Legiuitorul din toate timpurile a edictat legi pentru ca acestea să fie aplicate; scopul

legilor constă în protejarea valorilor sociale, în garantarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, în asigurarea ordinii de drept, a ordinii sociale. Normele juridice
acţionează pe trei vectori principali: în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor. Regula generală
este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un spaţiu limitat la teritoriul
statului şi asupra unor categorii de persoane care sunt angrenate în circuitul juridic.

Acțiunea în timp a normei juridice

Romanii spuneau tempus regit actum (timpul guvernează actul juridic) în sensul duratei
normei juridice, durata delimitată între două borne exacte: data de la care intră în vigoare şi data
până la care este în vigoare. Istoria dreptului a cunoscut norme juridice cu acţiune foarte
îndelungată în timp: este deja clasic exemplul Legii celor XII Table, care a rezistat, cu unele
modificări nesemnificative, peste 1000 de ani, după cum dreptul islamic actual cuprinde norme
juridice fixate în Coran acum mai bine de 1300 de ani.
Dreptul modern, aplicabil în statele contemporane, funcţionează la o altă turaţie: s-au
produs şi se produc schimbări importante în dinamica actului de elaborare, de creaţie a
dreptului. Oricât de bine construite, de moderne şi limpezi ar fi normele juridice, acestea ajung
la un moment dat nu numai să nu mai poată răspundă nevoilor societăţii, dar se transformă în
piedică în calea progresului social şi juridic.
Norma juridică, ca celula fundamentală a dreptului, are ciclul ei propriu de viaţă: este
creată (se naşte), produce efecte (trăieşte efectiv) şi moare (nu mai poate reglementa domeniul
respectiv) pentru că au dispărut chiar realităţile şi nevoile care au creat-o, care au impus-o în
sistemul de drept.
Într-un interval de timp şi într-un spaţiu determinat asistăm la coexistenţa unor norme
juridice anacronice, alături de norme juridice noi, moderne, între care pot să apară conflicte în
procesul de aplicare concretă a conţinutului acestuia. Succesiunea în timp a normelor juridice,
precum şi coexistenţa lor în spaţiu, au obligat legiuitorul să impună reguli care să ţină sub
control această situaţie.
Pentru explicarea acţiunii în timp a normei juridice avem în vedere trei momente:
I. intrarea în vigoare a normei juridice;
II. acţiunea în timp a normei juridice;
III. ieşirea din vigoare a normei juridice.

I. Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data concretă la care actul normativ
care conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de drept. Pentru
aceasta, legiuitorul (creatorul normei juridice) trebuie să aducă la cunoştinţa publică a
cetăţenilor, a instituţiilor şi organelor de stat precum şi tuturor celor chemaţi să respecte legea,
conţinutul actului normativ elaborat. Aducerea la cunoştinţa publicului se face, de regulă, prin
publicarea actelor normative, cu deosebire a legilor, hotărârilor şi ordonanţelor guvernamentale
 precum şi a celor emise de organele centrale de stat, într-o publicaţie oficială, respectiv în
Monitorul Oficial al României.
Regula privind intrarea în vigoare a normei juridice este stabilită de Constituţia României
în art. 78 „legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Termenul de 3 zile se calculează pe zile
calendaristice. O excepţie de la această regulă o reprezintă dispoziţia art. 115 alin. 5 din
Constituţie care prevede: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre
dezbatere în procedură de urgenţă la camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României. Această excepţie este justificată de existenţa unei situaţii a cărei
reglementare nu poate fi amânată.
O precizare importantă trebuie facută: data intrării în vigoare a actelor normative nu
trebuie confundată cu data la care actul normativ a fost adoptat de Parlament şi apoi promulgat
de preşedintele ţării.
În momentul intrării sale în vigoare norma juridică guvernează relaţiile sociale:
nimeni nu mai poate invoca necunoaşterea normelor juridice. Funcţionează prezumţia absolută a
cunoaşterii legii, prezumţie care nu poate fi răsturnată prin proba contrarie. Necunoaşterea
dreptului nu conduce decât la vătămarea intereselor individului. Cel ce nu cunoaşte dreptul este
un infirm, pentru că nu-şi cunoaşte drepturile şi nici obligaţiile, fiind în postura unui izolat social,
predispus permanent să încalce legea şi în situaţia de a fi victimă a propriei ignoranțe.
Intrarea în vigoare a legii cunoaşte în practică şi alte moduri de manifestare. Astfel,
există legi care stabilesc intrarea progresivă a acestora în vigoare (la 90 de zile, la un an de zile
etc.), situaţii justificate de necesitatea asigurării mai întâi a măsurilor organizatorice pentru ca
legea să poată apoi intra în vigoare. Normele juridice cuprinse în deciziile Curţii Constituţionale
sau ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intră în vigoare la data publicării acestor decizii în
Monitorul Oficial al României.

II. Principiile acţiunii în timp a normei juridice

Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică devine activă şi acţionează pentru
viitor. În art. 15, alin. 2 din Constituţia României se precizează: „Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Aceasta înseamnă că norma
juridică nu este retroactivă, adică nu se aplică raporturilor născute şi faptelor comise înaintea
intrării sale în vigoare. În acelaşi timp, norma juridică nu este ultraactivă, adică nu se aplică
după ce iese din vigoare. Sintetizând, putem spune că suntem în faţa principiului activităţii
normei juridice, a principiului neretroactivităţii normei juridice şi a principiului
neultraactivităţii normei juridice.
Principiul neretroactivităţii normei juridice este stipulat în legislaţie: Codul Civil
Român proclama în primul său articol: „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere
retroactivă; Codul Penal Român consacră în art.11 faptul că legea penală nu se aplică faptelor
care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.

2
 Argumentul principal pentru care operează principiul neretroactivităţii normei juridice
vizează stabilitatea ordinii de drept şi, implicit, a ordinii sociale. O lege sau orice alt act normativ
care s-ar aplica retroactiv ar produce un evident dezechilibru în ordinea de drept. Organele
puterii de stat, însărcinate cu aplicarea legii, nu se vor ocupa de prezentul juridic, de ordinea de
drept ce trebuie asigurată, ci de zone ale trecutului care nu mai prezintă interes imediat, concret
pentru ordinea generală în societate.
Un al doilea motiv, nu este echitabil, nu este just şi nu este legal ca o lege să-şi extindă
efectele asupra unor stări de fapt şi raporturi consumate sau născute înaintea intrării sale în
vigoare.
În al treilea rând, norma juridică odată intrată în vigoare are ca rost principal să modeleze
conduitele prezente şi viitoare şi nicidecum cele trecute. Trecutul nu încape în substanţa normei
juridice; dreptul are suficiente nelinişti pe care i le produce prezentul, are prea multe lucruri de
făcut pentru viitorul imediat şi de perspectivă, ca să-şi stabilească drept principiu
retroactivitatea normei juridice.
În al patrulea rând, stabilind şi respectând principiul neretroactivităţii normei juridice,
dreptul îşi reafirmă şi probează idealul de motor al progresului, de factor fundamental al
echilibrului social şi al ordinii de drept.
O întrebare pertinentă apare în momentul intrării în vigoare a unei norme juridice noi: ce
se întâmplă cu raporturile juridice, cu stările de fapt concrete care, sunt în desfăşurare sub
imperiul, sub reglementarea altei norme juridice, a altui act normativ?
În primul rând, asemenea raporturi juridice şi stări de fapt nu pot fi desfiinţate pentru
motivul că legiuitorul doreşte să dea o nouă reglementare juridică acestor relaţii. Desfiinţarea
acestor raporturi şi situaţii juridice ar genera perturbări sociale, s-ar promova arbitrariul, ar fi
compromisă însăşi noţiunea de justiţie, de echitate şi de respect al drepturilor omului, ar produce
o vădită neîncredere a oamenilor în sistemul de drept, cu efecte imediate asupra ordinii de drept.
În al doilea rând, în asemenea situaţii operează principiul drepturilor câştigate, fiind
vorba de situaţii juridice individuale caracteristice dreptului privat (în special dreptului civil). În
privinţa dreptului public (drept constituţional, drept penal), problema conflictului în timp de
norme juridice este aşezată pe alte coordonate, în sensul că normele juridice se aplică imediat,
înlăturând vechile reglementări. Exemplu: Constituţia României care, odată intrată în vigoare, a
înlăturat vechea Constituţie şi orice alte reglementări contrare dispoziţiunilor sale. Moartea legii
vechi nu determină şi moartea drepturilor, faptelor sau situaţiilor juridice născute sub vechea
lege. În cele mai multe situaţii legiuitorul se implică direct în soluţionarea unor astfel de conflicte
de legi în timp, stabilind în cadrul dispoziţilor tranzitorii ale legii ce se va întâmpla cu drepturile
sau situaţiile juridice născute sub imperiul legii vechi.
Norma tranzitorie instituită de legea nouă înlăturată orice conflict al legilor în timp. Se
pune problema stabilirii normei juridice care se aplică întro situaţie dată, cu privire la care poate
exista un conflict între două legi. Într-o astfel de situaţie există trei soluţii posibile:

3
 1. norma juridică ieşită din vigoare continuă să se aplice situaţiilor,
faptelor sau drepturilor care s-au născut sub incidenţa acesteia (este cazul ultraactivităţii normei
juridice).
2. norma juridică nouă, intrată în vigoare, produce efecte juridice pentru
trecut. În acest caz este vorba de legea penală mai favorabilă.
3. suprimarea celor două ipoteze anterioare, prin admiterea efectului
obligatoriu imediat al noii norme juridice. Fiecare dintre cele trei soluţii are avantaje şi
dezavantaje.

Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice

a) Prima excepţie se referă la normele juridice cu caracter interpretativ, care au caracter
retroactiv, întrucât norma juridică de interpretare se referă la norme juridice deja existente, care
necesită a fi interpretate de către legiuitor, pentru o corectă şi unitară aplicare a acestora.
b) A doua excepţie se localizează în domeniul dreptului penal şi se referă la normele
juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi normele penale şi contravenţionale mai
favorabile. Altfel, art. 12 din Codul Penal prevede expres că legea penală nu se aplică faptelor
săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. De asemenea, în art. 13
alin. l din Codul Penal este stabilită o regulă de retroactivitate a normei juridice penale: „dacă de
la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei intervin mai multe reglementări,
se va aplica norma care stabileşte un regim sancţionator mai blând (legea penală mai favorabilă
sau mai blândă. În acest caz, norma juridică penală mai favorabilă se va aplica retroactiv, deşi la
data săvârşirii faptei de către infractor ea nu era în vigoare.
c) A treia excepţie se referă la retroactivitatea expresă, adică la situaţia în care
legiuitorul prevede în mod expres că norma juridică se va aplica retroactiv, în practică asemenea
situaţii nu sunt frecvente, ele constituie excepţii, tocmai datorită grijii pe care legiuitorul o are
pentru a nu tulbura desfăşurarea normală a relaţiilor sociale, mai ales atunci când printr-o atare
reglementare pot fi lezate drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor (dreptul de proprietate,
dreptul la educaţie etc.).
Ţinând cont de dispoziţiile art. 15 alin. 2 din Constituţie, ca şi de jurisprudenţa de
contencios constituţional, este limpede că practica legilor
retroactive exprese sau tacite este interzisă atât pentru legiuitor, cât şi pentru autorităţile publice,
care emit acte normative. De asemenea, trebuie precizat faptul că, în lumina Constituţiei,
caracterul retroactiv al legilor interpretative a fost abolit. În literatura de specialitate sunt
cuprinse în categoria legilor retroactive şi legile confirmative sau declarative ale dreptului, care
recunosc anumite drepturi desfiinţate abuziv de-a lungul vremii. Astfel de legi sunt cele cu
privire la retrocedarea dreptului de proprietate, al căror caracter retroactiv este evident. Principiul
neultraactivităţii normei juridice se referă la faptul că o normă juridică nu-şi poate extinde
efectele după ieşirea sa din vigoare. De la acest principiu fac excepţie normele juridice cu
caracter temporar sau excepţional. Conform art. 16 din Codul Penal, „Legea penală temporară se

4
aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită şi
judecată în acel interval de timp.
Raţiunea dispoziţiei de mai sus o găsim în necesitatea de a se asigura eficacitatea legii
temporare. Dacă legea penală temporară s-ar aplica numai faptelor urmărite şi judecate în
perioada cât s-a aflat în vigoare, ea ar putea fi cu uşurinţă încălcată, infractorii sustrăgându-se
judecăţii pe considerentul că legea fiind abrogată (ieşind din vigoare la termenul stabilit) nu vor
mai fi traşi la răspundere penală.
Ultraactivitatea legii poate avea loc numai în virtutea voinţei exprese sau tacite a
legiuitorului, care poate menţine în vigoare, pentru anumite situaţii juridice şi pentru o anumită
perioadă de timp, dispoziţiile legii vechi, care a fost abrogată în mod expres. Cel mai frecvent
exemplu de ultraactivitate se referă la contractele în curs de executare. Acestea s-au născut sub
imperiul vechii legi, prin voinţa părţilor, iar efectele contractelor rămân dominate de legea veche,
pe întreaga perioadă a producerii acestora.

III. Ieşirea din vigoare a normei juridice

Cel de-al treilea moment în cercetarea acţiunii în timp a normei juridice îl reprezintă
ieşirea din vigoare a normei juridice, care se produce prin trei modalităţi:
a) Abrogarea este considerată cea mai importantă modalitate de ieşire din vigoare
a unei normei juridice; este definită ca actul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului
normativ. Abrogarea înseamnă, în cele din urmă, încetarea acţiunii unei norme juridice, datorită
intrării în vigoare a unei norme juridice noi, ca expresie a voinţei legiuitorului.
Abrogarea cunoaşte două forme: I. abrogarea expresă şi II. abrogarea tacită.
1.Abrogarea expresă poate fi, la rândul său: directă şi indirectă.
Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice
prin precizarea detaliată, în conţinutul noului act normativ, a normelor juridice scoase din
vigoare. De exemplu: în art. 94 din Legea Bancară (nr. 58/1998) se stipulează: „pe data intrării în
vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 3 aprilie 1991, Legea nr. 36/1997 pentru
abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 40/1996.
Abrogarea expresă indirectă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme prin
utilizarea în noua normă juridică a formulei „pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă
orice dispoziţie legală contrară.
2. Abrogarea tacită sau implicită intervine în situaţia când noua normă juridică nu face
nici o precizare (nici directă, nici indirectă) în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice.
Pentru faptul că norma juridică nouă reglementează diferit un mănunchi de relaţii sociale faţă de
vechea normă, organele de aplicare a legii înţeleg implicit că legiuitorul a scos din vigoare
vechea reglementare (abrogare tacită).
Teoreticienii şi practicienii dreptului recomandă legislativului să folosească metoda
abrogării exprese directe, dată fiind exactitatea acesteia, absenţa oricărui dubiu, precum şi

5
multitudinea de acte normative care sunt elaborate şi înlocuiesc, scot din vigoare tot atâtea
reglementări vechi.
Funcţiile abrogării sunt:
 de armonizare şi modernizare a legislaţiei;
 de înlăturare a actelor normative sau textelor care nu se mai corelează cu noile
reglementări;
 de înlăturare a paralelismelor în legislaţie;
 de curăţare a fondului legislativ de acele acte normative devenite desuete şi trecerea
acestora în fondul pasiv al legislaţiei.
Regula fundamentală în domeniul abrogării este aceea că un act normativ de putere
inferioară nu poate abroga un act normativ de putere superioară. Astfel, printr-o Hotărâre a
guvernului nu pot fi abrogate ordonanţe sau legi, ori dispoziţii ale acestora.
b) Ajungerea la termen este considerată cea de-a doua modalitate de ieşire din
vigoare a normei juridice, care operează în mod excepţional, în situaţia actelor normative
temporare, edictate pentru o perioadă delimitată de timp, până la un anumit termen (o dată
calendaristică precizată). Este evident că ajungerea la termenul fixat sau încetarea stării de fapt
care a impus elaborarea normei juridice conduc la scoaterea din acţiune a normei respective. De
exemplu legile bugetare, care se adoptă anual, precum şi cele privind salarizarea personalului
disponibilizat în anumite condiţii.
c) Desuetudinea este definită în DEX ca „ieşire din uz, a nu se mai folosi, a nu
mai fi obişnuit, a se perima. O normă juridică este căzută în desuetudine, atunci când, deşi ea
este în vigoare nefiind abrogată şi neajungând la termen, nu se mai aplică datorită schimbării
condiţiilor social-economice şi politice care au impus iniţial elaborarea ei.
Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice este caracteristică perioadelor
de tranziţie în viaţa unei societăţi, a etapelor ce marchează trecerea de la un anumit regim politic
la altul, când dreptul nu are răgazul de a inventaria totalitatea normelor juridice care, deşi nu au
fost expres abrogate, nu mai corespund etapei noi, ele devenind perimate, învechite. De
exemplu, în legislaţia României din perioada 1990-2000, există încă acte normative căzute în
desuetudine care nu au fost expres abrogate.
Aspecte de drept internaţional
Abrogarea tratatelor internaţionale poate fi expresă sau tacită.
Abrogarea expresă este rezultanta manifestării de voinţă a părţilor care se pronunţă pentru
încetarea efectelor unui tratat. În cazul tratatelor multilaterale (Pactul de la Varşovia, CAER,
NATO, Piaţa Comună Europeană, ASEAN, NAFTA, CEFTA etc.) statele care sunt părţi sunt
libere să aleagă forma şi procedura prin care se retrag ca părţi din astfel de tratate, dispoziţiile
normative fiind abrogate expres. De regulă, majoritatea tratatelor internaţionale cuprind
dispoziţii clare cu privire la abrogarea acestora, precum şi în ce priveşte termenul la care tratatul
încetează.
Abrogarea tacită a tratatelor se referă la cazurile în care se încheie un nou tratat care
cuprinde norme juridice noi, implicit vechiul tratat fiind considerat abrogat. Există şi situaţii în

6
care tratatele cad în desuetudine, în sensul că deşi nu au fost abrogate expres sau tacit, continuă
să fie în vigoare deşi condiţiile politice care au stat la baza încheierii lor au dispărut. Este cazul
Tratatului Militar de la Varşovia şi Tratatul CAER care au fost semnate de ţările socialiste
europene şi URSS, tratate care, după anul 1990 nu au mai funcţionat ca urmare a prăbuşirii
sistemului socialist şi destrămării URSS.

Bibliografie
1. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008
2. Voicu, Costică, Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009
3. Dogaru, Ion (coordonator), Teoria generală a dreptului, Editura Științifică, Bucureşti,
1999