CAPITOLUL II.

„TRIADA” ECONOMICĂ (SUA, JAPONIA, UE) ŞI ALTE PUTERI

EMERGENTE...............................................................................................................................1
2.1. Statele Unite ale Americii: inovație, internaționalizare și multiculturalism.....................1
2.1.1. Economia americană la începutul secolului XXI..................................................................1
2.1.2. Scurt istoric al economiei americane (perioada premodernă)...............................................3
Perioada colonială (1607 - 1776)....................................................................................................3
Perioada formării statului federal (1776 - 1860).............................................................................4
Perioada reunificării (1860 - 1914).................................................................................................5
Perioada conflagraţiilor mondiale (1914 - 1946)............................................................................5
2.1.3. Scurt istoric al economiei americane (perioada modernă 1946 - prezent)............................5
2.2. Japonia....................................................................................................................................7
2.2.1. Scurt istoric al economiei nipone..........................................................................................7
2.2.2. Translaţia confucianismului și daoismului din cultura chineză în cea niponă......................9
2.2.3. Explicaţii prealabile la succesul postbelic al Japoniei.........................................................10
2.3. Uniunea Europeană..............................................................................................................13
2.3.1. Evoluţia Uniunii Europene..................................................................................................13
2.3.2. Instituţiile şi organismele Uniunii Europene.......................................................................15
2.4. China ca putere emergentă la nivel global.........................................................................22
2.4.1. Originile culturii şi civilizaţiei chineze..............................................................................22
2.4.2. Sun Tzu şi The Art of War..................................................................................................25
2.5. Occident vs Orient: istorie și actualitate............................................................................26
2.6. Concluzii...............................................................................................................................29
 CAPITOLUL II. „TRIADA” ECONOMICĂ (SUA, JAPONIA, UE) ŞI ALTE PUTERI
EMERGENTE

2.1. Statele Unite ale Americii: inovație, internaționalizare și multiculturalism

2.1.1. Economia americană la începutul secolului XXI

Economia americană este considerată, la momentul actual, ca fiind extrem de

performantă, dispunând de un potenţial competitiv impresionant (o piaţă internă de 315 milioane
locuitori, volum important de resurse naturale, un centru financiar mondial, competenţe
ştiinţifice şi tehnice de primă valoare etc.); într-un cuvânt, se poate afirma că economia
americană constituie un model socio-economic demn de urmat de alte ţări.
Conform unor analişti precum Peter Drucker, secolul XX a fost un secol de supremaţie
economică americană şi toate datele arată că secolul XXI va păstra acelaşi statut al SUA la nivel
mondial; totuşi consolidarea UE sub forma unui stat federal european cu peste 500 milioane de
locuitori, la care se adaugă Japonia sau China, poate conduce la ierarhizări diferite în competiţia
globală. 1
La nivelul anului 2013, SUA realiza drept indicatori socio – economici principali:
- GDP: aproximativ 16.873 miliarde USD (al doilea loc în lume, după UE 28 privită ca bloc
comercial)
- GDP per capita: 52.102, 9 USD (locul 15 în lume)
- Speranţa medie de viaţă : 78,9 ani
- Constituirea GDP pe surse de formare: - 78,40 % servicii
- 20,25 % producţie industrială
- 1,35 % agricultură

1,35%
20,25%
Agricultură
Industrie
Servicii
78,40%

Sursa: Prelucrat după UNCTAD Statistics, www.unctad.org

- populaţia urbană: 82,16% din total locuitori;

- participarea populaţiei active la obţinerea GDP anual reflectă aproximativ procentele pe
sectoare de constituire a GDP (2% în agricultură, 15% în industrie, circa 80% în servicii etc.)
- creşterea anuală recentă a GDP: între 3-5% anual; rata inflaţiei: 5-7% anual; rata şomajului:
5-8% anual
- indicatorii privind accesul la TIC (tehnologia informațiilor și comunicațiilor) arată că
seasigură un grad de difuziune de aproape 100% (dotare cu PC, telefonie mobilă, Internet
etc.)

1
Analizele comparabile între ţări pleacă de la indicatorii precum PIB, investiţiile, locurile de muncă, exporturile,
speranţa de viaţă;pieţele de capital, mediul de afaceri, inflaţia, şomajul etc.; dacă per ansamblul sec. XX SUA a
dominat economic lumea, este însă imposibil de efectuat predicţii pentru sec. XXI, mai ales că ţări precum Japonia
sau China ameninţă poziţia de lider economic al SUA

1
 În ceea ce priveşte accesul la educaţie a tinerilor şi populaţiei adulte din SUA arătăm
următoarele2:
 aproximativ între 6 – 18 ani educaţia este obligatorie, deci şi liceul este obligatoriu;
legislaţia fiecărui stat din cele 50 state din componenţă îmbracă diferenţe de nuanţă cu
privire la caracterul obligatoriu al studiilor primare şi medii (aproximativ 30 milioane
persoane termină anual studiile medii); există în SUA aproximativ:
- 5 000 instituţii corespondent al şcolilor profesionale şi studiilor post liceale din Europa
- 4 500 instituţii corespondent a ceea ce numim colegii sau universităţi (oferă studii
universitare de la doi ani/zi până la nivel doctorat); uzual 3 000 din ele sunt considerate
universităţi în sensul că oferă MASTER şi DOCTORAT (1/3 din aceste 3000 de
universităţi oferă studii tip ID, deci pentru aplicarea conceptului de long life learning)
 aproximativ 15 milioane persoane anual acced la cele 3000 universităţi; aceste persoane
obţin susţinere financiară de la guvernul central, statul propriu, autorităţi municipale,
companii, fundaţii etc.; parte din taxele de studii la colegiu se suportă cu titlu personal
deşi nivelul taxelor este foarte ridicat în universităţile americane: de la 10-12000 USD/an
până 20-25000 USD/an; la programele de master şi doctorat taxele de şcolarizare sunt şi
mai ridicate; marile universităţi americane oferă şi şcolarizare post doctorală de 2 ani zile
sau mai mult, la care taxele de studii sunt mai mari;
 aproximativ 75% din R&D provine din sector privat, diferenţa provenind din diverse
surse publice; o structurare pe instituţii participante pe activitatea de cercetare: 15% prin
universităţi, 20% prin institute de cercetare, 50% prin companii şi corporaţii private;
SUA cheltuie anual pentru R&D aproximativ între 2-3 % din GDP, adică 200-250
miliarde USD; parte din cercetările cu scop militar au şi aplicaţie civilă. Această ultimă
menţiune este importantă, întrucât SUA alocă 4-6% din GDP drept cheltuieli militare şi
de înarmare, însă numai o cotă din aceste fonduri sunt destinate cercetării ştiinţifice în
domeniul militar (este dificil de estimat valoarea fondurilor totale/anual alocate pentru
R&D în SUA).3
În 1993, ierarhia după PNB per locuitor: Elveţia, Luxemburg, Japonia, Danemarca, Suedia,
SUA; această ierarhizare înregistrează uşoare modificări anuale înspre secolul XXI.
Dacă se efectuează o analiză comparativă cu privire la ierarhizarea diferitelor ţări
dezvoltate constatăm că SUA deține poziții principale la anumiți indicatori (PIB per capita,
număr patente etc.) însă este devansată la alți indicatori de țări precum Danemarca, Suedia,
Elveția etc.; perioada dintre momentul anului 2000 și până în prezent arată că au survenit și
schimbări de raporturi/ierarhie între SUA și țări precum Japonia, Germania etc.
Cu unele excepţii – de pildă, relativa sărăcire a populaţiei de culoare – istoria economică
a SUA consemnează un trend permanent al progresului (deşi evoluţia propriu-zisă a fost ciclică);
asociat acestui trend, standardul de viaţă al cetăţenilor americani a crescut permanent, îndeosebi
pe parcursul sec. XX. În mod automat, se impun unele întrebări:4
- Care sunt factorii ce explică / au permis creşterea permanentă a standardului de viaţă în
SUA, după anul 1900?
- În ce măsură importul de tehnologie şi importul de cunoştinţe din Europa anilor 1900 a
favorizat decolajul economiei americane ? Sub ce forme a avut loc acel import de
cunoştinţe şi tehnică ? A procedat în mod oarecum similar Japonia în relaţia cu SUA
după 1950 ? Poate fi generalizat un astfel import de cunoştinţe pentru orice altă ţară ?
- În ce măsură / proporţie managementul aplicat de companii şi alte instituţii explică acest
progres permanent? Care au fost / sunt formele prin care guvernul s-a implicat în
economie?

2
Idem
3
Hill C. W. – International Business, Third Edition, Mc Graw – Hill, 2002
4
Hinkelman E. – USA Business, World Trade Press, 1994

2
 - Sunt mai bine / rău organizate şi conduse firmele americane faţă de cele japoneze sau
europene? Care sunt practicele curente de lucru în companiile americane ? Cum reuşesc
ele să obţină statutul de companie multinaţională ? Ce concepte sau teorii de
management aplică în practica zilnică ? Pot fi importate şi adaptate astfel de concepte ?
La momentul actual, SUA rămâne o ţară uriaşă şi bogată, un model economic demn de
invidie, chiar dacă ritmul de creştere economică s-a diminuat în ultimele decenii:5
 SUA rămâne ţara cu cea mai mare economie, cel mai mare volum de schimburi
comerciale, a treia ca populaţie (după China, India) şi a patra ca suprafaţă (Rusia,
Canada, China); măsoară 4 800 km de la est la vest şi 2 400 km de la nord la sud;
traversarea teritoriului american în 1900 de la Est la Vest necesita peste o lună de zile
prin utilizarea diligenţei, astăzi traversarea cu maşina se face în mai puţin de o
săptămână iar cu avionul în 4-5 ore; distanţele uriaşe între comunităţi de persoane au
obligat angajaţii şi firmele să inoveze permanent în domeniul tehnic şi social.
 Consumatorii americani sunt între cei mai înstăriţi consumatori pe plan mondial,
serviciile tehnice şi profesionale ocupând primul loc (în structura totală a volumului
anual): publicitatea şi relaţiile publice, prelucrarea datelor, servicii de securitate, servicii
gospodăreşti, reparaţii, servicii de cazare şi masă (hotel restaurant), activităţi distractive,
servicii medicale, educaţie, consiliere juridică, contabilitate şi alte servicii profesionale,
servicii sociale neguvernamentale, servicii guvernamentale.
 Între 1963 – 1993, GDP al economiei americane a crescut în medie cu 7,9% anual, ceea
ce a însemnat o creştere de 10 ori a valorii nominale; azi este de aproape dublu mai mare
decât GDP – ul Japoniei, a treia economie a lumii, cu precizarea că populaţia în SUA este
de circa 315 milioane persoane faţă de circa 135 de milioane în Japonia.

2.1.2. Scurt istoric al economiei americane (perioada premodernă)

Pentru a identifica regulile sau procedurile de management aplicate de companiile

americane, pentru a înţelege contextul sociologic al mediului de afaceri, caracterul pragmatic al
salariaţilor americani, influenţa guvernului în economie etc. vom recurge la o succintă prezentare
a evoluţiei economiei americane; această prezentare are loc pe diverse perioade de
constituire/consolidare a statului federal american:6

Perioada colonială (1607 - 1776)

Istoria SUA începe odată cu descoperirea Americii de Nord de Cristofor Columb (1492 -
1499). Aproximativ pentru un secol, Spania şi Portugalia au fost principale puteri ce au colonizat
America Centrală şi parte din America de nord (Mexic). Ulterior, Franţa a colonizat parte din
nordul Americii (zona Quebec din Canada), iar Anglia a colonizat zona centrală a Americii de
Nord: Virginia, Maryland, Massachusetts, Rhode Island şi Conneticut; ulterior (după 1660),
Anglia va coloniza statele New York, New Jersey, Pennsylvania, Carolina de Nord şi Sud,
Georgia.7 În această perioadă, pe ansamblul Americii de Nord ocupaţia de bază a rămas
agricultura, sector ce contribuia decisiv la PNB; totuşi, standardul de viaţă din colonii era printre
cele mai ridicate din lume – la acel moment – comparabil cu Anglia. 8 Direct sau indirect, Anglia
a influenţat creşterea economică ulterioară a economiei americane; altfel spus, moştenirea
americanilor este de sorginte engleză îndeosebi privitor la limbă, tradiţii şi legi.9

5
Hinkelman E. – USA Business, World Trade Press, 1994
6
Costea M. I. – Interferenţe economice româno – americane, Editura Economică, Bucureşti, 2000; Edward
HinKelman, coord – USA Business, World Trade Press, California 1994
7
Costea M. I. – Op. cit.
8
Costea M. I. – Op. cit.
9
Costea M. I. – Op. cit.

3
 Totuşi, o serie întreagă de elemente / aspecte preluate din Anglia au fost adaptate /
modificate de cetăţenii americani ce au pus bazele statului federal:10
- au beneficiat iniţial de avansul economic al Angliei, inclusiv de revoluţia industrială
declanşată în această ţară, dar atenţia a fost concentrată în direcţia perfecţionării
mijloacelor de muncă şi mijloacelor de transport;
- valurile masive de emigranţi pot fi considerate echivalentul unei revoluţii demografice ce
a asigurat / asigură permanent un potenţial uman calificat;11
- suprafaţa uriaşă a SUA a obligat / forţat pe coloniştii americani să caute soluţii proprii la
ecuaţia transportului între diverse state şi diverse regiuni urbane;12
- suprafaţa uriaşă a SUA a însemnat şi resurse naturale uriaşe (lemn, zăcăminte, petrol
etc.), iar în timp, pe măsură ce s-a extins reţeaua de drumuri, canale de navigaţie, cale
ferată etc., a însemnat o piaţă internă de mari dimensiuni (azi: 290 milioane locuitori);
- constituţia americană şi sistemul democratic de separare a puterilor în stat pe principiul
check and balance, dezvoltarea dreptului american bazat pe precedent (soluţiile Curţii
Supreme, A. Marshall) au asigurat inviolabilitatea proprietăţii private;
- structurile mentale şi sistemul propriu de valori (parte de sorginte engleză, parte rezultat
în timp sub influenţa unor culturi diferite: spaniolă, franceză, asiatică, africană etc.) au
drept echivalent: individualism, spirit întreprinzător, pragmatism, capacitate de inovare,
mobilitate a forţei de muncă, afaceri bazate pe lege şi contract.13
În perioada colonială a SUA, numărul populaţiei a crescut rapid, inclusiv producţia
naţională a sporit într-un ritm comparabil cu Anglia; totuşi, venitul era inechitabil distribuit pe
regiuni / state şi pe categorii sociale.14 Conform cu Adam Smith (1776): “Nu există colonii care
să fi cunoscut un progres mai rapid decât cel din colonia britanică din America de Nord”.15

Perioada formării statului federal (1776 - 1860)

Evenimentele din cadrul acestei perioade (război, independenţă, războiul dintre Anglia şi
Franţa, războiul cu Anglia) au generat o creştere economică fluctuantă a SUA. În sinteză,
aspectele relevante ale acestei perioade include următoarele:
- Pe parcursul războiului Anglia – Franţa (1793-1815), pentru a-şi finanţa campania,
Napoleon vinde SUA statul Louisiana; SUA rămân unite şi vor profita sub raport
economic;
- Revoluţia industrială din Anglia şi Franţa se propagă şi-n SUA;16
- 1789: Se adoptă constituţia SUA care va proteja proprietatea şi libertăţile individuale; în
Sud persistă sclavia;
- Descoperirile în domeniul transportului dintre 1800-1860 vor revoluţiona transportul pe
piaţa internă a SUA şi vor necesita noi valuri de emigranţi; transportul era principala
componentă a costului pentru bunurile manufacturate;
- SUA a recurs la transfer masiv de tehnologii din Europa (maşina de cardare a lânii pe
bază hidraulică, maşina de filat cu forţă hidraulică etc.), chiar fără acordul Angliei;
adoptă legi ce interzic exportul de echipamente industriale noi, legi ce vor prefigura
interzicerea exportului de tehnologie de vârf către URSS pe parcursul Războiului Rece.17
10
Hinkelman E. – USA Business WTP, 1994
11
Drucker P. – Inovation and Entrepreneurship, Harper & Row, 1986
12
Notă:Dezvoltarea căilor ferate, automobilul şi alte invenţii similare şi-au găsit o zonă extrem de favorabilă de
aplicare pe suprafaţa Statului Federal American
13
Idem
14
Conform cu G. Taylor, între 1710-1775, media de creştere economică anuală a fost de circa 1%, ceea ce înseamnă
aproape o dublare a venitului pe cap de locuitor pe parcursul a 70 de ani
15
Smith A. – The Welth of Nations, Ed. Methmen, London, 1930
16
Costea M. I. – Op. Cit.
17
Notă: remarcăm că într-o primă fază, SUA a recurs la un import masiv de tehnică, tehnologie şi cunoştinţe din
Marea Britanie şi alte ţări europene; acest import a fost adaptat ulterior la specificul teritoriului american; în mod
aproape identic a procedat Japonia începând cu 1950 în relaţiile comerciale cu SUA şi Europa Occidentală; şi în

4
 În anul 1860, SUA au devenit a doua putere industrială a lumii, după Anglia.

Perioada reunificării (1860 - 1914)

În 1860, pe baza voturilor din Nord şi Vest, Abraham Lincon ajunge preşedinte, iar
statele din Sud – unde sclavia era tolerată – decid să se separe de Federaţie. Sclavia a fost
principala cauză ce a declanşat Războiul civil din SUA, dar el a reflectat şi divergenţele dintre
Nordul industrializat şi Sudul agrar; acest război a fost singura şi cea mai sângeroasă confruntare
din istoria SUA, confruntare derulată în interiorul graniţelor naţionale (620000 victime).18
Elemente principale ale perioadei de reunificare ale statului american:
- După Războiul Civil, Nordul s-a industrializat rapid, iar creşterea economică per
ansamblul Federaţiei a continuat în ritm înalt; s-au eliberat peste 4 milioane de sclavi, au
continuat valurile de emigranţi către SUA, frontierele s-au extins permanent, reţeaua de
căi ferate s-a modernizat şi extins; s-au început lucrările la reţele de drumuri modernizate
care vor favoriza producţia de autovehicule;
- În jurul anului 1900 SUA devine cea mai mare putere industrială a lumii, depăşind
Germania sau Anglia;
- La intrarea SUA în Primul Război Mondial (1917), Federaţia Americană includea 100
milioane locuitori; existau 48 de state aderate la Statul Federal; s-au eliminat dintre state
graniţele componente; guvernul federal şi local a început să se implice accentuat în
economie şi să sprijine afacerile;
- Expansiunea industrială a SUA a fost favorizată de oferta de muncă calificată, de
investiţii masive în căile ferate, de intervenţia guvernamentală în economie, de fonduri
mari alocate pentru R&D, de participarea firmelor americane la comerţul internaţional,
de tendinţa de internaţionalizare a universităţilor americane etc.

Perioada conflagraţiilor mondiale (1914 - 1946)

Această perioadă este marcată de două aspecte fundamentale:

a) participarea SUA la cele două războaie şi faptul că, după fiecare conflagraţie, SUA a
câştigat enorm sub aspect economic, militar şi politic; ea şi-a păstrat capitalul intern şi
întărit poziţia pe piaţa mondială;
b)depăşirea Marii Crize economice dintre 1929 – 1933 (în timpul crizei amintim că:
producţia a scăzut la 40%, şomajul atinge 25%, foamea, falimentul şi frica s-au instituit în
societatea americană etc.); aplicarea “celor 100 zile” ale lui Franklin Roosvelt, adoptarea
de noi legi în Congres, ideea de New Deal promovată de administraţia lui Roosvelt au
sprijinit depăşirea treptată a Marii Depresiuni dintre 1929-1933. Pentru a depăşi Marea
Criză, cetăţenii americani au acceptat ideea că statul este util în situaţii limită, de
amploare; au acceptat noi reforme şi instituţii ce influenţează afacerile şi-n prezent:
reforma financiara profundă, asigurarea depozitelor bancare, mecanisme noi de control al
bursei, creşterea cheltuielile federale în PIB la 15% etc.19

2.1.3. Scurt istoric al economiei americane (perioada modernă 1946 - prezent)

În perioada postbelică, economia americană s-a restructurat profund, s-a menţinut

intervenţia guvernului federal în viaţa economică, statul a făcut cheltuieli masive pentru
înarmare (5-6% din PNB, a câştigat clar Războiul Rece; totuşi SUA şi marile corporaţii
americane au început să piardă din poziţia net dominantă în competiţia economică cu Japonia şi
cazul firmeleor nipone importul de cunoştinţe a fost dublat de o japonizare a unor concepte, teorii, practici sau
echipamente industriale.
18
Costea M. I. – Op. cit.
19
Dunn Ch. C. – Global Formation: Structures of the Worl – Economy, Rowman & Littlefield Publishers, Inc. New
York, 1998

5
Europa). În perioada contemporană, rolul guvernului federal în economie a continuat să crească,
cheltuielile federale ajungând la 22% din PNB. Structura actuală a economiei include pe primul
loc economia bazată pe cunoaştere, apoi serviciile, industria şi construcţii, agricultura; în
procente, populaţia ocupată: agricultură 3%; industria prelucrătoare: 15-18%; servicii 75% etc.
S-au efectuat reforme ample în domeniul bancar, financiar, asigurări şi protecţia socială; aceste
reforme continuă şi în prezent; 20
SUA a traversat cel mai mare “şoc social” la 11 septembrie 2001 în urma atacului terorist
de la WTC; măsurile luate de stat au inclus şi o reducere / afectare a unor libertăţi individuale ale
cetăţenilor; la momentul actual, majoritatea analizelor economice, sociale şi politice se fac până
la “9.11” şi după “9.11.”. SUA continuă să deţină primul loc în competiţia ştiinţifică la nivel
mondial (cel mai mare număr de laureaţi ai Premiului Nobel pe fiecare domeniu; cel mai mare
număr de invenţii şi inovaţii anual; atrag anual din întreaga lume “vârfurile” cercetării pe diverse
domenii etc.); SUA alocă cele mai mari sume absolute şi relative în cercetare – dezvoltare:
guvernul federal; guvernele statelor; companii şi sector privat (fundaţii).
Cheltuielile pentru apărare au oscilat anual de la 4-6% din PNB, ajungând în anii 90 la
250 miliarde USD; o cotă parte din aceste fonduri este pentru cercetarea avansată; Industria
aeronautică din SUA (Boeing, Lockhead, MC. D. Douglas, United Aircraft) deţin cele mai
avansate tehnologii din lume; cifra anuală de afaceri este de peste 100 miliarde USD.
În sinteză, la începutul sec. XXI economia şi societatea americană se prezintă astfel:21
1) La indicatorul PNB / loc, SUA, oscilează de la un an la altul între locurile 5-7, o poziţie
mai bună având ţări precum Elveţia, Luxemburg sau Japonia; analiza comparativă numai
pe seama acestui indicator nu este relevantă însă, fiind necesare şi alte aspecte de inclus
în calcul. Astfel, preţurile la energie, locuinţe şi alimente sunt mai scăzute decât în cele 6
ţări menţionate; în SUA se plăteşte mai mult pentru asistenţă medicală; se păstrează
unele diferenţe între categorii sociale: circa 11% din populaţie are venituri de peste 75
000 USD /an în timp ce 15% sunt sub pragul de sărăcie oficial, iar 49% din familii au
avere negativă netă. După anii ’80 Japonia depăşeşte SUA la o serie de indicatori, dar
economia americană rămâne puternică pe ansamblul ei, îndeosebi educaţia universitară şi
invenţiile de mare amploare menţin SUA pe primul loc în lume.
2) O serie de invenţii şi inovaţii sunt considerate a fi de origine americană:
- serviciul poştal naţional (Benjamin Franklin, 1840);
- primul automobil Ford T, în producţie de serie (1908);
- inovaţii în domeniile transport feroviar, naval, automobile, avioane (invenţiile din Anglia
s-au importat clandestin);
- s-a inventat telegraful (1844), liniile transatlantice de transport (1858), prima centrală
telefonică (1878) etc.
- s-a inventat televiziunea în 1927 şi primul post comercial lansat în 1951; cinematograful
în 1894;
- primele realizări în comunicaţiile prin satelit;
- prima lege antitrust, prima lege de protecţie a consumatorilor, de protecţie a mediului;
- primul magazin pentru producţia de masă sau bazat pe conceptul de piaţă de masă
(cantităţi mari de articole la preţul de 5 sau 10 cenţi);
- publicitatea şi marketingul, folosirea tehnicilor de vânzare prin intermediul cataloagelor
etc.
3) SUA este în momentul de faţă cel mai mare debitor al lumii, în timp ce China și Japonia
au devenit creditorii principali la nivel global. După 1970, bugetul federal american
înregistrează anual deficite mari de 200 – 300 miliarde USD, ajungând la 25 – 30% din
venituri; deficitul bugetar cumulat a ajuns la circa 5 000 miliarde USD în anii’95, o parte
mare a datoriei fiind dobânda asupra datoriei publice. De asemenea, după 1976 SUA are

20
Gilgin R. – The Challenge of Global Capitalism. The World Economy in the 21st Century, Princeton University
Press 2000
21
Hinkelman E., coord.- USA Business, World Trade Press, California, 1994

6
 în fiecare an un deficit comercial al schimburilor externe de 100 – 180 miliarde USD; se
adaugă o economie subterană de la 10 % din PIB. SUA exportă anual mărfuri şi servicii
de circa 500 mld. USD şi importă de 650 mld. USD; ponderea comerţului exterior în PIB
ajungând spre 15%. Valoarea de piaţă a activelor străine în SUA este de peste 3 000 mld.
USD, iar filialele din SUA ale unor firme străine (japoneze, europene etc.) angajau circa
5 milioane salariaţi, realizau vânzări de circa 1 300 mld. USD / an, contribuiau cu 20% la
realizarea PIB; 100 dintre ele se regăseau între cele 500 mai puternice companii din lume
(Fortune); investitori: Japonia 24%, UK 23%; Olanda 15%, Canada 10% etc.22
4) SUA a fost şi a rămas „ o naţiune de emigranţi” mai vechi sau mai noi, existând imaginea
unui „creuzet” asociată cu SUA, ideea că oameni diferiţi sunt absorbiţi şi transformaţi în
„americani” cu o concepţie unitară despre lume, cu o puternică loialitate faţă de noua ţară
(nu sunt însă omogene sub raport cultural ca Japonia sau UK sau Franţa, etc.). Până în
1960, 80% din emigranţi veneau din Europa (circa 400 000 /an), azi vin majoritar din
Mexic; valul de emigranţi s-a stopat îndeosebi după 11 septembrie 2001, azi se acceptă
aproximativ 450000 persoane/an ca emigranţi legali şi se estimează că alte 300 – 400000
persoane emigrează ilegal în SUA conform unor programe, până în 2005 emigranţii ar
adăuga 16 milioane la numărul populaţiei, din care 7 milioane la numărul salariaţilor (din
290 mil. persoane – 151 mil. vor fi salariaţi); compoziţia populaţiei 14% negrii,
10%hispanici, 78% albi etc; circa 55% din salariaţi au o diplomă de colegiu (facultate).

2.2. Japonia

2.2.1. Scurt istoric al economiei nipone

Populaţia Japoniei numără în prezent circa 130 milioane locuitori, suprafaţa totală
însumează circa 376000 km2 (aproximativ statul California sau cu 50% mai mult ca suprafaţa
României); GDP per locuitor depăşeşte 38000 USD, rata şomajului între 3-5% anual, exportă
anual circa 420-450 mld. USD şi importă anual circa 300 mld. USD, având un sold excedentar
de circa 100-130 mld. USD; Japonia include patru insule mari (Hokkaido, Honshu, Shikoku şi
Kyushu) şi circa 6000 de insule mai mici; numai 11% din suprafaţă se pretează pentru
agricultură; speranţa de viaţă este de circa 83 ani, populaţia este majoritar (84%) de religie
Budistă sau Shinto.
Structura administrativă a Japoniei include 47 de prefecturi, cele mai mari şi dezvoltate
oraşe fiind Tokyo şi Osaka. La momentul actual gradul de urbanizare a Japoniei este de 93%, iar
diferenţa de 7% fiind locuitori în mediul rural.
Până în anii 1600, Japonia a fost complet izolată de restul lumii, exceptând o relaţie
culturală specială faţă de China continentală; între 1600-1850 izolarea ţării a fost parţială, în
sensul că s-a deschis către Europa. După 1850, începe perioada cunoscută ca „revoluţia MEIJI”
şi tinerii sunt trimişi la studii în SUA şi Europa; după 1900 economia japoneză trece de la o
economie agrară izolată la o economie industrială în dezvoltare, se dezvoltă sistemul naţional de
educaţie; ţara se implică în conflicte militare cu Rusia şi China, apoi urmează al II-lea Război
Mondial.
În perioada anilor 1950 Japonia dispunea de forţă de muncă calificativă şi ieftină, ţara a
fost reconstruită rapid, iar sintagma „Made in Japan” echivala cu un produs ieftin; foarte rapid
însă atenţia firmelor nipone a trecut de la aparate radio portabile la maşini, apoi la produse
electronice, apoi la computere etc.23 La momentul actual, între primele 500 sau 1000 companii
din lume clasificate anual de Business Week sau Fortune, firmele japoneze deţin sub sau peste
50% din valoarea vânzărilor anuale (circa 4000-5000 mld. USD); din diverse ramuri economice
aflate în eşantion, în jumătate dintre ele regăsim firme japoneze pe primele locuri; după 1990
22
Gilgin R. – The Challenge of Global Capitalism. The World Economy in the 21st Century, Princeton University
Press, 2000
23
Holroyd C., Coates K.- Success secrets to maximize businness în Japan Times Media Private Ltd, Portland, 2000

7
firmele americane şi unele companii europene au recuperat poziţii deţinute de unele sectoare
economice, în cadrul unor ierarhizări efectuate de Fortune sau Business Week.
La nivelul anilor 2013 structura economiei japoneze şi principalii indicatori socio-
economici atestă o poziţie de invidiat în competiţia globală24:
Alături de un şomaj scăzut (3-5%) se adaugă o inflaţie de circa 1% anual şi o creştere
economică anuală de circa 2%, după ce în 1997/1998 economia a înregistrat o recesiune severă
(ciclurrile lui Kondratieff au anticipat pentru economie globală o recesiune/criză profundă la
momentul anului 1997, însă această criză s-a resimţit profund doar în Japonia şi alte ţări
industrializate din Asia sau din America de Nord; pentru SUA şi late state occidentale criza
predicţionată de Kondratieff s-a manifestat atipic, respectiv cu un decalaj de circa un deceniu,
adică începând cu momentul 2008);
Participarea principalelor sectoare la obţinerea GDP – lui anual este specifică unei
economii supradezvoltate, astfel:
- serviciile 72%
- industrie, construcţii etc. 26%
- agricultură 2%
Realizând un GDP de circa 5000 miliarde USD anual, economia niponă ocupă locul trei
mondial, după SUA și China; cele mai importante sectoare industriale sunt industria de
autovehicole, electronice, producţia de oţel, maşini, chimice, industria navală etc.; totuşi,
economia niponă este dependentă de importuri: pentru circa 90% necesarul de materii prime,
circa 80% din necesarul de energie etc.
Gradul de înzestrare al populaţiei cu echipamente reprezentând tehnologia de vârf: 32%
din total dispun de un PC, 38% utilizează Internetul, 59% dispun de o linie telefonică, 53% de
telefon mobil; deşi circa 47 milioane persoane utilizează Internetul guvernul aplică o strategie de
conectare a tuturor locuinţelor, birouri, şcoli şi instituţii publice prin cablu din fibră optică;
Începând cu 1860 educaţia primară a fost obligatorie în Japonia, în prezent ea fiind
obligatorie între 6 şi 15 ani; există aproximativ 700 de universităţi şi colegii tehnice în care
studiază anual peste 3 milioane de studenţi, se adaugă circa 3500 de şcoli pentru învăţământ
special în care studiază anual circa 800.000 studenţi; ştiinţele juridice şi dreptul sunt domeniile
cele mai solicitate în învăţământul superior; se estimează că Japonia ocupă locul 1 în lume în
privinţa calităţii învăţământului preuniversitar, respectiv gimnaziu şi liceu; însă componenta
universitară a educaţiei are un calificativ modest (colegiu, master şi doctorat), majoritatea
universităţilor sunt finanţate public; Japonia alocă aproximativ 3,1% din GDP pentru R&D,
suma de circa 130 miliarde USD fiind asigurată 77% de sectorul privat şi diferenţa cu sprijin
guvernamental.
Cum a reuşit Japonia pe parcursul a numai o jumătate de secol să obţină succese
economice fenomenale? Deşi este permanent dependentă de importuri (materii prime,
tehnologie, cunoştinţe), cum reuşeşte să-şi păstreze în fiecare an un sold excedentar peste 100
miliarde USD ? Deşi Japonia rămâne suprapopulată (densitatea populaţiei este de 6-7 ori mai
mare decât în România), cum a reuşit să asigure venituri suficiente pentru fiecare locuitor şi o
speranţă de viaţă de peste 80 ani? Care sunt practicile aplicate de companiile nipone ? În ce
măsură anumite practici de management ale firmelor nipone pot fi preluate şi adaptate de
companiile europene ?
În diverse clasamente efectuate de reviste şi organizaţiile internaţionale, în 1950
economia Japoniei nici nu era luată în calcul; în anii 60 exporturile nipone, deşi calitatea
produselor era slabă, încep să devină semnificative în comerţul internaţional; începând cu anii 70
firmele japoneze câştigă poziţie la exportul unor produse; din acest moment, “miracolul
japonez” a determinat interesul pentru managementul japonez, aceasta şi pentru că “modelul

24
Anderson S. ş.a. Editors – Business. The Ultimate Resource, Ed. Bloomsbury Publishing, 2002

8
american” dădea semne evidente de slăbiciune ca urmare a unei productivităţi mai scăzute , o
creativitate mai redusă cu excepţia unor sectoare de vârf25.

2.2.2. Translaţia confucianismului și daoismului din cultura chineză în cea niponă

Pentru a înţelege tiparul, mentalitatea şi succesul salariatului japonez în competiţia

globală şi, pe această bază, pentru a ne forma o opinie acceptabil de pertinentă despre succesul
managementul japonez, este necesar să înţelegem în prealabil originile culturii nipone. Ce
anume a făcut sau face această naţiune atât de „specială” în competiţia globală ? Care sunt
perceptele religioase la care aderă japonezul obişnuit ? Cum gândeşte şi ce valori are salariatul?
Prin ce este unică, dacă într-adevăr este, cultura niponă? Se poate sau nu „copia” mentalitatea
salariatului japonez?
În scopul sugerării unor răspunsuri, vom invoca originea confucianismului şi impactul
indus de această veritabilă religie, filozofie şi mod de viaţă în cultura niponă. Aşa cum vom
vedea ulterior (când discutăm de confucianism şi daoism în China antică), aspectele de bază
privind cele două filosofii şi/sau religii cu privire la existenţa individului pot fi sintetizate astfel:
a. În ceea ce priveşte confucianismul, originile acestui concept arată că el s-a impus
îndeosebi ca o filosofie şi ca un mod de viaţă în relaţia zilnică dintre individ şi diferite grupuri de
apartenenţă la el devine membru ca persoană adultă; această optică/filosofie sau mod de viaţă
explică parte din relaţiile actuale ce definesc managementul organizaţiilor nipone (predominarea
colectivismului faţă de individ; sprijinirea grupului în a obţine performanţă; relaţiile dintre şefi şi
subordonaţi şi stilul de management; negocierea unor obiective vizate în comun de individ şi
grup etc.).
Matematicianul Leibniz (1646-1716) după o analiză atentă pe marginea analizei „Cărţii
schimbărilor” ţinând seama de alternanţa liniei Yang şi Yin, a lansat teoria numerelor prime 0 şi
1 pe baza la care s-a dezvoltat ulterior în matematică sistemul binar26.
b. În ceea ce priveşte daoismul, originile acestui concept arată că el s-a impus
îndeosebi/predominant ca filosofie şi ca religie în relaţia zilnică dintre un grup social şi
divinitate, subînţelegând inclusiv relaţia dintre indivizi şi cei care sunt destinaţi să conducă
(adică dintre supuşi şi regi, împăraţi, guvernatori etc.). În „zona” acestui curent filosofic şi
religios (preluat şi amprentat cu alte valori culturale/civilizaţionale în societatea japoneză pe
parcurs de un mileniu şi jumătate) identificăm astăzi anumite aspecte specifice din
managementul corporaţiilor nipone, îndeosebi unitatea naţiunii japoneze, disciplina liber
consimţită, promovarea lentă către vârful organigramei a salariaţilor şi maniera aproape unică de
fundamentare a deciziilor strategice.
După primul război mondial (1918) Europa analizează cu mai mare atenţie cultura
Orientului în încercarea de a afla răspunsuri cu privire la pracicile sociale şi relaţia dintre indivd
şi societate; istoricul Spengler publică lucrarea „Declinul vestului” în care susţine că Occidentul
a depăşit apogeul cultural/civilizaţional şi ar trebui să urmeze un declin socio-economic27.
În fapt, Japonia a „importat” din Occident ceea ce a dorit: tehnologie, cunoştinţe
generale, cunoştinţe de management. Naţiunea niponă a „filtrat” însă fiecare element, material
sau nu, importat din SUA şi Europa, ea nu a copiat nici un model, a procedat cu răbdare la
adaptare şi „japonizare” a diverselor „cunoştinţe” aduse din occident. Aproximativ acelaşi lucru
a făcut Japonia începând cu 2500 de ani în urmă în relaţia cu China: a „importat” confucianismul
şi daoismul şi l-a introdus treptat în cultura proprie; acest import şi introducere de concepte
filozofice, religioase şi despre viaţă în general s-a făcut prin adaptare şi japonizare (nu s-a copiat
nici un model filozofic sau religios existent deja în China). Japonezul obişnuit este extrem de
mândru, chiar uşor arogant, de profunzimea şi vechimea culturii nipone; el nu recunoaşte ca
fiind „superioară” nici o altă cultură sau naţiune occidentală; singura cultură pe care o acceptă ca

25
Burduş E. - Management comparat, Ed. Economică, pag. 111
26
G. W. Leibniz -
27
O. Spengler – Declinul vestului............

9
fiind „superioară” proprii lui culturi este cea chineză. Într-o schemă grafică putem sugera
localizarea Japoniei între Occident şi Orient (China) şi maniera în care naţiunea niponă a recurs
la import, filtrare şi adaptare de tot ceea ce este nou şi pertinent, verificat prin aplicare în
societate, deşi apare o desincronizare temporală de peste două milenii:

OCCIDENT CHINA
după 1800
Până la 1900
Confucianism
- Tehnologii
+
moderne Import, Import, Daoism
- Cunoştinţe filtrare şi filtrare şi
adaptare adaptare +
JAPONIA
generale
=învăţare Alte cunoştinţe
- Cunoştinţe de continuă
management
Buddism

INDIA

2.2.3. Explicaţii prealabile la succesul postbelic al Japoniei

În cercurile de afaceri din ţările vestice/occident nu există o comunitate de opinii privind

succesul economic al Japoniei; uzual, exporturile masive ale economiei nipone se explică de
către analişti prin preţuri scăzute şi calitate ridicată. Ac est punct de vedere a avut o anumită
susţinere logică şi/sau de fond până la momentul anilor 80 pentru că de la acel moment şi până în
prezent au survenit tendinţe diferite la nivel global, precum:
- companiile americane şi cele europene au recâştigat poziţii importante cu privire la
calitatea produselor realizate/exportate ceea ce a arătat că sistemul TQM poate fi la fel de bine
aplicat şi în occident;
- simultan, costul forţei de muncă a crescut semnificativ în companiile nipone ceea ce a
anulat aşa-pretinsul avantaj competitiv al Japoniei în relaţia cu occidentul (altfel spus, explicaţia
exporturilor susţinute ale firmelor nipone nu mai poate fi susţinută pe seama unui cost scăzut cu
forţa de muncă).
Cu privire la managementul aplicat de firmele nipone, referindu-se la
practici/reguli/proceduri din viaţa zilnică a firmelor din Japonia (din nou avem condiţionarea
între practici sociale existente la nivelul unei întregi ţări şi practicile de management existente în
diferite organizaţii) există mai multe puncte de vedere avansate de analişti, fiecare explicând
numai parţial succesul Japoniei în competiţia cu occidentul:28
P1 - Primul accentuează argumentul cultural privind valorile sociale specifice şi
instituţiile care favorizează consensul (se acordă o contribuţie majoră pentru dimensiunea
culturală dată de individ şi grup); conform acestei explicaţii, Japonia este unică sub raport
cultural, iar dacă anumite practici manageriale îşi dovedesc eficacitatea în Osaka sau Tokio, ele
nu vor da aceleaşi rezultate la Londra sau Paris; explicaţia este dată de civilizaţia asiatică de
peste două milenii, civilizaţie în care se localizează şi Japonia, morala, consensul şi
colectivismul fiind elementele de bază ale acestei culturi;
28
Burduş E. - Management comparat, Editura Economică, pag.112

10
 P2 - Al doilea punct de vedere se bazează pe teoria „supraomului” din Japonia (acest
punct de vedere accentuează în „extremis” componenta socială ce defineşte o ţară/naţiune; se are
în vedere îndeosebi tipul de disciplină liber consimţită ce se regăseşte în toate organizaţiile
nipone) care, mulţumindu-se cu venituri mici, creează valori mari numai din dorinţa de a fi cel
mai bun; acest element ţine seama de istoria/tradiţiile japoneze şi este relativ dificil de importat
şi aplicat la tiparul/mentalitatea salariatului european;
P3 - Al treilea punct de vedere pune accent deosebit pe sistemul de management japonez,
care este nu atât unic şi nou în felul său (el se bazează în cea mai mare măsură pe teorii/concepte
preluate din occident), cât diferit în modul de aplicare a principiilor de management, deci
individul şi mentalitatea sa ar explica procedurile detaliate pe care le aplică firmele nipone atunci
când e vorba de competiţia cu firmele occidentale.
Remarcăm că toate cele trei puncte de vedere invocate, ce încearcă a explica succesul
economiei nipone, includ şi factorul cultură în sensul definiţiei date de Geert Hofstede; această
condiţionare culturală poate fi redată grafic astfel:

P1
Explică doar parţial din succesul Japoniei
+ în competiţia globală
P2
+ Generaţiile „noi” de salariaţi şi manageri au
importat şi „slăbiciunile” lumii
P3 occidentale, deci ar putea fi „bătuţi” de
SUA şi Europa
Derivă toate trei din
cultura şi tradiţiile
nipone, din NU EXPLICĂ DE CE ALTE ŢĂRI NU
mentalitatea unei AU AVUT SUCCES SIMILAR
naţiuni ce aşează la
baza societăţii: NU EXPLICĂ DE CE IMPORTUL
„INVERS” DIN JAPONIA NU A
MORALA FUNCŢIONAT (firmele occidentale au
CONSENSUL obţinut totuşi unele succese folosind
ARMONIA concepte precum „cercurile de calitate”
GRUPUL SOCIAL sau „sistemul Kanban”)
Mari analişti din lume în management şi economie, precum H.J. Harrington, J.S.
Harrington, Peter Drucker sau Alvin Toffler, au sesizat pertinent diferenţele între Japonia şi
SUA, respectiv între managementul firmelor nipone şi managementul companiilor americane;
astfel, analiştii invocaţi explică implicit succesul economic al Japoniei din ultima jumătate de
secol:29
F1 – decizia politică şi strategiile macro pe unul, două sau trei decenii;
F2 – gândirea pe termen lung, deoarece companiile japoneze adoptă planuri pe 10 – 30
ani cu privire la poziţia vizată într-un domeniu;
F3 – sacrificarea momentului în favoarea perspectivei, respectiv salariaţii japonezi
acceptă să muncească intens pe termen mediu pentru beneficii viitoare;
F4 – companiile japoneze acordă mai mult timp planificării (Japonia 40%, SUA 25%)
ceea ce permite o aplicare rapidă;
F5 – prin TQM (Total Quality Management), companiile japoneze au revoluţionat
calitatea produselor şi serviciilor;

29
Drucker P. – Post – Capitalist Society, 1993, The New Realities, London, 1990; H. J. Harrington, J.S.Harrington –
Total Improvement Management , McGrow Hill, 1995; S. Okita – Approaching the 21-st Century, Tokyo 1990

11
 F6– având planuri de perspectivă de 30 ani, top managementul este mai motivat să
investească în cercetare şi dezvoltare (Japonia investeşte cu 50% mai mult ca SUA în cercetarea
civilă);
F7 – Japonia are o tradiţie proprie superioară Occidentului în învăţământul preuniversitar
(Japonia – locul unu în lume; SUA locul 17), iar pe alte nivele ale educaţiei – adică colegiu,
master şi doctorat – se discută de un infern al examenelor;
F8 – Japonia are o tradiţie proprie superioară SUA (şi altor ţări occidentale) privind
creşterea copiilor începând cu primul an de viaţă;
F9 – companiile japoneze sunt superioare faţă de SUA, Canada sau Germania cu privire
la îmbunătăţirea proceselor ce au loc în structura firmei / organizaţiei (idee dezvoltată de
Hammer şi Champy prin conceptul de Reengineering the Corporation în 1993).
În sinteză, vom putea concluziona că factorii F1 + F2 + F3 + F4 + F5 + F6 + F7 + F8 +
F9 priviţi per ansamblu (însumaţi) oferă o explicaţie rezonabilă privind managementul de succes
al companiilor nipone; enumerarea acestor factori este însă generală, fiind necesară o analiză în
conţinut a managementului aplicat.
Un rol semnificativ în dezvoltarea Japoniei după 1950 revine:
- organizaţiilor de afaceri din toate domeniile;
- statului, cu diversele sale instituţii şi mecanisme de influenţă ale organizaţiilor de afaceri;
- altor instituţii /organizaţii social - economice, având caracter nonguvernamental, care au
influenţat şi sprijinit strategiile macroeconomice.
Schematizat, influenţa statului şi alte organizaţii în viaţa economică a Japoniei se prezintă:

CONSILIERI DIETA
PRIM
PARTIDE
MINISTRU (Parlament)
+
Societatea
civilă
MINISTERE:
ZAIKAI
MITI
Presa
Finanţe

Agricultură Organizaţii economice:

etc. KAIDANREN

KEIZI DOYNKAI

etc.
Remarcăm faptul că punctul de vedere emis de Kaidanren şi Zaikai este totdeauna luat în
considerare de Parlament şi Executiv; se poate spune că Zaikai deţine un real dar non oficial
drept de veto asupra oricăror chestiuni economice.

2.3. Uniunea Europeană

2.3.1. Evoluţia Uniunii Europene

12
 Convingerea că naţiunile europene au valori şi rădăcini culturale comune a generat, de-a
lungul istoriei, speranţa într-o Europă unită; uneori sub forma unor simple idei, chiar a unor
proiecte concrete, diverşi scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au
prezentat viziunile lor despre viitorul unui continent european unit. Sintagma „Statele Unite ale
Europei” se regăseşte în discursuri/lucrări ale unor personalităţi politice şi nu numai, precum
George Washington, Victor Hugo, Wilhelm al II lea al Germaniei. 30 Ideea unităţii europene este
reluată mai insistent însă după cel de-al doilea Război mondial; în discursul ţinut în 1946 în faţa
studenţilor de la Universitatea din Zurich, Winston Churchill propunea „recrearea Familiei
Europene sau a cât mai mult posibil din ea….” şi sublinia necesitatea construcţiei „unui fel de
State Unite ale Europei”31; scopul principal al acestui demers era, în viziunea lui Churchill,
asigurarea păcii, securităţii şi libertăţii.
Procesul integraţionist în Europa de Vest începe în 1951 când, prin Tratatul de la Paris
(semnat de Franţa, RFG, Italia şi ţările Benelux), s-au pus bazele CECO (Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), considerată a fi „întreprinderea pilot” a construcţiei
europene. Procesul de integrare economică interstatală continuă cu crearea CEE şi Euratom, prin
Tratatul de la Roma, semnat în martie 1957. Prin acest tratat cele 6 state occidentale (Belgia,
Olanda, Luxemburg, Germania de Vest, Franţa şi Italia) pun bazele unui acord de uniune
vamală, sub denumirea de Piaţă Comună; esenţa acordului a constat la acel moment în
eliminarea taxelor vamale în relaţiile comerciale dintre “cei 6” şi adoptarea unei politici
comerciale comune faţă de ţările terţe. Ulterior, procesul integraţionist din Europa s-a accentuat
prin:
 aderarea succesivă a altor ţări europene la CEE;
 extinderea domeniilor aflate sub incidenţa CEE şi constituirea unor instituţii
comunitare; ţările membre au transmis treptat, succesiv şi benevol o parte dintre
competenţele, atribuţiile ce ţin uzual de “suveranitatea statului”.
Întrucât evoluţia economică postbelică a CEE a demonstrat explicit şi fără putinţă de
negare faptul că avantajele integrării sunt cu mult mai substanţiale decât dezavantajele acestui
proces, CEE şi-a extins, consolidat permanent poziţia de grup integraţionist:
 anul 1973: prima extindere a CE prin aderarea Marii Britanii, Irlanda şi Danemarca;
 anul 1981: Grecia aderă la CE;
 anul 1986: Spania şi Portugalia devin membre UE;
 anul 1994: Suedia, Finlanda şi Austria devin membru ale UE;
 anul 2004: Cehia, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria,
Cipru, Malta;
 anul 2007: România şi Bulgaria;
 anul 2013: Croaţia.
La momentul actual, UE funcţionează în formula “celor 28”, ceea ce înseamnă o piaţă
comunitară internă de circa 500 milioane de locuitori şi un mare potenţial economic; iesirea
Angliei din UE ar reduce dimensiunea blocului integrationist la circa 440 mil de
locuitori .
Din momentul funcţionării UE “în formula celor 28”, adică 1 iulie 2013, acest bloc
economic integraţionist include o piaţă comunitară de circa 500 milioane locuitori (în prezent:
27 state membre, după ieșirea UK, circa 440 mil. de locuitori), devenind o contrapondere
evidentă la ascensiunea economico-politică a SUA şi a Japoniei pe plan mondial însumează
aproximativ 1/3 din GDP mondial şi 40% din comerţul internaţional).

30
Gabriela Pascariu – Integrare economică europeană, Curs Jean Monnet, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Centrul
de Studii Europene, 2006
31
Winston Churchill – Speech to the academic youth, Z Ü R I C H, 1 9 4 6 ,
http://www.europa-web.de/europa/02wwswww/202histo/churchil.htm (It is to re-create the European Family, or
as much of it as we can, and to provide it with a structure under which it can dwell in peace, in safety and in
freedom. We must build a kind of United States of Europe. In this way only will hundreds of millions of toilers be
able to regain the simple joys and hopes which make life worth living.)

13
 În sinteză, principalele momente ale aprofundării/accentuării procesului integraţionist din
cadrul UE au fost:32
 În anii 1960 a început procesul de reducere/eliminare a taxelor vamale din relaţiile
comerciale reciproce, în paralel cu o politică comercială comună faţă de terţi (taxele vamale
interne au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968,
cu 18 luni mai devreme decât termenul prevăzut); în 1962 s-au convenit principiile politici
agricole comunitare, subiect care a rămas şi-n prezent destul de disputat.
 În anii 1970 s-au pus bazele uniformizării sistemului de impozite şi taxe, s-a introdus
TVA, s-a realizat Uniunea Vamală şi Comercială.
 În anii 1980 s-au pus bazele Sistemului Monetar European, structură/ mecanism ce va
asigura suportul înfiinţării Uniunii Monetare.
 În anul 1985 s-a adoptat Cartea Albă a CE pentru a asigura deplina libertate de mişcare
a mărfurilor/bunuri, capitalului şi a forţei de muncă pe întreg spaţiul comunitar.
 În 1986 – Actul Unic European, ca bază pentru Piaţa Internă Unică, permite acesteia
să devină un “actor global” în competiţia mondială; el presupune eliminarea completă a
barierelor fizice, tehnice şi fiscale între “cei 28” asigurând:
- libera circulaţie a bunurilor/mărfurilor;
- libera circulaţie a persoanelor;
- libera circulaţie a serviciilor;
- libera circulaţie a capitalurilor.
 În 1992 se adoptă Tratatul de la Maastricht ce consfinţeşte Piaţa Europeană Unică; tratatul
de la Maastricht pune bazele juridice ale celor trei etape de constituire a Uniunii Monetare în
1999: 14 din cele 15 ţări membre UE trec la moneda unică EURO (excepţie UK, Danemarca,
Suedia); în ianuarie 2002 bancnotele şi monedele EURO sunt emise de BCE şi Uniunea
Economică şi Monetară este de facto înfăptuită.33
 În 1997: tratatul de la Amsterdam modifică unele prevederi ale Tratatului de la Maastricht
şi accentuează libertăţile FUNDAMENTALE, ale persoanelor.
 În 1998 începe să funcţioneze Banca Centrală Europeană cu sediul la Frankfurt; va juca în
viitor rolul de bancă centrală a viitorului STAT FEDERAL EUROPEAN.
 În 2001: Tratatul de la Nisa propune reforma instituţiilor UE în perspectiva extinderii spre
est şi includerii “celor 12” (şi România).
 În 2004 a fost semnat Tratatul Constituţional, dar a fost ratificat doar de 18 dintre cele 25
de state membre la acel moment, ceea ce a blocat intrarea lui în vigoare.
 În 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona (este primul tratat semnat de România în
calitate de stat membru); a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Acest tratat amendează tratatele
existente, fără a le înlocui; el oferă UE cadrul legal şi instrumentele necesare pentru a face faţă
provocărilor viitoare şi pentru a răspunde nevoilor cetăţenilor. Printre noutăţile introduse prin
Tratat, cu impact asupra funcţionării UE, putem menţiona: un rol consolidat pentru Parlamentul
European, sistemul de vot bazat pe dubla majoritate, funcţia de Înalt Reprezentant pentru afaceri
externe şi securitate, personalitate juridică unică a UE etc.34
Automatizarea, robotica, ştiinţa, educaţia, cercetarea de vârf, noile tehnologii, reţelele de
computere, pieţele financiare, transportul modern, economia bazată pe cunoaştere, corporaţiile
globale, turismul internaţional, cultura europeană etc. – constituie fiecare în parte un factor
favorizant al procesul integraţionist. În plus, există şi o anume motivaţie politică în accentuarea
integrării economice din UE. Totuşi, unele crize internaţionale (Războiul din Golf, criza de
materii prime etc.) şi necesitatea uniformizării relative a gradului de dezvoltare economică a
statelor membre – ceea ce conduce la contribuţii diferenţiate la bugetul UE şi o redistribuire
temporară de bogăţie către ţările mai sărace – pot avea drept rezultat o încetinire a ritmului de
integrare.
32
Sursă: http://europa.eu.int; http://www.palgrave.com/politics/eu/
33
În prezent 17 din cele 28 de state membre ale UE au adoptat moneda Euro.
34
http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_en.htm

14
 În ipoteza în care discutăm despre o “uniune politică” la nivelul UE (fie ea pe orizontul
2020, 2050 etc.), este oportun să remarcăm faptul că , explicit sau nu, UE tinde spre constituirea
unui “Stat Federativ European după modelul SUA”. Din acest punct de vedere, pot fi deja
schiţate “puterile” viitorului stat federativ, anume:
Constituţia
Europeană

Actuala
Parlamentul Ales Instituţia Executiv
Prezidenţială = Comisie
Europeană

Banca Centrală Curtea de justiţie

Presa si
28 State Membre Societatea
Civilă

2.3.2. Instituţiile şi organismele Uniunii Europene

Principalele instituţii şi organisme

În conformitate cu art. 3 al Tratatului asupra Uniunii Europene, ea are un cadru

instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor. Aceasta înseamnă că toate
instituţiile Uniunii intervin atât în cadrul comunitar (CEE), cât şi în formele care privesc
cooperarea inter-guvernamentală (PESC – Politica Externă şi Securitate Comună; JAI – Justiţia
şi Afaceri Interne).
Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt:
 Consiliul European – defineşte orientările politice generale; nu este o instituţie similară
celor 5 ale UE; el ia formă de Summit al şefilor de stat şi de guvern din cele 28 de ţări:

 Consiliul de Miniştri – reprezintă guvernele;

CELE 5
 Comisia Europeană – reprezintă interesele Uniunii;
 Parlamentul European – reprezintă popoarele statelor membre; INSTITUŢII
 Curtea de Justiţie – reprezintă legalitatea comunitară; CONSACRATE
 Curtea de Conturi – apără chestiunile financiare; verifică modul
de executare a bugetului ALE UE
Alături de instituţii, există un număr de organisme centralizate:
 Comitetul Economic şi Social;
 Comitetul Regiunilor;
 Banca Centrală Europeană (BCE);
 Comitetul Economic şi Financiar;
 Banca Europeană de Investiţii;
 Oficiul European de Luptă împotriva Fraudei.

15
 În sfârşit, în cadrul unor instituţii comunitare, există o serie de organisme
descentralizate (agenţii, oficii, întreprinderi şi fundaţii), dotate şi acestea cu personalitate
juridică:
 Centrul european pentru dezvoltare şi formare profesională (Salonic);
 Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă (Dublin);
 Agenţia europeană pentru mediu (Copenhaga);
 Fundaţia europeană pentru formare profesională (Torino);
 Observatorul european al drogurilor şi toxicomaniei (Lisabona);
 Agenţia europeană pentru evaluarea medicamentelor (Londra);
 Oficiul pentru armonizarea pieţei interne (mărci, modele, desene) –Alicante;
 Agenţia europeană pentru securitatea şi sănătatea muncii (Bilbao);
 Centrul de traduceri al organismelor UE (Luxemburg);
 Observatorul european al fenomenelor rasiste şi xenofobe (Viena);
 Autoritatea europeană pentru securitatea alimentelor;
 Uniunea şi-a creat o întreprindere comună GALILEO, însărcinată cu gestionarea
programului de radionavigaţie prin satelit;
 Oficiul european de poliţie (EUROPOL);.

Consiliul European35

Trebuie să distingem între Consiliul Europei şi Consiliul European:

 Consiliul Europei s-a înfiinţat prin Tratatul de la Londra, mai 1949, ca o structură politică
menită să sprijine construirea Statelor Unite ale Europei; astăzi include ca membri 47 de ţări
europene; însumează 800 milioane locuitori, inclusiv ţări precum Rusia, Turcia, Ucraina etc.36
România este membră în acest consiliu din 1993; la lucrările Consiliului Europei
participă ca observatori şi SUA, Canada., Mexic, Japonia şi Israel. Sediul Consiliului Europei se
află în Palatul Europei din Strasbourg (Franţa), iar ca instituţii proprii include: Comitetul
Miniştrilor, Adunarea Parlamentară (din membrii desemnaţi de parlamentele celor 45 state) şi
Congresul Puterilor locale şi Regionale ale Europei.
Toate ţările membre UE (28) sunt şi membre în Consiliul Europei 37, însă discutăm de
instituţii distincte:
- Consiliul Europei este o structură eminamente politică; ea funcţionează distinct şi paralel cu
UE38;
- Consiliul European este o structură economico – politică; ia forma unui forum de discuţii, al
unui „summit la vârf” al şefilor de state / guverne din cele 28 ţări membre UE, deci un fel de
„club al şefilor de state /guvern” ce adoptă decizii strategice pentru UE.
 Consiliul European s-a născut din practica întâlnirilor la nivel înalt, a şefilor de stat sau de
guvern din ţările membre ale UE; el este uneori descris ca o prelungire a Consiliului de
Miniştri însă, în fapt, există diferenţe atât ca putere, cât şi compoziţie.39

Consiliul de Miniştri40

Consiliul de Miniştri reprezintă guvernele statelor membre ale Uniunii Europene şi

deţine principala forţă decizională. Prin Tratatul de la Maastricht a fost denumit „Consiliul
35
Apreciem că este oportun a remarca distincţia dintre: Consiliul European care se suprapune uneori cu Consiliu de
Miniştri; Consiliul Europei este o instituţie complet distinctă de UE
36
http://www.coe.int/aboutCoe/index.asp?page=quisommesnous&l=en
37
Nici o ţară nu a aderat la UE fără a fi membră a Consiliului Europei.
38
http://www.coe.int/AboutCoe/media/interface/publications/tour_horizon_en.pdf
39
McCarmick J. – Idem
40
Uneori este considerat ca instituţie identică cu Consiliul European, însă după 1986 şi 1992 atribuţiile celor două
instituţii se separă tot mai mult

16
Uniunii Europene”; prin acelaşi tratat Comunităţile Europene îşi schimbă denumirea în Uniunea
Europeană .41
Este compus din miniştri de resort ai statelor membre, numiţi în guvern pe anumite
domenii, abilitaţi să angajeze propriile guverne pe domeniul respectiv. Miniştrii se reunesc în
funcţie de ordinea de zi sau de problematica ce se discută: de exemplu, miniştrii agriculturii –
pentru probleme agricole, miniştrii economiei şi finanţelor – pentru chestiuni ce privesc Uniunea
Economică şi Monetară etc.
Subiectul reuniunilor, care sunt de regulă lunare, poate fi:
- Afaceri generale;
- Politica externă şi securitate comună;
- Afaceri economice şi financiare;
- Justiţie şi afaceri interne;
- Muncă, politici sociale, sănătate şi consumatori;
- Competitivitate (piaţă internă, industrie);
- Cercetarea ştiinţifică şi noile tehnologii;
- Transporturi, telecomunicaţii şi energie;
- Agricultură şi pescuit;
- Mediu;
- Educaţie, tineret şi cultură.
Sediul este la Bruxelles, dar o parte din reuniuni au loc la Luxemburg.
Consiliul de Miniştri este organul decizional principal: esenţa prerogativelor acestuia
rezidă în puterea sa normativă întrucât adoptă normele juridice ale Uniunii. Conform procedurii
de co-decizie, Consiliul de Miniştri deţine împreună cu Parlamentul European puterea de a
adopta principalele acte normative ale Uniunii (reglementări şi directive) şi exercită – împreună
cu Parlamentul – prerogativele în domeniul politicii bugetare. Asigură, de asemenea,
coordonarea politicilor economice ale statelor membre, încheie acorduri internaţionale în numele
Comunităţilor Europene. Preşedinţia Consiliului era exercitată prin rotaţie de fiecare din ţările
membre, pentru o perioadă de 6 luni; începând cu 1 ianuarie 2007 a fost introdus un nou sistem
de prezidare, anume: pentru o perioadă de 18 luni, cei trei preşedinţi numiţi în perioada
respectivă propun un program comun.42
Cele 5 ţări mari (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania) dispun de 143 voturi,
astfel încât o coaliţie a statelor mici poate bloca o decizie, dar nu o poate impune. Aşadar, nici
ţările mari separat, nici cele mici , separat, la diverse subiecte analizate nu-şi pot impune voinţa,
fiind obligate să lucreze împreună pentru soluţii de compromis.43
În probleme ce privesc politica externă, justiţie şi afaceri interne, Consiliul de Miniştri
decide, de regulă, pe bază de unanimitate. În viitor, voturile în unanimitate în Consiliul de
Miniştri vor fi mai rar obţinute. La Nisa s-a hotărât ca în aproape 50 de domenii să se ia decizii
cu majoritate calificată. Compromisul acceptat se referă la menţinerea vetoului complet sau
parţial pe unele subiecte sensibile: fiscalitatea, justiţia, imigraţia, cultura, problemele sociale.
După summit-ul UE de la Nisa România este inclusă în rândul ţărilor importante din
punct de vedere demografic, având 14 voturi de care va dispune la luarea deciziilor de către
Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene din 28 de membri44.
Începând cu 2014 a fost introdus un sistem de vot bazat pe dubla majoritate, astfel încât
pentru ca o propunere să fie adoptată este necesară aprobarea din partea majorităţii statelor

41
Denumirea de Consiliul Uniunii Europene poate genera confuzii faţă de celelalte două instituţii, anume Consiliul
European sau Consiliul Europei; este de preferat a folosi sintagma Consiliul de Miniştri
42
http://europa.eu/legislation_summaries/glossary/eu_council_en.htm
43
Prisăcaru G. – Op. cit.; în perspectivă, în paralele cu adoptarea Constituţiei UE, se vizează a reforma întregul
mecanism decizional al UE, orientându-se către adoptarea deciziilor cu majoritate calificată; în plus, începând cu
2009, numărul de comisari ai UE, deci de miniştri din executiv, va fi mai redus decât numărul de 27 de ţări membre;
situaţia în momentul de faţă este relativ delicată şi instabilă cu privire la reformarea principalelor instituţii ale UE.
44
McCormick J.– Understanding the European Union, Palgrave, Second Edition, 2002

17
membre (cel puţin 15, dacă nu vor apărea modificări în numărul total) şi a statelor care deţin
majoritatea populaţiei UE (cel puţin 65%).45

Parlamentul European (PE)

Întreaga instituţie a Parlamentului European este marcată de o luptă permanentă pentru

sporirea competenţelor. La momentul actual, PE exercită prerogative majore în trei domenii
distincte:46
a. Puterea legislativă
Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997) au conferit Parlamentului
European atribuţii sporite în domeniul deciziilor legislative, marcând transformarea lui dintr-o
adunare cu rol consultativ într-o adunare legislativă ale cărei puteri sunt comparabile cu cele ale
parlamentelor naţionale. Prin Tratatul de la Lisabona Parlamentului European îi sunt conferite
prerogative sporite în domeniul legislativ, respectiv putere de decizie asupra marii majorităţi a
legislaţiei UE. Circa 40 de domenii noi au intrat sub incidenţa procedurii de co-decizie, printre
care putem menţiona agricultura, politica în domeniul energiei, imigraţia, fondurile UE;
Parlamentul are, de asemenea, „ultimul cuvânt” în procedura de adoptate a bugetului UE.47
Procedura legislativă obişnuită este co-decizia ceea ce plasează Parlamentul European la
acelaşi nivel cu Consiliul. Prin urmare, legile comunitare includ un număr important de
propuneri/amendamente parlamentare. Conform acestei proceduri, toate textele de lege trebuie
să întrunească acordul formal al Parlamentului European şi al Consiliului UE.
Domenii în care se aplică procedura de co decizie: libertatea de circulaţie a forţei de
muncă; stabilitatea pieţei interne; cercetarea şi dezvoltarea tehnologică; mediul; protecţia
consumatorului; dreptul de stabilire; educaţia şi cultura, sănătatea.
b. Puterea bugetară
Parlamentul European constituie, alături de Consiliu, una din cele două componente ale
autorităţii bugetare. Parlamentul European adoptă în fiecare an bugetul Uniunii, buget ce nu intră
în vigoare până când este semnat de Preşedintele PE. În 1979 şi 1985, Parlamentul European a
respins bugetul Uniunii.
c. Puterea de control democratic
Parlamentul European exercită un control democratic asupra ansamblului activităţilor
comunitare (desfăşurate la nivelul Comisiei, Consiliului, organelor de cooperare politică).
Parlamentul European participă la desemnarea preşedintelui Comisiei şi aprobă,
prin vot, componenţa acesteia, după audierea candidaţilor la postul de Comisar. PE are dreptul
de a cenzura Comisia prin intermediul „moţiunii de cenzură” care, odată adoptată, îi obligă pe
membrii Comisiei să demisioneze.(similar demisiei Guvernului din oricare ţară membră UE).
Componenţa Parlamentului Europei:
Nu există procedură electorală uniformă, fiecare stat îşi determină liber regimul electoral
pentru alegerea europarlamentarilor. Europarlamentarii sunt aleşi, la fiecare cinci ani, pe bază de
scrutin proporţional, fie la nivel regional (Italia, Marea Britanie, Belgia), fie la nivel naţional
(Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg), fie în cadrul unui scrutin mixt (Germania).
Deputaţii europeni nu pot exercita, simultan, anumite profesii şi nu pot ocupa anumite
funcţii (magistrat, ministru, conducător al unei companii de stat,ş.a.). Ei sunt remuneraţi la fel ca
membrii parlamentului naţional din ţara respectivă, remuneraţiile fiind plătite de fiecare stat
membru. În Tratatul de la Amsterdam a fost prevăzută, la solicitarea Parlamentului European,
adoptarea unor standarde comune pentru toţi europarlamentarii, în scopul corectării disparităţilor
dintre diferite naţionalităţi şi pentru asigurarea unei transparenţe sporite.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară ale cărei reuniuni şi
dezbateri sunt publice. Discuţiile, avizele şi rezoluţiile adoptate sunt publicate în Jurnalul

45
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/council-eu/index_en.htm
46
www.palgrave.com/politica/eu/; John McCormick – Undestanding the EU, Palgrave, Second Ed. 2002
47
http://www.europarl.europa.eu/parliament/public/staticDisplay.do?language=EN&id=66

18
Oficial al UE. Conform Constituţiei actuale a României, legislaţia adoptată de Parlamentul
Europei, Consiliul de Miniştri şi alte instituţii UE este prioritară faţă de legislaţia română în
materie de afaceri. Acest aspect va impune treptat un nou tip de management şi practici de
afaceri pentru toate firmele româneşti. Restricţiile induse de lege, atât federativă cât cea
naţională, obligă companiile la anumite practici uniforme de derulare a afacerilor; se discută deja
de EUROMANAGEMENT.

Comisia Europeană

Comisia Europeană este, în fapt, Guvernul Uniunii, Executivul său, şi are misiunea de a
reprezenta şi apăra interesul comunitar. Pentru că reprezintă interesul general, Comisia este
independentă faţă de ţările membre ale Uniunii. Din punct de vedere politic, ea este
responsabilă doar în faţa Parlamentului European.
La Nisa negocierile liderilor europeni au vizat două opţiuni:48
- reducerea numărului de membri ai Comisiei la unul pentru fiecare stat membru al
Uniunii Europene;
- reorganizarea Comisiei cu un număr inferior de membri numărului statelor membre
componente (prin sistemul de rotaţie bazat pe principiul egalităţii).
Summit-ul de la Nisa a decis că, în cazul unei Uniuni de 28 sau mai mulţi membri, se va
schimba şi structura Comisiei Europene. Ţările mari au acceptat să renunţe la cel de-al doilea
comisar, pentru a permite ţărilor mici să fie şi ele reprezentate. Astfel, s-a decis ca viitoarea
Comisie Europeană să aibă în principiu un plafon „mai mic de 28” în momentul în care UE va
cuprinde 28 de state membre, numărul final urmând să fie decis ulterior „în unanimitate” de
statele membre.
Competenţele Comisiei sunt enumerate în art. 155 din Tratatul de la Roma şi reluate în
Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam:
- este gardian al Tratatului UE
- formulează propuneri, recomandări şi avize (funcţie de iniţiativă); de exemplu, pe baza
Avizului, Comisia recomandă Consiliului European începerea negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană;
- exercită competenţe de execuţie pe care i le conferă Consiliul (funcţia de execuţie şi de
gestiune);
- participă la adoptarea actelor de către Consiliu şi Parlament (funcţia de decizie);
- dispune de prerogative pentru a face respectate obligaţiile impuse de actele comunitare
(funcţia de control): veghează la respectarea regulilor concurenţei de către agenţii
economici; face verificări şi pronunţă sancţiuni în cauze care privesc interesele financiare
ale comunităţii; statuează asupra ajutorului de stat în ţările membre; asigură aplicarea
clauzelor de salvgardare;
- îndeplineşte funcţia de reprezentare internă şi externă a Uniunii.
Din perspectiva disciplinei de Management comparat, este util să reflectăm cu atenţie
asupra evoluţiei treptate a diverselor instituţii ale UE, îndeosebi asupra competenţelor
decizionale de care dispun actualmente şi/sau vor dispune în viitor. Este de prezumat că după
aderarea României la UE, un număr important de firme româneşti nu vor rezista competiţiei
directe cu firmele occidentale, în esenţă datorită managementului deficitar aplicat şi lipsei unei
strategii/concepţii de integrare în spaţiul comunitar.
Explicit sau nu, pe măsură ce se tinde către Statul Federal European (SFE), pe seama
unor contexte culturale diferite şi apropiate simultan (Geert Hofstede), asistăm la o
uniformizare/apropiere a practicilor şi procedurilor în materie de afaceri pentru toate
firmele/participanţii din spaţiul comunitar european. Un rol esenţial în procesul de adâncire a
acestui trend a revenit monedei unice (Euro) şi constituirii Băncii Centrale Europene. În forma
48
Prisăcaru G. – Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, Ed. Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, 2004, In Press

19
embrionară, practic toate instituţiile necesare funcţionării eficiente a SFE există deja; deşi
Tratatul Constituţional (semnat în 2004) nu a fost ratificat de toate statele membre, actualul
Tratat de la Lisabona a fost elaborat pe „corpusul” Tratatului Constituţional şi a intrat în vigoare
la 1 decembrie 2009.
Aşa cum percepem noi, funcţionarea în viitor a SFE se poate schematiza grafic:

Constituţia
Europeană

Societate
civilă
PE Preşedinte Executiv Putere
Judecătorească

Presa
Alte instituţii UE

State State State .......... State

membre membre membre membre
Ţările membre 28: - Parlament
- Executiv
- Putere judecătorească
- Administraţie proprie

Companii şi Corporaţii; Instituţii guvernamentale, ONG etc.

Aproximativ 500 mil. locuitori însumând modele culturale diverse

Remarcăm faptul că instituţiile comunitare îşi consolidează treptat poziţia şi sunt în

măsură să acţioneze unitar în raporturile cu terţe ţări, respectiv şi cu SUA – Japonia. La baza
strategiei de viitor a UE, pentru a se impune în competiţia globală, situăm explicit:
- educaţia noilor generaţii de tineri şi inducerea necesităţii de a învăţa continuu (de la 3 –
70 ani, conceptul de long life learning);
- susţinerea cercetării ştiinţifice de către stat/guvern şi companii private (4 – 5% din GDP);
- internaţionalizarea universităţilor europene şi finanţarea lor comparabilă cu finanţarea
universităţilor americane;
La momentul actual se structurează treptat cadrul juridic al SEF:

Consiliul de Miniştri

Directive Se constituie treptat cadrul

Comisia Europeană juridic al SFE. Cadrul juridic,
cutumele în afaceri şi legislaţia
naţională devin factor esenţial
de uniformizare şi consolidare a
Parlamentul Europei EUROMANAGEMENTULUI.
Reglementări
20

Alte instituţii
 Mai mult, apreciem că un rol decisiv (în viitor) în consolidarea euromanagemetului pe
spaţiul UE revine - alături de firme/companii din spaţiul comunitar, instituţiile publice prin
procedurile de lucru instituite - şi universităţilor din spaţiul UE. În esenţă, este vorba de faptul că
2 sau mai multe universităţi din ţări membre diferite ale UE pot decide asocierea pentru
pregătirea în comun (Joint Deegres):
- nivel colegiu (3 ani);
- nivel master (2 ani);
- nivel doctoral (3 ani sau mai mult).
- nivel postdoctoral (2 ani sau mai mult)
Dacă ţinem seama şi de libera circulaţie a forţei de muncă pe spaţiul comunitar (cu
influenţarea culturii organizaţionale din companii/alte instituţii din ţările membre) şi cooperarea
dintre diverse instituţii guvernamentale ale ţărilor UE, atunci se poate spera într-o apropiere
culturală şi impunerea treptată a celor mai bune practici de afaceri, adică ceea ce numim
euromanagement.
Schematizat grafic, aspectele enunţate se prezintă astfel:

Cadrul juridic UE privind

educaţia, cercetarea Se reflectă
ştiinţifică etc; libertatea de Circa 1000 Universităţi
alegere a TINERILOR. şi 500 mil. locuitori

+ Apropierea
Libera circulaţie a forţei culturală şi
de muncă; Adăugăm: impunerea
Se reflectă Milioane de comapanii
- mărfurile; celor mai
şi alte instituţii
- serviciile; bune practici
- capitalurile. de afaceri
specifice
Europei
+
Cooperarea între guverne şi
instituţii ale „celor 28”: Se reflectă Mii de instituţii
- Europol; administrative, ONG,
- Justiţie; fundaţii etc.
- Protecţia consumatorului;
- Standarde minime pentru
2.4. China ca putere emergentă la nivel global
salariaţi.

2.4.1. Originile culturii şi civilizaţiei chineze

Conform istoriei, în bazinul fluviului Huang – Hu (Fluviul Galben), pe o arie de circa 9

milioane km2, s-a impus autoritar şi distinct cultura şi civilizaţia chineză începând cu circa 2

21
milenii î.e.n.; adică pe parcursul a circa 4000 ani, pe o arie geografică uriaşă şi izolată natural
(Marea Galbenă la est, zona Tibetului la vest, Marea Chinei la Sud şi un lanţ muntos, plus
Marele Zid la Nord), s-a structurat o veche şi bogată cultură ce include scrierea cu pictograme,
confirmată material de 3500 ani.49Ortografia scrierii chineze, alături de izolarea geografică, au
făcut ca influenţele străine în consolidarea statului chinez să fie minime. Îndeosebi, scrierea
bazată pe pictograme, transmiţând „imaginea” unui obiect/fapt fără al descompune în sunete
(litere), a constituit un excepţional instrument de unificare şi transmitere a patrimoniului cultural
acumulat de generaţii ce s-au succedat pe spaţiul chinezesc. Conform istoricului Ovidiu Drâmba,
o serie de invenţii şi elemente ce au condiţionat evoluţia umanităţii sunt atribuite de tradiţie unor
conducători chinezi50: plasa de pescuit şi lanţurile de vânătoare, plugul şi cultura cerealelor,
proprietăţile curative ale plantelor, căruţa şi barca, mortarul şi construcţiile, scrierea şi cele 12
tonuri muzicale, creşterea viermilor de mătase, determinarea astronomică a celor 12 luni şi a
anotimpurilor, organizarea administrativă a statului, reglarea fluviilor Yangtze (5000 km) şi
Zhuziang etc.
Epoca istorică a civilizaţiei chineze confirmată arheologic, la care se referă şi Confucius,
este perioada dinastiei Xia (Hia) dintre 2000 – 1520 î.e.n. care include elemente specifice
neoliticului, impunerea unei suveranităţi ereditare etc.; urmează alte dinastii şi consolidarea
succesivă a statului chinez: dinastia Shang, epoca dinastiei Zhou în care a trăit Confucius şi alţi
filozofi chinezi, o perioadă de decadenţă apoi perioada unificării statului chinez (255 – 206
î.e.n.); sub suveranul Qin s-a iniţiat şi construcţia Marelui Zid (va continua până în sec. 16 –17
e.n.) A urmat dinastia Hang pentru circa patru secole (208 î.e.n. – 220 e.n. ), în timpul căreia
teritoriul s-a divizat în state şi 1314 prefecturi (regăsite şi azi), cărţile lui Confucius au devenit
manuale, au fost recunoscute budhismul şi confucianismul ca religii oficiale; în 105 e.n. se
inventează hârtia, iar în 115 e.n. scrierea cu cerneală.
După 220 e.n. a urmat dinastia HAN, perioadă despre care istoricii spun că statul chinez a
fost cea mai mare şi mai civilizată ţară din lume: Persia, India Japonia şi Imperiul Roman au
trimis ambasade la curtea regelui chinez; biblioteca imperială număra în secolul 7 circa 54 000
volume, în timp ce Carol cel Mare nu ştia să citească; sau dezvoltat şcoli de pictură, poezie,
filozofie, religie etc; prin secolul 9 se inventează caracterele tipografice mobile (Tiparul);
În epoca Song (960 – 1279 en.) se poate discuta de o modernizare a statului chinez:51
- se îmbunătăţeşte sistemul de numire prin concurs al funcţionarilor;
- se instituie monopolul statului asupra sării, băuturii şi ceai;
- se extinde învăţământul primar, public şi privat în toate oraşele, iar începând cu sec. 13
învăţământul superior de stat;
În această perioadă s-a impus confucianismul ca o religie, deşi Confucius (Kong – Fuzi)
nu a lăsat nici o lucrare scrisă şi a predat discipolilor săi doar istorie, diplomaţie şi literatură. Prin
intermediul acestor discipoli, gândirea lui Confucius a fost transpusă în circa 30 de cărţi
(reconsiderări, comentarii şi completări ale învăţăturii maistrului), operă scrisă ce a influenţat
cultura chineză pentru circa 2 000 de ani. În timp, s-au impus şi există şi astăzi în China trei
curente filozofice şi religioase distincte:52
- confucianismul, care situează în centru conceptul de „om superior” (cultivarea propriului
eu trebuie să fie preocupare de bază a individului, spune Confucius);
- budhismul, inspirat din India, dar care situează în centru personajul divin Amida şi
impune o viaţă activă dedicată operelor de caritate;
- daoismul, care recomandă renunţarea la viaţa socială şi autoprfecţionarea prin tehnici
specifice pentru a atinge perfecţiunea, analizează relaţia om –univers, fiind deci mai
apropiată de filozofia europeană.

49
Drâmba O.– Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol. I, Ed. Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
50
Idem
51
Drâmba O. – Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol. I Ed. Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
52
Idem

22
 În 1215 Gengis Han, general mongol, cucereşte China de Nord şi distruge integral
capitala Beijing, stăpânirea mongolă durând circa un secol. În 1271 pătrunde în China Marco
Polo şi alţi negustori europeni, astfel civilizaţia chineză începe a fi cunoscută în Europa (prin
intermediul scrierilor lui Marco Polo). Ulterior, s-a impus dinastia Ming care a divizat teritoriu
în 13 regiuni regăsite astăzi şi a contribuit la forma finală a Marelui Zid. În 1601 misionarii
italieni introduc la curtea împăratului matematica şi astronomia din Europa. În 1633,
manciurienii (Manciuria – provine din nord estul Chinei) ocupă întreaga Chină pentru trei secole
de influenţă şi control.
În 1725 se tipăresc dicţionare, poezie, proză şi o imensă enciclopedie a Chinei, însumând
10 000 de volume. Între 1840 – 1842, Anglia introduce în China opiumul, ocupă insula Hong
Kong (azi restituită Chinei) şi obţine deschiderea a 5 porturi pentru comerţul cu Europa; în
ultima parte a sec. XIX împărăteasa Cixi, conservatoare, a purtat războaie lungi cu Japonia,
Franţa şi Rusia pentru controlul unor teritorii; în 1904 /1905 China pierde războiul cu Japonia,
dispare clasa funcţionarilor formaţi în spiritul lui Confucius, iar în 1911 monarhul abdică şi se
alege un preşedinte republican (în 1946 China devine Republică Populară, ideologia comunistă
devine singura opţiune).
Între diversele realizări şi invenţii tehnice aduse umanităţii de civilizaţia Chinei
amintim:53
- fabricarea mătăsii a avut loc aproximativ în jurul anului 1300 î.e.n.; primul pod arcuit
construit în 610 î.e.n., turnarea fontei şi a bronzului etc.
- în sec. 6 e.n. chinezii au construit primele poduri de fier şi primele poduri suspendate cu
lanţuri, cu mai bine de 1000 de ani înaintea europenilor;
- magnetismul şi folosirea busolei în navigaţie se cunoşteau în China din sec. 7; se adaugă
fabricarea porţelanului (unele secrete se păstrează şi azi);
- aproximativ cu şase secole înainte de europeni (Europa: în jur de 1300), chinezii au
construit un orologiu mecanic pentru curtea imperială, ceas ce a funcţionat perfect pentru
circa 1000 ani;
- încă din sec. 2 î.e.n. China folosea gazele naturale, apa sărată în forajul până la 700 m
adâncime;
- chinezii au avut performanţe deosebite în navigaţie (înspre 1100 construiau vase ce
transportau 1000 persoane);
- hârtia de scris şi tiparul au permis lui Derk Bodde să afirme că până la 1800 în China s-
au tipărit mai multe cărţi decât în tot restul lumii la un loc;
- în sec X s-a introdus pentru prima dată în istoria umanităţii moneda de hârtie
- chinezii au contribuţii notabile, unele înainte de europeni, în domeniul matematicii (sec.
2 î.e.n.: regula de trei simplă, rădăcina pătrată şi cubică etc.) al astronomiei, medicinei.
Acum circa 2500 de ani, Confucius oferea lecţii de istorie, literatură, diplomaţie şi
morală tinerilor „nobili” educaţi din societatea chineză. Confucius preda lecţiile sale şi-n faţa
funcţionarilor din administraţia publică din China medievală.54 El nu şi-a scris practic „notele de
curs” predate discipolilor săi, însă învăţătura lui Confucius a fost „prelucrată” şi transmisă în
scris de cei mai străluciţi studenţi ai săi. În acest fel, învăţătura şi normele lui Confucius au
influenţat profund cultura chineză, au creat chiar – spun analiştii mondiali – o nouă filozofie,
religie, concepţie generală despre viaţă, despre rolul individului în societate. Această concepţie
generală s-a îmbogăţit secol după secol în evoluţia unicat peste milenii a culturii chineze. Între
pilonii centrali ai acestei culturi s-a aşezat cu migală unul nou, anume MORALA. Dacă
înţelegem rolul de liant şi catalizator al acestui pilon al culturii asiatice – China şi Japonia, în
primul rând atunci înţelegem poate profunzimea culturii chineze / japoneze. În fapt, învăţătura
lui Confucius nu s-a dorit a fi o nouă religie, dar ea a devenit o componentă culturală ce a

53
Drâmba O. – Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol. I Ed. Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
54
Concepţia lui Confucius şi noua filozofie – religie pe care a generat-o, inclusiv rolul funcţionarilor numiţi prin
concurs în China acelor vremuri se prezintă mai amplu în lucrări de istorie a culturii; vezi O. Drâmba – Istoria
culturii şi civilizaţiei – vol.I /Editura Ştiinţa şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

23
acumulat treptat atributele unei forţe spirituale. Această forţă a influenţat nemijlocit apoi toate
componentele culturii chineze.
Deşi nu a lăsat nici o lucrare scrisă de el însuşi, Confucius (Kong Fu – Zi) a rămas în
cultura chineză / japoneză prin interpretările, comentariile şi reconsiderările date de discipolii săi
concepţiei predate de maestru. Întreaga concepţie a lui Confucius însumează 30 de cărţi, între
care:55

- Cartea Schimbărilor
- Cartea Documentelor Confucianismul, ce va fi
- Cartea Ritualilor importat de Japonia şi aproape
- Cartea Muzicii
- Analele Primăverii şi ale Toamnei toate ţările asiatice (cu peste
2500 de ani în urmă)

Conform cu marele exeget român Mircea Eliade, cultura chineză a preluat o concepţie
cosmogonică, de origine divină, sintetizată în termenii YANG şi YIN, noţiuni ce devin două
principii antogonice dar şi complementare simultan.56
Simplist am putea reda conţinutul celor două principii prin noţiunile de MASCULIN
(Yang) şi FEMININ (Yin) din cultura occidentală, întrucât noţiunile de masculin şi feminin sunt
complementare şi antagonice în acelaşi timp (nu există unul fără altul, se confruntă permanent
pentru egalitate de şanse etc.); în fapt, sensurile asociate principiilor Yang şi Yin sunt extrem de
complexe, multiple şi nuanţate. Grafic, conţinutul celor două principii a filozofiei chineze poate
fi redat ca în figura 6.1. (unitatea celor două noţiuni se trasează printr-un cerc, se simbolizează
perfecţiunea).

Sursa: O. Drâmbă – Istoria culturii şi civilizaţiei,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985
Fig. nr. 4.1. Desen simbolic reprezentând complementaritatea dintre Yang şi Yin

Sintetic, sensurile / înţelesurile asociate principiilor Yang şi Yin, ca noţiuni fundamentale

a culturii chineze, sunt:

Tabel nr. 4.2. Conceptele Yang şi Yin

a) PRIVITE CA PRINCIPII / NOŢIUNI COMPLEMENTARE
- Yang este de natură masculină
- Yin este de natură feminină
- Yang este analog cu lumina, cerul, soarele, caldul, uscatul
- Yin este analog cu întunericul, pământul, luna, recele, umedul
55
Idem
56
Eliade M. – Histoire des croyance et des idees religienses, vol I – II Payot, Paris, 1976 - 1978

24
 - Privite ca noţiuni complementare, Yang şi Yin asigură împreună PERFECŢIONAREA, adică se
obţine EFECTUL DE SINERGIE; întregul este mai mult decât suma părţilor (Aristotel)
b) PRIVITE CA PRINCIPII / NOŢIUNI ANTAGONICE
- exceptând Cerul şi Pământul, toate celelalte lucruri, fiinţe sau concepte se compun din Yang şi Yin
în diferite proporţii
- apare o luptă continuă pentru supremaţie, pentru dominarea unui principiu faţă de celălalt,
- alternanţa dintre Zang şi Yin, conflictul permanent în evoluţia lor temporară asigură transformările
succesive din univers şi viaţa individului
- „mutaţiile” succesive dintre Yang şi Yin asigură, fac posibilă alternarea celor 4 anotimpuri, ziua şi
noaptea, naşterea şi moartea etc.
Sursa: Drâmba O. – Istoria culturii şi civilizaţiei vol.I, ESE, 1985
Eliade M. – Histoire des croyance et des idees religienses, vol I-II Payot, Paris, 1976 -1978

A doua mare şcoală filozofică chineză, fondată aproximativ prin sec IV î.e.n. (deci aproape
acum 2500 ani, ca şi confucianismul), aparţine Lao – Zi şi a intrat în cultura europeană sub
denumirea de Daoism.57 Lao-Zi este considerat a fi autorul unui enigmatic volum de teste,
intitulat Dao de Jing (conform cu Eliade acesta este textul cel mai profund şi mai complex din
toată literatura chineză; occidentalii încă nu au reuşit să ajungă la o înţelegere completă a acestui
concept).58 Aşa cum spune M. Eliade, de Dao te poţi apropia spre a înţelege, dar nu cu raţiunea,
ci pe calea intuiţiei, a contopirii în Dao, remarcă ce redă esenţa filozofiei daoiste. Trebuie amintit
faptul că şi daoismul are drept principii fundamentale, drept impulsuri cosmice iniţiale, cele
două noţiuni amintite: Yang şi Yin59. Din perspectiva lucrării Dao De Jing (traducere: Cartea
despre Dao şi virtute) se poate spune sintetic că interpretările date de Lao Zi structurează şi/sau
încearcă să clarifice relaţiile dintre individ, Divinitate şi Calea de urmat de către o persoană
pentru a ajunge treptat la perfecţiune60. Conform scrierilor lui Lao Zi, „Dao este gol fără chip şi
formă, dar ne putem sluji de El la nesfârşit”, menţionând că exista înainte de toţi zeii, deci având
o echivalenţă între Dao şi Dumnezeu; în egală măsură însă, Dao echivalează cu un principiu
general al existenţei umane, cu un trimis al Divinităţii menit să sprijine oamenii pentru a se
apropia de virtutea absolută61. „”Înţelepciune înseamnă ai cunoaşte pe alţii”, spune Lao Zi
(cunoaşterea faţă de alţii înseamnă efort, voinţă şi autodisciplină), în timp ce a te cunoaşte pe
tine însuţi „...înseamnă iluminare” (echivalent pentru ceea ce numim enlightment atunci când
discutăm de conceptul KM)62.

2.4.2. Sun Tzu şi The Art of War

Acum circa 2500 de ani (sec VI î.e.n.) un mare general şi filozof chinez a scris lucrarea
The Art of War, lucrare care timp de 25 de secole a constituit un îndrumar, un manual unic
pentru toţi marii conducători politici şi militari. În esenţă, Sun Tzu prezintă 13 concepte de
strategie şi tactică militară, concepte de care ar trebui să ţină seama orice general înţelept
( evaluarea strategică, conflictul, planul de atac etc.).
După spusele lui Sun Tzu, un general iscusit va captura un regiment (sau ţară) fără
distrugeri majore, deoarece în caz contrar şi câştigătorul suferă pierderi importante, direct sau
colateral. În afaceri, aceasta înseamnă a-ţi pune la punct un plan amănunţit de atac, a decide
atent momentul intrării în acţiune, a evita angajamentul total faţă de un concurent superior, a
avea în calcul şi varianta retragerii cu pierderi minime. Acelaşi gânditor arată că pentru a
câştiga de fiecare dată trebuie să te cunoşti pe tine, să cunoşti terenul şi să-ţi cunoşti
inamicul; survin trei situaţii posibile:

57
Eliade M. – Histoire des croyance et des idees religieuses, vol I-II, Payot, Paris 1976 - 1978
58
Idem
59
M. Eliade - engleză
60
Lao Zi – Dao De Jing; traducere din chineza veche de SU YAN, Editura Herald, Bucureşti, 2012, pp. 11-15
61
Lao Zi – Dao De Jing; traducere din chineza veche de SU YAN, Editura Herald, Bucureşti, 2012, p. 32
62
Lao Zi – Dao De Jing; traducere din chineza veche de SU YAN, Editura Herald, Bucureşti, 2012, p. 81

25
  te cunoşti pe tine însuţi dar nu-ţi cunoşti adversarul şi terenul, este de prevăzut 33%
şanse de succes;
 te cunoşti pe tine însuţi şi îţi cunoşti adversarul dar nu terenul, vor exista 66% şanse
de succes;
 te cunoşti pe tine însuţi, îţi cunoşti adversarul şi cunoşti terenul, vor exista 100%
şanse de succes.

Pe parcursul secolelor, lucrarea generalului chinez a cunoscut mai multe traduceri în

diverse limbi şi, plecând de la Cao Cao (cel care a înregistrat iniţial învăţăturile lui Sun Tzu), a
„intrat” treptat în lumea occidentală.63 Una dintre cele mai reuşite interpretări pentru afaceri a
lucrării The Art of War aparţine lui Dean Lundell64 Conform cu Lundell, ideea fundamentală a
lucrării lui Sun Tzu este aceea de a câştiga fără a trebui să lupţi, chiar dacă acest concept este
oarecum contradictoriu.

2.5. Occident vs Orient: istorie și actualitate

Istoria competiției economice, culturale și științifice dintre Occident și Orient este relativ
îndelungată și extrem de sinuoasă. Nu este foarte clar nici care anume sunt țările sau civilizațiile
ce pot fi incluse sub sintagma de Occident și care anume se asociază cu civilizația orientală.
Din perspectiva analizei noastre, ne rezumăm la a prezenta în figura nr. 2 o variantă
sintetică a modului în care a evoluat competiția Occident versus Orient, conform opticii lui
Morris (autorul redă dezvoltarea socială sub forma unui număr de puncte logaritmice); această
analiză comparativă poate fi defalcată pe patru intervale distincte și ce s-au succedat cu
aproximație în decursul timpului:65
a) perioada dintre 300 î.Hr. – 550 d.Hr. În această perioadă s-au impus Imperiul Roman
și alte civilizații din Vest, promovând comerțul, comunicarea și unele reforme sociale (realizări
în știință, artă, matematică, democrația reprezentativă, unele reforme juridice etc.)
b) perioada dintre 550 d.Hr. – 1550 d.Hr. Pentru aproximativ un mileniu raporturile
dintre Vest și Est au fost dominate de departe de țări precum China, India și Orientul Îndepărtat
(aceste civilizații s-au impus prin noutăți în știință, artă și practica socială, inclusiv prin
numeroase invenții precum: hârtia, tiparul etc.)
c) perioada dintre 1550 d.Hr. – 1800 d.Hr. Pentru o perioadă de circa trei secole, cele
două civilizații au evoluat aproximativ ”umăr la umăr”, însă anumite avantaje economice au
început să fie înregistrate treptat de către Marea Britanie și alte țări europene. În fapt, această
perioadă a inclus acumulări treptate în știință și capacitatea inovativă a Occidentului; ea a
însemnat și acumularea de capital/bogăție din teritoriile descoperite sau luate sub stăpânire de
către imperii precum Anglia, Spania, Franța, Olanda etc.
d) perioada dintre 1800 d.Hr. – prezent. Așa cum se remarcă din figură, abia odată cu
Revoluția industrială, adică anul 1800, progresul și creșterea economică tind să se accentueze,
iar supremația economică este preluată de către Occident; este însă extrem de dificil de spus
dacă această dominație a Occidentului față de Orient se va menține sau nu și pentru perspectiva
următoarelor secole/decenii (Morris apreciază că până în anul 2150 se va încheia supremația
Vestului și ar putea urma o perioadă de dominație a Estului).66

63
Giles L.– Arta războiului, 1910
64
Lundell D. – The Art of War, The McGraw - Hill, 1997
65
Morris, I., Why the West Rules-For Now, Farrar, Straus & Giroux, New York, 2010, ediție în limba română De ce
Vestul deţine încă supremaţia, Editura Polirom, Iași, 2012
66
Idem, pp. 140-141.

26
 Figura 1. 5. Perspectivă istorică asupra dezvoltării sociale în Occident vs Orient

Perspective:
 Se va menține
supremația
Occidentului?
 Recâștigarea
supremației de
către Orient?
 Poziție
globală doar
pentru
anumite țări
din Est
(Japonia,
Coreea de
Sud, China
etc.)?

Sursa: Adaptat după Morris, I., De ce Vestul deţine încă supremaţia, Editura Polirom, Iași, 2012, pp. 115-139;
Sergiu Bumbu, Locul şi importanţa inovaţiei în supremaţia economică a Occidentului vs Orient, Raport de
cercetare doctorală, Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava, 2015

Față de aspectele arătate în figura anterioară survin anumite întrebări precum: „Care a
fost rolul inovației și al economiei de piață în competiția economică din Est și Vest?”; „Care a
fost poziția statului față de inovație, educație și cercetare științifică în evoluția celor două
civilizații?”; „De ce nu a survenit Revoluția industrială în China sau India?”.
Conform cu Landes, istoria competiției Orient versus Occident ne arată că anumite
reforme sociale, anumite cunoștințe și capacitatea inovativă a țărilor sunt esențiale cu privire la
obținerea de avantaj competitiv; inovațiile, tehnologiile și cunoștințele au devenit treptat factori
ai creșterii economice și ai îmbunătățirii nivelului de trai în diferite țări. 67
Din perspectivă istorică, pot fi invocate anumite aspecte/contexte ce au condus treptat la
succesul tehnic și economic al Occidentului față de Orient, între care amintim:68
 În cadrul perioadei de circa un mileniu de până în jurul anului 1550 predominanța
Estului (China, India, Imperiul Otoman etc.) s-a manifestat în aproape toate planurile vieții
sociale, inclusiv cu privire la nivelul de trai al cetățeanului obișnuit. Începând cu secolul IX,
China s-a impus ca fiind cea mai puternică economie comparativ cu Europa sau alte țări la acel
67
Landes, D. S., The Wealth and Poverty of Nations: Why Some Are So Rich and Some So Poor, Norton &
Company, New York, 1998, ediție în limba română Avuţia şi Sărăcia Naţiunilor, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p.
236.
68
Kennedy, P., The rise and fall of the great powers (1500-2000), 1998 traducere Ed. Polirom, Ascensiunea și
decăderea marilor puteri, 2011; Landes, D. S., The Wealth and Poverty of Nations: Why Some Are So Rich and
Some So Poor, Norton & Company, New York, 1998, ediție în limba română Avuţia şi Sărăcia Naţiunilor, Editura
Polirom, Iaşi, 2013; Morris, I., Why the West Rules-For Now, Farrar, Straus & Giroux, New York, 2010, ediție în
limba română De ce Vestul deţine încă supremaţia, Editura Polirom, Iași, 2012

27
moment; un număr mare de inovații tehnice și sociale au apărut în China premodernă (hârtia de
scris, tiparul, praful de pușcă, tunurile, canalele pentru irigație în agricultură, administrație
ierarhizată a statului, circulația banilor de hârtie, inovații în construcția de vase maritime etc.).
Totuși, aceste inovații au avut un impact relativ limitat ca difuzare socială; tiparul și alte inovații
au fost limitate de către puterea imperială, începând cu 1443, moment la care China a început să
se izoleze față de exterior.
 Ceea ce istoricii numesc ”expansiunea Europei” a început în jurul anului 1550 și a
continuat până la Revoluția Industrială; în această perioadă (1550-1776), Occidentul a acumulat
treptat resurse de tip capital și cunoștințe ce vor sta la baza unor descoperiri geografice,
descoperiri științifice, invenții și inovații ce au pregătit apariția Revoluției industriale în Europa.
Între diverse inovații și reforme sociale ce au survenit în Europa în decursul a circa
două secole amintim:
 Inventarea tiparului de către Gutenberg (1450), împreună cu atitudinea favorabilă a
Bisericii pentru tipărirea și multiplicarea Bibliei au condus treptat la o extindere a educației în
grupuri sociale tot mai largi; urmare a cărților tipărite, au fost popularizate descoperirile
științifice ale timpului.
 Utilizarea extinsă a limbii latine, ca mijloc de comunicare a sprijinit difuzarea
descoperirilor științifice, schimbul de idei între oameni de știință etc. Pe fondul promovării
limbii latine ca mijloc de comunicare și al existenței unor dispute politice între pincipalele țări
europene au fost promovate și limbile naționale; tiparul hârtia de scris și manualul au contribuit
în mod direct la anumite reforme sociale privind statutul femeilor în societate, libertatea de
gândire etc.
 Fragmentarea statală a Europei a condus la schimburi comerciale, economice și
culturale între principalele țări, chiar în contextul existenței unor dispute politice, religioase sau
de alt tip; treptat, raporturile dintre Biserică și stat au fost reformate și au condus la existența
unor centre distincte de putere.
 Consolidarea libertății de gândire în Occident, chiar dacă a avut un traseu relativ
sinuos din Roma antică și până în jurul anului 1600; acest principiu a conferit o anumită
specificitate întregii civilizații a Creștinismului și a afvorizat știința, inovația și reformarea
universităților (în sensul separării învățământului religios de cel laic). Acest principiu a fost
ulterior dublat de principii precum cel al libertății de opinie și cel al libertății de exprimare, iar
unele state europene (Suedia, Anglia etc.) au promovat astfel de principii simultan cu
răspândirea tiparului și a alfabetizării (de exemplu, Suedia a adoptat în 1761 o lege privind
accesul liber la informații pentru a limita monopolul deținut de ziarul partidului de
guvernământ).
 Țările europene au încurajat și/sau acceptat anumite reforme sociale (recunoșaterea
proprietății private, încurajarea liberei inițiative etc.) ce au consolidat mecanismul pieței, ca
motor al creșterii economice. Astfel de reforme sociale au mers mână în mână cu tendința
expansionistă a marilor imperii, cu extinderea comerțului și a navigației, și acumularea unor
capitaluri de către stat, Biserică și anumite segmente sociale.
Așa cum am mai spus, considerăm că în mod deosebit limba și religia sunt două dintre
elementele ce își pun ”amprenta” asupra specificității culturale a oricărei țări/națiuni.
În esenţă, putem spune că între orientali (cu mențiunea că ne referim, în primul rând, la
religii precum budismul, shintoismul etc.; aceasta întrucât islamismul se fundamentează pe
anumite dogme și un adevăr absolut) şi occidentali există diferenţe de fond cu privire la influența
religiei în viața individului obișnuit:69
- pentru occidentali: Dumnezeu a creat natura şi individul, El este originea şi capătul
timpului, primul şi ultimul impuls; existenţa fiecăruia rămâne un cerc: ne naştem din
„cenuşă” şi redevenim „cenuşă”.
- pentru orientali: Dumnezeu este însăşi natura, El întruchipează însăşi individul perfect, El
este fără de sfârşit, El constituie realizarea absolută a individului muritor;
69
Drâmba O. – Istoria culturii şi civilizaţiei – vol.I /Editura Ştiinţa şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

28
- religiile occidentale: poartă în structura lor de fond anumite dogme, anumite Adevăruri ce
trebuie acceptate drept axiome; apelează uneori la constrângere pentru a impune membrilor
unui cult respectarea unor percepte ce derivă din dogme; constrângerea conduce inevitabil şi
la opoziţie, la apariţia unor atei, la ură şi lupte fatricide;
- religiile orientale (budhism, shintoism etc.): aşează la baza societăţii o construcţie complexă
numită morală; religia vine ca o completare firească a acestui concept / construcţie, religia
nu are o dogmă de impus membrilor unui cult; individul apelează la religie pentru a
parcurge un drum în căutarea echilibrului, a „adevărului absolut”. Din acest unghi de
vedere, al influenței religiei în viața obișnuită a unei persoane, întâlnim o situație diferită în
cazul islamismului privit drept religie și cultură distinctă față de alte religii orientale (acesta
din urmă se bazează pe dogme și promovează existența unui singur adevăr).

2.6. Concluzii

Sintetic, situaţia competiţiei directe/indirecte între diverşi „poli” de putere existenţi

astfel la nivel global ne arată următoarele aspecte:
a. În cazul competiţiei din interiorul „triadei” economice invocate (într-o primă analiză
reţinem comparaţia doar dintre UE, SUA şi Japonia), datele statistice la momentul anului 2019
ne arată următoarele:
- SUA GDP sumă absolută – 21 440 mld USD (per capita 65 000 USD);
- UE (27) GDP sumă absolută – 13 900 mld USD (per capita 32 000 USD);
- China GDP sumă absolută – 14 100 mld USD (per capita 11 000 USD)
- Japonia GDP sumă absolută – 5 150 mld USD (per capita 40 000 USD,
aproximativ nivelul din anii 2000 și 2008)
Datele statistice cu privire la suma absolută a GDP-ului și valoarea acestuia per capita ne
oferă doar o imagine foarte sumară privind poziția relativă a polilor de putere econonomică la
nivel global; această poziție trebuie completată prin inlcuderea în analiză a altor indicatori
precum ponderea în comerțul internațional, ponderea deținută de țări privind numărul de
invenții/inovații, ponderea în fluxurile mondiale de ISD, educație, cercetare etc. (unele ponderi
se prezintă de către noi în figurile ce urmează).

4,6 % din populaţie;

11,4% din comerţul mondial;
13% din comerţul cu mărfuri
şi servicii;
25,4% din GDP mondial.

Figura nr.2.2. UE vs.

SUASUA şi Japonia

UE (27) Japonia

7,4% din populaţie; 1,9% din populaţie;

25% din comerţul mondial
cu mărfuri;
25% din comerţul cu mărfuri
şi servicii
31% din GDP mondial.
4,7% din comerţul mondial;
29 5% din comerţul cu mărfuri
şi servicii;
8,1 % din GDP mondial.
Sursa: Prelucrat după UNCTAD Handbook of Statistics 2008, www.unctad.org; H. Wallace, W. Wallace – Policy
Making in The European Union, Oxford University Press, 2000; traducere în limba română Procesul politic în
Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004; Copyright  All rights reserved

b. În ipoteza în care introducem în analiza comparativă puteri emergente precum China sau
India, datele statistice la momentul 2013 se prezintă după cum urmează:

Figura nr.2.2. UE vs. NAFTA, China şi India

6,7% din populaţie;

16,3% din comerţul mondial
cu mărfuri;
18% din comerţul cu mărfuri
şi servicii;
29,7% din GDP mondial

NAFTA

UE (28) China + India

7,4% din populaţie; 37,1% din populaţie;

40% din comerţul mondial 12% din comerţul mondial;
cu mărfuri; 12% din comerţul cu mărfuri
41% din comerţul cu mărfuri şi servicii
şi servicii; 15 % din GDP mondial
c. Atunci
31%când
din GDP nemondial.
raportăm
la standardul de viaţă al populaţiei din diverse părţi ale lumii
(menţinând comparaţia între „polii” triadei economice sau alte puteri emergente) constatăm că
au survenit în timp realităţi contradictorii.
Dacă în cazul aceleiaşi comparaţii ca „poli” ai triadei ţinem seama de unele tendinţe
integraţioniste din America de Nord şi din Asia, datele statistice se prezintă astfel:70

70
Sursa: John Mc Cormick – Understanding The European Union, Palgrave, New York 2002; din această analiză
este exclusă China cu 1,3 miliarde locuitor; ea se anunţă ca o puteree economică în următoarele 3-4 decenii, caz în
care toate evaluările se modifică

30
 SUA, Canada, Mexic S-a consacrat aşa numita
(aprox. 400 mil.loc.) regulă „20-80”, în sensul că
NAFTA
- 7% din populaţia 20% din populaţia lumii
globală realizează şi beneficiază de
- 34% din GDP
- 20% din comerţul aprox. 80% din GDP mondial,
Internaţional comerţul internaţional,
investiţii, rezultatele
cunoaşterii din
invenţii/inovaţii etc.

UE în formula „celor 27” Japonia şi alte ţări industrializate

(aprox. 440 mil.loc.) (aprox. 300 mil. loc) ASEAN
- 8% din populaţia globală - 5% din populaţia globală
- 25% din GDP - 17 % din GDP
- 25% din comerţul - 25 % din comerţul internaţional
internaţional
Sursa: Prelucrat după UNCTAD Handbook of Statistics 2008, www.unctad.org; H. Wallace, W. Wallace – Policy
Making in The European Union, Oxford University Press, 2000; traducere în limba română Procesul politic în
Uniunea Europeană, Editura Arc, Bucureşti, 2004; Copyright  All rights reserved

Analiştii economici discută de relaţiile existente, fiind unanim admis faptul că cele trei
superputeri economice înglobează cel mai mare potenţial economic, militar, ştiinţific, cultural,
educaţie şi cunoaştere din toată istoria umanităţii. Este la fel de adevărat faptul că între cele trei
“superputeri” economice, politice şi militare există o competiţie/ concurenţă extrem de dură
pentru a se impune pe plan mondial. Urmare a acestui proces competiţional, a unor tradiţii
istorice, a creşterii rapide a productivităţii muncii, a accesului la educaţie şi cunoştinţe, în cadrul
celor trei poli de putere economică standardul de viaţă a crescut permanent, însă decalajul faţă de
lumea a treia s-a accentuat de la un deceniu la altul. Cel mai ridicat standard de viaţă al
populaţiei, dar şi cele mai prospere companii, cele mai moderne metode/procedee de
management, se regăsesc în SUA, ţările asiatice industrializate şi o parte din ţările membre ale
UE71:
- aproximativ 1% din cei mai bogaţi oameni din lume primesc anual tot atât cât primesc
57% din populaţia cea mai săracă;
- peste 1 miliard de persoane trăiesc sub 1 dolar zilnic, iar peste 820 milioane de persoane
suferă de malnutriţie.
Unii analişti preconizează faptul că sec XXI va fi în mai mare măsură dominat de
EUROPA decât de SUA şi că varianta UE sub forma unui Stat Federativ European ar putea
câştiga competiţia economică, ştiinţifică, bazată pe cunoaştere, cu SUA şi Japonia. Prin
extinderea domeniilor aflate sub incidenţa CEE şi consolidarea treptată a instituţiilor comunitare
– proces derulat în paralel cu cel de sporire a numărului de ţări membre ale UE – forma iniţială a
CE, adică cea de uniune vamală, s-a aprofundat permanent şi continuă să se aprofundeze
71
Soros G. – Despre globalizare, Ed. Polirom 2002; traducere după On Globalization

31
devenind o piaţă comunitară liberă de orice bariere interne. Practic este vorba de o dimensiune
ce exprimă conţinutul procesului integraţionist. Mai mult, sub efectul constituirii/consolidării
instituţiilor UE, se regăsesc la momentul actual – alături de domeniile economice cunoscute:
circulaţia mărfurilor, circulaţia serviciilor, circulaţia forţei de muncă, circulaţia capitalurilor,
moneda europeană, agricultură, infrastructură etc. – şi multe dintre domeniile preponderent
sociale, politice, militare: libertăţile individuale, justiţia, afacerile interne, politic externă,
securitate etc.

32