CAPITOLUL IV

Părţile în procesul civil

1. Noţiunea de parte în procesul civil. Capacitatea procesuală de

folosinţă şi de exerciţiu. Drepturile şi obligaţiile procedurale ale
părţilor

Procesul civil, de regulă, se intentează în legătură cu apariția unui litigiu între subiecții
raportului juridic material. Din momentul intentării procesului civil, subiecții raportului
material litigios devin și subiecți ai raportului juridic procesual civil.
Părţile în procesul civil sunt persoanele (fizice şi/sau juridice) participante la proces,
litigiul cărora cu privire la dreptul subiectiv sau interesul ocrotit prin lege instanţa de
judecată trebuie să-l examineze şi să-l soluţioneze.
În cazurile prevăzute de lege pot fi parte în proces entitățile (asociaţiile şi societăţile)
care nu au personalitate juridică, dar care dispun de organe de conducere proprii.
Parte în procesul civil poate fi RM, reprezentată de Guvern şi de organele
împuternicite să exercite o parte din funcţiile Guvernului, precum şi unităţile administrativ
– teritoriale reprezentate prin împuterniciţii lor în modul prevăzut de lege.
Pentru părțile procesului se identifică următoarele caracteristici:
1) - existența unui interes material-juridic,
2) – interesul procesual în soluționarea cauzei,
3) – participarea în proces din nume propriu, în apărarea drepturilor și intereselor sale
proprii.
Reclamantul este prezumatul subiect al raportului juridic litigios care se adresează în
instanţa de judecată sau în interesul căruia se adresează alte persoane împuternicite prin
lege, cerând apărarea unui drept al său sau a unui interes ocrotit prin lege, susţinând că
dreptul subiectiv al lui este încălcat sau neîntemeiat contestat de pârât.
Reclamantul participă ca parte activă în proces, deoarece la solicitarea lui procesul a
fost intentat în vederea apărării drepturilor sau intereselor sale legitime.
Pârâtul (reclamatul) este presupusul subiect al raportului juridic litigios, împotriva
căruia în instanţa de judecată se porneşte un proces ca fiind prezumat a fi încălcat sau
contestat drepturile subiective ale reclamantului.
Pârâtul participă ca parte pasivă în proces, deoarece împotriva lui se pornește procesul
în vederea apărării drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantului, care se
presupune că ar fi fost încălcate sau contestate de către pârât.
În aşa fel reclamantul și pârâtul sunt subiecţii presupuși ai raportului juridic litigios, ce
urmează a fi soluţionat de judecată, însă existenţa de mai departe a litigiului dintre părţi,
mărimea lezării drepturilor reclamantului trebuie să fie hotărâtă în exclusivitate de către
instanţa de judecată. De aceea, la momentul intentării procesului la cererea reclamantului
doar se presupune că acestuia îi aparţine un anumit drept şi acest drept este lezat de partea
opusă. Astfel, se consideră că reclamantul şi pârâtul sunt subiecţi prezumați ai litigiului de
drept material din momentul intentării procesului pînă la pronunțarea hotărîrii
judecătorești.
Pentru ca un subiect de drept să dobândească calitatea de parte în proces trebuie să
îndeplinească cumulativ mai multe condiții:
- să aibă calitate procesuală (activă sau pasivă) sau altfel spus, legitimare procesuală, ori
îndreptățire de a participa la activitatea judiciară în calitate de reclamant sau pîrît;
- să aibă interes (folosul practic imediat pe care îl are o parte în vederea justificării
procesului) sau rezultatul juridic urmărit la examinarea și soluționarea cauzei;
- să dispună de capacitate procesuală (capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu).
Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii într-un proces civil, care este recunoscută în egală măsură tuturor cetăţenilor –
persoane fizice de la naștere, cât şi persoanelor juridice de la înregistrare și tuturor
organizațiilor care se bucură de dreptul adresării în judecată. De capacitatea procesuală de
folosință dispun și cetățenii străini, apatrizii și organizațiile străine.
Art.57 alin.(1) CPC confuz leagă apariția capacității procesuale de folosință de
existența dreptului la apărare judiciară. Interpretînd literar aceste prevederi, constatăm că
legiuitorul a stabilit că momentul dobîndirii capacității procesuale de folosință, în
particular de către persoanele fizice, ar fi altul decăt cel al momentului nașterii acesteia,
adică doar din momentul ce se bucură de dreptul adresării în judecată, care ar fi
condiționată de momentul apariției capacității procesuale de exercițiu. Însă prin esența sa,
capacitatea procesuală de folosință trebuie să fie condiționată doar de simpla existență a
persoanei fizice.
Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice fază a procesului.
Actele de procedură îndeplinite de persoana lipsită de capacitatea de folosință sunt nule.
Capacitatea procesuală de exerciţiu este aptitudinea de a-şi exercita personal sau
printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în instanţa de judecată.
Capacitatea de exerciţiu o au cetăţenii care au ajuns la majorat (18 ani), precum şi
persoanele juridice, iar în cazurile prevăzute de lege și entitățile fără personalitate juridică.
Autoritățile publice dobîndesc capacitate procesuală de exercițiu din momentul constituirii
lor, iar persoanele juridice din momentul înregistrării de stat.
Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor de până la 14 ani, precum şi
ale adulţilor supuși măsurii de ocrotire judiciară sub forma tutelei în modul stabilit de
lege, sunt apărate în instanţă de reprezentanţii lor legali – părinţi, adoptatori, tutori, de
administraţia instituţiilor de educare, a instituţiilor curative sau de protecţie socială -
reprezentare.
Actele de procedură efectuate de minorii cu vârstă de până la 14 ani sau de adulții
supuși măsurii de ocrotire judiciară sub forma tutelei în modul stabilit de lege sunt nule.
Minorul care a atins vârsta de 16 ani poate să-şi exercite personal drepturile
procedurale şi să-şi îndeplinească obligaţiile procedurale de sine stătător în cazul
declarării capacităţii depline de exerciţiu (emancipării) sau al încheierii căsătoriei.
Drepturile şi interesele ocrotite prin lege ale minorilor în vârstă de la 14 – 18 ani sunt
apărate în instanţă de către părinţii, adoptatorii sau curatorii lor; instanţa fiind obligată să
introducă în proces pe însăşi minorii respectivi - asistare.
Actele procedurale efectuate de minorii cu vârsta între 14-18 ani sunt lovite de nulitate
relativă. Instanța va acorda un termen reprezentanților acestora pentru confirmarea actelor
efectuate de ei, în caz contrar le va anula.
În cazurile prevăzute de lege, în pricinile care izvorăsc din raporturile juridice civile,
de muncă, matrimoniale, de familie şi din alte raporturi juridice, minorii au dreptul să-şi
apere personal în instanţă drepturile şi interesele. Instanţa va aprecia dacă este cazul să
introducă şi reprezentanţi legali în proces.
În măsura în care pentru exercitarea drepturilor, libertăților sau intereselor legitime,
persoana ocrotită are nevoie de încuviințare sau autorizare, la cererea persoanei ocrotite
sau din oficiu, cu acordul persoanei ocrotite, instanța poate desemna prin încheiere un
curator special care va asista persoana în cauza respectivă sau un tutore special care va
reprezenta persoana în cauza dată.
 În afară de drepturile procedurale ale participanţilor la proces, reclamantul mai este în
drept să modifice temeiul sau obiectul cererii de chemare în judecată, să mărească sau să
micşoreze cuantumul pretenţiilor, să renunţe la acţiune.
Pârâtul are dreptul să recunoască pretenţiile reclamantului. La fel părţile pot încheia o
tranzacţie de împăcare, o înțelegere prin care părțile își fac concesii reciproce.
Părţile sunt obligate a se folosi cu bună credinţă de drepturile lor procedurale. Instanţa
de judecată nu va primi renunţarea reclamantului la acţiune nici recunoaşterea pretenţiilor
de către pârât şi nu va întări tranzacţia de împăcare a părţilor, dacă aceste acte sunt
contrare legii sau încalcă drepturile şi interesele vreunei persoane, precum şi va curma
orice abuz de aceste drepturi, făcut în scopul de a tergiversa procesul sau a induce instanţa
în eroare. În caz de folosire cu rea-credinţă a drepturilor procedurale, instanța de judecată,
la cererea părţii interesate, obligă partea vinovată să repare prejudiciul cauzat.
Participanții la proces care exercită drepturile procedurale în mod abuziv se sancționează
de către instanța de judecată cu amendă în mărime de pînă la 50 de unități convenționale.
Părțile mai sunt obligate de a respecta ordinea în cadrul ședinței de judecată, de a
onora instanța de judecată, de a anunța instanța despre schimbarea domiciliului după
intentarea procesului, precum și despre motivele neprezentării în ședință de judecată.

2. Coparticiparea procesuală. Temeiurile şi felurile ei

Coparticiparea este o instituţie procesuală desemnând situaţia când în proces participă

mai mulţi reclamanţi și/sau mai mulţi pârâţi, interesele cărora nu se exclud reciproc.
A. După un prim criteriu de clasificare, criteriul procesual-juridic deosebim:
1) coparticipare activă – mai mulţi coreclamanţi;
2) pasivă – mai mulţi copârâţi;
3) mixtă – mai mulţi coreclamanţi şi copârâţi.
B. Reieşind din criteriul material-juridic coparticiparea poate fi:
1) obligatorie (necesară);
2) facultativă (posibilă).

Coparticiparea procesuală obligatorie are loc indiferent de dispoziția părților și

instanței de judecată, ea fiind prescrisă în mod obligatoriu de lege și determinată de natura
raportului material litigios.
Coparticiparea procesuală este obligatorie dacă examinarea pricinii implică soluţionarea
chestiunii cu privire la drepturile sau obligaţiile mai multor reclamanţi şi/sau pârâţi atunci
când:
a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune ale mai multor
reclamanţi sau pârâţi (de ex: în litigiile cu privire la dreptul de proprietate comună,
succesiuni);
b) drepturile şi obligaţiile reclamanţilor sau pârâţilor decurg din aceleaşi temeiuri de
fapt sau de drept (de ex: în litigiile locative).
În cazul existenţei temeiurilor prevăzute de lege, orice persoană are dreptul să solicite
intervenirea în proces în calitate de coreclamant sau copîrît. Încheierea judecătorească prin
care a fost respinsă cererea persoanei interesate de a interveni în proces în calitate de
coparticipant obligatoriu poate fi atacată cu recurs. Examinarea recursului nu afectează
continuitatea ședinței de judecată, însă pînă la pronunțarea deciziei instanţei ierarhic
superioare se amînă pledoariile. Dacă încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea
persoanei interesate de a interveni în proces în calitate de coparticipant obligatoriu a fost
casată, instanţa reia examinarea cauzei de la pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare.
 Coparticiparea procesuală facultativă se întemeiază pe utilitatea soluţionării în
comun a pretenţiilor mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, când ele se află
în conexiune prin raportul material juridic dintre coparticipanţi, prin pretenţiile înaintate sau
probele comune şi când există posibilitatea examinării lor în aceeaşi procedură şi de aceeaşi
instanţă. Judecătorul soluționează problema intervenirii în proces a coparticipanților la faza
pregătirii cauzei pentru dezbateri printr-o încheiere privind satisfacerea sau respingerea cererii
de atragere în proces a coparticipanților. Coparticiparea se admite doar în instanța de fond.
Coparticipanții se pot alătura la apel sau recurs, dacă pretențiile lor coincid cu cele ale
apelantului sau recurentului.
În cazul coparticipării facultative, operează principiul independenţei procesuale, în
sensul că actele de procedură, apărările şi concluziile uneia din părţi nu pot folosi sau dăuna
celorlalţi.
Coparicipanţii dispun de toate drepturile procedurale, pe care le acordă legea
participanţilor la proces, inclusiv şi părţilor. Coparticipanţii pot încredinţa reprezentarea lor în
proces unuia sau mai multor coparticipanţi.

3. Succesiunea în drepturile procedurale. Temeiurile.

Succesiunea procesuală este o instituţie a dreptului procesual civil care reglementează

trecerea drepturilor şi obligaţiilor procesuale de la o persoană (predecesor) la alta (succesor în
drepturi procesuale).
În cazul ieşirii uneia dintre părţi din raportul juridic litigios sau stabilit prin hotărâre
judecătorească (moartea persoanei fizice, reorganizarea persoanei juridice, cesiunea de
creanţă, transfer de datorie etc,) instanţa de judecată permite înlocuirea acestei părţi cu
succesorul ei în drepturi. Succesiunea în drepturi este posibilă în orice stadiu al procesului.
Toate actele săvârşite în cadrul procesului până la intervenirea succesorului în drepturi sunt
obligatorii pentru acesta în măsura în care ele ar fi fost obligatorii pentru persoana pe care
succesorul în drepturi a înlocuit-o. După înlocuire procesul continuă mai departe.
Succesiunea procesuală are loc doar în cazurile când este posibilă succesiunea în
drepturile materiale. Încheierea instanței despre refuzul în admiterea succesorului poate fi
atacată cu recurs.
În procesul civil succesiunea poate fi numai universală, adică nu pot fi transmise de la o
persoană la alta doar anumite drepturi şi obligaţii procesuale. Succesorului îi sunt transmise
toate drepturile şi obligaţiile procedurale ale predecesorului.
Succesiunea procesuală este posibilă atât în cazul reclamantului, pârâtului cât şi a
intervenienţilor principali. Dacă a avut loc succesiunea reclamantului, instanţa de judecată
este obligată de a cere acordul succesorului pentru a continua procesul suspendat. Dacă acesta
refuză, procesul încetează pe temeiul renunțării la acțiune. Succesiunea debitorului, însă nu
antrenează exprimarea acordului sau dezacordului acestuia, ci se realizează de către instanță
din oficiu.