Intrarea in vigoare

Versus
Nerectroactivitatea legii

Prof:Viorel Banulescu
Stud:Manea Andreea Madalina
Lazar Andreea Mariana
Cuprins:
1. Cadrul juridic…………………………………………………………………………
2. Aplicare legii civile………………………………………………………………….
2.1. Definiție…………………………………………………………………………
..
2.2. Principii si exceptii privind aplicarea legii in timp
2.3. Clasificare…………………………………………………...
2.4. Caractere
juridice………………………………………………………………….
3. Neretroactivitatea legii …………………………………………………………………
3.1.Definiție…………………………………………………………………………...
3.2.Clasificare…………………………………………………..
3.3.Speta…………………………………………………
4. Concluzii………………………………………………………………………………
5. Bibliografie……………………………………………………………………………
 1. Cadrul juridic:
Sediul materiei cu privire la aplicarea normei juridice în timp este în primul rând art. 78
din Constituţia României1 , potrivit căruia legea, în sens larg, intră în vigoare la 3 zile de la
data publicării în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/20002 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
În acord cu normele de ordine constituţională, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 287/20093
privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că legea
civilă se aplică în intervalul de timp cuprins între data intrării în vigoare şi data ieşirii sale din
vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
În acest cadru de reglementare este necesar a se avea în vedere succesiunea legilor în
timp; ca urmare a modificării continue a relaţiilor sociale apar cazuri când o situaţie juridică
se naşte, se modifică şi se stinge, sub imperiul legii în care au luat fiinţă, dar pot apărea şi
cazuri când o situaţie juridică se naşte sub imperiul unei legi şi se află în curs de desfăşurare
la momentul intrării în vigoare a unei legi noi.
Această din urmă situaţie implică o analiză a succesiunii legilor în timp, întrucât creează un
conflict de lege în timp, conflict care se soluţionează de aşa-numitul drept tranzitoriu sau
intertemporal4 . Literatura juridică reţine faptul că, în atare situaţie, trebuie să se ţină
seama de:
a. principiul neretroactivităţii legii civile noi;
b. principiul aplicării imediate a legii civile noi, acesta din urmă cunoscând însă excepţia
ultraactivităţii (supravieţuirii) legii vechi.

2.Aplicarea legii civile:

De regulă, intrarea în vigoare a legii se produce după 3 zile de la data publicării ei
în ,,Monitorul oficial al României”. Legea poate intra în vigoare şi la o dată ulterioară,
menţionată chiar în cuprinsul său. Această menţiune poate fi făcută sub forma indicării
exprese a datei la care legea va intra în vigoare sau prin stabilirea unui termen de la data
publicării în Monitorul oficial, la împlinirea căruia legea va intra în vigoare.
Spre exemplu, în cuprinsul unei legi care a fost publicată în Monitorul oficial la data de 28
iunie 2014 se poate menţiona că aceasta va intra in vigoare la data de 28 iulie 2014, după
cum se poate dispune că intrarea în vigoare se va produce în termen de 30 de zile de la data
publicării.
Regulile mai sus expuse îşi au fundamentul în prevederile art. 78 din Constituţie, conform
cărora ,,Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la
data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.
Ieşirea din vigoare a legii se produce prin abrogare, care poate fi expresă (directă sau
indirectă) ori tacită (implicită).
 Abrogarea expresă directă intervine atunci când în noua lege sunt indicate dispoziţiile
legale a căror aplicare încetează.
Abrogarea expresă indirectă se realizează prin inserarea în legea nouă a unei menţiuni
conform căreia orice dispoziţii contrare noii reglementări se abrogă, deci nu se indică expres
dispoziţiile abrogate.

Abrogarea tacită este incidentă atunci când dispoziţiile legii vechi sunt incom-patibile cu
cele cuprinse în legea nouă: dispoziţiile incompatibile din legea veche vor fi considerate
abrogate.

2.1.Definitie:
. Definiţie: Interpretarea legii = operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a
conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în vederea justei lor aplicări, prin corecta
încadrare a diferitelor situaţii din practică în ipotezele ce le conţin.
- Conform art. 14 alin. 1 Noul Cod civil, „orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi
exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu – ordinea
publică şi
- bunele moravuri”
- buna credinţă se prezumă (art. 14 alin. 2)
- „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un
mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe” (art. 15 – abuzul de drept).
Privind dreptul prin comparaţie cu morala, abuzul de drept apare doar când titularul
unui drept subiectiv îl foloseşte astfel încât lezează pe titularul altui drept; judecătorul va fi
chemat să rezolve conflictul dintre cele două drepturi şi deci primatul unuia asupra celuilalt;
altfel spus: nimeni nu poate avea un drept împotriva dreptului altuia.

2.2.Principii si exceptii privind aplicarea legii in timp:

În cazul unei succesiuni de legi civile, când fiecare dintre legile care s-au succedat par a avea
vocaţie să se aplice unei situaţii juridice persistente în timp se naşte un conflict de legi în
timp. Aşa este, de exemplu, situaţia cea creată de un contract încheiat sub imperiul unei legi
şi care-şi produce efectele sub imperiul unei noi legi, care a abrogat-o pe cea veche.
Soluţionarea acestui conflict se face ţinându-se cont de următoarele două principii:
- principiul neretroactivităţii legii civile;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.
«Exceptiones sunt strictissime interpretationis» = excepţiile de la lege sunt de foarte strictă
interpretare 
Conform art. 10 Noul Cod civil «Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng
exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile
expres şi limitativ prevăzute de lege» 
2.3.Clasificare:
1. În funcţie de forţa sa, obligatorie sau neobligatorie se clasifică în interpretare oficială (a) şi
neoficială (b).
a = este oficială interpretarea făcută de către un organ de stat a puterii
legislative, executive sau judecătoreşti, dacă interpretarea provine de la însuşi organul care
a edictat actul normativ supus interpretării. Poate fi interpretare Oficială şi autentică. Ex.:
un articol de lege neclar, este interpretat printr-o lege care emană de la Parlamentul
României, adică organul ce a emis actul normativ.
Interpretarea oficială dată de organele puterii judecătoreşti – instanţele
judecătoreşti – este numită interpretare judiciară, obligativitatea ei fiind limitată numai la
speţă, adică în cazul soluţionat prin hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea
lucrului judecat (spre deosebire de sistemul anglo-american al precedentului judiciar, în care
judecătorul creează legea, soluţia pronunţată de el va fi obligatorie pentru instanţa de
acelaşi grad sau de grad inferior în situaţii concrete identice = precedent judecătoresc;
b) este neoficială interpretarea dată legii civile în doctrină (literatura de
specialitate) ori de către avocat în pledoariile sale. Această interpretare nu are forţa juridică
obligatorie.
2. După criteriul rezultatului interpretării distingem interpretarea literală
(sau declarativă) extensivă şi restrictivă.
(a) Literală = când în urma interpretării se ajunge la concluzia că între
formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică există concordanţă (conţinutul
literal şi cel real coincid); a nu se confunda cu interpretarea gramaticală.
(b) Extensivă = când, în urma interpretării se ajunge la concluzia că între
formularea textului legal şi cazurile din practică la care se aplică textul nu există
concordanţă, textul trebuie extins şi asupra cazurilor care nu se încadrează în litera
(formularea) textului (contextul literal este mai restrâns decât cel real, faţă de intenţia reală
a legiuitorului).
Extinzând înţelesul noţiunii de investiţie străină, vom concluziona că nu numai
cetăţeanul străin cu domiciliul în străinătate poate fi investitor străin, dar şi cetăţeanul
român cu domiciliul în străinătate poate avea această calitate.
(c) Restrictivă = când, în urma interpretării se ajunge la concluzia că
formularea este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text (aşadar conţinutul
literal este mai larg decât cel real). Ex-: art. 1 alin. 2 L 31/90 „Soc. com. cu sediul în România
sunt persoane juridice române”. Sediul social, trebuie înţeles în lumina reglementării Legii
105/92 ca sediu principal (sediu real = org. de cond. şi control) putând exista şi societăţi
comerciale care au sediu secundar (ex. sucursală) în România, caz în care sucursalele au
naţionalitatea societăţii mamă care poate fi alta decât cea română. Ex. sucursala unei firme
germane înfiinţată în România va avea naţionalitate germană, nu română.
2.4.Caractere juridice:
Interpretarea este un procedeu de clarificare a înţelesului legii civile.

gramaticală (1)
Clasificare sistematică (2)
istorico-teleologică (3)
logică (4)

1. Interpretarea gramaticală este lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale

civile pe baza regulilor gramaticii, adică ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei ori
frazei, de semantica termenilor utilizaţi în text şi de semnele de punctuaţie.
2. Interpretarea sistematică constă în lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale
ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii, din acelaşi act normativ ori din alt act
normativ.
Din punct de vedere al domeniului aplicării unei dispoziţii există:
a. norme generale;
b. norme speciale,
pentru care se impun următoarele reguli:
- norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non
derogant) şi
- norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant).
Deci norma generală reprezintă regula, iar cea specială excepţia.
3. Interpretarea istorico-teleologică înseamnă stabilirea sensului unei
dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului
normativ în cauză într-un context istoric dat. Pentru această interpretare prezintă interes
„expunerea de motive” la adoptarea unei legi.
4. Interpretarea logică înseamnă lămurirea înţelesului ei pe baza logicii
formale, a raţionamentelor logice, inductive şi deductive (silogismele)
Ex. a: excepţio est strictissimae interpretationis = excepţia este de strictă
interpretare şi aplicare în funcţie de care se ajunge la interpretarea restrictivă cum ar fi în
cazul analizat mai sus al regulilor generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus
derogant.
 Ex. b: argumente de interpretare logică:
c. per a contrario – când se afirmă ceva se neagă contrariul;
d. a fortiori = cu atât mai mult;
e. reductio ad absurdum = numai o soluţie e admisibilă raţional.

3.Nerectractivitatea legii:
3.1.Definitie:
 Reprezinta caracterul legilor, de a nu reglementa decat viitorul. Cand o lege intra in vigoare,
in principiu ea are drept scop a reglementa viitorul, adica actele si situatiile ivite dupa
intrarea ei in vigoare, si nu trecutul, adica actele si situatiile anterioare intrarii sale in
vigoare. O lege care, prin exceptie, ar reglementa trecutul, se numeste retroactiva.

3.2.Clasificare:
Principiul neretroactivităţii legii civile este regula de drept potrivit căreia o lege civilă se
aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi
situaţiilor anterioare.
Fundamentul principiului neretroactivităţii legii se găseşte în art. l5 alin. (2) din Constituţie,
care dispune că ,,legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile”.Pentru dreptul civil, principiul este consacrat şi de art. 6 alin. 1 C.civ., potrivit
căruia „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere
retroactivă.”
Ridicarea principiului neretroactivităţii legii civile la nivelul unui principiu constituţional
subliniază importanţa sa deosebită.
Dacă ar reglementa fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat
ori au stins o situaţie juridică, ori efecte pe care situaţia juridică respectivă le-a produs
înainte de aceeaşi dată, legea nouă ar fi retroactivă, ceea ce este inadmisibil. De aceea şi
nulitatea actului juridic este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului, indiferent
dacă legea nouă introduce sau suprimă o cauză de nulitate.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept conform căreia, de îndată
ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în
vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
Noul Cod civil a consacrat principiul aplicării imediate a legii civile noi prin art. 6 alin. 5 şi
alin. 6.
Potrivit primei prevederi, „Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate
sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice
născute după intrarea sa în vigoare.” Cea de a doua este în sensul că „Dispoziţiile legii noi
sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie,
filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv
regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice
subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există excepţia de ultraacti-vitate
(supravieţuire) a legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii determinate, a
legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ca orice excepţie, ultraactivitatea
legii trebuie prevăzută expres.
Este însă posibil ca legiuitorul, prin dispoziţii tranzitorii, să amâne aplicarea imediată a
prevederilor legii noi, până la momentul când condiţiile necesare unei asemenea aplicări vor
fi îndeplinite.
Aşa s-a procedat şi în ceea ce priveşte intrarea în vigoare a prevederilor noului Cod civil,
care, prin art. 876-888, consacră efectul constitutiv sau translativ de drepturi reale al
înscrierilor în cartea funciară. Prin normele de punere în aplicare a Noului Cod civil se
prevede că dispoziţiile acestuia referitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul
înscrierilor în cartea funciară se vor aplica numai actelor sau faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârşite ori produse după intrarea acestuia în vigoare (art. 76 din Legea nr.
71/2011). Înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice
încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a noii reglementări
vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după
caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate
după data intrării în vigoare a noului Cod civil (art. 77 din Legea nr. 71/2011).
Cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.
7/1996, indiferent de data introducerii lor, vor fi soluţionate potrivit normelor materiale în
vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârşirii ori producerii faptului juridic
generator, modificator sau extinctiv al dreptului supus înscrierii ori rectificării, cu
respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor (art. 80 din Legea
nr. 71/2011).
Noul Cod civil, dar mai ales Legea nr. 71/2011, care reglementează punerea sa în aplicare,
conţin numeroase prevederi în temeiul cărora prederile legii vechi ultraactivează.
Aplicarea în timp a noului Cod civil. Regulile generale referitoare la aplicarea în timp a legii
civile sunt conţinute de art. 6 C. civ., iar unele dintre el le-am amintit deja. Pe lângă aceste
reguli, Codul civil, dar mai ales Legea nr. 71/2011, conţin o serie de prevederi care fac
aplicaţia acestor reguli în diversele materii reglementate de noul act normativ. Se face astfel
aplicaţia principiilor neretroactivităţii legii civile şi a aplicării imediate a acesteia, dar şi a
excepţiei ultractivităţii legii civile vechi.

3.3.Speta:
Legiuitorul poate să reglementeze încetarea unor interdicţii fără să încalce principiul
neretroactivităţii legii civile, potrivit motivării deciziei prin care Curtea Constituţională a
României a respins obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la modificarea Legii
176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor publice.

"Curtea reţine că legiuitorul are competenţa să reglementeze prin lege încetarea de drept a
unor interdicţii stabilite de un organ administrativ sau a unei obligaţii stabilite, spre
exemplu, de organul fiscal, fără să încalce principiul neretroactivităţii legii civile. Astfel,
legiuitorul este în drept să reglementeze scutiri sau exonerări de la plata unor obligaţii
stabilite prin acte ale autorităţilor administrative (...), anularea unor majorări de întârziere/
dobânzi impuse prin acte administrativ-fiscale (...) sau anularea unor tarife de despăgubire
impuse de organele de constatare. (...) De altfel, şi în materie penală legiuitorul este în drept
să adopte legi de graţiere, cu toate consecinţele care decurg din actul graţierii", se arată în
motivare.

În opinia CCR, indiferent de motivaţiile care au stat la baza adoptării actului normativ,
legiuitorul are competenţa constituţională de a stabili măsurile pe care le consideră
adecvate în privinţa persoanei aflate sub imperiul unei interdicţii.

"Parlamentul, în calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unică

autoritate legiuitoare a ţării, are atât dreptul de a reglementa asemenea interdicţii, cât şi de
a le înlătura. Încetarea de drept a interdicţiei reprezintă o măsură adoptată de legiuitor în
privinţa căreia Curtea nu poate analiza caracterul just sau injust/ potrivit sau nepotrivit al
acesteia, întrucât acest aspect ţine de oportunitatea măsurii. Un ipotetic control cu privire la
aceasta excedează în totalitate sferei de competenţă a Curţii Constituţionale, având în
vedere că adoptarea măsurii în cauză ţine de marja de apreciere exclusivă a Parlamentului, a
cărui opţiune în privinţa caracterului oportun al măsurii nu poate fi cenzurată", se
menţionează în motivare.

Curtea Constituţională a respins pe 1 februarie, cu majoritate de voturi, obiecţia de

neconstituţionalitate formulată, în cadrul controlului anterior promulgării, cu privire la
neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 176/2010 privind
integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.

Potrivit unui comunicat al CCR transmis AGERPRES, obiecţia de neconstituţionalitate a vizat

dispoziţiile legii care prevăd că "interdicţiile aplicate persoanelor care au avut calitatea de
senator şi/ sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007 - 2013, (...) pe
baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate şi care au
constatat nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese în exercitarea
oricăruia dintre mandatele de senator şi/ sau deputat în perioada 2007 - 2013, până la
intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006
privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, încetează de drept".

"În prealabil analizei sale, Curtea a constatat că legea criticată vizează, în mod exclusiv,
materia extrapenală a conflictului de interese, neavând nicio incidenţă asupra hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în materie penală cu privire la infracţiunea de conflict de interese
prevăzută de art. 253 indice 1 din Codul penal din 1969 sau art. 301 din noul Cod penal,
după caz", se arată în comunicatul CCR.

Curtea a statuat că legea criticată reglementează aspecte cu privire la efectele rapoartelor

de evaluare ale ANI în domeniul conflictelor de interese, drept pentru care se adoptă ca lege
organică. Analizând parcursul legislativ al actului normativ, s-a constatat că a fost adoptat ca
lege organică atât de Camera Deputaţilor, cât şi de Senat.

"Prin urmare, au fost respectate prevederile constituţionale ale art. 75 alin. (1) teza întâi din
Constituţie referitoare la ordinea sesizării Camerelor şi art. 117 alin. (3) referitoare la natura
legii. De altfel, atât Legea nr. 144/2007, cât şi Legea nr. 176/2010 au fost adoptate ca legi
organice, în aceeaşi ordine a sesizării Camerelor Parlamentului, ceea ce denotă consecvenţa
legiuitorului sub aspectul procedurilor parlamentare", se menţionează în comunicat.

CCR a mai constatat că încetarea de drept a interdicţiei de a mai ocupa o funcţie publică
aplicată deputatului sau senatorului pe o perioadă de trei ani nu anulează interdicţia, ci doar
înlătură efectele acesteia pentru viitor.

"Interdicţiile ale căror efecte juridice, în mod obiectiv, s-au consumat în timp rămân valabile,
subiectele de drept neputând invoca legea criticată pentru situaţii trecute. Ca atare, legea
examinată se referă numai la acele interdicţii ale căror efecte juridice continuă să se
producă, urmând ca acestea să înceteze de drept, prin voinţa legiuitorului, de la data intrării
în vigoare a legii", argumentează instanţa constituţională.

CCR a mai reţinut că legea criticată nu pune în discuţie hotărârile judecătoreşti pronunţate
în domeniul conflictului de interese "privit ca ilicit administrativ".

4.Concluzii:
5.Bibliografie:
Eugen Chelaru, Ramona Duminica, Partea generala a dreptului civil, Ed. Universitatii din
Pitesti, Pitesti, 2016.