CAPITOLUL XVII

Dezbaterile judiciare

1. Partea pregătitoare a şedinţei de judecată

În desfăşurarea procesului dezbaterile judiciare constituie o etapă hotărâtoare, întrucât

în această perioadă se clarifică faptele ce au generat litigiul dintre părţi prin administrarea
probelor, se stabilesc drepturile încălcate sau interesele contestate. Importanţa deosebită a
acestei etape explică şi interesul legiuitorului care a reglementat modul de judecată a cauzelor
civile.
Pricinile civile se judecă în primă instanță în termen rezonabil. Criteriile de
determinare a termenului rezonabil sunt: complexitatea pricinii, comportamentul
participanților la proces, conduita instanței judecătorești și a autorităților relevante, importanța
procesului pentru cel interesat. Unele categorii de pricini se judecă de urgență și în mod
prioritar.
Conform art. 193 CPC al RM, judecarea procesului civil are loc în şedinţă de judecată,
participanţii la proces fiind înştiinţaţi despre aceasta în mod obligatoriu.
La ora fixată pentru judecarea pricinii, preşedintele deschide şedinţa de judecată şi
anunţă ce proces urmează să fie examinat. Grefierul raportează instanţei, cine din cei citaţi nu
s-au prezentat la şedinţă şi ce se ştie despre motivele neprezentării lor.
Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul neprezentării în şedinţă de
judecată a participantului la proces citat legal sau dacă instanţa consideră neîntemeiat motivul
neprezentării, pricina se examinează în lipsa acestuia. Părăsirea şedinţei de judecată de către o
parte sau de un alt participant la proces înainte de încheierea dezbaterilor precum şi prezenţa
în sala de şedinţă fără a lua parte la dezbateri, echivalează cu neprezentarea neîntemeiată în
şedinţa de judecată.
În cazul neprezentării în şedinţă de judecată a martorului, interpretului, expertului sau
specialistului, instanţa judecătorească, după ce ascultă opiniile participanţilor la proces despre
posibilitatea examinării pricinii în absenţa persoanelor enumerate, pronunţă o încheiere
privind prelungirea sau amânarea procesului. Martorul, interpretul, expertul, specialistul, citaţi
legal care nu s-au prezentat în instanţă din motive neîntemeiate, pot fi supuşi unei amenzi de
la 20 până la 50 unităţi convenţionale. În cazul neprezentării repetate a martorului din motive
neîntemeiate, instanţa poate ordona aducerea lui forţată şi, la cererea părţii interesate îl poate
obliga la reparaţia prejudiciului cauzat prin amânarea şedinţei de judecată. Neexecutarea
încheierii de aducere forţată se sancţionează cu amendă de la 20 la 50 u.c..
Când expertul citat legal nu se prezintă nejustificat, pe seama lui se vor pune
cheltuielile suportate de persoanele interesate, cu posibila aplicare concomitentă a unei
amenzi de 15 u.c. (art.154 alin.4 CPC). Tergiversarea de către expert a executării
însărcinărilor primite se sancţionează cu amendă de la 20 la 50 u.c..
În caz de neprezentare a reclamantului înştiinţat legal, dacă el nu a adus la cunoştinţă
instanţei motivele neprezentării sale sau dacă aceste motive sunt considerate de instanţă
neîntemeiate sau dacă el nu a solicitat examinarea cauzei în lipsa sa, iar pârâtul nu cere
examinarea cauzei, instanţa va scoate cererea de pe rol, dacă nu se încalcă drepturile altor
participanţi.
În caz că intervenientul principal sau coreclamantul facultativ nu se prezintă în ședința
de judecată (a căror cereri pot fi examinate separat) se vor aplica aceleași reguli ca și pentru
neprezentarea reclamantului. În cazul neprezentării coreclamantului obligatoriu (ale cărui
pretenții sunt inseparabile de cele ale altui coreclamant), cererea i se va scoate de pe rol.
 Neprezentarea fără motive întemeiate a intervenientului accesoriu, citat legal îl decade
din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluționat greșit din cauza incorectitudinii în proces a
părții căreia urma să i se alăture în măsura în care nu dovedește că explicațiile, acțiunile și
mijloacele de apărare ale părții au fost greșite din intenție sau din culpă gravă.
Iar în caz de neprezentare a pârâtului (sau copârâtului) înştiinţat în modul cuvenit
despre şedinţa de judecată, dacă el nu a adus la cunoştinţa instanţei motivele neprezentării sale
sau dacă aceste motive sunt considerate neîntemeiate sau dacă nu a solicitat examinarea
cauzei în lipsa sa, instanţa va dispune examinarea cauzei în lipsa pârâtului.
Dacă ambele părţi nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate şi dacă nici
una din părţi nu a cerut examinarea pricinii în absenţa sa, instanţa amână procesul.
Neprezentarea repetată duce la scoaterea cererii de pe rol.
Neprezentarea în şedinţă de judecată a procurorului, împuternicitului autorității
publice, organizației și persoanei fizice care acționează în interesul reclamantului, precum și a
reprezentantului nu împiedică examinarea pricinii. La solicitarea întemeiată a participantului
la proces, instanţa poate amâna o singură dată judecarea pricinii din cauza neprezentării
motivate a reprezentantului acestuia.
Ulterior președintele ședinței constată identitatea celor ce s-au prezentat şi verifică
împuternicirile persoanelor oficiale. Participanţii la proces, celelalte persoane prezente în sala
de şedinţe au obligaţia de a respecta ordinea stabilită pentru judecarea pricinii. Depoziţiile se
fac cu adresarea „Onorată instanţă”, stând în picioare (excepţiile le poate încuviinţa doar
preşedintele şedinţei). Persoana care încalcă ordinea în şedinţă de judecată este avertizată de
preşedintele şedinţei în numele instanţei. Dacă încalcă repetat ordinea, participantul avertizat
poate fi îndepărtat din sală pentru tot timpul dezbaterilor sau a unei părţi din şedinţă; după
reîntoarcerea lui în sală comunicându-i-se toate actele procedurale efectuate în lipsa lui.
Pentru o a doua încălcare a ordinei în ședința de judecată, persoana care asistă la dezbateri se
îndepărtează din sala de şedinţe. Instanţa este în drept să aplice acestora o amendă de până la
10 unităţi convenţionale sau să transmită materialele respective procurorului când în acţiunile
persoanei se conţin elemente constitutive ale infracţiunii.
Dacă procurorul sau avocatul încalcă ordinea, instanţa comunică acest fapt
procurorului ierarhic superior sau organului de conducere al avocaţilor.
Persoanele care nu posedă limba desfăşurării procesului au dreptul de a lua cunoştinţă
de materialele dosarului şi de a vorbi în instanţă prin interpret. Deci, în caz de necesitate, se
invită în şedinţă interpretul, preşedintele explicându-i obligaţia acestuia de a traduce actele
procesuale ale instanţei şi participanţilor la proces, avertizându-l de răspunderea penală ce o
va purta în caz de traducere intenţionat falsă. În caz de refuz de a se prezenta în instanţă şi de
a-şi îndeplini obligaţiile sale i se poate aplica o amendă până la 10 unităţi convenţionale.
Însă, pentru ca interpretul să îndeplinească eficient aceste obligaţiuni el ar trebui să
dispună şi de anumite drepturi. În acest sens, legea menţionează: dreptul de a pune întrebări
participanţilor prezenţi la traducere, dreptul de a lua cunoştinţă de procesul – verbal al
şedinţei, de a face precizări asupra corectitudinii traducerii, ce urmează a fi consemnate în
procesul verbal.
În cazurile când este necesară dovada cu martori şi aceştia sau prezentat, preşedintele
şedinţei îi va îndepărta din sala de şedinţe până la începerea audierii lor, luând măsuri ca
martorii audiaţi de către instanţă să nu comunice cu cei neaudiaţi. Astfel, martorul, deja audiat
rămâne în sală până la sfârşitul şedinţei, cu excepţia cazurilor când instanţa îi va permite să
plece mai înainte după ce va asculta opinia participanţilor la proces.
După soluţionarea acestor chestiuni, preşedintele şedinţei anunţă componenţa
completului de judecată, comunică numele reprezentanţilor părţilor şi intervenienţilor,
expertului, specialistului, interpretului, grefierului şi explică participanţilor la proces dreptul
lor de a cere recuzarea acestora. Dacă cererea de recuzare sau de abținere a judecătorului a
fost admisă, ședința de judecată se va amâna.
După soluţionarea cererilor de recuzare, participanţilor la proces li se explică
drepturile şi obligaţiile lor procedurale, iar părţilor dreptul de a deduce soluţionarea litigiului
judecăţii arbitrilor aleşi şi efectele acestui act.
Ulterior instanţa întreabă dacă sunt careva cereri sau demersuri de recuzare a
judecătorului, a expertului, a specialistului, a interpretului și a grefierului, cereri privind
completarea temeiului acțiunii, mărirea sau micșorarea cuantumului pretențiilor, completarea
acțiunii cu pretenții accesorii sau compensarea valorii obiectului pierdut sau pierit, precum și
cereri de renunțare totală sau parțială la acțiune, recunoaștere totală sau parțială a pretențiilor
sau demersuri de conciliere, inclusiv cu ajutorul mediatorului. Formularea cererilor de
recuzare la etapa dezbaterilor judiciare este posibilă doar din motive pe care participantul la
proces nu le-a cunoscut și nici nu putea să le cunoască în faza de pregătire a cauzei pentru
dezbateri judiciare. Apoi trece la soluţionarea acestora, ţinându-se cont de opinia
participanţilor la proces. Refuzul neîntemeiat al demersurilor făcute ar putea înrâuri hotărârea
instanţei; de aceea respingerea de către instanţă a cererii nu limitează dreptul persoanei,
cererea căreia a fost respinsă s-o înainteze din nou în cursul desfăşurării ulterioare a
dezbaterilor judiciare. Dacă se adresează repetat cereri sau demersuri cu rea-credinţă ori
acestea sînt vădit neîntemeiate sau sunt formulate cu scopul tergiversării procesului, instanţa
aplică solicitantului o amendă de pînă la 50 u.c..
Potrivit art.119 prim partea care, din motive întemeiate nu a prezentat în termenul
stabilit de judecător în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri probele necesare poate cere
judecătorului acceptarea de a le prezenta în prima şedinţă de judecată. Dacă nu poate depune
imediat contraprobe, partea adversă este în drept să solicite amânarea procesului (art.208
CPC).
După soluţionarea cererilor, preşedintele anunţă că partea pregătitoare a şedinţei de
judecată a luat sfârşit şi se trece la examinarea cauzei în fond.

2. Examinarea cauzei în fond

Judecarea pricinii în fond este cea mai amplă și cea mai semnificativă parte a
dezbaterilor. Examinarea cauzei în fond începe cu un raport asupra cauzei, în baza cererii de
chemare în judecată, prezentat de către preşedintele şedinţei sau judecător, după care
preşedintele îl întreabă pe reclamant dacă îşi susţine pretenţiile sau dacă nu vrea să renunţe la
ele, întreabă pârâtul dacă recunoaşte pretenţiile reclamantului şi ambele părţi dacă nu vor să
încheie o tranzacţie de împăcare, explicându-le efectele acestor acte de dispoziţie. Dacă pîrîtul
recunoaşte acţiunea şi recunoaşterea acţiunii este încuviinţată în condiţiile legii, instanţa
admite acţiunea fără a cerceta probele.
Dacă părţile nu au făcut asemenea acte în faţa instanţei de judecată, examinarea cauzei
în fond continuă cu explicaţiile părţilor şi altor participanţi. Instanţa ascultă mai întâi
explicaţiile reclamantului şi ale intervenientului care participă de partea lui, apoi ale pârâtului
şi ale intervenientului care participă de partea lui şi ale celorlalţi participanţi.
Procurorul şi organele autorităţii publice, organizaţiile şi persoanele fizice care au
intentat procesul în apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane dau explicaţii primii.
După ce o parte dă explicaţii ceilalţi participanţi au dreptul să-i pună întrebări de concretizare,
constatare. Judecătorul are dreptul să pună întrebări în orişice moment.
În continuare instanţa stabileşte consecutivitatea cercetării dovezilor; participanţii
propun varianta proprie de cercetare şi instanţa stabileşte ordinea de cercetare a dovezilor.
Chestiunea privind ordinea cercetării dovezilor se rezolvă, ţinându-se cont de particularităţile
fiecărui proces în parte şi poate fi modificată ulterior.
 De regulă, se începe cu audierea martorilor. Fiecare martor se audiază separat.
Preşedintele, înainte de a lua depoziţia va cere martorului să arate numele, domiciliul, vârsta,
profesia, dacă se află în serviciul uneia din părţi şi dacă este în judecată în duşmănie sau în
legături de interes cu vreuna din părţi, iar apoi îi va explica obligaţia de a spune sincer tot ce
ştie cu privire la pricină şi-l previne sub semnătură că va purta răspundere penală pentru
refuzul de a depune mărturii şi pentru depunerea intenţionată de mărturii false. Partea care a
solicitat citarea martorului, poate renunța la audierea lui, însă partea adversă poate cere
audierea martorului prezent. Martorul poate fi audiat şi la locul aflării lui prin videoconferinţă.
Martorul va arăta împrejurările pe care le cunoaşte şi va răspunde la întrebările
preşedintelui ale părţilor care l-a propus, iar după aceasta la întrebările părţii adverse, ale
celorlalţi participanţi. Dacă preşedintele găseşte că întrebarea pusă de parte nu este
concludentă, este jignitoare sau tinde să dovedească un fapt care nu se referă la pricina în
cauză o va respinge. La cererea părţii, instanţa va adopta o încheiere atât asupra întrebării, cât
şi a motivului respingerii ei. Dacă este necesar se poate face şi o confruntare a martorilor
pentru a se lămuri asupra contradicţiilor dintre depoziţiile lor.
Mărturia se face oral, dar ea se consemnează în scris de către grefier şi va fi semnată
pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi de martor, după ce acesta a luat
cunoştinţă de cuprins. Dacă martorul nu doreşte sau nu poate să semneze, se face despre
aceasta o menţiune. Orice adăugiri, modificări şi ştersături în cuprinsul declaraţiei trebuie
acceptate şi semnate de preşedintele şedinţei, de grefier şi martor, sub pedeapsa de a nu se ţine
cont de ele.
În timpul depoziţiilor martorul se poate folosi de documente şi însemnări, în cazurile
când depoziţiile lui sunt legate de cifre şi de alte date, care se ţin minte greu, acestea trebuind
prezentate instanței și participanților.
Legiuitorul a stabilit unele particularităţi în ceea ce priveşte audierea martorului minor
şi anume, la audierea martorului în vârstă de până la 14 ani (sau dacă instanţa găseşte de
cuviinţă şi în cazul celor de 14 – 16 ani) va fi chemat să asiste un pedagog și reprezentanţii
legali ai acestor minori. Martorul minor nu va fi somat de răspundere penală.
În cazuri excepţionale, când aceasta este necesar pentru stabilirea adevărului, instanţa
poate dispune printr-o încheiere să fie îndepărtat din sala de şedinţă, pe tot timpul audierii
martorului minor unul sau altul din participanţii la proces. După reîntoarcerea acestei
persoane în sala de şedinţe trebuie să i se comunice depoziţiile martorului minor. Martorul
după audiere părăseşte sala de şedinţă dacă instanţa nu consideră că prezenţa lui este necesară.
Declaraţia de audiere a martorului se anexează la procesul verbal al şedinţei, iar
suportul înregistrării audio-video se anexează la dosar şi se consemnează în procesul-verbal.
Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză pot fi date citirii la examinarea ei ulterioară, fără a mai
fi citaţi martorii.
Cercetarea înscrisurilor. De regulă, prezentarea înscrisurilor este voluntară, partea
însăşi având interesul să-şi susţină pretenţiile. Înscrisul se depune în original sau în copie
autentificată în modul prevăzut de lege.
Înscrisurile sau procesele verbale de examinare a lor, întocmite în cazul delegaţiilor
judiciare, se citesc în şedinţa de judecată, apoi ele se prezintă, spre luare de cunoştinţă
participanţilor la proces, iar în cazurile necesare - de asemenea martorilor, experţilor şi
specialiştilor.
În scopul de a păstra secretul corespondenţei personale şi al comunicărilor telegrafice
personale li se poate da citire în şedinţă judiciară publică numai cu consimţământul
persoanelor între care au avut loc. În caz contrar unei asemenea corespondenţe şi
comunicărilor telegrafice li se dă citire şi se cercetează în şedinţă judiciară închisă.
Înscrisurile administrate în şedinţă de judecată şi necontestate de părţi vor sprijini concluziile
pe care părţile le pun la sfârşitul dezbaterilor urmând să fie avute în vedere la pronunţarea
hotărârii.
Autenticitatea unui act sau altui înscris poate fi demonstrată prin confruntare. Persoana
interesată trebuie să prezinte instanței alte acte utile pentru compararea scrisului și semnăturii
ori să solicite obținerea lor prin concursul instanței. Dacă persoana care a semnat actul,
contestă autenticitatea acestuia, instanța poate să-i solicite un model pentru cercetare
comparativă, iar refuzul de a prezenta modelul poate fi calificat ca recunoașterea scrisului sau
semnăturii. În caz de necesitate, la verificarea veridicității înscrisului de către instanță poate
participa un specialist sau expert.
Dovezile materiale se examinează de instanţă şi se prezintă spre examinare
participanţilor la proces, iar în cazurile necesare – de asemenea experţilor, specialiştilor şi
martorilor. Persoanele cărora li s-au prezentat dovezile materiale pot atrage atenţia instanţei
asupra anumitor împrejurări legate de actul examinării. Aceste declaraţii se consemnează în
procesul – verbal al şedinţei, iar suportul înregistrării lor audio-video se anexează la dosar.
În cazurile când înscrisurile sau dovezile materiale nu pot fi aduse în sala de şedinţă,
ele se examinează la faţa locului. Examinarea la faţa locului se face de întreg completul
instanţei. Locul şi data examinării se comunică participanţilor la proces, dar neprezentarea
acestora nu împiedică efectuarea examinării. În cazurile necesare sunt citaţi de asemenea
experţii, specialiștii şi martorii.
Probele perisabile, supuse alterării rapide, deteriorării sau distrugerii sunt examinate
de urgență la locul de aflare, iar specialiștii pot efectua măsurări, fotografieri, filmări,
înregistrări audio-video, pot elabora planuri și alte acte necesare.
Rezultatele examinării se consemnează în procesul – verbal al şedinţei de judecată, la
care se pot anexa planurile, desenele tehnice, fotografiile înregistrările audio – video, copiile
de pe documente făcute în timpul examinării, precum şi raportul de expertiză şi explicaţiile
scrise ale specialistului.
După ce s-au examinat probele perisabile, instanța dispune restituirea lor către
organizația care le poate folosi după destinație, iar proprietarului bunului îi pot fi restituite
obiecte de același gen și calitate sau contravaloarea lor. Celelalte probe materiale se restituie
după rămânerea hotărârii irevocabile, la dosar anexându-se o recipisă a persoanei care a primit
obiectele.
Reproducerea înregistrărilor audio–video are loc în sala de şedinţe sau într-o altă
încăpere special amenajată, consemnându-se în procesul – verbal al şedinţei de judecată
semnele distinctive ale surselor de probă reproductivă şi data reproducerii. Reproducerea
înregistrărilor audio – video ce conţin date personale se face în şedinţă închisă.
Înregistrarea audio-video este permisă ca probă dacă a fost făcută în mod deschis față
de persoanele care apar în această înregistrare.
Înregistrările care nu pot fi prezentate în judecată se cercetează la locul aflării lor și se
consemnează în procesul verbal încheiat la fața locului, notificându-se semnele distinctive ale
sursei și data reproducerii, după ce suporturile sunt sigilate. Procesul verbal se anexează la
dosar. Cercetarea la fața locului se face cu înștiințarea participanților la proces, în prezența
martorilor, experților și a specialiștilor, în caz de necesitate.
După reproducere instanţa judecătorească audiază explicaţiile participanţilor la proces,
în caz de necesitate reproducerea putând fi repetată în întregime sau parţial. Pentru elucidarea
unor date din înregistrările audio – video, instanţa judecătorească poate antrena în proces un
specialist sau poate dispune efectuarea unei expertize.
Dacă explicațiile și consultațiile scrise sau orale, răspunsurile specialistului la întrebări
nu au elucidat unele date din înregistrările audio-video, instanța judecătorească poate dispune
efectuarea unei expertize. Ordonarea expertizei poate fi făcută și atunci când nu se apelează la
consultația specialistului. Suporturile electronice, magnetice sau de alt tip conținând
înregistrări audio-video se păstrează în instanță sau la locul aflării lor, după cercetare fiind
sigilate.
Administrarea probei prin raportul de expertiză reprezintă un ansamblu de acțiuni
procesuale, întreprinse, pentru a obține informații cu privire la faptele probatorii și perceperea
lor de către participanții la proces. Nu întotdeauna expertul participă la dezbaterile judiciare;
numai pentru clarificarea sau completarea concluziei, expertul este citat în judecată. Instanța
este obligată să perceapă personal raportul de expertiză, potrivit principiilor nemijlocirii și
oralității. Concluziile expertului se citesc în şedinţa de judecată. Expertului i se pot pune
întrebări în scopul clarificării sau completării concluziilor. Mai întâi pune întrebări persoana
la cererea căreia a fost numită expertiza şi reprezentantul ei, iar după aceasta – ceilalţi
participanţi la proces. Judecătorii au dreptul să pună întrebări expertului în orice moment al
audierii lui.
Raportul de expertiză se apreciază de instanţă deopotrivă cu celelalte probe şi nu are
pentru aceasta forţă probantă prestabilită. Respingerea raportului de expertiză trebuie să fie
motivată.
Concluziile specialistului. La cercetarea înscrisurilor sau a probelor materiale la
audierea şi vizionarea înregistrărilor audio – video, la dispunerea unei expertize, la audierea
martorilor, la adoptarea de măsuri privind asigurarea probelor, precum şi în probleme de drept
litigios, instanţa judecătorească poate atrage printr-o încheiere adoptată din oficiul sau la
cererea oricărui participant la proces, specialişti în domeniul respectiv pentru consultaţii,
explicaţii şi ajutor tehnic (la fotografieri, la elaborare de planuri şi scheme, la selectare de
modele pentru expertiză, la evaluare de bunuri etc). Specialistul dă în judecată explicaţii scrise
sau orale în funcţie de cunoştinţele profesionale şi de genul activităţii sale, pentru a efectua
investigaţii speciale, care se anexează la dosar sau se consemnează în procesul – verbal al
şedinţei. Specialistului i se pot adresa întrebări pentru clarificarea şi completarea consultaţiei.
Principala deosebire dintre expert și specialist constă în rolul său procesual. Expertul,
folosind cunoștințele sale speciale, efectuează investigații, expertize, formulându-și în baza
lor concluzia care este recunoscută de lege drept probă judiciară. Rolul procesual al
specialistului se deosebește incontestabil de cel al expertului. Opinia specialistului, concluzia
lui, poziția lui față de o problemă sau alta, pentru analiza căreia dispune de un nivel necesar
de cunoștințe și pregătire profesională, nu poate fi asimilată cu concluzia expertului.
Dacă în proces au participat organele autorităţilor publice pentru a da concluzii,
acestora li se dă citire în şedinţă de judecată. Instanţa de judecată şi participanţii la proces pot
adresa împuterniciţilor acestor organe întrebări pentru clarificarea sau completarea
concluziilor.
După examinarea tuturor dovezilor în legătură cu pricina preşedintele şedinţei întreabă
pe participanţii la proces dacă doresc să completeze materialele privitoare la pricină. Dacă nu
se fac asemenea cereri, preşedintele şedinţei declară că examinarea cauzei în fond a luat
sfârşit şi trece la ascultarea susţinerilor orale.

3. Pledoariile (susţinerile orale). Replicile

Pledoariile sau susţinerile orale încheie etapa dezbaterilor în cadrul unui proces civil,
de aceea în literatura de specialitate mai sunt nominalizate ca „rezultatul dezbaterilor”.
Susţinerile orale vor cuprinde succint numai rezultatele cercetării probelor, referindu-
se la faptele şi împrejurările care au importanţă pentru dezlegarea pricinii; de asemenea
apărările de drept care au fost prezentate de părţi în cadrul dezbaterilor şi în special cu ocazia
concluziilor în fond. Se vor indica şi dovezile pe care părţile şi-au întemeiat cererea, care
confirmă sau infirmă circumstanțele de fapt. Aceasta, pentru a se putea verifica dacă instanţa
a luat în considerare şi s-a pronunţat asupra cererilor şi mijloacelor de apărare a părţilor. Și în
final fiecare participant expune soluția care ar trebui să fie dată de instanță în hotărâre.
Rezumatul dezbaterilor trebuie redat cu multă fidelitate şi desigur să cuprindă numai
argumentarea esenţială. Dezbaterea fondului fiind un act oral, judecătorii nu sunt obligaţi a
examina şi a se pronunţa decât asupra susţinerilor orale.
Ținerea pledoariilor la finalul judecării pricinii în fond permit instanței să definitiveze
viziuni clare și complete referitor la poziția fiecărui participant la proces, să aprecieze toate
probele și să clarifice forța lor probantă pentru pricina respectivă, să-și contureze intima
convingere în privința aprecierii lor și să clarifice care circumstanțe au fost sau nu dovedite în
cadrul dezbaterilor, să aprecieze cât de întemeiate de fapt și de drept sunt pretențiile sau
obiecțiile fiecărui participant.
Pledoariile constau din cuvântările participanţilor la proces. Mai întâi au cuvântul
reclamantul şi reprezentantul lui. Intervenientul principal are cuvântul după ce au vorbit
părţile, iar intervenienţii accesorii au cuvântul după ce au vorbit reclamantul sau pârâtul de
partea căruia au intervenit în proces.
Procurorul şi reprezentanţii autorităţilor publice, organizaţiilor şi persoanele fizice care
au pornit procesul în apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane au primii cuvântul.
Împuterniciţii organelor autorităţilor publice care participă în proces pentru a depune
concluzii, au cuvântul după ce au vorbit părţile şi intervenienţii.
Participanţii la dezbateri îşi expun părerea în privinţa circumstanţelor examinate,
referitor la lacunele admise pe parcursul dezbaterilor, dar nu au dreptul să se refere în
cuvântările lor la împrejurări, ce nu au fost clarificate de instanţă, precum şi la dovezi ce nu s-
au examinat în şedinţa de judecată. Dacă este necesar să se prezinte noi dovezi, participanţii la
proces pot cere reluarea examinării cauzei în fond după care iarăşi vor urma susţinerile orale.
După ce au vorbit toţi participanţii la dezbateri, fiecare din ei poate lua cuvântul a
doua oară având dreptul la replică în legătură cu cele expuse în susţinerile orale; dreptul la
ultima replică revenindu-i totdeauna pârâtului şi reprezentantului lui. În replică, participantul
la proces poate face scurte concluzii sau poate expune contraargumente dacă acestea au fost
omise din propriile susțineri orale.

4. Procesul verbal al şedinţei de judecată

Procesul verbal al şedinţei de judecată reprezintă unul dintre cele mai importante
documente procesuale, care oglindeşte desfăşurarea şedinţei pas cu pas. Lipsa procesului
verbal duce la casarea hotărârii.
Pentru fiecare şedinţă de judecată în primă instanţă şi instanţa de apel, precum şi
pentru fiecare act procedural săvârşit în afara şedinţei se întocmeşte în mod obligatoriu un
proces verbal, care trebuie să cuprindă momentele esenţiale ale dezbaterilor judiciare sau ale
efectuării actului de procedură. Astfel, legiuitorul înaintează următoarele cerinţe de conţinut
faţă de procesul verbal:
1) denumirea instanţei şi componenţa completului de judecată şi numele grefierului
de şedinţă;
2) cauza ce se examinează;
3) menţiunea referitoare la participanţii şi persoanele auxiliare ale procesului care s-
au prezentat la şedinţă;
4) orişice act procesual săvârşit de către instanţă şi participanţii la proces în legătură
cu examinarea cauzei cu indicarea orei şi datei efectuării;
5) încheierile protocolare ale instanţei;
6) data întocmirii definitive a procesului verbal.
 Procesul verbal se întocmeşte de către grefier în variantă electronică şi trebuie să fie
semnat în cel mult 5 zile după terminarea şedinţei de judecată sau a doua zi după efectuarea
actului de procedură de către grefier şi de preşedintele şedinţei, care–i obligat să verifice
corectitudinea întocmirii procesului.
Pentru a asigura plenitudinea procesului verbal, instanţa poate utiliza mijloace de
înregistrare audio şi alte mijloace tehnice. Utilizarea acestor mijloace se consemnează în
procesul verbal. Suportul înregistrării audio se anexează la procesul verbal.
Președintele ședinței de judecată în decursul a 5 zile lucrătoare de la data semnării
fixată expres în procesul verbal, înștiințează în scris participanții la proces și reprezentanții lor
despre întocmirea și semnarea procesului verbal și asigură acestora posibilitatea de a lua
cunoștință de procesul verbal al ședinței de judecată și de a primi copii de pe acesta și de pe
înregistrările audio/video ale ședinței de judecată. În cazul ședințelor închise, participanții la
proces au doar dreptul să ia cunoștință de procesul verbal și de înregistrările audio/video fără
însă a li se elibera copii.

5. Procedura în cazul cererilor cu valoare redusă

Dacă valoarea cererii în cauzele de încasare a unei sume de bani nu depășește 10

salarii medii pe economie la data sesizării instanței, fără a se lua în considerație dobînzile,
penalitățile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, această cerere se examinează ca
cerere cu valoare redusă. Această procedură nu se aplică în materie fiscală, vamală sau în
cazul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică ori de o persoană cu funcție
de răspundere și în cazul răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin acțiunile ilegale
ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanțelor judecătorești, precum și
în cazul litigiilor cu privire la drepturile nepatrimoniale.
Procedura în cazul cererilor cu valoare redusă este scrisă. Judecătorul, dacă consideră
necesar sau la cererea unei părți de a examina cauza în ședință publică, poate dispune citarea
participanților la proces. Dacă din materialele cauzei rezultă că cererea nu poate fi examinată
în ordinea stabilită pentru cererile cu valoare redusă, judecătorul dispune prin încheiere
examinarea cauzei în ordine generală.
În termen de 30 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată și a
înscrisurilor anexate pîrîtul prezintă referința și eventual o cerere reconvențională admisibilă
care să se încadreze în categoria cererilor cu valoare redusă. Dacă pîrîtul nu depune referință,
soluționarea cererii se face în baza materialelor anexate la dosar.
Instanța soluționează cauza și adoptă dispozitivul hotărîrii într-un termen de cel mult 6
luni de la data depunerii cererii. Hotărîrea judecătorească se publică pe pagina web a instanței
și se comunică participanților la proces. Hotărîrea poate fi atacată cu apel. Insatanța de apel
examinează apelul în procedură scrisă sau cu citarea participanților la proces. Deciziile
instanței de apel nu se supun recursului, fiind definitive și irevocabile de la pronunțare.

6. Formele trecerii procesului într-o altă şedinţă

Cursul normal al judecăţii poate fi influenţat de apariţia unor incidente procesuale,

care ar determina întreruperea ședinței, amânarea sau suspendarea procesului.
În condițiile în care ședința de judecată a fost deschisă și examinarea pricinii în fond a
început, pot apărea incidente procesuale care fac imposibilă continuarea examinării în aceeași
zi și determină întreruperea ședinței de judecată cu posibilitatea continuării acesteia la o altă
dată și oră, ce vor fi fixate de instanța de judecată, în funcție de timpul necesar efectuării
actului procedural. Data continuării ședinței de judecată este adusă la cunoștința celor prezenți
printr-un act scris, care este contrasemnat de cei prezenți în ședință. Persoanele care nu s-au
prezentat la ședință și cele implicate recent în proces sunt informate despre locul, data și ora
continuării ședinței printr-o citație sau prin alte modalități prevăzute de lege.
Întreruperea ședinței de judecată se dispune printr-o încheiere protocolară și nu
afectează integritatea procesului verbal.
Conform art.208 CPC, amânarea procesului se admite în cazul intentării unei acţiuni
reconvenţionale, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Amânarea procesului se dispune
prin încheiere judecătorească care nu poate fi atacată cu recurs.
Luând în consideraţie timpul necesar pentru a se cita participanţii la proces sau pentru
a se aduce dovezile cerute, instanţa va fixa data noii şedinţe de judecată, anunţând-o contra
semnătură persoanelor care s-au prezentat, iar celorlalte persoane data noii şedinţe li se
comunică prin citaţii sau prin alte modalităţi prevăzute de lege.
Dacă să analizăm în aspect comparativ, noțiunile de „amînare a procesului” şi
„întreruperea şedinţei de judecată”, se va reţine că, aceste noţiuni diferă una de alta, avînd
fiecare trăsăturile sale caracteristice, care nu trebuie confundate. În cazul amânării
procesului, instanţa de judecată fixează o dată pentru desfăşurarea noii şedinţe, or, în sensul
art. 208 CPC şi ţinînd cont de prevederile art. 273 CPC, în cazul amânării procesului, şedinţa
de judecată se deschide din nou şi se întocmeşte un nou proces-verbal. În conformitate cu
art. 204 alin. (1) CPC, în condiţiile în care şedinţa de judecată a fost deschisă şi examinarea
pricinii în fond a început, pot apărea incidente procesuale care fac imposibilă continuarea
examinării în aceeaşi zi şi determină întreruperea şedinţei de judecată, cu posibilitatea
continuării acesteia la o altă dată şi oră, ce vor fi fixate de instanţa de judecată. Astfel,
întreruperea ședinței de judecată se admite doar după începerea examinării cauzei în fond și
doar în cadrul examinării cauzei în fond, pe când amânarea ședinței de judecată se admite în
afara etapei de examinare a cauzei în fond, adică soluția de amânare se admite în cadrul
ședinței de pregătire, or în cazul amânării pledoriilor or a deliberării și pronunțării soluției în
fond.
O altă formă de trecere a procesului în altă şedinţă este suspendarea procesului. Prin
suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului acesteia datorită unor împrejurări voite de
părţi care nu mai stăruie în soluţionarea cauzei sau independente de voinţa lor, când sunt în
imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.
Suspendarea se deosebește de amânare prin temeiuri, efecte juridice, procedură,
precum și modalitatea de reluare a procesului. În cazurile suspendării procesului,
circumstanțele care împiedică desfășurarea ședinței de judecată nu pot fi înlăturate de către
instanță sau participanții la proces și nu se știe cu certitudine când acestea vor decădea. Prin
urmare, termenele de suspendare nu sunt determinate, ci determinabile prin circumstanțele
care împiedică reluarea procesului.
Temeiurile principale de suspendare sunt grupate în art.260 – 261 CPC al RM. Toate
aceste cazuri pot fi clasificate, în raport cu natura împrejurării care a determinat suspendarea,
în cazuri de suspendare obligatorie şi facultativă.
Astfel, art. 260 și 262 CPC stipulează că instanţa de judecată este obligată să suspende
procesul în cazurile:
1) dacă a decedat partea sau intervenientul principal la proces (în situaţia când este
posibilă succesiunea în drepturi) sau când a încetat să existe persoana juridică, care era parte
la acest proces, acesta se suspendă până la determinarea succesorului în drepturi;
2) dacă s-a dat delegaţie către o instanţă judecătorească străină până la prezentarea
de către instanţa străină a delegaţiei de acordare a asistenţei juridice;
3) dacă pricina dată nu poate fi soluţionată înainte de soluţionarea insolvabilităţii
până la data intrării în puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti în cadrul procedurii
insolvabilităţii. În baza acestui temei, suspendarea procesului are loc doar în pricinile civile a
căror obiect îl constituie bunurile ce fac parte din masa debitoare a pârâtului împotriva căruia
s-a intentat procesul de insolvabilitate. Excepție o fac procesele în care obiectul litigiului se
referă la separarea unui bun din masa debitoare, executarea creanțelor garantate, obligațiile ce
decurg din masa debitoare.
4) părțile în litigiu au acceptat medierea. Potrivit art.30 alin.1 din Legea cu privire la
mediere, începând cu data încheierii contractului de mediere, se suspendă examinarea pricinii
civile în instanța de judecată sau arbitrală. Aceasta putând fi reluată în cazul renunțării
exprese la mediere sau dacă conflictul mediat nu se soluționează în timp de 3 luni.
Suspendarea procesului invocă suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură,
precum şi încetarea temporară a actelor procedurale, cu excepţia celor de asigurare a acţiunii
şi probelor.
Suspendarea voluntară (facultativă) intervine datorită manifestării de voinţă a părţilor
sau a instanţei de judecată.
Astfel, art. 261 și 262 CPC stipulează că, la cererea participanţilor la proces sau din
oficiu instanţa poate suspenda procesul în cazurile:
1) când una din părţi sau intervenientul principal se află într-o unitate activă a
Forţelor Armate sau a altor trupe şi formaţiuni militare ale RM până la eliberarea din rândurile
Forţelor Armate.
Aflarea uneia dintre părți în unitatea militară activă semnifică implicarea acesteia în
acțiuni militare excepționale. Prezența părții în cadrul altor trupe militare ale RM în timp de
pace (serviciul militar în termen, serviciul în rezervă, serviciul militar prin contract) nu
implică suspendarea procesului.
2) dacă partea se află într-o instituţie curativa profilactică, situaţie adeverită de
instituţia respectivă, până se va externa din instituţia curativo – profilactică.
Pentru ca acest temei de suspendare să fie corect aplicat, instanța de judecată va trebui
să țină cont de durata aflării persoanei în acea instituție, posibilitatea prezentării acesteia în
ședință, precum și de faptul dacă persoana interesată a cerut sau nu examinarea pricinii în
lipsa sa.
3) când pârâtul este căutat până la găsirea acestuia sau până la încetarea căutării;
4) când s-a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din ţară până la
prezentarea delegaţiei;
5) dacă a dispus organului de tutelă şi curatelă efectuarea unui control al condiţiilor
de trai ale adoptatorilor în pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile
şi interesele copilului până la prezentarea raportului organului de tutelă şi curatelă;
6) dacă au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului până la numirea altui
reprezentant legal.
Însă dacă durata emiterii unei noi decizii a autorității tutelare privind numirea tutorelui
sau curatorului nu va fi îndelungată, instanța de judecată ar putea amâna examinarea
procesului.
7) dacă cauza nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini conexe
până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, deciziei, sentinţei sau încheierii judecătoreşti ori
a hotărârii emise în ordinea jurisdicţiei constituţionale.
În acest caz trebuie constatată o legătură interdependentă între două pricini ce trebuie
examinate consecutiv. În consecință, suspendarea este inevitabilă pentru a exclude
pronunțarea de hotărâri contradictorii sau grave impedimente la executare.
8) dacă instanţa dispune efectuarea unei expertize până la terminarea actelor de
expertiză.
De menţionat că doctrina consideră că reglementările de la p. 1,6,7 sunt incorect
prevăzute la cazurile de suspendare facultativă şi propune să fie incluse ca temeiuri de
suspendare obligatorie la art. 260 CPC al RM.
 După înlăturarea împrejurărilor care au provocat suspendarea, instanţa va dispune, la
cererea participanţilor la proces sau din oficiu reînceperea procesului.

7. Terminarea procesului fără adoptarea hotărârii

De regulă, procedura civilă în faţa primei instanţe finalizează cu adoptarea unei

hotărâri, rezolvându-se fondul cauzei.
Pe lângă regula generală, legiuitorul mai prevede două modalităţi de terminare a
procesului fără adoptarea unei hotărâri şi anume: încetarea procesului şi scoaterea cererii de
pe rol. Aceste două instituții se deosebesc prin temeiuri de aplicare, procedură și efecte.
Prin încetarea procesului se înţelege terminarea lui fără adoptarea unei hotărâri
privind fondul cauzei şi fără posibilitatea de a înainta o nouă cerere de chemare în judecată
între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri.
Instanţa va dispune încetarea procesului la apariţia următoarelor temeiuri (art.265-266
CPC):
1) dacă pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă; (Doctrina consideră
corect de exclus sintagma „procedură civilă” şi de-o înlocuit prin „instanţa judecătorească,
urmând a fi judecată în altă procedură judiciară).
2) dacă într-un litigiu între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi
temeiuri s-a dat o hotărâre rămasă irevocabilă încheiere prin care s-a întărit renunţarea
reclamantului la acţiune sau tranzacţia de împăcare a părţilor (doctrina propune a substitui
„irevocabilă” cu „definitivă”);
3) dacă în litigiul între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi
temeiuri s-a emis a hotărâre a judecății arbitrale care a devenit obligatorie pentru părţi, cu
excepţia cazului când instanţa refuză eliberarea titlului executoriu sau desființează hotărârea
arbitrală;
4) dacă reclamantul a renunţat la acţiune sau părţile au încheiat o tranzacţie de
împăcare ce au fost admise de către instanţă;
5) dacă reclamantului și/sau pârâtului îi lipsește capacitatea de folosință;
6) dacă după decesul părţii nu este posibilă succesiunea în drepturi;
7) dacă cererea de chemare în judecată este depusă de un organ, o organizație sau o
persoană în vederea apărării drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale unei alte
persoane fără ca legea să le confere acest drept.
Depistând unul din aceste temeiuri, instanţa de judecată va emite o încheiere de
încetare a procesului. În caz de încetare a procesului nu se mai poate face o nouă cerere de
chemare în judecată între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri.
Procesul civil poate fi încetat și în alte cazuri prevăzute de lege: de exemplu, potrivit
art.342 alin.1 CPC, dacă materialele adunate nu sunt suficiente pentru reconstituirea hotărârii
procedurii judiciare pierdute, instanța dispune încetarea procesului și explică participanților la
proces că pot înainta o nouă acțiune conform regulilor generale.
Scoaterea cererii de pe rol reprezintă cea dea două modalitate de terminare a
procesului fără adoptarea unei hotărâri, dar cu rezervarea dreptului de a se adresa din nou cu
asemenea cerere instanţei judecătoreşti. Acest criteriu de sesizare repetată a instanţei serveşte
la distincţia dintre cele două modalităţi de terminare a procesului fără adoptarea unei hotărâri.
Pentru scoaterea cererii de pe rol servesc următoarele temeiuri (art.267-268 CPC):
1) dacă persoana interesată nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a
cauzei, când aceasta este cerută de lege sau contractul părţilor;
2) dacă cererea a fost depusă de către o persoană incapabilă, sau de către o persoană
care nu are împuterniciri de a duce procesul;
 3) dacă litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi
temeiuri, se află în curs de judecată la aceiaşi sau altă instanţă! (Doctrina propune a completa
cu „sau la judecata arbitrală”);
4) dacă părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe
cale arbitrală, iar până la examinarea pricinii în fond, pârâtul a ridicat obiecţii împotriva
soluţionării litigiului în judecată;
5) părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi
nici nu au solicitat examinarea pricinii în absenţa lor;
6) în cazul neprezentării repetate reclamantului la şedinţa de judecată, dacă el nu a
adus la cunoştinţa instanţei motivele neprezentării; sau dacă instanţa le consideră neîntemeiate
sau dacă el nu a solicitat examinarea cauzei în lipsa sa şi pârâtul nu solicită soluţionarea
pricinii în fond;
7) soţul a înaintat acţiune de divorţ, fără consimţământul soţiei în timpul sarcinii ei
sau în decursul unui an de la naşterea copilului, iar cererea de chemare în judecată nu i-a fost
restituită;
8) persoana în ale cărei interese este pornit procesul nu susţine pretenţiile înaintate
şi nu solicită să intervină în proces ca reclamant;
9) persoanele care au pornit procesul în apărarea drepturilor şi intereselor altor
persoane au renunţat la acţiune, iar reclamantul care a preluat acţiunea nu a plătit taxa de stat
în termen;
10) instanţa a amânat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o
în termenul stabilit de instanţă sau dacă se constată că taxa de stat nu a fost achitată în
cuantumul prevăzut de lege;
11) la examinarea pricinii în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ține
de competența instanțelor judecătorești;
12) părțile au solicitat examinarea pricinii de către judecata arbitrală, în condițiile
legii;
13) în alte cazuri prevăzute de lege.
În cazul scoaterii cererii de pe rol, procesul se termină printr-o încheiere a instanţei,
prin care este obligată să arate cum urmează a fi înlăturate împrejurările ce împiedică
examinarea cauzei. După înlăturarea acestor împrejurări persoana interesată are dreptul să
sesizeze instanţa cu o nouă cerere de chemare în judecată în condiţii generale.
La cererea reclamantului sau a pârâtului, instanţa poate anula încheierea privind
scoaterea cererii de pe rol, dacă aceştia depun probe care să confirme imposibilitatea
prezentării lor în şedinţă de judecată şi a înştiinţării instanţei. Cererea se depune în termen de
15 zile de la data comunicării încheierii.
Terminarea procesului fără adoptarea unei hotărâri în baza unor altor temeiuri decât
cele menţionate se califică drept refuz ilegal în examinarea cauzei, prejudiciindu-se unul din
drepturile fundamentale ale omului – apărarea drepturilor lezate pe calea justiţiei.