CUTUMA SAU OBICEIUL

JURIDIC
REFERAT
Pop Lucian Gheorghe

Ce este Cutuma ???????

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă
socială obiceiul precede dreptul.El este o regulă de conduită ce se
formează spontan ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de
timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană.

Cum se naste Obiceiul? (Cutuma)

Obiceiul se naşte prin repetarea aplicării aceleiaşi idei juridice într-
un mare număr de cazuri individuale succesive, prin creare de
precedente.Atunci când norma juridică are o provenienţă spontană, când
apariţia ei nu este legată de un organ oficial specializat, ci provine în
mod nemijlocit de la grupul social, când norma juridică izvorăşte dintr-o
uzanţă generală şi prelungită, dintr-o practică constanta.

Ce elemente cuprinde cutuma?

Cutuma cuprinde două elemente esenţiale:

1. Un element material care constă într-o uzanţă socială

constantă, uniform aplicată „loga et inveterata
consuetitudine”
 2. un element psihologic „opinia iusis” sau „opinia necesitate „
care constă în convingerea că această uzanţă este necesară şi
constituie dreptul.

Ce reprezita Cutuma????
Cutuma reprezintă un mod popular şi impersonal, obiectiv şi
neorganizat de formare a dreptului care se sprijină pe tradiţia conştientă
sau inconştientă a grupului social, nu pe actul de voinţă al unei
autorităţi.

Cutuma se naşte din generalizarea faptelor particulare, norma

generală degajându-se dintr-o serie de cazuri concrete, din repetarea lor
într-un număr suficient de cazuri concrete, în decursul unei perioade de
timp suficient de lungă, căci este vorba despre o uzanţă generală şi
prelungită

Cum se intemeiaza Cutuma??

Cutuma se întemeiază în primul rând pe cazuri concrete care
au precedat, aşa zisele precedente. Aceste cazuri au trebuit să fie
consacrate, adică să se recunoască valoare lor juridică, întocmai se
recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru.

Cum se naste Cutuma?

Cutuma se naşte prin recunoaşterea de către puterea de stat a
obiceiurile existente.
Puterea de stat poate avea faţă de obiceiurile existente următoarele
atitudini:
 a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare – dându-
le forţa juridică – acelora pe care le consideră utile şi
necesare consolidării ordinii de drept (care devin obiceiuri
juridice)
b) de acceptare şi tolerare a acelora care, prin
semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă transformarea lor în norme cu
caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinea de drept
c) interzicere a acelora care contravin ordinii instituite
sau apărate de puterea de stat.
În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau
obişnuielnic) a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv, un fel de drept
rudimentar. Spiritul poporului alcătuieşte adevărata sursă a dreptului.
Dreptul este astfel „per excellentiam” cutumă. Primele norme juridice nu
au fost altceva decât însăşi transformarea unor obiceiuri în norme
obligatorii garantate de puterea publică.

Asemenea obiceiuri au fost răzbunarea sângelui, „legea” talionului şi

compoziţia (răscumpărarea)”

Cutuma a jucat şi continuă să aibă un rol important ca izvor al

dreptului internaţional deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat puternic
tendinţa de reglementare scrisă şi codificare a acestuia. Obiceiul juridic
ca izvor de drept este în genere, propriu societăţilor cu ritm lent de
dezvoltare şi transformare.

Alţii consideră mobilitatea cutumei ca un inconvenient, deoarece

această mobilitate împiedică constatarea ei. Această nevoie de a constata
cu precizie conţinutul normelor de drept cutumiar a fost argumentul
major care a fost avansat de aceia care au susţinut codificarea (adică
adunarea şi funcţionarea, în forma scrisă a cutumelor într-un cod).

Cutuma nu poate modifica o regulă imperativă, dar în anumite

situaţii, ea poate modifica o normă supletivă (ori facultativă), )dreptul
comercial sau dreptul maritim).1 Este posibil, totuşi, ca la apariţia unei
legi legiuitorul să înlăture anumite obiceiuri, să nu le mai recunoască
valabilitatea, contestândule expres. Este evident

Cutuma însă în orice caz nu este în sine un fenomen de drept

privat. Ea este consacrată şi garantată, în aplicarea ei, de autoritatea de
stat şi numai într-atât devine drept pozitiv. Deşi ea poate fi creată prin
activitatea particularilor, totuşi statul, prin autorităţi şi instanţe
judecătoreşti o aplică aşa cum s-a creat. Din acest punct de vedere, ea
seamănă cu legea scrisă.

Prin acestea cutuma se deosebeşte însă nu numai de uzurile

convenţionale, dar şi de simplele obiceiuri, care nu au nimic de a face cu
dreptul pozitiv. Asemenea obiceiuri, care sunt apropiate de structura de
formaţiune de cutumele juridice nu sunt drept pozitiv pentru că nu sunt
aplicate de instanţă sub garanţia statului şi eventual, sub presiunea
sancţiunilor.

Cutuma, din acest punct de vedere, joacă exact acelaşi rol pe care în
legislaţia romană o joacă legea.

Cutumele au un caracter particular, local, având o arie de acţiune

restrânsă, ceea ce nu este convenabil în statele moderne centralizate.
Totuşi, raza lor de acţiune este greu de delimitat Popoarele primitive au
trăit în condiţiile unor sisteme de drept cutumiare. Ele nu au cunoscut
decât cutuma care şi-a păstrat caracterul sacru. Dar, legea a devenit
izvorul principal şi aproape exclusiv de drept, ca urmate a codificării
realizate.