Nulitatea Absolută și Nulitatea Relativă

Nulitatea reprezintă sancțiunea de drept civil care desființează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea
condițiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege.
Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin
lege nu se prevede altfel.
Nulitatea absolută intervine în cazul în care la încheierea actului s-au încălcat norme juridice imperative care au ca scop
ocrotirea unor interese generale.
Nulitatea relativă intervine în cazurile în care la încheierea actului s-au încălcat dispoziții legale care au ca scop ocrotirea
unor interese personale, particulare.
Regimul juridic al nulității absolute diferă de regimul juridic al nulității relative:
A) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată și chiar din oficiu de către instanța de judecată .
Nulitatea relativă, poate fi invocată, de regulă, numai de către persoana ocrotită prin dispoziția legală încălcată la încheierea
actului (sau de succesorii ei- cu excepția acțiunilor intuitu personae- de procuror, de creditorii chirografari ai părții ocrotite cu
excepțiile prevăzute de lege și de ocrotitorul legal al celui cu capacitate de exercițiu restrânsă, de reprezentantul legal al celui
lipsit de capacitate de exercițiu).
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată pe cale de acțiune sau de excepție și instanța este obligată
să invoce din oficiu nulitatea absolută.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată. Ea nu poate fi
invocată din oficiu de instanța de judecată.
Nulitatea absolută poate fi invocată de acea persoană care are un interes direct, legitim și protejat sau de către persoanele
anume desemnate de lege și nu de orice persoană străină de act.
Ea poate fi invocată și de partea responsabilă pentru nulitatea actului și chiar de o persoană străină de contract dacă
demonstrează un interes.
Nulitatea absolută poate fi invocată și de un terț care nu a avut anterior niciun raport juridic cu părțile.
Creditorii chirografari ai părților nu sunt interesați decât în măsura în care contractul căruia i se poate cere nulitatea
interferează cu dreptul lor, în cazul în care din el a rezultat o sărăcire pentru debitorul lor.
În cazul avânzilor- cauză cu titlu particular, aceștia vor putea acționa în nulitate numai în măsura în care propria lor situație
depinde de eficacitatea sau ineficacitatea contractului încheiat de autorul lor.
Nulitatea relativă poate fi invocată de persoana în interesul căreia a fost edictată dispoziția legală. Instanța nu o poate
invoca din oficiu.
Dacă una dintre părți este incapabilă atunci nulitatea relativă va fi invocată de reprezentantul legal sau de ocrotitorul legal al
minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă.
În cazul în care una dintre părți decedează, dreptul de a acționa în nulitate relativă este transmis avânzilor săi universali ( mai
puțin acțiunile intuitu personae).
Creditorii chirografari ai părții ocrotite, pot acționa în anularea actelor debitorului lor dar numai în numele acestuia, pe calea
acțiunii oblice ( cu excepția drepturilor și acțiunilor intuitu personae).
a) Există nulități relative care protejează exclusiv pe una dintre părți ( incapabilul, a celui a cărui consimțământ
a fost viciat).
Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să
confirme actul anulabil, fie să exercite acțiunea în anulare în termen de 6 luni de la notificare, sub sancțiunea decăderii din
dreptul de a cere anularea contractului.
b) nulități relative admise în interesul celor două părți ale contractului.
Ambele părți sunt titulari direcți ai dreptului de a invoca nulitatea relativă pentru eroare asupra identității obiectului sau asupra
naturii actului juridic.
c) nulități admise în interesul exclusiv al unui terț determinat.
În loc ca una dintre părți să fie protejată împotriva celeilalte, un terț este protejat împotriva celor două părți.
Stingerea dreptului de a invoca nulitatea, acesta se realizează prin confirmare sau prin prescripție.
Stingerea acestui drept are loc prin regularizarea și refacerea actului juridic lovit de nulitate, confirmarea și conversiunea sa și
prin prescripție.
B) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție ( acțiunea în constatarea
nulității absolute fiind imprescriptibilă).
Nulitatea relativă nu poate fi invocată decât în limita termenului legal de prescripție, acțiunea în anulare fiind prescriptibilă,
în termenul general de prescripție de 3 ani dacă legea nu prevede un termen mai scurt.
Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul de prescripție prevăzut de lege.
Invocarea nulității relative, pe cale de excepție este imprescriptibilă deoarece partea căreia i se cere executarea contractului
poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea
în anulare.
Nulitatea poate fi invocată pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, fie pe cale amiabilă.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părților.

1
 Acțiunea în nulitate (pentru nulitatea absolută) și acțiunea în anulare (pentru nulitatea relativă) este acțiunea prin care partea
îndreptățită solicită instanței desființarea actului încheiat cu neobservarea condițiilor sale de validitate.
Acțiunea în nulitate se stinge prin confirmare sau prin prescripție.
Nulitatea relativă este prescriptibilă pe cale de acțiune și imprescriptibilă pe cale de excepție.
Pentru leziune, invocarea nulității pe cale de excepție este prescriptibilă la fel ca și invocarea nulității relative pe cale de
acțiune.
C) Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmarea actului de către cel îndreptățit a cere anularea lui, fie în mod expres,
fie tacit ( prin executarea voluntară a obligațiilor izvorâte din act).
Refacere, confirmare, ratificare
Dacă un act este lovit de nulitate absolută părțile, având în vedere toate condițiile legale, pot să facă un nou act de această dată
valabil. El va fi valabil pentru toți participanții. Aceasta este refacerea.
Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege la data refacerii lui.
Contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu și pentru trecut.
Refacerea nu constituie o cauză de validare a contractului care a fost nevalabil încheiat. Confirmarea este o modalitate de
validare a contractului.
Confirmarea
Când un act este atins de o nulitate relativă, se admite ca persoana care l-a afectat să confirme acest act.
Confirmarea este un act juridic unilateral, abdicativ și accesoriu, cu efecte retroactive prin care o persoană renunță la dreptul
său de a invoca nulitatea unui act juridic prin acțiune în justiție și pe cale de excepției.
Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.
Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperită.
Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege.
Confirmarea trebuie analizată ca o renunțare la dreptul de a invoca nulitatea.
Nulitatea absolută nu poate fi confirmată.
A) Confirmarea expresă a unui act anulabil este un act juridic unilateral și trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale
oricărui act juridic.
Actul de confirmare trebuie să îndeplinească și unele condiții speciale:
- el trebuie să emane de la persoana îndreptățită a invoca nulitatea.
- cauza nulității actului trebuie să fi dispărut, pentru că altfel și actul de confirmare va fi lovit de nulitate.
- actul de confirmare trebuie făcut în cunoștință de cauză, adică știind că actul a fost anulabil și dorind confirmarea lui.
- în caz de violență aceasta trebuie să fi încetat.
- la momentul confirmării condițiile de valabilitate ale actului trebuie să fie întrunite.
Dacă persoana îndreptățită să invoce nulitatea este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, confirmarea poate fi făcută
de ocrotitorul legal (părinte, tutore sau curator special) dacă încuviințarea sa era suficientă pentru încheierea valabilă a
acestuia.
Pentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației și să facă mențiunea despre
motivul (cauza) acțiunii în anulare precum și despre intenția de a repara viciul pe care se întemeiază acea acțiune.
B) Confirmarea poate fi și tacită dacă ea rezultă din acte sau fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenției de confirmare
a actului.
Confirmarea tacită rezultă din executarea voluntară a actului.
În lipsa unei confirmări exprese, este suficient ca obligația să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil
confirmată de către partea interesată.
Poate fi considerată o confirmare tacită a actului și neinvocarea nulității în termenul legal de prescripție a
acțiunii în anulare.
Confirmarea poate fi provocată de oricare dintre părți.
Partea împotriva căreia ar putea fi invocată nulitatea poate să o pună în întârziere pe cealaltă parte printr-o notificare prin
care i se cere fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acțiunea în anulare, în termen de 6 luni de la data notificării,
sub sancțiunea decăderii lui din dreptul de a cere anularea contractului.
Dacă în termenul propus partea îndreptățită a invoca nulitatea nu reacționează în vreun fel, se consideră că actul a fost
confirmat tacit.
Confirmarea fiind un act unilateral nu este nevoie să fie acceptată de celălalt cocontractant.
Efectul confirmării (fie ea expresă sau tacită)
Confirmarea trebuie să nu prejudicieze drepturile obținute de terți. Actul este considerat valid de la data la care el a fost
încheiat.
Confirmarea are un efect retroactiv: ea stinge nulitatea din trecut și validează actul de la originea sa.
Ea produce pentru trecut dar și pentru viitor toate efectele pe care părțile le-au avut în vedere.
Acest efect este valabil numai dacă cel care confirmă actul este singurul titular al dreptului de a invoca nulitatea.
Pentru partea (sau părțile) care au abilitarea de a confirma contractul, confirmarea este pur personală iar ceilalți își conservă
dreptul de a ataca în nulitate. Confirmarea are un efect relativ.

2
 Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol sau violență, nu implică prin ea însăși
renunțarea la dreptul de a cere daune interese.
Efectele confirmării se vor realiza sub rezerva însă a drepturilor dobândite de terții de bună credință.
Acești terți sunt avânzii cauză cu titlu particular ai celui care confirmă actul.
Cei care în intervalul dintre actul nul și confirmare au dobândit un drept căruia aceasta i-ar aduce atingere dacă i s-ar
recunoaște deplina efectivitate.
O asemenea confirmare va fi inopozabilă acestor terți.
Efectele validării se vor produce de la data îndeplinirii condiției nerespectate, mai puțin în cazul în care chiar legea dispune
altfel.
Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în fața
primei instanțe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.
În cazul căsătoriei încheiate de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, când nulitatea absolută a acestei căsători se
acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de constatare a nulității căsătoriei, ambii soți au împlinit
vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut sau a rămas însărcinată.
Validarea poate privi și un act lovit de nulitate relativă.
Căsătoria nu poate fi anulată dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării violenței sau de la data descoperirii
dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăților mintale.

Efectele nulității actului juridic

a) Principiul retroactivității efectelor nulității

Nulitatea desființează actul juridic încheiat cu încălcarea cerințelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv, din
momentul încheierii actului.
Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.
Principalele excepții:
- căsătoria putativă, căsătoria în care cel puțin unul dintre cei doi soți a fost de bună-credință, ignorând cauza nulității,
efectele desființării căsătoriei se produc pentru soțul de bună-credință numai pentru viitor.
- în toate cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultați din căsătoria nulă sau anulată păstrează situația de copii din
căsătorie, în raport cu ei desființarea căsătoriei neoperând pentru trecut, ci doar pentru viitor, asemenea unui divorț.
- în cazul declarării nulității unei persoane juridice când, de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau
declarare a nulității a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare.

b) Principiul repunerii părților în situația anterioară

Impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate să fie restituit.
În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte părți, în natură sau prin echivalent,
prestațiile primite, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.
Numai prin restituirea reciprocă a prestațiilor săvârșite părțile pot fi puse în situația în care s-au aflat înainte de încheierea
actului nevalabil.
Temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie principiul care interzice
îmbogățirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă.
Acțiunea în restituire poate fi introdusă și judecată separat de acțiunea în nulitate, ea fiind supusă prescripției extinctive.
Ea poate fi soluționată împreună cu acțiunea în declararea nulității, dacă aceasta din urmă este primită.
Și de la principiul repunerii părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate există excepții prin care
prestațiile efectuate în temeiul actului desființat nu sunt supuse restituirii ci vor fi menținute integral sau numai parțial:
- Cel care a posedat cu bună-credință un bun frugifer, păstrează pentru sine fructele culese în perioada de timp cât a fost de
bună-credință, chiar dacă trebuie să restituie acel bun.
Posesorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat.
Dacă cel obligat la restituire a fost de bună- credință dobândește fructele produs de bunul respectiv.
- persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în limita
folosului realizat, adică a îmbogățirii sale.
Este vorba de limitarea obligației de restituire în cazul incapabililor.
Atunci când, cu intenție sau din culpă gravă incapabilul a făcut ca restituirea să fie imposibilă, el poate fi obligat la restituirea
integrală.
- cazul uzucapiunii imobiliare sau mobiliare
Acțiunea în restituirea prestației nu este admisibilă în cazul în care reclamantul, a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea
contractului sau acesta are un obiect imoral.
Prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.
În cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă se prevede că restituirea prestațiilor se realizează chiar dacă acestea
au fost executate succesiv sau dacă au avut un caracter continuu.

3
Despre restituirea prestațiilor
Restituirea prestațiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.
În cazul în care restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă
restituirea privește prestarea unor servicii efectuate, restituirea se va face prin echivalent.
În astfel de situații despăgubirea prin echivalent va fi evaluată la valoarea pe care prestația o avea la momentul primirii ei de
către cel obligat la restituire.
În cazul în care imposibilitatea restituirii unui bun provine din cauza pieirii sau înstrăinării acestuia, debitorul obligației de
restituire este obligat să plătească valoarea bunului, considerată, fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii sau
înstrăinării în funcție de cea mai mică dintre aceste valori.
Aceasta dacă debitorul obligației de restituire este de bună-credință.
Dacă debitorul obligației este de rea- credință sau obligația de restituire provine din culpa sa, atunci restituirea se va face în
funcție de valoarea cea mai mare.
Dacă pieirea bunului s-a datorat unui caz fortuit sau de forță majoră, debitorul obligației de restituire este eliberat de această
obligație.
El trebuie să cedeze creditorului, fie indemnizația încasată pentru această pieire, fie dacă nu a încasat-o încă, dreptul de a
primi această indemnizație.
Dacă debitorul este de rea-credință și obligația de restituire provine din culpa sa, el nu este eliberat de restituire decât dacă
dovedește că bunul ar fi pierit și dacă l-ar fi restituit creditorului.
În ipoteza unei pierderi parțiale a bunului, cum ar fi o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este
ținut să-l despăgubească pe creditor.
Excepție: cazul în care pierderea rezultă prin folosința normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului.
Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul trebuie înapoiat în starea în care se găsește la momentul
introducerii acțiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când starea este cauzată din culpa debitorului restituirii.
Fructele. Dacă cel obligat la restituirea bunului a fost de bună-credință, va păstra fructele produse de bunul supus restituirii
și va suporta cheltuielile ocazionate cu producerea lor și nu va fi obligat la plata unei indemnizații pentru folosința bunului.
Excepții:
În cazul în care această folosință a fost obiectul principal al prestației și cazul în care bunul era, prin natură, supus unei
deprecieri rapide.
Dacă însă cel supus la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este obligat, după
compensarea cheltuielilor ocazionate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească
și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o provoca.
Cheltuieli privind restituirea
Aceste cheltuieli sunt suportate de părți proporțional cu valoarea prestațiilor care se restituie.
Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de rea-credință ori din a cărui culpă contractul a fost desființat.

c) Principiul desființării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului inițial

Principiul se referă la efectele nulității față de terți.
Desființarea contractului atrage, în condițiile legii și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.
Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub
rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile ori a aplicării regulilor
privitoare la uzucapiune.
Terții asupra cărora se răsfrânge nulitatea nu sunt terți oarecare ci avânzi cauză cu titlu particular.
Excepții:
- cel care a intrat în posesia unui bun mobil corporal cu bună-credință devine proprietar al bunului chiar dacă cel de la care
l-a dobândit nu avea un titlu valabil și nu mai poate fi silit să-l restituie decât în cazul când lucrul fusese pierdut sau furat,
situație în care adevăratul proprietar îl poate revendica în termen de 3 ani de la momentul pierderii stăpânirii materiale a
bunului.
- nu se vor desființa nici actele subsecvente de conservare și de administrare îndeplinite de cel care nu este proprietar în
intervalul dintre încheierea contractului și introducerea acțiunii în nulitate.
Efectele contractului se vor produce doar pe un termen de 1 an de la data desființării actului.
Contractele cu executare succesivă, sub condiția respectării formalităților de publicitate prevăzute de lege, vor continua să
producă efecte pe perioada stipulată de părți, dar nu mai mult de 1 an de la data desființării titlului constituitorului.
Se păstrează actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui subdobânditor care, între timp, a dobândit proprietatea
bunului prin uzucapiune, în condițiile legii.
- situația celui care întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară a dobândit un drept real imobiliar (cu bună-credință și titlu
oneros sau în temeiul unui contract de ipotecă), dar numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data înregistrării cererii de
înscriere a dreptului real respectiv sau după un termen de 1 an în cazul în care încheierea prin care s-a ordonat înscrierea care
face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptățit.
- situația subdobânditorului de bună-credință și cu titlu gratuit au unui drept real imobiliar, dar numai dacă au trecut 5 ani de
la data înregistrării cererii lui de înscriere în cartea funciară.

4
 - situația dobânditorului de bună- credință a bunurilor care au aparținut unei persoane declarată moartă prin hotărâre
judecătorească, hotărâre care ulterior este anulată ca urmare a constatării că persoana declarată moartă este în viață.
În acest caz subdobânditorii cu titlu oneros și de bună-credință care au dobândit bunurile de la moștenitori, nu vor fi obligați
să le înapoieze.

Bibliografie:
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept Civil Partea Generală, Universul Juridic, București, 2013, pp. 311- 319, pp.
327- 334.