EFECTELE NULITATII RELATIVE SI ABSOLUTE

Art. 280

(1) Încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal

atrage nulitatea actului în condiţiile prevăzute expres de prezentul cod.

(2) Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor
lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat
nul.

(3) Atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este
necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale.

1.DECLARAREA NULITĂȚII ACTELOR PROCESUALE ȘI PROCEDURALE

PENALE

Nulitatea unui act procesual sau procedural nu operează din oficiu (ope
legis), prin simpla încălcare a legii, ci trebuie invocată în fața organului judiciar de
către partea interesată sau din oficiu, constatată și apoi declarată de organul
judiciar competent, indiferent dacă sunt nulități relative sau absolute.

Nulitatea poate fi invocată de către părți și subiecți procesuali principali în

faza de urmărire penală pe calea unei cereri exprese sau a plângerii (art. 336 și art.
339 NCPP), iar în faza de judecată pe cale de excepție.

Potrivit dispozițiilor art. 351 alin. (2) NCPP, nulitatea relevată din oficiu de
către procuror în cursul urmăririi penale nu este obligatoriu să fie pusă în discuția
părților, în timp ce, de principiu, nulitățile observate de judecător/instanță trebuie
puse în discuție contradictorie.

Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere. Spre deosebire de

vechiul cod, NCPP nu mai stipulează că toate cazurile de nulitate absolută pot fi
invocate oricând, astfel numai cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281
alin. (1) lit. a)-d) pot fi invocate în orice stare a procesului.
 În schimb, cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. e)
și f) trebuie invocate:

–până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit

în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;
–în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății;
–în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea,
când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.

2.EFECTELE NULITĂȚILOR

Declararea nulității unui act procesual sau procedural, atrage lipsa acestuia
de efecte juridice. Actul este considerat nul din momentul în care a fost efectuat cu
încălcarea legii (ex tunc) și nu din momentul în care s-a declarat nulitatea lui (ex
nunc).

Actul se consideră inexistent numai din punct de vedere al efectelor pe care

ar fi trebuit să le producă dacă ar fi fost valabil, nu însă și sub raportul
consecințelor sale (cheltuieli judiciare, amendă judiciară, împlinirea prescripției,
decăderi etc).

În unele cazuri este posibil ca, datorită naturii încălcării legii și a structurii
actului, acesta să fie afectat numai în parte de nevalabilitate (nulitate parțială).

Actele anulate se refac de către organul judiciar care le-a întocmit inițial și
rareori de către un alt organ judiciar (de ex., cazul în care potrivit art. 421 pct. 2
lit. b), instanța de apel admite apelul, desființează sentința primei instanțe și
dispune rejudecarea de către o altă instanță de judecată decât aceea a cărei
hotărâre a fost desființată). Astfel, potrivit art. 280 alin. (3), atunci când constată
nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar și dacă este posibil,
refacerea acelui act cu respectarea dispozițiilor legale.

NCPP reglementează explicit extinderea (iradierea) efectelor nulităților,

prevăzând ca sunt nule și actele concomitente cu actul nul sau subsecvente
acestuia, daca există o legătură direct cu actul nul (de pildă, existența încă de la
primul termen a unui caz de incompatibilitate a judecătorului atrage nulitatea
actelor efectuate la fiecare termen) ca excepție, nulitatea unui act poate atrage și
nulitatea actelor anterioare acestuia (de exemplu, neîntocmirea minutei atrage și
nulitatea actelor anterioare, instanța de control judiciar trebuind să dispună
trimiterea cauzei spre rejudecare).

Nulitatea actelor de procedură este definită ca fiind sancțiunea procedurală

care intervine în cadrul actului de procedură ce nu îndeplinește condițiile prevăzute
de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parțial de efectele firești. Prin
invocarea nulității, înțelegem acele mijloace sau modalități procesuale, prin
intermediul cărora instanța de judecată ia cunoștință de existența unor
neregularități ale actelor de procedură și dispune, după caz, desființarea lor sau
refacerea, când acest lucru este posibil.

Nulitatea actelor de procedură trebuie constatată de către instanțele

judecătorești, deoarece categoria „nulităților de drept” este respinsă atât de
doctrină, cât și de legislație. Până în momentul declarării nulității de către instanța
judecătorească, actul de procedură, deși întocmit cu nerespectarea condițiilor
prevăzute de lege, își va produce efectele ca și cum ar fi un act valabil încheiat.
Este posibil ca actul de procedură respectiv să rămână în ființă dacă nulitatea
nu este invocată prin mijloacele și în condițiile prevăzute de lege, iar dacă toate
căile ce puteau conduce la nulitatea lui nu mai pot fi folosite, nulitatea va fi
definitiv acoperită.
Mijloacele de invocare a nulității depind de momentul în care are loc
neregularitatea actului. În general, distingem două mari cazuri, și anume:
- atunci când neregularitățile se săvârșesc și se descoperă în timpul judecății (la
instanța de fond, în apel sau în recurs) și când nulitatea se invocă pe cale de
excepție (judex actionis judex est exceptionis);
- când se au în vedere neregularități săvârșite în timpul judecății, dar sunt
descoperite după terminarea acesteia sau care privesc hotărârea prin care se pune
capăt judecății. În aceste situații nulitatea se invocă prin mijlocirea căilor de atac.
Așadar, modalitățile de punere în valoare a nulității sunt: excepția de
nulitate, apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea și contestația la
executare.
Din perspectiva regimului lor juridic, NULITĂȚILOR ABSOLUTE le
sunt aplicabile următoarele REGULI:
a) Ele pot fi invocate de oricare dintre părțile din proces, inclusiv de
partea care a pricinuit-o, de instanță din oficiu și de procuror, atunci când
acesta participă în proces. Această regulă este consacrată în art. 178, al. (1)
CPC, care prevede: „Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din
proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecății cauzei,
dacă legea nu prevede altfel”.

Așa cum am arătat, instanța chiar din oficiu poate invoca nulitatea absolută.
Dacă regula nu ar fi orânduită în acest fel, părțile de comun acord, când ar avea un
interes, nu ar invoca nulitatea, căutând ca prin tăcerea lor să o acopere, ceea ce ar fi
contrar rațiunii și finalității legii; evident, nulitățile absolute pot fi ridicate, din
aceleași raționamente, și de procuror atunci când acesta participă la judecată.

b) Nulitățile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii, chiar și

direct în instanța de apel sau recurs, dacă nu s-au ridicat la prima instanță.
Este de observat, așadar, că nulitățile absolute se pot ridica în timpul
judecării cauzei la instanța de fond ori la instanța de apel sau recurs.

În consecință, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, până în clipa în

care hotărârea pronunțată în cauză a intrat în puterea de lucru judecat. Spre
deosebire de ceea ce se întâmplă în dreptul substanțial, unde nulitatea absolută este
imprescriptibilă pe cale extinctivă, în dreptul procesual civil invocarea ei este
limitată în timp, deoarece un alt principiu, tot de ordine publică, acela al autorității
lucrului judecat, este chemat să asigure stabilitatea raporturilor sociale și ordinea
de drept care se creează în urma aplicării legilor. În definitiv, procesele trebuie să
ia odată sfârșit.

Privite astfel, nulitățile de procedură au caracter relativ, în sensul că se

acoperă fie prin renunțarea de a le invoca, tacită sau expresă, fie prin efectul
hotărârilor care au dobândit puterea lucrului judecat. Cu alte cuvinte, dacă procesul
a fost definitiv judecat și nu mai există nicio cale ordinară sau extraordinară de atac
prin care hotărârea să fie desființată ori au fost depășite termenele de exercitare a
acestor căi, hotărârea intră în puterea lucrului judecat și are putere de lege între
părțile din proces.

c) Părțile nu pot renunța la dreptul de a invoca nulitatea absolută; prin

urmare, aceste nulități nu pot fi acoperite prin consimțământul sau prin
tăcerea părții interesate.
 Regula aceasta izvorăște din împrejurarea că dacă s-ar da posibilitatea
părților să renunțe la invocarea nulității absolute, s-ar ajunge practic la anihilarea
primelor două reguli și, astfel, finalitatea urmărită de legiuitor ar deveni iluzorie,
iar interesul general nu ar mai fi protejat.

Dacă, totuși, o parte și-ar da consimțământul la menținerea unui act lovit de

o nulitate absolută sau chiar instanța ar consimți la menținerea lui, o asemenea
operație ar fi lipsită de eficiență juridică, deoarece această nulitate nu poate fi
acoperită în nici un mod. În aceiași termeni se rezolvă problema și în cazul în care
părțile singure sau împreună cu instanța ar lua o atitudine reticentă față de
invocarea unei nulități absolute.

Actul prin care partea interesată consimte la înlăturarea efectelor nulității

absolute este de asemenea nul, ca și actul pe care l-ar „confirma” astfel. Acest act
de „confirmare” a actului procedural lovit de nulitate absolută se deosebește de
refacerea actului procedural nul absolut, refacere care nu numai că este admisibilă,
dar este necesară și obligatorie în cazurile în care ea poate fi efectuată.

NULITĂȚILE RELATIVE se supun următoarelor reguli:

a) Ele pot fi invocate numai de partea în favoarea căreia este instituită

această sancțiune prin dispoziția legală nesocotită. În acest sens, art. 178, al.
(2) CPC statuează: „Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea
interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă”.

Atâta timp cât nulitatea relativă este menită să asigure un interes personal,
este și firesc ca ea să fie invocată de partea în interesul căreia a fost prevăzută; de
aceea ea a mai fost denumită și „nulitate de protecție”.

Nulitățile relative nu pot fi luate în considerare de către instanță din oficiu.

În baza rolului activ al judecătorului, instanța poate atrage atenția părții asupra
dreptului pe care îl are de a invoca nulitatea, dar singură partea hotărăște dacă
uzează sau nu de acest drept.

Totodată, dispoziția legală din art. 178, al.(2) CPC consacră regula, potrivit
căreia nimeni nu poate invoca nulitatea pricinuită de propriul său fapt, în acest fel
făcându-se aplicația principiului general nemo auditur propriam turpitudinem
allegans.
 b) Nulitățile relative pot fi invocate numai într-un anumit termen sau
într-o anumită formă. Astfel, potrivit art. 178, al.(3) CPC, dacă legea nu
prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată:

– pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau,

dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;

– pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s-a

săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată
imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.

Această regulă își găsește rațiunea în faptul că legiuitorul a voit să limiteze

în timp invocarea unor nulități care afectează interesele personale ale părților.
Evident este în interesul soluționării operative a proceselor civile ca părților să nu
li se lase opțiunea de a invoca nulitățile relative într-o fază avansată a judecății –
deși săvârșirea neregularității a avut loc, de exemplu, într-o fază incipientă –
deoarece acest lucru ar conduce la tergiversarea lor și la șicanarea părții adverse;
într-un limbaj comun, partea care este de rea-credință ar putea oricând „scoate din
buzunar” excepția nulității. S-ar putea imagina, de pildă, cazul în care una din
părți invocă nulitatea relativă la finele procesului, când apreciază că nu mai are
sorți de izbândă, deși încălcarea a avut loc la începutul lui, situație care, desigur, nu
poate fi acceptată. Fiind vorba de ocrotirea unor interese personale, părțile trebuie,
așadar, să fie mai diligente și să se comporte cu bună-credință.

Dacă neregularitatea nu a fost invocată în timpul prescris, adică până la

primul termen ce a urmat după săvârșirea neregularității și mai înainte de a se pune
concluzii pe fond, actul viciat se socotește valabil printr-o presupusă renunțare
tacită.

c) Partea interesată poate renunța la dreptul de a invoca nulitatea

relativă a actului. În acest sens, art. 178, al.(4) CPC statuează: „Partea
interesată poate renunța, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea
relativă”.

Această renunțare rezultă din aceea că nimeni nu poate fi silit să ceară

desființarea unui act defectuos, a cărui refacere însă i-ar fi mai păgubitoare chiar
decât menținerea lui.
 Renunțarea poate fi expresă sau tacită. Renunțarea tacită se produce prin
însăși faptul că partea nu invocă nulitatea în condițiile cerute de lege.

4.CONCLUZII

Examinarea critică a prevederilor art. 280, 281 și 282 din NCPP (texte de
lege care reglementează instituția de drept procesual penal a nulităților) permite
observația că, în noua viziune, legiuitorul a restrâns rolul nulităților în asigurarea
desfășurării în legalitate a procesului penal, limitând astfel sfera de incidență a
acestora și creând un cadru mult mai permisiv în efectuarea actelor procesuale și
procedurale, în sensul de validare a acestora, în împrejurarea în care dispozițiile
legale au fost încălcate sau nesocotite.