Efectele nulităţii actului juridic civil

Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg consecinţele aplicării sancţiunii nulităţii.
Astfel, ca urmare a constatării nulităţii actul juridic este desfiinţat în întregime sau în parte
(indiferent dacă nulitatea este absolută sau relativă).
În schimb, nulitatea totală desfiinţează actul juridic în întregime, în vreme ce nulitatea parţială
înlătură numai acele efecte ale actului juridic care contravin legii.
În doctrina civilă efectele nulităţii actului juridic civil sunt exprimate prin adagiul quod nullum
est, nullum producit efectum.
Efectele nulităţii constau implicit şi în desfiinţarea raportului juridic generat de contractul lovit
de nulitate şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii.
A. Principiile efectelor nulităţii. Cele trei principii ale efectelor nulităţii sunt consacrate de
dispoziţiile art. 1254 C. civ.
a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii desemnează regula potrivit căreia
nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se
produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.
Principiul este consacrat prin dispoziţiile art. 1254 alin. (1) C. civ., potrivit căruia
„contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii contribuie la asigurarea ordinii de drept, fiind de
neconceput ca ordinea de drept să fie tulburată, însă efectele ce îi aduc atingere să fie totuşi
menţinute.
În unele situaţii, ca excepţie, nulitatea produce efecte numai pentru viitor. De exemplu, sunt
admise drept excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii următoarele cazuri:
- cazul căsătoriei putative (art. 304 C. civ.), în sensul că efectul retroactiv al declarării nulităţii
căsătoriei este înlăturat faţă de soţul ce a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care
păstrează statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii
căsătoriei şi cel în care hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei devine definitivă;
- cazul minorului de bună-credinţă la încheierea căsătoriei [art. 39 alin. (2) C. civ.] care păstrează
capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie, dacă se produce anularea căsătoriei;
- modificarea numelui de familie numai pentru viitor în cazul anulării recunoaşterii de filiaţie,
precum şi în cazul anulării căsătoriei (aceeaşi este soluţia şi în cazul anulării adopţiei), purtarea
numelui de familie până la data desfiinţării recunoaşterii voluntare de filiaţie, căsătoriei (sau
adopţiei) fiind un fapt ireversibil.
b) Principiul restabilirii situaţiei anterioare (repunerii în situaţia anterioară) are la bază regula
potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât
părţile să ajungă în situaţiile avute la momentul încheierii actului.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare este o consecinţă a principiului retroactivităţii efectelor
şi, totodată, un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice.
Principiul este consacrat de art. 1254 alin. (3) C. civ., care prevede că „în cazul în care contractul
este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile
primite, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”.
Principiul restitutio in integrum vizează exclusiv efectele nulităţii actului juridic între părţile
raportului juridic născut din actul respectiv (nu şi efectele faţă de terţi).
În anumite situaţii, prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic anulat nu sunt supuse restituirii
(ci sunt menţinute în tot sau în parte). Astfel, sunt excepţii de la principiul restitutio in integrum
următoarele cazuri:
- menţinerea (păstrarea) de către posesorul de bună-credinţă a fructelor culese în intervalul de
timp cât a durat buna sa credinţă (art. 948 şi art. 1645 C. civ.);
- cel lipsit de capacitate de exerciţiu este ţinut să restituie prestaţiile primite numai dacă a
profitat, integral sau parţial, de avantaje patrimoniale (art. 47 şi art. 1647 C. civ.);
c) Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial. Cunoscut în
doctrină şi sub adagiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, principiul desemnează
regula potrivit căreia constatarea nulităţii actului juridic iniţial atrage şi desfiinţarea actului
juridic subsecvent (următor).
Altfel spus, în temeiul acestui principiu, desfiinţarea (anularea) unui drept al transmiţătorului
determină şi desfiinţarea dreptului corespunzător al dobânditorului.
Principiul a fost consacrat prin dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ., potrivit căruia „Desfiinţarea
contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.
Sunt excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi, în consecinţă,
anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent (acesta din urmă
fiind menţinut) următoarele situaţii: menţinerea actele de conservare sau de administrare a
bunului (art. 1649 C. civ.), cazul locatarului de bună-credinţă [art. 1819 alin. (2) C. civ.] şi a altor
contracte cu executare succesivă (art. 1649 C. civ.) etc.
B. Reguli de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit efectum. În dreptul
civil sunt cunoscute şi alte principii care, în conflict cu nulitatea, o înlătură într-un mod specific.
Precizăm că „Ele sunt mult mai energice decât cazurile de excepţii de la cele trei principii
examinate mai sus” şi înlătură „nu numai anumite efecte ale nulităţii, ci însăşi nulitatea”. Acestea
sunt: principiul conversiunii actului juridic, principiul error communis facit ius şi principiul
răspunderii civile delictuale.
a) Principiul conversiunii actului juridic. Conversiunea actului juridic desemnează aprecierea
manifestării de voinţă în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu numai în sensul în
care reprezintă un act juridic lovit de nulitate. Altfel spus, în temeiul conversiunii, manifestarea
de voinţă este calificată ca echivalentă unui anumit act juridic (chiar dacă nu este valabilă, ca alt
act juridic).
Potrivit art. 1260 alin. (1) C. civ., un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele
actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege (cu
observaţia că dispoziţiile în cauză nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii
este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite
de părţi la data încheierii contractului).
Pentru aplicarea principiului conversiunii actului juridic, trebuie întrunite următoarele patru
condiţii:
1) să existe un element de diferenţă între actul juridic nul (actul juridic pentru care a fost emisă
manifestarea de voinţă) şi actul juridic ce urmează a fi considerat valabil;
2) actul juridic pentru care a fost emisă manifestarea de voinţă să fie anulat efectiv şi total;
3) actul juridic ce urmează a fi socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de validitate, iar
acestea să se regăsească în chiar actul juridic desfiinţat [art. 1260 alin. (1) C. civ.];
4) manifestarea de voinţă a părţii sau, după caz, a părţilor să fie favorabilă conversiunii, adică din
această manifestare de voinţă să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii [art. 1260 alin. (2) C.
civ.].
Principalele aplicaţii ale conversiunii actului juridic sunt următoarele:
- cazul manifestării de voinţă care este nulă ca vânzare-cumpărare, dar valorează antecontract de
vânzare-cumpărare;
- cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, însă valabil ca act de revocare a legatului ce avea
ca obiect bunul la care se referea şi actul de înstrăinare desfiinţat (art. 1068 C. civ.);
- cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de către moştenitor, nul ca atare, însă valabil
ca act de acceptare a succesiunii [art. 1110 alin. (2) C. civ.];
- situaţia testamentului nul pentru viciu de formă, dar care produce efecte când îndeplineşte
condiţiile pentru altă formă testamentară (art. 1050 C. civ.).
b) Principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius). Principiul justifică
menţinerea validităţii actelor cu titlu oneros încheiate de terţii de bună-credinţă cu titularul
aparent al unui drept (cu toate că actele respective ar trebui declarate nule), cu condiţia ca
aparenţa să fie cunoscută public, de unde şi concluzia că principiul înlătură efectele nulităţii
actului juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună, cunoscută de „toţi”.
Principiul validităţii aparenţei în drept este regula care înlătură nulitatea unui act juridic încheiat
într-o situaţie de eroare comună, obştească.
Regula de mai sus este fundamentată pe principiul ocrotirii bunei-credinţe, deşi acţionează chiar
mai energic decât acest ultim principiu.
Potrivit art. 17 alin. (1) C. civ., „Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi
decât are el însuşi”.
Cu toate cele de mai sus, „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat
că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând
seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel
aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-
ar cauza niciun prejudiciu” [art. 17 alin. (2) C. civ.].
Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă [art. 17 alin. (3) C. civ.].
O aplicaţie legală a principiului se regăseşte în prevederile art. 102 C. civ., potrivit cărora „actele
de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare
civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă nu avea această
calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirilor,
lipsa acestei calităţi”.
c) Principiul răspunderii civile delictuale. În baza principiului răspunderii civile delictuale,
uneori, efectele unui act juridic civil lovit de nulitate pot fi menţinute.
Înlăturarea nulităţii ca urmare a principiului răspunderii civile delictuale se poate regăsi, cel mai
des, în cazul minorului care a săvârşit un delict civil cu ocazia încheierii actului juridic (de
exemplu, a creat o aparenţă înşelătoare că este major). În această situaţie minorul trebuie să îl
despăgubească pe cel care a fost prejudiciat prin acea faptă (cealaltă parte contractantă).
Este de observat că în ipoteza de mai sus intră în conflict două principii, şi anume principiul
ocrotirii minorului şi principiul răspunderii civile delictuale (supus dispoziţiilor art. 1349 şi urm.
C. civ.).
În baza principiului executării în natură a obligaţiilor şi a principiului reparării în natură şi
integrale a pagubelor, „actul lovit de nulitate va fi menţinut, întrucât reprezintă cea mai bună
reparare a prejudiciului ce s-ar putea produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului”.
C. Limitarea efectelor nulităţii. a) Limitarea efectelor prin nulitatea parţială. În doctrină s-a
admis că nulitatea relativă a contractului trebuie să devină o sancţiune subsidiară a contractului,
care să fie aplicată doar în cazurile în care regularizarea nu este posibilă, fie material, fie juridic,
sau când desfiinţarea contractului apare ca fiind singura posibilitate de a repara prejudiciul
încercat de victimă.
La rândul său, nulitatea relativă poate fi parţială şi totală.
Nulitatea relativă parţială va opera ori de câte ori păstrarea fiinţei contractului prezintă interes
pentru victimă, fapt ce apropie regimul juridic al acestei sancţiuni de cel al regularizării . În
schimb, nulitatea relativă totală va interveni în acele situaţii în care convenţia poate fi desfiinţată
retroactiv în integralitatea ei.
Nulitatea parţială reprezintă o sancţiune edictată în interesul părţii care contractează de pe o
poziţie inferioară în cazul în care menţinerea contractului prezintă pentru aceasta o utilitate
deosebită, întrucât oferă posibilitatea anulării exclusiv a clauzelor ilegale care o dezavantajează.
b) Confirmarea a fost definită drept „actul prin care o persoană renunţă unilateral să se prevaleze
de nulitatea relativă a unui act juridic şi care, expres sau tacit, poate să rezulte dintr-o executare
spontană”; confirmarea este o cauză de stingere a acţiunii de regularizare.
Domeniul de aplicaţie al confirmării este restrâns la actele juridice susceptibile de sancţiunea
nulităţii relative. Nimeni nu poate renunţa decât la un drept ce îi aparţine, deci, implicit, nu poate
confirma decât un act afectat de o sancţiune menită să protejeze un interes privat, cum este cazul
drepturilor a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută.
Astfel, domeniul predilect al confirmării ar fi cel al actelor juridice afectate de incapacităţi sau de
vicii de consimţământ.
Confirmarea trebuie să fie rodul unui consimţământ integru, fapt ce presupune premisa încetării
violării consimţământului. Ea trebuie, de asemenea, să fie realizată în cunoştinţă de cauză şi cu
intenţia de a valida actul juridic anulabil.