacte decât memoria unui martor, se alterează mai greu și se conservă mai ușor
o După scopul urmărit la întocmire:
 Înscrisuri originare (primordiale) - întocmite de părți sau de către un organ instrumentator
competent cu scopul de a recunoaște nașterea, modificarea sau încheierea unui act juridic
 Înscrisuri recognitive – se întocmesc de către părți pentru a înlocui un înscris originar pierdut; față
de copii și duplicate – semnate de partea sau părțile de la care provin și se referă la un raport
juridic anterior
 Înscrisuri confirmatorii - întocmite pentru ca o persoană, îndreptățită să ceară anularea unui act
juridic, renunță la acest drept, acoperind nulitatea
 După modul de întocmire: autentice, sub semnătură privată, începutul de dovadă scrisă
 Originale / reproduceri (duplicate sau copii)
 Duplicatele - înlocuiesc originalul și au aceeași putere doveditoare ca acesta
 Copiile simple/legalizate – nu pot face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul
original
o Când este imposibil să se prezinte originalul/duplicatul => copia legalizată = început
de dovadă scrisă
 Copiile de pe copii – nu au putere doveditoare
 Copiile conform cu originalul – folosite de un funcționar public ce le confruntă cu originalul
pentru a putea fi folosite în cadrul unei instituții
 Extrasele/copiile parțiale fac dovada ca și copiile integrale – doar pentru partea din
înscrisul original pe care o reproduc; când nu pot fi aduse înscrisurile originale, instanța va
decide ce putere doveditoare au
 Copiile făcute pe microfilme sau suport informatic – au aceeași putere doveditoare ca
înscrisurile după care au fost făcute
 Înscrisuri nepreconstituite:
o Registre și hârtii domestice
o Registrele profesioniștilor
o Mențiunile făcute de către creditor pe titlul creanței sau pe chitanță

Înscrisul autentic
 = înscrisul întocmit/primit și autentificat de o autoritate publică (notarul public sau de o altă
persoană învestită de stat cu autoritate publică) în forma și condițiile stabilite de către lege
 Condiții:
 Înscrisul să fie întocmit/primit și autentificat de un agent instrumentator cu autoritate publică
 Cel care întocmește/primește și autentifică înscrisul să aibă calitatea cerută de lege
 Înscrisul să fie întocmit în forma și condițiile cerute de către lege
 Autenticitatea înscrisului reiese din:
  Stabilirea identității părților
 Exprimarea consimțământului părților cu privire la conținut
 Semnătura
 Data înscrisului
 În principal - înscrisurile notariale
 Alte exemple:
 actele de stare civilă
 autorizările instanței de tutelă
 hotărârile judecătorești
 procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură
 Forma înscrisului autentic – este uneori o condiție de validitate a actului juridic - nerespectarea formei =>
nulitatea absolută:
 donații -nu cele prin dar manual-
 contract de ipotecă imobiliară
 convenție matrimonială
 convențiile prin care se strămută/constituie drepturi reale care urmează să fie înscrise în cartea funciară
 Forma solemnă – este impusă de lege
 Dacă voința părților dă o formă solemnă actului (potrivit libertății contractuale) și nu o respectă - actul rămâne
valabil
 Actele în formă autentică – sunt mai ușor de probat
 La actele juridice la care legea nu cere îndeplinirea formei autentice - părțile pot încheia înscrisuri autentice pentru
a face proba mai ușoară și sigură

Avantaje (5):

 Dată sigură (până la declararea ca fals)

 Prezumția de validitate – proba contrară revine părții care contestă
 Face dovada (până la declararea ca fals) în ceea ce privește constatările personale ale agentului
instrumentator și mențiunile înscrise pe baza declarațiilor părților (până la proba contrară)
 Un duplicat rămâne în arhiva autorității emitente
 Poate fi întocmit și de către persoanele neștiutoare de carte, nevăzătoare, aflate în imposibilitatea de a semna,
surdo-mute, străine, dacă sunt asistate de 2 martori + de un interpret autorizat

Puterea doveditoare/Forța probantă a înscrisului autentic

 Își are izvorul din faptul că înscrisul a fost întocmit/primit și autentificat de către o autoritate publică =>
prezumția de autenticitate în privința mențiunilor consemnate în înscris (= constatări personale ale agentului
instrumentator)
 Constatările personale – au forță probantă (până la declararea ca fals)
 Lipsit de forță probantă - DOAR când agentul instrumentator comite infracțiunea de fals (semnătura părților, a
agentului instrumentator, prezența părților, consimțământul lor, identitatea părților, data încheierii înscrisului,
declarația părților că voința lor este exprimată în cuprinsul înscrisului)
 Dacă constatările agentului depășesc limita atribuțiilor sale => pot fi combătute prin proba contrară sau pot fi
contestate
 Împrejurările declarate de părți – au putere doveditoare (până la proba contrară)
 Mențiunile în directă legătură cu raportul dintre părți – au putere doveditoare (până la proba contrară)
 Celelalte mențiuni, între părți – constituie început de dovadă scrisă
 Când nulitatea reiese din textul contractului – partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la
repararea prejudiciile suferite - răspunderea delictuală pentru fapta proprie
 Încheierea fără respectarea condițiilor legale de validitate/încheierea de către o persoană incompatibilă,
necompetentă/cu depășirea competențelor sale => nulitate absolută
 În aceste condiții => înscris sub semnătură privată (dacă este semnat de către părți) SAU început de dovadă
scrisă (dacă nu este semnat de către părți)

Înscrisul sub semnătură privată

 = orice înscris care poartă semnătura părților, întocmit fără intervenția unui agent instrumentator și
indiferent de suport material
 Nu este supus unei formalități (excepțiile sunt prevăzute de lege)
 Condiția: semnătura părții/părților de la care provine
 Semnătură olografă = suită de semne literale care reprezintă numele unei persoane
 Semnătura nu poate fi înlocuită cu o parafă, sigiliu, alt semn, prin punere de deget, dactilografiată sau
imprimată
 Chiar și prescurtată, este valabilă
 Nu trebuie să cuprindă toate elementele numelui
 Este valabilă doar dacă se referă la întregul înscris => trebuie să se afle la sfârșitul actului
 Nu este valabilă semnătura marginală (decât atunci când nu este spațiu pe lățime)
 Dacă aparține unui funcționar public - oferă autenticitate înscrisului
 Profesioniști - înscrisul nesemnat, dar utilizat frecvent în exercițiul activității pentru a constata un act juridic –
face dovada cuprinsului său (excepție: când legea cere expres forma scrisă pentru dovedirea actului)
 În afară de semnătură, nu este cerută îndeplinirea unei alte condiții (excepție: unele înscrisuri sub semnătură
privată cu condiții de formă - împuternicirea/procura avocațială)

Formalitatea multiplului exemplar

 Înscrisuri sub semnătură privată - contracte sinalagmatice – constă în faptul că trebuie întocmite atâtea
exemplare câte părți cu interese contrare sunt + trebuie să se precizeze pe fiecare câte exemplare s-au făcut
 Se fac atâtea exemplare câte părți cu interese contrare există, NU câți participanți
 Una dintre părți, la neîndeplinirea obligației celeilalte, se poate folosi de exemplarul său
 De regulă, înscrisurile sub semnătură privată - 2 exemplare originale = formalitatea dublului exemplar (în
practică)
 Convenții cu mai multe părți – pluralitate de exemplare (1 condiție a formalității multiplului exemplar)
 A 2 a condiție - pe fiecare exemplar să se treacă numărul originalelor
 Nu se cere respectarea formalității multiplului exemplar:
 Când, de comun acord, părțile au depus singurul original la un terț ales de ele
 Contractul - încheiat de profesioniști
 Conversiunea înscrisului autentic nul – are valoarea unui înscris sub semnătură privată => nu cere
respectarea altei formalități
 Dacă o parte și-a executat obligația, nu poate invoca lipsa pluralității de exemplare
 Nerespectarea condițiilor formalității => nulitatea înscrisului ca înscris sub semnătură privată + nu afectează
valabilitatea convenției
 Înscrisul (chiar dacă nu conține nr. de exemplare sau nu a fost întocmit în numărul de exemplare câte părți sunt) -
început de dovadă scrisă - dă posibilitatea întregirii prin proba cu martori și prezumții

Formalitatea ”bun și aprobat”

 Apare în cazul înscrisului sub semnătură privată - singura putere probatorie = semnătura părții sau a părților
 Se poate întâmpla ca semnătura să nu exprime concordanța dintre textul înscrisului și declarația părții de voință
când înscrisul este întocmit de o altă persoană
 Înscris în alb – completat după semnătură de către cel care a întocmit înscrisul (pericol: se poate modifica
obiectul sau întinderea obligației)
 Condiție: înscrisul sub semnătură privată (prin care o parte se obligă să plătească o sumă de bani sau o cantitate
de bunuri fungibile) - trebuie să fie scris în întregime de mâna celui care se obligă/semnătură + “bun și aprobat
pentru...” (sau altă formulă echivalentă) + arătarea în litere a sumei sau a cantității datorate
 În caz de nepotrivire între suma din cuprinsul înscrisului și suma din formula “bun și aprobat” => obligația nu
există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul și formula sunt scrise în întregime de mâna celui
obligat - prezumție relativă => poate fi combătută de orice mijloc de probă
 Debitorul este protejat împotriva semnăturilor în alb
 Nu este necesară respectarea formalității (5):
 Obligație unilaterală are ca obiect un lucru cert și determinat/prestația de a face sau de a nu face
 Obligația unilaterală a debitorului este nedeterminată
 Chitanțe liberatorii – nu este vorba de nașterea unei obligații, ci de executarea ei
 Conversiunea înscrisului autentic nul care devine înscris sub semnătură privată - obligația unilaterală
- obiect o sumă de bani/câtime de lucruri fungibile
 Contract încheiat între profesioniști
 Nerespectarea formalității “bun și aprobat”- lipsește de forță probantă înscrisul sub semnătură privată; nu are
nicio influență asupra convenției, care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă - chiar martori și prezumții -
început de dovadă scrisă

Forța probantă
 La înscrisul sub semnătură privată - este reprezentată de semnătura părții/a părților
 Are putere doveditoare față de persoana căreia i se opune sub condiția recunoașterii (trebuie recunoscut de către
partea căreia i se opune sau de către lege)
 Face dovada doar inter partes - între părți, nu erga omnes (până la proba contrară)
 Mențiunile din cuprinsul înscrisului sub semnătură privată referitoare la actul juridic pe care îl constată sau
faptele juridice pe care le relatează - fac dovada între părți (până la proba contrară)
 Înscrisul sub semnătură privată - NU are putere probantă în ceea ce privește mențiunile străine de raportul juridic
al părților (chiar dacă a fost recunoscut), deoarece mențiunile străine = început de dovadă scrisă

Data

 Supusă recunoașterii (la fel ca înscrisul sub semnătură privată, cuprinsul înscrisului sau semnătura părților)
 Face dovada între părți (până la proba contrară)
 Terți - nu le este opozabilă prin ea însăși
 Opozabilă terților doar când devine certă
 Înscrisul sub semnătură privată dobândește dată certă (6):
 Din ziua în care a fost prezentat pentru a primi dată certă de către notarul public, executor judecătoresc
sau alt funcționar competent
 Din ziua în care a fost arătat la o autoritate/instituție publică + se face o mențiune pe înscris în legătura
cu asta
 Din ziua în care a fost înregistrat într-un registru/alt document public
 Din ziua morții/din ziua când a apărut neputința de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei
care l-au subscris
 Din ziua în care cuprinsul înscrisului este reprodus (chiar și pe scurt) în înscrisuri autentice - încheieri,
procese-verbale pentru punerea unui sigiliu/facere de inventar
 Din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește anterioritatea înscrisului
 Data certă nu trebuie îndeplinită:
 Testamentul olograf – data = condiție de validitate a actului juridic
 Raporturile profesioniștilor - înscrisurile se prezumă că au fost făcute la data menționată în cuprins;
această dată poate fi combătută prin orice mijloc de probă; dacă nu există o dată în înscris - părțile pot să
o stabilească cu orice mijloc de probă
 Chitanțe liberatorii – la decizia instanței

Înscrisuri asimilate de lege înscrisului sub semnătură privată

 Contractele încheiate pe formulare tipizate/standardizate/încorporează condiții generale-tip - se găsesc în
mod frecvent în relațiile dintre profesioniști și neprofesioniști (exemplu: contractul de vânzare a unui autoturism)
 Biletele, tichetele, etc. - utilizate pentru a încheia un act juridic/încorporează dreptul la anumite prestații - chiar
dacă nu sunt semnate + fac dovada actului juridic prin simpla deținere a acestora
 Telexul, telegrama – originalele lor depuse la oficiul poștal sunt semnate de către expeditor
 Înscrisul în formă electronică
Înscrisul pe suport informatic și înscrisul în formă electronică
 Proba încheierii contractelor prin mijloace electronice și a obligațiilor care rezultă din acestea - semnătura
electronică
 Dreptul comun în materie de probe – Codul de procedură civilă
 Înscrisurile pe suport informatic – nu sunt definite de către legiuitor
 Înscrisurile în formă electronică - se face trimitere la legea specială
 Nu sunt stabilite distincții clare
 Creează confuzii

Înscrisurile pe suport informatic

 Regimul înscrisurilor pe suport informatic – Codul de procedură civilă
 Când datele unui act sunt redate pe suport informatic – documentul care reproduce datele = instrumentul
probator al actului - condiție: să fie inteligibil + să prezinte garanții suficient de serioase pentru a face deplină
credință în legătură cu conținutul și identitatea persoanei de la care provine
 Prezumția de validitate a înscrisului pe suport informatic - se prezumă că există garanții suficient de serioase
- înscrisul prezintă date pe suportul informatic într-un mod sistematic + fără lacune + datele sunt protejate
împotriva alterării și contrafacerilor
 Prezumția există și în cazul terților - când înscrierea este făcută de către un profesionist
 Dacă instanța ar fi făcut referire la înscrisul pe suport informatic => email-ul ar fi îndeplinit condițiile sale
 Înscrisul pe suport informatic –are putere doveditoare și face dovadă între părți (până la proba contrară)

Înscrisul în formă electronică

 Când suportul/tehnologia utilizată pentru redactarea înscrisului în formă electronică nu garantează integritatea
documentului = mijloc material de probă / început de dovadă scrisă
 Înscrisul în formă electronică - putere doveditoare + asimilat înscrisului sub semnătură privată dacă:
 I s-a încorporat, atașat sau asociat logic o semnătură electronică extinsă
 Semnătura e bazată pe un certificat calificat nesuspendat / nerevocat la acel moment
 Semnătura este generată de un dispozitiv securizat de creare a semnăturii
 Înscrisul în formă electronică - același efect ca înscrisul autentic între cei care l-au subscris și cei care le
reprezintă drepturile, dacă:
 Conține o semnătură în formă electronică
 Este recunoscut de către partea căreia i se opune
 Dacă nu este recunoscut => instanța dispune de efectuarea unei expertize tehnice de specialitate
 Când forma scrisă este o condiție de probă / validitate a actului - înscrisul în formă electronică îndeplinește
această condiție dacă i s-a încorporat, atașat sau asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un
certificat calificat nesuspendat / nerevocat și este generată de către un dispozitiv securizat de creare a semnăturii
 3 tipuri de semnătură electronică:
 Semnătura electronică simplă
  Prezintă date în formă electronică
 Datele sunt atașate / logic asociate cu alte date în formă electronică
 Servesc ca metodă de identificare
 Exemplu: scrierea numelui la sfârșitul unui email – identificarea se poate face atât prin numele
utilizatorului, cât și prin numele din email; semnătura olografă de pe un document ulterior
scanat – devine document în formă electronică și se poate considera semnătură electronică
simplă
 Semnătura electronică extinsă
 Îndeplinește cumulativ condițiile:
 Este legată în mod unic de semnatar
 Asigură identificarea semnatarului
 Legată de datele în formă electronică - orice modificare este ușor de identificat
 Exemplu: persoana care vrea să folosească semnătura electronică extinsă o poate crea ea însăși
folosind diferite sisteme de criptare a documentelor – aplicabile și pentru criptarea unei
semnături - PNG; când 2 profesioniști stabilesc să folosească acest sistem în contractele lor =>
semnătura electronică va fi extinsă
 Semnătura electronică extinsă - bazată pe un certificat + generată de un dispozitiv securizat de
creare a semnăturii (semnătură electronică extinsă calificată)
 Asimilată semnăturii olografe
 Procedură:
 Pentru a obține un certificat calificat, o persoană se adresează unui furnizor de servicii
de certificare
 Semnarea unui contract cu furnizorul care îi eliberează un certificat (creat pe baza
datelor din formularul de solicitarea a certificatului) și dispozitivul de creare a
semnăturii electronice
 Dispozitivul de creare a semnăturii electronice - valabil 1 an, contra unei sume de bani
 După procedură, o persoană poate transmite documente în formă electronică, având atașată o
semnătură electronică extinsă calificată
 Destinatarul documentelor electronice – folosește o cheie publică a expeditorului din certificatul
acestuia, pentru a decripta semnătura expeditorului
 Pentru a obține cheia publică a furnizorului de servicii de certificare - pentru mai multă siguranță
- destinatarul poate consulta și Registrul furnizorilor de servicii de certificare pentru
semnătură electronică
 Cheia publică - necesară pentru a verifica semnătura furnizorului de pe certificatul expeditorului
 Cea mai utilizată - semnătura electronică simplă
 Contractul click-wrap (contractul de adeziune de pe Internet)– bifarea unei casete nu reprezintă o semnătură
electronică
 Când sunt bifate mai multe casete + sunt completate date ale utilizatorului (adresa de e-mail) - semnătură
electronică
 Înscrisul electronic care nu este însoțit de o semnătură electronică extinsă calificată + nu are valoarea unui
înscris sub semnătură privată => început de dovadă scrisă

Înscrisurile nepreconstituite

 = așa-numitele înscrisuri care nu au nevoie să fie semnate pentru a face dovada

 Se mai numesc înscrisuri nesemnate

 Mențiunile făcute de creditor pe titlu de creanță

 Registrele + hârtiile domestice

 Registrele profesioniștilor

 Scrisorile

Mențiunile făcute de creditor pe titlul de creanță

 Fac dovada împotriva creditorului dacă sunt făcute în josul/marginea/dosul titlului de creanță (chiar dacă nu sunt
semnate/datate de către acesta, dar mereu a avut acest titlu) + din cuprins reiese liberațiunea totală/parțială a
debitorului + să fie scrise de mâna creditorului
 Mențiunile liberatorii – fac dovada împotriva creditorului + în favoarea debitorului și când sunt scrise în
josul/marginea/dosul unui duplicat al titlului de creanță / chitanță - condiție: duplicatul/chitanța să fie în mâna
debitorului
 Puterea doveditoare – la decizia instanței judecătorești (au caracterul unei mărturisiri extrajudiciare scrise)

 Puterea doveditoare a mențiunilor scrise de creditor pe duplicat/chitanță – amplificată de faptul că

duplicatul/chitanța se află la debitor
 Când sunt folosite împotriva creditorului – el le poate combate prin orice mijloc de probă, chiar și prezumții +
martori

Registrele și hârtiile domestice

 = condicile, caietele, un număr de foi legate împreună sau foi volante pe care o persoană
menționează actele și faptele juridice care o interesează – plăți, vânzări, cumpărări, cheltuieli
 Nu fac credința în favoarea celui care le deține, nici liberarea de obligație, nici pentru a dovedi un drept împotriva
altcuiva – deoarece nimeni nu își poate crea dovezi pentru sine sau împotriva altcuiva
 Dacă cealaltă persoană dintr-un litigiu dorește să folosească registre și hârtii domestice – instanța le poate reține ca
mijloace de probă
 Instanța apreciază puterea doveditoare a registrelor și hârtiilor domestice în funcție de credibilitatea lor

 Mențiunile înscrise în registrele și hârtiile domestice fac dovada împotriva celui care le-a scris:
 Când din cuprins rezultă primirea unei plăți (în sensul larg de executare a unei obligații)
  Când cuprind recunoașterea obligației de către un terț – condiție: arătarea că mențiunea s-a făcut
pentru a ține loc de titlu în favoarea terțului creditor
 Puterea doveditoare (în cele 2 situații) – lăsată la aprecierea instanței (pentru că sunt doar mărturisiri
extrajudiciare scrise)
 Instanța le poate reține integral/parțial

 Pot fi combătute chiar și în lipsa unui început de dovadă scrisă – prin orice mijloc de probă (inclusiv martori și
prezumții)

Registrele profesioniștilor
 Întocmite + ținute cu respectarea dispozițiilor legale și fac între aceștia dovadă deplină în instanță – pentru faptele
+ chestiunile legate de activitatea lor profesională
 Chiar și cele neținute în condițiile legale – fac dovada împotriva părții care le-a deținut
 Partea care se folosește de ele nu poate împărți conținutul lor
 Instanța decide dacă se atribuie altă putere doveditoare conținutului registrului unui profesionist atunci când
trebuie să se renunțe la această probă – când registrele părților nu concordă/trebuie atribuită o credibilitate mai
mare registrelor uneia dintre părți

Scrisorile
 Devin mijloace de probă când conțin mărturisirea extrajudiciară a unui fapt probatoriu
 Scrisoare cu caracter condifențial – anumite restricții
 Terți – pot folosi scrisorile în aceleași condiții + trebuie să dovedească că au intrat în posesia scrisorii într-un
mod licit
 Probă – are valoarea unei mărturisiri extrajudiciare
 Exemplu: când o scrisoare, semnată de autorul ei, cuprinde o remitere de datorie => devine înscris sub
semnătură privată
 Dacă scrisoarea cuprinde o mărturisire => mărturisire extrajudiciară scrisă – este acceptată (chiar dacă
obiectul litigiului nu se poate dovedi prin martori – restricția care cere să fie admisă proba cu martori:
mărturisirea extrajudiciară verbală)

Alte categorii de înscrisuri

 Anexele actului principal respectiv: planurile, schițele, hârtiile, fotografiile și orice alte documente anexate –
aceeași putere doveditoare ca și înscrisurile la care au fost alăturate (dacă au legătură cu înscrisul + poartă
semnătura părții/persoanei competente care a întocmit înscrisul)
 Scop: detalierea/exemplificarea/explicitarea actului de bază
 Ștersăturile, radierile, corecturile și orice alte modificări, mențiuni sau adăugiri dintr-un înscris – nu sunt
luate în considerare (decât în cazul în care au fost constatate sub formă de semnătură de către cel competent să
întocmească înscrisul/de către partea de la care emană înscrisul)
 Simetrie pentru a garanta valabilitatea actului
Mărturia (proba cu martori)
 Martori = persoane străine de litigiu care au recepționat/memorat fapte importante pentru soluționarea
litigiului și pe care le relatează instanței de judecată
 Martor – NU este un mijloc de probă
 Mărturia – este un mijloc de probă
 Mărturia = realitate făcută de o persoană în fața instanței de judecată despre un fapt din trecut, precis +
pertinent pe care îl cunoaște
 Cel mai vechi și cel mai răspândit mijloc de probă
 Cunoscută în toate sistemele probatorii
 Nu este la fel de precis și sigur ca înscrisul, dar este util în litigiile în care nu se pot administra alte probe
 Trăsătură specifică: cunoașterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează
 Mărturia “din auzite” + ”ceea ce spune lumea” – NU reprezintă constatări personale ale martorului despre
faptele ce fac obiectul litigiului, ci sunt relatări despre zvonuri care se referă la aceste fapte
 Zvonurile nu sunt sigure datorită:
 Izvorul nederminat și nedeterminabil
 Verdicității necontrolate și necontrolabile
 Semnificației îndoielnice
 Mărturia “după opinia îndeobște răspândită” – nu este admisă nici măcar în cazuri excepționale
 Mărturia “din auzite” nu se confundă cu mărturia indirectă
 Mărturia indirectă (MI) – martorul aduce la cunoștința instanței ceea ce o altă persoană i-a relatat despre faptul
care face obiectul litigiului
 MI - martorul nu cunoaște direct faptul litigios, dar a perceput cu auzul său ce i-a relatat o altă persoană care a fost
prezentă la săvârșirea acelui fapt
 MI– izvor precis, individualizat – poate fi controlată prin audierea persoanei
 Când persoana care a cunoscut personal faptul litigios nu poate fi găsită/moare – se poate reține mărturia
indirectă – dacă martorul inspiră încredere instanței + mărturia este confirmată de probele administrate
 Trăsătură: ea trebuie făcută oral în fața instanței de judecată
 Declarațiile scrise ale unui terț, cele în formă autentică în fața notarului public sau în cadrul unei proceduri
administrative – NU constituie mărturii
 Folosirea declarațiilor scrise => ar lipsi părțile de garanțiile principiului publicității, oralității și
contradictorialității dezbaterilor – ele beneficiază de acest principiu în cadrul ascultării martorilor în instanță
 Când martorul aduce afirmații mincinoase/nu spune tot ceea ce știe în legătură cu faptul litigios/în legătură cu
împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat => sancțiune penală – mărturia mincinoasă

Categorii de persoane care nu pot depune mărturie:

 Rudele + afinii până la gradul 3 inclusiv

 Soțul, fostul soț, logodnicul, concubinul
 Cei aflați în dușmănie/în legături de interese cu una dintre părți
  Persoanele sub interdicție judecătorească
 Cei condamnați pentru mărturie mincinoasă

Categorii de persoane scutite de a depune mărturie:

 Slujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii judecătorești, mediatorii, moașele
și asistenții medicali și orice alți profesioniști – secretul de serviciu sau secretul profesional (cu privire la
faptele la care au luat cunoștință în timpul exercitării profesiei sau după încetarea profesiei)
 Judecătorii, procurorii, funcționarii publici, chiar și după încetarea activității – asupra împrejurărilor secrete
de care au luat la cunoștință în această calitate
o Cei care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înșiși sau ar expune rudele sau persoanele apropiate la o
pedeapsă penală / disprețul public
o Persoanele enumerate (cu excepția slujitorii cultelor) pot depune mărturie – dacă au fost dezlegate de
secretul de serviciu/profesional de partea interesată la păstrarea secretului sau autoritatea sau instituția
pe lângă care funcționează sau a funcționat
o Exemplu: notarul public care a autentificat un contract de vânzare care are ca obiect un bun imobil
poate depune mărturie dacă are dezlegare și din partea adversă

Admisibilitatea probei cu martori

 Este admisibilă proba cu martori în ceea ce privește:

 Faptele materiale – fără nicio restricție
 Actele juridice – cu limitări – 2 reguli:
1. Interdicția de a se dovedi cu martori existența actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de
250 de lei
 La actele juridice cu obiect > 250 de lei, legea cere redactarea unui înscris probator (autentic sau sub
semnătură privată)
 => proba cu martori – posibilă – actele juridice cu obiect de valoare mai mică de 250 de lei
 Nu este admisibilă proba cu martori a actelor juridice – indiferent de valoarea obiectului – dacă
dispozițiile speciale impun proba scrisă
 Când legea cere forma scrisă ca o condiție de validitate a actului juridic – nu se poate dovedi cu
martori niciodată
 Nerespectarea condiției de validitate a formei – nulitate absolută
 Inadmisibilitatea probei cu martori – la toate actele juridice (indiferent de felul lor) – legiuitorul nu
face nicio distincție
 Nu se aplică în cazul faptelor materiale (naturale sau ale omului) – excepție: nașterea/moartea – fapte
naturale ce nu se pot proba cu martori, dar se pot proba cu alte mijloace de probă
2. Interdicția de a se dovedi cu martori împotriva și peste cuprinsul unui înscris, precum și împotriva sau
peste ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi spus înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea
nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv
 Dă prioritate probei scrise înaintea probei cu martori – când părțile au redactat un înscris ca probă
preconstituită, chiar și sub semnătură privată, nu se poate accepta proba cu martori (nici pentru a
 combate cele arătate în înscris și nici pentru a dovedi o convenție verbală ulterioară care ar fi modificat
convenția inițială – indiferent de valoarea obiectului convenției)
 Legea apără conținutul înscrisului probator – se presupune că în el părțile și-au concretizat voința prin
semnătură
 Se presupune faptul că odată ce și-au ales forma scrisă a actului, orice modificare a convenției trebuie
făcută în aceeași formă – prin scris
 Exemplu: dacă în înscris se arată un termen pentru executarea obligației, nu se poate dovedi cu martori
nici că în realitate s-a ales alt termen și nici că ulterior s-ar fi stabilit verbal modificarea termenului
inițial
 Excepții – este admisibilă proba cu martori a unui act juridic, indiferent de valoarea obiectului lui și legea
cere forma scrisă:
 Când partea s-a aflat în imposibilitate materială/morală de a-și întocmi un înscris
pentru dovedirea actului juridic
 Exemplu: imposibilitate materială – obligațiile părții se nasc din fapte licite -
gestiunea de afaceri - sau delicte civile sau din depozitul necesar – poate fi
dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoare-, actele încheiate în
târguri, piețe neorganizate, la efectuarea de mici reparații la domiciliu –
schimbarea unei prize;
 Exemplu: imposibilitate morală – raporturile dintre soți sau rude apropiate, afini,
între care este greu să se pretindă, atunci când relațiile sunt normale, să se
întocmească înscrisuri, deoarece relațiile dintre ei sunt incompatibile cu un
comportament din care ar reieși o lipsă de încredere; colegii de muncă, prieteni,
persoane cu relații care pot constitui izvorul imposibilității morale de a întocmi
dovezi scrise cu privire la raporturile dintre ele
 Imposibilitatea morală se apreciază de către instanța de judecată – în funcție de
calitatea persoanelor, de circumstanțele faptelor
 Partea interesată care invocă imposibilitatea morală – trebuie să dovedească prin
orice mijloace de probă împrejurările din care a decurs această imposibilitate
 Când există un început de dovadă scrisă (=orice scriere, chiar nesemnată și nedatată,
care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune sau de la cel al cărui
succesor în drepturi este acea persoană, cu condiția ca scrierea să facă credibil faptul
pretins)
 Reprezintă început de dovadă scrisă și înscrisul (chiar nesemnat de persoana
căreia i se opune) -dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care
atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme cu cele făcute de persoana
respectivă
 Forța probantă a începutului de dovadă scrisă – doar el nu este suficient de a
face dovada între părți – trebuie să fie completat de alte mijloace de probă
(inclusiv proba cu martori și prezumții)
  Exemplu: înscrisul sub semnătură privată (chiar dacă a fost recunoscut) – nu
are forță probantă în ceea ce privește mențiunile străine de raportul părților –
aceste mențiuni pot servi ca început de dovadă scrisă
 Când partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau forță
majoră
 Când părțile au convenit (chiar și tacit) să folosească această probă – doar privitor la
drepturile de care ele pot să dispună
 Când actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență sau cauză ilicită
 Când se cere lămurirea clauzelor actului juridic

Puterea doveditoare

 Lăsată la aprecierea instanței de judecată

 Apreciere făcută de judecător – se raportează la sinceritatea relatărilor martorilor și la modul în care mărturia
se completează cu celelalte mijloace de probă

Prezumțiile
 = consecințe pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut pentru a stabili un fapt
necunoscut
 Reprezintă o dublă deplasare a obiectului probei:
 Faptul generator de drepturi, necunoscut, greu sau imposibil de dovedit – fapt vecin și conex,
necunoscut, ușor de explicat și dovedit
 Fapt vecin și conex – fapt probator (înscris, mărturie, etc.)
 Din cunoașterea faptului probator => existența faptului vecin și conex, apoi cunoașterea acestuia => existența
faptului generator de drepturi
 Orice probă (cu excepția probelor materiale) – implică o operație de inducere a existenței unui fapt generator de
drepturi, necunoscut din existența unui fapt generator cunoscut – conectivitatea dintre cele 2 fapte
 Deplasarea obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt cunoscut – pentru a trage concluzia existenței
primului din cunoașterea celui de al doilea – nu este propriu prezumțiilor, ci comun tuturor probelor (excepție:
probe materiale)
 Doctrină – prezumțiile nu sunt mijloace de probă în sensul propriu al cuvântului

 Prezumții legale – caracter de probă indirectă

 Elemente valoroase ale sistemului probator

 Ajută să se stabilească indirect – pe cale de inducție sau deducție – situații de fapt cu o dovadă directă greu de
realizat
 După izvor – prezumții legale + prezumții judiciare/simple, ale omului

Prezumțiile legale
 Scutesc de dovadă pe cel în favoarea căruia operează
 Fapte considerate de lege ca fiind dovedite
 Partea căreia îi profită prezumția – trebuie să facă dovada faptului cunoscut, vecin și conex
 Înlăturate prin proba contrară
 Caracteristici – prezumții legale - :
o Număr limitat – nu există prezumții legale fără text + textele care stabilesc prezumții – de strictă
interpretare și aplicare, nu se pot extinde și la alte cazuri
o Produc inversarea sarcinii probei – cel care vrea să răstoarne prezumția trebuie să facă dovada faptului
generator de drepturi și obligații – faptul contrar fiind socotit ca dovedit în cazul beneficiarului prezumției
legale
o Putere doveditoare diferită
 Caracteristici – prezumții judiciare - :
o Număr nelimitat
o Permise doar atunci când este admisă și proba cu martori
o Puterea doveditoare – la aprecierea judecătorului
 Prezumții legale – după forța probantă - împărțire:
o Prezumții absolute (iuris et de iure) – nu este admisă proba contrară
 Exemplu: prezumția autorității de lucru judecat – prezumție legală absolută (puterea pe care
legea o conferă autorității lucrului judecat are la bază presupunerea că hotărârea
judecătorească definitivă stabilește o situație de fapt reală și o soluție legală potrivită)
 Irevocarea lucrului judecat – între cererea nouă și hotărârea invocată – triplă identitate:
 Același obiect
 Aceeași cauză
 Aceleași părți
o Prezumții relative (iuris tantum) – admisă proba contrară (majoritatea)
 Prezumția cauzei – există o cauză valabilă până la proba contrară (cel care invocă un raport de
obligație nu trebuie să dovedească existența cauzei morale și licite, ci acela care pretinde lipsa
cauzei sau caracterul ei ilicit și imoral – trebuie să facă dovada prin orice mijloc de probă)
 Prezumția de bună-credință – se prezumă că există bună-credință până la proba contrară (cel
care invocă reaua-credință – trebuie să o dovedească)
 Prezumția în favoarea proprietarului imobilului – orice lucrare se prezumă că este făcută de
către proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa și că este a lui
 Prezumția de coproprietate – dacă bunul este stăpânit în comun, se prezumă coproprietatea
 Prezumția de titlu de proprietar – oricine se află în posesia unui bun mobil se prezumă că are
titlul de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului respectiv
 Prezumția timpului legal de concepție al copilului – intervalul cuprins între a 300 a și a 180 a zi
dinaintea nașterii se prezumă că este timpul legal al concepțiunii
 Prezumția de paternitate – copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei se prezumă că are ca
tată pe soțul mamei
 Prezumția de culpă – culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin neexecutare
  Prezumția de renunțare la moștenire – se prezumă că a renunțat la moștenire succesibilul care,
deși cunoștea deschiderea moștenirii și calitatea lui de succesibil și a fost citat legal, nu și-a
exercitat dreptul de opțiune succesorală (prin acceptarea moștenirii sau renunțarea la moștenire, în
termenul de 1 an)

Prezumții judiciare
 Cele nestabilite de către lege
 Lăsate la aprecierea judecătorului
 Judecătorul se poate întemeia pe prezumțiile sale doar dacă au greutate și putere de a naște probabilitatea
faptului pretins
 Sunt primite doar dacă legea admite proba cu martori
 Nelimitate – legea permite judecătorului să se folosească de experiența proprie, de puterea lui de judecată și
de înțelegere
 Se poate întemeia pe mijloace de probă directe, pe un început de dovadă scrisă sau pe concluziile trase din
anumite situații => judecătorul poate trage concluzia că există sau nu faptul ce formează obiectul litigiului
 Exemplu: stabilirea paternității unui copil din afara căsătoriei în justiție – instanța consideră că tatăl nu are
afecțiune față de copil => cererea tatălui de a-l crește este determinată de motive externe/străine intereselor
copilului
 Pentru a fi admisibilă:
o Prezumția trebuie să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea – să fie temeinică
o Prezumția să fie folosită doar când este admisibilă și proba cu martori
 Li se aplică toate excepțiile restrictive de la proba testimonială (proba cu martori)
 Se poate întemeia pe orice împrejurări probatorii directe/indirecte, chiar și incomplete/incerte și pe concluziile
trase de judecător în anumite situații

Mărturisirea
 = recunoașterea de către una dintre părți, din inițiativă proprie sau în cadrul interogatoriului, a unui
fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția/apărarea și care produce efecte juridice împotriva
autorului ei
 Se deosebește de explicațiile date de părți instanței/la cererea instanței – explicațiile părților cuprind doar
informații cu privire la faptele deduse judecății și NU recunoașterii pretențiilor părții adverse
 Caractere:
o Act unilateral de voință – constă în recunoașterea pretenției/faptului afirmat de partea adversă; produce
efecte fără să fie acceptată de partea adversă + este irevocabilă (excepție: mărturisirea judiciară care
poate fi revocată pentru eroare de fapt scuzabilă); voința celui care face mărturisirea trebuie să fie
conștientă și liberă
o Act de dispoziție – mărturisirea constituie un mijloc împotriva autorului ei și în favoarea celui care își
întemeiază pretențiile pe faptul mărturisit; datorită consecințelor grave – cel ce o face trebuie să aibă
capacitatea necesară pentru încheierea actelor de dispoziție; mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă
 a fost făcută de către cineva lipsit de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care
face recunoașterea nu poate dispune
o Act personal – poate fi făcută de către titularul dreptului sau de un mandatar cu procură specială
o Act expres – nu poate fi dedusă din tăcerea părții (în mod excepțional, instanța poate socoti refuzul
nejustificat de a răspunde la interogatoriu ca o mărturisire deplină/doar început de dovadă scrisă în folosul
aceluia care a propus interogatoriul; în cazul refuzului de a răspunde la interogatoriul în legătură cu
deținerea/existența unui înscris – instanța decide ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul
acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea)
o Act indivizibil – poate fi divizată doar când cuprinde fapte distincte și care nu au legătură între ele

Mărturisirea judiciară

 Îndeplinește cumulativ condițiile:

o Făcută în cadrul procesului și este invocată ca mijloc de probă
o Făcută în fața instanței în timpul ședinței de judecată – din inițiativă proprie sau prin
interogatoriu
 Face dovadă deplină împotriva celui care a făcut-o – indiferent dacă a fost făcută personal/mandatar cu
procură specială
 Dacă o parte mărturisește un fapt – partea adversă nu mai are sarcina de a proba faptul
 Mărturisirea care nu îndeplinește cele 2 condiții => mărturisire extrajudiciară

Mărturisirea extrajudiciară

 Exemplu: în fața procurorului, când este cuprinsă într-un proces-verbal încheiat de un executor
judecătoresc, când reiese dintr-o cerere adresată unei instituții publice, când este cuprinsă în testament
sau scrisoare
 Mărturisiri extrajudiciare – mărturisirile făcute în fața unei instanțe necompetente dpdv al competenței
materiale, cele făcute în același proces cu privire la probleme străine de proces
 Mărturisirea extrajudiciară – verbal (oral) – nu poate fi folosită ca mijloc de probă în cazurile în care
nu este admisă proba cu martori
 Mărturisirea extrajudiciară – scrisă – poate fi folosită în orice proces; existența și cuprinsul ei – se
dovedesc prin înscrisul în care este cuprinsă și aceeași putere doveditoare ca și înscrisul
 Exemplu: o mărturisire extrajudiciară cuprinsă într-un înscris autentic – nu este combătută în ceea ce
privește existența + cuprinsul ei (excepție: doar când poate fi combătut un înscris autentic)
 Lăsată la aprecierea judecătorului
 Faptul recunoscut de către partea adversă – corespunde realității (de regulă)
 Dacă instanța are îndoieli cu privire la sinceritatea mărturisirii și crede că se urmărește fraudarea legii
sau interesele unor terți – o poate înlătura ca probă

Interogatoriul
 = mijloc procedural de administrare a probei mărturisirii
 Pe lângă mărturisirea spontană
 De regulă, mărturisirea este provocată prin intermediul interogatoriului
 = întrebări legate de fapte personale, pertinente și concludente – adică să ducă la soluționarea litigiului
 După interogatoriu – pot apărea mai multe situații
 Dacă partea se prezintă + recunoaște faptele de care este întrebată => 3 tipuri de mărturisiri
 Mărturisirea simplă
o Recunoașterea fără rezerve sau adaosuri a faptului pretins de către partea adversă (care a propus
interogatoriul)
o Exemplu: “Recunoști că ai primit suma de 5000 de euro ca preț al lucrului vândut? ” + “Da, recunosc.”
 Mărturisirea calificată
o După ce recunoaște faptul în legătură cu care este întrebată, partea adaugă elemente sau împrejurări în
legătură directă cu faptul respectiv și îi schimbă urmările juridice – face ca răspunsul să fie negativ
o Exemplu: ”Recunoști că ai primit suma de 5000 de euro ca preț al lucrului vândut? " + ”Da, recunosc că
am primit suma de 5000 de euro, dar nu ca preț, ci ca restituire a unui împrumut”
 Mărturisire complexă
o Partea recunoaște faptul de care este întrebată, dar adaugă un alt fapt, legat de acesta – limitează/înlătură
efectele mărturisirii
o Exemplu: “Recunoști că ai primit suma de 5000 de euro ca preț pentru bunul vândut?” + ”Da, dar i-am
împrumutat-o părții adverse în aceeași zi”
 Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului ei (decât în cazurile în care cuprinde fapte
distincte care nu au legătură între ele) => mărturisirea este indivizibilă
 Regula indivizibilității mărturisirii – se aplică de către instanță în funcție de fiecare caz
 Dacă partea dă răspunsuri negative/echivoce – se administrează alte probe
 Dacă partea este citată legal + nu se prezintă/se prezintă, dar refuză să răspundă la interogatoriu => instanța
consideră că persoana respectivă a făcut o mărturisire deplină/început de dovadă scrisă

Expertiza
 La ea decurge instanța de judecată atunci când este nevoie de clarificarea unor împrejurări de fapt, pentru a căror
rezolvare se cer cunoștințe de specialitate din domenii diferite pe care judecătorul nu le are
 Deci se cere părerea unor experți – care întocmesc rapoarte de expertiză pe baza unei activități de cercetare
concretă a cazului + aplicării unor date de specialitate
 Efectuarea unei expertize – din oficiu / la cererea părților (ori de câte ori este nevoie de părerea unor specialiști)
 Expertiza obligatorie – sancțiune: anularea hotărârii judecătorești (în unele cazuri) – exemplu: înregistrarea
tardivă a nașterii – este necesară o expertiză medico-legală pentru stabilirea vârstei copilului; când se pune o
persoană sub interdicție judecătorească – expertiză psihiatrică
 Nu are forță probantă absolută
 Concluziile ei sunt lăsate la aprecierea instanței
 Când instanța înlătură concluziile specialiștilor – este obligată să argumenteze
 Dacă raportul de expertiză nu formează o convingere pentru instanță (e incomplet/nu este suficient de concludent
și de bine documentat) => instanța (din oficiu/cererea părților) dispune întregirea expertizei sau efectuarea unei
contraexpertize
 Raportul de expertiză se analizează în raport cu celelalte probe administrate și NU izolat
 Raportul este pus în discuția părților – de aici reies lipsurile/calitățile sale, elementele care contribuie la aprecierea
raportului de către instanță
 Forță probantă – până la înscrierea în fals
 În mai multe domenii:
o Expertize medico-legale (stabilirea vârstei, sexului, filiației, pentru punerea unei persoane sub interdicție
judecătorească, pentru stabilirea discernământului, capacității de muncă, etc.)
o Expertize tehnice (stabilirea valorii, vechimii bunurilor, starea de funcționare)
o Expertiză topografică (amplasarea terenurilor)
o Expertiză în construcții (structura de rezistență)
o Expertiză grafologică a scrisului (testament olograf)
o Expertiză contabilă (determinarea situației economico-financiare)
o Expertiză artistică (stabilirea autenticității unei opere de artă)
 Facultativă
 În unele situații - obligatorie – verificarea scrisului de mână/semnăturii de pe înscrisuri, când una dintre părți
contestă acest lucru sau în cazul în care judecătorul nu este lămurit prin compararea scrierilor

Mijloace materiale de probă

 = lucrurile care (prin aspect sau semne sau urmele pe care le păstrează) servesc la stabilirea unui fapt care
duce la soluționarea unui proces
 Fotografiile, fotocopiile, benzile de înregistrare a sunetului, altele asemenea (mijloace tehnice) – dacă nu
au fost obținute prin încălcarea legii sau a bunelor moravuri
 Exemplu: un înscris poate avea dublă valoare probatorie:
o Reprezintă un înscris (intrumentum probationis) – din care rezultă existența unui raport juridic
o Probă materială – pe lângă conținutul său, contează și forma lui exterioară
 Exemplu: hârtia pe care este scris, cerneala, eventualele ștersături/adăugiri sau chiar
existența lui într-un anumit loc sau este în posesia unei anumite persoane (exemplu: în
procedura de verificare a falsului – înscris ca mijloc material de probă)

Cercetarea la fața locului

 = examinarea de către instanța de judecată, la fața locului, a situației obiectului litigiului
 Dispusă din oficiu/la cererea uneia dintre părți – atunci când instanța decide că este necesară lămurirea procesului
 Probele materiale – cercetate direct de către instanța de judecată (la sediul său – când pot fi aduse- sau prin
deplasarea instanței la fața locului – bunuri imobile sau mobile, dar din cauza volumului sau a greutății este
imposibilă deplasarea lor)
 Instanța se poate deplasa la fața locului pentru a face o cercetare directă în procese privind:
o Servituți
o Grănițuiri
o Degradări de imobile
o Spațiu locativ, etc.
 Stabilirea cercetării la fața locului – se menționează locul, ziua și ora când aceasta va avea loc, sunt citate părțile
și alți participanți (dacă este cazul sunt ascultați martori/experți)
 Nu constituie mijloc de probă prin ea însăși
 Reprezintă un mijloc de administrare a unei probe materiale care nu poate fi înfățișată instanței
 Rezultatele cercetării la fața locului – consemnează într-un proces-verbal (care se pune la dosar)