Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Academia ,, Ștefan cel Mare ” a MAI a RM

Facultatea Drept

Nulitatea în cadru procesului penal

A elaborat: Ceapa Constantin A verificat :

Grupa DFRB211

Chișinău 2023
Cuprins
Definite ca sancțiuni procedurale care lovesc actele procedurale existente, care au luat
însă ființă prin nerespectarea dispozițiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor
prescrise de lege, nulitățile ocupă un loc important în sfera garanțiilor care asigură atât
efectivitatea principiului legalității, cât și a principiului aflării adevărului, actele
procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea legii de procedură producând îndoială
asupra veridicității probelor administrate abuziv și asupra corectitudinii soluțiilor
adoptate față de prevederile legii penale și a celei civile.
Codul de procedură penală din 1936 a constituit un prim pas în sistematizarea materiei
sancțiunilor procedural penale în cadrul căreia un loc important îl ocupau nulitățile, iar
Codul de procedură penală din 1948 a introdus principiul potrivit căruia nulitățile se
pronunță de către instanță numai în cazul în care s-a adus părții care invoca nulitatea, o
vătamare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.
Nulitățile relative exprese specifice urmării penale au fost însă înlăturate de legiuitor
prin Legea nr. 3 din 1956, prin care s-au adus modificări Codului de procedură penală
din 1948, iar Codul de procedură din 1968 nu a mai consacrat nulitățile relative exprese
în nici o fază a procesului penal, înfăptuind o reglementare mult simplificată a
întregului sistem de sancțiuni procedural penale.
Codul de procedură penală din 1968, ca și Codul anterior, a combinat concepția cea mai
formalistă, potrivit căreia orice încălcare a legii de procedură penală trebuie să atragă
nulitatea și refacerea actului în condițiile legii, cu concepția opusă care admite nulitatea
numai în cazul acelor încălcări ale legii de procedură penală pentru care se prevede în
mod expres că acestea atrag nulitatea actului, consacrând reglementarea potrivit căreia
se pot prevedea anumite dispoziții a căror încălcare este sancționată de lege în mod
expres cu nulitatea (nulitățile exprese), dar sancțiunea nulității poate fi aplicabilă și în
cazul încălcării celorlalte dispoziții ale legii dacă sunt întrunite anumite condiții
(nulitățile virtuale).
Noul Cod de procedură penală (“NCPP”) a reformat materia nulităților, aducând
modificări în conținutul dispozițiilor ce reglementează regimului acestora, precum:
– stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o
legătură directă cu acestea, sunt la rândul lor lovite de nulitate;
– scoaterea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor privind
sesizarea instanței, efectuarea anchetei pentru minori, competența materială și după
calitatea persoanei a organului de urmărire penală, competența materială și după
calitatea persoanei a instanței ierarhic superior celei legal competente;
– instituirea unor nulități absolute care pot fi invocate până la un anumit termen
procesual, și nu în orice stadiu al procesului;
– eliminarea dreptului instanței de a invoca din oficiu nulitățile relative (cu unele
excepții) și de a le lua în considerare în orice stadiu procesual.
Așa cum a fost subliniat și în doctrină, existența nulităților în dreptul procesual penal
român este strâns legată de existența unei vătămări procesuale, vătămare care trebuie să
se fi produs prin efectuarea unui act în condiții nelegale. Relevantă în acest context, este
definiția dată “vătămării” de către prof. Grigore Theodoru, respectiv “atingerea adusă
principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se
realiza scopul acestuia”.
În acest sens, în art. 282 alin. (1) se arată că încălcarea oricăror dispoziții legale în afara
celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea
cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali
principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.
2. Clasificarea nulităților
Nulitățile se pot clasifica, în principal, după doua criterii: modul de exprimare în norma
juridică, și modul de aplicare și efectele pe care le pot produce.
După modul de exprimare în norma juridică, nulitățile pot fi:
– nulități exprese – care se aplică în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale
individualizate în lege (ex. în cazul încălcării normelor prevăzute în art. 281 alin. (1)
NCPP); în lege se arată în mod expres că sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, între
altele, dispozițiile referitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei,
la compunerea completului de judecată, la publicitatea ședinței de judecată etc.;
– nulități virtuale – care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în
desfășurarea procesului penal; baza legală a nulităților virtuale constituind-o art. 2 și art.
282 NCPP.
După modul de aplicare și efectele pe are le produc, nulitățile pot fi:
– nulități absolute – care intervin în cazurile expres prevăzute de lege și care se constată
din oficiu sau la cerere, putând fi invocate, în principiu în orice stare a procesului penal,
cu excepțiile prevăzute de lege;
– nulități relative – care sunt, de regulă, cele virtuale și sunt incidente, în cazul încălcării
oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute în art. 281 NCPP.
3. Condițiile legale pentru a opera nulitatea
Pentru a opera nulitatea unui act procesual sau procedural, se impun a fi întrunite
următoarele condiții: încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea
procesului penal, fie prin acțiunea, fie prin inacțiunea organului judiciar;
În noțiunea de “dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal”,
formularea care nu prevede nicio limitare, înseamnă că atrag nulitatea atât dispozițiile
care reglementează urmărirea penală, cât și a celor care reglementează judecata în primă
instanță, în căile de atac ordinare sau extraordinare, precum și la executarea pedepselor.
Nu vor intra în sfera acestei noțiuni dispozițiile procesuale care, deși își au aplicația în
procesul penal, nu îndeplinesc funcția de a contribui la reglementarea desfășurării
acestuia.
Nulitatea operează atunci când se încalcă dispozițiile care reglementează efectuarea
actelor procesuale, dar și atunci când încălcarea se referă la efectuarea actelor
procedurale. Încălcarea legii se poate referi la condiții esențiale pentru existența actului
(caz în care încălcarea va atrage întotdeauna nulitatea actului) sau la condiții neesențiale
(caz în care încălcarea nu va atrage, de regulă, nulitatea actului decât în situația în care
s-ar dovedi vătămarea cauzată).
Când actul procedural aduce la îndeplinire un act sau o măsură procesuală, existând
autonomia actului procedural, nulitatea acestuia nu atrage și nulitatea actului procesual
(ex. nulitate actului procedural al comunicării extrasului după dispozitivului hotărârii
penale nu atrage și nulitatea actului procesual al soluției adoptate).
Pentru a se reține îndeplinirea acestei condiții, se poate așadar vorbi fie de o violarea a
legii (ex. când instanța pronunță condamnarea inculpatului pentru o faptă pentru care nu
a fost trimis în judecată), fie prin omisiunea organului judiciar (ex. atunci când instanța
a pronunțat condamnarea inculpatului fără să se precizeze în hotărâre infracțiunea cu
privire la care a stabilit această soluție).
Producerea unei vătămări procesuale
Conținutul noțiunii de “vătămare”, nu este definit în NCPP, revenind doctrinei această
sarcină, iar jurisprudenței să o consacre în cazurile concrete. Astfel, pe lângă definiția
dată de către prof. Theodoru, mai sus citată, vătămarea a mai fost definită ca fiind acea
consecință negativă a încălcărilor dispozițiilor ce reglementează desfășurarea procesului
penal care constă în crearea posibilității unei soluționări greșite a cauzei fie prin
neasigurarea exercitării drepturilor părților, fie prin încălcarea altor valori procesuale.
Vătămarea procesuală este prezumată de lege în cazul nulităților absolute (atunci când
încălcarea unei dispoziții procedurale aduce atingere garanțiilor fundamentale ale
justiției, care apără societatea de infracțiuni, dar în anumite condiții și forme procesuale,
legea consideră întotdeauna vătămare ce nu poate fi înlăturată în niciun mod) și, în
principiu, trebuie dovedită de către cel care o invocă în cazul nulităților relative.
Potrivit art. 280 alin. (1) NCPP, “încălcarea dispozițiilor legale care reglementează
desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de
prezentul cod”. Așadar, dacă organul judiciar a încălcat o regulă importantă a procesului
– ce nu constituie o nulitate absolută -, dar această încălcare nu prejudiciază, bunăoara
interesele legitime ale inculpatului, ci dimpotrivă, nu s-ar putea reține nulitatea actului
efectuat astfel.
Așa fiind însă, deși legea dă dreptul procurorului de a invoca nulitatea relativă, aceasta
pare a fi admisibilă numai când încălcarea legalității procesului penal constituie, în
același timp, și vătămarea drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali;
instituția nulității deosebindu-se astfel de vechea reglementare, care nu restrângea
vătămarea numai la cea produsă părților în proces, ci avea în vedere, în mod just și
interesele societății.
c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului
Anularea actului procesual sau procedural viciat, chiar și în prezența unei vătămări, este
nejustificată în cazul în care există posibilitatea acoperirii neregularității actului și
păstrării efectelor produse de acesta. Spre exemplu, în cazul vătămării prin împiedicarea
părții de a-și exercita un drept procesual, anularea actului poate fi evitată prin
exercitarea altui drept procesual care să conducă la același rezultat.
Nulitatea nu produce efecte ope legis; invocată de către subiecți procesuali principali
sau din oficiu în cursul procesului penal, trebuie constatată de organul de urmărire
penală, judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară sau de instanță.
Cel care invocă nulitatea trebuie să dovedească existența vătămării, nu si imposibilitatea
de a fi înlăturată pe altă cale decât anularea actului, această constatare fiind atributul
organelor judiciare. Cel care se opune anulării poate face proba contrară, că nu există
vătămare. În cazul în care se invocă acoperirea nulității, proba acesteia revine celui care
care o invocă.
În cazul nulităților absolute, anularea actului este imperativă, așa încât această condiție
este prezumată de legiuitor. În această situație, numai legiuitorul poate – pe cale de
excepție – să considere că actul lovit de nulitate absolută poate fi totuși păstrat ca fiind
necesar pentru o soluționare corectă a cauzei, așa cum este situația menținerii probelor
administrate și a actelor îndeplinite de instanța inferioară ierarhic necompetentă
material, ce și-a declinat competența (ex. art. 50 alin. (2) NCPP).
4. Nulitățile absolute și nulitățile relative
4. 1. Trăsăturile nulităților absolute și cazurile prevăzute de art. 281 NCPP
Actualul cod de procedură penală a prevăzut în dispozițiile art. 281 alin. (1), nulitățile
absolute care sunt, în același timp, și nulități exprese și care intervin în cazul încălcării
unor dispoziții legale care au o importanță deosebită în desfășurarea procesului penal.
Nulitățile absolute se caracterizează prin:
– vătămarea pe care o produc este întotdeauna considerată ca existentă (prezumție juris
et de jure), care nu suferă proba contrarie. Cel care invocă nulitatea nu trebuie să facă
dovada existenței vătămării, fiind suficientă dovada încălcării normei juridice prevăzute
sub sancțiunea nulității absolute;
– pot fi invocate în condiții de timp diferite față de nulitățile relative, în majoritatea lor
acestea putând fi aduse în discuție în orice stare a procesului;
– pot fi invocate de procuror, subiecții procesuali principali și orice parte din proces,
indiferent de existența sau inexistența unui interes procesual propriu, și se iau în
considerare chiar din oficiu.
Prevăzute de către art. 281 NCPP, cazurile de nulitate absolută, cunosc o reducere a
ipotezelor în care nulitatea absolută devine incidentă, iar vicii de procedură precum (i)
sesizarea instanței (avute în vedere cu ocazia evaluării rechizitoriului de către
judecătorul de cameră preliminară), (ii) efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu
infractorii minori în cursul judecății, când acesta nu a fost efectuat în cursul urmăririi
penale; nu mai sunt calificate drept ipoteze care atrag nulitatea absolută.
Cazurile de nulitatea absolută, prevăzute în actualul cod de procedură penală sunt:
– încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată (are în vedere
prevederile referitoare la numărul de judecători din complet, cazurile de
incompatibilitate sau cele referitoare la asigurarea continuității completului care
deliberează asupra cauzei penale; nu se referă și la completele specializate);
– competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când
judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente (față de
reglementarea anterioară, necompetența organelor de urmărire penală nu mai are această
însușire; nu va exista un caz de nulitate absolută în ipoteza în care judecata este
efectuată de o instanță ierarhic superioară celei competente material sau personal să
judece cauza; este însă incidentă în cazul încălcării competenței funcționale a instanței
superioare, deoarece aceasta, fiind o modalitate de organizare a competenței după
materie sau după calitatea persoanei, se include, după caz, în una dintre cele două forme
de competență, urmând regimul juridic corespunzător acestora);
– publicitatea ședinței de judecată (încălcarea prevederilor legale referitoare la
soluționarea unor cauze în camera de consiliu, ședință secretă ori nepublică poate atrage
numai sancțiunea nulității relative dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de
lege);
– participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii
(potrivit art. 363 alin. (1) participarea procurorului la judecată este obligatorie,
indiferent că judecata se desfășoară în primă instanță, în apel sau în cadrul căilor de atac
extraordinare);
– prezența suspectului sau inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie
potrivit legii (este obligatorie prezența la judecată în primă instanță sau în căile de atac a
inculpatului aflat în stare de deținere – arestat preventiv în cauză sau în altă cauză, sau
aflat în executarea unei pedepse; prezența celui deținut este obligatorie la judecarea
contestației în anulare, după admiterea în principiu, sau a contestației la executare
formulată de acesta);
– asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți,
atunci când asistența este obligatorie (de ex., în cazurile prevăzute de art. 90 NCPP,
respectiv art. 93 alin. (4) și (5) NCPP; încălcarea dispozițiilor referitoare la asistarea de
către avocat a persoanei vătămate atunci când asistența este obligatorie, nu atrage
incidența sancțiunii nulității absolute, putând fi reținută nulitatea relativă în cazul în care
sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 282 NCPP).
4. 2. Trăsăturile nulităților relative și cazurile prevăzute de art. 2 și art. 282 NCPP
Definită de către doctrină, ca acea nulitate, alta decât cea prevăzută expres ca nulitate
absolută, rezultată din încălcarea dispozițiilor ce reglementează desfășurarea procesului
penal, care poate fi invocată de participanții procesuali ce au un interes procesual
propriu în respectarea dispoziției legale încălcate sau de instanță din oficiu în cazurile
anume prevăzute, în termenul limitativ stabilit de lege, nulitatea relativă se
caracterizează prin:
– intervine atunci când prin încălcarea dispozițiilor legale s-a adus o vătămare
drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali;
– trebuie invocată într-o anumită stare a procesului (de regulă, în cursul judecății sau
imediat după efectuarea actului);
– se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de
lege.
Nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalității,
nulitățile relative sunt atașate fiecărei dispoziții preceptive, așa încât o examinare
exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziții a NCPP.
5. Declararea nulității actelor procesuale și procedurale penale
Nulitatea unui act procesual sau procedural nu operează din oficiu (ope legis), prin
simpla încălcare a legii, ci trebuie invocată în fața organului judiciar de către partea
interesată sau din oficiu, constatată și apoi declarată de organul judiciar competent,
indiferent dacă sunt nulități relative sau absolute.
Nulitatea poate fi invocată de către părți și subiecți procesuali principali în faza de
urmărire penală pe calea unei cereri exprese sau a plângerii (art. 336 și art. 339 NCPP),
iar în faza de judecată pe cale de excepție.
Potrivit dispozițiilor art. 351 alin. (2) NCPP, nulitatea relevată din oficiu de către
procuror în cursul urmăririi penale nu este obligatoriu să fie pusă în discuția părților, în
timp ce, de principiu, nulitățile observate de judecător/instanță trebuie puse în discuție
contradictorie.
Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere spre deosebire de vechiul cod,
NCPP nu mai stipulează că toate cazurile de nulitate absolută pot fi invocate oricând,
astfel numai cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) pot fi
invocate în orice stare a procesului.
În schimb, cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. e) și f) trebuie
invocate:
– până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în
cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;
– în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății;
– în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când
instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
6. Efectele nulităților
Declararea nulității unui act procesual sau procedural atrage lipsa acestuia de efecte
juridice. Actul este considerat nul din momentul în care a fost efectuat cu încălcarea
legii (ex tunc) și nu din momentul în care s-a declarant nulitatea lui (ex nunc).
Actul se consideră inexistent numai din punct de vedere al efectelor pe care ar fi trebuit
să le producă dacă ar fi fost valabil, nu însă și sub raportul consecințelor sale (cheltuieli
judiciare, amendă judiciară, împlinirea prescripției, decăderi etc).
În unele cazuri este posibil ca, datorită naturii încălcării legii și a structurii actului,
acesta să fie afectat numai în parte de nevalabilitate (nulitate parțială).
Actele anulate se refac de către organul judiciar care le-a întocmit inițial și rareori de
către un alt organ judiciar (de ex., cazul în care potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) instanța de
apel admite apelul, desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către
o altă instanță de judecată decât aceea a cărei hotărâre a fost desființată); astfel, potrivit
art. 280 alin. (3), atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când
este necesar și dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispozițiilor legale.
NCPP reglementează explicit extinderea (iradierea) efectelor nulităților, prevăzând ca
sunt nule și actele concomitente cu actul nul sau subsecvente acestuia, daca există o
legătură direct cu actul nul (de pildă, existența încă de la primul termen a unui caz de
incompatibilitate a judecătorului atrage nulitatea actelor efectuate la fiecare termen) ca
excepție, nulitatea unui act poate atrage și nulitatea actelor anterioare acestuia (de
exemplu, neîntocmirea minutei atrage și nulitatea actelor anterioare, instanța de control
judiciar trebuind să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare).
Spre deosebire de Codu de Procedura Penala din Rmîniea în Republica Moldova
Nulitatea procesuală decurge din nerespectarea normelor ce reglementează desfăşurarea
procesului penal, cu ocazia efectuării actelor procesuale sau procedurale, acte care astfel
sunt viciate, remediul constituindu-l anularea şi refacerea lor.Nulitatea este sancţiunea
care intervine, în general, atunci când un act procesual sau procedural ori o măsură
procesuală s-a îndeplinit cu neglijarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de
lege.Sancțiunea procesuală administrată actului procedural obținut vicios în multe
cazuri atrage inevital și consecințe negative pentru soluționarea cauzelor penale sau
contribuie la diminuarea pedepselor aplicabile. De multe ori anularea probelor obținute
cu încălcările arătate în art. 94 CPP duce la aplicarea soluției de încetare a procesului
penal, clasare a urmăririi penale sau scoatere a persoanei de sub urmărire penală.
Procesul penal are drept scop constatarea la timp şi în mod complet a tuturor faptelor
care constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană vinovată de săvârşirea unei
infracţiuni să fie pedepsită conform vinovăţiei sale, având grijă însă „ca nici o persoană
nevinovată să nu fie pedepsită pe nedrept“.
În virtutea rolului activ, organele judiciare au dreptul şi obligaţia să desfăşoare un
complex de activităţi, în strictă conformitate cu prevederile legale, pentru strângerea şi
verificarea probelor cu privire la: 293 Materialele conferinței științifico-practice
internaționale din 26 iunie 2018
– existenţa sau inexistenţa infracţiunii;
– identificarea făptuitorului acesteia;
– stabilirea dacă este cazul să se dispună trimiterea în judecată şi să fie condamnaţi
participanţii la săvârşirea infracţiunii, ori pentru a se dispune o soluţie de încetare sau
scoatere a persoanei de sub urmărire în cazurile prevăzute de lege.
Lămurirea cauzelor penale sub toate aspectele menţionate nu se poate face decât pe baza
probelor şi mijloacelor de probă, administrate conform legii, deoarece numai astfel se
poate ajunge la pronunţarea unor hotărâri legale şi temeinice de către organele judiciare.
Realizarea scopului procesului penal poate fi ca urmare a colectării probelor necesare cu
privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni,
precum şi la stabilirea răspunderii acestora.
Justificarea importanţei probelor constă în faptul că, odata ce a fost pornit procesul
penal şi pînă la soluţionarea lui definitivă, toate problemele cauzei sunt rezolvate cu
ajutorul probelor [4, p. 254].
Evaluarea admisibilităţii probelor, odată ce acestea au fost descoperite de către organul
de urmărire penală, de-a lungul întregului proces, rezidă, bineînţeles,în verificarea
faptului dacă sunt îndeplinite cele trei cerinţe: pertinenţa, concludenţa şi utilitatea
fiecărei probe în parte.
Reamintim că potrivit articolului 95 CPP RM, chestiunea admisibilităţii datelor în
calitate de probe o decide organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor,
ori, după caz, instanţa de judecată.
Legalitatea procesului penal este consacrată la art. 7 CPP, astfel principiul conform
căruia desfăşuratea întregului proces penal are loc doar potrivit dispoziţiilor prevăzute
de lege, prin urmare, din conţinutul acestei norme deducem că toate actele procesuale şi
procedurale urmează să fie efectuate doar cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond
prevăzute de lege.
Din moment ce nu au fost respectate prevederile art. menţionat anterior, în cadrul
procesului penal intervine nulitatea, drept o sancţiune procesuală, constituind astfel un
mijloc legal care lipseşte de efecte juridice actele procesuale şi procedurale. Aşadar,
nulităţile lovesc actele procedurale existente, care au fost întocmite prin nerespectarea
dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor prescrise de lege, astfel actul
respectiv fiind înlăturat din materialele dosarului.
Totodată, nulitatea unui act procedural poate atrage şi nulitatea actelor procedurale
ulterioare efectuate cu respectarea legii, însă care se întemeiază pe actul nul ori depind
de valabilitatea acestuia, astfel suntem în prezenţa unui efect extensiv al nulităţii [3, p.
391], în acest sens reiterăm regula “fructul pomului otrăvit”. Prin urmare dacă o probă
în cadrul unui proces penal a fost dobândită cu încălcarea legislaţiei procesual penale,
nu va fi administrată în cadrul procesului.
Nulitatea expresă a actelor procedurale, potrivit prevederilor art. 251 alin.
(2) CPP, survine în cazul încălcării prevederilor legale referitoare la:
1. competenţa după materie a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată;
2. competenţa după calitatea persoanei;
Criminalitatea transfrontalieră şi transnaţională:
Tendinţe şi forme actuale de manifestare, probleme de prevenire şi combatere 294
3. sesizarea instanţei şi la compunerea acesteia;
4. publicitatea şedinţei de judecată;
5. participarea părţilor în cazurile obligatorii;
6. prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii
[5, p. 545].
În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot
fi prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărâri
judecătoreşti datele care au fost obţinute:
– prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrângere, prin
violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;
– prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii
vătămate, martorului;
– prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la
proces;
– de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în
cauza penală;
– de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;
– dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;
– prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;
– cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală ale dispoziţiilor
CPP RM;
– fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;
– de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate
confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia;
– prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea infracţiunii;
– prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege.
Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor codului de procedură penală, la
administrarea probelor, violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei
sau ale prevederilor legii procesual-penale prin privarea participanţilor la proces de
aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influenţat sau a putut
influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a documentului sau a obiectului.
Din cele analizate mai sus rezultă că nulitatea absolută a unui act atrage după sine
anularea actului respectiv, menţionăm că nulitatea nu poate fi înlăturată în nici un mod
şi poate fi invocată la orice etapă a procesului penal, de asemeni ea poate fi invocată de
orice parte în proces.
Sancţiunea cea mai efectivă pentru încălcarea formelor de procedură, a normelor
procesuale, este nulitatea actului făcut cu încălcarea lor, cu consecinţa că actul lovit de
nulitate va fi lipsit în total sau în parte de efectele sale fireşti pentru care a fost
îndeplinit.
În sens etimologic, un act nul este un act fără valoare, incapabil să producă efectele
pentru care era destinat.
Din punct de vedere juridic, nulitatea actului, adică privarea lui de efectele pe care în
mod normal trebuia să le producă, este consecinţa neîndeplinirii condiţiilor pe care
legea procesuală le prescrie pentru existenţa şi validitatea lui.
Traian Pop defineşte nulitatea în sens generic ca fiind sancţiunea juridică ce decurge din
viciile care atacă valabilitatea actelor şi se valorifică prin anularea acestora [6, p. 58].
Nulităţile, ca sancţiuni procedurale, lovesc actele procedurale existente, care au luat însă
fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor
prescrise de lege.
Prima condiţie de intervenţie a nulităţilor este încălcarea prevederilor legale care
reglementează desfăşurarea procesului penal, iar a doua este că încălcarea normelor
procesual-penale să nu poată fi înlăturată decât prin anularea acelui act.
Probele lovite de nulitate au impact nu doar asupra actului procedural, dar și asupra
soluțiilor adoptate pe o cauză penală și a aplicării pedepsei.
După cum am menționat mai sus, probele lovite de nulitate pot atrage în consecință
soluții de încetare a procesului, de clasare sau de scoatere a persoanei de sub urmărire.
Încetarea urmăririi penale este o modalitate de soluţionare a acţiunii penale şi implicit
de întrerupere a urmăririi penale, reglementată de art. 285 CPP, care se poate dispune în
orice moment al fazei urmăririi penale dacă se constată că există vreo cauză care
împiedică exercitarea acţiunii penale.
Scoaterea de sub urmărirea penală este prevăzută în art. 284, capitolul V, titlul I, Partea
specială Cod procedură penală şi constă în activitatea procedural prin care urmărirea
penală este întreruptă, de regulă, definitiv dacă se constată existenţa unuia din cazurile
care exclud urmărirea penală.
Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale în privinţa
persoanei are loc în cazul în care se constată că fapta nu a fost săvârşită de bănuit sau
învinuit, în cazurile prevăzute în alin.(1), pct.1-3, art. 275 Cod procedură penală, şi
anume:
1) nu există faptul infracţiunii;
2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când infracţiunea a
fost săvârşită de o persoană juridică;
4) există cel puţin una din cauzele prevăzute la art.35 din Codul penal.
Intervenirea acestor situaţii determină scoaterea de sub urmărire penală, soluţie care este
corespunzătoare celei de achitare pronunţată de instanţă în cursul judecăţii. Instituţia
scoaterii de sub urmărire penală poate fi dispusă în orice cauză penală, indiferent dacă
persoana a fost sau nu pusă sub învinuire.De aceea nu întâmplător facem tangența între
nulitatea probelor și soluțiile de încetare a procesului în fapt precum și în privința
persoanei, deoarece proba înlăturată din cauza penală, care a fost obținută cu grave
abateri de la normele legale și care ulterior nu poate fi obținută din alte surse sau prin
alte mijloace de probă, inevitabil atrage încetarea cauzei penale sau scoaterea de sub
urmărire penală a persoanei bănuite sau învinuite.
Criminalitatea transfrontalieră şi transnaţională:
Tendinţe şi forme actuale de manifestare, probleme de prevenire şi combatere
Aceste soluții sunt adoptate în faza urmăririi penale de procuror, din oficiu sau în baza
raportului cu propunerea respectivă a organului de urmărire penală, prin ordonanță, iar
în faza de judecată soluția încetării procesului penal sau achitării persoanei
(corespondent al scoaterii de sub urmărire în faza de urmărire penală) este adoptată de
instanța de judecată prin sentință.
 Concluzii
În concluzie, putem menționa, că importanţa probelor constă în faptul că în
conformitate cu legea, orice cauză penală poate să fie rezolvată numai pe bază de probe,
din care să rezulte vinovăţia sau nevinovăţia participanţilor la săvârşirea unei
infracţiuni. Iar acestea, la rândul lor urmează să fie obținute și anexate la cauza penală
conform normelor legale, pentru a-și atinge scopul în soluționarea cauzelor penale.
Examinarea critică a prevederilor art. 280, 281 și 282 din NCPP (texte de lege care
reglementează instituția de drept procesual penal a nulităților) permite observația că, în
noua viziune, legiuitorul a restrâns rolul nulităților în asigurarea desfășurării în
legalitate a procesului penal, limitând astfel sfera de incidență a acestora și creând un
cadru mult mai permisiv în efectuarea actelor procesuale și procedurale, în sensul de
validare a acestora, în împrejurarea în care dispozițiile legale au fost încălcate sau
nesocotite.
 Bibliografie

1.https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/292-296_5.pdf
2.https://www.juridice.ro/438117/regimul-nulitatilor-in-procesul-penal.

3.Codul de procedură penală, Legea nr. 122-xv din 14 martie 2003 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110/447 din 07.06.2003.

4. Codul penal, Legea nr. 985-xv din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. Nr. 128-129 din 13.09.2002.