Cuprins:

Introducere....................................................................................................................3
1. Sisteme de nulități.....................................................................................................5
2. Clasificarea nulităților procedurale........................................................................7
3.Tipurile nulității actelor juridice…………………………………………….…….9
4. Cazurile nulității .....................................................................................................13
5. Invocarea nulității...................................................................................................14
6. Efectele nulității.......................................................................................................15
7. Inexistența................................................................................................................16
Bibliografie...................................................................................................................18

2
 Introducere

Un act de procedură trebuie să îndeplinească condițiile de formă prevăzute de

lege – pentru a produce efectul pentru care a fost predestinat. În măsura în care un act
de procedură efectuează cu lipsa vreunei condiții de font sau cu observarea formelor
legale, acel principiu, nu-și va produce efectele specifice fiind afectat, după caz, de un
viciu de font sau de formă; sancțiunea specifică în asemenea cazuri este nulitatea
actului.
Fără îndoială, nulitatea actului de procedură este cea mai importantă sancțiune
pentru încălcarea normelor procesuale.
Expresia „nulitatea actului de procedură” cunoaște în general două accepțiuni:
într-un prim sens, fiind și cel mai de utilizat, aceasta expresie sugerează calitatea de
sancțiune, de mijloc tehnic care invalidează actul de procedură. Într-o a doua
accepțiune, expresia indică atributul de institutie juridică a dreptului procedural civil,
adică totalitatea normelor juridice care reglamentează sancțiunea actului de procedură;
aceasta acepțiune este folosită atunci cînd se fac referiri la „regimul juridic” în
continuare a nulității. Nulitatea actului de procedură îndeplinește o functie preventivă
în sensul ca ea exercită o acțiune inhibitorie asupra actelor procesuale cu încalcarea
condițiunilor cerute de lege. De pa altă parte prin reglemantarea ei se urmărește
remedierea viciilor actelor de procedură civilă.
Din enunțarea acestor premise se poate deduce ca în organizarea nulităților
trebuie gasită o măsură rațională și echilibrată, deoarece s-ar ajunge la alternativa
deopotrivă dăunatoare justiției: ori pierderea unui drept prin exagerarea formei ori
neglijarea formei în dauna garantării și valorificării dreptului.
A anula un act de procedură civilă, s-a arătat în literatura mai veche, „înseamnă
a despoia o operație juridică de efectele sale, de a o considera ca și cum nu ar fi avut

3
loc și a o scoate din cauză, înlăturînd din discuție actul sau actele încheiate pentru
constatarea acelei operații”.
Alți autori defineau nulitatea ca fiind lipsa condițiilor sau elementelor necesare
pentru existența și efectul actului.
În literatura actuală de specialitate s-a aprobat că „nulitatea înseamnă că actul
este lipsit în tot sau în parte, de efectele sale firești și această nulitate operează uneori
de drept alteori la cererea părții vătămate”.
Nulitatea acestor acte de procedură definită – în opinia altor autori – ca fiind
„sancțiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedura ce nu îndeplinește
condițiile prevazute de lege pentru validarea lui, lipsindu-l total sau parțial de efectele
firești”.

4
 1.Sisteme de nulități

Sistemele elaborate în trecut de legiutori, fiecare la epoca sa au început să

corespundă cît mai bine scopurilor propuse, însă ele au fost marcate – ca de altfel
întregul proces civil – în cele mai multe cazuri de nivel de cultura și de tradiție juridică
la data adoptării lor:
• un prim sistem a fost acela potrivit căruia legea are misiunea de a fixa
modelele sau formele actelor de procedura și orice abatere în reproducerea lor are
drept consecință nulitatea actului.
• un alt sistem de organizare a nulităților este acela prin care legea analizează
formele pe care le consideră necesare, însa nu statuează asupra gradului de
însemnatate cu care se înfățișează aplicarea lor, variată, asa încat îi revine
judecătorului sarcina delicată de a examina, în concret și de a aprecia pronunțarea
nulității actului. Deși la prima vedere el ar părea echitabil, se observa totuși scăderea
ca acest sistem favorizează subiectivismul judecătoresc. În adevar, a lăsa evaluarea
nulitatilor la facultatea judecătorului, ar însemna a introduce în proces un criteriu
subiectiv, deoarece în aceste cazuri identice soluțiile vor fi diferite. Acest sistem numit
și al „nulitaților cominatorii” s-a aplicat în Franta, înainte de Codul napoleonian. [2.p.
43]
• Într-un al treilea sistem de nulități, se așează la temelie ideea ca formele de
procedura sunt create pentru utilitatea părților așa încît neîndeplinirea lor nu trebuie
sancționată decît atunci cînd se aduce o vătămare a drepturilor care erau menite a le
garanta. Deci de observat, și aici, nu legea, ci judecatorul trebuie să hotărască cînd un
act este valabil. Acestui sistem, călăuzit numai de existenta vătămarii i se reprosează
aceleiași neajunsuri ca și celui precedent, numai că în acest caz criteriul de aprecieri
este mai statornic.

5
 • În cadrul unui alt sistem, nu orice abatere de la dispozitiile stabilite prin lege
trebuie să atragă nulitatea actului. Pentru unele din aceste abateri, nulitatea se impune,
pentru altele, ea ar fi de prisos. Dar legiuitorul trebuie să arate în mod precis punctul
său de vedere în interesul ce-l atribuie fiecarei formalități în parte, prescriind nulitatea
numai acolo unde crede necesar. Problema este deci de a găsi textul corespunzător,
căci nu va fi nulitate dacă există text, indiferent dacă încalcarea e importantă sau nu, și
dimpotrivă, actul de procedură va fi valabil, oricare ar fi caracterul încălcării dacă
lipsește un text care să-l menționeze. Acesta a fost sistemul codului de procedură
napoleonian (art.1029 – 1030) și al codului de procedură italian. Și acest sistem are
deficitul de a fi prea rigid, silind uneori pe judecator de a anula actele ale căror lipsuri
sunt nedăunatoare.
Acest sistem așezînd la baza sa criteriul vătămării, dă posibilitatea
judecatorului de a aprecia în raport cu circumstanțele cauzei dacă o asemenea
vătămare există sau nu. Totodată, el ofera posibilitatea ca actele viciate să fie refăcute
sau completate dacă judecatorul apreciază ca atare iar apoi acestea să fie menținute.
Cu toate acestea, pe drept cuvînt sistemul a fost criticat, deoarece al treilea caz de
nulitate conduce automat la anulări automate, fără ca să existe o vătămare. În acest caz
judecătorul, deși constată lipsa vătămării rămîne totuși nepuntincios în fața prevederii
exprese a legii. Tocmai de aceea o consecință jurisprudențiala s-a materializat în faptul
ca, de multe ori, instanțele refuzau să sancționeze cu nulitatea nerespectarea unor
condiții formale exagerate. Pe de altă parte, se ajunsese la construcția artificială a
nulității, virtuale cînd deși legea nu prevedea expres nulitatea, se consideră ca s-ar fi
încălcat totuși dispozițiuni imperative [2. p.44]
În legislațiile moderne legiuitorii au imaginat sisteme pe cît de posibil
neformaliste astfel încît nulitatea sa constituie o garanție procesuală reală și
fundamentală, iar pe de altă parte s-a urmărit ca formele procesuale să fie simple,
accesibile și să conducă repede la realizarea drepturilor menite a le ocroti.
6
 Oricum însă, trebuie recunoscut că realizarea unui sistem cît mai perfect nu
este o chestiune simplă, deoarece adoptarea uneia sau alteia dintre sistemele propuse
depinde de o multitudine de factori.

2. Clasificarea nulităților procedurale

Nulitățile sunt susceptibile de a fi clasificate după mai multe criterii. Astfel, o

primă și cea mai importantă clasificare, este cea care face deosebire între nulitățile
absolute și nulitățile relative. Criteriul care stă la baza acestei distincții este natura
interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată și regimul juridic al acestor sancțiuni.
Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la momentul
încheierii actului juridic, a unei dispoziţii legale imperative, care ocroteşte un interes
general, obştesc. [3. p. 63]
Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului
juridic, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes particular sau individual.
Din cele două texte menţionate anterior rezultă că, şi sub aspect terminologic, se
face distincţie între nulitatea absolută şi cea relativă pentru că, în timp ce în cazul celei
dintîi, „contractul este nul”, în cazul celei de-a doua, „contractul este anulabil”.
Această diviziune are o importanță practică deosebită, din mai multe puncte de vedere,
și anume:
a) pentru a ști care parte are calitatea de a invoca neregularitatea unui act;
b) pentru a cunoaște momentul pîna la care se poate invoca nulitatea;
c) pentru a soluționa problema posibilității de renunțare la dreptul de a invoca
nulitatea.
Nulităților absolute le sunt aplicabile următoarele reguli:
1) Ele pot fi ridicate de oricare dintre părțile de proces și chiar de instanța, din
oficiu. Nulitatea absolută fiind menită să protejeze un interes general, ea poate fi
7
 invocată de oricare dintre părțile din proces și chiar de către instanța de
judecată, din oficiu, ori de către procuror. [3. p. 66]
2) Nulitățile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii, chiar și direct în
instanța de apel sau recurs, dacă nu s-au ridicat la prima instanță. Odată epuizată
calea ordinară a recursului, hotărîrea judecatorească va trece în puterea lucrului
judecat, astfel ca, în principiu, nulitățile absolute nu mai pot fi invocate. Totuși
ele pot fi ridicate și ulterior prin recursul în interesul legii sau în anulare. În
astfel de cazuri invocarea nulității absolute nu mai atîrnă de voința părților, ci de
aprecierea Procurorului General sau al Ministerului de Justiție.
3) Părțile nu pot renunța la dreptul de a invoca aceste nulități: prin urmare,
aceste nulități nu pot fi acoperite prin consimțămîntul sau prin tăcerea părților
interesate. [3. p. 67]
Nulitățile relative se supun următoarelor reguli:
1) Ele pot fi invocate numai de parte în favoarea căreia a fost prevazută dispoziția
legală. Aceste nulități nu pot fi luate în considerare de instanța din oficiu.
2) Nulitățile relative pot fi invocate numai într-un anumit termen sau într-o
anumită formă.
3) Partea interesată poate renunța la dreptul de a ridica nulitatea relativă a actului.
Renunțarea poate fi expresă sau tacită. Renunțarea tacită se produce prin faptul
că partea nu invocă nulitatea în condițiile cerute de lege. Totuși, renunțarea
tacită trebuie să exprime o voința reală de renunțare deoarece în caz de îndoială
partea poate să revină asupra ei; mandatorul nu poate renunța decît pe baza unei
procuri speciale, fiind vorba de renunțare la un drept. [3. p. 67]
Nu se poate renunța mai dinainte la invocarea unei nulități relative neîmplinite.
O astfel de declarație trebuie considerată nulă, deoarece s-ar face în
necunoștință de cauză și ar fi contrară procesului civil.

8
 3.Tipurile nulității actelor juridice

Conform Codului Civil al Republicii Moldova avem următoarele tipuri de

nulități ale actelor juridice:
1.Nulitatea actului juridic ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri [1. art. 220]
* Actul juridic sau clauza care contravin normelor imperative sînt nule dacă
legea nu prevede altfel.
* Actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri
sînt nule.
* Nulitatea clauzei nu atrage nulitatea întregului act juridic dacă se poate
presupune că acesta ar fi fost încheiat şi în lipsa clauzei declarate nulă.
2. Nulitatea actului juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu [1.
art.222]
*Actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este nul.
* Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul
cauzat celeilalte părţi prin încheierea actului juridic nul dacă se demonstrează că a ştiut
sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitate de exerciţiu.
3.Nulitatea actului juridic încheiat de un minor în vîrstă de la 7 la 14 ani [1. art.
223]
* Actele juridice încheiate de un minor în vîrstă de la 7 la 14 ani, cu excepţia
celor stipulate la art.22 alin.(2), sînt nule.
* Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul
cauzat minorului dacă nu demonstrează că nu a ştiut şi nu trebuia să ştie că cealaltă
parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii actului juridic.
4.Nulitatea actului juridic încheiat de un minor în vîrstă de la 14 la 18 ani sau de
o persoană limitată în capacitatea de exerciţiu [1. art. 224]
9
 * Actul juridic încheiat de un minor în vîrstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană
limitată în capacitatea de exerciţiu fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau al
curatorului, dacă acest acord este cerut de lege, poate fi declarat nul de instanţa de
judecată, la cererea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului.
* Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul
cauzat celeilalte părţi dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă
parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii actului juridic.
5. Nulitatea actului juridic încheiat de o persoană fără discernămînt sau care nu
îşi putea dirija acţiunile [1. art. 225]
Actul juridic încheiat de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină într-un
moment în care nu putea să conştientizeze acţiunile sale ori să le dirijeze poate fi
declarat nul de instanţa de judecată.
6. Nulitatea actului juridic încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor [1. art.
226]
În cazul în care atribuţiile persoanei privind încheierea actului juridic sînt
limitate prin contract, iar împuternicirile organului persoanei juridice – prin actul de
constituire, în comparaţie cu cele stipulate prin mandat, lege sau cu cele deduse din
circumstanţele în care se încheie actul juridic, acesta, încheiat fără respectarea
limitelor impuse, poate fi declarat nul numai în cazul în care se demonstrează că
cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre limitări.
7.Nulitatea actului juridic afectat de eroare [1. art. 227]
* Actul juridic încheiat în baza unei erori considerabile poate fi declarat nul de
instanţa de judecată.
* Eroarea este considerabilă dacă la încheiere a existat o falsă reprezentare
referitor la:
* Natura actului juridic;
* Calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic;
10
 * Părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul), în cazul în care identitatea
acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic.
* Eroarea asupra motivului este considerabilă doar în cazul în care motivul este
inclus în obiectul actului juridic.
* Eroarea imputabilă celui al cărui consimţămînt este viciat nu poate servi temei
pentru anularea actului juridic.
* Persoana în al cărei interes a fost declarată nulitatea este obligată să repare
celeilalte părţi prejudiciul cauzat, dar nu mai mult decît beneficiul pe care aceasta l-ar
fi obţinut dacă actul juridic nu ar fi fost declarat nul. Prejudiciul nu se repară în cazul
în care se demonstrează că cel îndreptăţit la despăgubire ştia sau trebuia să ştie despre
eroare.
* Actul juridic încheiat sub influenţa erorii nu poate fi contestat dacă cealaltă
parte este de acord să-l execute în conformitate cu dorinţa părţii care intenţionează să
conteste actul.
8. Nulitatea actului juridic încheiat prin dol [1. art. 228]
* Actul juridic a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv
sau viclean al uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în
cazul în care autorul dolului estima că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte.
* Dacă una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a căror dezvăluire
cealaltă parte nu ar mai fi încheiat actul juridic, anularea actului juridic poate fi cerută
numai în cazul în care, în baza principiului bunei-credinţe, se putea aştepta ca cealaltă
parte să dezvăluie aceste împrejurări.
* În cazul în care dolul este comis de un terţ, actul juridic poate fi anulat numai
dacă se demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre dol.
9. Nulitatea actului juridic încheiat prin violenţă (art. 229)

11
 * Actul juridic încheiat în urma constrîngerii prin violenţă fizică sau psihică
poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazurile cînd violenţa a fost
exercitată de un terţ.
* Violenţa este temei de anulare a actului juridic numai în cazul în care se
demonstrează că este de natură să determine o persoană să creadă că ea, soţul, o rudă
sau o altă persoană apropiată ori patrimoniul lor sînt expuşi unui pericol iminent.
* În sensul prezentului articol, nu există violenţă atunci cînd autorul ei nu a
utilizat vreun mijloc ilicit.
10. Nulitatea actului juridic încheiat prin leziune [1. art. 230]
* Actul juridic pe care o persoană l-a încheiat din cauza unui concurs de
împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte, în condiţii extrem de nefavorabile,
poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
* Instanţa de judecată poate menţine actul juridic dacă pîrîtul oferă o reducere a
creanţei sale sau o despăgubire pecuniară echitabilă.
11. Nulitatea actului juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre
reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte [1. art. 231]
* Actul juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei
părţi şi cealaltă parte poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
* Cererea de anulare, în cazul prevăzut la alin.(1), poate fi depusă în termen de
un an de la data la care cel interesat a aflat sau trebuia să afle despre încheierea actului
juridic.
12. Nulitatea actului juridic încheiat cu încălcarea interdicţiei de a dispune de
un bun [1. art. 232]
Actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege sau de
instanţa de judecată, sau de un alt organ abilitat, este instituită, în favoarea unor
persoane, o interdicţie cu privire la dispoziţie poate fi declarat nul de instanţa de
judecată la cererea persoanelor în favoarea cărora este instituită interdicţia.
12
 13. Termenul înaintării acţiunii privind anularea actului juridic [1. art. 233]
* Persoana îndreptăţită are dreptul să ceară anularea actului juridic pentru
temeiurile stipulate la art.227, 228 şi 230 în termen de 6 luni de la data cînd a aflat sau
trebuia să afle despre temeiul anulării.
* În temeiul stipulat la art.229, cererea de anulare poate fi depusă în termen de 6
luni de la data cînd a încetat violenţa.

4. Cazurile nulității

Cazurile nulității actelor de procedură civilă

În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unic cu privire la
cazurile de nulitate ale actelor de procedură civilă. Astfel, într-o primă opinie s-a arătat
ca în sistemul actual sunt prevăzute numai două cazuri de nulități:
a) acela al actelor de procedură săvîrșite de un judecător necompetent;
b) acela al actelor de procedura îndeplinite cu neobservarea formelor legale
sau savîrșite de un funcționar necompetent.
O a doua opinie, distinge trei cazuri de nulități și anume:
a) nulitatea actelor de procedură săvîrșite de un judecător necompetent;
b) nulitatea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale;
c) nulitatea expresă a unor acte de procedură cum sunt: neînmînarea citației părților cu
5 zile înainte de termen; nesemnarea minutei imediat dupa deliberare etc. Se rata, în
cadrul acestei opinii, că trăsătura caracteristică și comună tuturor cazurilor de nulitate
este producerea unor vătămări, dar ca diferențierea între cazuri se face după
posibilitatea sau imposibilitatea și respectiv sarcina probei de a proba existența sau
inexistența vătămării. [3. p. 66] Astfel, în primul caz vătămarea se prezintă iuris et de
jure; in celt de-al doilea vătămarea trebuie dovedită de partea interestata și, totodata, ca
nu poate fi înlăturată prin alte mijloace decît prin anularea actului. În al treilea caz –se
13
arată în continuare, adică al nulității exprese, vătămarea se prezum iuris tantum, ceea
ce permite părții interesate în menținerea actului să facă dovadă inexistenței acelei
vătămări.
În sistemul actului sunt prevăzute numai două cazuri de nulități:
• acela al actelor săvîrșite de un judecător necompetent;
• acela al actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau savîrșite de un
funcționar necompetent, cu excepțiile ce au fost arătate mai sus.

5. Invocarea nulității

Prin invocarea nulității înțelegem acele mijloace sau modalități procesuale prin
intermediul cărora instanța de judecata ia cunoștință de existența unor neregularități a
actelor de procedura și dispune după caz desființarea lor sau refacearea, cînd acest
lucru este posibil.
Mijloaceale de invocare a nulității depind de momentul în care are loc o atare
invocare. În general, distingem două mari faze, și anume:
◘ atunci cînd neregularitățile se săvîrșesc și se descoperă în timpul judecății și cînd
nulitatea se invoca pe cale de excepție;
◘ cînd se are în vedere neregularitatea săvîrșită în timpul judecații dar sunt descoperite
dupa terminarea acesteia, sau care privesc hotărîrea prin care se pune capăt judecății.
S-a aratat ca în aceste situații nulitatea se invocă prin mijlocirea căilor de atac [3. p.
77].
În legătură cu condițiile de invocare a nulității, se disting în raport de natura
normei încărcate, respectiv după cum se invocă o nulitate absolută sau una relativă
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată prin
acel act, și numai într-un anumit termen; cea absolută de oricare dintre părți sau chiar
din oficiu, inclusiv de procuror, și orice stadiu al pricinii.
14
 Nulitățile astfel invocate se pot referi la excepția necompetenței, a neregulatei
citări la lipsa elementelor esențiale din cuprinsul cererii de chemare în judecată sau din
hotărîre etc.
Drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna credință și potrivit scopului
în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
O configurație aparte în ceea ce privește invocarea nulității, o prezintă
principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, care deși nu pot fi considerate
condiții propriu-zise de îndeplinire a actelor de procedură, totuși ele trebuie să se
supună lor; aceasta deoarece aceste principii constituie reguli cu caracter general, în
lumina cărora este orînduit procesul, și dacă întregul trebuie să se supună regulei, cu
atît mai mult partea sau fragmentul trebuie să urmeze aceeași regulă.

6. Efectele nulității

După cum s-a arătat, un act lovit de nulitate nu mai produce efectele pentru
care a fost destinat; așadar, actul nul este neavenit sau, dupa cum s-a spus în literatura
juridică, un act nul este un act făra autoritate, fără valoare, incapabil de a produce
efectele scontate [3. p. 73].
Ceea ce se anulează este operațiă juridică pe care actul instrumentar o conține,
astfel că strict vorbind, anulînd cererea de chemare în judecată, anulăm însăși
chemarea în judecată. Sau deși în practică se anulează procesul verbal care constată
marturia, în realitate se înlătură operația mărturiei, pentru ca, ea este cea care poartă
viciul abaterii de la lege.
Din moment ce nulitatea a fost constatată și declarată ca atare de către instanță
cu privire la unul sau mai multe acte de procedură, efectul specific al acestei operațiuni
constă în desființarea retroactivă a consecințelor ale actului respectiv. Desigur, această
invaliditate a actului ca urmare a sancțiunii nulității este consecința unei abateri de la
15
lege. Dar aceasta nu înseamnă că nerespectarea prevederii legale, antrenează automat
aceasta sancțiune, mai sunt necesare și alte condiții [3. p. 74].
Pînă cînd nulitatea unui act nu se invocă, acel act se prezumă a fi efectuat cu
respectarea condițiilor legale. Această prezumție a regularității actelor de procedură,
trebuie legată de prezumția efectuării cu buna credința a actelor de procedură; ambele
prezumții fiind relative ele pot fi răsturnate de persoanele interesate.

7. Inexistența

Acest concept a suscitat mereu ample și contradictorii discuții, îndeosebi în

dreptul material. Dar discutiile nu s-au cantonat doar în această ramură a dreptului,
conceptul de inexistența găsindu-și adepți și în dreptul procesual civil.
Recunoscînd că distincția dintre actele de procedură nule și cele inexistente nu
au primit o rezolvare definitivă, totuși de rațiuni de ordin practic și deopotriva de
logica juridică, categoria disputată a inexistentei trebuie acceptată; aceasta chiar dacă
legislația procesuală nu reglementează categoria actelor inexistente, fiind cunoscută
doar sancțiunea nulității absolute și a nulității relative. Dacă nulitatea reprezintă o
sancțiune care intervine retroactiv, inexistenta actului, trebuie analizată în legătură cu
lipsa acelor efecte judiciare care sunt proprii actelor din categoria lui; un asemenea act
dă naștere chiar de la început efectelor sale juridice specifice. Așadar, dupa cum s-a
subliniat în literatura juridica actul nul deci efectuat cu încălcarea prescripțiilor legale,
trăiește și răspunde misiunii lui, atît timp cat nu este sfărîmat prin declarațiunea
justiției. În schimb, actul inexistent nu are viață juridică, ci se reduce la o existență
materială. Deci noțiunea de inexistență este chemată să definească o situație în care o
anumită activitate umana trebuie considerată pe plan juridic ca și cum nu ar fi
intervenit. Pe de altă parte, un act inexistent nu se bucură de prezumția regularității

16
actelor de procedură, ceea ce dă posibilitatea oricui să-l nesocotească fără o prealabilă
constatare judecătorească.
Pentru ca, așa cum s-a arătat, hotarul, între actul inexistent și actul nul absolut
este de delimitat, fiind o chestiune de apreciere, inexistența poate fi mai bine surprinsă
printr-o analiză de la caz la caz. Așa de pildă, o hotărîre formulată de un avocat sau
executor judecătoresc; chiar dacă îmbracă forma prevazută de lege, nu poate fi
considerată decît o hotărîre aparentă, si ea nu poate produce efectele specifice aceleia
dată de instanța de judecată. Deoarece un asemenea act nu emană de la persoanele
abilitatea cu autoritate jurisdictională, el nu se bucură nici de autoritatea lucrului
judecat.
Se consideră deci că în astfel de cazuri, în baza unui asemenea act, nu se poate
declanșa procedura executării silite, pentru că oricine poate să-și dea seama de
inexistenta lui. De altfel, în cazuri similare, chiar susținătorii tezei opuse arată cum
„executorul judecatoresc poate refuza, cu prilejul examinarii titlului, declararea
urmăririi silite”, ceea ce înseamnă că se recunoaște implicit că asemenea acte pot fi
ignorate fără a fi nevoie pentru aceasta de intervenția justiției; altfel s-ar ajunge la
situații stranii, căci ar trebui să asistăm la executare unor astfel de „hotărîri” fără a le
putea opri efectele decît prin intervenția justitiei. Și dacă totuși, în pofida unor
asemenea vicii notorii, o astfel de hotarare este pusa în executare, instanța vă pronunța
inexistența ei, aceasta fiind cauza preexistentă de ineficacitate și nu nulitatea ei [2. p.
44].
Dar, față de ansamblul argumentelor înfătișate, inclusiv a exemplelor invocate,
ni se pare dificil a contesta conceptul de inexistenta în domeniul actelor de procedură,
care departe de a uzurpa categoria nulității, o consolidează, iar această din urma prin
aria infinit mai mare de aplicație, rămîne și pe mai departe cea mai importantă
sancțiune.

17
 Bibliografie:
1. Codul Civil al Republicii Moldova, Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial
Nr. 82-86 art Nr : 661

2. Legea și viața, Principiul restabilirii situației anterioare ca efect al nulității

actului juridic civil, Sergiu Boca, aprilie, 2012

3. Instituții de drept civil în noul cod civil, Manual pentru uzul formatorilor SNG
(Proiect finațat de Uniunea Europeană), Uliescu M.,București, 2010

18