Raportul juridic civil

Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

Raporturile juridice sunt relaţii sociale (relaţii dintre oameni) reglementate de normele juridice.
Astfel, nu orice relaţie socială este un raport juridic, după cum nu orice raport judiciar este un raport
judiciar civil.
În consecinţă, pentru ca o relaţie socială să devină raport juridic civil, ea trebuie să fie recunoscută
de legiuitor.
Natura relaţiei sociale reglementate de norma juridică determină şi natura raportului juridic (de
exemplu, de drept constituţional, civil, penal etc.). Relaţiile sociale reglementate de normele juridice de
drept civil sunt raporturi juridice civile.
În sfera raporturilor juridice civile intră relaţiile juridice patrimoniale, precum şi cele personale
nepatrimoniale (atunci când sunt reglementate de norme de drept civil, de exemplu raportul dintre
vânzător şi cumpărător).
Raporturile juridice civile cuprind, deci, raporturile personale (nepatrimoniale) şi raporturile
patrimoniale reglementate de normele de drept civil.
Elementele constitutive (structura) ale raportului juridic civil sunt: părţile, conţinutul şi obiectul.
Părţile (subiectele) raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de titulare
de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la care
sunt îndrituite părţile sau pe care sunt ţinute să le respecte.
Cele trei elemente ale raportului juridic civil trebuie să fie întrunite cumulativ.
Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice:
a) Raportul juridic are caracter social pentru că raporturile juridice se stabilesc între oameni, priviţi
fie ca persoane fizice, fie ca persoane juridice (individual, respectiv în colectiv).
De menţionat că raportul juridic se naşte întotdeauna între două persoane şi, deci, nu poate exista în
alte situaţii (de exemplu, între o persoană titulară a dreptului de proprietate şi lucrul respectiv);
b) Raportul juridic are caracter voliţional, adică este rodul unor voinţe (cel puţin două). Astfel,
putem spune că raportul juridic civil are dublu caracter voliţional.
Cele două aspecte ale caracterului voliţional se referă, pe de o parte, la faptul că raportul juridic
este reglementat de o normă juridică care (în esenţă) exprimă voinţa legiuitorului, iar pe de altă parte prin
faptul că cele mai multe raporturi juridice se stabilesc prin voinţa părţilor implicate (a subiecţilor de
drept);
c) Raportul juridic civil se caracterizează prin egalitatea juridică a părţilor (a subiectelor sale).
Egalitatea juridică a subiectelor sale este specifică numai raporturilor civile şi exprimă ideea că
părţile sunt egale în drepturi şi obligaţii. Astfel, condiţia juridică a subiectelor este egalitatea juridică, în
sensul că părţile, prin voinţa lor, stabilesc conţinutul şi obiectul raportului juridic, fiind astfel egale în faţa
legii.
A se reţine însă că egalitatea subiectelor de drept civil este strict juridică (neimplicând-o, în
consecinţă, şi pe cea economică). 

Izvoarele raportului juridic civil

Normele de drept reglementează relaţiile sociale generale, impersonale, abstracte, ipotetice etc.,
fapt pentru care raportul social este, şi el, un raport juridic abstract, virtual.
 Conduita reglementată de norma de drept civil devine realitate prin concretizarea raportului juridic
civil, graţie mijlocirii unui act sau fapt juridic de care legea leagă naşterea, modificarea ori stingerea unor
efecte juridice, adică a unor raporturi juridice concrete.
Pentru a avea, deci, un raport juridic concret este necesar să existe un fapt generator al raportului
juridic, care poartă denumirea de izvor al raportului juridic civil concret.
Prin izvoare ale raportului juridic civil se înţeleg acele fapte (evenimente sau acţiuni) de care
norma juridică civilă leagă naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice concrete.
În contextul de mai sus, se realizează corelaţii între următoarele elemente: relaţia socială (relaţii
între oameni), norma de drept civil (premisă a raportului juridic abstract şi concret); raportul juridic civil
abstract; actele şi faptele de care legea leagă producerea unor efecte juridice şi raportul juridic civil
concret.
Astfel, naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea raporturilor juridice civile concrete are
următoarele premise:
- o relaţie socială;
- o normă de drept care să reglementeze relaţia socială (abstract, iar apoi concret);
- un fapt sau un act juridic de care normele de drept condiţionează naşterea, modificarea,
transmiterea sau stingerea de drepturi şi obligaţii concrete între subiecte.
În doctrină, actele şi faptele juridice sunt cunoscute drept „izvoare ale raportului juridic civil
concret” şi sunt tratate în partea generală a dreptului civil.
Faptele juridice, adică acele fapte de care legea leagă producerea unor efecte, se clasifică după
criteriile de mai jos:
a) După cum sunt independente de voinţa umană sau depind de aceasta, izvoarele raporturilor
juridice concrete se împart în evenimente (fapte naturale) şi acţiuni omeneşti.
Evenimentele (faptele naturale) sunt cele împrejurări care se produc independent de voinţa
oamenilor şi de care norma juridică leagă producerea unor efecte juridice, precum: naşterea sau moartea
unor subiecte de drept civil; cutremurul, trăsnetul, inundaţiile etc. Acelaşi fapt poate fi privit uneori ca un
eveniment, dar şi ca o acţiune; de exemplu, moartea provocată prin violenţă (de exemplu omorul) este un
eveniment pentru raportul juridic civil de succesiune şi o acţiune pentru raportul juridic de răspundere
civilă delictuală şi pentru raportul juridic penal.
Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive, săvârşite cu sau fără intenţia de a produce
efecte juridice (produse în temeiul legii).
După cum există intenţia de a produce sau nu efecte juridice, acţiunile omeneşti se împart în:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, care se numesc acte juridice civile (de
exemplu, un contract de vânzare-cumpărare este rodul voinţei părţilor);
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte, dar care se produc în temeiul legii; ele creează,
modifică ori sting raporturi juridice civile, pentru că legea leagă de aceste fapte producerea unor
asemenea efecte (de exemplu: tamponarea unui autoturism obligă pe autorul faptei la repararea
prejudiciului cauzat).
Toate acţiunile omeneşti de mai sus, voluntare sau involuntare, sunt fapte juridice.
b) După criteriul respectării legii, faptele juridice sunt: acţiuni licite (săvârşite cu respectarea
dispoziţiilor legii) şi acţiuni ilicite (săvârşite cu încălcarea prevederilor legale).
Din categoria faptelor licite (cvasi contracte) izvoare ale raportului juridic civil, enumerăm:
gestiunea de afaceri (art. 1330 C. civ.); plata nedatorată (art. 1341 C. civ.); îmbogăţirea fără justă cauză
(art. 1345 C. civ.) etc.
Din categoria faptelor ilicite (delictele civile), generatoare de raporturi juridice de despăgubire, fac
parte delictul civil şi cvasi-delictul, fapte săvârşite cu intenţie ori din neglijenţă sau imprudenţă (cvasi-
delicte), prin care o persoană provoacă o pagubă, un prejudiciu altei persoane (victimei), pe care este
obligat să o despăgubească (fiind antrenată deci răspunderea civilă delictuală potrivit art. 1349 C. civ.);
c) După sfera lor, deosebim între faptele juridice în sens larg (lato sensu) şi faptele juridice în sens
restrâns (stricto sensu).
 În sens larg, faptele juridice desemnează atât evenimentele (faptele materiale), cât şi acţiunile
omeneşti săvârşite cu intenţie de a produce efecte juridice (actele juridice), precum şi faptele naturale.
În sens restrâns, faptele juridice cuprind numai evenimentele şi acţiunile omeneşti săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice (licite şi ilicite).
În concluzie, atunci când ne referim la faptele juridice avem la dispoziţie două opţiuni: să facem
trimitere la „fapte juridice” în general sau să facem distincţie între acestea ca: „fapte şi acte juridice”;

Subiectele raportului juridic civil

Este de notorietate că oamenii au calitatea de subiecte de drept şi participă, astfel, la diferite

raporturi juridice. Deci, orice fiinţă umană este subiect de drept.
Prin subiect al raportului juridic se înţelege calitatea unei persoane de a fi titular de drepturi şi
obligaţii.
Subiectele raportului juridic sunt oamenii care participă la raportul juridic, în mod individual, ca
persoane fizice sau în colectiv, ca persoane juridice.
Subiectele raportului juridic civil pot ocupa două poziţii distincte:
- subiectul activ, acela care dobândeşte drepturi;
- subiectul pasiv, acela care se obligă.
În cadrul raportului obligaţional, subiectul activ poartă numele de creditor, iar subiectul pasiv este
denumit debitor. Denumirile în cauză se particularizează în funcţie de raportul juridic concret la care
acestea participă. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare părţile se numesc vânzător şi
cumpărător şi au fiecare, în acelaşi timp, atât calitatea de creditor (al obligaţiei celuilalt), cât şi de debitor.
Din exemplul de mai sus, rezultă că în cadrul raporturilor de obligaţii complexe părţile pot avea, în
acelaşi timp, atât calitatea de subiect activ, cât şi de subiect pasiv.
În concluzie, atunci când printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii se aduce atingere unui drept
absolut, se va naşte un raport juridic obligaţional, în conţinutul căruia intră dreptul la repararea
prejudiciului cauzat şi obligaţia corelativă acestui drept, fiind determinat atât creditorul, ca subiect activ,
cât şi debitorul ca subiect pasiv.
A. Individualitatea subiectelor. În raporturile juridice de obligaţii ce conţin drepturi relative, atât
subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt individualizate („determinate”) în momentul formării raportului
juridic (prin săvârşirea actului ori faptului juridic care a dat naştere raportului respectiv).
În raporturile civile care conţin drepturi absolute (de exemplu în raportul juridic de proprietate),
numai subiectul activ este determinat, individualizat la naşterea raportului juridic, subiectul pasiv fiind
nedeterminat, deoarece obligaţia de a nu aduce atingere dreptului subiectului activ revine tuturor ca o
obligaţie generală.
În cazul în care este încălcată această obligaţie, prin orice tulburare adusă exerciţiului dreptului de
proprietate, subiectul pasiv se individualizează şi se naşte un raport juridic nou, cu un conţinut nou, în
care subiectul pasiv devine titularul obligaţiei de despăgubire. 
B. Pluralitatea de subiecte. În cele mai multe cazuri, raportul juridic civil se stabileşte între două
persoane (raport juridic simplu). În alte cazuri, raportul juridic se constituie între mai multe persoane, fie
ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, sau cumulând ambele calităţi.
În cazurile de mai sus, pluralitatea subiectelor poate fi activă, pasivă sau mixtă. De exemplu, în
raportul de proprietate, subiectul activ poate fi o singură persoană sau mai multe persoane (pluralitate
activă) însă subiectul pasiv este întotdeauna plural (pluralitate pasivă).
Pluralitatea de subiecte în raporturile juridice civile se regăseşte atât în raporturile juridice în
conţinutul cărora intră drepturi reale principale (cum ar fi dreptul de proprietate comună, în care un lucru
se află, în acelaşi timp, în proprietatea mai multor persoane), cât şi în raporturile juridice în care intră
drepturi de creanţă. Astfel, în raportul obligaţional ce conţine drepturi de creanţă pot fi: mai mulţi
creditori (pluralitate activă), mai mulţi debitori (pluralitate pasivă) ori mai mulţi creditori şi debitori
(pluralitate mixtă).
În cadrul raporturilor obligaţionale, pluralitatea de subiecte poate îmbrăca două forme:
a) Obligaţia este conjunctă (divizibilă) atunci când leagă, uneşte mai mulţi creditori sau mai mulţi
debitori. În acest caz, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor decât partea sa, iar fiecare
dintre codebitori nu este ţinut decât pentru partea sa din datoria comună.
În materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, divizibilitatea reprezintă regula. De la regula
divizibilităţii obligaţiilor există două excepţii: solidaritatea şi indivizibilitatea.
b) Obligaţia este solidară atunci când fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie (sau
când fiecare debitor este ţinut la plata întregii datorii).
Solidaritatea este activă când oricare creditor poate cere de la debitor plata întregii datorii. Potrivit
art. 1434 C. civ., „Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi
de a da chitanţă liberatorie pentru tot”.
Solidaritatea este pasivă când creditorul poate cere oricăruia dintre debitori plata întregii datorii.
Solidaritatea pasivă se poate naşte fie din lege (ca în exemplul de mai sus), fie dintr-un act juridic: contract
sau testament ori în temeiul unei dispoziţii speciale a legii. Potrivit art. 1443 C. civ., „Obligaţia este solidară
între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat
pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de
creditor”.
c) Obligaţia este indivizibilă când prin natura obiectului ei (sau prin voinţa părţilor) nu poate fi
împărţită între creditori ori între debitori.
În caz de obligaţie indivizibilă, fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie ce formează obiectul
obligaţiei, iar fiecare debitor poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie.
D. Capacitatea civilă a subiectelor (părţilor) reprezintă, în esenţă, calitatea de subiect de drept
civil.
Capacitatea civilă are două elemente fundamentale: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a subiectului de drept de a avea
drepturi şi obligaţii (art. 34 C. civ.).
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile (art. 37
C. civ.)
a) Capacitatea civilă a persoanei fizice. Orice persoană fizică are capacitate de folosinţă. Nicio
persoană fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă, iar îngrădirea (limitarea) capacităţii de
folosinţă poate avea loc numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Orice persoană are capacitate de folosinţă din momentul naşterii sale (art. 35 C. civ.). Ca excepţie,
potrivit art. 36 C. civ., „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se
naşte viu” (deci, în cazul copilului născut viu capacitatea sa de folosinţă începe mai înainte, din momentul
concepţiei).
Încetarea capacităţii de folosinţă are loc odată cu moartea persoanei fizice (art. 35 C. civ.). Data
morţii este, după caz, data trecută în actul de deces (în cazul morţii fizic constatate) sau data pe care
hotărârea rămasă definitiva a stabilit-o ca fiind aceea a morţii (în cazul morţii declarate prin hotărâre
judecătorească).
Toate persoanele fizice au capacitate de folosinţă, dar nu toate persoanele fizice au capacitate de
exerciţiu. Astfel, deosebim: persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, persoane cu capacitate de exerciţiu
restrânsă şi persoane cu capacitate de exerciţiu deplină.
Sunt lipsite total de capacitate de exerciţiu persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani, precum
şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Pentru aceştia, actele juridice se încheie de
reprezentanţii lor legali (părinţii sau, după caz, tutorele ori curatorul).
 Capacitatea de exerciţiu restrânsă o are minorul între 14 şi 18 ani. El participă personal la
încheierea actelor juridice, dar, în principiu, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părintele,
tutorele sau, după caz, curatorul).
Capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte la majorat, deci la împlinirea vârstei de 18 ani [art.
38 alin. (2) C. civ.].
Prin căsătorie, li se poate recunoaşte (de către instanţa de tutelă) capacitatea deplină de exerciţiu
(art. 40 C. civ.) persoanelor care se căsătoresc înainte de 18 ani (şi care au împlinit 16 ani).
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice are loc, de regulă, odată cu încetarea capacităţii
de folosinţă, adică la moartea persoanei (art. 35 C. civ.).
b) Capacitatea civilă a persoanei juridice ia naştere odată cu înfiinţarea sau, după caz
recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea acesteia.
Potrivit art. 194 alin. (1) C. civ., persoana juridică se înfiinţează:
- prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de
către unităţile administrativ-teritoriale; Art. 194-196
- prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;
- în orice alt mod prevăzut de lege.
Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor
sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1) C. civ.].
Persoanele juridice supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor [art. 205 alin. (1) C. civ.]. Art. Persoanele juridice supuse înregistrării pot avea o capacitate
de folosinţă anticipată, chiar de la data actului de înfiinţare, putând deci, să dobândească drepturi şi să îşi
asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil [art.
205 alin. (3) C. civ.].
Persoane juridice nesupuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la
data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege [art. 205 alin. (2) C. civ.].
Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut [art. 206 alin. (2) C. civ.].
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte odată cu încetarea fiinţei (desfiinţarea)
acesteia.
Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare
totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege
(art. 244 C. civ.). Art. 243-247
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se manifestă prin organele sale de administrare.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor [art. 209 alin. (1) C. civ.].
Au calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul
de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în
numele şi pe seama persoanei juridice.
Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul înfiinţării acesteia, însă
realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândită este condiţionată, în practică, de desemnarea
organelor sale de administrare.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de două limite:
- capacitatea de folosinţă şi
- pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice respective.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacităţii sale de
folosinţă.