Serviciile şi sectorul terţiar

Activităţile de servicii au fost grupate pentru prima dată de către Allan Fisher (1935):
⮚ Sectorul primar - grupează activităţile agricole şi extractive;
⮚ Sectorul secundar - industriile de prelucrare;
⮚ Sectorul terţiar - ansamblul de activităţi consacrate producţiei nemateriale.

Colin Clark a grupat activităţile economice în (1941):

⮚ Activităţi primare - caracterizate prin utilizarea directă a resurselor naturale şi
randamente descrescânde (agricultura, exploatările forestiere, vânătoarea,
pescuitul);
⮚ Activităţi industriale (secundare) - caracterizate prin transformarea continuă şi pe
scară mare a materiilor prime în produse transportabile şi printr-o productivitatea
ridicată şi randamente crescânde;
⮚ Activităţi terţiare - caracterizate printr-o productivitate mai redusă: diverse activităţi
meşteşugăreşti de reparaţii, croitorie, micile brutării, industria construcţiilor,
activitatea băncilor, asigurările, comerţul etc.

După Jean Fourastié (1963), comportamentul economic al celor trei sectoare este
caracterizat prin nivelul şi dinamica productivităţii muncii şi prin nivelul progresului tehnic şi
receptivitatea faţă de acesta. Astfel, în sectorul primar, creşterea productivităţii muncii se
situează la un nivel mediu; în sectorul secundar, peste medie; iar în sectorul terţiar, sub
medie. În sectorul secundar se înregistrează cel mai înalt grad de pătrundere a progresului
tehnic, iar sectorul terţiar este cel mai puţin receptiv la acesta (referindu-se aici la servicii
cum ar fi coafura sau cazarea într-o cameră de hotel).
În lucrările mai recente, unii specialişti susţin că anumite servicii moderne cum ar fi
cele informatizate sau unele activităţi agricole sunt la un înalt progres tehnic, în timp ce
anumite laturi ale sectorului industrial relevă un progres tehnic mai slab. 1
Realitatea din ultimele decenii a demonstrat că progresul tehnic a pătruns şi în
sectorul terţiar, mai ales prin dezvoltarea rapidă a informaticii şi a tehnologiilor moderne din
domeniul telecomunicaţiilor. Astfel, sectorul terţiar nu mai poate fi considerat, aşa cum a
1 Jivan, Alexandru, Economia sectorului terţiar, Editura Sedona, Timişoara, 1998, pag. 57
fost multă vreme, ca un adevărat colac de salvare împotriva şomajului. Automatizarea
proceselor a condus, dimpotrivă, la reduceri de personal în anumite ramuri cum ar fi:
transport, comerţ cu ridicata, telecomunicaţii, servicii bancare, de asigurări etc.
Dezvoltarea şi diferenţierea serviciilor au condus la încercări de scindare şi
sistematizare a terţiarului, respectiv la desprinderea din cadrul lui a unor servicii cu caracter
special şi constituirea lor într-un sector distinct - sectorul cuaternar.2
Unii specialişti consideră că sectorul cuaternar este constituit din activităţile care se
referă la timpul liber (spectacole, loisir, turism etc), în timp ce alte opinii susţin că
cuaternarul este sectorul informatic cu tot ce aparţine de el: cercetare, producţie de softuri,
tehnici moderne de interconectare, telecomunicaţie şi acţiune la distanţă etc.

Dimensiunile sectorului terţiar în noua economie

Asistăm, pe plan mondial, la trecerea spre un nou tip de economie, bazat pe

preponderenţa activităţilor şi funcţiilor de servicii în crearea avuţiei naţionale, pe o
dezvoltare impresionantă a tehnologiei informaţiei şi sistemelor de comunicare şi un ritm
extraordinar de accelerat al inovaţiilor. Aşadar, pentru noul tip de economie sunt utilizate
denumiri diferite cum ar fi „societate informaţională”, „societate a cunoaşterii”, „al treilea
val”, „societate post-industrială”, „economie a serviciilor”, numitorul comun fiind
recunoaşterea rolului din ce în ce mai important al serviciilor în strategiile de dezvoltare.
La nivel macroeconomic, dimensiunile sectorului terţiar sunt măsurate de o serie de
indicatori care exprimă pe de o parte mărimea şi ponderea resurselor utilizate în acest
sector, iar pe de altă parte volumul şi contribuţia efectelor produse de servicii la progresul
economic şi social general.
Având în vedere importanţa factorului uman în producţia de servicii, unul dintre cei
mai sugestivi indicatori este reprezentat de ponderea populaţiei ocupate în sectorul
serviciilor în totalul populaţiei ocupate. Analiza datelor statistice relevă existenţa unei
strânse legături între nivelul dezvoltării economice şi structura economiei naţionale, între
mărimea PIB pe locuitor şi ponderea serviciilor în populaţia ocupată.

2 Ioncică, Maria; Minciu, Rodica, Stănculescu, Gabriela, Economia serviciilor, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 1999, pag. 42
 Pe viitor, este necesară creşterea populaţiei ocupate în sectorul serviciilor pentru a
micşora decalajul existent între România şi celelalte ţări. Dezvoltarea ţărilor este şi un mijloc
de creştere al competitivităţii întreprinderilor din toate sectoarele de activitate.
Un alt indicator care caracterizează dimensiunile sectorului serviciilor îl constituie
contribuţia acestora la crearea produsului intern brut (ponderea serviciilor în PIB).
Statisticile internaţionale referitoare la acest indicator scot în evidenţă faptul că
pentru toate categoriile de ţări (dezvoltate, în curs de dezvoltare, subdezvoltate), după
1970, ritmul mediu de creştere a PIB creat în servicii a fost superior celui pentru total PIB,
ceea ce a condus la o creştere substanţială a ponderii serviciilor, demonstrând
transformarea activităţilor terţiare într-un adevărat motor al creşterii economice.
Anii ’80 marchează pentru ţările dezvoltate preponderenţa terţiarului, declinul
relativ al sectorului primar şi începutul declinului sectorului secundar. Pentru ţările
capitaliste cele mai dezvoltate, trecerea la societatea post-industrială a fost realizată chiar
mult mai devreme. Astfel SUA, de aproape cinci decenii a îndeplinit condiţia de a fi definită
„economie a serviciilor”, respectiv de când serviciile deţin peste jumătate din forţa sa de
muncă şi din PIB. Pragul acesta a fost trecut în anii 1956-1957, care au constituit punctul de
cotitură, sfârşitul erei industriale.3
În România, deşi aportul sectorului terţiar la crearea PIB este modest, în comparaţie
cu ţările dezvoltate şi chiar cu ţările foste socialiste, după 1990 s-a constatat o tendinţă de
creştere, demonstrând eforturile făcute în direcţia restructurării economiei pentru a
răspunde cerinţelor şi orientărilor economiei de piaţă.
În România, începând din anul 1997, sectorul serviciilor a ajuns să fie preponderent,
dar contribuţia lui la formarea PIB a fost oscilantă, atingând un maxim de 48,4% în anul
2000. Date publicate de INS pentru anul 2005, relevă o pondere a serviciilor de 53,8% în
crearea PIB, o pondere de 38,2% a sectorului secundar (industrie şi construcţii) şi un aport
de numai 9% al agriculturii.
Evaluarea locului sectorului serviciilor la nivel macroeconomic şi descifrarea
tendinţelor înregistrate în evoluţia pe sectoare şi ramuri de activitate ale economiei pot fi
realizate analizând şi alţi indicatori: numărul agenţilor economici sociali activi din economia

3 Naisbitt, John, Megatendinţe, Editura Politică, 1989, pag. 42

naţională, numărul întreprinderilor active pe sectoare şi ramuri, mărimea şi structura
imobilizărilor corporale, structura investiţiilor pe sectoare de activitate ş.a.
Dezvoltarea serviciilor este dependentă de dezvoltarea economico-socială de
ansamblu a unei ţări. Cercetarea legăturilor (interdependenţelor) ce există între indicatorii
care exprimă dezvoltarea serviciilor se poate face şi cu ajutorul coeficienţilor de corelaţie
statistică.
Coeficientul de corelaţie statistică (r) se determină după formula:

unde:
x - indicator independent
y - indicator dependent
n - număr de ani
Coeficientul de corelaţie statistică (r) ia valori între -1 şi +1. Cu cât valoarea r se
apropie de 0, legătura între indicatorul independent (x) şi indicatorul dependent (y) este mai
redusă, când rezultatul se apropie de -1, indicatorul independent influenţează puternic şi în
sens invers indicatorul dependent, iar când rezultatul se apropie de +1 legătura dintre cei
doi indicatori este puternică şi directă (în acelaşi sens).