Nulitatea actului juridic civil

Noțiunea și funcțiile nulității

În raport de dispozițiile art. 1246 alin. 1 C. civ., nulitatea este o sancțiune de

drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele ce contravin normelor juridice
edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, nulitatea intervine în măsura în
care, la momentul încheierii actului juridic, părțile nu respectă dispozițiile legale
referitoare la încheierea sa valabilă. Într-o astfel de situație, ca urmare a nerespectării
legii la momentul încheierii actului juridic, acesta nu va putea produce efecte juridice.
Nulitatea prezintă o serie de trăsături caracteristice, și anume:
- este o sancțiune de drept civil;
- privește numai actele juridice, în sensul că nu poate fi aplicată faptelor juridice
stricto sensu;
- intervine atunci când sunt încălcate dispozițiile legii care reglementează condițiile
de valabilitate ale actului juridic;
- lipsește actului juridic de efectele contrare dispozițiilor legale edictate pentru
încheierea sa valabilă;
- conformitatea actului juridic cu dispozițiile legale ce vizează condițiile sale de
valabilitate se apreciază la momentul încheierii actului.
Luând în considerare finalitatea nulității, aceasta îndeplinește atât o funcție
preventivă, dar și o funcție sancționatorie.
Funcția preventivă este determinată de efectul inhibitoriu al nulității, în sensul
că părțile sunt descurajate să încheie acte juridice cu nerespectarea dispozițiilor legii,
deoarece acestea nu ar putea produce efectele avute în vedere de părți. Prin urmare, în
această manieră se asigură respectarea legii la încheierea actelor juridice.
Funcția sancționatorie intervine după încheierea actului juridic civil, în
măsura în care efectul inhibitoriu al nulității nu a funcționat. Așadar, prin intermediul
nulității sunt înlăturate efectele actelor juridice contrare legii, respectiv normelor
juridice edictate pentru încheierea lor valabilă.

Clasificarea nulităților actului juridic civil

Nulitățile se pot clasifica în funcție de mai multe criterii.

A. În funcție de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală care a fost
încălcată la momentul încheierii actului juridic, nulitatea poate fi absolută ori
relativă (art. 1246 alin. 2 C. civ.).
Nulitatea absolută este sancțiunea care intervine în cazul nerespectării, la
încheierea actului juridic, a unei norme juridice care ocrotește un interes general (art.
1247 alin. 1 C. civ.). De principiu, aceasta este desemnată și prin expresiile:
„constatarea nulității“ ori „act nul“.
 Nulitatea relativă este sancțiunea care intervine în cazul nerespectării, la
încheierea actului juridic, a unei norme juridice care ocrotește un interes individual,
particular (art. 1248 alin. 1 C. civ.). Din punct de vedere terminologic, aceasta este
desemnată și prin expresia „act anulabil“.
În principiu, în măsura în care legiuitorul nu determină în mod expres felul
nulității care este incidentă în cazul nerespectării unei anumite condiții de validitate,
acesta se va determina luând în considerare criteriul de delimitare evocat, și anume
natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată. În cazul în care nici prin
aplicarea acestui criteriu nu se poate determina felul nulității, devine incidentă
prezumția de nulitate relativă, instituită de art. 1252 C. civ., potrivit căruia „În
cazurile în care natura nulității nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic
din lege, contractul este anulabil“.
În ceea ce privește cauzele de nulitate, sub un prim aspect trebuie subliniat că
toate cauzele de nulitate sunt legale, deoarece, în raport de dispozițiile art. 1246
alin. 4 C. civ., părțile nu pot, prin acordul lor, să instituie ori să suprime astfel de
cauze.
În general, sunt cauze de nulitate absolută:
- încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea civilă, în măsura în care
acestea sunt edictate pentru ocrotirea unui interes general, cum ar fi, de exemplu,
nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice
fără scop lucrativ;
- lipsa totală a consimțământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic;
- cauza ilicită sau imorală, inclusiv ipoteza fraudei la lege;
- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem etc.
În schimb, sunt cauze de nulitate relativă:
- nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea civilă, în măsura în care
acestea sunt edictate pentru ocrotirea unui interes individual, cum ar fi, de exemplu
regulile privind capacitatea de exercițiu a persoanei fizice;
- lipsa discernământului la momentul încheierii actului juridic;
- viciile de consimțământ;
- lipsa cauzei ori cauza care nu este reală etc.
Această clasificare a nulității prezintă o importanță deosebită dat fiind faptul că
fiecare dintre cele două categorii de nulitate, absolută ori relativă, are un regim
juridic diferit, în sensul că este guvernată de reguli diferite, din trei puncte de
vedere:
- cine poate invoca nulitatea;
- cât timp poate fi invocată nulitatea;
- dacă nulitatea poate fi acoperită sau nu prin confirmare.
Ca atare, regimul juridic aplicabil nulității absolute se caracterizează prin
următoarele reguli:
a. nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, respectiv părțile,
avânzii-cauză ai părților, procurorul și chiar și instanța de judecată, din oficiu.
În legătură cu aceasta, art. 1247 alin. 2 C. civ. prevede „Nulitatea absolută
poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție“, în
timp ce alin. 3 al aceluiași articol dispune: „Instanța este obligată să invoce din oficiu
nulitatea absolută“.
Această regulă se fundamentează pe ideea că nulitatea absolută este menită să
protejeze un interes general, motiv pentru care legea permite invocarea acestei
sancțiuni de categorii cât mai largi de persoane ori organe.
b. nulitatea absolută este imprescriptibilă, astfel încât poate fi invocată oricând, fie
pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.
Această regulă este prevăzută expres de dispozițiile art. 1249 alin. 1 C. civ.,
potrivit cărora „Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi
invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție“.
c. nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
Astfel, potrivit art. 1247 alin. 4 C. civ. „Contractul lovit de nulitate absolută nu
este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege“.
Această regulă rezultă din caracterul interesului ocrotit prin norma juridică a
cărei încălcare atrage sancțiunea nulității absolute. Astfel, finalitatea normei juridice
încălcare, respectiv protejarea interesului general, nu s-ar putea asigura în ipoteza în
care actul juridic ar fi în mod valabil confirmat. Totodată, având în vedere și
categoriile de persoane care pot invoca nulitatea absolută, confirmarea ar fi dificil sau
chiar imposibil de realizat.
Inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu
împiedică însă părțile să procedeze la refacerea sa, cu respectarea tuturor
condițiilor de validitate prevăzute de lege. Într-o astfel de situație însă, efectele
actului juridic refăcut, care este un act nou, se vor produce doar de la data încheierii
sale.
În schimb, regimul juridic aplicabil nulității relative se caracterizează prin
următoarele reguli:
a. nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes este
ocrotit prin norma juridică încălcată – art. 1248 alin. 2 C. civ, ținând cont tocmai
de împrejurarea că această sancțiune este menită să protejeze interese individuale.
Ca atare, nulitatea relativă va fi invocată personal de către cel interesat, (cum ar
fi, spre exemplu, persoana al cărei consimțământ a fost viciat la încheierea actului),
de reprezentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate
de exercițiu restrânsă, dar și de către succesorii ori creditorii chirografari ai persoanei
ocrotite prin norma juridică încălcată, cu excepția drepturilor ori acțiunilor strict
personale, precum și de către procuror, în condițiile art. 92 din Codul de procedură
civilă. În schimb, potrivit art. 1248 alin. 3 C. civ., „Nulitatea relativă nu poate fi
invocată din oficiu de instanța judecătorească“.
b. nulitatea relativă este prescriptibilă pe cale de acțiune, însă imprescriptibilă
pe cale de excepție.
În acest sens, art. 1249 alin. 2 C. civ dispune în mod expres: „Nulitatea relativă
poate fi invocată pe cale acțiune numai în termenul de prescripție stabilit de lege. Cu
toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând
nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a
dreptului la acțiunea în anulare“.
Prin derogare de la această regulă, potrivit art. 1223 alin. 1 și 2 C. civ.,
nulitatea relativă pentru leziune este prescriptibilă într-un termen de 1 an, atât pe cale
de acțiune, cât și pe cale de excepție.
c. nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.
Această regulă este prevăzută expres de art. 1248 alin. 4 C. civ., justificarea sa
decurgând din împrejurarea că nulitatea relativă este menită a proteja interese
individuale. Din acest considerent, persoana interesată să invoce nulitatea relativă
poate renunța în mod valabil la acest drept, cu consecința acoperirii nulității și
consolidarea, astfel, a actului juridic încheiat.
În consecință, în raport și de dispozițiile art. 1262 alin. 1 C. civ., confirmarea
reprezintă un act juridic unilateral prin care persoana îndreptățită la invocarea nulității
relative renunță la acest drept. Confirmarea poate fi expresă sau tacită.
Pentru a fi valabilă, confirmarea expresă trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
- să provină de la cel ce poate invoca nulitatea relativă și să fie făcută în cunoștință de
cauză, cunoscând motivul de nulitate, iar în caz de violență ca viciu de consimțământ,
după încetarea acesteia;
- cauza de nulitate relativă nu mai există la momentul confirmării, astfel încât toate
condițiile de validitate impuse de lege pentru încheierea actului juridic respectiv sunt
întrunite;
- să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației, să menționeze cauza de nulitate,
precum și intenția de a o înlătura (art. 1264 C. civ.).
În sensul art. 1263 alin. 5 C. civ., confirmarea tacită rezultă, de principiu, din
executarea voluntară a actului juridic de către partea interesată.
În legătură cu aceasta, art. 1263 alin. 6 C. civ. reglementează posibilitatea
punerii în întârziere a persoanei îndreptățite să invoce nulitatea relativă, printr-o
notificare prin care să i se solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite
acțiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancțiunea decăderii din
dreptul de a cere anularea contractului. Această persoană trebuie deci ca, în termenul
prevăzut de lege, să opteze între confirmarea actului ori introducerea acțiunii în
anulare. În caz contrar, la expirarea termenului, este decăzută din dreptul de a solicita
anularea actului respectiv.
În ceea ce privește efectele confirmării, indiferent dacă aceasta este expresă
sau tacită, ele se produc retroactiv, de la data încheierii actului juridic confirmat – art.
1265 alin. 1 C. civ. Prin urmare, ca efect al confirmării, actul juridic anulabil este
consolidat cu efect retroactiv.