Articolul 5.

Analogia legii şi analogia dreptului

(1) În cazul nereglementării prin lege ori prin acord al părţilor şi lipsei de uzanţe,
raporturilor prevăzute la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu contravine esenţei lor,
norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare (analogia legii).
(2) Dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă, drepturile şi obligaţiile părţilor se
determină în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei civile (analogia
dreptului).
(3) Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează drepturile civile sau
care stabilesc răspundere civilă.
(4) Instanţa de judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiţiei în cauzele
civile pe motivul că norma juridică lipseşte sau că este neclară.

1. Scopul acestui articol este de a stabili o cale de soluţionare a unor cazuri concrete dacă
există pentru soluţionarea căreia nu există un test de lege, adică n cazurile în care există
lacune în legislaţie. Aici se propune soluţionarea cazului cu ajutorul analogiei, adică prin
recurgerea la norme (analogia legii) şi principii (analogia dreptului) de drept civil care
vizează situaţii similare celei care trebuie rezolvată. Pentru folosirea analogiei este
necesar să se îndeplinească cumulativ trei condiţii: a) lipsa unei legi. Noţiunea de lege
este folosită în sens larg, prin aceasta subînţelegîndu-se lipsa oricărui act normativ care
să reglementeze cazul; b) lipsa unui acord dintre părţi prin care să fie reglementat cazul;
c) lipsa unei uzanţe. Se consideră că aceste condiţii pentru aplicarea analogiei se
împlinesc şi în cazul în care legea, acordul dintre părţi sau uzanţa nu produc efecte
juridice. Spre exemplu în cazul în care legea este neconstituţională, acordul dintre părţi
este nul sau uzanţa nu poate fi aplicată în temeiul art. 4 alin. (2).
2. Analogia legii constă în aplicarea la un raport social a unei norme juridice care
reglementează un caz asemănător. Nu este un caz de analogie a legii aplicarea unui text
de lege în care se prevede expres că dispoziţiile ei se aplică prin asemănare, adică în cazul
normelor de trimitere (vezi spre exemplu art. 1288). Pentru aplicarea analogiei legii pe
lingă condiţiile expuse la punctul 1 este necesar: a) ca raportul juridic să fie asemănător
raportului juridic reglementat de norma care urmează să fie aplicată prin analogie; b) ca
norma care urmează să fie aplicată prin analogie să fie cu caracter general. Nu se admite
aplicarea prin analogie a normelor care stabilesc reguli speciale.
3. În conformitate cu alin. (3) nu pot fi aplicate prin analogie nici normele care limitează
drepturile civile şi nici normele prin care este prevăzută răspunderea civilă. Normele care
limitează drepturile civile nu pot fi aplicate prin analogie deoarece în conformitate cu art.
1 alin. (2) drepturile civile pot fi limitate doar în cazurile prevăzute de Constituţie şi doar
prin lege organică. Normele care stabilesc răspunderea civilă nu pot fi aplicate prin
analogie deoarece toate aceste norme sînt norme speciale deoarece stabilesc cazuri
speciale de răspundere civilă în raport cu regulile generale cu privire la răspunderea
contractuală (vezi comentariul la art. 602) şi răspunderea delictuală (vezi comentariul la
art. 1398).
4. În conformitate cu alin. (3) în cazul în care nu este posibil de soluţionat un caz concret
prin aplicarea unei norme care reglementează un caz similar se va aplica analogia
dreptului. Se consideră că nu este posibilă aplicarea unei norme analogice în cazul în
care norma lipseşte cu desăvîrşire precum şi în cazul în care o normă similară există dar
acesta nu poate fi aplicată din anumite motive. Spre exemplu este o regulă specială şi nu
una generală. Analogia dreptului presupune rezolvarea unui caz concret, care nu este
reglementat printr-o normă juridică expresă, nici chiar asemănătoare cazului, pe baza
principiilor generale ale dreptului civil sau în baza principiilor generale ale dreptului.
5. Posibilitatea folosirii analogiei legii şi analogiei dreptului rezultă şi din alin. (4) prin care
este interzis judecătorului să refuze înfăptuirea justiţiei pe motiv că legea lipseşte sau
este neclară. Deci judecătorul nu este în drept să respingă pretenţiile reclamantului doar
pentru motivul că nu există o lege care să reglementeze cazul concret, sau că legea nu
 este clară, sau că legea este pasibilă de mai multe interpretări. În caz contrar acesta
poate fi urmărit pentru denegare de justiţie.

Articolul 6. Acţiunea în timp a legii civile

(1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile
de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere
a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu
desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de realizare.
(2) Legea nouă este aplicabilă situaţiilor juridice în curs de realizare la data intrării
sale în vigoare.
(3) De la data intrării în vigoare a legii noi, efectele legii vechi încetează, cu excepţia
cazurilor în care legea nouă prevede altfel.
(4) În cazul situaţiilor juridice contractuale în curs de realizare la data intrării în
vigoare a legii noi, legea veche va continua să guverneze natura şi întinderea drepturilor
şi obligaţiilor părţilor, precum şi orice alte efecte contractuale, dacă legea nouă nu
prevede altfel.
(5) În situaţiile prevăzute la alin.(4), dispoziţiile legii noi se aplică modalităţilor de
exercitare a drepturilor sau de executare a obligaţiilor, precum şi de înstrăinare,
preluare, transformare sau de stingere a acestora. De asemenea, dacă legea nouă nu
prevede altfel, clauzele unui act juridic încheiat anterior intrării în vigoare a legii noi
contrare dispoziţiilor ei imperative sînt, de la această dată, lipsite de orice efect juridic.

1. Scopul acestuia articol este de a stabili unele reguli cu privire la acţiunea legii civile în
timp, adică cu privire la momentul de cînd începe acţiunea legii (intrarea în vigoare) şi cu
privire la momentul cînd încetează acţiunea legii (ieşirea din vigoare).
În acest articol însă ne se stabilesc toate regulile cu privire la acţiunea legii civile ci doar
cele care ţine de succesiunea legilor civile în timp.
2. Alin. (1) consacră principiul neretroactivităţii legii civile. Prin neretroactivitatea legii civile
trebuie de înţeles regula juridică conform căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor
juridice apărute după intrarea ei în vigoare sau altfel spus trecutul scapă aplicării legii
civile noi şi este supus legii vechi. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit
actum. Principiul neretroactivităţii stabilit în codul civil nu este opozabil legiuitorului.
Deci Parlamentul în orice caz poate atribui unei legi caracter retroactiv şi instanţele
judecătoreşti sau alte organe care aplică normele civile nu vor putea refuza aplicarea legii
pe motiv că aceasta contravine Codului civil. Principiul neretroactivităţii ar putea fi
opozabil legiuitorului numai în cazul în care ar fi fixat în Constituţia Republicii Moldova.
Redacţia actuală a art. 22 al Constituţiei nu de dă însă un răspuns clar la această
întrebare. Nu există actualmente o claritate nici în privinţa poziţiei Curţii Constituţionale
deoarece există hotărîri ale Curţii Constituţionale prin care aceasta se pronunţă ferm în
favoarea neretroactivităţii legii dar există şi hotărîri (mai recente) din care rezultă că nu
pot avea caracter retroactiv numai legile care stabilesc răspundere penală şi
administrativă. Astfel prin Hotărîrea nr. 32 din 29 octombrie privind interpretarea art.76
din Constituţia Republicii Moldova "Intrarea în vigoare a legii"1 Curtea Constituţională a
declarat expres că legile nu pot avea caracter retroactive. După cum a menţionat Curtea
Constituţională “Consacrat expres în art. 22 din Constituţie, principiul
neretroactivităţii legii urmăreşte protejarea libertăţilor, contribuie la adîncirea
securităţii juridice, a certitudinii în raporturile interumane. Principala valoare a
ordinii de drept constă în posibilitatea oferită fiecăruia de a-şi conforma
comportamentul regulilor dinainte stabilite”. Aceiaşi poziţie a fost exprimată de Curtea
Constituţională şi în Hotărîrile Curţii Constituţionale nr. 29 din 27 octombrie 19972 şi

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 100-102 din 12 dec. 1998, Art. 42
2
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 76 din 20 nov. 1997, Art. 31
 nr. 11 din 15 februarie 20013. Recent se pare că Curtea constituţională şi-a schimbat
poziţia pentru că în Hotărîrea nr. 26 din 23 mai 2002 pentru controlul constituţionalităţii
Legii nr. 583-XV din 25 octombrie 2001 "Cu privire la punerea în aplicare a art. 16 din
Legea nr. 514-XIII din 6 iulie 1995 "Privind organizarea judecătorească" 4 a declarat că
„Dispoziţiile art. 22 din Constituţie (privind neretroactivitatea legii) se rezumă la aceea
că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul
comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o
pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos”.
Şi deşi în alineatul următor Curtea Constituţională a declarat „Principiul
neretroactivităţii legii are un caracter universal...” afirmaţia Curţii „Este de observat,
totodată, că principiul neretroactivităţii legii nu este un principiu cu caracter absolut.
Or, art. 22 din Constituţie prevede retroactivitatea normelor juridice penale mai
favorabile. În afară de aceasta, teoria contemporană a dreptului admite ca excepţii de la
principiul neretroactivităţii legii normele juridice cu caracter imperativ - legile
interpretative, precum şi normele juridice în care legiuitorul a stabilit expres că ele se
vor aplica retroactiv”. În concluzie, legile (stricto senso) ar putea fi aplicate cu caracter
retroactiv în cazurile în care acest lucru va fi prevăzut expres de legiuitor cu condiţia că
norma privind caracterul retroactiv al legii nu este neconstituţională. Dreptul de a se
pronunţa privind neconstituţionalitatea legii o are doar Curtea Constituţională (art. 134
al Constituţiei Republicii Moldova). Alte acte normative nu vor putea fi aplicate retroactiv
chiar dacă autorul a prevăzut expres caracterul retroactiv, deoarece aceste acte normative
trebuie să nu contravină Codului civil, inclusiv art. 6 (vezi comentariul la art. 2).
3. Prin neretroactivitatea legii trebuie de înţeles faptul că ea nu modifică sau nu suprimă
condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior şi nici condiţiile
stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. Astfel legea nouă nu va putea modifica
condiţiile de încheiere a unui contract încheiat anterior sau condiţiile răspunderii pentru
o faptă săvîrşită anterior intrării legii în vigoare şi nici condiţiile de stingere a unei obligaţii
stinse anterior intrării legii în vigoare. Nu va putea, fără să aibă caracter retroactiv, legea
nouă să modifice sau să desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse
sau în curs de realizare. Astfel art. 846 care prevede că în contractele de înstrăinarea a
bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, în cazul decesului dobînditorului, drepturile şi
obligaţiile lui trec la succesori lui, nu va modifica efectele produse de decesul
dobînditorului (încetarea contractului şi restituirea casei transmiţătorului – art. 452 al
Codului civil vechi) înainte de data intrării în vigoare a Codului civil. La fel regulile cu
privire la obligativitatea punerii în întîrziere a debitorului (art. 617) nu se vor aplica
situaţiilor juridice în curs de realizare la momentul intrării în vigoare a codului dacă
neexecutarea a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.
4. Din principiul neretroactivităţii rezultă că faptele care nu au putut determina constituirea
sau stingerea unor situaţii juridice, potrivit legii în vigoare la momentul realizării
acestora, nu vor putea produce acest efect în temeiul legii ulterioare, adică legea
ulterioară nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce
sub imperiul legii care era în vigoare la momentul realizării faptului. Astfel contractul
care nu a produs efecte juridice sau fapta care nu a dat naştere răspunderii juridice civile
la data la care a fost încheiat (a avut loc) în conformitate cu legea în vigoare la acea dată.
5. Alin. (2) consacră un alt principiu al acţiunii în timp a legii civile – principiul aplicării
imediate a legii noi. În conformitate cu acesta legea nouă se aplică situaţiilor juridice în
curs de realizare la data intrării legii în vigoare. Astfel situaţiile juridice în curs de
constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi cad sub imperiul
legii noi. Dacă însă elementele care alcătuiesc constituirea sau stingerea unei situaţii
juridice au individualitate proprie şi s-au înfăptuit înainte de intrarea în vigoare a legii
noi atunci aceste elemente rămîn guvernate de legea sub imperiul căreia sau produs.
Astfel predarea şi recepţionarea bunurilor în contractul de vînzare-cumpărare încheiat

3
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11 din 15 febr. 2001, Art. 10
4
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 71-73 din 6 iun. 2002, Art. 16
 anterior intrării legii noi în vigoare va fi guvernat de legea nouă. Dacă însă bunul fusese
livrat pînă la data intrării legii noi în vigoare această operaţie va rămîne guvernată de
legea veche, pe cînd recepţionarea bunurilor se va face în conformitate cu legea nouă.
6. Efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare la
data cînd se realizează fiecare efect în parte. Dar efectele produse de aceeaşi situaţie
juridică din momentul intrării în vigoare a legii noi vor fi reglementate de aceasta în baza
principiului aplicării imediate a legii noi. Astfel efectele unui contract de închiriere sînt
determinate de legea în vigoare la data încheierii contractului şi legea nouă nu poate
modifica drepturile şi obligaţiile părţilor acestui contract fără a avea un caracter
retroactiv. Dacă însă neexecutarea obligaţiilor va avea loc după intrarea în vigoare a legii
noi efectele neexecutării, deci drepturile şi obligaţiile părţilor, vor fi guvernate de legea
nouă.
7. În alineatul trei în mare parte se repetă dispoziţiile alineatului doi privind aplicarea
imediată a legii noi şi în acelaşi timp se stabileşte o excepţie de la acest principiu şi
anumite ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi. Astfel în cazurile prevăzute de
legea nouă legea civilă veche poate continua să fie aplicată unor situaţii determinate, deşi
a intrat în vigoare o lege civilă nouă. Ultraactivitatea este justificată de necesitatea ca
anumite situaţii juridice în curs de realizare să rămînă guvernate de legea sub imperiul
căreia au început respectiv să se constituie, să se modifice sau să se stingă. În doctrină
se menţionează că există cazuri de ultractivitate care nu sînt expres prevăzute de legea
nouă dar care pot fi deduse prin interpretare. Spre exemplu se citează cazul de
ultraactivitate a legilor juridice supletive.
8. În conformitate cu prevederile alin. (4) natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor
părţilor unui contract existent la data intrării în vigoare a legii noi vor fi guvernate în
continuare de legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul şi deci au luat naştere
drepturile şi obligaţiile respective. Vor rămîne guvernate de asemenea de legea veche orice
alte efecte produse de contract la data intrării în vigoare a legii noi. Spre exemplu modul
de executare a obligaţiilor stabilit de părţi. Legea veche va continua să guverneze natura
şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi alte efecte ale contractului doar în
condiţia în care aceasta erau în fiinţă la data intrării în vigoare a legii noi. Cele care vor
lua naştere sub imperiul legii noi vor fi guvernate de acesta.
9. În conformitate cu prevederile alin. (5) modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de
executare a obligaţiilor apărute sub imperiul legii vechi vor fi guvernate de legea nouă de
la data intrării acesteia în vigoare. Această regulă se va aplica doar în cazul în care în
conformitate cu alin. (4) nu urmează să fie aplicate dispoziţiile legii vechi.
10. În conformitate cu prevederile alin. (1) condiţiile de valabilitate ale actului juridic urmează
să fie guvernate de legea în vigoare la data încheierii actului juridic. Deci în cazul în care
legea ulterioară adaugă o condiţie de valabilitate sau suprimă o asemenea condiţie actul
juridic încheiat sub imperiul legii noi nu devine nul sau respectiv nu devine valabil
ulterior intrării în vigoare a legii noi. Această regulă nu este însă valabilă şi pentru
clauzele unui act juridic. În conformitate cu alin. (5) clauzele unui act juridic încheiat
sub imperiul legii vechi şi care sînt contrare dispoziţiilor imperative ale legii noi sînt nule
de la data intrării în vigoare a legii noi. Legea nouă nu poate afecta însă valabilitatea
clauzelor actului juridic dacă situaţia juridică reglementată de aceste clauze deja s-a
stins.