UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

PRINCIPIUL
NERETROACTIVITĂȚII
LEGILOR

PROFESOR COORDONATOR:
Dr.POPESCU MARIA

STUDENT:
BURLUI GINA LARISA

BUCUREȘTI
2023

1
 Principiul Neretroactivității legii
„Legea este rațiunea neatinsă de dorință”, afirmă John Adams, ea fiind, totodată, rodul voinței
generale și premisa apariției, existentei și dezvoltării statului de drept. Referindu-se la
principiile care fundamentează și constituie esența legilor, Publius Cornelius Tacitus afirmă
„Sicut maioribus patriam accepimus, sic posteris eam tradamus” (cum am primit patria de la
strămoși, tot așa să o lașam urmașilor).
Legea prezintă două accepțiuni: în sens larg, legea reprezintă ansamblul normelor de
conduită instituite și sancționate de către stat, iar strico-sensu, legea este actul juridic emis de
către autoritatea legiuitoare, de Parlament. În tratarea subiectului „principiul neretroactivității
legii” va fi utilizat substantivul „lege” în sensul său larg.
Principiul, din punct de vedere etimologic, provine din latinescu „principium” și are
sensul de element fundamental, definitoriu, de început.
Principiile de drept sunt idelile conducătoare ale conținutului tututor normelor juridice.
Neretroactivitatea este un principiu de drept care face vorbire despre imposibilitatea
unei legi de a-și întinde efectele asupra raporturilor juridice născute înaintea intrării sale în
vigoare.
Pentru definirea conceptului de intrare în vigoarea legii că act juridic emis de
Parlament, art. 78 din Constituție statuează că o lege - stricto sensu- intra în vigoare la 3 zile
după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, daca nu este expres menționată o alta
data, data ce trebuie să fie ulterioara celor 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial. În ceea
ce privește Ordonanțele de Urgenta ale Guvernului, acestea sunt considerate că intrate în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, desigur, cu excepția situației în care, în
conținut, nu este precizata o data ulterioara.
Situat într-un oarecare raport antagonic cu principiul neretroactivitatii, principiul
ultraactivitatii semnifica imposibilitatea legii de a-și extinde efectele după ieșirea acesteia din
vigoare.
În definirea fenomenului „ieșire din vigoare” sunt avute în vedere cele 3 metode prin
care aceasta lege ieșită din vigoare nu își mai poate produce efectele. Normele juridice își
încetează activitatea prin ajungerea la termen (daca în lege este expres menționată data la care
ea va ieși din vigoare), prin desuetudine (neconcordantă cu realitatea socială), sau prin
abrogare expresă ori tacită.
Așa cum a fost amintit anterior, principiul neretroactivității legii face vorbire despre
faptul că legea nu poate produce efecte asupra raporturilor născute înainte de intrarea ei în
vigoare. Pentru a înțelege acest aspect este esențial să fie cunoscut faptul că norma juridică
acționează în timp, spatiu și persoană. Deoarece prezintă o problematică în ceea ce privește
intrarea în vigoare și ieșirea din vigoare, acest principiu este unul al acțiunii în timp a normei
juridice.
Importanța cunoașterii principiului neretroactivității legii este evidențiată prin faptul că
acest principiu, care derivă din caracterul activ al normei juridice, este o normă
constituțională, regăsită în art. 15 din Constituție. Constitutionalizarea acestei norme de drept

2
este rezultatul experienței și evoluției dreptului de-a lungul secolelor. Trebuie, astfel, avut în
vedere aspectul conformității sistemului de drept cu realitățile sociale, orice principiu de drept
nefiind rezultatul unei abstractizări, ci a unei realități care-l impune. În acest sens, un exemplu
arhicunoscut este Legea celor XII Table, care, definitivata în anul 449 i. Hr., a rămas, din
punct de vedere juridic, în vigoare timp de 11 secole, desi, prin raportare la schimbările
vremii, devenise desueta. Astfel, este observabila necesitatea concordantei lege-realitate
sociala, influientandu-se reciproc sub iminenta trecerii timpului. Odată cu aceste schimbări
produse în viață sociala se modifica și legile. Principiul neretroactivitatii legii presupune
înseși conformitatea legii cu realitatea căreia îi corespunde. Este exclusa aplicarea unei legi
care pedepsește încălcarea proprietății private, daca la acele vremuri exista, că singura forma
de proprietate, doar cea comuna, devălmașă. În sensul desprinderii principiului
neretroactivitatii din realitatea sociala, I. R. Balanescu, în lucrarea să „Dreptul în general și
noțiunile sale fundamentale”, afirma că „principiul neretroactivitatii este sprijinit pe echitate
și pe necesitatea de a asigura o cât mai mare temeinicie raporturilor sociale”.
Este observabilă necesitatea existenței principiului neretroactivitatii legii, dar, totodată,
nu poate fi ignorat faptul că, potrivit acetui principiu, un raport juridic stabilit intre subiecții
de drept cu câteva zile înainte de intrarea în vigoare a noii legi, suporta o alta sancțiune – cea
a vechii legi – fata de un raport juridic stabilit la câteva zile distanta sub o alta lege. Astfel,
problema care vă fi ridicata vă avea în vedere analiza principiului neretroactivitatii legii intre
necesitatea continua de reformare a sistemului de drept (Titlul I. Neretroactivitatea legii – o
garanție constituțională a dezvoltării statului de drept) și conservarea normelor existente
(Titlul ÎI. Excepțiile de la principiul neretroactivitatii legii – un factor al stabilității legii ).
În conținutul lucrării, din considerente privitoare la știință dreptului – că știință
deductiva – vă fi prezentat generalul – principiul neretroactivitatii – și mai apoi, cazul
particular – al excepției.

Titlul I. Neretroactivitatea legii – o garanție constituțională și o premisa a dezvoltării

statului de drept
A. Principiul neretroactivitatii - un tabuu al comunismului
B. Controlul de constituționalitate – garanție a respectării principiului neretroactivitatii
Titlul II. Excepțiile de la principiul neretroactivitatii legii – un factor al stabilității legii
A. Legile penale favorabile – garanție a continuității eficientizării drepturilor omului
B. Legile interpretative - interpretarea unitara a legii că factor al stabilității

Titlul I. Neretroactivitatea legii – o garanție constituțională și o premisa a

dezvoltării statului de drept
„Principiul neretroactivitatii legii este un principiu de drept de incontestabila tradiție,
actualitate și justiție”1. Fiind un principiu care își are fundamentul în principiul mai general al
aplicării legii în timp care, la rândul sau, tine de universalitatea legii, neretroactivitatea a fost
perceputa și garantata în mod diferit, în funcție de importanta care a fost data principiului de
la care pornește. Astfel, se observa diferențe esențiale în funcție de realitatea sociala despre
care se face vorbire.
A. Principiul neretroactivitatii - un tabuu al comunismului

3
 În timpul comunismului, filosofia politica își canaliza atenția asupra egalității cetățenilor.
Prin extremismul la care se ajunsese în practica s-a realizat frumoasa trecere a drepturilor
omului într-un con de umbra. Drept urmare, inclusiv principiul retroactivității, desi existent în
legislația momentului despre care discutam, a avut de suferit în sensul în care, prin abateri
repetate, s-a ajuns la ignorarea importantei sale.
Separația și echilibrul puterilor în stat n-au fost una dintre țintele comunismului, dovada
fiind desființarea pluralismului politic, așadar legiuitorul își depășea adesea atribuțiile prin
abaterea de la principiile fundamentale. Este distinsa și denaturarea principiului independentei
justiției, ceea ce duce, inevitabil, în timpul comunismului, la denaturarea altor principii care
deriva din acesta. Având, printre altele, că premisa și binele comun care prima în raport cu
binele individual, era impetuos necesar asigurarea bunei funcționari – așa cum era ea
înțeleasă- a statului, chiar daca aceasta presupunea legi care violau drepturile fundamentale
sau care aveau caracter retroactiv.
În prezent se face vorbire despre 2 categorii de principii inexistente în perioada
premergătoare revoluției din 1989, principiicare aveau că scop garantarea drepturilor omului:
principiile care au fost încălcate în timpul comunismului dar care și-au recăpătat valoarea
după Revoluția din 1989 și principiile care sunt o simpla amintire până și astăzi. Precizarea
care trebuie făcută în ceea ce privește cea de a doua categorie trimite la ideea potrivit căreia,
observarea îndelungă a practicilor comuniste și nu numai a condus la concluzia că aceste
principii nu numai că nu sunt aplicabile societății actuale, dar chiar ar putea provoca
distorsiuni în asigurarea echilibrului vieții cotidiene a societății romanești așa cum este astăzi.
Principiul neretroactivitatii face parte din prima categorie. Acesta poate fi perceput că un
tabu al comunismului prin faptul că, desi existent, era aplicabil doar în materiile în care
considera legiuitorul că este aplicabil, devenind, cu timpul, fie o fericita amintire, fie o
excepție, nicidecum o regula. Astfel, acesta a fost scos din acel con de umbra în care „fusese
uitat” prin garantarea să constituțională în 1991, după schimbarea regimului politic prin
abolirea comunismului. Prin faptul că acest principiu a fost îndeajuns de important pentr
constituant, acesta se reflecta în toate ramurilor dreptului, nu numai în materie civila și penala,
acolo unde este expres menționat, spre exemplu, în fiscal sau procesual.
B. Controlul de constituționalitate – garanție a respectării principiului
neretroactivitatii
Așa cum este știut, controlul de constituționalitate are că efect garantarea suprematitei
Constituției prin verificarea conformității întregului sistem de drept cu Constituția. Fiind
ridicat la rang constituțional, principiul neretroactivitatii trebuie a nu fi încălcat în nicio
materie. Ideea de la care a plecat constituantul și care a dus la menționarea acestuia în art. 15
alin. (2) din Constituție a fost cea potrivit căreia, legea, reglementând relațiile dintre oameni,
nu poate fi aplicabila într-o situație născută înainte de intrarea ei în vigoare, pentru că ea nu
este cunoscuta de către populație. Se pune astfel problema veritabilei existente a
predictibilitatii legii.
Ca răspuns, doctrina conchide că, principiul retroactivității nu infirma existenta
predictibilitatii că și calitate a legii, ci face vorbire despre faptul că omul nu poate cunoaște în
amănunt ceea ce vă face, pe viitor legiutorul. În alta ordine de idei, populației nu i se poate
cere să aibă o anumită conduita decât daca ea este expres menționată și cunoscuta, cerințe

4
realizate prin intrarea în vigoare a legii. O interpretare contrara ar duce la afectarea securității
raporturilor juridice și la diminuarea încrederii în lege, or la o forma a negarantarii separației
și echilibrului puterii în stat, impedimente în dezvoltarea statului de drept și pasibile baze ale
unui „haos juridic”.
Este de amintit și jurisprudență curții constituționale în acest domeniu, al garantării
principiului neretroactivitatii, făcând referire la doua decizii. Prima privește o lege care s-ar fi
vrut a fi aplicata retroactiv, iar cea de a doua vizează conformarea constituției cu principiul
neretroactivitatii. Astfel, în Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993 Curte Constituțională a
declarat neconstitutionala Legea de modificare a legii nr. 58/1992 pentru nerespectarea art. 15
alin. 2 din Constituție, pentru că aceasta lege de modificare conținea mențiunea potrivit căreia
ea vă intra în vigoare la 1 ianuarie 1993, desi a fost publicata în Monitorul Oficial la 4
februarie 1993, deci, în perioada 1 ianuarie - 4 februarie, legea era cu aplicabilitate
retroactiva. În ceea ce are în vedere Decizia nr. 72 din 18 iul 1995 cu privire la
constituționalitatea unor prevederi ale Legii învățământului, Curtea Constituțională declara că
naționalizarea este o măsură neconstitutionala, dar statuteaza că, la momentul adoptării acelei
legi nu era în vigoare actuala Constituție. Acea lege, neaflandu-se sub imperiul Constituției
din 1991 și necontravenind legilor ierarhic superioare ale vremii, a fost aplicabila și aplicata.
Apare conflictul temporal, în sensul că legea contravine actualei Constituții, dar acest fapt nu
poate avea finalitate retroactiva din cauza că actuala Constituție nu își poate intide efectele în
timpul în care ea nu exista.
Desi este garantat constituțional, principiul neretroactivitatii legii prezinta și derogări,
menționate expres în Constituție, în vederea garantării satisfacerii optime a interesului și
binelui general și în vederea dezvoltării statului de drept în sensul eficientizării garantării
drepturilor omului.

Titlul ÎI. Excepțiile de la principiul neretroactivitatii legii – un factor al

stabilității legii
Fata de principiul potrivit căruia legea nu își produce efectele asupra situațiilor născute
anterior intrării ei în vigoare, s-au conturat doua excepții, anume aplicarea legii penale mai
blânde și cea cu privire la legea interpretativa.
A. Legile penale favorabile – garanție a continuității eficientizării drepturilor
omului
Pentru a avea proprietatea termenilor, în incipitul tratării acestei particularități a
principiului neretroactivitatii legii este necesar un comentariu cu privire la terminologie, în
sensul că „legea penala mai favorabila” este în raport de sinonimie perfecta cu „legea penala
mai blândă”.
În a putea dezbate problema exceptării de la principiului neretroactivitatii a legii penale
mai blânde este necesar delimitarea etalonului, a termenului de comparat. Existenta unei legi
penale mai blânde presupune existenta anterioara a unei legi penale care să reglementeze
aceeași relație, care să aibă același obiect. Este binevenita precizarea deoarece principiul
neretroactivitatii privește și imposibilitatea aplicării anterioare intrării în vigoare a unei legi
care, pentru prima data, reglementează un anumit tip de relații sociale. În sprijinul celor spuse

5
anterior apare existenta art. 11 din Codul penal potrivit căruia „legea penala nu se aplica
faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute că infracțiuni”.
Aceasta derogare de la principiul general are în vedere o mai buna apărare a drepturilor
omului. Este inadmisibila o percepție potrivit căreia aplicarea legii mai blânde ar duce la
scăderea respectului fata de lege și la încurajarea criminalității, din doua motive: în primul
rand, legea, compusa din ipoteza, dispoziție și sancțiune, are că scop disciplinarea
comportamentului uman prin respectarea dispoziției și nu are că scop aplicarea sancțiunii (în
sensul că sancțiunea vizează intervenția forței coercitive a statului doar în ultima instanță, că
și consecință a nerespectării dispoziției); în al doilea rand, este impetuos necesar a analiza o
lege în sensul de a o aplica pentru a ajunge la finalitatea pe care legea și-a propuso, astfel că,
legea mai blândă are că finalitate eficientizarea în garantarea drepturilor unui om și nicidecum
încurajară infractorilor, pentru că exista sancțiune, desi ea este mai favorabila.
În momentul revizuirii Constituției în anul 2003, s-a adus o completare a alin. (2) al art. 15
în sensul extinderii retroactivității și la legea contravențională mai favorabila, desi, aceasta, în
sistemul juridic romanesc, este de domeniul administrativului. Prin „exces de reglementare s-a
ajuns, în multe situații, la o adevărată penalizare a contravențiilor”2, lucru ce a dus la
necestatea unei soluții simetrice penalului mai favorabil și pentru legea contravențională mai
blândă.
Așa cum a fost precizat anterior în aceasta lucrare, de la principiul neretroactivitatii se
disting doua excepții. Daca ceea ce vizează legea penala mai favorabila nu ridica foarte mari
controverse, considerentele asupra derogării juste de la principiu a legii interpretative pun
problematici minuțios analizabile.
B. Legile interpretative - interpretarea unitara a legii că factor al stabilității
Păstrând o oarecare simetrie cu punctul anterior, este necesară înțelegerea sintagmei „lege
interpretativă” că fiind o normă juridică ce interpretează o normă juridică pre-existentă în
scopul asigurării unei aplicabilități generale și obligatorii a normei juridice pre-existente.
În Codul civil din 1864, la art. 1, există mențiunea „legea are putere numai pentru viitor,
ea nu are putere retroactivă”. Doctrina consideră că „întrucât normele juridice care
interpretează norme juridice pre-existente fac corp comun cu normele juridice interpretate,
este de principiu că ele să fie retroactive”3. Legea interpretativă are că scop asigurarea
interpretării general-obligatorii, pentru evitarea soluțiilor arbitrare din justiție care au ca
principala cauză textul legii interpretabilă. Pentru că această lege interpretativă lămurește și
clarifică sensul (finalitatea, conținutul, domeniul de aplicabilitate) legii pe care o interpretează
se poate avea în vedere o pseudo-excepție de la principiul neretroactivității.
O altă problemă pe care o invocă legea interpretativă este dacă, fiind de competența
aceluiași organ care a emis legea interpretabilă, aceasta poate aduce completări la legea
interpretabilă sau doar oferă o viziune generală, de ansamblu, ce trebuie respectată. Pentru
clarificarea acestei dificultăți este necesară studierea tipului de completări pe care legea
interpretativă le-ar putea aduce celei pre-existente. Pornind de la rostul legii interpretative –
de a oferi o modalitate de interpretare care se va impune a fi general-obligatorie – se ajunge la
concluzia că, oricâte completări ar exista, acestea nu pot fi contradictorii cu textul legii
interpretate, oferind tot o viziune obligatorie pentru aplicarea unitară a legii, retroactivând.

6
Dacă, însă, norma interpretativă conține reguli noi, acestea sunt aplicabile numai pentru viitor,
nemaiconstituind o exceptare de la principiul neretroactivității.
Dacă până la momentul actual, legea interpretativă a fost văzută ca o excepție de la
principiul neretroactivității, apoi ca o pseudo-excepție, luând în considerare actualul art. 9
alin. (2) al Codului civil care dispune „legea interpretativă are efecte doar pentru viitor”, se
poate face vorbire și despre faptul că norma interpretativa nu mai poate face obiectul discuției
în cadrul excepțiilor de la principiul neretroactivității.
Astfel, legea interpretativă oferă interpretarea unitară, general-obligatorie pentru o lege
pre-existentă, clarificând sensul acesteia din urmă și, totodată, asigurând stabilitatea legii
întocmai prin evitarea arbitrarului în aplicarea în justie.

Bibliografie:

1. Drept constituțional și instituții politice – I. Muraru și E.S. Tanasescu, editura C.H.

BECK, 2011, pag.160
2. Constitutia Romaniei Comentariu pe articole – I. Muraru și E.S. Tanasescu, editura
C.H. BECK, 2008, pag. 138.
3. Teoria Generala a Dreptului – N. Popa, editura C.H. BECK, 2008, pag.137