Incidentele procedurale care pot apărea în cursul judecăţii

Suspendarea judecăţii

Se distinge între suspendarea voluntară, suspendarea de drept şi suspendarea

facultativă.

Suspendarea voluntară

Intervine ca urmare a manifestării de voinţă a părţilor, manifestare de voinţă care

poate fi tacită sau expresă.

Dispoziţiile art. 411 alin. (1) cod proc civ. reglementează două cazuri de suspendare
voluntară:

1- când amândouă părţile o cer ( este vorba de părţile cu interese contrare- reclamantul şi
părâtul);
2- când niciuna dintre părţi nu se înfăţişează la strigarea cauzei, deși toate părţile au fost
legal citate şi nici nu s-a cerut judecarea cauzei în lipsă de cel puţin una dintre părţi.

Primul caz de suspendare voluntară este expresia principiului disponibilităţii părţilor de a

dispune de obiectul procesului şi de mijloacele de apărare.

Al doilea caz de suspendare voluntară reprezintă expresia voinţei tacite a părţilor de a nu

mai continua judecata.

Obs. Dacă instanţa procedează la judecarea cauzei în absenţa părţilor, fără însă ca acestea
să fi solicitat judecarea în lipsă, se aduce atingere atât dreptului la apărare, principiului
contradictorialităţii, cât şi dreptului la un proces echitabil.

Dacă, însă, se prezintă cel puţin una dintre părţi (fie reclamantul, pârâtul, intervenientul
principal sau intervenientul care a fost introdus în proces pe poziţia de reclamant), instanţa va
trece la judecată, aceasta neputând fi suspendată.

Obs. Dacă pârâtul se prezentă în sala de şedinţă, acesta nu poate fi obligat să răspundă la
strigarea cauzei, întrucât el poate avea interesul de a se dispune suspendarea judecăţii, dacă,
însă, el a răspuns, nu mai poate cere suspendarea judecăţii.

Precizăm că prevederile art. 411 alin. (1) pct. 2 cod proc civ. au un caracter imperativ şi
nu facultativ, nesocotirea lor având drept consecinţă nulitatea hotărârii pronunţate. Totodată,
suntem în prezenţa unei nulităţi de ordine publică, întrucât regulile de procedură urmăresc
ocrotirea unui interes general.

Prin urmare, dacă sunt întrunite cerinţele art. 411 alin . (1) pct. 2 cod proc.civ., instanţa
trebuie să suspende judecata, fără a mai efectua vreun alt act de procedură.

Arătăm că cererea de judecare în lipsă poate fi făcută şi verbal, în şedinţă publică, la

oricare dintre termene, instanţa luând act de această manifestare de voinţă prin încheierea de
şedinţă, astfel încât prin această procedură se acoperă forma scrisă menţionată în textul de
lege.
 Obs. Cererea de judecată în lipsă nu are eficienţă decât în faţa instanţei unde a fost
invocată. Astfel, cererea de judecată în lipsă formulată în faţa primei instanţe nu are eficienţă
în căile de atac sau la judecarea după casare. Prin urmare, este necesar ca o astfel de cerere să
fie reiterată în faţa instanţelor, de fiecare dată, indiferent de stadiul procesual în care se află
cauza (fond, apel, recurs).

Potrivit prevederilor art. 415 pct 1 cod proc civ. pentru ambele cazuri de suspendare
voluntară, judecata reâncepe prin cererea de redeschidere a judecăţii formulate de una dintre
părţi, instanţa neputând repune din oficiu cauza pe rol şi a o soluţiona pe fond.

Precizăm că cererea de redeschidere a judecăţii după suspendarea voluntară, este supusă

plăţii anticipate a unei taxe de timbru de jumătate din taxa datorată iniţial pentru introducerea
pe rolul instanţelor a cererii de chemare în judecată (art. 9 din OUG nr. 80/2013).

Suspendarea de drept

Instanţa este obligată să suspende judecata cauzei ori de câte ori se constată existenţa
unuia dintre cazurile anume prevăzute de art.412 alin.(1) cod proc. Civ.:

1. prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor, în afară de
cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora;

2. prin interdicţia judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părţi, până la numirea
tutorelui sau curatorului;

3. prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părţi, survenit cu mai puţin
de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar;

4. prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore sau
curator;

5. când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului;

6. prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive,

dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori lichidatorului
judiciar;

7. în cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare

adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea Europeană;

8. în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) Cu toate acestea, faptele prevăzute la alin. (1) nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă ele
au survenit după închiderea dezbaterilor.

Obs. Suspendarea de drept intervine în cazul pct. 1 în ipoteza în care partea a decedat
ulterior introducerii cererii. Prin urmare, textul nu este aplicabil în cazul în care una dintre
părţi era decedată la data introducerii acţiunii, situaţie în care intervine nulitatea cererii pentru
lipa capacităţii de folosinţă (pentru reclamant) iar dacă pârâtul era decedat la data introducerii
acţiunii va interveni excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului, nefiind incidentă
dispoziţia referitoare la acordarea unui termen pentru introducerea în cauză a moştenitorilor.

Scopul suspendării de drept

Potrivit principiului contradictorialităţii, părţile, personal sau prin reprezentant trebuie să

aibă posibilitatea de a lua parte la dezbateri. Prin urmare, este necesar a se oferi posibilitatea
celor interesaţi de a lua măsurile necesare în vederea continuării procesului, în funcţie de
împrejurarea incidentă.

Suspendarea facultativă

Este lăsată la aprecierea instanţei.

Potrivit art. 413 cod proc.civ. instanţa poate suspenda judecata:

1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept
care face obiectul unei alte judecăţi;

2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare
asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel;

3. în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea
a devenit definitivă

(3) Cu toate acestea, instanţa poate reveni motivat asupra suspendării, dacă se constată că
partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat
suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat
suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se
dispune o soluţie în acea cauză.

Obs. Precizăm că pentru primul caz de suspendare facultativă este necesar ca

problema de a cărei dezlegare depinde soluţia din proces să facă obiectul unei judecăţi în curs
de desfăşurare.

De asemenea, cazurile în care instanţa poate dispune suspendarea sunt limitativ

prevăzute de lege.

Procedura suspendării
Potrivit art. 414 alin. (1) cod proc civ. asupra suspendării judecării procesului instanţa
se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie în care va constata existenţa faptului care a
condus la o astfel de măsură şi care poate fi atacată separat cu recurs la instanţa superioară
celei care a pronunţat încheierea de suspendare, cu excepţia suspendării dispusă de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, când încheierea este definitivă.
 Obs. Recursul poate fi declarant cât timp durează suspendarea cursului judecării
procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva
încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului.
Prin încheierea de suspendare a judecăţii procesul va rămâne în nelucrare şi îşi va
produce efecte faţă de toate părţile din proces, indiferent de calitatea acestora.
De asemenea, ca efect al suspendării voluntare putem menţiona, că data la care s-a
dispus suspendarea constituie momentul de la care începe să curgă termenul de perimare.
Arătăm că potrivit art. 415 cod proc. civ., cursul judecăţii se reia dacă împrejurarea
care a condus la suspendarea judecăţii a încetat să existe. Astfel, cursul judecăţii se reia:

1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus prin
învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor;

2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui sau

curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz, a
părţii interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în
cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) ;

3. în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene;

4. prin alte modalităţi prevăzute de lege.

OBS. În cazul suspendării facultative, reluarea judecăţii procesului are loc la cererea
părţii interesate, dar şi din oficiu de către instanţă în situaţia art. 412 alin. (1) pct. 7 cod proc
civ., de îndată ce are loc pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Pentru soluţionarea cererii de reluare a judecăţii, respectiv a revenirii asupra
suspendării facultative, instanţa va fixa termen şi va cita părţile întrucât prin suspendarea
judecăţii, acestea au pierdut termenul în cunoştinţă (art. 229 alin. (2) cod proc.civ).
Asupra cererii de repunere pe rol, instanţa se pronunţă prin încheiere, care poate fi
atacată, în caz de respingere, cu recurs la instanţa ierarhic superioară, cu excepţia celei
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Perimarea
Potrivit art. 416 alin. (1) cod proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie,
apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept,
chiar împotriva incapabililor, dacă a arămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de
6 luni.
Obs. Perimarea îşi produce efecte nu numai faţă de cererea de chemare în judecată, ci
priveşte întreaga activitate a instanţei sesizate cu acea cerere, cu excepţia dovezilor
administrate în cursul judecării cererii perimate, care pot fi folosite de părţi într-un nou
proces (art. 422 alin. (2) cod proc.civ).
 Pentru a opera perimarea este necesar a fi întrunite cumulativ trei condiţii:
- învestirea instanţei cu o cererea ce chemare în judecată în prima instanţă sau printr-o
cale de atac;
- rămânerea cauzei în nelucrare timp de 6 luni;
- lăsarea în nelucrare să se datoreze culpei părţii.
De reţinut. Perimarea este o sancţiune procedurală care operează indiferent de obiectul
litigiului, fără a prezenta relevanţă dacă acţiunea este imprescriptibilă sau nu, dacă părţile pot
renunţa la ea sau nu, şi priveşte atât judecata în faţa primei instanţe, dar şi în orice cale de
atac, fie de reformare sau de retractare.
Prin rămânerea pricinii în nelucrare se înţelege că înauntrul termenului de perimare (cele
6 luni) nu a fost efectuat vreun act de procedură care să conducă la reluarea judecăţii.
Potrivit art. 417 cod proc. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de
procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes şi care
să aibă ca scop repunerea pe rol în vederea judecării cauzei.
În caz de întrerupere a cursului suspendării, dacă ulterior cauza rămâne din nou în
nelucrare din vina părţii, va începe să curgă un nou termen de perimare, care nu va lua în
calcul perioada cursă înainte de întrerupere, aceasta neintrând în calculul noului termen.
Dimpotrivă, în situaţia în care cursul perimării se suspendă pentru cazurile prevăzute de
art. 418 cod proc civ., după încetarea împrejurărilor ce au impus suspendarea termenului de
perimare, cursul perimării va continua de la punctul la care s-a oprit, incluzându-se şi timpul
scurs înainte de suspendare.
În ceea ce priveşte cerinţa rămânerii în nelucrare din vina părţii, acestea sunt împrejurări
de fapt ce pot fi dovedite cu orice mijloc de probă şi pe care instanţa le va aprecia de la caz la
caz.
În situaţia în care cauza a rămas în nelucrare, însă nu din vina părţii, perimarea nu
operează. Ne regăsim în acestă situaţie, atunci când actul de procedură trebuia efectuat din
oficiu, când din motive care nu sunt imputabile părţii cererea nu a ajuns la instanţa
competentă, etc.
Procedura perimării
Potrivit art. 416 alin. (1) cod proc.civ., perimarea operează de drept, prin simpla împlinire
a termenului de perimare şi este constatată printr-o hotărâre judecătorească, din oficiu de
către instanţă sau la cererea părţii interesate, fiind în prezenţa unei excepţii de procedură,
absolute şi peremptorie.
Pentru constatarea perimării, părţile vor fi citate pentru dezbaterea contradictorie a
acestui incident procedural, de către instanţa investită cu cererea asupra căreia se produce
efectul perimării, în aceeaşi compunere.
Dacă instanţa constată, în urma dezbaterilor contradictorii că perimarea a intervenit,
va pronunţa o hotărâre care poate fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în
termen de 5 zile de la pronunţare.
 În cazul în care, instanţa constată că nu sunt întrunite condiţiile perimării, va pronunţa
o încheiere, care va putea fi atacată odată cu fondul procesului (art. 421 alin. (1)).
Efectele perimării
Principalul efect al perimării constă în stingerea procesului, în faza în care se găseşte,
împreună cu toate actele de procedură efectuate în acea instanţă. Această concluzie reiese din
prevederile art. 422 alin. (1) cod proc.civ. potrivit cărora perimarea lipseşte de efect toate
actele de procedură făcute de acea instanţă.
De asemenea, efectul perimării se resfrânge asupra tuturor părţilor din proces,
indiferent de calitatea acestora (art. 416 alin. (1) cod proc.civ. perimarea operează împotriva
oricăror personae fizice sau juridice, inclusiv împotriva incapabililor).
Obs. În cazul în care instanţa constată perimarea cererii de chemare în judecată,
reclamantul poate formula o nouă acţiune între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cauză, cu
condiţia să nu fi intervenit prescripţia dreptului la acţiune. Prin urmare, într-o astfel de
situaţie, nu poate fi opusă excepţia autorităţii de lucru judecat.
În cazul în care s-a perimat cererea de apel, sau cererea de recurs, partea nu poate
formula o altă cererea de apel sau recurs, şi prin urmare, hotărârea de primă instanţă devine
definitivă şi executorie.
Trebuie precizat că în cazul perimării se aplică regula indivizibilităţii, respective, în
cazul în care sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi împreună (coparticipare procesuală activă
sau pasivă), cererea de perimare sau actul de procedură întrerupător de perimare al unuia
foloseşte şi celorlalţi ( art. 419 cod proc. civ).
Perimarea instanţei
Un alt caz de perimare este cel instituit de prevedeile art. 423 cod proc.civ., orice cerere
adresată instanţei şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de drept, chiar în lipsa
unor motive imputabile părţii.
Prin urmare, pentru incidenţa acestui text de lege nu este necesară decât întrunirea
condiţiei rămânerii în nelucrare pe o perioadă de 10 ani, fără vreo condiţionare de culpă din
partea părţilor sau a instanţei.
Este o sancţiune care intervine de drept, însă trebuie constattă de instanţă, fie din oficiu,
fie la cererea părţii interesate (art. 420 cod proc.civ.).

Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii părţilor. Astfel potrivit acestui
principiu, reclamantul fiind cel care a pornit procesul poate să-i pună capat printr-un act de
dispoziţie, respectiv de renunţare la judecată sau la drept, iar pârâtul poate achiesa la
pretenţiile reclamantului. De asemenea, părţile pot pune capăt procesului prin realizarea unei
înţelegeri (tranzacţie judiciară).
 Cerinţe
Fiind în prezenţa unui act de dispoziţie, partea trebuie să aibă capacitatea procesuală de
exerciţiu deplină, sau în cazul unei capacităţi de exerciţiu restrânse, trebuie să existe
încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă sau a organului administrativ competent.
Acest act de dispoziţie trebuie făcut personal de parte în faţa instanţei, sau printr-un
document autentic expres, respectiv printr-o procură specială iar nu generală. Este avută în
vedere, prin urmare, importanţa manifestării de voinţă şi consecinţele pe care aceasta le poate
genera asupra patriminiului părţii care își exprimă voinţa în vreuna dintre modalităţile
anterior menţionate.

Renunţare la judecată
Este un act de dispoziţie care provine de la reclamant, poate fi făcută oricând în cursul
judecăţii, fie verbal, fie printr-o cerere scrisă şi poate fi totală sau parţială, instanţa
pronunțând o hotărâre prin care dispune închiderea dosarului ( art. 406 cod proc.civ.).
OBS. Dacă reclamantul renunţă la judecată înainte de primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate, nu este necesar consimţământului părătului, dar, la cererea
acestuia din urmă, instanţa îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul
le-a făcut. Dacă reclamantul renunţă la judecată ulterior primului termen la care părţile sunt
legal citate, renunţarea nu se poate face decât cu acordul celorlalte părţi împotriva cărora şi-a
formulat pretenţiile.
Renunţarea la judecată poate fi manifestată şi în căile de atac, însă în aceste cazuri,
întotdeauna trebuie acordul părţii adverse.
Dacă se renunţă însă la calea de atac formulată sau la care are dreptul, potrivit
dispoziţiilor legale, nu este neesar acordul celeilalte părţi, fiind în prezenţa unei achiesări la
hotărârea pronunţată de instanţa de fond.
Pentru soluţionarea cererii de renunţare la judecată, atunci când aceasta este
condiţionată de acordul pârâtului, este necesar ca în situaţia în care acesta din urmă nu este
prezent în şedinţa publică să i se acorde un termen de către instanță şi să i se pună în vedere
să-şi exprinme poziţia procesuală faţă de renunţarea reclamantului.
Lipsa răspunsului pârâtului poate fi interpretat ca un acord tacit la renunţare.
Actul de procedură prin care instanţa va lua act de renunţarea la judecată şi va închide
dosarul este hotărâre iar nu încheiere, care va fi suspusă căii de atac a recursului la instanţa
ierarhic superioară celei care a luat act de renunţarea la judecată.
Obs. Când renunţarea la judecată are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, hotărârea este definitivă.
De asemenea, renunţarea la judecată nu stinge dreptul reclamantului de a formula o
nouă cerere de chemare în judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cauză, renunţarea
neavând nicio consecinţă asupra dreptului subiectiv civil, neputând fi opusă excepţia
autorităţii de lucru judecat.
Totodată, renunţarea la judecată produce efecte doar în privinţa părţii faţă de care s-a
exprimat manifestarea de voinţă, astfel că în caz de coparticipare procesuală activă sau
pasivă, manifestarea de voinţă își produce efecte limitate doar faţă de părţile implicate în
această manifestare de voinţă, respectiv doar faţă de pârâtul vizat de renunţare ( în caz de
coparticipare procesuală pasivă) și doar faţă de reclamantul care şi-a manifestat voinţa (în caz
de coperticipare procesuală activă).

Renunţarea la drept
Potrivit art. 408 alin. (1) cod proc.civ., reclamantul poate, în tot cursul procesului, să
renunţe la însuși dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul
pârâtului, întrucât această renunţare are ca efect, posibilitatea invocării autorităţii de lucru
judecat şi consolidarea dreptului. Prin urmare, cel care a renunţat la dreptul pretins nu mai
poate reveni cu o nouă cerere de chemare în judecată, cu acelaşi obiect şi împotriva aceluiaşi
pârât prin invocarea dreptului subiectiv la care a renunţat.
Condiţiile renunţării la dreptul pretins:
- Reclamantul să aibă capacitatea de a dispune, respectiv capacitatea deplină de
exerciţiu
- Să fie vorba de un drept cu privire la care se poate dispune
- Poate fi făcută oricând în cursul judecăţii, fie în faţa primei instanţe, fie în căile de
atac ( ordinare, extraordinare)
- Se poate face verbal în cadrul şedinţei de judecată, sens în care se va verifica
identitatea părţii şi se va consemna în încheierea de şedinţă, fie prin înscris autentic.
Instanţa ia act de renunţare la drept prin hotărâre supusă căii de atac a recursului la
instanţa superioară în grad celei care a pronunţat hotărârea prin care s-a luat act de renunţarea
la dreptul pretins. În ipoteza în care renunţarea are loc în faţa unei secţii a Inaltei Curţi de
Casaţie și Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.
Obs. Ca şi în cazul renunţarii la judecată, şi în cazul renunţării la dreptul pretins,
aceasta nu-şi produce efecte decât faţă de părţile implicate în această renunţare. Prin urmare,
în caz de coparticipare procesuală activă sau pasivă, renunţarea unui reclamant nu are efecte
faţă de ceilalți reclamanţi, respectiv faţă de ceilalţi pârâţi.
Achiesarea
Este un act procedural de dispoziţie a pârâtului faţă de pretenţiile reclamantului ( art.
436-437 cod proc.civ.), respectiv a părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată( art.
463-464 cod proc.civ.).
Recunoaşterea pretenţiilor reclamantului poate fi totală sau parțială; poate fi făcută
verbal în faţa instanţei, cât şi în scris; judiciară sau extrajudiciară.
Hotărârea pronunţată în baza recunoaşterii totale sau parţiale poate fi atacată doar cu
recurs la instanţa ierarhic superioară şi este executorie de drept .
 În cazul recunoaşterii parţiale instanţa va da o hotărâre în măsura recunoaşterii,
urmând ca judecata să continue cu privire la pretenţiile rămase nesoluţionate.
În ceea ce priveşte achiesarea la hotărârea pronunţată, aceasta se manifestă prin lipsa
exercitării căii de atac la care are dreptul potrivit dispoziţiilor legale.
Tranzacţia judiciară
Potrivit art. 2267 cod civil, tranzacţia este definită ca fiind contractul prin care părţile
previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări
reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.
În codul de procedură civilă, tanzacţia îşi găseşte reglementarea în prevederile art.
438-441.
Potrvit art. 438 cod proc.civ. părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecaţii, chiar
fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfiinţească tranzacţia lor.
În caz de coparticipare procesuală, tranzacţia încheiată îţi produce efecte doar faţă de
părţile care au consfiinţit la încheierea acesteia, fără a se aduce atingere drepturilor celorlate
părţi din proces, sau din raportul juridic dedus judecăţii.
Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor poate fi atacată doar cu recurs la instanţa
ierarhic superioară celei care a pronunţat-o, hotărârea bucurându-se de execuţie provizorie
( art. 440 cod proc.civ.)