Diagnosticarea managerială a fucțiunilor firmei

1. Diagnosticarea managerială a funcțiunii de personal

2. Diagnosticarea funcțiunii comerciale
3. Diagnosticarea funcțiunii financiar contabile
4. Diagnosticarea funcțiunii de producție

1. Diagnosticarea managerială a funcțiunii de personal

Diagnosticul resurselor umane vizează stabilirea carcteristicilor umane disponibile și
adecvarea potențialului uman, cantitativ și calitativ la obiectivele firmei. Factorul resurse umane
reprezintă coordonata esențială a dimensiunii mai ales a calității activității, asigurarea
întreprinderii cu personalul de specialitate necesar și folosirea lui eficientă în activitatea
operativă și de conducere. Ca rezultat, apare necesitatea stabilirii sarcinilor principale ale
analizei diagnostic a forţei de muncă, cum ar fi:
 aprecierea gradului de asigurare a întreprinderii cu forţă de muncă, din punct de vedere
cantitativ şi calitativ;
 aprecierea mobilităţii şi stabilităţii forţei de muncă;
 studierea aprofundată a utilizării timpului de muncă;
 studierea aprofundată a productivităţii muncii şi factorilor respectivi care au cauzat
modificarea acestui indicator;
Sursele principale de informații
1. Programul social economic de dezvoltare a entității ( compartimentul Resurse Umane și
utilizarea lor);
2. Cercetarea statistică anuală a produselor industrial “PROMOLD-A”
3. Cercetarea statistică M3- Anual “Câștigurile salariale și costul forței de muncă”
4. Cercetarea statistică LM- Semestrial “Mobilitatea salariaților și locurile de muncă”
5. Alte surse de informație, inclusive cele care nu se referă la evidență (nota informativă,
actul de revizie, materiale sociologice, etc)

Analiza dimensională a resurselor umane

În cadrul întreprinderii, procesul de diagnosticare se va începe în primul rând prin analiza
modului de organizare a activităților sub aspect managerial . Cu privire la modul de organizare a
activităţilor, se va examina concordanţa dintre actul de constituire a întreprinderii şi structura
organizatorică, (organigrama). In privinţa structurii organizatorice evaluatorul este înteresat de
următoarele aspecte:
a) dacă există un Regulament care să indice atribuţiile, competenţele şi răspunderile,
detaliat pe direcţii, departamente, compartimente şi posturi;
b) dacă organizarea actuală permite conducerii executive şi operative să cunoască exact
activităţile, rolul şi atribuţiile care le revin;
c) dacă există o organigramă şi dacă acesta este în concordanţă cu forma juridică, natura şi
caracteristicile activităţilor desfăşurate şi, nu în ultimul rînd, culturii organizaţionale.
d) Dacă există fişa postului şi dacă includ proceduri operative de efectuat de către diferitele
compartimente ale întreprinderii;
f) ce posibilităţi există pentru îmbunatăţirea structurii actuale.
Analiza cantitativă a forței de muncă se realizează în dinamică printr-un ansamblu de indicatori
specifici cum ar fi :

1
 1. Numărul de salariați la un moment dat- reprezintă efectivul de salariați și se urmărește la
începutul și sfirșitul perioadei de gestiune.
Acest indicator cuprinde toți salariații cu contract individual de muncă (pe perioada
nedeterminată sau determinată) la un moment dat. De asemenea îndicatorul nominalizat cuprinde
și persoanele care au lucrat, dar si persoanele care nu au lucrat aflându-se în concediu medical,
concediu de maternitate, pentru îngrijirea copilului, concedii de odihnă, concedii fară plată.
Specific pentru acest indicator mai este faptul că pune în evidență ansamblul potențialului uman,
dar nu evidențiază gradul de utilizare a acestuia.
2. Numărul de personal existent la un moment dat- are acelasi continut informational
ca si numărul de salariați la un moment dat, însa acest indicator se referă atat la salariati, cât si la
personalul cu contract de prestări servicii, colaborare etc. Ca dimensiune, el este mai mare decât
numărul de salariați la un moment dat.
3. Numărul mediu de salariați- acest indicator se calculează ca urmare a existenței
fenomenului de mișcare a personalului (intrări și ieșiri de personal),este apreciat ca fiind un
indicator de flux de personal. Numărul mediu de personal se calculează ca o medie aritmetică
simplă a efectivului zilnic de salariați și se poate calcula zilnic, lunar, trimestrial, semestrial si
anual.
4. Numărul mediu de personal- se calculează ca medie aritmetică simplă a
efectivului zilnic de personal.
5. Numărul maxim admisibil de personal-reprezintă limita superioară a numărului de
personal. Se determină având în vedere volumul de activitate si productivitatea medie a muncii.
Un asemenea indicator este trecut în bugetul de venituri și cheltuieli al întreprinderii.
Astfel, prima etapă de analiza începe cu aprecierea gradului de asigurare a entității cu forţa de
muncă sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
Toată informaţia necesară la nivel efectiv se i-a din Cercetare Statistica Nr. M3 și
Anexa la acesta „Cercetarea statistică LM- semestrial, Mobilitatea salariaților la locul de
muncă in anul X”, reflectându-se în următorul tabel analitic.
Tabelul 1 Aprecierea asigurării entității cu personal pe categoriiîn dinamică şi faţă
de nivelul programat
Anul de gestiune Abaterea absolută (+,-)
Categorii Anul
de personal precedent programată efectivă față efectivă față
programat efectiv față de anul de anul de nivelul
precedent precedent programat
A 1 2 3 4=2-1 5=3-1 6=3-2
1.Numărul mediu scriptic al
salariaților –total
inclusiv:
1.1.personal din activitatea
de bază, din care:
1.1.1.muncitori
1.1.2.funcționari
1.2.personal din activitatea
secundară
Concluzie
Paralel cu asigurarea cantitativă şi structurală a entității cu forţă de muncă, în practica
analitică, un rol semnificativ îl deţine şi asigurarea cu forţă de muncă din punct de vedere
calitativ. Şi anume:
 repartizarea salariaților după gen; vîrstă; vechime de muncă; profesie; gradul de calificare,
etc.
2
 - asigurarea entității cu personal după vechimea de muncă se efectuează prin
intermediul următorului tabel analitic.
Tabelul 2 Aprecierea asigurării entității cu personal după vechimea de
muncă.
Categorii Anii Vechimea
de personal pînă la 1 an 1-4 5-9 10-14 15-19 20-24 25-29 30 peste medie
A 1 2 3 4 5 6 7 8 9
1. Muncitori.
2. Manageri.
3. Specialişti.
Sursa: Registrul de evidenţă şi circulaţie a carnetelor de muncă (secţia de cadre)
Ca metoda de calcul se aplică metoda aritmetică ponderată.
Vechimea de
muncă
medie =
(MUNCITORI)

Vechimea de
muncă
medie =
(MANAGERi)

Vechimea de
muncă
medie =
(SPECIALIȘTI)
Concluzie:
- asigurarea entității cu personal după gradul mediu de calificare se efectuează
prin intermediul următorului tabel analitic, utilizînd media aritmetică ponderată.
- La rândul său, coeficientul calificării medii a muncitorilor (Km) se
determină conform formulei medii aritmetice ponderate:
n

∑ ( Ki∗Mi )
- K m= l=1 ❑
∑❑
Mi
- unde ki-coeficientul tarifar;
- mi-numărul de muncitori din categoria respectivă.

Tabelul 3. Aprecierea gradului de calificare a muncitorilor pe entitate în total.

Gradul de Coefic Anul curent
calificare tarifar progr efect
A 1 2 3
1. Întîi (I) 1,00
2. Doi (II) 1,14
3. Trei (III) 1,30
4. Patru (IV) 1,49
5. Cinci (V) 1,71
6. Şase (VI) 1,98
3
 7. Şapte (VII) 2,30
Total muncitori x
Sursa: Registrul de evidenţă şi circulaţie a carnetelor de muncă, Registru de salariu
(secţia de cadre)

Gradul mediu de calificare a

=
muncitorilor (prog)

Gradul mediu de calificare a

=
muncitorilor (efectiv)

Concluzie:
Aprecierea mobilităţii personalului -se efectuează cu ajutorul indicatorilor de circulație.
Circulaţia personalului reprezintă mişcarea personalului şi este determinată de diferite cauze,
dintre care se pot evidenţia:
 cauzele obiective exprimate în situaţiile: concediere din cauze economice, maternitate,
concedii medicale, plecări în stagiu militar, plecări la studii etc;
 motive personale exprimate în situaţiile: demisie, plecări cu aprobarea conducerii,
accidente de muncă şi/sau incapacitate de muncă;
 cauze care nu sunt obiective cum ar fi: plecări fără aprobarea conducerii, absenţe
nemotivate, dezinteres pentru perfecţionare etc;
 distanţa faţă de domiciliu - în situaţiile cînd personalul migrează spre întreprinderile
situate în zonele care se află în apropierea domiciliului acestora.
Principalii indicatori folosiţi pentru caracterizarea mobilităţii personalului sunt:
Ns
Coeficientul intrărilor: K intr ă ri = intr
Ns
Nsintr - reprezintă numărul de salariaţi încadraţi în cîmpul de muncă în perioada analizată;
Ns - numărul scriptic al salaţilor din activitatea de bază în perioada analizată;
Ns
Coeficientul ieşirilor: K ie şi ţ i= ie ş i ţ i
Ns
Coeficientul mişcării totale: K t =K intr ă ri + K ie ş iri
O atentie deosebită se acordă de către evaluator coeficientului mişcării totale a
personalului (Kt), fenomene nejustificate şi cu consecinţe asupra performanţelor economice şi
imaginii întreprinderii. De regulă, fluctuaţiile mari ale personalului pot fi rezultatul unor politici
defectuoase de personal, mai ales în ceea ce priveşte promovarea, motivarea şi asigurarea
condiţiilor de muncă.
Aprecierea stabilităţii personalului trebuie adîncită prin luarea în calcul a factorilor
motivaţionali ai mişcării personalului şi a măsurilor întreprinse de întreprindere în vederea
creşterii stabilităţii.

Analiza utilizării timpului de muncă

4
 Analiza utilizării timpului de muncă prevede descoperirea rezervelor interne legate
nemijlocit de folosirea completă a timpului disponibil, precum și a cauzelor care au provocat
pierderile de timp în om-zile și om-ore evidențiate în perioada de gestiune.
Indicatorii specifici privind formarea și utilizarea fondului de timp:
1) fondul de timp calendaristic
2) fondul de timp maxim disponibil
3) fondul de timp efectiv utilizat
4) timpul neutilizat în total dintre care
4.1) justificat;
4.2) nejustificat
Fondul de timp maxim disponibil(Tm.d.) se calculează prin scăderea din fondul de timp
calendaristic a sărbătorilor legale și al zilelor de odihnă. El este format din timpul efectiv lucrat și
timpul neutilizat în total, inclusiv întreruperi de o zi; concedii de maternitate și boală; învoiri,
concedii fără plată, îndeplinirea obligațiunilor cetățenești; absențe nemotivate. Deci în acest caz,
fondul de timp efectiv lucrat se calculează ca diferența dintre fondul de timp maxim disponibil și
timpul neutilizat în total. Este necesar de menționat că evidența timpului de lucru se ține în om-
zile și om-ore.
Analiza utilizării timpului de muncă, de regulă se efectuează în baza datelor din Balanța
timpului de muncă în om-zile care se elaborează și se adoptă de fiecare întreprindere, conform
unor acte privind formarea și utilizarea timpului de muncă în perioada de gestiune.

Balanța timpului de muncă, (om-zile)

Tabelul 4
Abaterea
absolută
Nr. Indicatorii 200a 200b 200c 200b/ 200c/
200a 200b
1 Fondul de timp calendaristic
2 Zile de odihnă și sărbători legale
3 Fondul de timp maxim disponibil
4 Absențe de la lucru total:
4.1 Concedii anuale suplimentare
4.2 Concedii de studii
4.3 Concedii medicale
4.4 Concedii fără plată
5 Fondul de timp utilizat

Sistemul factorial ce stă la baza modificării fondului de timp utilizat, în om ore

Th=Nm x Z x h
Unde:
Nm – numărul mediu scriptic al muncitorilor;
Z- numărul de zile lucrate de un muncitor pe an
h- durata medie a zilei de lucru.

5
 Analiza eficienţei utilizării forţei de muncă ( analiza productivității muncii)
Productivitatea muncii este o categorie economică semnificativă care determină eficiența
utilizării timpului resurselor umane în economia națională la diferite niveluri și în diferite
activități.
Productivitatea muncii este unul din cei mai importanți indicatori sintetici ai eficienței
activității economice a întreprinderilor, care reflectă eficacitatea sau rodnicia muncii cheltuite în
procesul de productie. Cresterea productivitatii muncii constituie cel mai important factor de
sporire a volumului producției, de reducere a costurilor de producție și de creștere a rentabilității
și competitivității produselor. Nivelul productivității muncii se determină ca raport între volumul
producției (sau venitul din vânzări) și cantitatea de muncă cheltuită pentru obținerea lui.
Eficienţa asigurării întreprinderii cu forţă de muncă se face prin calculul următorilor
indicatori, cum ar fi:
1. productivitatea medie anuală a unui salariat – W s calculată în baza volumului
producţiei fabricate, vândute, veniturilor din vânzări, inclusiv vânzarea mărfurilor şi
VV VPF
prestarea serviciilor; valorii adăugate, profitului brut, etc.,( de ex. W s = .; W s=
Ns Ns
; ).
2. productivitatea medie anuală a unui muncitor – W m m, care nemijlocit se ocupă cu
activitatea de bază a entităţii - fabricarea sau/și vinderea produselor; .,( de ex
VV VPF
. W m= ; W m= .)
Nm Nm
Productivitatea muncii anuale nu evidențiază influența numărului de zile nelucrate în timpul
anului, iar pentru a înlătura acest neajuns, este necesar să se determine productivitatea zilnică.
3. productivitatea medie pe zi a unui muncitor –W z, care nemijlocit se ocupă cu activitatea
VPF
de bază a entităţii - fabricarea sau/şi vinderea produselor; .,( de ex. W z= .)
Tz
Calculând astfel productivitatea muncii zilnice se pot stabili rezervele de sporire a
volumului productiei si a nivelului productivității muncii anuale pe seama eliminării zilelor
nelucrate. Intrucât nici productivitatea zilnică a muncii nu surprinde modul de folosire a timpului
de lucru în cursul unei zile este necesar sa se calculeze nivelul productivitatii muncii orare.
4. productivitatea medie pe oră a unui muncitor – W h , care nemijlocit se ocupă cu
VPF
activitatea de bază a entităţii - fabricarea sau/şi vinderea produselorW h =
Th
Dintre indicatorii productivității muncii prezentați, cel mai corect mod de exprimare a
eficienței utilizării forței de muncă îl reprezintă productivitatea orară a muncii, deoarece ține
seama de timpul efectiv lucrat exprimat în ore-om. Intre indicii diferitelor forme de exprimare a
productivității muncii exisă urmatoarea corelatie:
W m ≤ W z≤ W h
Toţi aceşti indicatori sînt direcţi - majorează indicatorul sau eficacitatea creşte şi invers -
diminuează indicatorul sau eficacitatea se reduce.
Calculul şi aprecierea acestor indicatori se efectuează prin următorul tabel analitic.
Aprecierea generală a productivităţii muncii
Tabelul 5
Ritm
Anul Anul Abaterea +/- de
creştere
Indicatori precd curent absolută faţă de ,
6
 progrt efectiv precd progrt %
A 1 2 3 4=3-1 5=3-2 6
1. Volumul producţiei fabricate în preţuri,
mii lei

2. Volumul producţiei fabricate în preţuri

curente, mii lei

3. Veniturile din vânzări, mii
lei, total,

4. Numărul mediu scriptic de salariaţi, pers

5. Numărul mediu scriptic de muncitori,
pers
6. Timpul efetiv lucrat în total, mii om-zile
7.Timpul efetiv lucrat în total, mii om-ore
8. Prodct medie a unui salariat, WS, lei,
calculată în
baza:
- volumului producţiei fabricate
- venitului din vînzări
9. Prodct medie a unui muncitor, Wm, lei,
calculată
în baza:
- volumului producţiei fabricate ;
- venitului din vînzări;
10. Prodctivitatea medie pe zi aunui mun
Wz, lei
11. Prodctivitatea medie pe oră aunui mun
Wh, lei
12. Ponderea Nm în Ns, % Pm
%
13. Număr med zile lucrate un munc, zile -
Z
14. Durata medie a zilei de lucru, ore - h
Sursa: Cercetare Statistica Nr. M3 si Anexa la acesta „Cistigurile salariale si costul fortei de
munca in anul X”;”; Balanţa timpului de muncă, om-zile şi om-ore
Pentru aprecierea mai obiectivă se trece la analiza factorială.
La prima etapă etapă se examinează la nivel general influiența următorilor 2 factori
asupra modificării productivității medii anuale a unui salariat.
I etapă – calculul influenţei factorilor generali, care rezultă din relaţia:
Ws=Pm∗W m
W s=Pm %∗W m
unde P% - factor cantitativ; Wm - factor
calitativ.
Calculul şi aprecierea influenţei factorilor generali de muncă la modificarea productivităţii
medii anuale a unui salariat
7
 W s=Pm %∗W m
Tabelul 6
Nr Nr Indicatori (factori) Ind rez Calculul Rezultatul
Denumirea
calc subs corelaţi WS, influenţei influenţei
factorilor
ului tituţ Pm% Wm lei factorilor (+/-) lei
1 2 3 4 5 6 7 8
1 0 x x x
2 1 Pm%
3 2 Wm
Total x x x x x
Balanța influenței factorilor (BIF) =
Pentru a asigura o apreciere mai obiectivă a rezultatelor obținute, în continuare se cere o
examinare aprofundată a factorului calitativ ( ∆ W m ), indeferent de influiența lui asupra
productivității medii a unui salariat, iar analiza factorială se va efectua după următoarea formulă:
Wm=ZxhxWh
În acest context se poate de menționa că productivitatea medie a unui muncitor poate să se
modifice sub influiența a trei factori:
a) modificarea numărului mediu de zile lucrate de un muncitor pe an (∆ Z );
b) modificarea duratei medii a zilei de lucru (∆ h );
c) modificarea productivității medii pe oră a unui muncitor ∆ W h
Primii doi factori sunt cantitativi, ultimul- calitativ.
Calculul şi aprecierea influenţei factorilor detaliaţi de muncă la modificarea productivităţii
medii anuale a unui muncitor
WM = Z x h x Wh
Tabelul 7
Rezultatul
Denumirea Metoda Calculul influenţei influenţei,
factorilor de calcul factorilor +/- lei
A B 1 2
1. ∆ Z (∆Z) x h0 x Wh 0
2. ∆ h Z1 x (∆h) x Wh 0
3. ∆ Wh Z1 x h1 x (∆Wh )
Total x x
Balanța influenței factorilor (BIF) =
Concluzie:
Este stiut faptul că la ora actuală în condițiile relațiilor economiei de piață accentul
principal nu se pune atit pe activitatea de producție ci și pe cea de desfacere, care utilizează un
alt sistem de indicatori cum ar fi: volumul vînzărilor nete, costul vînzărilor profitul brut etc.
După părerea noastră, rolul de bază în acest caz profitul mediu brut pe salariat care se calculează
ca raportul dintre profitul brut și numărul mediu scriptic al salariaților. Dacă luăm în considerație
conținutul acestui indicator, legătura factorială a celor două activități ( producție și desfacere)

8
referitoare la eficiența utilizării personalului productiv, poate fi determinată prin următoarea
relație:
VPF
∗VV
Ns
∗Pb sau Pbs =W s∗C r∗Rvv
Pb VPF
=
Ns VV

Pb- profitul brut;

VPF- volumul producției fabricate;
VV- venitul din vînzări;
Respectiv această relație are următorii indicatori:
Pb
– profitul mediu brut pe un salariat sau Pbs;
Ns

VPF
- productivitatea medie anuală aunui salariat sau W s;
Ns

VV
- corelația dintre venitul din vînzări și volumul producției fabricate sau C r ;
VPF
Pb
- rentabilitatea venitului din vînzări sau R vv
VV
Astfel este de menționat că în baza modificării profitului brut pe un salariat poate fi evidențiată
și determinată influiența următorilor factori:
a) Modificarea productivității medii a unui salariat;
b) Modificarea corelației dintre volumul vînzărilor și volumul producției fabricate;
c) Modificarea rentabilității venitului din vînzări.
Calculul influienței factorilor asupra modificării profitului mediu brut pe un salariat în
întreprindere.
Tabelul 8
Nr. de Nr. de Indicatorii (factorii Profitul Calculul Rezultatu Denumirea
calcul substituți corelați) mediu influienței l factorilor
e Ws Cr R vv brut pe factorilor influiențe
un i
salariat, factorilor,
lei Pbs (+/-) lei
1 2 3 4 5 6=345 7 8 9

1 0 X X X
2 1 ∆W s
3 2 ∆C r
3 ∆ R vv
4
Total X X X X X X X
Concluzie:

9
Formula factorială de calcul a profitul mediu brut pe un salariat (din coloana 6 )este
următoarea
a) Pbs 0 =W s 0 ∙C r 0 ∙ R vv 0
b) Pbs 1=W s 1 ∙ C r 0 ∙ Rvv 0
c) Pbs 2=W s 1 ∙ C r 1 ∙ Rvv 0
d) Pbs 3=W s 1 ∙ C r 1 ∙ Rvv 1
Evaluarea politicii salariale.
Pentru examinarea modului de salarizare a resurselor unane din întreprindere este necesar să
se efectueze aprecieri asupra sistemului de remunerare al personalului (pe criterii de
performanţă, criterii de încadrare etc.) şi să se verifice reglementările/documentele care stau la
baza stabilirii cuantumului remunerării.
Analiza a modului de remunerare se realizează cu ajutorul unor indicatori specifici:

 Nivelul salariului și venitului salarial mediu brut în comparație cu cel al sectorului de

activitate, zonă sau economie.
 Modul de stabilire a salariului
 Structura și componentele sistemului de salarizare.

De asemenea pentru aprecierea cantitativă a sistemului de salarazizare, la prima etapă de

analiză se evaluează cheltuielile privind retribuirea muncii unde se calculează: abaterea absolută
și ritmul creșterii. Pentru aceasta se utilizează următorul tabel analitic.
Tabelul 10
Aprecierea cheltuielilor privind forța de muncă în întreprindere, pentru perioada 200a-200c
Abaterea Ritmul
200 200 absolută, lei creșterii, %
Indicatorii 200b
a c 200b/ 200c/ 200b/ 200c/
200a 200b 200a 200b
Cheltuieli cu personalul privind
remunerarea muncii, lei
Contribuții de asigurări sociale de
stat obligatorii și prime de asigurare
obligatorie de asistență medical, lei
Total cheltuieli de personal, lei
Sursa: Cercetarea statistică M3-Cîștigurile salariale și costul forței de muncă; Situațiile finaciare
(Anexa Nr. 8 Nota informative privind veniturile și cheltuielile clasificate după natură.

La următoarea etapă de analiză se determină analiza evoluției în dinamică a salariului

mediu pe categorii de manageri și salariați.

Analiza evoluției în dinamică a salariului mediu pe categorii de manageri de la

întreprinderea "" SRL pentru anii 200a-200c
Tabelul 11
Abaterea absolută, lei Ritmul creșterii, %
200
Indicatorii 200a 200b 200b/ 200c/ 200b/ 200c/
c
200a 200b 200a 200b
1.Managerul general
2.Manager de producție
10
 3.Manager comercial
4. Manager finaciar
contabil
5. Manager resurse umane
6. Alții
Sursa: Cercetarea statistică M3-Cîștigurile salariale și costul forței de muncă
Concluzie:
Analiza evoluției în dinamică a salariului mediu pe categorii de salariați la
întreprinderea "" SRL pentru anii 200a-200b
Tabelul 12
Abaterea absolută, Ritmul creșterii,
lei %
Indicatorii 200a 200b 200c
200b/ 200c/ 200b/ 200c/
200a 200a 200a 200b
1.Salariul mediu pe întreprindere
1.1Salariul mediu al
personalului din activitatea de bază:
1.1.1 muncitori
1.1.2 funcţionari
1.2 Salariul mediu al personalului din
activitatea auxiliară
Sursa: Cercetarea statistică M3-Cîștigurile salariale și costul forței de muncă
Concluzie:
În final se impune precizarea punctelor forte şi slabe.
Puncte forte: calificarea ridicată a muncitorilor, structura pe vârste, pe meserii, pe
categorii de calificare echilibrată, creşterea productivităţii muncii, lipsa grevelor şi litigiilor de
muncă, reducerea sau dispariţia accidentelor de muncă.
Puncte slabe: pierderi de timp în cadrul zilei şi a lunii de lucru, scăderea productivităţii
muncii, supradimensionarea personalului, stare de conflictualitate în creştere, creşterea
numărului accidentelor de muncă.

2. Diagnosticarea funcțiunii comerciale

Diagnosticul comercial este cel mai important dintre diagnosticele sectoriale pentru
evaluarea unei întreprinderii, deoarece pune în discuţie funcţia comercială, relativ la criteriile de
performantă şi aportul ei la realizarea potenţialului global al întreprinderii. Fără a minimaliza
dependenţa directă dintre activitatea comercială în activităţile din amonte - manageriale şi
strategice - ale întreprinderii, preocupările diagnosticului comercial se situează în aria
marketingului, vînzărilor şi a tacticilor comerciale (arta şi maniera de utilizare a mijloacelor şi
resurselor disponibile în domeniul comercial).

Diagnosticul funcţiei comerciale are ca obiectiv principal să determine piaţa (actuală şi

potenţială) şi locul ocupat de întreprinderea evaluată pe această piaţă.

În cadrul diagnosticului comercial se recomandă a fi abordate următoarele aspecte esenţiale:

piaţa; produsele/serviciile; preţul; promovarea.

Analiza pieţei întreprinderii: Această analiză reprezintă un aspect major în estimarea

valorii unei firme; din această perspectivă se propun a fi analizate următoarele aspecte: analiza

11
evoluţiei vânzărilor; studierea concurenţei; analiza clienţilor întreprinderii; analiza furnizorilor
întreprinderii (piaţa de aprovizionare).
Analiza evoluţiei vânzărilor. În activitatea de evaluare a unei firme prezintă interes
vânzările de bunuri, lucrări şi servicii care formează obiectul activităţii, ceea ce este definit ca
fiind cifra de afaceri. Rezultă că în categoria vânzărilor nu se includ cele cu caracter excepţional,
cum ar fi cedările de active.
Cifra de afaceri (venitul din vînzări), pe care o regăsim în anexa de profit şi pierdere, este
evaluată în unităţi monetare curente. Pentru o apreciere corectă a evoluției performanţei
comerciale a firmei se impune corelarea cifrei de afaceri cu indicele preţurilor domeniului de
activitate sau în lipsa acestuia cu indicele general al preţurilor (rata inflaţiei), pentru a se obţine
cifra de afaceri în preţuri (valori) comparabile.
Evoluţia în timp a vânzărilor firmei trebuie analizată şi comparativ cu dinamica
vânzărilor pe piaţa sectorului de activitate al acesteia pentru a se evidenţia întărirea sau
diminuarea poziţiei concurenţiale a întreprinderii pe piaţă.
Cifra de afaceri evoluează sub influenţa unor factori (direcţi şi indirecţi) specifici
domeniului de activitate al firmei. Ca model de analiză general valabil se recomandă aprecierea
dinamicii vânzărilor în funcţie de doi factori direcţi, şi anume volumul fizic al vânzărilor şi
preţurile medii de vânzare.
Studierea concurenţei: Piaţa de desfacere a firmei, respectiv spaţiul în care oferta
specifică a societăţii comerciale se întâlneşte cu cererea, reprezintă un segment esenţial al
diagnosticului comercial, care nu poate fi complet dacă nu se analizează şi competiţia, ca
element fundamental al pieţei.
Analiza concurenţei trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: nominalizarea
principalilor concurenţi; stabilirea cotei de piaţă deţinută de firma evaluată, şi pe principalii
competitori pe piaţă ; determinarea cotei de piaţă relative care reprezintă "o expresie a
raportului direct de forţe dintre firme" ; ierarhizarea firmelor care acţionează pe piaţa
sectorului de activitate pe baza cotei de piaţă deţinute pe orizontul de timp supus
diagnosticării;aprecierea poziţiei concurenţiale a întreprinderii pe baza cotei de piaţă relative.
Astfel, dacă indicatorul este 100%, atunci firma deţine poziţia de lider pe piaţa respectivă, iar în
cazul în care valoarea cotei de piaţă relative se apropie de zero, atunci întreprinderea deţine o
poziţie nesemnificativă pe piaţă.
Referitor la concurenţa externă de pe piaţă se menţionează: firmele concurente
(denumire, ţara de origine şi locul unde fabrică produsele); modul de organizare şi durata
serviciilor de garanţie şi postgaranţie. Se va preciza dacă dispun de unităţi proprii sau activitatea
de service este cedată unei singure firme sau mai multor firme; raportul preţ-calitate la produsele
concurenţei şi cele proprii. Sunt frecvente cazurile în care concurenţii practică preţuri mai mici la
produsele care "aparent" sunt de calitate mai bună; modalităţile de distribuţie a produselor (reţea
proprie, distribuitor unic, etc.); puterea concurenţială internaţională, marcată prin cifra de afaceri,
productivitatea muncii, cota de piaţă etc. (în măsura în care se dispune de informaţii necesare);
forme de cooperare cu unii distribuitori internaţionali etc.
Analiza clienţilor firmei (piata de desfacere): Analiza vânzărilor din perspectiva
clientelei urmăreşte în primul rând evoluţia structurală a cifrei de afaceri pe clienţi. În formularea
concluziilor este necesar să se ţină seama de poziţia întreprinderii într-un lanţ al
intercondiţionării fabricaţiei şi consumului unui produs.
Analiza furnizorilor (piaţa de aprovizionare): Piaţa de aprovizionare a firmei
reprezintă un punct semnificativ în diagnosticul comercial pentru evaluare. Principalele aspecte
urmărite de evaluator vizează: gruparea acestora în furnizori de utilităţi şi furnizori de materii
12
prime, materiale, semifabricate, etc.; structurarea furnizorilor, în special a celor de materii prime
şi materiale în funcţie de cantitatea şi valoarea aprovizionărilor; stabilirea criteriilor de alegere a
acestora (de exemplu după preţurile practicate, după cantităţile aprovizionate etc.); analiza
numărului de furnizori pentru un tip de resursă aprovizionată şi a calităţii aprovizionărilor;
aprecierea dependenţei faţă de anumiţi furnizori şi care sunt implicaţiile gradului de dependenţă
determinat; analiza gradului de integrare a activităţii firmei evaluate; durata medie de utilizare a
surselor atrase reprezentate de obligaţiile faţă de furnizori.
Analiza produselor / serviciilor firmei: Analiza produselor şi/sau serviciilor
întreprinderii oferă informaţii semnificative pentru judecarea valorii întreprinderii.
În acest demers se pot urmări: analiza structurală a vânzărilor, analiza repartizării
vânzărilor pe ciclurile de viaţă a produselor/serviciilor etc.
Vânzările unei întreprinderi se impun a fi studiate de către evaluator pe produse sau grupe de
produse omogene, ţinând seama în acelaşi timp de pieţele unde se desfac acestea. Scopul acestui
mod de analiză a cifrei de afaceri îl reprezintă necesitatea furnizării de informaţii pentru
fundamentarea proiecţiilor (estimărilor) în perioada de previziune.
Analiza repartiţiei vânzărilor în funcţie de ciclul de viaţă al produselor. O latură
importantă a diagnosticului vânzărilor o reprezintă studierea cifrei de afaceri pe stadii ale ciclului
de viaţă al produselor. Un asemenea diagnostic, prezintă importanţă pentru evaluator deoarece îi
dă posibilitatea aprecierii potenţialului de evoluţie a firmei faţă de punctul critic al rentabilităţii
şi al asigurării surselor necesare finanţării activităţii.
Analiza preţurilor: Analiza preţurilor vizează evidenţierea aspectelor de risc legate atât
de dinamica preţurilor de vânzare ale firmei comparativ cu evoluţia economică generală şi cea a
industriei, cât şi corelaţia între dinamica preţurilor de vânzare şi cea a preţurilor de
aprovizionare. Acest din urmă aspect poate evidenţia puterea de negociere a firmei cu furnizorii,
respectiv clienţii întreprinderii, fiind un aspect important în estimarea riscului afacerii.
Din punct de vedere tehnic, evaluatorul va urmări dinamica preţurilor de vânzare la
principalele produse/servicii, respectiv a preţurilor de aprovizionare la principalele intrări în
sistemul întreprindere.
Promovarea: În ceea ce priveşte promovarea produselor societăţii, acestea vizează:
acţiunile publicitare organizate frecvent şi efectele lor (participări la târguri şi expoziţii, campanii
publicitare); evoluţia costurilor cu reclama şi ponderea lor în cifra de afaceri; imaginea
întreprinderii şi a produselor/serviciilor sale pe piaţă. Evaluatorul va urmări dinamica efortului
de promovare în corelaţiei cu efectele obţinute (dinamica vânzărilor sau a preţurilor de vânzare).
Indicatori specifici diagnosticului comercial.
Pentru analiza cantitativă a funcției comerciale se utilizează următorii indicatori:

 Analiza venitului din vînzări şi anume:

a) analiza în dinamică a venitului din vînzări

b) analiza stucturală a venitului de vânzări care are mai multe criterii :
 Analiza structurală pe tipuri de activitate operaţională;
 Analiza structurală pe segmente ale pieţei de desfacere;
 Analiza structurală pe forme de achitare mijloace băneşti, active, servicii;
 Analiza structurală pe tipuri de legătură cu consumatorii;
În general se întocmeşte un tabel în care se analizează structura şi dinamica vânzărilor în
corelaţie cu marfă-piaţă prin intermediul:
 Vinzărilor angro;
 Vânzărilor cu amănuntul.
13
 După analiza venitului de vînzări se elaborează diagnosticarea poziţiei întreprinderii date, pe
piaţă, în raport cu întreprinderile concurente. De regulă, pentru a aprecia evaluarea poziţiei
concurenţiale a întreprinderii pe piaţă, literatura de specialitate propune trei indicatori :

Cota-parte de piaţă de desfacere absolută – reprezintă segmentul întreprinderii analizate din cererea
totală satisfăcută pe această piaţă de desfacere analizată şi se calculează prin relaţia:
d0
Pîa = ∙ 100 % .
∑ dî
unde: Pî a−¿ cota-parte a întreprinderii analizate pe piaţa de desfacere absolută; d î −¿ producţia vândută
de întreprinderea analizată pe piaţa de desfacere prospectată; ∑ d î −¿ volumul vânzărilor totale efectuate
de sectorul dat.

Cota-parte de piaţă relative – se calculează ca raportul dintre volumul vânzărilor întreprinderii analizate
şi volumul vânzărilor celui mai important concurent, prin relaţia:
di
Pir = ∙ 100 % .
dc
unde: d c – reprezintă volumul producţiei vândute a celui mai important concurent. Trebuie de menţionat
că se apreciază potitiv, atunci când cota-parte relativă tinde către 100%.
Cota- parte de piaţă specifică (servită) ( Pis ) se calculează ca raportul dintre vânzările întreprinderii
analizate şi vânzările segmentului de piaţă servită, prin relaţia:
di
Pis = ∙100 % .
∑ d is
unde d is −¿ reprezintă volumul vânzărilor în segmentul de piaţă servită. Acest indicator reflectă, în linii
generale, ponderea producţiei vândute prin deservirea specială a cumpărătorului în magazinele de firmă
cu centre comerciale specializate
Informaţii adăugătoare pentru studierea situaţiei pe piaţa de desfacere ne furnizează și
gradul de satisfacere a cererii:

Acest raport permite aprecierea faptului dacă cererea pe piaţa de desfacere constituie o restricţie
pentru sporirea veniturilor din vânzări ori, dimpotrivă, un factor de stimulare a volumului
activităţii operaţionale a întreprinderii.
Indicele G.S. (Gini-Struck), folosit adesea la analiza structurii activităţii întreprinderii, se poate
utiliza şi ca indicator de analiză privind structura concurenţei.

IG.S. = , unde:
Pia - reprezintă cota de piaţă absolută a întreprinderilor concurente;
n - numărul total de întreprinderi
Corelația dintre veniturile din vânzări și capacitatea de producție
Capacitatea de producţie reflectă volumul maximal posibil al producţiei care
întreprinderea poate produce cu condiţia folosirii depline a mijloacelor tehnice.
În procesul analizei se determină următorul raport:

14
 Din formulă se observă necesitatea de a lua în consideraţie tipul activităţii operaţionale
(industria, comerţul, servicii etc), în cadrul căruia au fost generate venituri.
Cu cât mai scăzut este nivelul acestui raport, cu atât mai considerabile sunt rezervele
disponibile pentru sporirea veniturilor din vânzări fără investiţii suplimentare. Este evident că
aprecierea acestui aspect este strict necesară, în primul rând, pentru proprietarii reali şi
investitorii potenţiali.
Diagnosticul comercial se finalizează cu evidenţierea punctelor forte (atuuri) şi a
punctelor slabe (deficienţe). Pot constitui puncte forte: reţea de distribuţie puternică, clienţi
statornici pe durată mai mare de un an, calitatea foarte bună a produselor vândute, servicii post-
vânzare prompte.
Puncte slabe sunt: cunoaşterea insuficientă a pieţei, clientelă sporadică, produse şi servicii
scumpe, un raport necorespunzător calitate/preţ, ambalaje necorespunzătoare, personal de
distribuire slab calificat etc.

3. Diagnosticarea funcțiunii financiar contabile

Diagnosticul economico-financiar deţine un rol cheie în acţiunea de evaluare a întreprinderii.
Importanţa acestui diagnostic rezultă din obiectivele sale:
 studiul echilibrului financiar;
 măsurarea rentabilităţii întreprinderii;
 cercetarea mediului în care întreprinderea utilizează sistemele şi metodele de gestiune
adaptate la mărimea şi natura activităţilor sale;
 dacă întreprinderea dispune de mijloace şi resurse financiare suficiente pentru a-şi asigura
perenitatea şi dezvoltarea;
 modul de integrare a componentelor sale financiar contabile în procesul de formare a
practicilor şi strategiilor în domeniu.
Referitor la rolul acestui diagnostic în evaluarea întreprinderii trebuie să evidenţiem cel puţin
două aspecte:
 are un rol de sintetizare a concluziilor reieşite din celelalte tipuri de diagnostic;
 rolul de asigurarea a coerenţei în cadrul relaţiei diagnostic şi aplicarea metodelor de
evaluare.
Diagnosticul financiar se structurează în următoarele componente:
 diagnosticul volumului vânzărilor;
 diagnosticul profitului;
 diagnosticul rentabilităţii;
 diagnosticul activelor întreprinderii;
 diagnosticul surselor de finanţare a activelor;
 diagnosticul datoriilor;
 diagnosticul lichidităţii întreprinderii;
 diagnosticul fluxului mijloacelor băneşti;
 diagnosticul eficienţei utilizării activelor;

15
  diagnosticul creanțelor și datoriilor curente;

I. DIAGNOSTICUL VOLUMULUI VÂNZĂRILOR.

Scopul oricărei întreprinderi îl constituie majorarea volumului vînzărilor în vederea
obţinerii unui profit cît mai mare. De aceea la întocmirea notei explicative este raţional să se
pornească de la analiza volumului vînzărilor, de care depinde rezultatul financiar, nivelul
rentabilităţii şi alţi indicatori ai activităţii întreprinderii.
În primul rînd, în nota explicativă trebuie să se indice profilul întreprinderii, adică
specializarea acesteia în fabricarea unor tipuri de produse, comercializarea anumitor mărfuri,
prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor. După care în continuare se examinează evoluţia
fiecărui element component al veniturilor, precum şi contribuţia acestora la volumul vînzărilor.
Analiza structurală a vînzărilor poate fi detaliată pînă la nivelul felurilor sau grupelor de
produse (mărfuri, servicii). În cazul cînd întreprinderea îşi desfăşoară activitatea pe mai multe
pieţe (de exemplu, în Republica Moldova, ţările C.S.I., UE, alte ţări străine) în nota explicativă
se arată dinamica vînzărilor în profilul zonelor (segmentelor). Volumul vînzărilor poate fi
analizat şi din punct de vedere factorial prin stabilirea cauzelor, ce au condiţionat dinamica lui.
De exemplu, în nota explicativă poate fi examinată modificarea vînzărilor în funcţie de
schimbarea volumului producţiei fabricate, stocurilor produselor finite şi preţurilor de vînzare
etc.
II. DIAGNOSTICUL PROFITULUI.
Profitul cuprinde depăşirea veniturilor încasate de entitate comparativ cu totalul
cheltuielilor suportate de aceasta din activitatea de întreprinzător. Cu cât este mai mare valoarea
veniturilor cu atât va fi mai ridicată mărimea profitului, şi invers, creşterea valorii cheltuielilor
duce la diminuarea mărimii profitului.
Formula de calcul a profitului (pierderii) se determină astfel:
Profitul (pierderea) = Venituri – Cheltuieli
În practica contabilă şi analitică autohtonă sunt utilizate următoarele noţiuni ale profitului:
Profitul brut(PB) (pierderea globală) reprezintă profitul (pierderea) obţinut din vânzarea
produselor, mărfurilor şi serviciilor prestate şi se determină ca diferenţa dintre veniturile din
vânzări şi costul vânzărilor.
PB = VV – CV, unde:
VV– venitul din vînzări
CV – costul vînzărilor
Modificarea profitului brut în comparaţie cu nivelul programat poate fi explicată prin
creşterea (scăderea) volumului real al vînzărilor; schimbarea structurii vînzărilor; creşterea
(scăderea) costului vînzărilor; majorarea (micşorarea) preţurilor la produse, mărfuri, servicii
comercializate.
Profitul (pierderea) din activitatea operaţională reprezintă diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile obţinute de întreprindere din activitatea de bază, determinată de statutul acesteia.
Formula de calcul este: RAO= PB + AVAO - (Cdis + Cadm + ACAO), unde:

PB - profitul brut;
AVAO–alte venituri din activitatea operațională;
Cdis–cheltuieli de distribuire;
Cadm–cheltuieli administrative;
ACAO–alte cheltuieli din activitatea operațională.

16
 Fiecare componentă a formulei factoriale influenţează asupra profitului (pierderii) din
activitatea operaţională a entității. Profitul brut (pierderea brută) şi alte venituri operaţionale au o
acţiune directă, iar cheltuielile perioadei - o acţiune indirectă.
Profitul (pierderea) din alte activități este diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile obţinute
de entitate din alte activități.
Total profit (pierdere) din alte activități = Rezultat din activitatea financiară + Rezultat din
operațiuni cu active imobilizate și excepționale

Profitul (pierderea) până la impozitare este profitul (pierderea) obţinut de întreprindere în

cursul perioadei de gestiune din toate tipurile de activităţi.
PPGI = RAO ± RAA, unde:
PPGI - profitul (pierderea) până la impozitare;
RAO- rezultatul din activitatea operaţională;
RAA – rezultatul din alte activități.
Profitul net (pierderea netă) este profitul (pierderea) care rămâne la dispoziţia
întreprinderii după calcularea cheltuielilor (economiilor) privind impozitul pe venit şi se
determină ca diferenţa dintre profitul (pierderea) până la impozitare şi cheltuielile (economiile)
privind impozitul pe venit.
Profit net = Profitul până la impozitare - Cheltuieli privind impozitul pe venit
Este indiscutabil faptul că aprecierea rezultatelor financiare obţinute în perioada raportată
ocupă un loc central în nota explicativă. Informaţia privind mărimea profitului sau pierderilor
prezintă un deosebit interes pentru toţi utilizatorii rapoartelor financiare - proprietari, creditori,
furnizori, concurenţi, organe fiscale etc. În acest context este important ca în nota explicativă să
se descrie cauzele (factorii), care au determinat modificarea rezultatelor financiare în comparaţie
cu perioada precedentă sau nivelul programat în planul de afaceri. Analiza profitului începe cu
aprecierea mărimii profitului brut care reprezintă elementul principal al rezultatului financiar din
activitatea operaţională.

Analiza profitului în cadrul notei explicative trebuie să fie finalizată cu examinarea

repartizării lui.
În conformitate cu legislația în vigoare repartizarea profitului net este de competența
exclusivă a adunării generale a proprietarilor (acționarilor, asociaților) entității. În cadrul analizei
se compară informațiile evidenței analitice privind utilizarea reală a profitului cu decizia
proprietarilor, aprobată la adunarea generală și reflectată în procesul verbal corespunzător.
Proprietarii firmei pot distribui profitul net în următoarele scopuri:
- Constituirea rezervelor (fondurilor);
- Plata dobânzilor aferente obligațiunilor plasate de entitate;
- Majorarea capitalului social al entității;
- Acoperirea pierderilor anilor precedenți;
- Plata recompensei către membrii organelor de conducere (consiliul administrației,
comisiei de cenzori, etc.);
- Plata devidentelor;
- Sponsorizarea;
- Alte scopuri în corespundere cu legislația, statutul entității și decizia proprietarilor
17
 III. DIAGNOSTICUL RENTABILITĂŢII.
În economia de piaţă profitul constituie raţiunea de a fi a unei întreprinderi. Iar rentabilitatea
reflectă capacitatea întreprinderii de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică eficienţa
întregii activităţi economice a întreprinderii. În general, rentabilitatea, ca indicator de eficienţă,
se determină ca raportul între efectele economice şi financiare obţinute şi eforturile depuse
pentru obţinerea lor. Indicatorul nominalizat poate căpăta forme diferite, în funcţie de profitul
brut sau net la numărător sau de baza de raportare care exprimă efortul sau cheltuială (activul
economic, capitalurile, costul vînzărilor, valoarea producţiei vîndute la preţ de vînzare etc.). În
nota explicativă e necesar a prezenta principalii indicatori prin care se poate analiza rata
rentabilităţii.
Rata profitului brut (rentabilitatea comercială) caracterizează nivelul profitului brut obţinut la
un leu vânzări nete.
Profit brut
Rata profituluibrut= ∙ 100
VV
Mărimea lui trebuie să rămână stabilă sau să crească în dinamică. Micşorarea nivelului
acestui raport semnifică creşterea costului vânzărilor. Rata profitului brut depinde de influenţa
următorilor factori: structura producţiei vândute, costurile produselor vândute şi preţuri de
vânzare. Volumul producţiei nu are o influenţă directă pentru că, acţionând asupra numitorului şi
numărătorului în aceeaşi proporţie, influenţa asupra ratei profitului brut devine nulă. Volumul
producţiei, însă influenţează indirect prin costuri, întrucât în condiţiile în care volumul producţiei
creşte, costurile se reduc pe unitate de produs pe seama cheltuielilor fixe.
Rata profitului operaţional arată capacitatea întreprinderii de a obţine profit din
activitatea de bază la un leu vânzări.
RAO
Rata profitului operaţional= ∙ 100
VV
Rata profitului net caracterizează capacitatea întreprinderii de a produce profit net din
vânzări şi reflectă profitul net obţinut în medie pe întreprindere la un leu vânzări nete.
Profit net
Rata profituluinet= ∙ 100
VV
Creşterea nivelului acestui coeficient presupune o gestionarea eficientă a procesului de
producţie. Acest coeficient depinde de mărimea cotei impozitului pe venit şi de capacitatea
întreprinderii de a folosi înlesnirile fiscal. În condiţiile când cota impozitelor este stabilă, rata
profitului net depinde de eficienţa utilizării surselor împrumutate. Rata profitului net se
analizează în dinamică şi cu cât nivelul acestei rate este mai mare, cu atât mai “bogaţi” sunt
acţionarii.
Rentabilitatea economică caracterizează eficienţa mijloacelor utilizate în procesul de
producţie, indiferent de faptul, dacă acestea sunt formate pe seama surselor proprii sau
împrumutate de finanţare.

Mărimea acestui coeficient poate fi şi negativă atunci când întreprinderea suportă pierderi.
Rata rentabilităţii economice poate fi majorată fie prin creşterea numărului de rotaţii al
activelor, fie prin creşterea ratei profitului net, fie prin ambele căi. Analiza ratei rentabilităţii
economice se efectuează în dinamică şi aceasta trebuie să fie superioară ratei de inflaţie, pentru
ca întreprinderea să se menţină pe piaţă. Dacă întreprinderea are o rată a rentabilităţii economice
mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, acţionarii pot beneficia de efectul de
levier (de pârghie financiară) al îndatorării întreprinderii. Rata rentabilităţii economice trebuie să
permită întreprinderii reânnoirea şi creşterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă.
Rentabilitatea financiară măsoară randamentul capitalului propriu, deci al plasamentului
financiar, pe care acţionarii l-au depus prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii.
18
 Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de
dividende acestora şi prin creşterea rezervelor, care, de fapt, reprezintă o creştere a averii
proprietarilor.
Rentabilitatea financiară depinde de rata rentabilităţii economice şi de structura finanţării
întreprinderii. Ca şi alţi indicatori, rentabilitatea capitalului propriu se analizează în dinamică şi
în corelaţie cu alţi indicatori. Nivelul înalt al acestui indicator poate fi rezultatul capitalizării
insuficiente (mărimii mici a capitalului propriu depus în întreprindere de acţionari) şi nu a
eficienţei înalte a activităţii întreprinderii.

IV. DIAGNOSTICUL ACTIVELOR ÎNTREPRINDERII.

Analiza diagnostic a activelor prevede examinarea mărimii, componenţei şi corelaţiei între

diferite elemente patrimoniale, aflate la dispoziţia firmei. În vederea aprecierii situaţiei
patrimoniale, în primul rând, se urmăreşte evoluţia mijloacelor economice în dinamică. Această
analiză poate fi efectuată atât prin compararea mărimii absolute a activelor, cât şi cu ajutorul
indicatorilor relativi (ritmul sau sporul creşterii). De asemenea este raţională compararea
evoluţiei activelor cu dinamica vânzărilor nete. Situaţia în care creşterea veniturilor din vânzări
depăşeşte creşterea activelor se apreciază ca pozitivă.
În continuare se efectuează analiza modificărilor structurale ale patrimoniului prin calcularea
ratelor de structură ale activelor.
Aceşti indicatori cuprind următoarele rapoarte reciproc substituibile: rata imobilizărilor, rata
activelor curente, corelaţia între activele curente şi imobilizări etc.
1. Rata imobilizărilor reflectă cota activelor imobilizate în suma totală a patrimoniului
întreprinderii. Acest coeficient se calculează în felul următor:
Active imobilizate
Ri = . 100%
TA
La aprecierea acestui indice este necesar să ţinem cont de nivelul de însuşire a
capacităţilor de producţie. În particular, creşterea în dinamică a ratei imobilizărilor în condiţiile
unui grad scăzut de utilizare a capacităţilor existente reflectă o compoziţie fragilă a utilizării
patrimoniului întreprinderii. Ponderea ridicată (mai mare de două treimi din activ) a
imobilizărilor poate crea dificultăţi privind achitarea datoriilor curente
2. Rata activelor curente se află în dependenţă opusă cu rata imobilizărilor:

Modificările structurale ale patrimoniului în favoarea activelor curente se explică, de

obicei, prin depăşirea ritmului creşterii activelor curente asupra ritmului creşterii activelor pe
termen lung.
3. În loc de rata imobilizărilor sau rata activelor curente, poate fi calculată rata
corelaţiei între activele curente şi imobilizări:
AC
Rata corelației între activele circulante și activele imobilizate=
AI
Indicatorul nominalizat caracterizează corelaţiile interne existente între elementele
patrimoniului reflectate în activul Bilanţului. Nivelul ridicat al acestui coeficient determină
19
tendinţa spre accelerarea rotaţiei patrimoniului întreprinderii şi contribuie la micşorarea sumei
mijloacelor economice, necesare pentru menţinerea volumului activităţii.
4. Rata patrimoniului cu destinaţie de producţie:

Această rată reflectă ponderea activelor care pot fi direct utilizate în cadrul întreprinderii
pentru fabricarea producţiei, comercializarea mărfurilor, prestarea serviciilor, executarea
lucrărilor. Creşterea acestui indicator în dinamică se apreciază ca pozitivă, fiindcă contribuie la
sporirea volumului activităţii pentru desfăşurarea căreia a fost formată întreprinderea. Situaţia
patrimonială a întreprinderilor din sectorul real al economiei naţionale cu rata redusă (mai mică
de 0,5) a patrimoniului cu destinaţie de producţie se consideră periculoasă cu consecinţe negative
în ce priveşte posibilităţile de a dezvolta activitatea operaţională.
5. Rata activelor perfect lichide, care se determină în baza relaţiei:
Numerar
Rata numerarului= .100%
TA
După conţinutul economic acest coeficient reflectă cota activelor întreprinderii care se
află într-o formă absolut lichidă şi pot fi imediat utilizate pentru achitarea datoriilor sau alte
scopuri. Este evident că de nivelul acestui coeficient direct depinde capacitatea de plată a
întreprinderii.
Caracterizarea situaţiei patrimoniale ale întreprinderii nu este completă fără analiza
activelor nete (patrimonial net). Patrimoniul net (PN) reflectă mărimea activelor care sunt
formate pe seama surselor proprii sau a capitalului permanent. În practica internaţională există 2
variante de calcul a PN.

1. PN= TA – Total datorii În acest caz PN = Capital Propriu

2. PN = TA – Datorii Curente În acest caz PN = Cpermanent
Mărimea patrimoniului net creşte în dinamică în urma desfăşurării activităţii economico-
financiare eficiente. Tendinţa de scădere a activelor nete semnalează existenţa aspectelor dificile
în dezvoltarea întreprinderii. Situaţia financiară în acest caz se caracterizează ca instabilă.
Apariţia valorii negative a patrimoniului net confirmă o stare de criză, când
întreprinderea nu dispune de active formate pe seama surselor proprii şi activitatea pe deplin se
finanţează datorită surselor împrumutate. Deci, se constată dependenţa financiară absolută a
întreprinderii de creditorii acesteia.
V. DIAGNOSTICUL SURSELOR DE FINANŢARE A ACTIVELOR ÎNTREPRINDERII.
Analiza structurii surselor de formare a patrimoniului întreprinderii se efectuează în scopul
aprecierii stabilităţii financiare a întreprinderii sau, cu alte cuvinte, a gradului de dependenţă a
firmei de sursele atrase şi împrumutate.
Analiza structurii surselor de finanţare a activităţii întreprinderii se efectuează în baza unui
şir de indicatori, care în literatura specialitate se mai numesc coeficienţi ai structurii capitalului,
independenţei financiare, de acoperire, de solvabilitate, de îndatorare sau coeficienţi ai capacităţii
de plată.

20
 Pentru a deosebi aceşti coeficienţi de indicatorii lichidităţii trebuie să ţinem cont de
următorul moment.
Lichiditatea bilanţului contabil caracterizează capacitatea întreprinderii de a achita datoriile
curente.
Capacitatea de plată (solvabilitatea) reflectă posibilitatea întreprinderii de a achita toate
datoriile: atît cele curente, cît şi cele pe termen lung.
Din punctul de vedere al tehnicii de calcul toţi coeficienţii utilizaţi la analiza generală a
structurii surselor de finanţare se determină ca raportul între diferite părţi componente ale
formulei:
Activele întreprinderii =Surse de finanţare a activelor = Capital propriu + Datorii pe
termen lung şi scurt.
Unul dintre cei mai importanţi coeficienţiai structurii surselor de finanţare reprezintă
coeficientul de autonomie:

Coeficientul în cauză reflectă ponderea patrimoniului format pe seama mijloacelor proprii

în suma totală a activelor întreprinderii. Acest indicator se interpretează prin aprecierea
modificărilor lui în dinamică şi prin compararea cu nivelul teoretic recomandat. De exemplu, în
sistemul bancar al R. Moldovei pentru determinarea solvabilităţii clienţilor se utilizează
actualmente nivelul recomandat al coeficientului de autonomie în mărime de 0,5. În acest caz
jumătate din patrimoniul întreprinderii, care este format din surse proprii, serveşte drept garanţie
pentru achitarea tuturor datoriilor faţă de creditori. În cadrul analizei structurii surselor de
finanţare a activelor în loc de coeficientul de autonomie pot fi utilizaţi următorii coeficienţi:
coeficientul de atragere a surselor împrumutate, coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate
şi proprii, rata solvabilităţii generale şi gradul sau rata de acoperire a capitaluluipropriu.
Coeficientul de atragere a surselor împrumutate caracterizează structura surselor de
finanţare a activelor din punctual de vedere al cotei surselor împrumutate. Acest coeficient
dimensionează nivelul de îndatorare (solvabilitate) a întreprinderii şi în mod normal oscilează în
limitele 0-0,5.

Coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate şi proprii reflectă suma mijloacelor atrase
revenită la 1 leu capital propriu.
Raportul nominalizat se mai numeşte rata brută generală de îndatorare. Cu cât mărimea
acestui coeficient este mai mare, cu atât mai riscantă este situaţia financiară a întreprinderii.
Punctul critic la aprecierea coeficientului de corelaţie este 1. Totodată firmele de prestări servicii
şi companiile financiare pot să activeze şi cu nivelul supraunitar al acestui coeficient.

Pornind de la faptul că valuta bilanţului arată, pe de o parte, suma totală a surselor de

finanţare, iar, pe de altă parte, coincide cu suma totală a activelor, rata solvabilităţii generale
exprimă gradul de acoperire a surselor împrumutate cu activele totale de care dispune
întreprinderea.

Nivelul acestui coefecient trebuie să nu fie mai mic de 2.

21
 Înlocuind în raportul susnominalizat mijloacele împrumutate cu valoarea capitalului
propriu, obţinem rata generală de acoperire a capitalului propriu.

Fiind calculat în procente, acest raport arată că la primele 100% activele întreprinderii se
finanţează pe seama surselor proprii, iar la celelalte – prin atragerea mijloacelor împrumutate.
Sporirea acestui coeficient peste 200% reflectă situaţia dificilă a întreprinderii privind
independenţa financiară. Gradul de acoperire a capitalului propriu se utilizează des în cadrul
analizei factoriale a rentabilităţii întreprinderii. Este de menţionat că utilizarea simultană a
coeficienţilor nominalizaţi la analiza structurii surselor de finanţare nu se consideră raţională.
Este evident că, întocmind nota explicativă la rapoartele financiare, va fi suficient să se
determine şi să se interpreteze unul dintre cei cinci coeficienţi examinaţi.
VI. DIAGNOSTICUL DATORIILOR.
În procesul desfăşurării activităţii întreprinderii pentru asigurarea continuităţii
economico-financiare se obţin mijloace de la bănci, de la alte persoane juridice sau fizice, ceea
ce impune şi analiza surselor împrumutate.
La întocmirea notei explicative este raţional de efectuat, în primul rînd, analiza
structurală a mijloacelor împrumutate. În acest scop sursele împrumutate se grupează după
termenul de atragere (lung şi scurt). La această etapă de analiză în dinamică poate fi examinată
rata de atragere pe termen lung a mijloacelor împrumutate.
Rata datoriilor pe termen lung- acest raport reflectă cota împrumuturilor cu durata mai
mare de un an în suma totală a datoriilor întreprinderii.

Creşterea în dinamică a acestui coeficient contribuie la majorarea capitalului permanent,

pe seama căruia se finanţează activele pe termen lung. Practic aceasta înseamnă că firma cu rata
ridicată de atragere pe termen lung a mijloacelor împrumutate are posibilităţi mai mari pentru
efectuarea investiţiilor capitale, adică pentru dezvoltarea potenţialului de producţie (reînnoirea
utilajului, modernizarea tehnologiei etc).
În mod similar poate fi calculată şi interpretată rata datoriilor pe termen scurt, care este
complementară celei precedente, adică:

Rata datoriilor curente reflectă – cota datoriilor curente în totalul surselor împrumutate.
Creșterea acestui coeficient în dinamică este apreciat negativ.
O mare însemnătate pentru stabilitatea financiară a întreprinderii are structura surselor
împrumutate după origine, adică provenienţă a acestora. La aplicarea acestui criteriu de analiză
datoriile, indiferent de termenul acestora, se unesc în grupe în dependenţă de categoria
partenerilor de afaceri cui întreprinderea este datoare. În aşa mod se formează grupa datoriilor
faţă de bănci comerciale (credite bancare pe termen lung şi scurt), faţă de buget, faţă de
furnizori, personal etc.
Din punctul de vedere al riscului de a nimeri sub influenţa externă sau riscului de
faliment, cele mai periculoase sunt datoriile faţă de bănci comerciale şi buget. De aceea în cursul
analizei cu o atenţie deosebită se examinează următorul coeficient de structură a datoriilor:

22
 Dacă coeficientul în cauză creşte stabil în dinamică, devine strict necesară aprecierea
raţionalităţii atragerii surselor împrumutate. Dacă pe parcursul unei perioade mai îndelungate de
timp rata împrumuturilor bancare crește, atunci acest aspect este apreciat pozitiv.
Analiza stabilităţii surselor de finanţare
După realizarea analizei structurale a surselor împrumutate, mai ales după divizarea lor în
funcţie de termenul de atragere (lung şi scurt), la următoarea etapă de analiză a datoriilor poate fi
efectuată aprecierea stabilităţii surselor de finanţare. Se aplică rata stabilităţii financiare (altfel se
numeşte rata stabilităţii surselor de finanţare, rata capitalului permanent ori rata capitalizării):

Coeficientul în cauza exprimă cota surselor de finanţare pe care entitatea poate să le

utilizeze pentru finanţarea activităţii economice într-o perioadă îndelungată. Se apreciază pozitiv
creşterea acestui coeficient în dinamică, ceea ce reflectă întărirea stabilităţii financiare a
întreprinderii.
Dacă avem în dinamică micșorarea stabilității financiare- atunci întreprinderea își
finanțează activele pe baza datoriei curente, ceea ce poate determina micșorarea lichidității
întreprinderii.
Rata de îndatorare pe termen lung faţă de capitalul permanent:

Din punctul de vedere al creditorului, creşterea acestei rate în dinamică reprezintă o

tendinţă negativă care reflectă majorarea riscului potenţial de a nimeri sub influenţa externă, care
nu poate fi controlată de către conducerea întreprinderii sau proprietarii ei.
Rata de autofinanțare a capitalului permanent:

Acest coeficient exprimă structura capitalului permanent care asigură o finanțare îndelungată a
activelor întreprinderii. Creșterea acestei rate în dinamică este apreciată pozitiv pentru
activitatea firmei în cazul în care sporirea acesteia este efectuată în baza surselor proprii de
finanțare.
Coeficientul de levier:

Creșterea acestui indicator la un nivel supraunitar este apreciat negativ pentru

întreprinderea în cauză. Totodată putem menționa faptul, că un grad ridicat al acestui coeficient
permite proprietarilor să beneficieze de surse împrumutate atîta timp cît rentabilitatea
investițiilor în activitatea întreprinderii depășește rata dobânzii.

23
 În practica de audit pentru evaluarea riscului de faliment al întreprinderii pe larg se aplică
un coeficient, care formal nu face parte din grupa ratelor examinate mai sus, adică nu este
absolut identic, dar poate fi caracterizat ca foarte apropiat (asemănător) după conţinutul lui
economic:

Indicatorii nominalizaţi caracterizează capacitatea firmei de a contracta în caz de

necesitate noi împrumuturi, asigurînd totodată un anumit nivel de garanţii pentru creditori cu
privire la posibilitatea recuperării sumelor împrumutate.
VII. DIAGNOSTICUL LICHIDITĂŢII ÎNTREPRINDERII.

Lichiditatea reprezintă capacitatea întreprinderii de aşi achita datoriile pe termen scurt, iar
lichiditatea activelor presupune capacitatea acestora de a se transforma în mijloace băneşti fără
pierderea valorii lor. Insuficienţa lichidităţii în întreprindere generează incapacitatea
întreprinderii de a plăti datoriile sale. În funcţie de componenţa numărătorului formulei obţinem
coeficienţii ce reflectă un grad diferit de lichiditate.
De exemplu, coeficientul lichidităţii absolute :
Numerar
Lichiditatea absolută=
Datorii curente
Acest indicator caracterizează, ce cotă din datoriile pe termen scurt întreprinderea este
capabilă să achite la momentul dat nemijlocit cu mijloace băneşti. Se consideră că mărimea
acestui coeficient trebuie să fie de 0,2- 0,25. De obicei, În calculul acestui coeficient sînt
cointeresaţi furnizorii, pentru a determina capacitatea de plata a cumpărătorilor. Dacă pentru
achitarea datoriilor pe termen scurt se utilizează nu numai mijloace băneşti, dar şi hîrtii de
valoare, creanţe pe termen scurt, se obţine alt indicator al lichidităţii, şi anume: coeficientul
lichidităţii intermediare
Numerar + Investiții curente+Creanțe curente
Lichiditatea intermediară=
Datorii curente
Coeficientul nominalizat semnifică, ce cotă din datoriile pe termen scurt întreprinderea
este capabilă să achite, utilizînd pentru aceasta nu numai mijloace băneşti, ci şi investiţii şi
creanţe pe termen scurt. Se consideră că mărimea acestui coeficient trebuie să fie mai mare de
0,7-0,8. Nivelul acestui coeficient depinde de mai mulţi factori, în special, de durata de rotaţie a
documentelor la bancă, de întocmirea oportună a documentelor bancare, de termenul acordării
creditului unor cumpărători, de capacitatea de plată a lor etc. În calculul acestui coeficient sînt
cointeresaţi creditorii întreprinderii. Indicatorul cel mai generalizator al lichidităţii firmei este
coeficientul total de achitare (coeficientul lichidităţii curente).
Active curente
Lichiditatea curentă=
Datorii curente
Acest raport arată, dacă întreprinderea dispune de active curente suficiente pentru
achitarea datoriilor pe termen scurt în perioada raportată. Mărimea acestui coeficient trebuie să
fie între 2- 2,5. Limita de jos este condiţionată de faptul că activele curente trebuie să fie cel
puţin suficiente pentru achitarea datoriilor pe termen scurt, în caz contrar, întreprinderea vafi
insolvabilă.
Un factor pozitiv îl constituie, creşterea mărimii coeficientului nominalizat în dinamică,
dar pînă la un oarecare nivel. Se consideră că, dacă valoarea acestui coeficient este mult mai
mare decît 2,5, activele întreprinderii au o structură neraţională: o parte din mijloacele ei sînt
“îngheţate” în stocuri de mărfuri şi materiale; în componenţa producţiei în curs de execuţie sînt
incluse comenzi anulate ale cumpărătorilor insolvabili; din cauza dificultăţilor cu desfacerea
creşte stocul produselor finite la depozit etc.
24
În calculul şi aprecierea coeficientului total de achitare sînt cointeresaţi acţionarii, investitorii şi
creditorii potenţiali, în cazul cînd se ia decizia privind acordarea creditului pe termen lung.

VIII. DIAGNOSTICUL FLUXULUI MIJLOACELOR BĂNEŞTI.

Desfăşurarea activităţii economice a entității generează permanent mişcarea mijloacelor
băneşti. În Situațiile financiare pentru reflectarea acestei mişcări se aplică noţiunea de „fluxul de
numerar".
După esenţa economică, fluxurile de numerar reprezintă încasările (afluxurile) şi plăţile
(retragerile) mijloacelor băneşti efectuate în cursul perioadei de gestiune respective. Diferenţa
dintre suma încasărilor şi plăţilor constituie fluxul net de numerar.
FNN = (ÎNO - PNO) + (ÎNI - PNI) + (ÎNF - PNF) unde:
FNN- fluxul net total de numerar, ÎNO - încasările de numerar operaţionale, PNO- plăţile
de numerar operaţionale, ÎNI - încasările de numerar din activitatea de investiţii, PNI - plăţi de
numerar din activitatea de investiţii, ÎNF - încasările de numerar din activitatea financiară, PNF -
plăţi de numerar din activitatea financiară.
Necesitatea analizei fluxului numerar este determinată de următoarele condiţii:
• utilizarea principiilor, în baza cărora se determină rezultatul financiar şi se întocmesc toate
Situațiile financiare în afară de cel privind fluxul de numerar;
• apariţia modificărilor în mărimea stocurilor, creanţelor şi datoriilor;
• efectuarea diverselor operaţiuni economice nemonetare, de exemplu: amortizarea mijloacelor
fixe, amortizarea imobilizrilor necorporale, amânarea impozitelor etc.
Condiţiile nominalizate mai sus creează decalajul dintre rezultatul financiar şi fluxul de
numerar, adică întreprinderea poate fi profitabilă conform datelor Situației de profit și pierdere
şi, totodată, insolvabilă. De aici rezultă necesitatea prezentării şi analizei Situației fluxului de
numerar.
Din punct de vedere al tehnicii de calcul la analiza mărimii şi evoluţiei fluxurilor de
numerar pot fi determinate: abaterea absolută a acestora (faţă de perioada precedentă şi Planul
de afaceri), ritmul creşterii, sporul creşterii, procentul îndeplinirii planului şi procentul abaterii
de la plan.
Aprecierea informaţiilor obţinute se efectuează pornind de la următoarele considerente:
• Desfăşurarea reuşită a activităţii operaţionale trebuie să genereze fluxul net pozitiv.
• Menţinerea şi dezvoltarea potenţialului economic al întreprinderii condiţionează
fluxul net negativ din activitatea de investiţii.
• Fluxurile pozitive din activitatea operaţională şi cea financiară (în caz de
necesitate) trebuie să compenseze fluxul negativ din activitatea de investiţii.
Nerespectarea primei şi ultimei condiţii provoacă scăderea soldului mijloacelor băneşti şi
insolvabilitatea întreprinderii. Neglijarea celui de-al doilea aspect determină reducerea
potenţialului întreprinderii în perspectivă.

IX. DIAGNOSTICUL EFICIENŢEI UTILIZĂRII ACTIVELOR.

La întocmirea notei explicative este important a raporta indicatorii volumului activităţii de
producţie la mărimea activelor, deoarece creşterea volumului activităţii de producţie conduce la
mărirea valutei bilanţului şi invers, creşterea activelor puse la dispoziţia întreprinderii cauzează
dezvoltarea activităţii de producţie. Compararea ritmului de modificare a acestor indicatori
permite a decide, dacă s-a agravat sau s-a îmbunătăţit utilizarea activelor întreprinderii.
Evaluarea eficienței utilizării activelor poate fi efectuată cu ajutorul ratelor de rotație a activelor.
25
 Ratele de rotaţie a activelor măsoară viteza de transformare a activelor în lichidităţi. Ratele
de rotaţie a activelor pot fi grupate în :

 rate generalizatoare de rotaţie a activelor

 rate de rotaţie a părţilor componente a activelor totale
 indicatori particulari ai rotaţiei activelor circulante.

a) În grupa ratelor generalizatoare de rotaţie a activelor se includ următoarele rate:

1. Numărul de rotaţii ale activelor (recuperabilitatea activelor) se determină astfel:

VV
Numărul de rotații a activelor totale=
TA
Numărul de rotaţii ale activelor sau recuperabilitatea activelor caracterizează eficienţa
cu care sunt utilizate mijloacele de care dispune întreprinderea, sau de câte ori vânzările au
reînnoit activele într-o perioadă. Analiza acestui indicator se efectuează în dinamică. În literatura
de specialitate, se recomandă, ca numărul de rotaţii ale activelor la întreprinderile industriale să
fie mai mare de 2,5 ori. Un nivel mai mic decât nivelul recomandat, semnifică faptul că
întreprinderea nu comercializează suficiente produse faţă de activele pe care le utilizează. O
astfel de situaţie poate fi cauzată de gestionarea proastă a stocurilor. În mod normal, veniturile
din vânzări trebuie să crească, iar activele care nu aduc nici un profit ar trebui scoase din
circuitul economic al entității.
Veniturile din vânzări (VV), luate în calculul numărului de rotaţii ale activelor, reprezintă
veniturile obţinute de întreprindere din operaţiuni comerciale într-o perioadă dată de timp. Ele
includ în sine componentele valorice necesare pentru acoperirea costurilor, reînnoirea stocurilor,
plata salariilor, rambursarea creditelor şi acoperirea altor nevoi de dezvoltare şi stimulare a
personalului şi acţionarilor. Rezultă că, într-o perioadă de timp, prin componenţa valorică a
veniturilor din vânzări, fiecare element de activ va fi reînnoit, iar fiecare datorie va fi achitată.
Valoarea medie a activelor(TA ) poate fi calculată după media aritmetică simplă sau mai
exact după media cronologică.

2. Mărimea inversă a numărului de rotaţii se numeşte rata înzestrării veniturilor din

vânzări cu active:

Această rată caracterizează de câte active are nevoie întreprinderea pentru generarea
veniturilor din vânzări în valoare de un leu.
3. Durata (viteza) de rotaţie a activelor poate fi determinată ca:

TA 1
Durata de rotație a AT = ∙ 365 zile = ∙365 zile
VV Nr . rot . a AT

Durata de rotaţie arată în câte zile are loc o rotaţie a activelor, adică perioada de timp
(numărul de zile) în care veniturile din vânzări reînnoiesc activele entității.
Această modalitate de calcul ale ratelor de rotaţie a activelor - după durata de rotaţie -
este cea mai evidentă, fiindcă în ea este reflectată perioada de timp în care se analizează rotaţia
(an - 360 zile, trimestru - 90 zile, lună - 30 zile).

26
 La utilizarea altor modalităţi de calcul ale ratelor de rotaţie a activelor apare necesitatea
de a menţiona pentru ce perioadă de timp sunt efectuate calculele, pentru că numărul de rotaţii
ale activelor într-un trimestru, oricând va fi mai mic decât numărul de rotaţii într-un an, iar suma
activelor la un leu venituri din vânzări, invers, pentru un trimestru va fi mai mare, decât pentru
un an.
Analiza indicatorilor generalizatori de rotaţie a activelor poate fi efectuată prin compararea
ratelor de rotaţie a activelor în anul de gestiune cu cele din perioadele precedente şi/sau
prevăzute în Planul de afaceri. În mod normal, numărul de rotaţii trebuie să crească, iar durata
de rotaţie să se micşoreze.
b) În grupa ratelor de rotaţie a părţilor componente ale activelor totale include:
1. Numărul de rotaţii a mijloacelor fixe se determină astfel:

Cunoscut şi sub denumirea de coeficientul exploatării mijloacelor fixe sau randamentul

mijloacelor fixe, acest indicator caracterizează eficienţa utilizării mijloacelor fixe din punctul de
vedere al capacităţii întreprinderii de a genera venituri din vânzări, folosind mijloacele sale fixe
disponibile. Un fenomen pozitiv îl constituie sporirea randamentului mijloacelor fixe în
dinamică. În literatura de specialitate, se recomandă ca nivelul acestei rate pentru întreprinderile
industriale să fie mai mare de 7,5 ori. Totodată, creşterea lui poate fi însoţită şi de utilizarea
utilajului învechit.

1. Durata de rotație a Mijloacelor fixe poate fi determinate ca:

MF 1
Durata de rotație a MF= ∙365 zile= ∙365 zile
VV Nr . rot . a MF
Pentru aprecierea utilizării eficiente a activelor circulante este calculat următorul indicator:
2. Numărul de rotații a activelor circulante:

Venitul din Vânzări

Numărul de rotații a activelor circulante=
Active Circulante
Numărul de rotație a activelor circulante -presupune de câte ori pe parcursul unei
perioade, activele participă în circuitul economic și în generarea de venitului din vânzări reeșind
din genul de activitate a întreprinderii.
Orice creștere a coeficientului de rotație în cauză, atrage după sine reducerea
corespunzătoare a duratei de rotație și orice scadere a coeficientului de rotație echivalează cu
majorarea duratei in zile a unei rotații.
Indiscutabil este faptul că indicatorul sus menţionat trebuie să depăşească numărul de rotaţii
ale mijloacelor fixe. Dacă numărul de rotații a activelor este inferior numărului de rotații a MF,
aceasta semnifică faptul, că întreprinderea nu poate asigura o eficiență sporită a activelor
circulante. De obicei ponderea activelor circulante în activele totale a companiei este mai mare
în comparație cu activele imobilizate și astfel pentru a asigura inegalitatea în care numărul de
rotații a AC >Nr. rot. a MF, este necesar ca venitul din vînzări să depășească ca valoare mai bine
de 10 ori valoarea activelor circulante.
3. Durata (viteza) de rotaţie a activelor circulante poate fi determinată ca:

Active circulante 1
Durata de rota ț iea activelor circulante= ∙365zile = ∙365 zile.
Venitul din v â nz ă ri Nr . r ot . a AC

27
 Durata de rotație a activelor circulante exprimă numărul de rotații sau durata medie a unei
rotații efectuate de activele circulante prin venitul din vânzări. Accelerarea vitezei de rotație a
activelor circulante conduce la eliberări de resurse materiale necesare procesului de producție și,
prin aceasta, la reducerea cheltuielilor financiare și la creșterea profitului realizat.
Spre deosebire de ratele rotaţiei părţilor componente ale activelor totale, la determinarea
cărora se ia în considerare venitul din vânzări, indicatorii particulari ai rotaţiei activelor se
calculează în baza informaţiei specifice cu privire la ieşirea activelor circulante dintr-o formă
funcţională şi trecerea în alta.
c) În grupa indicatorilor particulari ai rotaţiei activelor circulante fac parte următorii indicatori:
1. Numărul de rotaţie a stocurilor se determină conform formulei:

CostulVânzărilor
Numărul de rotație a stocurilor=
Stocuri
Numărul de rotații arată de câte ori stocul a fost rulat pe parcursul exercițiului financiar.
O viteză de rotație mare permite afacerii să efectueze mai multe operațiuni fără să își sporească
activele, ceea ce înseamnă că suma de bani blocată în stocuri este mică, lucru care îmbunătățește
lichiditatea.

2. Durata de rotaţie a stocurilor se determină conform formulei:

Stocuri 1
Durata de rotație a stocurilor= ∙ 365 zile= ∙ 365 zile
Cost vânzărilor Nr . de rot . a stoc .
Această rată exprimă în câte zile are loc o rotaţie a stocurilor de mărfuri şi materiale în
cursul unei perioade. Cu cât durata de rotaţie este mai scurtă, cu atât mai eficient întreprinderea
îşi organizează relaţiile sale cu furnizorii, determină graficul achiziţiilor şi efectuează controlul
stării stocurilor. Durata înaltă de rotaţie a stocurilor de mărfuri şi materiale demonstrează
existenţa la întreprindere a stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă, ce duce la creşterea
riscului de a suporta pierderi.

X. DIAGNOSTICUL CRENȚELOR ȘI DATORIILOR CURENTE

Pentru activitatea financiară a entității este importantă cunoașterea evoluției corelației dintre
creanțe și datorii, întrucât acestea influențează capacitatea de plată. Apariția creanțelor este
determinate în principal de relațiile care se formează între entitate, în calitate de furnizor și
clienții săi.
Creanţele reprezintă drepturi juridice ale întreprinderii de a primi la scadenţa stabilită în
contracte o sumă de bani sau alte valori de la peroane fizice sau juridice.
Datoriile curente reprezintă surse străine care completează deficitul de resurse existent la
o anumită perioadă de timp în întreprindere.
În cadrul primei etape ale analizei se cercetează evoluția creanțelor și obligațiunilor, în
raport cu veniturile din vânzări.
Iar la a doua etapă se determină și se apreciază evoluția următorilor indicatori:
1. Numărul de rotaţii a crențelor se determină ca raportul dintre venitul din vânzări şi
valoarea medie a creanţelor și arată numărul de rotații pe care îl fac creanțele, pentru obținere
unui anumit nivel al venitului din vânzări.

28
 2. Durata de rotație a creanțelor arată termenul mediu anual de încasare a creanțelor. În
ceea ce priveste rezultatul indicatorului, nu există un anumit număr de zile considerat bun sau
rău, mai ales ca rezultatele variază de la o industrie la alta.

Valoarea medie a creanțelor

Durata de rotație a creanțelor= ∙ 365 zile
Venitul din vânzări
3. Numărul de rotații a datoriilor curente exprimă numărul plăților (teoretice) ale
datoriilor curente din venitul din vânzări. Acest indicator trebuie să înregistreze valori cât mai
mari.
Venitul din vânzări
Numărul de rotații a datoriilor curente= ;
Valoarea medie a datoriilor curente
4. Durata de rotație a datoriilor curente reprezintă durata teoretică de plată a datoriilor
curente din venitul din vânzări.
Valoarea medie a datoriilor curente
Durata de rotație a datoriilor curente= ∙365 zile
Venitul din vânzări
Cunoașterea evoluției acestor indicatori este necesară pentru a putea previziona necesarul de
surse pentru activitatea operațională pe viitor.
XI. DIAGNOSTICUL FONDULUI DE RULMENT NET

Fondul de rulment net reprezintă partea din capitalul permanent destinată și utilizată pentru
finanțarea activității curente operaționale.
Mărimea absolută a fondului de rulment net poate fi determinate prin două variante de
calcul:
• Fondul de rulment net este depăşirea mărimii activelor circulante asupra datoriilor
curente, adică:
Fond de rulment net = Active circulante - Datorii curente
• Fondul de rulment net este o parte a capitalului permanent, îndreptat spre
finanţarea activelor circulante, adică:
Fond de rulment net = Capital permanent - Active imobilizate
Este evident că rezultatele obţinute prin ambele modalităţi de calcul al fondului de
rulment net trebuie să fie absolut identice. Orice necorespundere demonstrează prezenţa
greşelilor în calculele efectuate sau în Bilanţ.

4.Diagnosticarea funcțiunii de producție

Diagnosticul tehnic presupune o cercetare amănunţită a factorilor tehnici de producţie, a
tehnologiilor de fabricaţie a produselor, a organizării producţiei şi muncii.
Diagnosticul tehnic are drept obiective:
 evaluarea rezultatelor întreprinderii, know-how, mijloacele tehnice şi umane,
organizarea şi să evidenţieze punctele forte şi punctele critice, atât sub aspect cantitativ
cât şi calitativ;
29
  să definească ce trebuie să facă pe termen scurt şi mediu pentru a menţine şi dezvolta
competitivitatea sa ţinând seama de situaţia actuală, dar mai ales în funcţie de
perspectivele viitoare, în special de evoluţia tehnologică şi a strategiilor concurenţiale.

Procesul de diagnosticare a producției implică următoarele etape:

1. Organizarea activităţii productive - se va determina tipul de organizare, elementele componente
ale structurii organizatorice şi descrierea modului de asigurare ale acestor funcţiuni.
Activitatea productivă va fi analizată prin prezentarea modului în care aceasta se derulează (secţii,
ateliere etc.) cu specificul acestora, programul de lucru, mod de organizare, programarea producţiei cu
principalele etape ale acesteia (contractare, plan anual sau trimestrial, loturi de fabricaţie, programe
operative, etc.), durata ciclului de fabricaţie etc.
Produsele/serviciile agentului economic - vor fi prezentate principalele grupe de produse/servicii ale
agentului economic cu caracteristicile lor fizice şi tehnice şi cu ponderea pe care o deţin din totalul
produselor. Valorile prezentate vor trebui insoţite de un comentariu privind reprezentativitatea lor.
Tehnologiile. Nivelul tehnologic - se vor trece în revistă principalele tehnologii utilizate şi gradul de
uzură fizică şi morală a acestora diferenţiat pe structurile de producţie. La prezentarea tehnologiilor vor
trebui prezentate utilajele conducătoare, componenta liniei, fluxurile tehnologice, eventualele probleme
care apar în exploatare sau necesarul de tehnologii noi.
2. Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a capacităţii. In acest capitol va fi
prezentată evoluţia producţiei fizice în ultimii 2-5 ani, dacă este posibil, defalcată pe principalele
grupe de produse. Prezentarea este recomandată să se facă atât cantitativ cât şi valoric.
Comentariile şi analiza asupra rezultatelor vor trebui corelate cu tipul valorilor prezentate
(cantităţi sau unităţi monetare). Când prezentarea se face în monedă curentă (corespunzatoare
fiecarui an) evoluţia va trebui analizată după ajustările impuse de efectele inflaţiei.
Se va mai prezenta şi evoluţia gradului de utilizare a capacităţii de producţie pe grupe de
produse. La analiza acestuia se vor avea în vedere eventualele modificări ale valorii nominale a
capacităţii calculate pe baza modificărilor unora din variabilele care o definesc (număr de
schimburi, durata unui schimb, capacitatea utilajelor conducatoare etc.).
3. Asigurarea calităţii produselor . Se vor prezenta aspectele legate de controlul calităţii trecând în
revistă compartimentul care efectuează acest lucru, atribuţiile lui, poziţionarea acestuia în organigrama,
stadiul de dezvoltare a activităţii de Asigurarea Calităţii, existenţa manualului de asigurare a calităţii,
numărul de personal angajat în această activitate, specializarea acestuia, programe speciale de pregătire.
Se vor detalia tipurile de controale, analize de laborator efectuate, certificatele de calitate emise.
4. Activitatea de cercetare-dezvoltare. In cadrul diagnosticului va trebui prezentată organizarea
acestei activităţi, rezultatele obţinute, personalul care deserveşte activitatea, gradul de informatizare al
acesteia, programe de perspectivă. In cazul în care întreprinderea a realizat produse noi în ultimii ani, este
interesant de prezentat care sunt acestea şi ce pondere au ajuns să deţină din volumul total al producţiei,
ca indicator de reuşită a activităţii de cercetare-dezvoltare.
5. Activitatea de aprovizionare. Modul în care se desfăşoară aprovizionarea, relaţia cu furnizorii,
alternativele de aprovizionare existente sunt o condiţie a unei bune desfăşurări a activităţii. Ieşirile depind
de intrări.
Acest capitol analizează modul în care este organizată activitatea de aprovizionare, identificînd
factorii de decizie în acest proces, modul în care se iau deciziile, factorii care sunt luaţi în considerare în
alegerea furnizorilor, politica de contractare, natura şi volumul aprovizionarilor.
Se vor prezenta principalii furnizori, produsele achiziţionate de la aceştia (materii prime, materiale,
etc.), ponderea în activitatea de aprovizionare, condiţiile contractuale. Importanţa este identificarea
cazurilor în care aprovizionarea prezintă probleme datorită fie existenţei unui unic furnizor, fie datorită
unor condiţii de plată dificile, etc. Pentru achiziţiile din import se va prezenta modul în care se derulează
contractul extern (prin intermediari sau direct, ce comisioane se plătesc, în ce condiţii de plată şi transport
se fac livrările).
6. Informatizarea companiei. Avînd în vedere implicarea tot mai semnificativă a tehnicii de calcul
în majoritatea compartimentelor funcţionale ale întreprinderilor se analizează gradul de informatizare,
activităţile principale derulate cu asistenţa calculatorului, perspective, programe utilizate etc.

30
 Diagnosticul tehnic, în final, trebuie să arate punctele forte şi punctele slabe (deficienţe).
Puncte forte ale întreprinderii pot fi: utilaje moderne, o bună utilizare a capacităţii de producţie,
servicii de calitate şi competente.
Puncte slabe: planificarea defectuoasă a producţiei, tehnologii neperformante, folosirea
incompletă a capacităţilor de producţie, probleme de calitate a produselor etc.

31