Criterii de clasificare

Nulităţile pot fi clasificate după următoarele criterii: a) După natura interesului

(general ori individual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la momentul
încheierii actului, se distinge între nulitatea absolută şi nulitatea relativă;
b) După întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi parţială (atunci când
desfiinţează doar parte din efectele actului juridic, celelalte menţinându-se
deoarece nu contravin legii) şi totală (desfiinţează în întregime efectele actului
juridic); Cu privire la această clasificare a nulităţilor, trebuie observat că ea
decurge din concepţia despre nulitate, care a evoluat de la teza nulităţii totale şi
iremediabile la teza proporţionalizării efectelor nulităţii în raport cu finalitatea
legii, spunându-se că trebuie înlăturate numai acele efecte care ar contraveni
scopului dispoziţiei încălcate, menţinându-se, în acelaşi timp, celelalte efecte
(nulitatea fiind, astfel, parţială şi remediabilă).
c) După modalitatea de consacrare legislativă, există nulitate expresă (prevăzută ca
atare, de o dispoziţie legală) şi nulitate virtuală sau implicit
d) După felul condiţiei de valabilitate nerespectate, se deosebeşte între nulitatea de
fond (aceea care intervine în cazul nerespectării unei condiţii de fond a actului
juridic, cum sunt cele referitoare la capacitate, obiect, cauză, consimţământ) şi
nulitatea de formă (în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem); e) După
modul de valorificare, se distinge între nulitatea judiciară (cea care operează pe
temeiul unei hotărâri judecătoreşti) şi nulitatea amiabilă (care are la bază acordul
părţilor).
Categorii de nulităţi. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă Este absolută acea nulitate care
sancţionează nerespectarea, la momentul încheierii actului juridic, a unei dispoziţii legale imperative,
care ocroteşte un interes general, obştesc

Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei dispoziţii
legale care ocroteşte un interes particular sau individual.

Din cele două texte menţionate anterior rezultă că, şi sub aspect terminologic, se face distincţie între
nulitatea absolută şi cea relativă pentru că, în timp ce în cazul celei dintâi, „contractul este nul”, în cazul
celei de-a doua, „contractul este anulabil”.

Regimul juridic al nulităţii

Noţiune Prin regim juridic al nulităţii se înţeleg regulile cărora le este supusă nulitatea absolută şi
relativă, după caz. Întrucât regulile aplicabile sunt diferite, în aceasta rezidă şi importanţa calificării şi
încadrării corespunzătoare a nulităţii în una din cele două categorii. 3.2.3.2. Regimul juridic al nulităţii
absolute se desprinde din dispoziţiile art. 1247 şi 1249 N.C.civ. Astfel:
A) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie
(art. 1247 alin. 2). Aceasta înseamnă că oricine pretinde şi reclamă un interes (deci nu numai părţile şi
avânzii lor cauză, dar şi procurorul, autorităţile publice competente, alte terţe persoane prejudiciate prin
actul încheiat şi deci, interesate să obţină desfiinţarea actului) poate invoca nulitatea.

B) Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea actului. Această obligaţie a instanţei derivă din
funcţia organului jurisdicţional de a restabili ordinea de drept încălcată, fără să reprezinte, aşadar, o
nesocotire a limitelor învestirii sau o depăşire a principiului disponibilităţii (în absenţa invocării de către
părţi a nulităţii).

C) Nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege. Această
regulă se explică prin natura interesului ocrotit de norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută.
Totuşi, inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu 68 validarea actului prin
îndeplinirea ulterioară a cerinţelor legale, nerespectate în momentul încheierii actului (de exemplu,
obţinerea autorizaţiei administrative, până la anularea actului), validare care decurge din concepţia
despre nulitate, ca şi din regula potrivit căreia convenţiile trebuie să fie interpretate în sensul în care să
producă efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce nici unul68 (actus interpretandus est potius ut
valeat quam ut pereat).

D) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, dacă prin
lege nu se prevede altfel. Aceasta înseamnă că funcţionează regula imprescriptibilităţii în ce priveşte
nulitatea absolută, indiferent de calea procedurală folosită pentru valorificarea ei (acţiune sau excepţie),
cu rezerva situaţiilor expres prevăzute de lege, când nulitatea absolută poate fi prescriptibilă69.

Regimul juridic al nulităţii relative

Potrivit dispoziţiilor art. 1248 şi 1249 N.C.civ., regimului juridic al nulităţii relative îi sunt aplicabile
următoarele reguli:

A) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală
încălcată (art. 1248 alin. 1), ceea ce înseamnă că, de principiu, nulitatea relativă poate fi pretinsă sau
opusă numai de către partea interesată, prejudiciată prin încheierea respectivului act. Cu toate acestea,
există situaţii în care, în afara persoanei interesate şi tocmai în ideea asigurării unei reale protecţii a 68
Gh. Beleiu, op. cit., p. 227. 69 O astfel de excepţie este instituită, de ex., prin dispoziţiile art. 45 alin. 5
din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de
nulitate (deci, şi atunci când este absolută), dreptul la acţiune se prescrie în termen de 18 luni de la
intrarea în vigoare a prezentei legi. 69 acesteia, nulitatea relativă mai poate fi invocată şi de către alte
persoane, cum ar fi: creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice; reprezentantul legal al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu; ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau consiliul de
familie; succesorii părţii ocrotite (cu rezerva ipotezei în care ar fi vorba despre acţiuni strict personale).

B) Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată (art. 1248 alin. 2).
Aşadar, în măsura în care persoana ocrotită de norma încălcată nu se prevalează de nulitatea relativă,
neinvocând-o, instanţa nu va putea să facă din oficiu aprecieri asupra acesteia, să o pună în dezbaterea
părţilor şi să se pronunţe asupra ei.

C) Nulitatea relativă poate fi confirmată (art. 1248 alin. 4). Confirmarea nulităţii se poate face de către
persoana interesată sau de succesorii ei în drepturi, în mod expres ori tacit. În privinţa acestei ultime
modalităţi de confirmare, ea poate rezulta, de exemplu, din executarea actului anulabil sau din
neinvocarea nulităţii înăuntrul termenului de prescripţie. În ambele ipoteze însă, cel în cauză trebuie să
fi cunoscut cauza de nulitate pentru ca astfel, atitudinea lui să valoreze confirmare a nulităţii.

D) Sub aspectul prescripţiei extinctive, nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în
termenul de prescripţie prevăzut de lege. Potrivit art. 2517 N.C.civ., termenul general de prescripţie este
de 3 ani, iar momentul de la care începe să curgă este diferit, în funcţie de cauza de anulabilitate
invocată.