UNIVERSITATEA „ VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

IZVOARELE DREPTULUI NAȚIONAL ȘI INTERNAȚIONAL

COORDONATOR:
Lect. Univ. Dr. Adriana Liliana Motoroiu

STUDENT:
Magda Rizescu

2023
 Izvoarele dreptului national și internațional

În mod traditional, se deosebesc patru izvoare formale ale dreptului intern și

anume: cutuma, legea, jurisprudența și doctrina, dar atunci când sunt examinate
Izvoarele formale ale dreptului intern, trebuie avut în vedere și ceea ce este denumit
„ drept autonom” și „ actele norme” (contractul normative), precum și principiile
generale ale dreptului.1

Obiceiul juridic (cutuma)

Originea ei este legată de primele forme de organizare socială și reprezintă sursa
primordială a dreptului. Cutuma, înainte de a fi un izvor formal al dreptului, a fost un
fenomen sociologic, un comandament impus de necesitatea instituirii unei ordini
sociale în acord cu imperativele supraviețuirii colectivității sociale.
Autoritatea cutumei își află temei într-o „ practică imemorială considerată ca lege
din strămoși”. Astfel, condiția cutumei este o constatarea de fapt inveterate consuetudo
care dă conștiința ce este drept și necesar, opinio necessitates.
Norma juridică are ca izvor primordial o regulă de conduită care domină
organizarea socială prin constanță, repetabilitate și consens în privința respectării
acesteia. Atunci când încălcarea cutumei a dus la prejudicierea vieții comune, s-a
nǎscut reacția socială împotriva acesteia- sancțiunea juridică. Această reacție era
organizată și dictate de o autoritate publică, diferită de la un sistem de drept la altul,
până la dreptul modern, când impunerea cutumei a intrat în competența statului. A
titularului modern al forței publice.
Odată cu apariția statului, acesta a introdus în propria sa ordine juridică
obiceiurile, înzestrându-le cu garanții statale. În felul acesta, cutuma a supraviețuit și a
devenit o normă juridică ocrotită statal.
În România sunt cunoscute ca repertorii de cutume juridice Pravila lui Matei
Basarab, Codul lui Calimah ș.a. Pe plan internațional este semnificativ, în acest sens,
ordinul lui Carol al VII-lea, care în 1453 a dispus redactarea în scris a cutumelor.
Acest proces a continuat și s-a finalizat în Codul lui Napoleon.2

1
(Motoroiu, 2023)
2
(Vida Ioan, 2023)
 În afară de faptul că este nescrisă, cutuma se caracterizează prin mobilitate. Unii,
însă, consideră mobilitatea cutumei ca un inconvenient mai degrabă decât o virtute,
deoarece această mobilitate împiedică constatarea ei. Această nevoie de a constata cu
precizie conținutul normelor de drept cutumiar a fost argumentul major care a fost
avansat de aceia care au susținut codificarea (adunarea, în formă scrisă, a cutumelor
într-un cod). Pe de altă parte, codificarea are efectul de a întrerupe evoluția cutumei
redusă la regula scrisă a codului. O noua cutuma se poate forma ulterior adoptării
codului, dar ea trebuie să fie bazată pe lege și nu contra legii. Aceasta înseamnă că o
cutuma ulterioare nu poate contrazice o normă cuprinsă într-un cod ori în altă lege și în
niciun caz nu ar putea o noua cutuma să abroge sau sa desființeze o lege în vigoare. De
asemenea, cutuma nu poate modifica o normă imperativă, dar se pot concepe situații în
care o cutuma ar putea modifica o normă supletivă.3
Cutuma se manifestă ca izvor de drept pe planul dreptului internațional, aici
îmbrăcând forma unui ansamblu de norme de conduită, adeseori devenite uzanțe
diplomatice, care, fără să știrbească specificul solemnităților specifice dreptului
internațional, le conserve ori le ridică rangul de norme sau principii unanim admise.
În sistemul nostru de drept, forța juridică a cutumei juridice izvorăște din lege.
Cutuma juridică este izvor de drept doar în măsura în care legea îi recunoaște acest
caracter obligatoriu. Ca atare, cutuma este un instrument de completare a prevederilor
legale.

Legea
În sistemul de drept romano- germanic, legea se instituie în principalul izvor de
drept. În acest sistem de drept, prin lege se înţelege orice act normative emis de
autoritățile publice. Ca atare, în sens larg, legea se referă atât la actul normative emis
de Parlament, cât și la actele normative emise de autoritățile puterii executive și ale
administrației publice.4
În toate statele există mai multe categorii de acte normative, rolul cel mai
important avându-l legea.

3
(Motoroiu, 2023)
4
(Vida Ioan, 2023)
 Denumirea de lege a fost folosită în doctrina și practica juridică pentru a desemna
un act normative adoptat de organul superior al puterii de stat, fie el unipersonal, fie
collegial, în funcție de tipul istoric de drept și de regimul politic al statului.
Astfel, sunt cunoscute legile edictate de monarhii din statele Orientului antic:
Legea Bokoris în Egipt, Legea sau Codul Hammurabi în Babilon, Legea Manu în
India, Legea Mu în China. În statele antice de mai târziu — Grecia şi Roma —
denumirea de lege este întrebuinţată pentru actele normative cu forţă juridică supremă:
Legile lui Solon, Legea celor XII Table. Ulterior, importanţa dreptului scris şi
necesitatea sa începe să se simtă tot mai mult, pe măsura depăşirii economiei naturale.
Paralel cu dreptul obişnuielnic şi receptarea dreptului roman,sunt edictate legi şi
coduri, cum au fost: Codicele dreptului civil (Corpus iuris civilis), care cuprindea
Digestele, Codul, Instituţiile şi Novelele, codificare a dreptului roman pus de acord cu
realităţile social - politice din epoca împăratului Justinian, Codul Penal Carolina din
Germania secolului al XVI-lea, Codul maritim din Franţa secolului al XVII-lea, sau
Pravilniceasca Condică din România secolului al XVIII-lea. Tendinţa constantă spre
un drept scris a cunoscut o puternică afirmare în epoca modernă, mai ales după victoria
revoluţiilor burgheze, când apar primele constituţii ca legi fundamentale şi iau o mare
amploare codificările mai ales pe baza exemplelor napoleoniene din Franţa, în special
în domeniul dreptului civil, comercial şi penal.5
Legea, sub aspect formal, este actul normative emis de Parlament, în conformitate
cu normele de procedură stabilite de Constituție și de reglementările parlamentare.
Alături de această definiție restrânsă a legii- stricto sensu-, există și o altă accepțiune a
legii care confer denumirea de lege oricărui act normative, indifferent de la cine
emană. Această definire a legii- lato sensu- evocă ideea de obligativitate a normelor
juridice, indiferent de autoritatea publică emitentă a unui act normativ. Mircea Djuvara
definește legea ca o normă juridică generală, cu caracter obligatoriu și permanent,
prescrisă de o autoritate publică de stat, eventual sub sancțiunea forței publice. 6
Normele juridice cuprinse într-un act normativ, dintr-o categorie inferioară nu pot
deroga de la normele dintr-o categorie superioară, căreia îi sunt subordonate.
Constituţia este legea fundamentală a ţării, este norma juridică supremă, căreia
trebuie să i se subordoneze toate celelalte acte normative ale statului (celelalte legi

5
(Motoroiu, 2023)
6
(Vida Ioan, 2023)
votate de către puterea legislativă se numesc ordinare). Ea ocupă locul principal în
ierarhia izvoarelor dreptului.
Spre deosebire de cutumă, legea este un act conştient de voinţă care este făcut
pentru atingerea unor scopuri şi realizarea unor idealuri sociale. De obicei, se spune că
legea este generală, obligatorie şi permanentă.
Legea este generală, în sensul că se adresează tuturor membrilor societăţii care
cad sub incidenţa ipotezelor normelor pe care le cuprinde. (Singura excepţie constă în
legile individuale, adică acelea care sunt adoptate pentru anumite acte specifice. Se pot
cita, ca exemple, decorarea unui cetăţean, exproprierea unui anumit imobil pentru
cauză de utilitate publică sau aprobarea unui fond financiar pentru un anumit
eveniment).
Legea este obligatorie, în sensul că respectarea ei nu depinde de opţiunea celor
chemaţi să se conformeze dispoziţiilor ei. Vorbind la propriu, această caracterizare este
evident prea largă, deoarece toate normele supletive (şi ele reprezintă marea majoritate
în dreptul privat) nu sunt obligatorii pentru autorii actelor juridice respective. Cu alte
cuvinte, datorită principiului autonomiei de voinţă, ei pot substitui voinţa lor pentru
prevederile conţinute în normele supletive. (Aceste prevederi devin însă obligatorii, în
lipsa unei asemenea înlocuiri, şi numai în acest sens se poate spune că legea este
obligatorie în ce privește normele supletive).
Legea este, de regulă, permanentă, în sensul că ea rămâne în vigoare atâta vreme
cât nu este abrogată. (Singura excepţie o reprezintă legile temporare, care rămân în
vigoare până la împlinirea unei date calendaristice sau întâmplarea unui eveniment
prevăzut în legea însăşi). Aceasta înseamnă că legea nu poate ieşi din vigoare ca
urmare a unei desuetudo (lipsă de uz) sau consuetudo abrogatio (cutumă abrogatorie).
Spre deosebire de cutumă, legea este fixă şi conţinutul ei poate fi determinat, în
majoritatea cazurilor, relativ uşor şi cu un înalt grad de certitudine. Legea este izvor
formal de drept principal, izvor de drept scris şi oficial.7
În ceea ce privește excepțiile procedurale este necesar de precizat că există hotărâri
parlamentare adoptate de o singură Cameră (privind adoptarea regulamentului propriu,
stabilirea comisiilor permanente, instituirea unor comisii de anchetă etc.), după cum
există hotărâri adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (regulamentul
ședințelor comune).
7
(Motoroiu, 2023)
 Se poate observa astfel, că în cazul hotărârilor Parlamentului, acestea sunt
adoptate, ca și legile, de același corp al aleșilor poporului, urmărindu-se o procedură
asemănătoare adoptării legii bugetare.

Jurisprudența
Prin jurisprudența se înţelege ansamblul soluțiilor judecătorești date într-un anumit
stat. În acest sens, jurisprudența nu este izvor de drept. Dar, în cadrul jurisprudenței
există anumite hotărâri judecătorești care se instituie în precedente judiciare și care
constituie izvoare formale ale dreptului.8
Potrivit rolului lor, instanțele judecătorești rezolvă cauzele deduse în fața lor și
pronunță hotărâri pe baza legii. Activitatea judecătorului este guvernată de două
principii: el se pronunță numai în cauza pe care o judecă și nu are dreptul să stabilească
dispoziții generale, în afara speței deduse în fața sa.
Rolul jurisprudenței a fost diferit în evoluția dreptului, așa cum se întâmplă și în
prezent în sistemele de drept contemporane.
În România, practica judiciară este izvor subsidiar de drept. În dreptul anglo-
saxon însă, jurisprudența este considerată ca un important izvor de drept, situație
asemănătoare existând și în dreptul islamic. În țara noastră, precedentul judiciar
desemnează totalitatea hotărârilor cu caracter de îndrumarea, pronunțate de Înalta
Curte de Casație și Justiție și care au forța obligatorie pentru cazurile similar ce se vor
judeca în viitor.9

Doctrina
Doctrina, ca izvor al dreptului, cuprinde soluțiile juridice pe care doctrinarii
dreptului le impun în procesul înfăptuirii justiției. Nu orice cercetare științifică a
dreptului este doctrina juridică. Sub această denumire se impun doar soluțiile juridice
formulate de știință juridică de care judecătorul ține seama în hotărârile judecătorești în
virtutea teoriei argumentelor.
Originile doctrine juridice, ca izvor de drept, trebuie căutate în Roma antică, unde
soluțiile date de jurisconsulții urbei deveneau surse de inspirație obligatorii pentru
judecători.

8
(Vida Ioan, 2023)
9
(Motoroiu, 2023)
 În anii care au urmat, experiența juridică a omenirii nu s-a dezlipit de influența
doctrine juridice. Ea a continuat și continuă și astăzi să apere soluții rationale, atât în
procesul de creare a dreptului, cât și în cel de aplicarea a reglementărilor juridice.
Doctrina este recunoscută ca izvor de drept și prin Statutul Curții Internaționale de
Justiție de la Haga, opiniile doctrinare fiind luate în considerare în efortul de
soluționare cât mai corectă a cazurilor supuse înaltului for judiciar.10

Dreptul autonom provine de la formațiuni sociale, care au fie un caracter

economic, fie caracter social. Izvoarele dreptului autonom sunt subsidiare, în raport cu
Izvoarele dreptului de proveniență statale, cărora li se subordonează.
Contractul normativ este, de regulă un act individual, care stabilește drepturile și
obligațiile unor subiecte precis determinate. În cazul în care contractul nu vizează un
raport juridic concret, ci stabilește, în urma acordului între două sau mai multe părţi, o
regulă generală după care se vor conduce aceste părţi, el poate căpăta valoare de izvor
de drept. Contractul normativ, ca izvor de drept, își găsește o largă aplicabilitate în
dreptul internațional. Subiectele principale ale dreptului internațional, statele, își
reglementează relaţiile reciproce prin diferite acte, purtând denumirea de acord, cartă,
pact, tratat, convenție etc.
În domeniul dreptului, prin principiu înțelegem atât un fundament al sistemului de
drept, cât și o modalitate de coordonarea a normelor juridice din cadrul sistemului în
jurul unor idei călăuzitoare. Principiile dreptului se dezvolta și evoluează într-o strânsă
legătura cu principiile generale care guvernează activitatea umană, fiind considerate
niște comandamente ale vieții sociale, vizând garantarea ordinii și securității sociale.
Principiile dreptului se încadrează, în linii mari, în două mari categorii: categoria
principiilor generale sau fundamentale, acestea fiind cele cu sfera de cuprindere la
nivelul întregului sistem al dreptului, precum și cele consecrate în Constituție și
categoria principiilor de ramură. Principiile generale constituie fundamentul
principiilor de ramură.
Izvoarele dreptului internațional
În relaţiile internaționale nu există un guvern mondial care să creeze normele de
drept și apoi să le impună statelor. Statele sunt cele care fac aceste norme și le
exprimăm în forma juridică corespunzătoare.
10
(Vida Ioan, 2023)
 Principalele izvoare ale dreptului internațional sunt: cutuma internațională
(practică generală și repetată în timp în raporturile dintre state)- cel mai vechi izvor de
drept internațional; tratatul internațional (acordul intervenit între două sau mai multe
state, încheiat pentru a crea, modifica sau înceta norma existentă); principiile generale
de drept (principii generale comune diferitelor sisteme juridice naționale);
jurisprudența internațională.
În cadrul acestor izvoare, locul central îl ocupă legile, la un nivel superior găsindu-
se întotdeauna Constituția, căreia îi sunt subordonate celelalte acte normative.
Există o pluralitate și diversitate a izvoarelor de drept, cu forță și valoare diferită,
unde dreptul scris are un rol superior cutumei, dreptul care emană de la stat primează
față de izvoarele dreptului autonom, iar tratatele și convențiile internaționale au
valoare egală cu a legilor și, uneori, sunt chiar prioritare.11

BIBLIOGRAFIE

Motoroiu, A. L. (2023). Teoria generală a dreptului- Suport de curs.

Vida Ioan, V. I. (2023). Teoria generală a dreptului- Curs universitar. București:
Universul Juridic.

11
(Motoroiu, 2023)