CAPITOLUL XVIII

Dispoziţiile primei instanţe

1. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Dezbaterile judiciare au avut rolul de a forma convingerea judecătorului cu privire la

hotărârea ce urmează să fie pronunţată.
După ce dezbaterile s-au închis, judecătorul deliberează în secret asupra soluţiei ce
urmează să dea fiecărei cauze în parte, retrăgându-se în camera de chibzuire pentru a întocmi
dispozitivul hotărârii. Preşedintele şedinţei anunţă retragerea completului şi toţi se ridică în
picioare.
Potrivit art.236 alin.1 CPC, în cazurile complexe deliberarea hotărîrii poate fi amînată
pentru cel mult 15 zile, instanţa informînd părţile despre locul, data şi ora pronunţării hotărîrii.
În procesul deliberării, judecătorul va pleca de la raţionamentul şi mijloacele propuse
de reclamant, pe care îl va confrunta cu raţionamentul şi mijloacele propuse de pârât, pentru
ca apoi să le raporteze la textele legale, principii, uzanţe şi având în vedere comentariile şi
analizele doctrinei, ca şi jurisprudenţa în materie îşi va forma un punct de vedere asupra
meritelor construcţiei propuse de părţi, apreciind pertinenţa şi concludenţa mijloacelor şi
raţionamentelor acestora. În acest fel, prin soluţia pe care o dă, judecătorul tranşează litigiul,
înlocuind lipsa de acord dintre părţi, prin cuvântul său, pe care la nevoie îl poate chiar
impune.
Sub conducerea președintelui ședinței, se deliberează asupra următoarelor chestiuni:
care circumstanțe constituie obiectul și sarcina probației pentru fiecare participant la proces,
care fapte au fost stabilite prin probe pertinente și admisibile și care nu au fost dovedite,
motivele respingerii anumitor probe, care din pretențiile și obiecțiile înaintate de părți sunt
întemeiate total sau parțial și care nu sunt dovedite, care norme de drept material urmează a fi
aplicate raportului material litigios, concluzia instanței cu privire la aprecierea probelor și
interpretarea legii materiale, care în esență se rezumă la admiterea ori respingerea totală sau
parțială a pretențiilor reclamantului față de pârât.
În timpul deliberării şi dării hotărârii în camera de chibzuire se pot afla numai
judecătorii, ce fac parte din completul care a judecat procesul. Prezenţa altor persoane în
camera de chibzuire este interzisă. Judecătorii nu au dreptul să divulge cele discutate în timpul
deliberării.
La deliberarea hotărârii, instanţa judecătorească apreciază probele, determină
circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii care au fost sau nu stabilite, caracterul
raportului juridic dintre părţi, legea aplicabilă soluţionării pricinii şi admisibilitatea acţiunii.
Dacă în timpul deliberării apare necesitatea clarificării unor noi circumstanţe importante
pentru soluţionarea pricinii sau cercetarea suplimentară a unor probe, instanţa judecătorească
emite o încheiere de reluare a dezbaterilor.
Dacă completul este format din mai mulţi judecători, după deliberare, preşedintele
adună opiniile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se ultimul.
Nici unul dintre judecători nu are dreptul să se abţină de la vot. Judecătorul rămas în
minoritate, are dreptul să-şi expună în scris opinia separată, care se alătură la dosar, dar nu se
citeşte în şedinţă.
Cu ocazia deliberării, instanţa poate să pronunţe următoarele soluţii: respingerea
cererii, admiterea cererii, admiterea în parte a cererii.
Hotărârea instanţei se expune în scris de către preşedintele şedinţei sau de unul din
judecători şi se semnează de toţi judecătorii care participă la darea hotărârii.
 Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată nu are posibilitatea de a semna
hotărârea redactată, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în
imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei, în hotărâre
menţionându-se cauza imposibilităţii de a semna. Hotărârea nesemnată de judecător sau
semnată de un judecător nemenționat în hotărâre este pasibilă de casare.
După semnarea hotărârii completul de judecată se întoarce în sala de şedinţă, unde
preşedintele şedinţei sau judecătorul pronunță dispozitivul hotărârii. Apoi se explică
conţinutul hotărârii, formele şi termenul căii de atac. În caz de necesitate se traduce de
translator. După aceasta preşedintele declară şedinţa de judecată închisă.
Participanții care nu au fost prezenți la pronunțarea dispozitivului hotărârii primesc
copia hotărârii în decurs de 5 zile.
Instanța de judecată va întocmi hotărârea integrală dacă:
a) participanții la proces în termen de 30 de zile de la pronunțarea dispozitivului
hotărârii (care este un termen de decădere), solicită în mod expres acest lucru;
b) participanții la proces în termen de 30 de zile de la pronunțarea dispozitivului
hotărârii depun cerere de apel;
c) hotărârea judecătorească urmează să fie recunoscută și executată pe teritoriul altui
stat.
Completul de judecată va întocmi hotărârea integrală în termen de 15 zile de la data
solicitării, atacării sau pronunțării dispozitivului hotărârii, după caz.

2. Cuprinsul hotărârii judecătoreşti. Cerinţele înaintate faţă de

hotărâre

Dispoziţia primei instanţe prin care pricina se soluţionează în fond se dă sub formă de
hotărâre, care este pronunţată în numele legii.
Hotărârea instanţei de judecată constă din partea introductivă și dispozitivă. Hotărârea
integrală, care se întocmește doar în cazurile cerute de lege constă din patru părţi: partea
introductivă, descriptivă, motivatoare şi dispozitivă.
În partea introductivă se indică data şi locul adoptării hotărârii, denumirea instanţei
care a adoptat hotărârea, numele membrilor completului de judecată care a examinat pricina,
numele grefierului şedinţei de judecată, numele părţilor, altor participanţi la proces și
reprezentanților, obiectul litigiului și pretenția înaintată, menţiunea despre caracterul public
sau închis al şedinţei.
Indicarea instanței este necesară pentru ase putea verifica competența. Prin
menționarea numelui judecătorilor se poate verifica dacă judecătorii care au participat la
deliberare sunt cei care au judecat fondul pricinii. Viciile privitoare la aceste mențiuni duc la
casarea hotărârii, iar cele privind identificarea părților nu duc la pierderea valabilității ei.
Partea descriptivă cuprinde menţiuni cu privire la pretenţiile reclamantului, obiecţiile
pârâtului şi explicaţiile celorlalte persoane care participă la proces.
Susținerile părților vor cuprinde succint numai faptele și împrejurările care au
importanță pentru soluționarea pricinii, precum și argumentele de drept care au fost prezentate
de părți, cât și dovezile pe care s-au întemeiat pretențiile și obiecțiile lor pentru a se putea
verifica dacă instanța le-a luat în considerare.
În partea motivatoare se indică împrejurările pricinii stabilite de instanţă, probele pe
care se întemeiază concluziile instanţei, argumentele, pe baza cărora instanţa respinge unele
sau alte probe, legislaţia de care s-a călăuzit instanţa.
 Obligația motivării se impune spre a arăta că judecătorii au examinat fiecare pretenție
sau obiecție pe care au făcut-o părțile și pentru a se da posibilitate instanțelor superioare să
controleze dacă judecarea s-a făcut cu respectarea formelor legale.
Partea dispozitivă cuprinde concluzia instanţei de judecată în sensul admiterii sau
respingerii acţiunii în tot sau în parte, indicaţiile cu privire la repartizarea cheltuielilor de
judecată; la calea şi termenul de atac.
În cazul în care instanţa stabileşte modul şi termenul de executare a hotărârii, dispune
executarea ei imediată sau ia măsuri pentru asigurarea executării, în dispozitiv se face o
menţiune despre aceasta. Dacă instanţa a respins acţiunea, anulează şi măsurile de asigurare.
Faţă de hotărârea instanţei de judecată se înaintează următoarele cerinţe:
1. Să fie legală. Hotărârea e legală dacă s-au respectat întocmai normele dreptului
procesual la examinarea pricinii, precum și dacă ea este dată în strictă corespundere
cu normele dreptului material ce urmează să fie aplicate pe pricina în cauză, iar în
lipsa lor au fost aplicate normele de drept, ce reglementează raporturi similare
(analogia legii) ori principiile de drept și sensul legislației în vigoare (analogia
dreptului);
2. Să fie întemeiată. Dacă legalitatea se referă la aplicarea normelor juridice, atunci
temeinicia se referă la elucidarea circumstanțelor și aprecierea dovezilor. Hotărârea e
întemeiată dacă concluziile instanţei luate în hotărâre corespund exact relaţiilor reale
dintre părţi; adică instanţa pe baza probelor veridice a stabilit deplin împrejurările
care au importanţă pentru pricină, iar concluziile instanţei cu privire la relaţiile
juridice dintre părţi sunt juste;
3. Să fie necondiţionată. Hotărârea se consideră necondiţionată dacă ea nu cuprinde
în sine condiţii, de apariţia sau inapariţia cărora depinde executarea hotărârii.
Caracterul necondițional al hotărârilor judecătorești este menit să asigure restabilirea
ordinii de drept și apărarea eficientă a drepturilor încălcate sau contestate, precum și
a intereselor legitime. Excepţia de la această regulă fac cazurile de adjudecare a
bunurilor, când instanţa arată în hotărâre contravaloarea bunurilor care trebuie să fie
încasată de la pârât, dacă la executarea hotărârii se va constata că aceste bunuri nu
mai există;
4. Să fie certă. Este considerată certă, hotărârea în care este precis determinată
chestiunea cu privire la existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg
din obiectul raportului juridic litigios. Hotărârea trebuie să conțină un răspuns clar la
întrebarea cui aparține dreptul și cine este executantul obligației, care este conținutul
lor concret. Hotărârea judecătorească trebuie să conțină o soluție clară atât pentru
subiecții raportului material litigios, cât și pentru ceilalți participanți la proces. O
hotărâre judecătorească incertă nu poate fi executată și deci caracterul obligatoriu al
acesteia nu este realizabil.
5. Să fie deplină. Hotărârea e deplină dacă dă răspuns la toate pretenţiile înaintate
în cererea principală şi reconvenţională şi au fost soluţionate şi alte chestiuni care,
conform legii instanţa e obligată să le soluţioneze. Dacă instanța care a soluționat
litigiul nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acțiunile pe
care pârâtul trebuie să le îndeplinească, hotărârea nu este completă și instanța va
trebui să rectifice această omitere.

3. Corectarea greşelilor din hotărâre. Hotărârea suplimentară. Explicarea

hotărârii
 În practică se poate întâmpla ca, din variate motive hotărârea judecătorească să
cuprindă unele greşeli, fie ele de judecată, fie unele de mai mică importanţă şi care nu au un
atare caracter. Primele pot fi remediate, de regulă, numai prin intermediul căilor de atac
instituite în acest scop de lege; cele din urmă pot fi corectate printr-o procedură expres
reglementată în art.249 CPC.
După pronunţarea hotărârii instanţa de judecată care a dat-o nu are dreptul s-o anuleze,
nici s-o modifice. În acest sens, trebuie de remarcat că legalitatea și temeinicia hotărârii
constituie obiectul controlului judiciar înfăptuit de către instanțele ierarhic superioare.
Desăvârșirea celorlalte cerințe – certitudinea, necondiționalitatea, deplinătatea – pot fi
remediate și de către instanța care a pronunțat hotărârea.
Astfel, instanţa poate, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să corecteze
greşelile sau omisiunile din hotărâre privitor la nume, calitate procesuală orice alte erori
materiale sau de calcul evidente comise în hotărâre. Important este ca erorile materiale și de
calcul evidente să nu afecteze esența soluției pronunțate prin hotărârea judecătorească. Citarea
participanţilor la proces nu este obligatorie, însă la discreţia instanţei se poate dispune
înştiinţarea prealabilă a participanţilor, neprezentarea cărora nu împiedică examinarea.
Corectarea erorilor din hotărîre se poate face şi în instanţa de apel şi în instanţa de
recurs.
Instituţia îndreptărilor erorilor materiale şi-a găsit aplicare în practica judiciară în
scopul remedierii acelor greşeli materiale care sau comis în hotărâre cu prilejul redactării ei.
Sintagma „eroare materială” este folosită de legiuitor spre a exprima acele erori care nu
afectează legalitatea şi temeinicia acesteia. Doctrina şi jurisprudenţa au considerat constant că
pe calea acestei proceduri nu pot fi remediate erorile de fond; acestea putând fi cenzurate şi
remediate doar prin intermediul căilor legale de atac.
Legea nu instituie un termen pentru exercitarea cererii, de corectare a erorilor
materiale comise în hotărâre. Această împrejurare a prilejuit şi exprimarea unor opinii
divergente. Opinia majoritară este însă în sensul că greşelile materiale comise într-o hotărâre
judecătorească pot fi rectificate oricând.
În practică s-a decis că o asemenea cerere se poate face, în cazul hotărârilor
susceptibile de executare, numai înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere
(obţine) executarea silită, deoarece o hotărâre care nu a fost executată îşi pierde puterea de
lucru judecat, iar corectarea unei asemenea hotărâri nu ar mai avea nici o eficienţă. În ceea ce
ne priveşte, nu împărtăşim această soluţie, motivând că o astfel de hotărâre poate fi folosită ca
probă într-un alt proces şi deci există interesul pentru a solicita corectarea erorii materiale.
Instanţa care a dat hotărârea poate, la cererea participanţilor la proces sau a organului
de executare a hotărârii s-o lămurească, fără să-i modifice conţinutul dacă sunt necesare
explicaţii referitor la sensul, extinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, ori dacă
hotărârea cuprinde dispoziţii contradictorii. Lămurirea hotărârii este admisibilă, dacă aceasta
nu a fost încă executată şi nu a expirat termenul, în cursul căruia hotărârea poate fi executată
silit.
Explicarea hotărârii se face în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se
comunică locul, data şi ora şedinţei, însă neprezentarea lor nu împiedică explicarea hotărârii.
De asemenea, instanţa de judecată care a dat hotărârea poate, din oficiu sau la cererea
participanţilor la proces, să dea o hotărâre suplimentară dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra
vreunei pretenţii, în a cărei privinţă participanţii la proces au prezentat probe şi au dat
explicaţii; sau dacă instanţa, rezolvând problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma
adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile pe care pârâtul trebuie să le
îndeplinească; ori dacă instanţa nu a soluţionat, problema repartizării între părţi a cheltuielilor
de judecată, fie a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor,
interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire la cheltuielile de judecată a căror compensare li se
cuvine.
Cererea de adoptare a unei hotărâri suplimentare nu se impune cu taxă de stat.
Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei, dar neprezentarea lor nu
împiedică examinarea cererii. Instanţa emite, după examinare în şedinţă de judecată, hotărârea
suplimentară, care poate fi atacată în ordinea stabilită de CPC.
4. Efectele hotărârii judecătoreşti

Hotărârea, ca act final al judecăţii, produce următoarele efecte:

a) dezînvesteşte instanţa de soluţionarea procesului;
b) hotărârea constituie din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât
face dovadă până la înscrierea în fals;
c) hotărârea constituie titlul executoriu putând fi pusă în executare în termenul de
prescripţie de trei ani, cu excepţia celor susceptibile de executare imediată.
Hotărârea judecătorească se execută după ce rămâne definitivă, cu excepţia cazurilor
de executare imediată după pronunţare.
Urmează a fi executată imediat ordonanţa sau hotărârea judecătorească prin care
pârâtul este obligat la plata pensiei de întreţinere; a salariului şi altor drepturi ce decurg din
raporturi de muncă, a îndemnizaţiei de şomaj în mărimea unui salariu mediu; la reparaţia
prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau printr-o altă vătămare a sănătăţii
ori prin deces, dacă reparaţia s-a efectuat sub formă de prestaţii băneşti periodice; la plata
unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la locul de muncă, în cazul reintegrării în serviciu
a salariatului concediat sau transferat nelegitim.
La cererea reclamantului, instanța judecătorească poate dispune executarea imediată a
hotărârii dacă, în circumstanţe excepţionale, tergiversarea executării hotărârii ar cauza un
prejudiciu grav creditorului sau dacă executarea hotărârii ar deveni imposibilă. Problema
dispunerii executării imediate poate fi pusă atât în cursul judecării pricinii, cât şi după
pronunţarea hotărârii. Permiţând executarea imediată a hotărârii, instanţa poate cere
reclamantului asigurarea eventualelor prejudicii pe care le-ar cauza pârâtului prin restituţia
executării hotărârii în cazul anulării ei.
În funcţie de situaţia materială a părţilor sau de alte circumstanţe, instanţa emitentă
poate, la cererea participanţilor la proces sau la propunerea organului de executare a hotărârii,
să amâne ori să eşaloneze executarea ei, precum şi să schimbe modul sau ordinea de
executare.
În baza aceloraşi prevederi legale, executarea tranzacţiei aprobate de instanța
judecătorească poate fi amânată sau poate fi schimbat modul ei de executare.
Aceste chestiuni se soluţionează în şedinţă de judecată, participanţilor comunicându-li-
se locul, data şi ora şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică examinarea.
d) hotărârea produce efecte retroactive în sensul că constată drepturi preexistente;
iar în cazul acţiunilor de constituire hotărârea îşi produce efectele numai pentru viitor;
e) numai după ce hotărârea devine definitivă sau, după caz, irevocabilă se bucură de
puterea lucrului judecat, ceea ce înseamnă că hotărârea judecătorească exprimă adevărul și de
aceea judecata nu poate fi reluată. În acest sens, o pricină civilă nu poate fi examinată decât o
singură dată, iar constatările făcute de către instanța de judecată nu pot fi contrazise printr-o
altă hotărâre judecătorească. Sunt considerate definitive potrivit art. 254 alin.1 CPC -
hotărârile judecătorești emise în primă instanță, supuse apelului, după examinarea pricinii în
apel; - emise în primă instanţă, contestate cu apel, fără drept de recurs.
Potrivit art.254 alin.2 CPC rămân irevocabile hotărârile judecătoreşti:
- emise în primă instanţă după expirarea termenului de apel, dacă participanții interesați nu au
exercitat calea de atac corespunzătoare;
- emise de instanţa de apel, după expirarea termenului de recurs, dacă participanții interesați
nu au exercitat calea de atac corespunzătoare;
- emise de instanța de recurs, după examinarea recursului.
După ce hotărârea rămâne irevocabilă, părţile şi ceilalţi participanți la proces, precum
şi succesorii lor în drepturi nu pot înainta o nouă cerere de chemare în judecată cu aceleaşi
pretenţii şi în acelaşi temei, nici să conteste în alt proces faptele şi raporturile juridice stabilite
în hotărârea judecătorească irevocabilă.
În legislaţia şi doctrina procesual civilă, clasificarea hotărârilor în: nedefinitive,
definitive şi irevocabile se face după criteriul posibilităţii sau imposibilităţii atacării lor prin
apel și/sau recurs. Hotărârile nedefinitive sunt acelea împotriva cărora se poate exercita apelul
fiind neexecutorii, cu excepţia celor care se execută imediat. Hotărârile definitive nu pot fi
atacate cu apel, dar pot fi atacate cu recurs. Hotărârile (încheierile şi deciziile) irevocabile nu
pot fi atacate nici cu recurs, deci sunt neanulabile.
Faţă de dispoziţiile legale care reglementează puterea de lucru judecat şi în raport de
rolul său, se apreciază că puterea lucrului judecat prezintă următoarele caractere:
1) incontestabilitatea. Hotărârea instanţei judecătoreşti rămasă definitivă nu poate
fi atacată cu apel, ci doar pe căile prevăzute de lege, iar cea irevocabilă nu se atacă
nici cu recurs, putând fi doar revizuită;
2) exclusivitatea. După rămânerea hotărârii irevocabile nici părţile, nici ceilalţi
participanţi la proces, precum şi succesorii lor în drepturi nu pot să facă o nouă
cerere în judecată, cuprinzând aceleaşi pretenţii şi având acelaşi temei;
3) prejudicialitatea. Concluziile cu privire la faptele şi raporturile juridice
stabilite într-o hotărâre judecătorească irevocabilă sunt obligatorii pentru toate
celelalte instanţe care se confruntă cu aceste fapte la judecarea altor pricini civile în
aşa măsură în care ele au fost apreciate de instanţa iniţială. Prejudicialitatea are limite
subiective și obiective. Cele subiective cer ca acest efect juridic să se producă prin
participarea la un alt proces a acelorași persoane. Limitele obiective se referă la
examinarea în cadrul altui proces a acelorași fapte și raporturi juridice în privința
cărora a fost emisă deja o hotărâre irevocabilă;
4) executorialitatea. Dacă hotărârea instanţei judecătoreşti rămasă
definitivă/irevocabilă, după caz, nu se execută benevol, executarea ei se înfăptuieşte
în mod forţat de organul respectiv;
5) obligativitatea. Dacă hotărârea rămasă definitivă/irevocabilă, după caz,
își are limitele sale obiective și subiective.
Limitele obiective presupun că hotărârea se extinde numai în privinţa raportului juridic
soluţionat de instanţa de judecată; şi numai în privinţa faptelor juridice care constituie temeiul
de fapt al hotărârii.
Limitele subiective presupun că hotărârea se extinde în sens material numai asupra
persoanelor care au un interes juridic material în hotărârea instanţei, în privinţa celorlalţi
participanţi hotărârea se extinde numai procesual. Persoanele care nu au fost atrase la
examinarea și soluționarea unei pricini civile, dar au fost lezate în drepturi prin hotărâri
judecătorești, se pot adresa judecății cu o acțiune pentru a-și apăra drepturile, libertățile sau
interesele legitime.
Hotărârile judecătorești sunt obligatorii de asemenea pentru toate autoritățile publice,
asociațiile obștești, persoanele oficiale, organizațiile și persoanele fizice terțe.

5. Încheierile instanţei de judecată

 Dispoziţiile primei instanţe, în care nu se soluţionează fondul cauzei se dau sub formă
de încheiere.
Încheierile se dau în camera de chibzuire, însă în caz de soluţionare a unei chestiuni
simple instanţa poate da încheiere pe loc, fără a se retrage în camera de chibzuire,
consemnându-se aceasta în procesul – verbal al şedinţei:
A. Astfel, reieşind fin forma expunerii, le putem clasifica în:
1) date în forma unui act scris în camera de consiliu;
2) date în forma orală şi consemnate în procesul – verbal.
B. După modul deliberării, deosebim:
1) încheieri care pot fi deliberate numai în şedinţa de judecată;
2) încheieri date în afara şedinţei de judecată.
C. După conţinut, diferenţiem:
1) încheierile care împiedică desfășurarea procesului. Aici se atribuie
încheierile de refuz, de restituire, de a nu da curs cererii de chemare
în judecată;
2) încheierile care asigură desfăşurarea normală a procesului. Aici
menționăm încheierile: de intentare a procesului, de pregătire a
cauzei pentru dezbateri, de conexare sau separare a pretențiilor, de
asigurare a acțiunii, de antrenare în proces a coparticipanților și
intervenienților, de reclamare a probelor, de asigurare a dovezilor,
de ordonare a expertizei ș.a.;
3) încheierile care termină procesul fără adoptarea unei hotărâri
(încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol);
4) încheierile date în legătură cu executarea hotărârii, cum ar fi de
exemplu, încheierile privind explicarea hotărârii judecătorești,
corectarea greșelilor din hotărâre, încheierea de executare imediată a
hotărârii sau de asigurare a executării hotărârii, încheierea de
schimbare a modului și ordinii de executare a hotărârii;
5) încheierile date în baza cererilor depuse cu privire la revizuirea
hotărârilor în urma unor împrejurări nou descoperite;
6) încheierile privind anularea ordonanței judecătorești.
Esența acestor încheieri se rezumă la faptul că însăși instanța care a
pronunțat hotărârea/ordonanța poate decide casarea/ anularea
acesteia.
D. În funcție de posibilitatea de contestare a încheierilor, acestea pot fi:
1) încheieri susceptibile de recurs separat de hotărâre. De exemplu,
încheierea privind: refuzul de a primi sau restituirea cererii de
chemare în judecată, de încetare a procesului, de scoatere a cererii
de pe rol, de respingere a cererii de intervenție sau de coparticipare,
de admitere sau respingere a succesorului în drepturi, de
anulare/reducere a amenzii judiciare, de asigurare a acțiunii, de
corectare a greșelilor sau explicare a hotărârii, de suspendare a
procesului sau refuzului de a-l relua, de restituire a cererii de
eliberare a ordonanței;
2) încheierile care se atacă odată cu fondul constituie toate încheierile
pentru care legea nu prevede o cale separată de atac sau
imposibilitatea atacării lor. Exercitarea căilor de atac asupra
hotărârilor se extinde și asupra încheierilor date în pricina
respectivă, chiar dacă s-au emis după pronunțarea hotărârii și dacă
atacarea încheierii nu se menționează în cererea de apel sau recurs.
 3) încheierile care nu se supun nici unei căi de atac, cum ar fi cele
privind soluționarea conflictului de competență, refuzul de a primi
cererea de eliberare a ordonanței judecătorești, de anulare a
ordonanței.
Faţă de conţinutul încheierii, legiuitorul înaintează următoarele cerinţe:
- indicarea datei şi locului unde s-a dat încheierea;
- denumirea instanţei care a dat încheierea, numele membrilor completului de
judecată şi a grefierului;
- numele participanţilor la proces şi obiectul litigiului;
- chestiunea asupra căreia se dă încheierea;
- motivele care au determinat concluziile instanţei şi legile de care s-a călăuzit
instanţa;
- dispoziţia instanţei;
- forma şi termenul căii de atac împotriva încheierii.
Încheierea dată de instanţă în formă orală şi cosemnată în procesul verbal trebuie să
conţină chestiunea asupra căreia se dă încheierea, motivele care au determinat concluziile
instanţei şi legile de care s-a călăuzit instanța.
Participanților la proces care nu s-au prezentat în ședință de judecată li se trimit, în cel
mult 5 zile de la emitere, copiile de pe încheierea judecătorească privind suspendarea sau
încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol.