1. DREPTUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR - NOŢIUNI GENERALE

1.1. Noţiunea de mediu

 Noţiunea de mediu, noţiune cameleon, cum este caracterizată de Michel Prieur 1, cunoaşte

nenumărate valenţe şi este folosită cu înţelesuri mai mult sau mai puţin diferite în numeroasele
medii ale societăţii umane.
Oamenii
Oamenii de ştiinţă,
ştiinţă, econ
economiş
omiştii,
tii, jurişti
juriştii,i, poli
politici
ticienii
enii,, slujito
slujitorii
rii arte
artelor
lor,, sensibil
sensibilizaţ
izaţii de
importanţa covârşitoare a imperativului de protecţie a mediului şi a resurselor naturale, reliefează
anumite aspecte ale mediului, care, de fapt, este unic.
Termenul de mediu rămâne, totuşi, o noţiune generală, dificil de sintetizat într-o definiţie
care să satisfacă pe toată lumea.
Există, însă, în mod obişnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă expresia “mediul”.
O primă accepţiune, izvorâtă din ştiinţele naturii şi aplicată societăţii umane, deci o abordare
ecologică (ansamblul de elemente şi echilibre de facto care condiţionează viaţa unui grup
 biologic); cealaltă accepţiune, care este datorată limbajului arhitecţilor şi urbaniştilor şi care se
referă la zona de contact între spaţiul construit şi mediul natural (deci între spaţiul artificial şi cel
natural).
Aceste două accepţiuni ale noţiunii de mediu nu lasă, desigur, indiferentă calificarea sa
din punct de vedere juridic. Aşadar, până în prezent nu putem afirma că mediul se bucură de o
calificare juridică sau de un statut juridic unanim acceptat.
Creaţie a doctrinei, a jurisprudenţei şi a reglementărilor juridice convenţionale sau legale,
noţiunea de mediu cunoaşte o relativă varietate şi înregistrează, totodată, o evoluţie.
Astfel, pentru Comunităţile europene mediul reprezintă ansamblul elementelor care, în
complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, ambianţa şi condiţiile vieţii oamenilor, astfel cum
există sau cum sunt percepute2.
Sublinii
Subliniind
nd caracteru
caracterull dinamic
dinamic al dispoziţ
dispoziţiilo
iilorr legi
legislat
slative
ive (dre
(dreptul
ptul pozi
pozitiv)
tiv),, trebuie
trebuie să
  pun
punem
em în ev
evid
iden
enţă
ţă atât
atât rolu
rolull do
doct
ctri
rine
neii în fund
fundam
amen
enta
tare
reaa no
noţi
ţiun
unii
ii,, cât
cât şi rolu
rolull crea
creato
torr al
 jurisprudenţei, care au contribuit la definirea mediului.
În dreptul italian, prima definiţie a mediului, dată în mod formal de Legea nr.349/1986, a

 provocat o amplă dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai exact conţinutul
noţiunii de mediu, Curtea Constituţională
Constituţională (Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a declarat că există o
1
.Michel Prieur, Droit de l’Environnement, Ed.Dalloz, Paris, 1991, pag.1
2
.M. Prieur, op. cit., pag.2.
 

tendinţă a legiuitorului de a parveni la o concepţie unitară care cuprinde toate resursele naturale
şi cultural
culturale,
e, precizân
precizând:
d: “Med
“Mediul
iul înseamn
înseamnăă cons
conserva
ervarea,
rea, ges
gestion
tionarea
area raţională
raţională şi ameli
ameliorar
orarea
ea
condiţiilor mediului natural (aer, apă, sol şi toate celelalte componente), existenţa şi conservarea
 patrimoniului genetic terestru şi acvatic, a tuturor speciilor vegetale şi animale care vieţuiesc în
mediu în stare naturală şi, în fine, fiinţa umană cu toate manifestările sale”.
Dar decizia Curţii Constituţionale
Constituţionale Italiene cea mai cunoscută în materie (din 30 decembrie

1987) şi care dă o definiţie juridică mult mai precisă, în care se regăsesc şi ecourile doctrinei,
afirmă: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele sale componente, fiecare
dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecţie; dar toate, în ansamblul lor, constituie o
unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este protejat deoarece este o condiţie care
defineşte calitatea vieţii, el constituind habitatul natural în care omul trăieşte şi activează, fiind
absolut necesar colectivităţii. Protecţia mediului se impune, de altfel, înainte de orice, prin
dispoziţii constituţionale (art.32 din Constituţia Italiană).
Această idee este susţinută şi de doctrina belgiană3 care caută să definească mediul ca pe o
constatare elementară având în vedere că fiecare specie vie - fie că este vegetală, animală sau
umană - are nevoie de condiţii naturale fundamentale
fundamentale care să-i garanteze existenţa
existenţa şi dezvoltarea.
Este, deci, mediul fizic sau biologic - mediul înconjurător - în care poate găsi aceste condiţii
necesare.
Tot asemenea, Maurice Kamto4, analizând dreptul mediului în Africa, subliniază faptul că
nu există o definiţie generală unanim admisă în dreptul pozitiv. Unele texte naţionale dând
definiţii parţiale sau limitate la un obiectiv precis, nu se ajung, totuşi, la o definiţie globală.
Aşa cum remarcă M. Kamto, în acel moment Proiectul de Pact Internaţional privind
Mediul şi Dezvoltarea (Comisia U.I.C.N.) propunea o definiţie generală în cadrul art.1 al
acestuia prevăzând că "se înţelege prin mediu materia în ansamblul său, resursele naturale,
in
inclu
clusiv
siv pa
patri
trimon
moniul
iul cultu
cultural
ral şi infras
infrastru
tructu
ctura
ra uma
umană
nă indisp
indispens
ensabi
abilă
lă activi
activităţ
tăţilo
ilorr socia
social-
l-
economice".
O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind răspunderea civilă pentru
 prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi
deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 5 şi care, în cadrul definiţiilor cuprinse de art.2
la punctul 10 menţionează:
“Mediul cuprinde:

3
Benoit Jadot, Jean-Pierre Hannequart, Etienne Orban de Xivery, "Le droit de l'environnement", Edit. De Boeck Université,
1988, pag.7.
4
Maurice Kamto, Droit de l'environnement en Afrique, Edicef AUPELF, Paris, 1996, pag.16.
5
.Convenţie la care are vocaţie de a deveni parte contractantă şi România.
 

- resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi
flora, precum şi interacţiunile între aceşti factori;
- bunurile care compun moştenirea culturală; şi
- aspectele caracteristice ale peisajului”.
Această definiţie, care se impune cu forţă juridică părţilor semnatare ale Convenţiei este,
în opinia noastră6, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economişti,
economişti, ecologişti şi jurişti, fiind una

dintre cele mai elaborate şi complete. Alte texte juridice nu şi-au asumat, după câte cunoaştem,
un asemenea demers.
Legea-cadru pentru protecţia mediului7, în anexa 1 ce facea, după cum se preciza în
articolul 2, parte integrantă din legea respectivă, pare a fi “lămurit înţelesul unor termeni în
sensul legii”. Vom trece peste contradicţia dintre formularea art.2 care preciza că sunt formulate
unele definiţii cuprinse în anexa 1 şi titlul anexei care menţiona că era vorba de “înţelesul
termenilor în sensul legii”. Credem că a fost vorba numai de o inadvertenţă redacţională.
Oricum, noţiunea de “mediu” din anexa legii este considerată a cuprinde “ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice,
toate materiile
materiile organice şi anorganice,
anorganice, precum şi fiinţele
fiinţele vii, sistemele naturale
naturale în interacţiune
interacţiune
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”.
Această definire sau “lămurire” a termenului de mediu, ce pare a fi fost terorizată de ideea
de a nu omite ceva care să facă, totuşi, parte din mediu, nu a constituit rezultatul unui efort prea
mare de sinteză şi sistematizare.
Credem, însă, că prin modificarea Legii nr. 137/1995 prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 91/2002, aprobată prin Legea nr. 294/2003 8 aceasta defineşte, acum, în mod
explicit “mediul ca fiind ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul,
subsolul,l, aspectel
subsolu aspectelee caracter
caracteristi
istice
ce ale peisajul
peisajului,
ui, toate
toate straturi
straturile
le atmo
atmosfer
sferice,
ice, toat
toatee materiil
materiilee
organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile
care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Faţă de textul definiţiei, credem că am putea să observăm că nu este exprimat în mod
direct faptul că din mediu face parte şi omul cu bunurile sale. Socotim, însă, că acest lucru
rezultă neîndoios din mai multe elemente ale definiţiei, cum sunt: “toate (…)fiinţele vii” şi

. A se vedea M.Uliescu,
internationale La responsabilite
de droit compare, 1994, Paris,civile pour les activites dangereuses dans le cadre du Conseil de l’Europe, Revue
pag.49.
7
. Legea pentru protecţia mediului, nr.137/1995, până la modificarea sa prin OUG nr 91/2002, aprobată prin Legea nr 
294/2003
8
O.U.G. nr. 91/2002 privind modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 în M.Of. P.I nr.465 din 26
iunie 2002 şi respectiv Legea nr. 294/2003 privind aprobarea O.U.G. nr. 91/2002, în M.Of. P.I nr.
nr. 505 din 14 iunie 2003.
 

“valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi
sănătatea omului”.
  Ni se pare, de asemenea, demn de remarcat faptul că “aspectele caracteristice ale
 peisajului”
 peisajului” au fost incluse în noţiunea de mediu, desigur, ca o consecinţă
consecinţă a armonizării legislaţiei
legislaţiei
noastre cu legislaţia Uniunii Europene9.
comunitar,, directiva10 privind
De altfel, şi alte texte juridice, cum ar fi, de pildă, în dreptul comunitar

studiile de impact prevăd, într-o manieră detaliată, că mediul cuprinde “omul, fauna şi flora,
solul, apa, aerul, climatul şi peisajul, interacţiunea între aceşti diferiţi factori cât şi bunurile
materiale şi patrimoniul cultural”.
Programul de acţiune (Acţiunea 21)11, la rândul său, dă o definiţie a mediului înconjurător 
înconjurător 
ce pare mai sintetică şi mai precisă, fără a fi excesiv “bioenergizantă”, menţionând că mediul
“este constituit din toate resursele care condiţionează cadrul de viaţă: apa, aerul, spaţiul (sol şi
 peisaj), climatul, materiile prime, mediul construit, patrimoniul natural şi cultural.”

9
A se vedea în acest sens Legea nr.451/2000 pentru ratificarea Convenţiei Europene a peisajului adoptată la Florenţa la 20
octombrie 2000, M.Of. P.I nr. 536/23.07.2002.
10
Directiva Uniunii Europene 85/337, amendată prin
pr in Directiva Uniunii Europene 97/11.
11
.Programul de Acţiune pentru secolul XXI, adoptat de Conferinţa Mondială ONU pentru Mediu şi Dezvoltare, Rio de
Janeiro, 1992.
 

2. Dezvoltarea durabilă - premise juridice

2.1. Conceptul de dezvoltare durabilă

După raportul Comisiei Brundtland (1987), veritabil bilanţ universal al politicilor privind
mediul
mediul înconjurăt
înconjurător
or,, a apărut
apărut o evident
evidentăă nece
necesita
sitatea
tea de a combina dezvo
dezvoltar
ltarea
ea cu protecţi
protecţiaa
mediului
mediului,, premisă
premisă a conceptu
conceptului
lui de dezvolta
dezvoltare
re durabilă
durabilă şi a noului
noului princip
principiu
iu al “dezvoltă
“dezvoltării
rii
durabile”. Acest principiu a fost proclamat şi în cadrul “Declaraţiei de la Rio” (pct.3), declaraţie
semnată de majoritatea statelor lumii, printre care şi România, în cadrul Conferinţei ONU pentru
  protecţia mediului
mediului şi dezvoltare
dezvoltare din iunie 1992.
1992. Conform prin
principiului
cipiului 3 al Declaraţiei privind
privind
mediul şi dezvoltarea, “dreptul la dezvoltare trebuie realizat astfel încât să satisfacă echitabil
nevoile privind dezvoltarea şi mediul înconjurător ale generaţiilor prezente şi viitoare”.
Analizând relaţia (ecuaţia) dezvoltare - mediu, André Beauchamp afirmă existenţa unei
duble crize: a mediului şi a dezvoltării,
dezvoltării, precum şi dificultăţile reconcilierii
reconcilierii acestor două realităţi.
Mai mulţi observatori evocă necesitatea, în această situaţie, a unui recurs la etică. Termenul etică,
în acest caz, pare a acoperi o gamă complexă de semnificaţii, de la deontologia profesională până
la imperativul kantian, incluzând consideraţii de ordin strategic.
Dacă dăm termenului “etică” un sens îndeajuns de apropiat sensului curent al moralei - ca
o regulă de conduită impusă de om sie însuşi cu scopul de a atinge un obiectiv superior -, în acest
sens, etica ar putea corespunde manierei specific umane de a-şi asuma existenţa biologică.
Maniera specific umană de a defini conduitele trece prin discursul etic. Forţa eticii rezidă în
maleabilitatea şi adaptabilitatea sa la o pluralitate de situaţii.
Punând problema reîntoarcerii la etică în relaţia sa cu dezvoltarea şi cu mediul, ajungem la
recunoaşterea unei duble crize a mediului şi a dezvoltării; spre a găsi o soluţie pentru ieşirea din
criză, este necesară, deci, o nouă etică.
Comi
Comisi
siaa Brun
Brundt
dtla
land
nd prop
propun
une,
e, prin
prin term
termen
enul
ul de dezv
dezvol
olta
tare
re dura
durabi
bilă
lă,, o form
formăă de
reconcil
reconciliere
iere,, dezvolta
dezvoltarea
rea durabilă
durabilă pres
presupu
upunând
nând sati
satisface
sfacerea
rea nevoilor
nevoilor (pri
(princip
ncipiul
iul econ
economic
omic),
),
respectul echilibrelor ecologice (principiul ecologic) şi luarea în consideraţie a echităţii inter şi
intra-generaţii (principiul solidarităţii).

Lacunar s-ar putea vorbi de: etica naturii, o etică a cunoaşterii, etica echităţii şi etica
democraţiei.
 

2.2. Integrarea proceselor de luare a deciziilor privind mediul înconjurător 

(capitolul VIII, Agenda
Agenda 21 - Rio de Janeiro 1992).

Consideraţiile
Consideraţiile privind mediul înconjurător şi dezvoltarea trebuie să fie în centrul deciziilor 
economice şi politice.

Pentru aceasta, este necesară o modificare a structurilor instituţionale pentru integrarea

 problemelor mediului în toate deciziile.
Tot astfel, noi forme de dialog trebuie instaurate între puterea publică la nivel naţional şi
local, mediul industrial şi ştiinţific, grupuri ecologice şi populaţie. Aceasta cere noi forme de
 participare
 participare a publiculu
publiculuii interesat în procesul decizional la toate nivelele şi, deci, un acces total la
informaţie 12.
De as
aseme
emenea
nea,, statu
statull trebui
trebuiee să adopt
adoptee o str
strate
ategie
gie naţion
naţională
ală de dezvo
dezvolta
ltare
re du
durab
rabil
ilă,
ă,
influenţând planurile şi politicile sectoriale. Această strategie globală trebuie să aibă ca obiectiv
asigurarea unui progres economic echitabil pe plan social şi să garanteze, în acelaşi timp,
 prezervarea resurselor şi a mediului înconjurător
înconjurător pentru generaţiile viitoare.

2.3. Toate acestea trebuiesc acompaniate de un cadru juridic eficient.

Dreptul mediului şi dreptul dezvoltării trebuie să-şi perfecţioneze conţinutul,

conţinutul, dar mai ales,
tr
treb
ebui
uiee pe
perf
rfec
ecţi
ţion
onat
atee meca
mecani
nism
smel
elee inst
instit
ituţ
uţio
iona
nale
le de pu
pune
nere
re în apli
aplica
care
re a proc
proced
edur
uril
ilor 
or 
administrative şi judiciare, larg deschise particularilor, asociaţiilor, marelui public.
Inventare critice ale normelor legale existente trebuie organizate cu scopul de a furniza
guvernului (executivului) şi legislativului informaţii şi propuneri combinând informaţia juridică
specializată şi opiniile experţilor.
Programe naţionale de control şi de evaluare a respectării sau a violării normelor legale,
care să permită evaluarea periodică a eficienţei instrumentelor şi instituţiilor juridice, vor trebui,
tot asemenea elaborate.
Ţinând cont de dezvoltarea dreptului internaţional, se consolidează obligaţia statului de a
  pune în aplicare pe plan naţional acordurile internaţionale privind mediul şi dezvoltarea, în

vederea respectării angajamentelor internaţionale asumate. Aceasta cu atât mai mult cu cât
12
A se vedea în acest sens şi Convenţia
Convenţia de la Aarhus
Aarhus din 25.06.1999
25.06.1999 publicată în M. Of. P.I 224 din 22.05.2000
22.05.2000 privind
privind
accesul la informaţie,
accesul informaţie, participarea
participarea publicului
publicului la luarea deciziei
deciziei şi accesul
accesul la justiţie
justiţie în probleme
probleme de mediu,
mediu, ratificată prin
Legea 86/2000, precum şi H.G. 1115/2002 privind accesul liber la informaţia de mediu, publicată în M.Of. 331/15 ianuarie
2003
 

 principiile fundamentale ale dreptului mediului izvorăsc atât din surse internaţionale, cât şi din
cele naţionale.
Astfel, ceea ce Kant denumea dreptul cosmopolit este în curs de a se generaliza graţie
conştientizării şi a unei solidarităţi mondiale a popoarelor planetei - care se manifestă în tratate,
recomandări, declaraţii, constituţii, legi naţionale, toate împreună formând un drept al mediului şi
al dezvoltării comun întregii umanităţi, preocupate de a prezerva resursele naturale pentru

generaţiile viitoare şi de a se dezvolta în armonie cu natura.

2.4. Prin
2.4. Princi
cipi
piililee fund
fundam
amen
enta
tale
le ale
ale armo
armoni
niză
zări
riii prot
protec
ecţi
ţiei
ei medi
mediul
ului
ui şi 
dezvoltării durabile

Dupăă Rio
Dup Rio '92 s-ar
s-ar putea
putea enunţ
enunţaa 7 pri
princi
ncipii
pii fundam
fundament
entale
ale ale
ale armon
armoniză
izării
rii pro
protec
tecţi
ţiei
ei
mediului şi dezvoltării durabile:
- Principiul 1 al Declaraţiei de la Rio reia sub altă formulare dreptul omului la
mediu proclamat la Stockholm (16 iunie 1972): “Omul este în centrul preocupărilor
privitoare la dezvoltarea durabilă, având dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în
armonie cu natura”.

Aşadar, un prim principiu îl constituie obligaţia generală de a proteja mediul şi resursele

naturale şi care se manifestă, totodată, prin dreptul omului la mediu, obligaţia de a proteja mediul
 pentru generaţiile viitoare şi a prezerva resursele naturale comune (Convenţia UNESCO, 1972).
Patrimoni
Patrimoniul
ul comu
comunn al umanităţ
umanităţii
ii trebuie,
trebuie, totodată
totodată,, conc
concilia
iliatt cu menţiner
menţinerea
ea drep
dreptulu
tuluii
suveran al statelor asupra propriilor resurse, sub rezerva de a nu cauza prejudicii mediului altor 
state (Principiul 2 al Declaraţiei de la Rio şi preambulul convenţiilor privind Diversitatea
Biologică
Biologică şi Schimbările Climatice).

- Un al doilea principiu are în vedere necesitatea de concertare a dezvoltării şi

protecţiei mediului (Principiul 4 al Declaraţiei de la Rio şi art.130 al Tratatului Uniunii
Europene - Maastricht, 1992).
Credem că am putea remarca cel puţin patru consecinţe:
consecinţe:

- integrarea sistematică a mediului în toate politicile sectoriale;

- eliminarea sărăciei - condiţie indisp
indispensabilă
ensabilă a dezvoltării durabile (Principiul 5 al Declaraţiei de
la Rio);
 

- necesitatea eliminării sau a reducerii modurilor de producţie şi de consum neviabile (Principiile

7 şi 8 ale Declaraţiei de la Rio);
- necesitatea asocierii, la politicile viitoare, a noi factori ai dezvoltării durabile: grupuri sociale,
femei, tineri, colectivităţi
colectivităţi locale etc. (Principiil
(Principiilee 20, 22 ale Declaraţiei de la Rio);

- Un al treilea mare principiu este poluatorul plăteşte (“pollueur-payeur”) – 

care presupune obligaţia juridică internaţională şi naţională cu mecanismele aferente

angajării responsabilităţii poluatorului (Principiul 13 al Declaraţiei de la Rio, Convenţia
Consiliului European, Lugano, 1993, art.3 lit.d şi art.81 din Legea nr.137/1995 privind protecţia
mediului);

- Principiul bunei conduite ecologice este un al patrulea principiu. El se aplică

problemelor transfrontiere şi comerţului internaţional. Mecanisme juridice speciale trebuie
să co
cond
ndiţ
iţio
ione
neze
ze impl
implananta
tarrea ac
acti
tivi
vită
tăţi
ţilo
lorr po
polu
luan
ante
te (stu
(studi
diuu de impa
impactct,, proc
proced
edur
urii
consultative, informare, egalitate de acces la justiţie etc.) (Convenţia  ESPOO din 1991 asupra
evaluării impactului transfrontier 13, art.14 al Convenţiei privind biodiversitatea biologică, Rio
1992, (principiile 12 şi 14 ale Declaraţiei de la Rio).

- Un al cincilea principiu se axează pe ideea că mediul şi dezvoltarea

dezvoltarea durabilă
sunt indisolubil legate de solidaritate şi de democraţia participativă (principiile 18, 19 ale
Declaraţiei de la Rio).

- Principiul prevenirii a fost unul din primele principii declarate încă din anii
'70 - Evitarea oricăror atingeri şi prejudicii aduse mediului, avându-se în vedere caracterul
ireversibil al acestora (Convenţia ESPOO 1991, art.14; Convenţia privind biodiversitatea,
 principiile 11, 17 - Declaraţia de la Rio).

- Ultimu
Ultimull principiu
principiu pune în discuţie
discuţie tehnica şi ştiinţa
ştiinţa şi admite incertitudine
incertitudineaa
sau ignoranţa ca elemente ale stadiului de dezvoltare a ştiinţei (omul nu stăpâneşte încă toate
datel
datelee ştiinţ
ştiinţifi
ifice)
ce).. Deci,
Deci, pru
pruden
denţă
ţă în com
compor
portam
tament
ent faţă
faţă de riscu
riscuril
rilee încă
încă nec
necun
unosc
oscute
ute sau
sau
incomplet cunoscute. Noul comportament prudent devine astfel principiul precauţiei (consacrat

de principiul 15 al Declaraţiei de la Rio) şi constă în luarea deciziilor cu precauţie cât priveşte

acţiunile care nu sunt complet stăpânite, de pildă, moratoriul nuclear sau luarea unor măsuri
13
Convenţia ESROO a fost semnată şi
şi ratificată de România prin Legea 22/2001 publicată
publicată în M.
M. Of. 105 din 1 martie 2001
 

 juridice de precauţie
precauţie pentru a limita efectele dăunăto
dăunătoare.
are. În acest sens putem lua în consideraţie
consideraţie
şi multele
multele preocup
preocupări,
ări, la nivel
nivel mondial,
mondial, priv
privind
ind gestion
gestionarea
area risc
riscuril
urilor
or legate
legate de dezvoltarea
dezvoltarea
 biotehnologiei, (Protocolul de la Cartagena la Convenţia privind biodiversitatea)
Legea 137/1995 cu modificările ulterioare14 pre
preve
vede
de la art. 3 privi
privind
nd princi
principii
piile
le şi
elementele strategiei, că acestea guvernează reglementarea cadru de protecţie a mediului în
scopul declarat al asigurării dezvoltării durabile.

Pentru ating
Pentru atingere
ereaa un
unor
or par
parame
ametri
tri socia
sociali
li,, econom
economici
ici şi ecolog
ecologici
ici,, dimen
dimensiu
siuni
ni care,
care,
constituie, de fapt, elementele de bază ale Strategiei Naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă, au
fost avute în vedere, în România, şi aspectele instituţionale menite să pună în aplicare aceste
obiective.
Astfe
Astfel,l, a fost
fost const
constitu
ituit
it pri lege15 Con
prinn lege Consi
siliu
liull Naţion
Naţional
al pen
pentru
tru Mediu
Mediu şi Dezvo
Dezvolt
ltare
are
Durabilă, organism
organism autonom
autonom de interes public având ca scop şi funcţie principală
principală de a oferi un
cadru instituţional
instituţional organizat
organizat de consultare şi de dialog între reprezentanţii autorit
autorităţilor
ăţilor publice şi
cei ai societăţii civile asupra problemelor fundamentale ce privesc politicile, programele şi
  planurile de acţiuni actuale şi de perspectivă în sectoarele economice şi sociale, luând în
considerare protecţia mediului.
În acelaşi
acelaşi sens
sens prin
prin H
Hotărârea Guvernului16 nr.115din 2002 a fost constituită Comisia
otărârea Guvernului
  Naţională
Naţională permanentă
permanentă de elaborare a Stra
Strategiei
tegiei de dezvoltare
dezvoltare durabilă a R
României
omâniei – Orizont
Orizont
2025
2025.. Com
Comisi
isiaa îşi
îşi desfăş
desfăşoar
oarăă act
activi
ivitat
tatea
ea pe baza
baza exp
exprim
rimări
ăriii liber
liberee a opi
opinii
niilor
lor,, promov
promovare
areaa
consensului şi caracterul deschis al proiectelor.
În componenţa
componenţa comisiei
comisiei se regăsesc
regăsesc grup
grupuri
uri de experţi (indepen
(independenţ
denţi,i, desemnaţi
desemnaţi de
Guve
Guvern
rn sau de pa
parti
rtide
de po
polit
litice
ice),
), gru
grupu
puri
ri de reflec
reflecţie
ţie recoma
recomand
ndate
ate de Acade
Academia
mia Română
Română,,
reprezentanţi ai patronatelor, sindicatelor, cultelor Bisericii Ortodoxe Române, personalităţi ale
ştiinţei, culturii, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale, ai administraţiei publice, etc.
În elaborarea lucrărilor
lucrărilor Comisia ia în conside
considerare
rare prevederile
prevederile strategiilor şi planurilor
planurilor de
acţiuni convenite cu organisme internaţionale, Comisia Europeană, NATO, Fondul Monetar 
Internaţional sau Banca Mondială.
Comisia îşi desfăşoară activitatea în deplină independenţă de concepţie şi opinie.

14
Legea 137/1995
137/1995 privind
privind protecţia
protecţia mediului
mediului modificată prin Legea 159/1999 şi republicată
republicată,, modifi
modificată
cată şi completată
completată prin
OUG 91/2002 aprobată prin Legea 294/27 iunie 2003
15
HG nr.732/2003, publicată în M. Of. nr.500/2003
16
a se vedea Legea 158/1999 publicată în M. Of. nr.513/1999
 

10

3. DREPTUL MEDIULUI ÎN SISTEMUL DREPTULUI

3.1. Dreptul mediului înconjurător ca ramură a dreptului unitar 

Dreptul mediului înconjurător, ca disciplină de studiu şi, apoi, ca ramură a sistemului de

drept şi-a făcut loc întâi cu timiditate, apoi a câştigat din ce în ce mai mult teren ferm. Desigur,
nu întotdeauna criteriile clasice şi-au găsit întocmai îndeplinite cerinţele.
Drep
Dreptu
tull medi
mediul
ului
ui nu s-a
s-a născ
născut
ut pe un “l
“loc
oc go
gol”
l”;; prin
prin esen
esenţa
ţa rela
relaţi
ţiil
ilor
or pe care
care le
reglementează, el s-a suprapus reglementărilor aparţinând altor ramuri de drept, preexistente.
Deci, relaţiile sociale şi activităţile reglementate de alte ramuri ale dreptului au trebuit să ţină
seama şi de normele care au avut ca obiect protecţia şi conservarea mediului
mediului,, care a devenit la un
moment dat de interes general şi, deci, prioritară.
Pentru
Pentru a ne apropia
apropia de o definiţi
definiţiee a dreptulu
dreptuluii mediul
mediului
ui credem
credem că treb
trebuie
uie,, mai întâi, să
observăm câmpul de aplicare a acestuia şi apoi să încercăm să descifrăm problemele de ordin etic
ale acestei ramuri a dreptului.

3.2. Câmpul de aplicare a dreptului mediului 

mediului 

Câmpul de aplicare are în vedere, după cum am mai văzut, desigur, mediul şi protecţia
lui, noţiunea de mediu este, în principal, expresia interacţiunilor şi a relaţiilor fiinţei umane, pe
de o parte cu semenii săi şi, pe de altă parte, între toate formele de viaţă şi mediul care este
suportul vieţii. Natura relaţiilor are un caracter orizontal. Astfel, dreptul mediului se regăseşte
sub acest aspect în toate ramurile de drept clasic, atât în dreptul privat cât şi în dreptul public,
 precum şi în dreptul internaţional.
Conceptul de dezvoltare durabilă cunoaşte,astfel după cum am văzut, la rândul său, o
multitudine de definiţii date de economişti, jurişti, sociologi etc. În esenţă, putem să desprindem
o definiţie lato sensu care se axează pe o coordonată funcţională, mai ales din punctul de vedere
al economiştilor,17 a parteneriatului dintre economie şi mediul înconjurător.
În România, legea-cadru şi numeroase alte acte normative după cum am probat în cele ce

 precedă, fac referire la dezvoltarea durabilă ca tentă a politicilor

politicilor şi strategiilor de dezvoltare şi de
 protecţie a mediului pe termen scurt, mediu şi lung.
17
A se vedea Gh. Zaman, "Concept, strategii, metode", în Opinia Naţională nr.253, pag 609, 1999.
 

11

Dezvoltarea durabilă presupune, în opinia lui Gh. Zaman, existenţa unei compatibilităţi
şi a unui echilibru dinamic între între resurs
resursee şi consu
consumul
mul acesto
acestora,
ra, între
între siste
sistemul
mul ecolo
ecologic
gic,,
tehnologic şi economic, între rata de utilizare şi rata naturală de regenerare a resurselor, între
cantitatea de poluanţi şi nivelul capacităţii de suportabilitate (asimilare) a mediului.
Astfel, criteriul potrivit căruia un standard mai ridicat de viaţă poate fi asigurat pe seama
reducerii stocului de resurse naturale trebuie coroborat şi cu noţiunea de creştere demografică

optimă şi cu eficienţa utilizării resurselor. Aceasta presupune şi introducerea unor elemente de

negociere, de compromis între nivelul stocului de resurse şi calitatea vieţii.
Desigur, pentru realizarea principiilor şi elementelor strategice ce stau la baza dezvoltării
durabile este necesar un cadru juridic adecvat şi flexibil precum şi înlăturarea obstacolelor 
instituţionale care ar putea să frâneze sau chiar să împiedice punerea lor în aplicare.
Dreptul mediului penetrează, deci, în toate sectoarele, integrând protecţia mediului în
toate compartimentele vieţii economice şi sociale. Putem pune astfel în evidenţă caracterul său
de interactivitate.
Faptul
Fap tul că no
norme
rmele
le dreptu
dreptului
lui mediul
mediului
ui reg
regle
lemen
mentea
tează
ză rel
relaţi
aţiil
ilee socia
sociale
le de prote
protecţi
cţiee şi
conservare ale acestuia în toate sectoarele, cum ar fi, de pildă, elementele mediului (apa, aerul,
solurile)şi ecosistemele respective (acvatice, aeriene, terestre), precum şi acţiunile antropice
transversale (care se manifestă în toate sectoarele), putem să punem în evidenţă caracterul
globalizant al acestui drept.

3.3. Obiectul şi funcţiile dreptului mediului 

Obiectul acestei ramuri de drept poate fi determinat de finalitatea sa. Pornind iniţial de la
ideea unui drept pentru mediu, urmat de aceea a unui drept care să ocrotească fiinţa umană de un
mediu deteriorat (poluat),
(poluat), se ajunge,
a junge, în final, la ocrotirea fiinţei umane şi a mediului în care ea îşi
desfăşo
desfăşoară
ară activi
activităţi
tăţile,
le, ca la un tot unitar,
unitar, aşa după
după cum am menţionat
menţionat omul făcând
făcând parte din
mediu.
Ca fenomen social, dreptul mediului este acela care, prin conţinutul său, contribuie la
sănătatea publică şi la menţinerea echilibrelor ecologice. Cu alte cuvinte, odată ce societatea a
devenit conştientă de gravitatea problemelor ecologice şi de interesul general pe care îl implică
au luat naştere şi raporturile juridice legate de protecţia şi conservarea mediului, în baza

reglementărilor dreptului pozitiv.

Poate că nu ar fi lipsit de interes să precizăm că dreptul mediului este în acelaşi timp
stăpânul şi sclavul său. El îşi prezidează propria evoluţie dar din aceasta pot să decurgă şi unele
 

12

neajunsuri. Puternic instrumentalizat el poate fi o unealtă multiplă de care administraţia poate să

dispună pentru a atinge obiectivele de politică de mediu pe care aceasta şi le-a propus.
Astfel, profitând din belşug de diferite reglementări şi de proceduri adminis
administrative,
trative, afirmă
 Nicolas de Sadleer 18, dreptul mediului se poate transforma într-o religie fără dogmă.
În această concepţie dreptul mediului nu poate avea o atitudine neutră, normele sale
 prevăzând o conduită obligatorie asemuită de unii autori cu o obligaţie de rezultat.

Desigur această metaforă este seducătoare dar ar trebui să ne mutăm, pentru a avea
cunoştinţă
cunoştinţă juridică, pe tărâmul obligaţiilor
obligaţiilor contractuale. Faptul ni se pare, din perspecti
perspectiva
va teoriei
generale a obligaţiilor, cel puţin discutabil.
Funcţiile dreptului mediului nu s-ar putea realiza dacă scopul său nu ar fi în mod direct
 protejarea naturii, a resurselor, lupta împotriva poluării de orice natură, a degradării mediului şi
ameliorarea calităţii vieţii.
Desigur, punerea în aplicare a normelor dreptului mediului nu a ajuns în mod direct şi
nemijlocit la realizarea scopului său. Normele din acest domeniu vin în conflict cu normele
dreptului de proprietate, dreptului comercial, dreptului întreprinderilor, ce ascund fără îndoială
in
inter
terese
ese econom
economice
ice adese
adeseori
ori contra
contrare.
re. Ac
Acest
est conte
context
xt l-a determ
determina
inatt pe Michel
Michel Despa
Despaxx să
circumstanţieze scopul reglementărilor din domeniu, arătând că dreptul mediului are ca obiect
“suprimarea sau limitarea impactului activităţilor umane asupra elementelor mediului natural”.
Pentru R. Savy,
Savy, dreptul mediului reglementează funcţionarea
funcţionarea “instalaţiilor
“instalaţiilor şi activităţile
activităţile pentru a
 preveni atingerile pe care ar putea să le aducă acestea calităţii mediului în care se inserează”, iar 
 pentru R. Herzog acest drept “are ca funcţie realizarea unei politici de prezervare şi de gestiona
gestionare
re
colectivă a mediului, a fiinţelor vii şi a resurselor”.
Cât priveşte elementele mediului şi calificarea acestora, în opinia datorată lui C. de
Klemm, G. Martin, M. Prieur şi J. Untermeier 19, aceasta depinde de luarea în consideraţie a unor 
factori având în vedere criterii distincte.
Spre exemplu, un bun poate fi calificat, în acelaşi timp, referindu-ne la natura sa, la
modurile de utilizare sau la titularul său.
Tot astfel, alături de bunurile izolate, apar universalităţile,
universalităţile, patrimoniile care pot fi definite
totodată prin natura lor, modurile de utilizare şi titular.
Apare, însă, "o confruntare" între elementele mediului şi categoriile juridice. În acest sens,
elementele individuale ale mediului, biotice sau abiotice, nu există aproape niciodată izolate,

deoarece ele se întrepătrund unele cu altele. Astfel, solul conţine de cele mai multe ori atât aer cât
18
Nicolas de Sadleer, "Les principes du polluer-payeur, de prévention et de précaution", Ed. Bruylant - Bruxelles, 1999,
 pag.23.
19
C. de Klemm, G. Martin, M. Prieur, J. Untermeier, "Les qualifications des éléments de l'environnement", in Ecologie et la
loi, Edition l'Harmattan, 1989, Paris, pag.83.
 

13

şi apa, dar şi numeroase organisme vii (microorganisme - alge, ciuperci, bacterii, protozoare
etc.), cât şi adeseori şi pe cele de talie mai mare (insecte etc), care fizic nu pot fi separate. Din
 punct de vedere juridic se poate afirma că "accesoriul urmează principalul". Ne îndoim însă de
aplicarea acestei reguli la elementele componente ale mediului.
Dar, în afară de sol, apă, aer, plante, animale, apar anumite universalităţi cum sunt
resursele genetice, ecosistemele20 (terestre, acvatice) care constituie elemente ale mediului şi sunt

 protejate ca atare.
Recunoaşterea lor distinctă în cadrul mediului a fost lung timp ignorată şi problema nu
este încă pe deplin clarificată.
Exprimat mai mult sau mai puţin în aceiaşi termeni, obiectul se proiectează clar cât
 priveşte originea
originea sa ideologică şi, deci, politică. Cum orice regulă de drept are în cele din urmă o
semnificaţie politică, situaţia actuală a dreptului mediului este în curs de continuă transformare şi
 perfecţionare, spre atingerea idealului - o politică globală, integrală, de protecţie şi conservare a
mediului pe întreaga planetă.

3.4. Definiţia dreptului mediului înconjurător 

În loc de definiţie
definiţie am putea spune că evoluţia dreptului mediului ne îndreptăţeşte astăzi să
afirmăm că el reprezintă o ramură de drept nouă dar viguroasă şi cu mari perspective de
dezvoltare, datorate dimensiunii preocupărilor la nivel mondial şi naţional din ultimele decenii,
conştii
conştiinţei
nţei soci
sociale
ale crescute
crescute în materie de medi
mediuu şi aplicări
aplicăriii unor conce
concepte,
pte, princ
principii
ipii şi reguli
 juridice specifice.
Dreptul mediului şi-a conturat propriile principii, propriile instituţii (cum ar fi, de pildă,
studiul
studiul de impact,
impact, eval
evaluare
uareaa impa
impactul
ctului,
ui, bilanţu
bilanţull de mediu,
mediu, programu
programull pentru
pentru conformar
conformare,
e,
nerecunoaşterea drepturilor câştigate, legitimarea procesuală activă a persoanei şi a asociaţiilor 
de protecţie a mediului, dreptul fundamental la mediu etc.) şi unele amenajări speciale ale unor 
instituţii clasice (răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic).

3.5. Caracterul normelor juridice

Majoritatea normelor aparţinând dreptului mediului au un caracter imperativ, dată fiind

finalitatea
finalitatea acestor norme, astfel după cum am arătat mai sus.

20
„Ecosistem”, fiind definit, conform anexei la OUG 91/2002, „ ca un complex dinamic de comunităţi, plante, animale şi
microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă , care interacţionează într-o unitate funcţională.”
 

14

 Normele dreptului mediului au, sub foarte multe aspecte, un pronunţat caracter tehnic
datorat în principal strânsei legături a acestora cu datele ştiinţifice şi tehnice. În general, stabilirea
unor limite maxime de impact asupra mediului, de la care sunt interzise unele activităţi sau până
la care sunt permise altele, depind de o evaluare a impactului şi sunt, întotdeauna, determinate
 printr-un demers tehnico-ştiinţific.
În acelaşi timp, tocmai acest caracter tehnic al normelor determină o revizuire continuă a

lor, dat fiind că datele ştiinţifice şi tehnice sunt în necontenită schimbare şi evoluţie. Legiuitorul
trebuie în permanenţă să-şi refacă opera. Această cursă permanentă poate să conducă şi la unele
efecte nedorite cum ar fi, de pildă, tendinţa de diluare a normelor în măsura în care volumul lor 
creşte; cu cât încearcă să îmbrăţişeze aspectele
aspectele tehnice, cu atât aservirea creşte.
Caracterul tehnic al normelor nu trebuie confundat cu normele tehnice - care nu sunt
norme juridice.
Complexitatea instituirii acestor norme şi dificultatea interpretării lor sunt facilitate de
anumite prescripţii tehnice, normative şi de standarde.
Tot din această cauză, quasi-totalitatea normelor de drept al mediului sunt însoţite de
definiţii legale ale unor termeni, pentru a înlesni aplicarea uniformă a dispoziţiilor legale.
Caracterul tehnic al normelor, axat pe datele tehnice şi ştiinţifice, prezintă însă un avantaj
în ceea ce priveşte posibilitatea de armonizare şi chiar de uniformizare a lor la nivel internaţional
şi regional. Acest lucru este extrem de important cât priveşte prevenirea, reducerea poluării şi
 protecţia mediului, care nu se pot realiza în mod eficient decât printr-o abordare integrată şi
globală şi prin aplicarea aceloraşi norme şi standarde.
În acelaşi timp, se constată, ca o reacţie a caracterelor economiei de piaţă, o tendinţă de
schimbare a "dreptului dur" (preconizat de partizanii statului intervenţionist), într-un "drept
suplu" (preconizat de protagoniştii autoreglării).
autoreglării). Astfel
Astfel,, statul nu dă numai comenzi celor pe care
îi administrează, ci găseşte de cuviinţă să negocieze cu partenerii economici. Un astfel de
exemplu îl constituie programul pentru conformare21, negociat de autoritatea competentă pentru
 protecţia mediului cu titularul activităţii, în urma efectuării bilanţului de mediu.

3.6. Subiectele raporturil

raporturilor
or juridice

În opinia noastră, orice persoană fizică sau persoană juridică poate să aibă calitatea de
subiect al raporturilor juridice privind protecţia şi conservarea mediului.

21
Legea pentru protecţia mediului, nr.137/1995
nr.137/1995 cu modificările ulterioare, art.15 alin.2
 

15

Calitatea de subiect activ sau pasiv poate să aparţină oricărei persoane fizice sau juridice,
în funcţie de raportul juridic concret care se naşte, în baza normei juridice.
Astfel, potrivit art.6 din Legea nr.137/1995, “protecţia mediului constituie obligaţia şi
responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor
persoanelor fizice şi juridice”.
În acelaşi timp, potrivit art.5 din aceeaşi lege, statul recunoaşte tuturor persoanelor

dreptul la un mediu sănătos.

Oricând una şi aceeaşi persoană
persoană fizică poate fi titular al unu
unuii drept sau al unei obligaţii,
obligaţii, în
funcţie de raportul juridic concret în care se găseşte.
Raporturile juridice concrete, ce pot lua naştere în baza normelor de protecţie a mediului,
 pot îmbrăca "haina" unor raporturi de drept civil (dacă este vorba de repararea prejudiciilor 
 produse prin înfrângerea dispoziţiilor legale privind protecţia mediului); raporturi de drept penal
(dacă sunt săvârşite fapte incriminate
incriminate ca infracţiun
infracţiunii de Codul penal sau de legile speciale ce au ca
obiect protecţia mediului); raporturi de drept administrativ (dacă au ca obiect raporturile dintre

organele administraţiei publice în domeniul protecţiei

organele protecţiei mediului, între ele, precum şi între acestea
şi celelalte persoane fizice sau persoane juridice).
 

16

4. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

4.1. Câteva consideraţii

consideraţii istorice

Conturarea actuală a acestei ramuri a dreptului, oricât de nouă ar fi ea şi oricât de

modernă, la o privire mai atentă îşi poate găsi izvoarele “primare” înainte de uimitorul secol XX.
Texte juridice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului pe care tocmai l-am
încheiat se îngrijeau de protecţia vânatului şi de terenurile de vânătoare, de anumite reguli de
salubritate şi igienă urbană, de promovarea unei agriculturi care să respecte o serie de reguli ce
nu intrau în dezacord cu natura.
Istoria dreptului, privită din punctul de vedere al cercetătorului care caută rădăcinile
dreptului mediului în reglementările care, la vremea respectivă, aparţineau net altor ramuri de
drept, poate să ne furnizeze numeroase exemple de conservare şi gestionare a resurselor naturale
 biotice.

Dar ceea ce numim, astăzi, dreptul mediului, reflectă o viziune contemporană colectivă şi
gl
globa
obală
lă a probl
problema
ematic
ticii
ii mediu
mediului
lui.. Aşa
Aşa du
după
pă cum am mai ară arătat
tat,, finali
finalitat
tatea
ea acest
acestuia
uia este
este
constituită
constituită de protecţia împotriva poluării şi a altor efecte negative datorate activităţil
activităţilor
or antropice
şi de prezervarea resurselor naturale. Existenţa sa a fost determinată de politicile naţionale şi
internaţionale care au avut ca obiectiv protecţia mediului şi asumarea de către stat a acestor 
sarcini de interes general.
Dreptul mediului este însoţit de conştiinţa colectivă contemporană, ca expresie a unei
mişcări mondiale
mondiale de opinie publică,
publică, care, desigur prefigur
prefigurează
ează într-un vi
viitor
itor nu prea îndepărtat
îndepărtat
recunoaşterea unui drept universal al mediului.
4.2. Contribuţia dreptului internaţional şi a dreptului comparat 

Ţinând seama de tinereţea şi de caracterul universal al dreptului mediului, este firesc ca

acesta să prezinte un interes major pentru întreaga planetă. Astfel, experienţa legislativă şi
conceptele doctrinei, chiar mai presus decât configuraţia sistemelor economice, culturale şi
sociale diferite, pun, în fapt, aceeaşi problemă, aceea a categoriilor de norme juridice de care
avem nevoie pentru un mediu viabil.
De asemenea, activitatea diferitelor organizaţii internaţionale deosebit de penetrante în
materiee a condu
materi conduss la intern
internaţi
aţiona
onaliz
lizare
areaa luptei
luptei pent
pentru
ru protec
protecţi
ţiaa med
mediu
iului
lui şi la creare
creareaa un
unei
ei
solidarităţi
solidarităţi între popoare. Ca urmare a Conferinţei de la Stockholm din 1972, urmată, după 20 de
ani, de Conferinţa pentru Mediu şi Dezvolta
Dezvoltare
re de la Rio de Janeiro din 1992, majoritatea statelor 
 

17

lumii s-au angajat la nivel internaţional să îndeplinească un Plan de măsuri (Agenda 21), care are
în vedere întreaga planetă.
Menţionăm, însă, că la 10 ani de la Conferinţa de la Rio a avut loc Reuniunea Mondială la
vârf, tot sub egida ONU, având ca obiectiv declarat un bilanţ al rezultatelor obţinute în cei 10 ani
şi amplificarea
amplificarea cooperării internaţio
internaţionale
nale pentru realizarea în fapt
fapt a documentelo
documentelorr adoptate la Rio
şi în special a Agendei 21 privind dezvoltarea durabilă.

S-au adoptat
adoptat în aces
acestt sens Declaraţia de la Johanesburg
Johanesburg privind
privind dezvoltarea durabilă şi
Planul de punere în aplicare.
Documentele adoptate pot pune în evidenţă următoarele aspecte:
- dezvolta
dezvoltarea
rea durabilă
durabilă ca element principal
principal al agendei
agendei internaţio
internaţionale
nale,, cu corolaru
corolarull său,
 protecţia mediului;
- lupta împotriva sărăciei;
- folosirea resurselor naturale.
Cu alte cuvinte noţiunea de dezvoltare durabilă îmbrăţişează toate aceste aspecte, fiind o

noţiune integratoare.
Paşi concreţi îi reprezintă
reprezintă stabilirea
stabilirea unui
unui fo
fond
nd mondial
mondial pentru eradicarea sărăciei şi un
Parteneriat pentru dezvoltarea Africii în scopul sprijinirii nevoilor de dezvoltare, parteneriatul
între guverne, oameni de afaceri şi societatea civilă (concretizarea resurselor financiare înainte şi
în timpul
timpul reuniunii
reuniunii,, cifrat
cifratee la aprox
aproximat
imativ
iv 300 milo
miloane
ane dolari
dolari SUA) pentru
pentru Decl
Declaraţ
araţia
ia de la
Johanesburg – dezvoltarea durabilă (37 puncte) desigur fără forţă juridică, la fel cu toate
declaraţiile,
declaraţiile, reprezintă totuşi
totuşi un izvor de drept prin respectar
respectarea
ea sa în cadrul mecanismel
mecanismelor
or de
cooperar
cooperaree şi prin pătrunde
pătrunderea
rea „spi
„spiritu
ritului”
lui” acestu
acestuii act cu caracter
caracter programati
programaticc în preve
prevederi
derile
le
tratatelor şi convenţiilor internaţionale. Planul de punere în aplicare cuprinde o serie de aspecte
  polit
politic
ice,
e, strat
strategi
egice,
ce, admin
administ
istrat
rativ
ive,
e, jurid
juridice
ice pentru
pentru rea
realiz
lizare
areaa pri
princi
ncipii
piilor
lor şi obiect
obiectiv
ivelo
elor 
r 
dezvoltării
dezvoltării durabile stabilite în Declaraţia de principii şi în Agenda
Agenda 21 adoptate la Rio de Janeiro
în 1992.
Ca remarcă personală, „Rio +10” pare o verigă mai slabă a conferinţelor mondiale
organizate de Naţiunile Unite, mai ales prin faptul că nu s-a izbutit adoptarea unor măsuri
obligatorii atât de necesare pentru protecţia şi conservare
conservareaa mediului la nivel mondial.
Organizaţia Naţiunilor Unite a constituit, încă de la Conferinţa de la Stockholm, pe plan
instituţional, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), care permite la nivel mondial nu
numai coordonarea tehnică şi ştiinţifică (cercetarea), dar şi armonizarea sub aspectul dreptului.
La nivel regiona
regional,l, o asem
asemenea
enea sarc
sarcină
ină este completat
completatăă de acti
activita
vitatea
tea desfăşura
desfăşurată
tă de
Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei.
 

18

Deloc de neglijat, în acest proces, sunt cele două caractere ale dreptului mediului şi
anume:
- vocaţia universală a acestuia, şi
- caracterul tehnic al normelor.
Acestea conduc la utilizarea metodelor comparative şi la uniformizarea normelor de drept,
sub presiunea opiniei publice, pe de o parte şi prin necesitatea înscrierii normelor în cadrul
aceloraşi parametri tehnici şi ştiinţifici, pe de altă parte.
Cât priveşte România, prin încheierea Acordului de aderare cu Comunităţile Europene,
armonizarea legislativă cu cea a UE este o obligaţie asumată şi o condiţie de aderare.

4.3. Dreptul internaţional al mediului ca sursă a dreptului naţional 

 Numeroasele texte internaţionale care au ca obiect protecţia mediului se concretizează în

convenţii internaţionale, rezoluţii obligatorii ale organelor internaţionale (hard/ law) şi texte

neobligatorii, cum sunt declaraţiile de principii, planurile de măsuri, etc. - (soft-law), texte care
sunt de o importanţă excepţională pe plan mondial şi desigur naţional şi care alimentează
 permanent substanţa dreptului mediului la nivelul fiecărei ţări.
Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt, prin natura lor, juridică, obligatorii pentru
statele semnatare.
Tratatele şi convenţiile din domeniul mediului, acordurile şi protocoalele cuprind aproape
toate sectoarele
sectoarele de protecţie
protecţie a mediului,
mediului, unele cu caracter general, ade adevărate
vărate legi ccadru,
adru, cum ar 
fi de exemplu,
exemplu, Convenţ
Convenţiaia privind
privind prot
protecţi
ecţiaa mării, (1982)
(1982) şi care cuprin
cuprindd şi mecanisme
mecanismele le de
aplicare
aplicare,, control şi cooperare.
cooperare. Am
Am mai putea
putea enumera, tot astfel
astfel şi alte conv
convenţi
enţiii cu vocaţi
vocaţiee
universală care privesc clima, conservarea
conservare a biodiversităţii,
biodiversităţii , atmosfera, fauna şi flora, solurile etc.
În ceea ce priveşte România, după ratificarea lor de către Parlament, în conformitate cu
dispoziţiile art.11 din Constituţie, tratatele respective fac parte din dreptul intern.
Subliniem că alin.1 al aceluiaşi articol precizează că statul român se obligă să respecte
întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Alineatul (2) al respectivului articol precizează că „Tratatele ratificate de Parlament,
 potrivit legii, fac parte din dreptul intern”
Rezoluţiile obligatorii sunt relativ rare, din lipsa de competenţă a organelor internaţionale.
Dimpotrivă, rezoluţiile care nu au forţă obligatorie şi care emană de la organisme
interguvernamentale sau conferinţe internaţionale, sunt numeroase şi au o importanţă din ce în ce
mai mare în cadrul mecanismelor de cooperare la nivel mondial.
 

19

Aceste
Acesteaa pot îmbrăc
îmbrăcaa forma
forma unor
unor recom
recomand
andări
ări-di
-direc
rectiv
tive,
e, decla
declaraţ
raţii
ii de princi
principi
piii sau
 programe de acţiune.
Recomandările-directive joajoacă,
că, în gen
genera
eral,l, un rol pri
primor
mordia
diall în cad
cadrul
rul activ
activită
ităţil
ţilor 
or 
organismelor mondiale şi regionale privitoare la protecţia mediului.
Un rol deo
deoseb
sebit
it la nivel
nivel regio
regional
nal eur
europe
opean
an l-a jucat
jucat şi îl joacă
joacă OrOrgan
ganiza
izaţia
ţia pen
pentru
tru
Dezvoltare şi Cooperare Economică şi Consiliul Europei.
Cu titlu de exemplu, ne-am putea referi la actele elaborate de Consiliul Europei în
domeniul protecţiei faunei şi florei sălbatice, în amenajarea teritoriului sau în ceea ce priveşte
răspunderea civilă pentru daunele aduse mediului prin activităţi periculoase.
Declaraţiile de principii nu se referă la acţiuni precise care trebuiesc îndeplinite; ele
fixează, însă, limite generale ce trebuiesc urmate de către state în cadrul acţiunilor de cooperare
internaţională sau pe plan intern, în cadrul politicilor şi strategiilor de protecţie a mediului.
Principii
Princ ipiile
le se realizeaz
realizeazăă prin înch
încheiere
eiereaa unor convenţi
convenţiii internaţ
internaţion
ionale
ale cu respecta
respectarea
rea
acestora sau în cadrul legislaţiei naţionale adoptate de fiecare stat în parte şi care de asemenea

receptează aceste principii în mod expres sau prin textele legale care le fac aplicabile în mod
concret.
Printr
Printree declar
declaraţi
aţiile
ile de pri
princi
ncipii
pii,, menţi
menţionă
onăm
m Declar
Declaraţi
aţiaa de la Stockh
Stockholm
olm (1972
(1972)) şi
Declaraţia de la Rio (1992), ca adevărate precepte fundamentale, linii directoare, atât pe plan
internaţional,
internaţional, cât şi în plan naţional, guvernând întreaga activitate de protecţie a mediului în toate
domeniile, inclusiv în cel legislativ.
Programele de acţiune sunt de dată ceva mai recentă, fiind adoptate pentru prima oară
după Conferinţa de la Stockholm din 1972 ("Plan de acţiune pentru mediu"). În urma Conferinţei
de la Rio de Janeiro din 1992 - Agenda 21 sau Planul de Acţiune pentru secolul următor 
reprezintă o strategie mondială cuprinzând toate domeniile vieţii economice şi sociale în care
es
este
te integr
integrat
atăă protec
protecţia
ţia mediul
mediului
ui ca o condiţ
condiţie
ie esenţi
esenţială
ală pentru
pentru asigur
asigurare
areaa un
unei
ei dezvo
dezvoltltări
ări
durabile.
În plan european putem menţiona faptul că în domeniul protecţiei mediului s-a ajuns la cel
de al VI-lea Plan de Acţiune.

4.4. Dreptul naţional al mediului (izvoare)

Este re
Este repr
prez
ezen
enta
tatt în prin
princi
cipa
pal,
l, nu numa
numaii de norm
normel
elee care
care au ca ob
obie
iect
ct prot
protec
ecţi
ţiaa şi
conservarea mediului,
mediului, ci şi de norme
normelele care, neavând ca obie
obiect
ct protecţia mediului,
mediului, se adresează
altor domenii, dar care în reglementarea raporturilor sociale din acele domenii, fac referiri la
 

20

 protecţia mediului, cum ar fi, de pildă, exploatarea minieră sau petrolieră, industria chimică,
activitatea comercială etc.
Aceste reglementări constituie dreptul pozitiv.
Desigur, pe lângă acest izvor principal se înscriu, fiecare cu rolul său determinat, atât
 jurisprudenţa, cât şi doctrina.
Reglementările legale, într-un sens larg, cuprind toate categoriile de norme juridice,
începând cu Constituţia şi continuând cu legea, ordonanţa guvernamentală, hotărârea Guvernului,
ordinul ministrului, deciziile Consiliilor organelor administraţiei publice locale, regulamente şi
altele asemenea.
4.4.1. Constituţia României, adoptată în decembrie 1991, prevedea, cu titlu de principiu,
în articolul 134, alineatul 2, unele activităţi specifice ale Statului în domeniul de care ne
 preocupăm,, şi anume:
 preocupăm
- exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (alin.2, lit.d);
- refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic

(alin.2, lit.e);
- crearea condiţiilor
condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii (alin.2, lit.f).
Analizând consacrarea la nivel constituţional a responsabilităţilor statului în domeniul
 protecţiei mediului nu este greu de observat că aceste atribuţii erau menite să răspundă unor 
sarcini de interes general.
Urmând logica reglementării constituţionale, considerăm necesar să punem în evidenţă
faptul că, în acelaşi context, statul era ţinut să asigure crearea condiţiilor necesare pentru
creşterea nivelului calităţii vieţii.
Calitatea vieţii, înţeleasă adeseori ca o noţiune complementară mediului înconjurător,
marchează, în opinia noastră, aspectul sociologic al mediului în care omul trăieşte, proiectându-l
şi pe planul raporturilor sociale de muncă şi de folosire a timpului liber. Calitatea vieţii,
considerată de unii autori22 ca neputând face obiectul
considerată obiectul drept
dreptului,
ului, ar fi putut, credem, să cons
constituie,
tituie,
 prin consacrarea constituţională şi un puternic fundament moral şi social al protecţiei mediului.
Prin Legea de revizuire a Constituţiei,
Constituţiei, nr.429/2003
nr.429/2003,, aprobată prin referendum-ul naţional
naţional
din 18-19 noiembrie 2003
2003 reglementarea
reglementarea la nivel cconstituţi
onstituţional
onal a prote
protecţiei
cţiei mediu
mediului
lui a cunoscut
cu adevărat
adevărat o consacrar
consacraree la nivelul
nivelul cerinţ
cerinţelor
elor actuale,
actuale, am îndrăzni
îndrăzni să afirmăm, o adevăra
adevărată
tă
revoluţie conceptuală.

22
A se vedea J. Lamarque “ Droit de la protection de la nature et de l’environnement” 1975, p.XIV.
p.XIV.
 

21

Consacrarea la nivel constituţion

constituţional
al a dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat
echilibrat ecolog
ecologic,
ic,
 printre drepturile şi libertăţile fundamentale23, semnifică în fapt ridicarea interesului general de
 protecţie a mediului la acela de principiu şi drept garantat şi ocrotit prin legea fundamentală.
La alineatul
alineatul (2) al articolulu
articoluluii 35 se prevede
prevede expres că „statu
„statull asigură cadru
cadrull legi
legislat
slativ
iv
 pentru exercitarea acestui drept”.
Tot la nivel constituţional se consacră şi faptul că titularul dreptului la mediu este în
acelaşi timp şi titularul îndatoririi de a proteja şi ameliora mediul înconjurător (alin.3).
Desigur în noua Constituţie nu se regăsesc dispoziţiile fostului art. 134 (Constituţia din
1991),
1991), pe care le-am descris
descris mai sus,
sus, oblig
obligaţii
aţiile
le statului
statului privind
privind prot
protecţi
ecţiaa m
mediu
ediului
lui fiind
fiind
 prevăzute laconic la
la art.135 (alin.2)
(alin.2) su
subb dispoziţia
dispoziţia generică
generică „Statul trebuie să
să asigure: la litera.
„e” – „refacerea
„refacere a şi ocrotirea mediului înconjurător precum şi menţinerea echilibrului ecologic”.
Tot la nivel constituţional
constituţional este consacrată, în cadrul art. 44 (alin.7), o dispoziţi
dispoziţiee prevăzută
în Constituţia din 1991 (la alin.6) care reglementează protecţia proprietăţii private, obligaţia
titularilor acestui drept de a respecta sarcinile privind protecţia mediului înconjurător, alături de

asigurarea bunei vecinătăţi şi a altor obligaţii ce le revin potrivit legii.

Semnificativă şi încurajatoare, această reglementare constituţională ni se pare, că se
complete
completează
ază cu disp
dispoziţ
oziţiile
iile art.1
art.135
35 (alin.3)
(alin.3) privind
privind obligaţi
obligaţiaa de a prot
proteja
eja mediul
mediul a tuturo
tuturor 
r 
  persoanelor fizice şi juridice, indiferent de calitatea lor, inclusiv de faptul că sunt sau nu
 proprietari.. Această obligaţie
 proprietari obligaţie este de, altfel, reglementată şi prin dispoziţ
dispoziţiile
iile art. 6 şi 7 din Legea-
cadru pentru protecţia mediului, nr.137/1995 cu modificările ulterioare cu referire expresă la
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.
4.4.2.  Legea, ca izvoizvorr al drep
dreptu
tulu
luii me
medi
diul
ului
ui este
este cea
cea ma
maii întâ
întâln
lnit
ităă mo
moda
dali
lita
tate
te de
reglementare
reglementa re a raporturilor
raporturilor juridice din acest domeniu.
De mai mult de un sfert de veac, legislaţia românească de protecţie a mediului a adoptat
soluţia unei legi-cadru, care să statueze cadrul legal general, principiile, atribuţiile şi răspunderile
autorităţilor competente în acest domeniu.
Dupăă Confer
Dup Conferinţ
inţaa de la Stock
Stockhol
holm
m din
din 19
1972
72 a fost
fost adopt
adoptată
ată Legea
Legea pen pentru
tru pro
protec
tecţi
ţiaa
mediului nr.9/1973, lege-cadru care reprezenta, pentru acel moment, un progres considerabil,
stabilind un regim juridic general pentru elementele componente ale mediului şi activităţile cu
impact negativ asupra acestuia; legea a creat, de asemenea, într-o anumită măsură, un sistem
instituţional, stabilind totodată şi principii generale în acest domeniu.
Legea pentru
Legea pentru pro
protec
tecţi
ţiaa mediul
mediului
ui nr.13
nr.137/1
7/1995
995,, repub
republic
licată
ată în Monit
Monitoru
orull Ofici
Oficial
al al
României, Partea I, nr.70 din 17 februarie 2000, modificată prin OUG 91/2002 aprobată prin
23
Constituţia României, cap.II ”Drepturile, libertăţile
libertăţile şi îndatoririle fundamentale” – art.35 – „Dreptul la un mediu sănătos”
 

22

Lege
Legeaa 294/
294/20
2003
03,, înlo
înlocu
cuie
ieşt
ştee prec
preced
eden
enta
ta Lege
Lege-c
-cad
adru
ru,, arăt
arătân
ândd ca ob
obie
iect
ctiv
iv proc
procla
lama
matt că
reglementarea protecţiei mediului este socotită a fi de “interes public major pe baza principiilor 
şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii “.
Legea
Legea consac
consacră
ră princi
principi
piile
ile şi eleme
elemente
ntele
le strat
strategi
egice
ce ce stau
stau la baz
bazaa pro
propri
priil
ilor
or sale
sale
dispoziţii, reglementează sub aspectul protecţiei mediului activităţile economice şi sociale cu
impac
impactt asu
asupra
pra mediul
mediului
ui şi aborde
abordează
ază înt
într-
r-oo viziu
viziune
ne ştii
ştiinţi
nţific
ficăă atât
atât met
metod
odaa reglem
reglemen
entăr
tării
ii
transversale (regimul substanţelor
transversale substanţelor şi deşeurilor periculoase, regimul îngrăşămintelor
îngrăşămintelor chimice şi al
 pesticidelor, regimul privind asigurarea împotriva radiaţiilor ionizante şi securităţii surselor de
radiaţ
radiaţii
ii),
), cât şi cea a reglem
reglement
entări
ăriii secto
sectoria
riale
le (pr
(prote
otecţi
cţiaa res
resurs
urselo
elorr nat
natura
urale
le şi conser
conservar
varea
ea
 biodiversităţii, a atmosferei, a apei şi a ecosistemelor acvatice, a solurilor şi a ecosistemelor 
terestre etc.).
Reglementările generale din Legea-cadru sunt dezvoltate în legi speciale, din diferite
domenii, cum ar fi, de exemplu:
- Legea nr.17/1990 privind regimul apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al

zonei contigue a României;

- Legea nr.82/1993, cu modificările ulterioare, privind constituirea Rezervaţiei Biosferei
Delta Dunării;
- Legea apelor, nr.107/1996;
- Legea 462/2001 pentru aprobarea OUG 236/2000 privind regimul ariilor protejate,
conservarea habitatelor
habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice;
- Legea 214/2002 privind aprobarea OUG 49/2000 privind regimul de obţinere, testare,
utilizare şi comercializare
comerciali zare a organismelor modificate genetic;
- Legea 426/2001 pentru aprobarea OUG 78/2000 privind regimul deşeurilor;
- Legea 481/2001 privind aprobarea OUG 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi
ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
- Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura;
- Legea 451/2002 pentru
pentru ratificarea Convenţiei Europene
Europene a peisajului ado
adoptate
ptate la Florenţa
la 20 octombrie 2000;
- Legea 645/2002 pentru aprobarea OUG nr.34/2002 privind prevenirea, reducerea şi
controlul integrat al poluării.
- Legea privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului, nr.103/1996, republicată în 2002;
- Legea nr.26/1996 privind Codul silvic;
- Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, etc
 

23

Există, de asemenea, legi speciale care, fără să se refere în principal la protecţia şi

conservarea mediului, cuprind şi unele dispoziţii interesând acest domeniu. Un exemplu în acest
sens îl poate constitui Legea nr.18/1991 cu modificările şi completările ulterioare, a fondului
funciar, care se referă la categoriile de folosinţă ale terenurilor şi la ameliorarea şi conservarea
solurilor, stabilind dispoziţii imperative în acest sens pentru toate categoriile de deţinători de
terenuri.
4.4.3. Actele guvernamentale care cuprind reglementări ce nu emană de la puterea
legislativă, pot fi:
- Hotărâri ale Guvernului,
- Ordonanţe, în baza împuternicirii date de Parlament şi ordonanţe de urgenţă.
Ele sunt acte normative adoptate de către Guvern potrivit Constituţiei. Hotărârile se emit
 pentru organizarea executării legilor, iar Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de
abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta ori în situaţii deosebite.
Exemplificăm în acest sens:

- Hotărârea Guvernului nr.248/1994 pentru adoptarea unor măsuri în vederea aplicării

Legii 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării;
- Hotă
Hotărâr
rârea
ea Guvern
Guvernul
ului
ui nr.26
nr.267/1
7/1995
995 privin
privindd con
const
stitu
ituire
ireaa şi utiliz
utilizare
areaa Fon
Fondul
dului
ui de
Ameliorare a Fondului Funciar (prevăzut de Legea nr.18/1991, a fondului funciar);
- Ordon
Ordonanţ
anţaa Guvern
Guvernul
ului
ui nr.4/
nr.4/199
19955 pri
privin
vindd fab
fabric
ricare
area,
a, comer
comercia
ciali
lizar
zarea
ea şi uti
utiliz
lizare
areaa
 produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi
sil
silvicu
vicultu
ltură,
ră, aprobată
aprobată prin
prin Legea
Legea nr.85/
nr.85/1995
1995,, precum
precum şi alt
altee exemple
exemple cu
cum
m ar fi cele de la
la
 punctele 4.4.2.1.;
Exem
Exempl
plel
elee ar pute
puteaa cont
contin
inua
ua,, acte
actele
le norm
normat
ativ
ivee din
din acea
aceast
stăă cate
catego
gori
riee fiin
fiindd foar
foarte
te
numeroase, dar nu multitudinea
multitudinea lor, ci importanţa cuprinsului normativ le legitimează ca izvoare
formale ale dreptului pozitiv al mediului.
Menţionăm, însă, că Ordonanţele Guvernului se impun aprobării prin lege de către
Parlament.
4.4.4. Actele de reglementare ale autorităţilor publice locale sunt hotărârile adoptate de
consiliile locale în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în limitele competenţelor lor, pentru
 protecţia şi conservarea mediului. În acest sens se pot adopta hotărâri privind monumentele
istorice şi arhitecturale, monumentele
monumentele naturii, parcuri şi arii protejate de interes local, amenajarea
teritoriului etc.
Menţionăm că în unele
unele situaţii aceste hotărâri
hotărâri sunt luate pen
pentru
tru conservarea acestora până
la reglementarea protecţiei lor pe calea legii.
 

24

Atribuţiile lor reglementare sunt prevăzute în Legea nr.215/2001, privind administraţia

 publică locală.
În această perioadă de creare a unui Sistem Legislativ Integrat pentru protecţia mediului
găsim încă în vigoare unele acte normative mai vechi, cum ar fi, de pildă, Decrete sau Decrete-
legi.
4.4.5. Ordine şi reglementări departamentale. Acestea sunt acte normative subordonat
subordonatee
legii în diferite domenii de activitate şi sunt emise de diverse organe ale administraţiei publice
centrale. Ele pot fi ordine ale miniştrilor, instrucţiuni, regulamente, normative etc.
În acest sens exemplificăm:
exemplificăm:
- Ordi
Ordinul
nul Ministrul
Ministrului
ui 860/2002
860/2002 pentru aprobarea
aprobarea procedu
procedurii
rii de eval
evaluare
uare a impa
impactul
ctului
ui
asupra mediului;
- Ordinul
Ordinul Ministrului
Ministrului 863/2002 privind aprobarea ghidurilor metodolog
metodologice
ice aplicabil
aplicabilee
etapelor
etapelor proc
procedur
edurii
ii cad
cadru
ru de evaluar
evaluaree a impactulu
impactuluii şi de par
partici
ticipare
pare a public
publicului
ului la luare
luareaa
deciziei în cazul proiectelor
proiectelor cu impact transfrontieră;

- Ordinul
Ordinul Ministru
Ministrului
lui 1388/20
1388/2003
03 priv
privind
ind constitu
constituirea
irea şi func
funcţion
ţionarea
area cole
colectiv
ctivului
ului de
analiză tehnică la nivel central;
-Ordin
-Ordinul
ul Minis
Ministru
trulu
luii 118
182/2
2/2002
002 pri
privin
vindd metodo
metodolo
logia
gia de gesti
gestiona
onare
re şi furniz
furnizare
are a
informaţiei de mediu deţinută de autorităţile publice pentru protecţia mediului;
- Ordin Ministrului
Ministrului nr
nr.1041/12
.1041/12.11.2
.11.2003
003 – constituirea
constituirea sistemului de informaţii
informaţii privind
sănătatea în relaţie cu mediul;
- Ordin Ministrului nr. 818/17.10.2003 – aprobarea procedurii de emitere a autorizaţiei
integrate de mediu;
- Ordin
Ordin Mini
Ministr
strulu
uluii nr.37
nr.370/
0/19.
19.06.
06.20
2003
03 – acti
activit
vităţi
ăţile
le şi sis
sistem
temul
ul de autori
autorizar
zaree a
laboratoarelor de mediu.

4.4.6. Alte izvoare ale dreptului mediului înconjurător pot fi, desigur cele ale dreptului în
general sau ale oricărei ramuri a acestuia, cum ar fi:
- cutuma sau obiceiul
obiceiul, ori dreptul creat de moravuri, care poate avea un rol deosebit în
  prot
protecţ
ecţia
ia med
mediul
iului,
ui, având
având în vedere
vedere că se refreferă
eră la mi
mijlo
jloace
ace tradi
tradiţio
ţional
nalee ale
ale popul
populaţi
aţiil
ilor 
or 
autohtone;
- uzanţele internaţionale stabilite într-o anumită regiune şi care se referă în special la
interpretarea contractelor din mediul comercial. Pot fi, de pildă, acelea din cadrul comerţului
internaţional
internaţional cu exemplare din specii exotic
exoticee din faună sau floră şi se pot referi la condiţiile
condiţiile de
transport pentru supravieţuirea acestora.
 

25

Cât priveşte  jurisprudenţa şi doctrina ca izvoare auxiliare de drept, ele pot avea un rol
deosebit în acest domeniu, cu o natură socială, filosofică, ştiinţifică şi care se regăsesc în cadrul
 politicilor şi strategiilor de mediu.
Crede
Credem
m că am put
putea,
ea, cu ace
acest
st pril
prilej
ej să ne îngădui
îngăduim
m un demers
demers pentru
pentru susţin
susţinere
ereaa
elaborării unui cod al mediului, care
care să siste
sistemati
matizeze,
zeze, printr-
printr-oo regleme
reglementar
ntaree de an
ansamb
samblu,
lu,
legislaţia,
legislaţia, extrem de stufoasă, greu de cuprins, din
din domeniul protecţiei
protecţiei mediului,
mediului, mai cu seamă
după avalanşa de acte normative adoptate în vederea armonizării reglementări
reglementărilor
lor româneşti cu
legislaţia UE din acest domeniu.
 

26

5. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI MEDIULUI

5.1. În legătură cu evoluţia principiilor generale

Ca disciplină de sine stătătoare în sistemele moderne ale dreptului intern al diferitelor ţări,
dreptul mediului îşi datorează existenţa evoluţiei extrem de rapide şi diversific
diversificate
ate a preocupări
preocupărilor 
lor 
  privind
privind ocrotire
ocrotireaa medi
mediului
ului înco
înconjur
njurător
ător - cond
condiţie
iţie esenţial
esenţialăă pentru
pentru salv
salvgard
gardarea
area prem
premisel
iselor 
or 
existenţei omului pe Terra -, cât şi dezvoltării unei noi concepţii asupra drepturilor omului.
Într-adevăr, a treia generaţie a drepturilor omului a îngăduit recunoaşterea, ca drept
fundamental al fiecărei fiinţe umane, a dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat, dând expresie
unei noi concepţii asupra existenţei individuale în raporturile sale complexe cu contextul social
în care îşi află locul. Dreptul individual la un mediu propice transformă, într-un anume sens,
însuşi obiectul dreptului mediului, deplasând accentul de la raporturile omului şi ale societăţii

omeneşti privind elementele naturii, la raporturile individului cu societatea, cu statul şi, în cele
din urmă, cu comunitatea internaţională. Principiile dreptului mediului reflectă, în evoluţia lor 
din ultimii ani - şi care îşi găseşte o expresie originală
originală în prevederile legii româneşti a mediului, -
 pe de o parte aşezarea omului în centrul preocupărilor privind protecţia mediului, iar pe de altă
 parte internaţionalizarea politicilor legislative şi a jurisprudenţei în domeniul acestei protecţii.
Fiinţa umană devine, în considerarea statutului său de membru al colectivităţii, raţiunea ocrotirii
mediului.
Dacă axa primei generaţii a drepturilor omului a fost constituită de condiţia individuală a
omului, iar cea de-a doua generaţie a avut în vedere, cu precădere, condiţia sa socio-economică, a
treia generaţie a acestor drepturi porneşte de la constatarea necesităţii solidarităţii între oameni,
care se impune ca o condiţie pentru supravieţuirea
supravieţuirea speciei umane. Într-o asemenea perspectivă
perspectivă se
înscriu, ca piloni ai celei de-a treia generaţii, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un
 patrimoniu comun al umanităţii, dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat 24; acest din urmă drept,
avut în vedere, uneori şi în studiile de început asupra disciplinelor juridice ale mediului, devine,
aşadar, element al unui sistem al acestor drepturi, a căror aplicare depinde de eforturile solidare
ale tuturor: ale statului, ale altor entităţi publice sau private, ale fiecărui individ.

24
. A se vedea Abdelfattah Amor, “Existe-t-il un droit de l’homme a l’environnement” în vol. “La protection juridique de
l‘environnement”, Faculte des Sciences Juridiques, Politiques et Sociales, Tunis II, Colloque de Tunis 11-13 mai 1989, pag.
23.
 

27

În această configurare, de drept fundamental al omului, dreptul la un mediu sănătos face,

mai demult, într-un număr
număr de ţări, obiect al reglementării constituţionale25. In sfârşit, Constituţia
reglementării constituţionale Constituţia
României, consacră, de asemenea, dreptul la un mediu sănătos, după modificarea din noiembrie
2003, astfel după cum am arătat în cele ce precedă.

5.2. Principii cu caracter general 

Desprinderea, din multitudinea reglementărilor legale ce alcătuiesc dreptul mediului, a

unor principii cu caracter general cărora le sunt supuse normele actuale şi de care vor trebui să
ţină seama prevederile legislative viitoare, reprezintă
reprezintă o întreprind
întreprindere
ere dificilă; aceasta se datorează
complexităţii reglementărilor din acest domeniu, insuficientelor delimitări teoretice a dreptului
mediului de alte ramuri ale dreptului, ca şi faptului că ne aflăm în prezenţa unei materii în care
normele dreptului intern convieţuiesc şi se completează cu numeroase reglementări de drept
internaţional la care ţara noastră a aderat şi care, potrivit art.11 din Constituţie, fac parte din

dreptul intern. Iar dacă admitem că dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic face parte
dintre drepturile fundamentale ale omului, atunci, potrivit textelor constituţionale (art.20), în
cazul unor nepotriviri între convenţiile şi tratatele privind protecţia mediului, la care România
este parte, şi legile interne, vor avea prioritate reglementările internaţionale; este un punct de
vedere pe care l-am susţinut încă din 1998 26 şi care între timp a câştigat susţinere în literatura de
specialitate din ţara noastră.
De asemenea, doctrina
doctrina a consem
consemnat
nat transformă
transformări
ri important
importantee după intrare
intrareaa în vigoare
vigoare a
noii Legi a mediului (nr.137/1995) care, la art.5, suplinind la momentul respectiv lipsa voinţei ori
a curajului legiuitorului constituţional, a prevăzut că “Statul recunoaşte tuturor persoanelor 
dreptul la un mediu sănătos”, adăugând în acest scop o serie de garanţii, dintre care unele cu o
forţă juridică deosebită.
Pe de altă parte, legislaţia - şi nu numai cea românească – din această materie consacră, în
enunţări de principiu, elementele strategice ale reglementărilor respective, având uneori un
accentuat caracter tehnic. Acestea exprimă scopul avut în vedere de legiuit
legiuitor
or în cadrul politicilor 
politicilor 
25
. Acest drept este nemijlocit consacrat în Constituţia Braziliei – 1988, Constituţia Bulgariei -1991, art.55:”toţi cetăţenii au
dreptul la un mediu sănătos şi favorabil, corespunzător standardelor şi normelor stabilite. Ei trebuie să protejeze mediul”,
Constituţia Finlandei /1991, secţiunea 20 (1): „autorităţile publice garantează tuturor dreptul la un mediu şi se acordă fiecăruia
 posibilitatea de a influenţa deciziile privitoare la mediul în care trăieşte”, Constituţia Greciei – 1975, Constituţia Iugoslaviei
1997- art.18 „Republica Iugoslavia recunoaşte şi aplică dreptul individual la un mediu sănătos”, Constituţia Peru – 1979,
Constituţia
exemplele arPortugaliei – 1976,Textul
putea continua. Constituţia
cel maiTurciei
Turciei - 1982
des citat (art.56),de(art.123)
în literatura şi Constituţia
specialitate este cel alSpaniei
art.123 -din
1978 (art.45) şi,
Constituţia desigur,
desigur,
peruviană,
care recunoaşte oricărei persoane “dreptul de a trăi într-un mediu sănătos, ecologic echilibrat şi potrivit dezvoltării vieţii, ca şi
la prezervarea peisajului şi a naturii”,
26
A se vedea în acest sens „Dreptul mediului înconjurător. Probleme noi în reglementarea Legii pentru protecţia mediului nr 
137/1995” –Bucureşti, Universitatea
Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”,
Cantemir”, 1998, pag 24
 

28

globale de protecţie a mediului. Este cu deosebire dificilă formularea unor principii care să
aparţină în primul rând dreptului şi, abia apoi să reprezinte, eventual, direcţii strategice sau
el
eleme
emente
nte tehnic
tehnicee al
alee realiz
realizări
ăriii unor
unor polit
politici
ici ecolog
ecologice
ice.. Est
Este,
e, de pil
pildă cazul principiului
dă,, cazul
proximităţii, dedus de unii autori francezi din reglementările cuprinse în legea franceză din 2
februarie 1995 (privind mediul înconjurător)27, principiu ce vizează tratarea deşeurilor cât mai
aproape de locul producerii lor. Exprimând o regulă cu caracter tehnic şi economic menită să
asigure un circuit cât mai restrâns deşeurilor de toate categoriile, inclusiv al celor periculoase,
ac
acest
est princ
principi
ipiuu co
cores
respun
punde
de atâ
atâtt exigen
exigenţe
ţelor
lor ocrot
ocrotiri
iriii mediu
mediului
lui (pr
(prin
in scurta
scurtarea
rea circu
circuit
itulu
uluii
deşeurilor
deşeurilor în timp şi în spaţiu se micşorează implicit posibilităţile
posibilităţile de poluare), cât şi cerinţelor de
economie şi eficienţă. Este indiscutabil că această regulă trebuie avută în vedere în cadrul
oricăr
oricărei
ei reglem
reglement
entări
ări legisl
legislati
ative
ve privin
privindd probl
problema
ema deşeu
deşeuril
rilor
or,, dar
dar par
paree greu
greu de susţ
susţinu
inutt că
 principiul proximităţii ar aparţine dreptului mediului; şi aceasta cu atât mai mult cu cât,
referindu-se numai la o categorie de factori virtual poluanţi - deşeurile - principiul în chestiune
nu are, desigur, caracterul de universalitate pe care îl presupune un principiu al unei ramuri de

drept sau discipline juridice.

Tot astfel - spre a ne referi la legea română a mediului - art.3 din această lege enumeră
“principiile
“principiile şi elementele strategice” ce stau la baza legii, în scopul unei dezvoltări durabile. Cea
mai mare parte a acestora reprezintă, fără îndoială, principii juridice, principii ale dreptului
mediului28; există, însă - cum de altfel rezultă şi din enunţul enumerării din art.3 -, alături de
 principii, referirea la elemente de strategie, cum ar fi, de pildă, crearea sistemului naţional de
monitorizare integrată a mediului29.
De altfel, chiar în cazul unor reguli acceptate unanim printre principiile dreptului mediului
există numeroase consacrări ale unor norme tehnice 30 ori cu caracter strategic-metodologic. Iată,

27
. A se vedea Chantal
Chantal Cans,
Cans, “Grande
“Grande et petite
petite histoire
histoire des principes
principes generaux
generaux du droit de l’environnement
l’environnement dans la loi du 2
fevrier 1995”, în Revue juridique de l’environnement, 1995, nr.2, pag. 200-201.
28
. Aceste principii şi elemente strategice sunt, în enumerarea dată prin art.3 al legii, următoarele: a) principiul precauţiei în
luarea deciziei; b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor; c) principiul conservării biodiversităţii şi
a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural; d) principiul poluatorul plăteşte; e) înlăturarea cu prioritate a
 poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor; f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a
mediului; g) utilizarea durabilă; h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate; i) crearea
unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor; j) dezvoltarea
colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
29
Prin Ordonanţa 91/2000 pentru modificarea şi completarea Legii 137/1995, aprobată prin Legea 294/2003, art.3, la care ne-
am referit, a fost modificat şi completat: după lit.a s-a introdus la lit.a1 “principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat
al poluării prin utilizarea celor
celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări semnificative“
semnificative“ lit.g – 
acelaşi articol s-a completat şi anume “utilizarea durabilă a  resurselor naturale” iar litera i prin modificarea textului
menţionează “participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul”
30
A se137/1995
Legii vedea în pentru
acest sens,
protecţia lit.a 1 din şiOUG
art.3mediului 91/2002
anume aprobată prin
„prin utilizarea celeiLegea 294/2003
mai bune tehnicipentru modificarea
disponibile” şi completarea
care sunt definite în
anexa actului normativ la care ne referim, ca fiind „stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi eficient înregistrat în dezvoltarea
unei activităţi
activităţi şi a modului
modului de exploatare
exploatare,, care demonstrează
demonstrează posibilitatea
posibilitatea practică de a const
constitui
itui referinţe pentru stabilirea
stabilirea
valorilor limită de emisie în scopul prevenirii, iar în cazul în care acest lucru nu este posibil, pentru reducerea globală a
emisiilor şi a impactului asupra mediului în întregul său”.
 

29

de pildă, principiul “poluatorul plăteşte” care, dacă este examinat dintr-un unghi exclusiv juridic,
ca un principiu al răspunderii civile, exprimă o constatare axiomatică, căci este evident că acela
care provoacă o pagubă trebuie să fie obligat să o repare. Numai că acest principiu are în vedere
mai mult decât o simplă obligaţie de dezdăunare, el presupunând că toate cheltuielile ce se
angajează pentru a preveni, reduce sau combate o poluare trebuie să fie suportate de responsabilii
virtuali ai acestei poluări, efective sau numai eventuale. Nu este - sau nu este numai - o
obligaţie de a repara un prejudiciu adus mediului, de vreme ce acest principiu are în vedere atât
daunele efective, cât şi pe cele virtuale; reparaţia nu poate privi o pagubă care nu s-a produs încă,
decât dacă sunt certe atât producerea în viitor cât şi întinderea
întinderea prejudiciului respectiv,
respectiv, ceea ce nu
este cazul când ne referim la principiul enunţat. Este vorba, mai degrabă, despre un sistem de
asigurare, bazat pe mutualitatea tuturor “poluatorilor”, a acoperirii pagubelor produse mediului,
inclusiv în scopul prevenirii şi înlăturării efectelor poluării şi reconstrucţiei ariilor deteriorate.
Depăşind cadrul răspunderii juridice pentru pagubele produse, principiul nu încetează, însă, să
aibă un marcat conţinut juridic.

 Nu vom stărui asupra faptului că enunţarea fiecărui principiu poate fi diferită de la un
autor la altul; ceea ce este, însă, cu adevărat important se referă la conţinutul unui principiu sau al
altuia. Or, sub acest aspect, studiul dreptului comparat în domeniul ocrotirii mediului duce la
concluziaa că, în linii mari, principiile
concluzi principiile dreptului mediului sunt identice sau foarte asemănătoare în
diferite ţări, ceea ce nu pare a fi deloc surprinzător. In primul rând, deoarece pericolele şi
 problemele care privesc integritatea şi calitatea mediului sunt foarte asemănătoare, poate chiar 
aceleaşi pretutindeni; soluţiile, inclusiv cele consacrate prin texte legislative, nu pot fi, nici ele,
foarte
foarte difer
diferite
ite.. În al doile
doileaa rând,
rând, dreptu
dreptull med
mediul
iului
ui cunoa
cunoaşte
şte,, în ult
ultime
imele
le deceni
decenii,i, o foa
foarte
rte
accentuată tendinţă de internaţionalizare.

5.3. Formularea principiilor dreptului mediului 

Trebuie,
Trebuie, de altfel, să observăm că în lucrările de specialitate principiile dreptului mediului
se regăsesc - desigur, în formulări diferite - în marea lor majoritate, uneori elemente din cuprinsul
unora fiind avute în vedere în cadrul altora.
Astf
As tfel
el cu
cum
m am arătarătat
at,, lege
legeaa medi
mediul
ului
ui,, insp
inspir
irat
atăă într
într-o
-o mă
măsu
sură
ră semn
semnif
ific
icat
ativ
ivăă din
din
reglementările
reglementările legislative
legislative moderne şi având în vedere reglementările
reglementările UE în domeniul protecţiei
protecţiei
 

30

naturii, îngăduie ca formularea principiilor dreptului mediului să se regăsească în texte de drept

 pozitiv,, legea însăşi cuprinzând nemijlocit formularea unora dintre aceste principii. Desprinderea
 pozitiv
exactă a principiilor acestei discipline
discipline juridice ni se pare importantă din cel puţin două puncte de
vedere: a) cunoaşterea acestora poate contribui într-o măsură importantă la aplicarea lor în
 practică, obiectiv cu atât mai dificil cu cât numeroase prevederi legale în materie sunt relativ
noi31; b) adâncirea teoretică a acestor principii şi sintetizarea unor concluzii privind efectele
aplicării lor practice reprezintă o premisă indispensabilă a perfecţionării legislaţiei în materie.
Enumerarea, în cadrul legii româneşti, a principiil
principiilor
or dreptului mediului corespunde şi unei
necesităţi organice a reglementării, aceea de a conţine un liant al prevederilor atât de diverse şi
atât de separate pe care le presupune existenţa marii varietăţi de elemente ce beneficiază de
 protecţie. Experienţa elaborării Codului francez al mediului, începută în 1992, este elocventă.
Odată elaborat planul acestui cod, a apărut o lacună fundamental
fundamentalăă a reglement
reglementării
ării - lipsa oricărei
coerenţe între dispoziţiile disparate ce constituiau o adevărată litanie cuprinzând referiri la
caracterul de interes general al protecţiei diferitelor elemente ale mediului. Abi
Abiaa după înlăturarea

acestei lacune, Michel Barnier - ministrul mediului din perioada respectivă, al cărui nume a fost
împrumutat de Legea din 1992 - a putut afirma că “nimeni nu va contesta - cred - importanţa
  primului articol al Legii, care introduce în dreptul intern principiile generale ale dreptului
mediului înconjurător, la care Franţa a subscris la nivel internaţional” 32. Iar principiile enunţate
de legea Barnier - desigur, inserate în cod -, calificate uneori de “concepte”, “noţiuni” sau
“obiective”, sunt relativ numeroase, anume cel puţin zece: caracterul de interes general al
elementelor mediului, patrimoniu comun al naţiunii, dezvoltarea durabilă, drept al generaţiilor 
vi
viit
itoa
oare
re,, prin
princi
cipi
piul
ul prec
precau
auţi
ţiei
ei,, cel
cel al prop
propor
orţi
ţion
onal
alit
ităţ
ăţii
ii,, al ince
incert
rtit
itud
udin
inii
ii ştii
ştiinţ
nţif
ific
ice,
e, al
ireversibilităţii, al acţiunii preventive, cel al corectării cu precădere la sursă, al celor mai bune
tehnici disponibile, principiul poluatorul plăteşte, cel al participării, al informării, al dreptului
individual la un mediu sănătos, principiul obligaţiei individuale şi colective la protecţia mediului.
Este, însă, evident că atât preocupările cărora le dă expresie legislaţia, cât şi principiile ce
stau la baza reglementărilor legislative
legislative pot fi, într-o măsură mai mare sau mai mică, diferite de la
o ţară la alta. Această realitate priveşte mai puţin principiile cu caracter general ale dreptului
31
. Evocând fazele elaborării viitorului Cod al mediului (un prim pas fiind Legea Barnier, nr.95-1o1 din 2 februarie 1995),
Ch.Cans (op.cit.,pag.201) aminteşte că preşedintele comisiei de experţi, prof.Gilles Martin, consultat de ministrul mediului
asupra formulării unor principii fundamentale ale dreptului mediului, a menţionat, în trei puncte, interesul ca aceste principii
să fie menţinute în proiectul de lege: a) pentru a clarifica şi simplifica dreptul francez al mediului; b) pentru a permite
legiuitorului naţional să-şi afirme propria sa voinţă de doctrină, înainte de a o vedea impusă de Comisia Juridică a Comunităţii
Europene; c) în şisfârşit,
înţelege materia de a opentru a dota
aplica în dreptul mediului cu un corp de principii directoare permiţând societăţii civile de a
practică.
Legea Barnier (referitoare la întărirea protecţiei mediului înconjurător) n-a făcut, în esenţă, decât să afirme - iar nu să creeze -
 principiile dreptului mediului, cu o singură excepţie - aceea a afirmării dreptului la mediu, singurul principiu cu adevărat nou
în redactarea adoptată de Parlament. (Ch.Cans, pag.196).
32
. Citat de Ch.Cans, op.cit., pag.198.
 

31

mediului, cât, mai ales, principiile de reglementare în domenii sectoriale ale ocrotirii naturii.
Câteo
Câteodat
datăă este
este vorba
vorba despre
despre deose
deosebir
birii car
caree oglin
oglindes
descc difer
diferenţ
enţee în dezvo
dezvolta
ltarea
rea istor
istorică
ică a
instituţiilor
instituţiilor ori în experienţa practică dintr-o ţară sau alta. Transplant
Transplantul
ul legislativ
legislativ - fie şi numai la
nivelul principiilor
principiilor reglementării legale - nu este întotdeauna cu putinţă într-un domeniu ca acela
al ocrotirii mediului, în care aspectele tehnice şi economice sunt hotărâtoare.
Iată, de pildă, ceea ce în Franţa s-ar putea defini, în lumina practicii judiciare şi a
legislaţiei, ca un principiu în domeniul răspunderii pentru prejudicii aduse mediului şi care
corespunde, potrivit autorilor francezi, unei veritabile recunoaşteri a dreptului de a polua 33; este
vorba despre exonerarea de răspundere a poluatorilor în cazul “pre-ocupări
“pre-ocupării”
i” individuale. Înainte
de 1976 jurisprudenţa regla “în mod perfect” 34 problema înlăturării sau atenuării răspunderii
 poluatorului în cazul în care viitoarea victimă venea să se instaleze alături de o instalaţie poluantă
deja existentă; judecătorul
judecătorul ordinar pronunţa o exonerare parţială de răspundere, în raport cu culpa
sau imprudenţa victimei, în timp ce judecătorul administrativ refuza întotdeauna despăgubirea,
cu excepţia cazurilor în care, după instalarea victimei, poluarea se agrava. Odată cu modificările

legis
legislat
lative
ive aduse
aduse prin
prin Le
Legea
gea de ori
orient
entare
are agrico
agricolă
lă din 198
19800 exo
exoner
nerare
areaa de răs
răspu
punde
ndere
re a
 poluatorului este generalizată în toate cazurile de instalare ulterioară a victimei (cu condiţia ca
activităţile dăunătoare să se desfăşoare în aceleaşi condiţii35).
Problema nu a fost, încă, la cunoştinţa noastră, ridicată în practica sau în doctrina din ţara
noast
noastră.
ră. Este,
Este, în
însă,
să, neînd
neîndoie
oieln
lnic
ic că od
odată
ată cu apariţ
apariţia
ia în pra
practi
ctică
că a un
unor
or asemen
asemenea
ea caz
cazuri
uri,,
 principiul de răspundere la care ne referim va fi “descoperit” şi în România. În opinia noastră,
însă fără şansa ca poluatorul să obţină exonerarea de răspundere.
Deşi în literatura de specialitate
specialitate din România sunt analizate, în afara principiilor dreptului
intern al mediului, principiile dreptului internaţional al acestuia36, observatorul atent va constata
că, prin consacrarea principiilor reglementării interne, legea mediului dă expresie convenţiilor 
internaţionale la care ţara noastră este parte sau la care urmează să devină parte în viitorul
apropiat37. Aşa după cum am mai arătat, credem, că este cazul să precizăm că dreptul mediului
este un drept esenţialmente preventiv, protector şi imperativ, supus unor schimbări permanente
dar care, astfel cum am arătat, în pofida tinereţii sale are principii generale bine conturate,
devenind aşadar, un drept mai mult sau mai puţin clasic.

33
A se vedea Michel Prieur, Droit de l’environnement, ediţia 2-a, 1991, Dalloz, Paris, pag.743-745.
34
35. Situaţie
Idem, ibidem
rezolvată în prezent pe calea reglementării legale, în sensul că „pre-ocuparea” nu mai constituie un motiv de
exonerare de răspundere cât priveşte prejudiciul
prejudiciul cauzat victimei „instalată mai târziu”
36
. A se
se vedea, de pildă, dr. Mircea Duţu, Dreptul mediului, Tratat, vol I, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag.203
37
. Ca, de pildă, Convenţia
Convenţia de la Lugano, din 21 iunie 1993, privind răspu răspundere
ndereaa civilă pentru prejudicii
prejudicii rezultând
rezultând din
activităţi periculoase pentru mediu.
 

32

Aceste principii, după cum am afirmat38 se aplică şi în cadrul altor ramuri de drept, în
măsură în care se aplică normele de dreptul mediului.
Aminti
Amintindu
ndu-ne
-ne noţiune
noţiuneaa de med
mediu,
iu, normel
normelee de protec
protecţi
ţiee a ace
acestu
stuia
ia îmbrac
îmbracăă toa
toate
te
elementele componente şi factorii de mediu, inclusiv relaţiile sociale cu privire la protecţia sa.
În ceea ce priveşte principiile generale şi normele care le permit aplicarea, în măsură în
care acestea sunt „generale” sau norme cadru, celelalte ramuri ale dreptului le preiau cu
specificitatea lor, fără să-şi poată permite încălcarea lor.
De aici, ne-am permite să subliniem actualitatea arzătoare, cu implicaţii pe termen lung,
de integrare a politicilor de mediu în celelalte politici sectoriale, ceea ce ne aduce la concepţia de
dezvoltare durabilă.
Aceast
Aceastăă in
integ
tegrar
raree („mult
(„multid
idime
imensi
nsion
onală
ală”)
”) neces
necesit
ită,
ă, desig
desigur
ur,, de aseme
asemenea
nea,, o dublă
dublă
convergenţă:
- pe de o parte
parte integrare
integrareaa diversel
diverselor
or politic
politicii naţiona
naţionale
le într-u
într-unn ansambl
ansambluu coerent;
coerent;
- pe de al
altă
tă part
partee o coop
cooper
erar
aree inte
intern
rnaţ
aţio
iona
nală
lă efic
eficie
ient
ntă,
ă, deoa
deoare
rece
ce natu
natura
ra prob
proble
leme
melo
lor 
r 

depăşeşte cadrul naţional, chiar regional. Credem că mediul este prin excelenţă de
natură să mondializeze societatea noastră şi să abordăm integrat societatea umană
 planetară.

5.
5.4.
4. Legă
Legătu
tura
ra în
într
tree drep
dreptu
tull in
inte
tern
rn şi drep
dreptu
tull inte
intern
rnaţ
aţio
iona
nall pe tă
tărâ
râmu
mul l 
 principiilor 

Legătura între dreptul intern şi dreptul internaţional pune, pe tărâmul principiilor ce

guvernează reglementarea ocrotirii mediului înconjurător, numeroase probleme.
S-a afirmat, pe drept cuvânt, că dreptul internaţional al mediului fertilizează dreptul
in
inter
ternaţ
naţion
ional
al cla
clasic
sic;; căci,
căci, înt
întocm
ocmai
ai dre
dreptu
ptulu
luii int
intern
ernaţi
aţiona
onall al dreptu
drepturil
rilor
or omu
omului
lui,, dre
dreptu
ptull
in
inter
ternaţ
naţion
ional
al al mediul
mediului
ui aduce
aduce ome
omeni
nirea
rea în miezul
miezul dreptu
dreptului
lui int
intern
ernaţi
aţion
onal,
al, de vre
vreme
me ce
 prezervarea mediului se face în numele generaţiilor
generaţiilor prezente şi viitoare.
Pentru ţările în care - cum este, într-o anumită măsură, cazul României - dezvoltarea
legislaţiei şi a dreptului mediului a cunoscut o anumită întârziere, dreptul internaţional al
mediului - ca expresie a unei evoluţii ce înregistrează posibilităţile tehnice cele mai moderne şi
strategiile cele mai elaborate - reprezintă, fără îndoială un element “fertilizant” al perfecţionării
dreptului intern al mediului şi a reglementărilor legislative din domeniul respectiv.

38
A se vedea M. Uliescu „La penetration du droit de l’environnement dans le domaine du droit rural” – raport naţional la
Congresul European de Drept Rural, Oxford, 1994
 

33

Formularea unor principii ale dreptului internaţional al mediului este o întreprindere încă
mai dificilă decât deducerea unor asemenea principii în dreptul intern. Cu referire la sistemul
constituţional românesc, va trebui să admitem, însă, că desprinderea unor principii, atât în dreptul
intern, cât şi în dreptul internaţional, precum şi o cât mai exactă precizare a conţinutului acestor 
 principii, sunt esenţiale. Căci nu numai substanţa unor reglementări concrete, ci şi conţinutul
 principiilor
 principiilor poate fi invocat în acţiuni introduse la instanţele
instanţele judecătoreşti;
judecătoreşti; iar din acest punct de
vedere, apartenenţa principiilor de drept internaţional la dreptul intern nu mai trebuie, la noi,
demonstrată
demonst rată în măsura în care ne aflăm în prezenţa unor acte internaţio
internaţionale
nale la care România este
 parte.
O precizare se impune, însă, dintru început: anume că principiile şi normele de drept
internaţional nu pot avea, în dreptul intern, o forţă juridică mai mare decât cea care rezultă din
caracterul actelor în care sunt cuprinse.
Or, din acest punct de vedere numai principiile (şi normele) cuprinse în acte internaţionale
cu caract
caracter
er co
conve
nvenţ
nţion
ional
al au puter
puteree jurid
juridică
ică oblig
obligato
atorie
rie,, în ti
timp
mp ce princi
principii
piile
le conţi
conţinut
nutee în

declaraţii sau în alte acte de acest fel nu au valoare juridică.

Examinarea actelor de drept internaţional în domeniul ocrotirii mediului este, însă, de
natură să învedereze faptul că, în multe cazuri, asemenea acte preferă să definească principii
principii mai
degrabă decât să formuleze obligaţii concrete, iar pe de altă parte că, sub denumirea de principii
se ascund formulări ce nu au, de multe ori, nici o valoare juridică şi, chiar, uneori, cuprind simple
constatări, axiome ori truisme.
Aşa, de pildă, Declaraţia de la Dublin din ianuarie 1992 asupra apei, enunţă, sub titlul de
“principii directoare”, următoarele: a) apa - resursă fragilă şi care nu poate fi înnoită - este
indispensabilă vieţii, dezvoltării şi mediului înconjurător; b) gestiunea şi punerea în valoare a
resurselor de apă trebuie să asocieze, la toate eşaloanele, pe utilizatori, planificatori şi factori de
decizie; c) femeile au un rol esenţial în aprovizionarea, gestiunea şi prezervarea apei; d) apa,
folosită în scopuri multiple, are o valoare economică şi trebuie, prin urmare, să fie recunoscută ca
un bun economic. Este lesne de observat că, în timp ce la lit.a şi c sunt enunţate simple
constatări, în celelalte două cazuri putem vorbi, neîndoielnic, despre principii având valoare
 juridică.

5.5. Noţiunea de principiu juridic 

În aceste condiţii este pusă în discuţie însăşi noţiunea de principiu în sens juridic, aşadar 
de principiu al dreptului - intern şi, mai ales, internaţional; aceasta deoarece înclinaţia către
 

34

principii, şi de multe ori către false principii în dreptul internaţional, pare a ascunde lipsa de
voinţă a statelor de a se angaja juridic - ori, poate, incapacitatea realizării unui consens al
acestora în domenii importante ale cooperării în ocrotirea mediului. Aceasta ar putea fi o
explicaţie pentru slăbiciunile - mereu agravate - ale unui “drept” arareori caracterizat prin
 prescripţii imperative şi, mai ales, prin măsuri sancţionatoare şi de constrângere.
Cauzele unei asemenea situaţii depăşesc
depăşesc sfera fenomenelor juridice şi, ca atare, nu ne vom
 putea ocupa de ele; ne mărginim să exprimăm aici credinţa că, dacă crearea unei veritabile ordini
  jurid
juridic
icee inter
internaţ
naţion
ionale
ale în do
domen
meniul
iul ocroti
ocrotirii
rii med
mediu
iului
lui aparţi
aparţine
ne viitor
viitorul
ului,
ui, este,
este, tot
totuş
uşi,i, de o
importanţă extraordinară chiar şi numai simplul consens al statelor cu privire la pericolul vital
care ameninţă omenirea prin degradarea neîncetată a mediului. Depăşirea acestei etape - a unui
consens ţinând de axiologia elementelor ce interesează colaborarea şi cooperarea statelor -
 presupu
 presupune
ne rezolvarea
rezolvarea unor dificultăţi
dificultăţi cu caracter
caracter politic,
politic, dar mai ales cu caracter
caracter economic.
economic.
Situaţia dreptului internaţional al mediului este, de aceea, comparabilă şi, poate, asemănătoare cu
aceea a dreptului internaţional al dezvoltării.

În ştiinţa dreptului, un principiu poate fi:

a) o regulă sau o normă generală fără caracter juridic din care pot fi deduse norme
 juridice - cum sunt, de pildă, principiul suveranităţii statelor şi principiul cooperării;
 b) o regulă juridică - stabilită sau nu printr-un text legal - cu un caracter îndeajuns
de general încât să poată inspira diferite aplicaţii şi să se impună cu o autoritate general admisă
(atunci când nu are caracter reglementar).
Aşadar, cu sau fără caracter juridic, un principiu are, înainte de toate, direct sau numai
mijl
mijloc
ocit
it,, o în
înfă
făţi
ţişa
şare
re norm
normat
ativ
ivă;
ă; el ordo
ordonă
nă - sau
sau pres
presup
upun
unee ca o cons
consec
ecin
inţă
ţă - o anum
anumit
ităă
comportare 39.
În lumina celor arătate putem preciza că, independent de valoarea juridică, deci de forţa de
constrângere ce le pot asigura aplicarea, principiile dreptului - intern sau internaţional - al
mediului “trimit” la “principiul pozitiv de drept”, adică la o normă explicit formulată într-un text
de drept pozitiv, anume fie o dispoziţie legală, fie o normă construită plecând de la elemente
cuprinse în aceste dispoziţii. În acest fel, se va vorbi despre principii cu referire la o maximă
 juridiceşte obligatorie, deşi necuprinsă într-un text (de pildă, principiile generale ale dreptului),
ori cu referire la o regulă generală care trebuie, în lipsa unui text special, să regleze un anumit
caz, prin opoziţie faţă de o excepţie.

39
. Aşa,
Aşa, de pildă, principiul suveranităţii şi cel al cooperării statelor
statelor nu au, prin ele însele, caracter juridic, dar presupun fie
obligaţia de a nu întreprinde nimic împotriva voinţei unui stat sau fără acordul său, fie, după caz, obligaţia statelor de a-şi uni
eforturile într-o anume direcţie sau pentru realizarea unui anumit scop, de pildă, pentru ocrotirea anumitor elemente ale
mediului înconjurător.
 

35

În materie de ocrotirea mediului, actele internaţionale înfăţişează , în numeroase cazuri -

astfel cum am arătat - caracterul unor simple recomandări, iar nu al unor norme cu caracter 
obligatoriu.
obligatoriu. Este, de pildă, cazul Declaraţiei de principii de la Rio asupra mediului şi dezvoltării,
care, fără a avea forţă juridică obligatorie, reprezintă rezultatul unei soluţii de compromis între
ţările industrializate şi Grupul celor 77; declaraţia consacră drepturile şi răspunderile ce revin
statelor în domeniul protecţiei mediului,
mediului, proclamând un număr de 27 de principii. Chiar când au,
 prin modul în care sunt formulate, caracter normativ, principiile ce se înfăţişează ca simple
recomandări cuprinse în acte internaţionale relative la mediu nu fac parte din legislaţia internă;
acest fapt nu este, desigur,
desigur, de natură a le diminua importanţa în raport cu prescripţiile
prescripţiile imperative
ale dreptului internaţional al mediului.
Aşa fiind, atunci când vom evoca principii ale dreptului internaţional
internaţional al mediului cuprinse
în acte internaţionale nu vom stărui asupra forţei lor juridice obligatorii (în raport cu natura
actelor în care îşi găsesc consacrarea). Aceasta cu atât mai mult cu cât, odată cu dezvoltarea
colaborării şi cooperării între state pentru ocrotirea mediului, cu sporirea puterii economice a

ţărilor în curs de dezvoltare şi cu progresele tehnico-ştiinţ

tehnico-ştiinţifice,
ifice, dreptul internaţional al mediului a
evoluat şi va evolua, neîndoielnic, în direcţia lărgirii sferei actelor cu caracter obligatoriu pentru
statele-părţi,
statele-părţi, pe seama restrângerii însemnătăţii
însemnătăţii simplelor recomandări. Ceea ce azi reprezintă un
 principiu ori o normă fără forţă juridică propriu-zisă, aşadar având aspectul unor recomandări, va
deven
devenii mâine
mâine te
text
xt impera
imperati
tivv de drept
drept inter
internaţ
naţion
ional
al şi va putea
putea face
face par
parte,
te, po
potri
trivi
vitt Leg
Legii
ii
fundamentale româneşti, din dreptul intern al mediului.
Dificultatea
Dificultatea juristului exeget în raport cu aceste principii se referă, însă, la faptul că o serie
de texte internaţionale vizează un ansamblu de principii generale fără să propună nici cea mai
redusă definiţie40.
 Nu vom stărui asupra problemelor decurgând din aspecte semantice ale materiei de care
ne ocupăm aici. Am încercat să circumstanţiem noţiunea de “principiu” la ceea ce poate interesa
din punct de vedere al dreptului şi legislaţiei. Uneori lucrurile sunt clare chiar în raport cu
formularea în care este cuprinsă noţiunea de principiu. A
Astfel,
stfel, dacă “principiile” la care se referă
Declaraţia de la Dublin (din ianuarie 1992) asupra apelor, ca şi Declaraţia de la Rio (iunie 1992)
au, în bună măsură, o vocaţie juridică (chiar atunci când nu sunt, toate, formulate în termeni
normativi), Programul “Acţiunea 21” (Rio de Janeiro, iunie 1992), evocând liniile directoare ale
activităţilor propuse sau, eventual, modalităţile acestora, le denumeşte “principii de acţiune” în
numeroase rânduri, în toate capitolele; este, însă, un sens absolut diferit de acela care ne
 preocupă în acest capitol.
40
. Ch.Cans, op.cit.,pag.2o2.
 

36

Trebuie adăugat aici că integrării economice şi politice europene îi corespund forme

colective de luptă pentru protejarea mediului. În afara competenţei extrem de extinse în materie
de reglementare, C.E.E. are, corelativ, atribuţii de control asupra modului în care sunt respectate
ori se aplică regulile pe care le edictează.
În ultimii ani - mai ales după intrarea în vigoare a Actului Unic European (în 1987) - au
fost înregistrate progrese substanţiale
substanţiale în colaborarea statelor de pe continent. Nu mai puţin, însă,
sistemull legislat
sistemu legislativ
iv comunita
comunitarr este lacu
lacunar
nar şi, deci,
deci, susc
suscepti
eptibil
bil de numeroas
numeroasee perfecţi
perfecţionăr
onări,i,
inclusiv, desigur, în domeniul ocrotirii mediului.
Actull Unic
Actu Unic European
European a modi
modificat
ficat Tratatele
ratatele originare
originare ale Comunităţi
Comunităţilor
lor Europene
Europene şi a
rezolvat definitiv problema bazelor juridice ale competenţelor
competenţelor comunitare în domeniul protecţiei
mediului.
Tot ast
astfel
fel,, Ac
Actul
tul Unic
Unic a dat forţa
forţa jurid
juridică
ică (ob
(obli
ligat
gatori
orie)
e) princi
principiu
piului
lui subs
subsidi
idiari
arităţ
tăţii,
ii,
 permiţând oricărui stat membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie a mediului mai
restrictive. Acest document deosebit de important pentru protecţia mediului stabileşte expres

  principiile acţiunii comunitare în domeniu, care în fapt, nu sunt principii juridice, ci linii
directoare ale acţiunii. În document sunt consacrate 11 principii, dintre care 4 au în vedere
dimensiunile internaţionale a politicii comunitare în domeniul mediului.
Actului Unic European, Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992 şi
Urmând Actului
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a adus amendamente deosebit de importante privind
uniunea politică, economică şi monetară. În domeniul mediului, principiile sunt pe o linie
ascenden
ascendentă,
tă, dezvoltându
dezvoltându-le
-le pe cele anterioare
anterioare,, conform
conform evoluţ
evoluţiei
iei momentului,
momentului, iar principi
principiul
ul
subsidiarităţii devine dominant.
Antamâ
Antamând
nd domen
domeniul
iul eco
econom
nomic
ic şi social
social pe car
caree îl consi
consider
derăă ob
obie
iecti
ctivv pri
princi
ncipal
pal se
urmăreşte un progres echilibrat şi durabil cu respectarea mediului.
Prin Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 şi deschis spre ratificare
statelor membre, se lărgesc
lărgesc co
competenţele
mpetenţele UE în domeniul
domeniul protecţiei mediului,
mediului, care, desigur
desigur,,
devine condiţia
condiţia şi componenta „unei dezvoltări
dezvoltări armonioase, echilibrate
echilibrate şi durabile”, fiind de fapt
o trimitere la protecţia mediului şi la actele Conferinţei ONU pentru mediu şi dezvoltare de la
„Rio 92”, inclusiv la Declaraţia de principii.
În aceste condiţii, ne propunem să examinăm, pe rând, într-o ordine care nu este cea a
importan
importanţei,
ţei, prin
principi
cipiile
ile dreptului
dreptului mediului,
mediului, mai înt
întâi
âi cele ale dreptului
dreptului intern
intern (sau care au un
caracter comun) şi, ulterior, unele dintre cele ale dreptului internaţional al mediului.
 

37

5.6. Principii generale ale dreptului intern al mediului 

a) Principiul recunoaşterii legislative a ocrotirii mediului ca obiectiv de interes public

major. Legea protecţiei mediului cu modificările ulterioare, califică, încă din primul său articol,
ocrotirea mediului ca reprezentând un obiectiv de interes public major. TTextul
extul are în vedere, prin
 prisma scopului legii, reglementarea legislativă a protecţiei mediului şi consacră, totodată, modul
şi direcţia în care trebuie să fie orientate dispoziţiil
dispoziţiilee legislat
legislative:
ive: ocrotirea mediului trebuie făcută
elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.
 pe baza principiilor şi a elementelor
Pentru ţara noastră, o asemenea proclamare legislativă a importanţei ocrotirii mediului nu
reprezintă o noutate; aceasta era declarată, într-adevăr, încă prin Legea nr.9/1973 ca fiind “o
 problemă de interes naţional” (art.1). Constituţia din 1991 nu a consacrat nemijlocit acest
 principiu, mulţumindu-se ca, atunci când stabileşte obligaţia statului de a exploata resursele
naturale ale ţării, să precizeze că aceasta se va face “în concordanţă cu interesul naţional”

(art.134 alin.2 lit.d). Însă Constituţia din 1991 modificată prin referendum, prin dispoziţii
modificate şi preluate prin prevederile de la art.35,42 (al.7) şi art.135 lit.e consacră o adevărată
schimbare conceptuală cât priveşte protecţia mediului şi mai ales dreptul omului la un mediu
sănătos.
Iar dacă dreptul mediului în ansamblul său include recunoaşterea faptului că obiectul
 protecţiei juridice reprezintă o finalitate de interes public major, atunci principiul astfel stabilit
este valabil, în egală măsură, pentru diferitele părţi componente ale acestei ramuri, corespunzând
elementelor de mediu care reclamă ocrotire 41. Aşa fiind, Legea nr.137/1995 privind protecţia
mediului, cu modificările ulterioare, care are, neîndoielnic, caracterul unei legi-cadru, consacră
caracterul de interes public major nu numai pentru protecţia valorilor generale ale mediului
înconjurător, la care această lege se referă nemijlocit, ci desigur, şi pentru ceea ce va face
obiectul reglementărilor legislative ulterioare.
Într-adevăr, prin art.89 al Legii protecţiei mediului, în prezent abrogat se prevedea că, în
scopul aplicării eficiente a măsurilor de protecţia mediului se vor reglementa prin legi speciale,
revizuite sau noi, care vor dezvolta principiile generale din legea-cadru, un număr de 17 domenii

41
. Literatura
Literatura juridică de specialita
specialitate
te din Franţa deduce principiul
principiul general al recunoaşte
recunoaşterii
rii legislative
legislative a mediului
mediului ca având o
finalitate de interes public din recunoaşterea prin lege, ca având acest caracter, a elementelor ce compun mediul înconjurător.
Intr-adevăr, art.1 al Legii din 10 iulie 1976 referitoare la protecţia naturii prevede că protecţia spaţiilor naturale şi a peisajelor,
 prezervare
 prez ervareaa speciilor
speciilor animale
animale şi vegetale,
vegetale, menţinerea echilibrelor
echilibrelor biologice
biologice la care participă acestea şi protecţia
protecţia resurselor 
resurselor 
naturale
natur ale împotriva tuturor cauzelor de degradare
degradare care le ameninţă,
ameninţă, sunt de interes
interes general.
general. Or, astfel, cum precizeaz
precizeazăă prof.
Michel Prieur (op.cit.,pag.52), deşi mediul înconjurător nu este vizat în mod expres, este sigur că toate elementele ce-l
compun se regăsesc în acest articol 1, dat fiind că aici figurează protecţia naturii şi lupta împotriva poluărilor, trecând prin
degradarea mediului.
 

38

 printre care, spre pildă: regimul substanţelor şi al deşeurilor periculoase,

periculoase, gospodărirea deşeurilor 
menajere, industriale şi agricole; regimul pesticidelor; protecţia litoralului şi a zonelor costiere;
 piscicultura şi pescuitul; răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului42.
Este evident că fiecare dintre legile speciale a căror elaborare şi adoptare a fost necesară
trebuie să pornească, în reglementările specializate
specializate pe care le vor conţine, de la principiul potrivit
căruia protecţia mediului reprezintă
reprezintă un obiectiv de interes public. Este, desigur
desigur,, de la sine înţeles
că toate consecinţele legate, pe plan teoretic şi practic, de aplicarea acestui princip
principiu,
iu, vor privi, în
egală măsură, atât reglementarea cupcuprinsă
rinsă în legea-cadru,
legea-cadru, cât şi în legile speciale, reglementări
reglementări
completatoare.
Acestei prime consecinţe a principiului de care ne ocupăm aici, i se adaugă, neîndoielnic,
altele.
Astfel cum precizează dr. Mircea Duţu, “o asemenea dispoziţie generală relevă valoarea
social-juridică deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic şi conservării stării elementelor 
şi factor
factorilo
ilorr de mediu
mediu şi imp
imprim
rimăă un car
caract
acter
er imp
impera
erativ
tiv normel
normelor
or de drept
drept perti
pertinen
nente.
te. In

consecinţă, prevederile
43
dreptului mediului sunt de “ordine publică”, nepermiţând derogări de la
 prescripţiile lor” .
Recunoaş
Recunoaştere unei ord
tereaa unei ordini
ini public
publicee ecologi
ecologice
ce ca limi
limită
tă şi ca ob
obie
iect
ctiv
iv al acţi
acţiun
unii
ii
administrative
administ controversatt44. Acest subiect se loveşte de dificultatea de a admite
rative este un subiect controversa
existenţa mai multor ordini
ordini publice,
publice, fiecare specifică unei anume ramuri a dreptului, ca şi de
împrejurarea că, la noi, definiţia şi trăsăturile acestei noţiuni nu sunt îndeajuns de bine precizate.
Dar, chiar dacă am admite existenţ
existenţa,
a, în domeniul ocrotirii mediul
mediului,
ui, a unei ordini publice,
n-am putea fi de acord cu opinia menţionată mai sus în sensul că, întrucât anumite prevederi
legislative sunt de ordine publică, nu sunt îngăduite derogări de la acestea. Într-adevăr, o
asemenea consecinţă nu ţine de caracterul de ordine publică al normelor legale, ci de faptul că

42
O mare parte din aceste domenii beneficiază de legi speciale, adoptate după 1995 dar mai ales în cadrul procesului de
armonizare a legislaţiei de mediu cu legislaţie UE. În acest sens, cu titlu de exemplu menţionăm:
- Legea 22/2001 - M.Of. 105 din 1 martie 2001 (de ratificare a Convenţiei privind evaluarea
evaluarea impactului de mediu în context 
transfrontierr -Convenţia Espoo);
transfrontie
- Lege
Legeaa nr
nr.655/2
.655/2001
001 (M. Of.773 din 4 decem
decembrie
brie 2001) pentru apr
aprobar
obarea
ea Ordonanţ
Ordonanţei
ei de Ur
Urgenţă
genţă nr.243/2
nr.243/2000
000 privind 
privind 
  protecţia atmosferei
- Legea nr.458/2002
nr.458/2002 privind calitatea apei potabile (M. Of. 552/29.07.2002)
- Legea nr.9/2001 pentru ratificarea Amendamentului de la Copenhaga al Protocolului de la Montreal (M. Of.61 din 5
 februarie 2001)
- Legea 214/2002 (M.Of. 316 din 14 mai 2002) pentru aprobar
aprobarea
ea OG 49/2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare
utilizare şi
comercializare
comercializ
43
are a OMG prin
prin tehnicile biotehnologiei moderne, precum
precum şi a produselor
produselor rezu
rezultate
ltate din acestea, etc
. Mircea Duţu, op.cit.,pag.47.
44
. M. Prieur (op.cit.,pag.57-58) admite că în dreptul pozitiv (francez) nu se poate găsi o referire veritabilă la o asemenea
ordine publică, dar precizează că s-ar putea considera că de la punerea în lucrare a unei politici privind protecţia mediului şi
recunoaşterea caracterului de a fi de interes general al acestei politici asistăm la apariţia unei noi ordini juridice, având ca
finalitate protecţia mediului (idem, pag.57).
 

39

este vorba despre norme imperative; or, cea mai mare parte a legislaţiei este alcătuită din
dispoziţii imperative, dar numai o parte dintre acestea ţin de ordinea publică.
Printr
Printree alte
alte efecte
efecte ale decla
declarăr
rării
ii leg
legisl
islati
ative
ve a intere
interesul
sului
ui publi
publicc ce car
caract
acteri
erizea
zează
ză
activităţile privind protecţia mediului, Michel Prieur se referă la controlul de legalitate privind
activităţile ce aduc atingere mediului, prin aplicarea teoriei bilanţului la aprecierea legalităţii
declarării ca fiind de utilitate publică a unei anumite operaţii 45. Autorul are, tot astfel, în vedere
crearea unor servicii publice ale protecţiei mediului; astfel, în opinia sa, “începând din momentul
în care protecţia mediului este socotită a fi de interes general, nu mai există nici un obstacol
 pentru crearea, de către autorităţile publice, a unor servicii publice însărcinate cu gestionarea
acestuia”46. Asemenea servicii publice existau chiar la începutul deceniului şapte, însărcinate
fiind cu protecţia mediului, fie în parte (de pildă, serviciile descentralizate ale statului, precum
direcţia departamentală a agriculturii), fie în totalitate (stabilimente publice specializate, precum
 parcurile naţionale sau agenţiile financiare de bazin); unele fiind organisme de drept privat,
asociaţiile de protecţie a mediului, controlate riguros de către stat47 şi care exercită
 printre care şi asociaţiile

 prerogative de putere publică (controlul unei rezervaţii naturale) pot fi recunoscute de instanţa
 judecătorească ca gestionare ale unui serviciu public administrativ de ocrotire a mediului.
 b) Principiul anticipării, prevenirii şi corectării la sursă a riscurilor ecologice şi a
producerii daunelor este formulat la pct.18 al preambulului Convenţiei de la Rio (iunie 1992)
asupra diversităţii biologice, care subliniază că este de cea mai mare importanţă să fie anticipate
şi prevenite cauzele reducerii sau pierderii diversităţii biologice la sursă. Desigur, însă, că
acţiunea principiului depăşeşte limitele diversităţii biologice, acesta putând şi trebuind să fie
ap
aplic
licat
at la toate
toate domen
domeniil
iilee ocroti
ocrotirii
rii mediu
mediului
lui - ca, de pildă
pildă,, cu privir
priviree la climă,
climă, polua
poluare,
re,
dezertificare, protecţia stratului de ozon, etc.
Acest principiu este, în termenii legii protecţiei mediului, nr.137/1995 cu modificările
ulterioare (art.3),
(art.3), stabilit într-o
într-o formă mai simplă, care omite referirea la anticip
anticiparea
area riscurilor
riscurilor,,
ceea ce, însă, nu schimbă cu nimic conţinutul principiului. Trebuie, însă, subliniat faptul că
întreaga concepţie ce stă la baza reglementării protecţiei mediului în această nouă lege porneşte
de la recunoaşterea importanţei activităţilor de prevenire a producerii daunelor ecologice. Într-
adevăr, întreaga reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului
cuprinsă în capitolul al II-lea al legii – privind procedura de autorizare, regimul substanţelor şi
45
. Op.cit., pag.54. Judecătorul administrativ francez a formulat principiul că o operaţie nu poate, legal, să fie declarată de
utilitate publică decât dacă atingerile aduse proprietăţii private, costul financiar şi, eventual, inconvenientele de ordin social pe
care le comportă nu sunt excesive în raport cu interesul pe care îl prezintă. Punerea în balanţă a intereselor în joc ar trebui să
conducă inevitabil la includerea protecţiei mediului, printre interesele publice eventual în conflict cu alte asemenea interese ce
ar servi la justificarea unei exproprieri.
46
. Idem, pag.55.
47
. Beneficiază de agrement.
 

40

  prep
prepara
aratel
telor
or chi
chimic
micee pericu
periculo
loase
ase,, cel al îngrăş
îngrăşămi
ămint
ntelo
elorr chi
chimic
micee şi al pro
produs
duselo
elorr de uz
 biosanitar,
 biosanitar, precum şi regimul activităţi
activităţilor
lor nucleare, regimul deşeurilor şi al deşeurilor periculoase
- are în vedere, în principal, anticiparea şi prevenirea riscurilor.
În lumina formulării date conţinutului propriu al acestui principiu în alte documente
internaţionale, anticiparea şi prevenirea riscurilor sunt completate cu ideea că aceste obiective
trebuie să fie realizate prin folosirea celor mai bune tehnici disponibile48; această precizare
este cuprinsă în reglementările legislative şi în doctrina de specialitate din Franţa. Se citează, în
acest sens, Convenţia de la Paris din 22 septembrie 1992 pentru protecţia mediului marin al
Atlanticului de nord-est (art.2 şi art.3 lit.a şi b), potrivit căreia “părţile contractante... vor ţine pe
deplin cont de folosirea celor mai noi progrese tehnice realizate şi metode concepute pentru
 prevenirea şi suprimarea integrală a poluării” şi, de asemenea, “acestea vor asigura aplicarea
celor mai bune tehnici disponibile şi cea mai bună practică de mediu”.
Concretizată în textul legii franceze nr.95-101 din 2 februarie 1995, redactarea acestui
 principiu este următoarea: “principiul acţiunii preventive şi al corectării, cu prioritate la sursă, a

atingerilor aduse mediului înconjurător, folosind cele mai bune tehnici disponibile la un cost
economic acceptabil” (art.L.2oo - 1 alin.4). Astfel cum se poate observa, principiul corectării la
sursă este, în definiţia reprodusă, atenuat de condiţia referitoare la caracterul acceptabil sub
aspect economic al realizării sale. Ar fi, însă, greşit să se creadă că o asemenea condiţie ar 
reprezenta, în prezenţa unor costuri nerezonabile, renunţarea la protecţia mediului înconjurător;
este vorba, într-adevăr, numai de limitarea acţiunii preventive având acest scop, iar nu despre
 promovarea dezvoltării
dezvoltării economico-sociale cu sacrificarea salvgardării naturii. Că este aşa rezultă
din faptul că formularea definitivă a textului a fost rezultatul unor lungi dezbateri parlamentare în
care, cum constată Ch. Cans, s-a putut simţi teama ca tratamentul la sursă să nu se dovedească
uneori mai costisitor şi mai puţin eficace decât o intervenţie a posteriori49.
Cît priveşte modificarea art 3 alin a din Legea 137/1995 prin OUG nr 91/2002, remarcăm
că „principiul prevenirii, reducerii şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune
tehni
tehnici
ci dipso
dipsonib
nibil
ilee pentu
pentu activ
activită
ităţi
ţi car
caree pot produc
producee po
poluă
luări
ri semnif
semnifica
icativ
tive,
e, formul
formulare
are car
caree
consacră practic alinierea legislaţiei
legislaţiei româneşti cu legislaţiile mai avansate. Poate nu ar fi lipsit de
in
inte
tere
ress să ne re
refe
feri
rim
m în aces
acestt cont
contex
extt la defi
defini
niţi
ţiaa lega
legală
lă priv
privin
indd „cel
„celee mai
mai bune
bune tehn
tehnic
icii
disponibile” din acelaşi act normativ şi care reprezintă „stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi
eficient înregistrat cu dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care demonstrează
 posibilitatea practică de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor limită de emisie în scopul

48
Introdus în Legea 137/1995 prin OUG 91/2002- art.3 lit. a 1
49
. Op.cit., pag.204.
 

41

 prevenirii, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru reducerea globală a emisiilor şi a
impactului asupra mediului în întregul său.”
Chiar dacă, psihologic sau numai sentimental, pare greu de admis că uneori este mai
economic să repari un prejudiciu adus naturii decât să-l previi, o asemenea politică ecologică ar 
trebui avută în vedere în orice ţară, aşadar şi în România. Căci protecţia mediului, ca activitate
economică, se supune - şi ea - regulilor economiei de piaţă. Iar uneori, în acest domeniu, în care
cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice au încă graniţe, repararea unei pagube ce părea puţin probabilă
 poate, într-adevăr, să coste mult mai puţin decât ar costa adoptarea unor măsuri complicate şi
dificil de înfăptuit în scopul împiedicării producerii unui prejudiciu eventual.
Amintim că legea ocrotirii mediului nu condiţionează activitatea de prevenire a vătămării
naturii de anumite costuri acceptabile economiceşte. O singură precizare credem că s-ar impune:
alegerea între folosirea mijloacelor preventive şi cele de reparare a prejudiciului ar fi conformă
cu principiile ocrotirii mediului doar atunci când prejudiciul virtual este reversibil, iar repararea
 pagubei asigură repunerea deplină a mediului în situaţia anterioară.

O asemenea discuţie are, însă, la noi, mai degrabă un caracter teoretic. Într-adevăr, textul
art.9 şi 10 din OUG 91/2002 pare a absolutiza acţiunea principiului prevenirii, prevăzând că
“autorizaţiile de mediu50 nu se emit
“autorizaţiile emit în cazul
cazul în care nu sunt îndeplinite
îndeplinite condiţiile
condiţiile prevăzut
prevăzutee prin
normele tehnice şi reglementările în vigoare şi că ele sunt supuse revizuirii dacă apar elemente
noi”.
c) Principiul precauţiei, strâns legat de principiul anticipării, prevenirii şi corectării
riscurilor şi a evaluării acestora, instituie ca regulă de conduită în domeniul ocrotirii mediului,
luarea în consideraţie, înainte de adoptarea oricărei decizii, a probabilităţii şi gravităţii unei
 pagube ecologice a cărei producere nu este certă.
În Declaraţia de la Rio figurează ca principiul nr.15,
nr.15, având următoarea formulare: “Pentru
a proteja mediul, statele trebuie să aplice pe scară largă măsuri de precauţie, în raport cu
 posibilităţile de care dispun. In cazul unui risc de prejudicii grave, ireversibile, lipsa certitudinii
ştiinţifice absolute nu trebuie să servească drept pretext pentru a lăsa pe mai târziu adoptarea de
măsuri efective vizând prevenirea degradării mediului”.
Principiul este reluat pe un plan specific în Convenţia asupra diversităţi
diversităţiii biologice (Rio de
Janeiro, 1992)51, al cărei Preambul declară că “atunci când există o ameninţare de reducere
sensibilă sau de pierdere a diversităţii biologice, absenţa unor certitudini ştiinţifice totale nu
trebuie să fie invocată ca motiv de amânare a măsurilor care ar permite evitarea unui pericol sau
atenuarea efectelor”.
50
Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu
51
. Ratificată de România prin Legea nr.58/1994.
 

42

Definiţia principiului
principiului precauţiei subliniază,
subliniază, astfel cum am arătat, că absenţa certitudinilor,
certitudinilor,
ţinând cont de cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice ale momentului, nu trebuie să întârzie adoptarea
de măsuri efective şi proporţionate vizând să prevină un risc de prejudicii grave şi ireversibile
mediului,, la un cost acceptabil din punct de vedere economic. Este însă o definiţie foarte criticată
mediului
în literatura franceză de specialitate. Astfel, Corinne Lepage observă că “principiul precauţiei
semnifică până la urmă că nu poate fi angajată o acţiune sau o activitate atunci când consecinţele
 pe care le poate avea nu sunt cunoscut
cunoscute”;
e”; or, observă autoarea, aşa ceva nu rezultă din redactarea
textului
textului.. To
Tott asemenea
asemenea,, Pierre
Pierre Lascoumes
Lascoumes precizează
precizează că “principiul
“principiul precauţi
precauţiei,
ei, care are în
vedere, în absenţa unor certitudini ştiinţifice şi tehnice, adoptarea unor măsuri efective de
 prevenire, nu poate fi aplicat, în dreptul francez, decât la un cost acceptabil din punct de vedere
economic. Ceea ce lasă industriaşilor
industriaşilor posibilitatea oricărei aprecieri”52.
În fin
fine,
e, art.3
art.3 parag
paragraf
raful
ul 3 al Conven
Convenţieţieii asupra
asupra schim
schimbăr
bărilo
ilorr climat
climatice
ice (Rio,
(Rio, 199
1992,
2,
ratificată de România prin Legea nr.24/1994), afirmând, de asemenea, principiul la care ne
referim, foloseşte termenul de precauţie într-un sens mult mai apropiat de ideea prevenirii.

 Ne aflăm în prezenţa unui principiu care, prescriind norme de comportare în protecţia
mediului, exprimă fie obligaţia de a însoţi orice operaţie întreprinsă în domeniul mediului cu
garanţii suficiente,
suficiente, fie de a se abţine de la măsurile ce pot avea consecinţe imprevizibile, aşadar  o
imprevizibile,
obligaţie de a nu face, sau stand still. Fiind vorba despre un principiu cu aplicare generală,
obligaţia de precauţie este lesne “transportabilă” în orice domeniu al ocrotirii mediului. Există,
neîndoielnic, domenii ale ştiinţei care, legate nemijlocit de ocrotirea mediului, presupun un grad
mai mare de incertitudine cât priveşte rezultatele - uneori îndepărtate în timp - ale acţiunii omului
asupra mediului natural; astfel sunt activităţile
activităţile aparţinând biotehnologiei şi cele nucleare. Nu s-ar 
 putea, însă, susţine, de pildă, că în stadiul actual al cunoaşterii ştiinţifice nu pot fi evaluate
riscurile pe care le comportă,
comportă, în domeniul eliminării
eliminării deşeuril
deşeurilor
or nucleare sau radioa
radioactive,
ctive, pentru
gener
generaţi
aţiil
ilee viito
viitoare
are,, scur
scurge
geril
rilee în natu
natură
ră a unor
unor ase
asemen
menea
ea deşeur
deşeuri;
i; dep
depăşi
ăşind
nd o aseme
asemenea
nea
concepţie, devine clar că practicile actuale, bazate pe metode care se limitează la îndepărtarea
deşeurilor
deşeuril or din mediul înconjurător
înconjurător imediat al omului, conservându-le
conservându-le în aceeaşi stare în principal
 pe sol, nu reprezintă, de fapt, în nici o măsură,
măsură, eliminarea pericol
pericolelor
elor reale pentru generaţ
generaţiile
iile ce
vor urma.
În afara importanţei teoretice pe care o înfăţişează, principiul precauţiei ar putea avea, în
 practică, o seamă de consecinţe pe planul răspunderii pentru vătămările aduse mediului. Intr-
adevăr, obligaţia de prudenţă în organizarea şi desfăşurarea unor activităţi serveşte la stabilirea
52
. Cori
Corinn
nnee Lepag
Lepage,e, “L
“Les
es gr
gran
ands
ds pr
prin
inci
cipe
pess te
tels
ls qu
quee le
less de
decl
clin
inee la Loi
Loi Barn
Barnie
ierr so
sont
nt a revo
revoir
ir”,
”, în Le Cour
Courrie
rierr de
l’Environnement, martie 1995, pag.23; Pierre Lascoumes, “Des agents un peu epars”, în Le Courrier de l’Environnement,
aprilie 1995, pag.8.
 

43

culpei persoanei care urmează să răspundă pentru fapte prin care s-au cauzat pagube, ca şi pentru
simpla înfrângere a unor obligaţii ce-i reveneau potrivit legii.
 Numai că, dacă este să ne referim la răspunderea civilă delictuală, în prezenţa dispoziţiei
cuprinse în art.81 al Legii nr.137/1995, potrivit căreia “răspunderea pentru prejudiciu are caracter 
obiectiv, independent de culpă”, referirea la obligaţia de precauţie este inutilă. Cu toate acestea,
 pentru cazul în care este vorba despre alte forme de răspundere - penală, contravenţională, de
drept al muncii -, în care eexistenţa
xistenţa vinovăţi
vinovăţiei
ei este esenţială pentru angajarea răspunderii
răspunderii,, referirea
la principiul precauţiei poate fi foarte importantă. In funcţie de obligaţiile asumate de părţi,
 principiul la care ne referim poate avea consecinţe importante pentru desluşirea raporturilor 
decurgând din contractul de asigurare.
Credem că nu ar fi lipsit de interes să amintim,
amintim, rolul ce se acordă principiului
principiului precauţiei
precauţiei
în Protocolul privind biosecuritatea, Protocolul de la Cartagena privind prevenirea riscurilor 
 biotehnologice semnat în anul 2000 şi ratificat de România, la Convenţia privind diversitatea
 biologică din 1992.

Având în vedere că principiul

principiul precauţiei este prezent în numeroase acorduri internaţionale
internaţionale
în special
special în conven
convenţiil
ţiilee care asig
asigură
ură încadra
încadrarea
rea juri
juridică
dică a activit
activităţil
ăţilor
or suscepti
susceptibile
bile de a fi
 potenţial riscante pentru mediu şi având în vedere că biotehnologia poate avea nu numai aspecte
  poziti
pozitive
ve ci poate
poate aduce atinge
atingeri
ri mediului
mediului (Agenda
(Agenda 21) şi ţinând
ţinând cont ddee riscu
riscurile
rile ce le po
pott
comporta organismele genetic modificate (OGM) – în special asupra biodiversităţii, a sănătăţii
umane, animale şi vegetale, aplicarea principiului precauţiei apare indispensabilă şi justificată.
În context strict juridic, principiul precauţiei, presupune că un risc posibil sau care a fost
definit fără o probă
probă ştiinţifică privind
privind realizarea sa nu trebuie
trebuie să servească drept motiv pentru
pentru a
nu pune în funcţiune
funcţiune un sistem
sistem de prevenir
preveniree a unui asemenea
asemenea risc. Astfel
Astfel după cum am mai
arătat, precauţia are un caracter anticipativ,cu deschidere spre viitor.
 Nu încape nici
nici un fel de îndoială
îndoială că princ
principiul
ipiul precauţiei,
precauţiei, introdus în Protocolul
Protocolul privind
 biodive
 biodiversit
rsitatea,
atea, intră în acest fel, cu toat
toatee că timid, din dreptul
dreptul internaţion
internaţional
al al mediului
mediului şi în
dreptul internaţional al securităţii alimentare.
Din economia Protocolului
Protocolului apare că principiul
principiul precauţiei are câmpul său de aplicare
având o utilitate multiplă:
multiplă: spiritul de solidaritate privind,
privind, politica riscului,
riscului, spiritul universal pe
care îl încarnează ; mecanismele de cooperare pe care le instituie în special în domeniile:
ştiinţific, tehnic şi juridic53

53
Georges Naksen Nanefang „Le principe de precaution
Georges precaution dans le contexte
contexte du Protocol
Protocol de Cartagena
Cartagena – Les cahiers du Droit
vol.43 nr.1, martie 2002, pg.39-42
 

44

 Ne-am permite, sintetic, să facem o comparaţie între principiul prevenirii, care presupune
gestionarea unui risc cunoscut şi principiul precauţiei, care impune stăpânirea sau anticiparea
unui risc necunoscut.
d) Principiul poluatorul plăteşte, consacrat de Legea ocrotirii mediului în art.3 lit.d, se
regăseşte într-o serie de acte internaţionale, printre care vom menţiona Declaraţia de la Rio
(princ
(princip
ipiul
iul nr.16
nr.16),
), po
potri
trivit
vit căreia
căreia “autor
“autorit
ităţi
ăţile
le naţio
naţional
nalee trebu
trebuie
ie să depun
depunăă efo
efortu
rturi
ri pentr
pentruu
 promovarea internalizării costurilor protecţiei mediului şi pentru utilizarea unor instrumente
economice, ţinând cont de ideea că poluatorul este cel care trebuie, în principiu, să-şi asume
costul poluării,
poluării, având în vedere interesul publicului
publicului şi fără a altera jocul comerţului internaţional
internaţional
şi al investiţiilor.
Astfel cum, pe bună dreptate, scrie prof. Michel Prieur 54, acest principiu ridică probleme
economice şi juridice complicate şi, am adăuga, politice şi ştiinţifice. Am arătat deja că dacă prin
ac
acest
est pri
princi
ncipiu
piu s-ar
s-ar con
consac
sacra
ra simpl
simplaa oblig
obligaţi
aţiee a celui
celui care
care cau
cauzea
zează
ză un pre
prejud
judici
iciuu con
concre
crett
mediului, de a-l repara, atunci ne-am afla în prezenţa unei axiome, fără o valoare juridică

 proprie; nu acesta este sensul principiului în discuţie.

În sens larg, principiul are în vedere să se impute poluatorului costul social al poluării pe
care el o generează, ceea ce presupune toate efectele unei poluări nu numai asupra bunurilor şi
 persoanelor ci şi asupra naturii însăşi55.
Într-o accepţiune mai restrânsă56  principiul
principiul poluatorul plăteşte are în vedere obligarea
 poluatorului de a suporta cheltuielile luptei împotriva poluării; este, aşadar, pe planul relaţiilor 
speci
specific
fice,
e, o “inter
“internal
naliza
izare”
re” parţi
parţială
ală,, care
care îng
îngădu
ăduie
ie impun
impunere
ereaa un
unor
or taxe
taxe sau red
redeve
evenţe
nţe,, de
depo
depolua
luare,
re, pol
polua
uator
torilo
ilorr, spre
spre a nu obliga
obliga colect
colectiv
ivita
itatea
tea în ansam
ansambl
bluu să supor
suporte
te costur
costuril
ilee
depoluării.
Înţelegerea exactă a conţinutului principiului în discuţie presupune o precizare; anume că
într-un asemenea
asemenea sistem de organizare acordarea, de către stat, a unor subvenţii care să-i ajute pe
 poluatori să finanţeze investiţiile antipoluare este contrară principiului poluatorul plăteşte 57.
54
. Op.cit., pag.123.
55
. Asupra accepţiunilor acestui principiu a se vedea M.Prieur, op.cit., pag.123.
56
. Este accepţiunea reţinută de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi fosta Comunitate
Economică Europeană.
57
. În cadrul OCDE, principiul a fost inserat mai întâi în Recomandarea C (72) 128 din 1992 având semnificaţia că poluatorul
avea să suporte cheltuielile referitoare la măsurile de prevenire şi de luptă împotriva poluării, stabilite de autorităţile publice,
astfel încât mediul să se menţină într-o
într-o stare acceptabilă. Costul acestor măs
măsuri
uri trebuia să se repercuteze în costul bunurilor şi
serviciilor care stau la originea poluării provocate prin producerea sau consumarea lor; asemenea măsuri n-ar fi trebui să fie
acompaniate
acomp aniate de subvenţii susceptibil
susceptibilee de a crea distorsiuni
distorsiuni în comerţ.
comerţ. O a doua recoman
recomandare
dare C (74.223)
(74.223) din 1974 admitea
unele excepţii de la aceste principii, precizând că un ajutor acordat poluatorilor (sub formă de subvenţii, avantaje fiscale sau
alte măsuri) nu este incompatibil cu principiul poluatorul plăteşte dacă este selectiv, limitat la perioade tranzitorii sau adaptat
unor situaţii regionale.
În cadrul comunităţilor europene, într-un al treilea program de acţiune, principiul poluatorul plăteşte figurează sub
forma unei strategii având ca scop folosirea cea mai bună a resurselor; faptul de a imputa poluatorilor costurile legate de
 protecţia mediului - presupus de acest principiu - îi incită pe aceştia să reducă poluarea provocată de activităţile lor şi să caute
 

45

În Franţa se are în vedere extinderea principiului poluatorul plăteşte şi a sistemului de

redevenţe şi pentru combaterea zgomotului şi a poluării agricole. Adoptarea, de către Parlament,
a art.421-8 din Codul
Codul urbanismului,
urbanismului, care prevede servituţi neindemnizabile
neindemnizabile în jurul ins
instalaţiilo
talaţiilor 
r 
cl
clasi
asific
ficate
ate reprez
reprezin
intă
tă o ati
ating
ngere
ere adu
adusă
să princi
principiu
piului
lui polua
poluator
torul
ul plă
plăte
teşte
şte,, dat fiind
fiind că texte
textele
le
 prevăzute iniţial puneau în sarcina industriilor poluante plata servituţilor de vecinătate. În aceste
condiţi
condiţiii pare justific
justificată
ată constatarea58 că prin
constatarea princi
cipi
piul
ul “cin
“cinee po
polu
luea
ează
ză treb
trebui
uiee să plăt
plătea
easc
scă”
ă”
echivalează adesea cu recunoaşterea dreptului de a polua celui care plăteşte şi legitimează,
aşadar, comportamentele ecologice cele mai discutabile.
Legiuitorul francez - este interesant de observat - nu a preluat principiul în accepţiunea
cuprinsă în Declaraţia de la Rio, potrivit căreia, astfel cum am arătat, poluatorul are a suporta
numai costurile
costurile depoluării,
depoluării, ci pe acela al Convenţiei de la Paris pentru protecţia
protecţia mediului mari
marinn
al Atlanticului de nord-est din 1992, care, în al său articol 2.2.b. prevede că “părţile contractante
ap
aplic
licăă princi
principiu
piull polua
poluato
torul
rul plăteş
plăteşte
te,, pot
potriv
rivit
it căr
căruia
uia cheltu
cheltuiel
ielile
ile rezul
rezultân
tândd din
din măs
măsuri
urile
le de
 prevenire, de reducere a poluării şi de luptă contra acesteia trebuie să fie suportate de poluator”.

Rezultă, din această definiţie, că în sistemul Convenţiei de la Paris, adoptat prin lege de Franţa,
acceptabilitatea costurilor nu mai este cerută.
Reglementarea cuprinsă în Legea nr.137/1995 nu pare a fi pe deplin pusă de acord cu
exigenţele principiului poluatorul plăteşte, aşa cum s-au putut ele desprinde din cele ce precedă.
Unirea eforturilor financiare ale tuturor “poluatorilor” reali şi virtuali existenţi, în vederea
 prevenirii şi reducerii poluării, ca şi a luptei împotriva acesteia s-a concretizat în Fondul de
Mediu59 conform legii; asemenea fond există şi în reglementarea Legii nr.18/1991, cu privire la
ameliorarea fondului funciar. Nu este, însă, mai puţin adevărat că, prin diferite prevederi ale
legii, persoanele
persoanele fizice şi persoanele juridice
juridice care deţin surse poluante au obligaţia de a le dota cu
mijloace antipoluante, suportând în acest scop cheltuielile necesare; este, de pildă, cazul art.34,
art.47 lit.b,c,d,e din Legea 137/1995.
e) Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor privind mediul.
Legea protecţiei
protecţiei mediului are în vedere,
vedere, de fapt, în art.3 lit.i), crearea unui
unui cadru de participare
participare a
organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor. In ce ne

 produse ori tehnologii mai puţin poluante,

poluante, ceea ce este esenţial pe
pentru
ntru a evita o distorsiune a concurenţe
concurenţei.i. Pornind de la faptul
că o asemenea sarcină ar putea să pună, în unele cazuri, în dificultate întreprinderile existente, s-a admis, în 1974 şi în 1980,
ca statele
statele membre
membre să acorde,
acorde, până
până în 1987,
1987, în anumit
anumitee condiţ
condiţii,
ii, ajutoare
ajutoare având ca scop scop facili
facilitar
tarea
ea introd
introduce
ucerii
rii unor 
reglementări noi, vizând o mai adecvată protecţie a mediului.
58
. A se vedea Du Pontavice, La protection juridique de l’environnement en droit civil compare, în Revue juridique de
l’environne
l’env ironnement
ment nr.2/1978,
nr.2/1978, pag.151;
pag.151; J.Untermaier,
J.Untermaier, “Le droit de l’environnement,
l’environnement, reflexions
reflexions pour un premier
premier bilan”,
bilan”, în
“Annee de l’environnement, 1980, pag.116; autorii sunt citaţi de M.Prieur, op.cit., pag.125.
59
Legea 73/2000 privind Fondul pentru mediu cu modificările ulterioare.
 

46

  priveşt
priveşte,
e, conside
considerăm
răm că part
particip
iciparea
area nu poate fi conceput
conceputăă în afara unei corecte
corecte şi deplin
deplinee
informări, astfel încât cele două laturi trebuie examinate în cadrul unui principiu unic.
Democraţia participativă
participativă nu este, bineînţeles, expres prevăzută pentru politicil
politicilee de ocrotire
a mediului. Nu mai puţin, însă, în acest domeniu activitatea statului nu poate avea şanse de
izbândă fără împărţirea răspunderii cu toţi cetăţenii, cu organizaţiile acestora.
Astfel cum se precizează în literatura de specialitate, revendicarea participării cetăţenilor 
la protecţia mediului este legată de caracterele particulare ale problemelor acestui domeniu:
universalitate, durată, interdependenţă şi ireversibilitate 60.
Dreptul la informare se înfăţişează, în fapt, ca un drept de acces  la informaţie. Este, de
altfel, modul în care acest
a cest drept îşi găseşte consacrarea în art.31 al Constituţiei
Constituţiei României, potrivit
căruia “dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi
îngrădit” (alin.1). Textul mai precizează, înainte de a stabili limitele exercitării acestui drept, că
“autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea
corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal”.

Cuprinzând texte specifice domeniului său de reglementare, Legea nr.137/1995

nr.137/1995 precizează
că statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop,
 printre altele, accesul la informaţiile privind calitatea mediului.
Precizăm că prin modificările şi completările aduse Legii cadru de OUG 91/2002, s-a
modif
modifica
icatt şi lit.a
lit.a art.5,
art.5, cuprin
cuprinsul
sul acestu
acestuia
ia fiind
fiind „acces
„accesul
ul la infor
informaţ
maţia
ia pri
privin
vindd med
mediul
iul cu
respecta
respectarea
rea condiţi
condiţiilor
ilor de confiden
confidenţial
ţialitat
itatee prevăzut
prevăzutee de legislaţ
legislaţia
ia în vigoare”.
vigoare”.T
Textul
extul ast
astfel
fel
modificat reprezintă aducerea
aducerea la zi a legislaţiei
legislaţiei de protecţ
protecţie
ie a mediului,
mediului, privin
privindd acest aspect, cu
noile reglementări
reglementări în materie de acces la informaţia publică
publică şi anume Legea nr. 544/2001 privind
privind
liberul acces la informaţia de interes public şi Normele Metodologice de aplicare aprobate prin
HG 123/2002.
Legea nr.86/2000 prin care a fost ratificată Convenţia de la Aarchus privind accesul la
informaţie, participarea
participarea publicului
publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie
justiţie în probleme de mediu
urmată de HG 1115/2202
1115/2202 referitoare la accesul la informaţia privind mediul reprezintă, în opinia
noast
noastră
ră căi de acces
acces garant
garantate
ate pent
pentru
ru popu
popula
laţi
ţie,
e, pe de o parte
parte iar pe de altă
altă parte
parte norm
normee
imper
imperati
ative
ve de ge
gesti
stiona
onare
re şi furni
furnizar
zaree a infor
informaţ
maţiei
iei de mediu
mediu pentr
pentruu aut
autori
orităţ
tăţile
ile pub
public
licee
respo
responsa
nsabi
bile
le - cu atât mai mult cu cât - ne-
ne-am
am permite
permite să subli
sublini
niem
em - în confor
conformit
mitat
atee cu
dispoziţiile legale, nu este necesară justificarea scopului solicitării informaţiei.
 Naşterea dreptului la informare în domeniul mediului s-a produs odată cu Declaraţia de la
Stockholm (principiile
(principiile 19 şi 20), care evocă, pe lângă mijloacele prin care publicul poate exercita
60
. M.Prieur, op.cit., pag.91.
 

47

în deplină cunoştinţă de cauză răspunderea sa cu privire la mediu, libera circulaţie a informaţiei.

Actul final al Conferinţei de la Helsinki (1975) declară, pe de altă parte, că succesul unei politici
de med
mediu
iu presup
presupune
une ca toate
toate categ
categori
oriile
ile popul
populaţi
aţiei
ei şi toate
toate for
forţel
ţelee social
socialee conşti
conştient
entee de
răspunderile
răspunderile ce le revin să contribuie la protejarea şi ameliorarea mediului.
Trebuie menţionată, tot astfel, Directiva 90/313 a Uniunii Europene din iunie 1990 şi noua
Directivă 2003/4 EC (care va conduce, desigur, şi la modificarea HG 115/2002 ) privind
libertatea de acces la informaţie în materie de mediu, care are ca scop asigurarea libertăţii de
acces la informaţiile deţinute de autorităţile publice, precum şi difuzarea acestora şi de a stabili
condiţiile
condiţiile de bază în care această informaţie ar trebui făcută accesibilă.
Pe de altă parte, principiul participării,
participării, pe care legea nu-l defineşte ca atare, emană dintr-o
recomandare a Comitetului miniştrilor europeni;
europeni; aceea precizând că dacă o autoritate competentă
îşi propune să adopte un act administrativ, persoanele interesate trebuie să fie informate despre
aceasta şi, tot astfel, că autoritatea competentă trebuie să ţină seamă de faptele, argumentele şi
mijloacele de probă prezentate de persoanele interesate în cursul procedurii de participare.

Principiul 10 al Declaraţiei de la Rio se referă, de altfel, în chip expres la aceasta, în

termenii următori: “modul cel mai potrivit de a trata problemele mediului este de a asigura
 participarea tuturor cetăţenilor implicaţi, la nivelul cel mai potrivit”. Precizăm că principiile 20-
22 din aceeaşi Declaraţie se referă distinct la participarea femeilor, respectiv a tineretului şi a
 populaţiilor şi comunităţilor autohtone.
Pe un plan specific, Declaraţia asupra gestionării durabile a pădurilor (Rio, 1992) insistă,
de asemenea, asupra aspectelor participării, indicând, pe de o parte, că o serie de condiţii
  potrivite trebuie create pentru populaţiile autohtone, pentru colectivităţile lor şi pentru alte
colectivităţi, ca şi pentru locuitorii pădurilor, spre a le permite să fie economiceşte interesaţi în
exploatare, spre a desfăşura activităţi rentabile şi a se bucura de mijloace de existenţă şi de un
nivel de viaţă adecvat, în special datorită unor regimuri funciare care să incite la o gestiune
ecologic viabilă a pădurilor; pe de altă parte, că trebuie să fie încurajată activ participarea
integrală a femeilor la toate aspectele unei gestiuni, ale unei conservări şi ale unei exploatări
economic viabile a pădurilor.
Participarea comunităţilor locale şi a populaţiilor autohtone la prezervarea sau la gestiunea
raţională a resurselor mediului, astfel cum este afirmată de “Principiul 22” al Declaraţiei de la
Rio este condiţionată de recunoaşterea identităţii, culturii şi intereselor lor de către state; acestea
trebuie, de altfel, să acorde comunităţilo
comunităţilorr şi populaţi
populaţiilor
ilor respective întregul sprijin necesar spre a
face eficientă participarea la realizarea unei dezvoltări durabile. O asemenea participare la
 

48

  protecţia mediului implică, în schimb, participarea şi la avantajele ce ar putea decurge din

aceasta.
Rolul recunoscut, în luarea deciziilor administraţiei publice din domeniul mediului, unor 
  pers
persoan
oanee intere
interesat
satee din
din afa
afara
ra struc
structur
turilo
ilorr stata
statale
le consti
constitu
tuite
ite,, a fos
fost,t, în Fra
Franţa
nţa,, de natură
natură a
înspăimânta administraţia; şi aceasta apare a fi cu atât mai curios cu cât era clar de la început că
nu putea fi vorba despre un proces de “codecizie” şi că, oricât de democratic s-ar înfăţişa,
 principiul participării are o serie de limite decurgând din chiar natura activităţilor şi a structurilor 
 principiul structurilor 
care le înfăptuiesc.
Cât priveşte Convenţia de la Aarhus din 25 iunie 1995, ratificată de România prin Legea
nr. 86/2000, participarea publicului la luarea deciziilor este considerată a fi extrem de utilă pentru
ca
calit
litate
ateaa acesto
acestora
ra şi punere
punereaa lor în aplic
aplicare
are,, pub
publi
licul
cul contri
contribu
buind
ind totoda
totodată
tă la rezolv
rezolvare
areaa
  problemelor de mediu şi oferind posibilitatea autorităţilor să ţină seama de preocupările şi
opiniile acestuia.
Tot în textul
textul Conve
Convenţie
nţieii se define
defineşte
şte noţiu
noţiunea
nea de „public”
„public” ca fiind una sau mai mult
multee

 persoane fizice sau juridice cum sunt asociaţiile, organizaţiile sau grupurile acestora, iar „public
interesat” ca fiind publicul afectat ori care are un interes în deciziile de mediu, menţionându-se
expres că organizaţiile neguvernamentale de protecţie a mediului legale vor fi considerate ca
având un interes.
La râ
rând
ndul
ul său,
său, art.
art.66 al Conv
Conven
enţi
ţiei
ei prev
preved
edee etap
etapel
elee şi proc
proced
edur
uril
ilee care
care să asig
asigur
uree
  part
partici
icipar
parea
ea public
publiculu
uluii la luare
luareaa decizi
deciziil
ilor
or pri
privin
vindd activ
activită
ităţi
ţile
le speci
specific
ficee cu imp
impact
act asupr
asupraa
mediului.
În sistemul Legii nr.137/1995 cu modificările ulterioare, în afară de referirea - deja
menţionată - consacrând recunoaşterea, de către stat, pentru toate persoanele, a dreptului la un
mediu sănătos, art.5 lit.a garantează accesul la informaţiile privind calitatea mediului, lit.b
 prevede dreptul de asociere în organizaţii de apărare a calităţii mediului, iar lit.c se referă la
dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a
normelor de mediu.
Cât priveşte cuprinsul dispoziţiei de la lit.a a articolului 5 (după modificarea legii s-a
corectat) acesta primesc o redactare prea puţin fericită, care avea mai mult sensul de a restrânge
accesul persoanelor interesate la informaţii; căci în timp ce Constituţia se referea la dreptul
 persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public (art.31 alin.1), textul menţionat
garanta accesul numai la informaţiile privind calitatea mediului, ceea ce era, evident, absolut
neîndestulător în domeniul ocrotirii naturii.
 

49

În prezent, cadrul legal al participării publicului este constituit de: Legea nr.137/1995
astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr.91/2002 şi aprobată prin Legea nr.
294/2003 care cuprinde prevederi exprese la capitolul II şi III se referă la evaluarea de mediu
 pentru planuri şi programe şi reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra
mediul
mediului
ui,, inclu
inclusiv
siv parti
particip
cipare
areaa pu
publi
blicul
cului
ui (art.1
(art.17),
7), Leg
Legea
ea 52/20
52/2003
03 privin
privindd tra
trans
nspar
parenţ
enţaa
decizională în administraţia publică care prevede în cap II sect. 1 şi 2, intitulat Decizii privind
 participarea publicului la procesul de elaborare a actelor normative şi de evaluare a deciziilor;
Legea 22/2001 pentru ratificarea Convenţiei de la Espoo (1991) privind evaluarea impactului
asupra mediului în context transfrontier, precum şi alte acte ce reglementează proceduri la nivel
de hotărâri de guvern şi ordine ale miniştrilor 61.
Respectivele reglementări stabilesc procedurile de participare a publicului, precum şi
 persoanelee responsabile
 persoanel responsabile de respectarea acestora.
Importanţa participării publicului ni se pare evidentă pentru autorităţile competente în
 protecţia mediului, care pot lua cunoştinţă de ideile şi opiniile „utilizatorilor de mediu”, fiind

astfel în măsură să adopte deciziile în cunoştinţă de cauză, evitându-se riscurile pentru mediu şi
sănătatea umană.
În ordinea practică ni se pare, însă, de un interes
interes excepţional pentru aplicare
aplicareaa principiului
 participării şi informării, reglementarea, prin Legea nr.137/1995 cu modificările şi completările
ul
ulter
terio
ioare
are,, a proced
proceduri
uriii de evalu
evaluare
are a imp
impact
actul
ului
ui act
activi
ivităţ
tăţilo
ilorr econo
economic
micee şi socia
sociale
le asupra
asupra
mediului;; între etapele acestei proceduri se numără aducerea la cunoştinţă şi dezbaterea publică a
mediului
raportului privind
privind studiul
studiul de impact asupra mediului,
mediului, precum şi consemnarea observaţiilor
observaţiilor şi a
concluz
concluziilo
iilorr rezultat
rezultate,
e, iar procedur
proceduraa de autorizar
autorizaree este publică.
publică. Mediatiz
Mediatizarea
area proi
proiecte
ectelor
lor şi
activităţilor pentru care se cere aviz, acord şi/sau autorizaţie de mediu şi a studiilor de impact,
  prec
precum
um şi dez
dezbat
batere
ereaa publi
publică
că se asi
asigu
gură
ră de către
către aut
autori
oritat
tatea
ea compe
competen
tentă
tă pen
pentru
tru prote
protecţi
cţiaa
mediului.
Cu referire la reglementarea,
reglementarea, cuprinsă în legea - cadru, privind protecţia aşezărilor umane,
aceasta prevede că: “autorităţile pentru protecţia mediului şi consiliile locale vor iniţia acţiuni de
informare şi participare, prin dezbatere publică, privind programele de dezvoltare urbanistică şi
gospodărie comunală, asupra importanţei măsurilor destinate protecţiei mediului şi aşezărilor 
umane, discutându-se din ce în ce mai mult despre un „mediu urban” echivalent cu noţiunea de
mediu.
Vom preciza, în fine, caracterul de largă deschidere pe care îl reprezintă, în legislaţia
noastră, textul art.87 din legea protecţiei mediului, prin care organizaţiile neguvernamentale
61
H.G. nr. 918/2002 privind stabilirea procedurii - cadru de evaluare a impactului asupra mediului, O.M. nr. 860/2002 privind
 procedura de evaluare a impactului şi de emitere a acordului de mediu, care la cap. III detaliază participarea publicului .
 

50

capătă legitimare procesuală activă, putând introduce acţiuni în instanţă în vederea conservării
mediului, ind
indife
ifere
rent
nt cine
cine a sufe
suferi
ritt pr
prej
ejud
udic
iciu
iull. Fo
Foar
arte
te im
impo
port
rtan
antt pe plan
plan teor
teoret
etic
ic şi,
şi,
neîn
neîndoi
doieln
elnic,
ic, sub
sub aspect
aspect practi
practic,
c, art
art.87
.87 al legii
legii,, intro
introdus
dus în pro
proiec
iectt în ti
timpu
mpull dezbat
dezbateri
erilor 
lor 
 parlamentare, este marcat, din păcate, de consecinţele grabei excesive cu care a fost discutat şi
adoptat; textul este, în opinia noastră, cel puţin incomplet dacă nu chiar greşit.
Într-adevăr, acest articol (87) al legii se referă la organizaţiile neguvernamentale, fără vreo
altă precizare, ceea ce ar avea înţelesul că priveşte orice organizaţie neguvernamentală,
neguvernamentală, indiferent
de obiectul său de activitate şi de scopul pentru care s-a constituit; or, o asemenea rezolvare este
greu de conceput, chiar şi numai în lumina principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a
 persoanelor juridice. Este vorba, credem,numai despre organizaţiile neguvernamentale având ca
obiect de activitate ocrotirea mediului.
Pe de altă parte, intervenţia organizaţiilor
organizaţiilor respective - concretizată în acţiuni judiciare - nu
intervine numai în ipoteza în care un prejudiciu s-a produs, ci şi – poate, mai ales, - pentru
 prevenirea unui prejudiciu.

În al treilea rând, în ipoteza în care prejudiciul propriu-zis a fost suferit de o persoană

fizică sau juridică anume, nu este de conceput ca o organizaţie de ocrotire a mediului să i se
substituie cerând în justiţie repararea prejudiciului.
În fine
fine,, art.
art.87
87 din
din lege
lege pare
pare a inst
instit
itui
ui un priv
privil
ileg
egiu
iu în favo
favoar
area
ea unor
unor orga
organi
niza
zaţi
ţiii
amentale, acordându-le un drept pe care art.5 lit.c) din aceeaşi lege îl garantează, într-o
neguvernamentale,
neguvern
formulare mult mai largă, tuturor persoanelor62. Este - trebuie să remarcăm aici - singurul caz
în legisl
legislaţi
aţiaa noast
noastră
ră în care
care se rec
recun
unoaş
oaşte
te po
posi
sibil
bilita
itatea
tea exerc
exercită
itării
rii unei
unei verita
veritabil
bilee “ac
“acţi
ţiuni
uni
 populare”;; or, chiar în dreptul comparat, legiuitorul se arată, pretutindeni,
 populare” pretutindeni, foarte reticent faţă de o
asemenea reglementare63.
f) Principiul abordării globale presupune reglementarea
reglementarea şi tratarea unitară, sistematică, a
întregii problematici a mediului, pornind de la ideea că ocrotirea acestuia este o chestiune
complexă, cuprinzând aspecte şi elemente strâns legate între ele, interdependente şi, totodată,
unitare. În acelaşi timp, problematica vastă a ocrotirii mediului este strâns legată de dezvoltarea
economică şi socială a ţării, de o dezvoltare durabilă în care satisfacerea nevoilor actuale prin
62
. Anume, “dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în
vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect.
63
. În literatura de specialitate din ţara noastră, pornind de la exemplul legislaţiei franceze, se afirmă existenţa principiului
colaborării - cunoscut şi sub denumirea de “concertarea cu poluatorii şi organismele publice (a se vedea, de pildă, Mircea
Duţu, op.cit., pag.49, iar pentru doctrina franceză M.Prieur, op.cit., pag.116 şi urm.). Aplicarea acestui principiu are în vedere,
în esenţă, concertarea cu poluatorii - pe calea contractelor de ramură sau a unor programe interdepartamentale -, acordându-se
acestora sprijin financiar sub diferite forme, cu condiţia aplicării unor măsuri de depoluare, iar pe de altă parte, concertarea cu
organismele publice responsabile, concretizată în convenţii pentru reducerea zgomotelor sau adoptarea altor măsuri specifice.
În ce ne priveşte, nu credem că, în actualul stadiu al reglementării legislative şi al activităţii practice, afirmarea unui
atare principiu
principiu al dreptului mediului este posibilă în România.
România. Ne abţinem,
abţinem, de aceea,
aceea, deoca
deocamdată
mdată,, de a enumera principiul
respectiv printre celelalte, care îşi găsesc un suport legislativ şi practic îndestulător.
 

51

exploatarea naturii să lase loc, printr-o politică raţională, posibilităţii dezvoltării generaţiilor ce
vor urma.
Credem că reglementările din Legea-cadru privind ocrotirea mediului reflectă în mod
corespunzător aceste preocupări; este, însă, în chip absolut necesară completarea sau revizuirea
reglementărilor legislative sectoriale, specializate, care, în cea mai mare parte a fost realizată
odată cu armonizarea legislaţiei în cadrul procesului de aderare la UE.
Afirma
Afirmare
reaa aces
acestu
tuii prin
princi
cipi
piuu susc
suscit
ităă un
unel
elee cons
consid
ider
eraţ
aţii
ii lega
legate
te,, incl
inclus
usiv
iv pe plan
plan
internaţional, de interdependenţa între mediu şi dezvoltare sau, în alţi termeni, de principiul
articulării măsurilor de protecţie a mediului cu exigenţele dezvoltării. Este ceea ce în limbajul
unor autori s-a caracterizat a fi un principiu cu doi versanţi; primul dintre aceştia exprimă ideea -
importantă pentru ţările în curs de dezvoltare - că protecţia mediului n-ar trebui să constituie un
obstacol pentru dezvoltare, în timp ce al doilea susţine ideea ţărilor dezvoltate, potrivit căreia nu
 poate exista o dezvoltare durabilă fără luarea în seamă a mediului în elaborarea şi aplicarea
 politicilor
 politicilor de dezvoltare.

În acest sens, principiul 2 a) al Declaraţiei asupra pădurilor recunoaşte dreptul suveran şi

inalienabil
inalienabil al statelor de a folosi, gestiona şi exploata păduril
pădurilee ce le aparţin potrivit cu nevoile lor 
în domeniul dezvoltării şi la nivelul propriu de dezvoltare economică şi socială.
 

52

6. DREPTUL FUNDAMENT
FUND AMENTAL
AL AL OMULUI LA UN MEDIU S
SĂNĂTOS
ĂNĂTOS

6.1. Dezvoltarea dreptului mediului ca fundament al dreptului omului la un

mediu sănătos

Dezvoltarea dreptului mediului ca instrument nou de protecţie a mediului necesar 

sănătăţii oamenilor şi vieţii, este desigur implicată în recunoaşterea valorilor fundamentale
consacrate în declaraţiile drepturilor şi libertăţilor publice.
Dreptul mediului a condus la lungi dezbateri privind existenţa dreptului omului la un
mediu satisfăcător.
Pe plan internaţional numeroase declaraţii consacră recunoaşterea unui drept al omului la
mediu, ca expresie a importanţei fundamentale
fundamentale a mediului pentpentru
ru om. În acest sens declaraţia de
la Stockholm (1972) menţionează: “omul are un drept fundamental la libertate, la egalitate şi la

condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în demnitate şi
condiţii
 bună stare. Este o datorie de onoare de a proteja şi ameliora mediul pentru generaţiile prezente şi
viitoare (principiul 1)”.
Charta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor (Nairobi - 28 iunie 1981) proclamă
în art.24: “toate popoarele au dreptul la un mediu satisfăcător, propice dezvoltării lor”.
În democraţiile occidentale mai multe constituţii revizuite după 1972 au inserat noul drept
al omului la mediu, ca de exemplu: Constituţia
Constituţia Greciei (1975) - în art.24; Constituţia Portugaliei
(1976) - în art.66; Constituţia Braziliei (1988), în art.285.
În avizul său consultativ din 8 iunie 1996, Curtea Internaţională de Justiţie declară:
„mediul nu este o abstracţie ci, desigur
desigur,, spaţiul în care vieţuiesc fiinţele umane şi de care depinde
realitatea vieţii lor, sănătatea lor şi a generaţiilor viitoare.” Aşadar, mediul este o realitate care a
dobânditt în ceva mai mult de treizeci de ani o vocaţie universală, transformată într-o multitudine
dobândi multitudine
de reguli internaţionale
internaţionale şi naţionale
naţionale care fundamentează, de fapt,
fapt, un nou drept fundamental
fundamental al
omului.
Valorile ataşate protecţiei şi bunei gestiuni a mediului sunt strâns legate de satisfacerea
nevoilor esenţiale (apă, aer, hrană). Dar nevoile esenţiale pentru om sunt condiţionate de marile
echilibre naturale ale biosferei şi deci de impactul activităţilor umane asupra mediului natural şi
asupra resurselor naturale. Protecţia mediului şi respectarea regulilor ecologiei devine, astfel, un
imperativ vital legat de dreptul fundamental la viaţă.
 

53

Echilibrul biologic, biodiversitatea, conştientizarea rolului pe care îl joacă speciile florei şi

faunei în menţinerea echilibrului natural, sunt indispensabile pentru supravieţuirea umanităţii.
Mediul, protecţia lui, au dobândit, de asemenea, un statut de drept fundamental, pentru că
au devenit expresia unei politici publice de interes colectiv, a unei solidarităţi nu numai în
interiorul statelor, dar şi la scară internaţională (protecţia mediului uman, a zonelor litorale,
 protecţia stratului de ozon).
Mediul reflectă, aşadar, o valoare socială, o etică, o responsabilitate colectivă care se
impun nu numai statelor, ci, tot asemenea, tuturor actorilor economici şi sociali. Mişcările
ecologiste
ecologiste sunt, de altfel, susţinute şi influenţate de o puternică mişcare populară acompaniată de
organizaţii neguvernamentale, iar în unele ţări şi de partidele ecologice. Având un fundament
ştiinţific şi un fundament social, mediul, orga
organiz
nizat
at sub aspe
aspect
ct juri
juridi
dicc de o mult
multitu
itudin
dinee de
conv
conven
enţi
ţiii inte
intern
rnaţ
aţio
iona
nale
le şi de legi
legi naţi
naţion
onal
alee (în
(în ma
mare
re part
partee asem
asemăn
ănăt
ătoa
oare
re)) a do
dobâ
bând
ndit
it o
legitimitate politică, astfel încât a fost consacrat în cele mai înalte reglementări din ierarhia
legilor, şi anume în constituţii ca un drept fundamental 64.

Consacrarea la nivel constituţional în numeroase ţări, pe care am mai amintit-o, cunoaşte,

 poate, un caracter mai special cât priveşte Constituţia
Constituţia franceză.
Guvernul francez, la iniţiativa preşedintelui Republicii, a decis să introducă protecţia
mediului în Constituţie. Orice demers privind cuprinsul Constituţiei este un act solemn, dar 
experienţaa celei de-a cincea Republici a arătat că pot avea loc numeroase reforme constituţionale
experienţ constituţionale
 privind organizarea puterilor constituţionale sau alte probleme de fond ale societăţii.
În 2002, preşedintele Franţei propune francezilor înscrierea dreptului la mediu într-o
cartă65 „andosată” la Constituţie alături de drepturile omului, de drepturile economice şi sociale,
menţionând că se va marca un mare progres.
Desigur, carta care consacră acest drept este o „gazdă legislativă” până la revizuirea
Constituţiei. Credem că este de remarcat faptul că acest mod de consacrare constituţională
dovedeştee o anume urgenţă care nu a mai îngăduit să se aştepte prilejul revizuirii Constituţiei, aşa
dovedeşt
cum s-a întâmplat în România.
În acelaşi sens, subliniem şi faptul că în Proiectul Cartei Europene privind principiile
generale pentru protecţia mediului şi dezvoltare durabilă se regăseşte „principiul integrării şi
in
inter
terdep
depend
endenţ
enţei,
ei, în specia
speciall în ceea
ceea ce priveş
priveşte
te dreptu
drepturil
rilee omu
omulu
luii şi ob
obiec
iectiv
tivele
ele social
sociale,
e,
economice şi de mediu”.

64
Michel Prieur, Le droit de l’homme a l’environement – rapport national a la reunion de UE, 15 – 20 aprilie 2003, Ankara.
65
Având o valoare
valoare superioară
superioară legii, se impune, ca atare, ordonarea aces
acestor
tor preocupări,
preocupări, mediul reprezentând
reprezentând un interes
superior.
 

54

De altfel, dreptul omului la mediu, se remarcă în acest document elaborat de profesorul

M. Prieur, este recunoscut şi garantat de comunitatea internaţională 66, de Consiliul Europei prin
 jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, precum şi de constituţiile a numeroase
state membre ale acestuia.

6.2. Conţinutul multifuncţional

multifuncţional al dreptului omului la mediu

Dacăă prote
Dac protecţi
cţiaa mediul
mediului
ui înconj
înconjură
urător
tor antren
antreneaz
eazăă inevi
inevitab
tabil
il ating
atingere
ereaa un
unor
or libert
libertăţi
ăţi
fundamentale, cum ar fi, de pildă, dreptul de proprietate sau restrângerea unor servituţi ori
restrângerea dreptului la circulaţie în anumite zone protejate, ea ajunge, după cum am arătat, să
consacre drepturi fundamentale deja recunoscute sau să lărgească alte preocupări.
Dreptul la mediu, iniţial, era strâns legat de dreptul la sănătate şi de dreptul la viaţă; acesta
s-a tradus mai târziu prin afirmarea unui drept cu privire la condiţiile de viaţă şi de muncă mai
 bune (igiena şi securitatea muncii) şi prin dezvoltarea dreptului la odihnă şi recreere.

Dar dreptul mediului este “purtătorul” unor drepturi fundamentale, cum ar fi cele privind
dreptul la informare şi la participare, la luarea deciziilor, dreptul la asociere şi, prin aceasta,
întărirea funcţiei sociale şi colective a unor drepturi deja existente.
Dreptul constituie masa unor îndatoriri atât pentru stat şi autorităţile publice cât şi pentru
individ. Este evident că protecţia mediului poate fi raţiunea participării crescute a cetăţenilor la
viaţa publică şi la democratizarea tuturor procedurilor.
Este,
Este, poate
poate,, dif
difici
icilă
lă formul
formulare
areaa cor
corect
ectăă a acestu
acestuii dre
drept
pt funda
fundamen
mental
tal nou.
nou. Leg
Legat
at de
drepturile omului, avem o viziune antropocentrică, dar dreptul mediului nu priveşte numai omul,
ci şi toate celelalte forme de viaţă, însăşi biosfera. Se poate totuşi admite, într-un înţeles mai larg,
că dreptul la mediu priveşte omul şi toate elementele naturale care-l înconjoară, în măsura în care
acestea formează un tot ecologic nedisociabil. Este, vorba, desigur de un mediu sănătos, de o
 bună calitate, convenabil pentru dezvoltarea persoanei, ecologic echilibrat şi propice dezvoltării
vieţii. Mai mult decât un drept al omului în sens strict, el este un drept în măsură să protejeze în
acelaşi timp atât omul cât şi mediul în care trăieşte.

6.3. Dreptul omului la mediu în legislaţia românească

66
Art.1 din Convenţia Internaţională privind accesul la informaţie, participarea la luarea deciziei şi accesul la justiţie,
Aarhus,1998.
 

55

Constituţia
Constituţia României, adoptată în anul 1991, cu toate că a fost o constituţie modernă, care
a avut şi exemplul altor reglementări la nivel constituţional în diferite ţări, nu a “îndrăznit” să
enumere dreptul la mediu printre celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale. Nimic însă din
dispoziţiile constituţionale nu se opunea unei astfel de recunoaşteri. Am spune chiar dimpotrivă,
căci consacrarea unor drepturi ca: dreptul la informaţie (art.31), dreptul la ocrotirea sănătăţii
(art.3
(art.33),
3), dreptu
dreptull la asocie
asociere
re (ar
(art.3
t.37),
7), dre
dreptu
ptull de petiţ
petiţion
ionare
are (ar
(art.3
t.37),
7), sau chi
chiar
ar res
restrâ
trânge
ngerea
rea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art.49) pentru “… apărarea sănătăţii, prevenirea
consecinţelor
consecin ţelor unor calamităţi naturale şi ale unui sinistru deosebit de grav…” reprezintă, de fapt,
unele aspecte ale conţinutului dreptului la mediu.
După mai bine de un deceniu, Constituţia revizuită prin referendum consacră, după cum
am mai menţionat, la art. 35, dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic.
ecologic.
Această consacrare îl departajează din start de dreptul la sănătate, oferindu-i individualizarea
individualizarea atât
de necesară. Cât priveşte alin.(2) al art. 35 şi anume obligaţia statului de a asigura cadrul
legislativ
legislativ pentru exercitarea acestui drept, credem că este necesar să punem în evidenţă că, acesta

a precedat dispoziţiile alin. 2.

În acest sens, arătăm că art. 5 din Legea cadru pentru protecţia mediului nr.137/1995
 prevedea, încă de la adoptarea sa, în mod expres că “statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul
la un mediu sănătos,” prevăzând şi o serie de garanţii.
Garanţiile privesc:
a) accesu
accesull la inform
informaţi
aţiii referi
referitoa
toare
re la calita
calitatea
tea mediu
mediului
lui,, car
care,
e, dup
dupăă modif
modifica
icarea
rea şi
completarea prin OUG nr.91/2002, este „accesul la informarea privind mediul cu respectarea
condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare”;
 b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;
c) dreptu
dreptull de con
consu
sulta
ltare
re în veder
vederea
ea luări
luăriii deciz
deciziil
iilor
or pri
privin
vindd dez
dezvol
voltar
tarea
ea politi
politicil
cilor
or,,
legislaţiei şi normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv
 pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism67;
d) drep
dreptu
tull de a se adre
adresa
sa dire
direct
ct sau
sau prin
prin inte
interm
rmed
ediu
iull un
unor
or asoc
asocia
iaţi
ţiii auto
autori
rită
tăţi
ţilo
lor 
r 
administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu
direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Dacă toate aceste garanţii legale sunt mai mult sau mai puţin fireşti, fiind cuprinse
disparatt şi în alte reglemen
dispara reglementări
tări ce aparţin
aparţin dreptul
dreptului
ui civi
civil,l, dreptulu
dreptuluii admi
administ
nistrati
rativv, dreptulu
dreptuluii
constituţional sau altor ramuri de drept, ni se pare demn de evidenţiat mai ales dreptul oricărei
67
Te
Textul
xtul lit.c altfel cum a fost redat aici este cel în vigoare
vi goare după modificarea prin O.U.G. nr. 91/2000.
 

56

 persoane fizice, nemijlocit sau prin intermediul unei asociaţii, de a dobândi legitimitatea
procesuală activă pentru prevenirea sau repararea unor prejudicii suferite de mediu şi care, în
mod obişnuit nu pot fi socotite o daună directă.
Prin
Prin ac
acea
east
sta,
a, legi
legisl
slaţ
aţia
ia no
noas
astr
trăă a deve
deveni
nitt o legi
legisl
slaţ
aţie
ie de avan
avanga
gard
rdăă în repa
repara
rare
reaa
 prejudiciului ecologic suferit de “bunuri elemente ale mediului” care, prin natura lor, în general,
nu sunt apropriabile şi deci nu pot fi considerate ca obiecte ale unui prejudiciu direct ce poate fi
constatat în patrimoniul persoanelor fizice sau al persoanelor juridice.
Cât priveşte legitimarea procesuală activă ex lege con
conform
form art. 5 llaa care ne
ne-am
-am referit,
referit,
 pentru persoanele fizice, am putea invoca ideea unei „Actio popularis” – pentru interese comune,
dar acţiunile din această categorie nu puteau fi îndreptate decât împotriva unui act general, în
măsura în care dispoziţiile acestuia făceau referire la propria poziţie juridică. Pe de altă parte,
trebuie să menţionăm că jurisprudenţa a lărgit definiţia „problemei juridice”, admiţând că
anumite „interese ideale” pot fi apărate în justiţie.
Legea cadru pentru protecţia mediului acordă prin această legitimare procesuală activă un

larg acces la justiţie pentru protecţia mediului, dar în acelaşi timp şi o garanţie reală pentru
apărarea dreptului, recunoscut şi, acum, garantat prin dispoziţiile constituţionale „la un mediu
sănătos şi echilibrat ecologic”.
Putem invoca în acest context opinia profesorului Vlad Constantinesco privind noţiunea
de „interes” pentru a introduce o cerere în faţa instanţelor judecătoreşti, noţiune care a fost în
mod substanţial atenuată de când violarea unui drept a fost reţinută de instanţele administrative
ca „interes” printr-o interpretare literală, la sfârşitul secolului XIX, pornind de la ideea cercurilor 
de interese.
Conform acestei idei, nu este necesar ca un drept să fie propriu şi special al celui ce se
 plânge, fiind suficient să aparţină unei categorii de persoane, cu excepţia unei simple apartenenţe
la o colectivitate naţională.
De asemenea, interesul de a te adresa justiţiei a fost larg recunoscut persoanelor juridice,
după obiectul lor, asociaţiilor, sindicatelor, etc.
În ceea ce priveşte reglementarea legii române, la care am făcut referire, credem că este
vorba de o legitimare procesuală activă legală cât priveşte atingerile aduse mediului.
Acest lucru este pus în evidenţă şi de dispoziţiile art. 87 (Legea nr.137/1995) potrivit
că
căror
roraa orga
organiz
nizaţi
aţiile
ile negu
neguver
vernam
namen
ental
talee dobând
dobândesc
esc o legiti
legitimar
maree pro
proces
cesual
ualăă activă
activă,, putân
putândd
introduce acţiuni în justiţie în vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul.
  Nu putem să nu relevăm dispoziţiile alin. (3) art. 35 din Constituţia României care
reglementează
reglementează expres îndatorirea
îndatorirea tuturor persoanelor
persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora
ameliora
 

57

mediul înconjurător. Aşadar, la prima vedere, cât priveşte persoanele fizice în calitatea lor de
titulari ai dreptului fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în acelaşi timp, aceştia
sunt şi titularii obligaţiei de a proteja mediul.
În calitatea lor de titulari ai acestei obligaţii, ei nu se pot prevala, pentru a fi exoneraţi de
răspundere, în cazul în care prin activităţile pe care le desfăşoară au cauzat un prejudiciu, de
faptul că prin activitatea respectivă nu au încălcat anumite dispoziţii exprese şi concrete ale
reglementărilor legale. Aceştia nu au respectat obligaţia de a proteja mediul.
Aces
Ac este
te disp
dispoz
oziţ
iţii
ii cons
consti
titu
tuţi
ţion
onal
alee se regă
regăse
sesc
sc şi în art.
art. 6 al legi
legiii cadr
cadru,
u, care
care,, prin
prin
modificările aduse de O.U.G. nr. 91/2002 menţionează: „Protecţia mediului constituie obligaţia şi
respo
responsa
nsabi
bilit
litate
ateaa autori
autorităţ
tăţilo
ilorr adm
admin
inist
istraţ
raţiei
iei publi
publice
ce centra
centrale
le şi loc
locale
ale pre
precum
cum şi a tut
tuturo
uror 
r 
 persoanelor fizice şi juridice”.
 

58

7. RĂSPUNDEREA PENTRU ATINGERILE ADUSE MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

ÎNCONJUR ĂTOR

Răsp
Răspun
unde
dere
reaa pent
pentru
ru înfr
înfrân
ânge
gere
reaa norm
normel
elor
or de prot
protec
ecţi
ţiee a medi
mediul
ului
ui repr
reprez
ezin
intă
tă un
complementt absolut necesar în cazul nerespectării principiilor precauţiei şi al prevenirii,
complemen prevenirii, principii
care, în opinia noastră, joacă un rol primordial.
Răspunderea juridică “clasică”, cu formele ei cunoscute (răspunderea civilă, răspunderea
admi
admini
nist
stra
rati
tivă
vă,, ră
răsp
spun
unde
dere
reaa pena
penală
lă)) şi care
care repr
reprez
ezin
intă
tă,, desi
desigu
gurr, drep
dreptu
tull comu
comun,
n, devi
devine
ne
insuficientă şi inadecvată în cazul încălcării normelor de protecţie a mediului şi al atingerilor 
aduse mediului (având ca rezultat cauzarea unui prejudiciu ecologic).
Astfel, apare necesară o amenajare juridică a răspunderii, proprie acestui domeniu, care să
aibă în vedere specificitatea acestuia, categoriile răspunderii rămânând în esenţă aceleaşi.

7.1. Principiul poluatorul plăteşte

7.1.1. Principiul este consacrat de Legea-cadru68 pentru protecţia mediului, în art.3,

litera d. Această consacrare legală laconică ascunde, totuşi, probleme economice şi juridice
complexe. După Michel Prieur 69, într-o accepţiune mai largă, acest principiu urmăreşte imputarea
în sarcina poluatorului a costului social al poluării pe care el o provoacă. Ceea ce, în opinia
noastră, conduce la antrenarea unui mecanism de răspundere pentru prejudiciul ecologic care să
acopere toate efectele negative ale poluării nu numai cât priveşte bunurile şi persoanele, ci şi
mediul însuşi, precum şi pentru luarea măsurilor de prevenire a acestuia.
În termeni economici, acest principiu s-ar putea traduce prin “internalizarea” cheltuielilor 
externe (teoria externalizărilor). Într-o accepţiune mai limitată reţinută de O.C.D.E. 70 şi C.E.71, 
ac
acest
est princi
principiu
piu urmăre
urmăreşt
ştee asumar
asumareaea chelt
cheltui
uieli
elilor
lor privi
privind
nd lup
lupta
ta împotr
împotriva
iva pol
poluăr
uării,
ii, de către
către
 poluator.

7.1.2. Punerea în aplicare a principiului “poluatorul plăteşte” ar trebui să aibă în

vedere asigurarea unei veritabile depoluări, care să permită colectivităţilor
colectivităţilor şi fiecărei persoane să
trăiască într-un mediu satisfăcător. Pentru suportarea unei asemenea depoluări de către poluator 
s-ar putea avea în vedere o serie de instrumente care, conjugate, ar putea deveni eficiente.

68
. Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului înconjurător.
69
. Michel Prieur, Droit de l’environnement, Ed.Dalloz,
E d.Dalloz, Paris, 1991, pag.125.
70
. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.
71
. Comunitatea Europeană.
 

59

În acest sens se instituie un sistem de taxe de poluare, impunerea unor norme restrictive
(antipoluare) şi punerea în aplicare a unor mecanisme financiare diverse (compensaţii, scutiri de
impozite etc.).
Principiul poluatorul plăteşte ar trebui, de asemenea, să se traducă juridic prin abolirea
drepturilor câştigate în caz de poluare.
Astfel:

A. Taxele de poluare reprezintă, în principal, o prelevare obligatorie în sarcina

poluatorului şi care să fie destinată pentru restaurarea şi supravegher
supravegherea
ea mediului.

B. Normele antipoluare menite să reducă poluarea, impunând un prag obligatoriu

poluatorului (norme tehnice antipoluare).

C. Mecanisme financiare. În dreptul mediului se face din ce în ce mai mult apel la

anumite facilităţi financiare care să încurajeze investiţiile pentru reducerea poluării sau
pentru depoluare.

D. Abolirea drepturilor câştigate - are în vedere pe acelea care aduc atingere

mediului. Astfel, titularii unor autorizaţii administrative
administrative în materie de mediu au adeseori tendinţa
să considere că se află în posesia unui act administrativ individual creator de drept şi, deci,
intangibil.
intangib il. Intervenţia unei noi reglementări legale faţă de care condiţiile din autorizaţia eliberată
anterior nu mai corespund, va putea duce, desigur, la invalidarea respectivei autorizaţii.
Alte opinii care încearcă să susţină inaplicabilitate
inaplicabilitateaa unei noi reglementări la situaţiile deja
existente ar consacra, de fapt, un drept câştigat de a polua.
De altfel, principiul general al aplicării imediate a legii ori a noilor reglementări, sub
rezerva drepturilor câştigate, este tranşat în materia protecţiei mediului chiar de noua lege-cadru
de protecţie a mediului, care prevede reautorizarea obligatorie
obligatorie a activităţ
activităţilor
ilor existente, cererea de
reautorizare trebuind depusă în termen de un an de la intrarea în vigoare a noii legi.
Mai mult decât atât, art.10 al aceluiaşi act normativ prevede în mod expres posibilitatea
revizuirii acordului sau autorizaţiei de mediu, dacă apar elemente noi ce nu au fost avute în
vedere la eliberarea acestora.
a cestora.
 

60

7.2. Prejudiciul ecologic 

7.2.1. Diversele şi multiplele atingeri aduse mediului şi prejudicii cauzate omului şi

mediului au determinat doctrina să caracterizeze şi să consacre noţiunea de prejudiciu
ecologic distinctă de prejudiciul ordinar (obişnuit). Prejudici
Prejudiciul
ul ecologic depăşeşte cadrul unei
atingeri aduse bunurilor şi persoanelor luate individual. Mediul - ca victimă - este considerat
independent de dreptul de proprietate şi de persoane, el trebuind să facă obiectul unei protecţii
specifice72.
Conceptul de prejudiciu ecologic a fost pentru prima oară utilizat de Michel Despax 73
73  

 pentru a pune în evidenţă particularitatea prejudiciilor indirecte rezultând din atingerile aduse
mediului înconjurător
înconjurător.. Astfel, orice atingere adusă unui element al mediului înconjurător (cum ar 
fi, de pildă, apa sau atmosfera) nu poate să nu aibă efecte şi asupra altor componente ale
mediului (flora şi fauna acvatică sau terestră, solul etc.), având în vedere interdependenţa
fenom
fenomene
enelor
lor eco
ecolo
logic
gice.
e. Aşada
Aşadarr, pre
prejud
judici
iciul
ul eco
ecolog
logic
ic reprez
reprezint
intăă o ating
atingere
ere a ansam
ansambl
blulu
uluii

elementelor unui sistem, iar prin caracterul său indirect şi difuz pune probleme complexe cât
 priveşte dreptul la reparaţie.
De altfel, prejudiciul ecologic a făcut obiectul a numeroase controverse doctrinare, sub
mai multe aspecte.
A. Un prim aspect se referă la faptul că rolul de victimă a unui asemenea prejudiciu
 îl poate deţine atât omul cât şi mediul.
Conceptu
Conc eptull de prej
prejudic
udiciu
iu ecologic
ecologic a fost iniţial
iniţial perce
perceput
put prin intermedi
intermediul
ul omului ca
victimă cât priveşte lezarea sănătăţii şi a bunurilor sale, a activităţii şi a bunăstării acestuia 74.
Această concepţie, evident antropocentrică a prejudiciului ecologic este, de asemenea,
ilustrată şi prin definiţia dată de R. Drago “Prejudiciul ecologic este acela cauzat persoanelor şi
 bunurilor de către mediul în care trăiesc” 75. Aici mediul este sursa prejudiciului şi nu victimă.
Această tipologie (prejudiciul suferit de om prin fapte de poluare) este, de altfel, apropiată de
teoria clasică a tulburărilor de vecinătate, putându-se lua în consideraţie regulile răspunderii
civile pentru prejudicii materiale şi, eventual, morale, reguli care adesea au decepţionat, prin
rezultatele obţinute.

72
. A se vedea M.Uliescu, La responsabilite pour le dommage ecologique, Revue Internationale de Droit Compare nr.2/1993,
Paris, pag.392.
73
. Michel Despax, Droit de l’Environnement, Ed. TEC, Paris, 1980.
74
. A se vedea M.Raymond-Gouilloud, “Du droit de detruire. Essai sur le droit de l’environnement”, P.U.F.,
P.U.F., 1989, p.42-46.
75
. Prefaţă la lucrarea lui D.Giroud, “La reparation du dommage ecologique, L.G.D.J., Paris, 1974.
 

61

Însă, o asemenea optică pune în umbră tocmai prejudiciul ecologic propriu zis, suferit de
mediul însuşi (cum ar fi, de pildă, cel referitor la viaţa sălbatică), fără repercusiuni imediate şi
evidente asupra activităţii umane.
Sub acest unghi, prejudiciul ecologic ar consta în degradarea elementelor naturale sau,
după definiţia dată de M. Caballero “prejudiciul cauzat direct mediului luat în sine, independent
de repercusiunile sale asupra persoanelor şi asupra bunurilor” 76. Aşadar, victima directă este
mediul înconjurător prin elementele sale neapropriate şi neapropriabile. Or, aceste “bunuri ale
înconjurător”77 nu sunt “subiecte de drept”, cu toate că s-ar putea profila o evoluţie în
mediului înconjurător”
sensul recunoaşterii lor ca subiecte de drept. Faptul că ele constituie un patrimoniu colectiv, un
 patrimoniu comun al umanităţii este, desigur, indubitabil; că atingerile aduse acestora lezează
interese
interesele
le colective
colective este,
este, de asemenea,
asemenea, cert, numai că meca
mecanism
nismele
ele juridice
juridice “clasic
“clasice”
e” cunosc
cunosc
doar protecţia exclusiv individuală.
Independent de inadaptarea recunoscută, demonstrată, a sistemelor juridice tradiţionale
 pentru integrarea “prejudiciului ecologic pur”, realitatea acestui gen de prejudiciu reprezintă o

evidenţă, iar asigurarea reparării lui o necesitate absolută.

Cu toate eforturile doctrinare nu s-a ajuns la o definire a “prejudiciului ecologic pur”.
Credem că doar ştiinţele naturii ar putea da răspunsuri inteligibile şi coerente.
În acest sens, pentru a caracteriza un atare prejudiciu, pornind de la strategia mondială a
conserv
conservării
ării,, s-a propus
propus ca definiţi
definiţie:
e: menţiner
menţinerea
ea procesel
proceselor
or ecologic
ecologicee esenţial
esenţiale,
e, menţiner
menţinerea
ea
di
diver
versit
sităţi
ăţiii geneti
genetice
ce şi menţin
menţinere
ereaa une
uneii explo
exploată
atări
ri du
durab
rabil
ilee a speci
speciil
ilor
or şi a ecosi
ecosiste
stemel
melor;
or;
atingerile aduse acestor obiective ar constitui “prejudiciu ecologic pur”.
Desigur, în căutarea unei definiţii cât mai exacte, aceste elemente se pot combina cu
elementele constitutive ale prejudiciului cauzat naturii, cum ar fi, de pildă, prejudiciul adus
speciilor sau ecosistemelor.
Elementele caracteristice ale prejudiciului ecologic pot fi până la urmă identificate, dar 
dificultatea
dificultatea formulării juridice subzistă.
Legea română şi prevederile Legii 137/1995 până la modificarea prin OUG nr 91/2002
 prevedea în cuprinsul anexa 1, fără a avea expres în vedere prejudiciul ecologic, că “Prejudiciul,
în înţelesul legii, este un efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor,
 bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, de activităţi dăunătoare”.
Iar în prezent apare la anexa A privind definiţiile termenilor specifici utilizaţi, în lege
„prejudiciu – efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau
76
. M.Caballero, op.cit., pag.291.
77
.” Biens- environnements” după expresia lui Gilles Martin, “Le repression du prejudice ecologique”, Colloque de Brest,
1988.
 

62

mediului provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene materiale
 periculoase”.
Dacăă ne uităm
Dac uităm în aceeaş
aceeaşii anexă
anexă la defin
definiţi
iţiaa noţ
noţiun
iunii
ii de „medi
„mediu”,
u”, ea inclu
include
de toat
toatee
elementele componente „inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care
 pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”; aşadar, omul şi bunurile sale fac parte din mediu şi
nu pot fi enumerate distinct de acesta.
Fără a stărui prea mult asupra explicării noţiunii de “prejudiciu” prin aceea de efect
cuantificabil în cost al daunelor (în loc de cuantificare a costului reparaţiei daunelor), observăm
că mediu
mediull ca victim
victimăă este
este enume
enumerat
rat fără
fără o pre
preoc
ocupa
upare
re speci
specială
ală pentru
pentru noţ
noţiun
iunea
ea de daună
ecologică.
  Ni
Ni se pa
pare
re că aces
aceste
te preo
preocu
cupă
pări
ri s-ar
s-ar pu
pute
teaa regă
regăsi
si,, even
eventu
tual
al,, la acee
aceeaş
aşii anex
anexă,
ă, sub
sub
denu
denumir
mirea
ea de “d
“dete
eterio
riorar
rarea
ea mediu
mediului
lui”.
”. În înţ
înţele
elesul
sul legii
legii,, deteri
deteriora
orarea
rea mediu
mediului
lui reprez
reprezint
intăă
alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului,
reducerea diversităţii şi productivităţii biologice naturale şi antropizate, afectarea echilibrului

ec
ecolo
ologic
gic şi a calită
calităţii
ţii vieţi
vieţii,i, cauza
cauzate
te în pri
princi
ncipal
pal de poluar
poluarea
ea ape
apei,i, atm
atmosf
osfere
ereii şi solulu
solului,i,
supraex
supraexploa
ploatarea
tarea resursel
resurselor
or,, gos
gospodă
podărirea
rirea şi valorifi
valorificarea
carea lor deficita
deficitară,
ră, incl
inclusiv
usiv amen
amenajar
ajarea
ea
necorespunzătoare a teritoriului.
Desigur, această definiţie, care pe lângă caracterizarea noţiunii de degradare a mediului
cuprinde şi cauzele ce pot determina degradări, păcătuieşte prin dorinţa de a cuprinde totul în
dauna unei caracterizări sintetice şi clare.
Aşad
Aşadar
ar,, în cond
condiţ
iţii
iile
le legi
legiii româ
române
ne pent
pentru
ru prot
protec
ecţi
ţiaa me
medi
diul
ului
ui,, pent
pentru
ru a ajun
ajunge
ge la
recunoaşterea juridică a daunei ecologice trebuie să pornim de la definiţia mediului, care este luat
în consideraţie atunci când se determină prejudiciul
prejudiciul şi să continuăm raţionamentul făcând apel la
determinarea legală a deteriorării mediului, pentru a cuprinde şi elementele componente ale
acestuia, diversitatea şi productivitatea ecosistemelor naturale, echilibrul ecologic. Astfel, am
 putea tinde la o luare în consideraţie indirectă a “daunei ecologice pure”.
 Nu putem, însă, nega faptul că legea cuprinde şi unele elemente esenţiale care sunt
specifice daunei ecologice.
În cele ce urmează, vom cita, cu titlu de exemplu, unele dispoziţii novatoare din dreptul
american şi canadian.
Dreptul federal american recunoaşte de peste douăzeci de ani existenţa unui drept la
reparaţie pentru daunele cauzate resurselor naturale “pentru fapta unor activităţi sau substanţe
 periculoase”.
 

63

Dauna cauzată naturii a fost recunoscută prin repercusiunile economice determinate de

degradarea resurselor naturale, astfel încât s-a putut, probabil, evita orice controversă privind
existenţa unui interes lezat sau a unui drept asupra acestor resurse.
Prima lege care a prevăzut în mod expres repararea prejudiciului adus naturii este legea
referitoare la conducta de petrol Trans-Alaska; prin articolul 2o4 aceasta instituie un regim de
răspundere obiectivă pentru prejudiciile cauzate bunurilor, “peştelui, vieţii sălbatice, resurselor 
 biotice sau altor resurse naturale de care depinde subzistenţa populaţiilor autohtone din Alaska
sau activităţile lor economice”78.
 Noţiunea de daună adusă resurselor naturale s-a detaşat apoi de orice referire la interesele
economice, dobândindu-şi autonomia. Această consacrare se găseşte în Legea privind repararea
  prej
prejud
udici
iciul
ului
ui const
constând
ând în degrad
degradare
areaa sau dist
distrug
rugere
ereaa resurs
resurselo
elorr natu
natural
ralee dator
datorată
ată fap
fapte
teii
substanţelor periculoase din 1980 (cunoscută sub denumirea de  super fund ).
). Resursele naturale
fiind definite ca fiind “solul, peştii, viaţa sălbatică, biotopurile, apa, pânzele freatice, resursele de
apă potabilă
potabilă şi alte resurse de acelaşi tip, fie că aparţin
aparţin ori sunt admini
administrate
strate sau girate de Statele

Unite, de un stat sau o colectivitate locală, de un guvern străin, de un trib indian sau de orice
membru al unui trib indian”79. De altfel, reglementări mai recente au creat un regim de
respo
responsa
nsabi
bilit
litate
ate civil
civilăă propri
propriee pentru
pentru repara
repararea
rea prejud
prejudici
iciilo
ilorr cau
cauzat
zatee res
resurs
urselo
elorr natura
naturale,
le,
independentă de repararea prejudiciilor aduse persoanelor sau bunurilor 80
În Quebec, o lege din 22 iunie 1990 permite organului central competent (ministrul) de a
dispune decontaminarea sau restaurarea mediului dacă se constată o contaminare sau o cantitate
ori o concentraţie interzisă de substanţe poluante, care este “susceptibilă de a aduce atingere
vieţii, sănătăţii, securităţii sau confortului fiinţei umane sau să cauzeze o daună calităţii solului,
vegetaţiei, faunei sau bunurilor 81. Menţionăm că noţiunea de daună ecologică nu figurează in
terminis în textele evocate.
Credem că noţiunea se pretează, totuşi, la diferite formulări în terminologia proprie
fiecărui sistem juridic.
Dreptul comunitar are în vedere în special separarea daunei ecologice de alte categorii de
daune, cu scopul de a asigura repararea acesteia, independent de celelalte. Astfel, Directiva
  priv
privind
ind răspun
răspunder
derea
ea civ
civil
ilăă pentru
pentru pre
preju
judic
dicii
iile
le cauzat
cauzatee de deşeu
deşeuri
ri dis
distin
tinge
ge daune
daunele
le aduse
aduse
 persoanelor şi bunurilor de daunele (lezarea sau degradarea) aduse mediului, subliniindu-se, în

78
. Trans-Alaska Pipeline Authorisation Act.1973.
79
. Comprehensive Environmental Reponse, Compensation and Liability Act of 1980.
80
. Cităm, în aceste sens, Oil Pollution Act of 1990.
81
. Legea de modificare a Legii privind calitatea mediului, (art.31-43).
 

64

expunerea de motive, necesitatea izolării acestor daune ca o nouă categorie în raport cu cele
 precedente 82.
Art.2 al Directivei defineşte leziunile aduse mediului ca “atingeri important
importantee şi persistente
ale mediului, determinate de o modificare a condiţiilor fizice, chimice sau biologice ale apei,
solului,, aerului”. Se mai precizează că sunt “incluse atingerile aduse florei şi faunei datorate unei
solului
modificări a acestor condiţii”.
De fapt, căutarea unei soluţii mai adaptate pentru repararea daunei ecologice pure, definită
ca o atingere adusă elementelor componente ale mediului natural, porneşte de la insatisfacţia
formelor juridice clasice, care au fost concepute esenţialmente pentru repararea prejudiciului
suferit de om.
Or, este cunoscut că un prejudiciu suferit de victimă dă naştere unui drept de reparaţie
numai dacă prejudiciul este cert, iar victima este subiect de drept.
Luând în considerare aceste condiţii - atingerile aduse mediului - ca sursă de perturbare
 pentru om cât priveşte sănătatea sa sau patrimoniul său, nu putem distinge o specificitate reală, în

schimb cât priveşte prejudiciul ecologic pur, numeroase dificultăţi pot fi relevate cu privire la
certitudinea (cuantificarea ) lui ori a caracterului personal al interesului lezat.

7.2.2. Dauna ecologică şi cerinţa unui prejudiciu cert. Fără îndoială, o serie de
dificultăţi însoţesc orice demers care îşi propune determinarea certă a unui prejudiciu ecologic.
Aceasta nu pune, însă, la îndoială realitatea acestuia.

A. Determinarea certă a prejudiciului ecologic poate avea în vedere:

- realitatea şi actualitatea lui, care consistă în distrugerea unei specii rare a faunei sau
florei
florei,, poluar
poluarea
ea masiv
masivăă croni
cronică
că sau
sau accide
accident
ntală
ală a mărilo
mărilorr, a lacur
lacurilo
ilorr, cur
cursur
surilo
ilorr de apă
apă,,
co
contr
ntribu
ibuinindd la dist
distrug
rugere
ereaa const
constata
atată
tă a peştil
peştilor
or,, păsăr
păsărilo
ilor;
r; sun
suntt exe
exempl
mplee de preju
prejudic
dicii
ii dej
dejaa
constatate.
Uşurinţa cu care pot fi date exemplele nu exclude complexitatea
complexitatea pe care o pot ridica unele
îndoieli ştiinţifice, care înclină în favoarea incertitudinii prejudiciului. Este, de altfel, mult mai
dificil de a evalua prejudiciul decât de a constata realitatea;
- constatarea realităţii prejudiciului poate pune şi problema unui prejudiciu viitor sau prin
 pierderea sursei (lipsa de câştig). Determinarea unui prejudiciu viitor în acest domeniu poate
avea ca obstacol nivelul
nivelul cunoştinţelor
cunoştinţelor ştiinţifice actual
actuale,
e, care pot fi lacunare sau insuficiente,
insuficiente, ori
 posibilitatea unor circumstanţe viitoare aleatorii.
82
. Modificare prezentată de Comisie la 28 iunie 1990, în virtutea art.149 al Tratatului C.E.E.
 

65

B. Pierderea de şansă este considerată de mai mulţi autori83 ca fiind posibil să se

aplice
aplice la repar
reparararea
ea preju
prejudic
diciulu
iuluii ecologi
ecologic.
c. In aces
acestt sens
sens,, se cite
citeaz
azăă cele
celebr
brul
ul caz
caz Zo
Zoee
Colocotroni - judecătorul reţinând, în special, că pierderea cauzată de o maree neagră într-o
 plantaţie “nu este numai aceea a pierderii unui număr de plante sau animale, ci una mult mai
importantă,
important ă, care are în vedere capacitatea elementelor poluate
poluate ale mediului de a se regenera şi de
a permite acelaşi lucru formelor de viaţă respective” 84.

C. Repararea prejudiciilor viitoare este consacrată de jurisprudenţa franceză pentru

lipsa de câştig, aşa cum putem cita cazul “noroiului roşu” de care a fost răspunzătoare
societatea Montedison, afacere în care pescarii au obţinut reparaţia “pentru pierderea
şansei de a pescui”.
Prejudiciul viitor este admis numai cu condiţia de a nu fi ipotetic sau eventual, ci dacă este
o prelungire sigură şi directă a prejudiciului
prejudiciului actual.

Desigurr, evalu
Desigu evaluare
areaa preju
prejudic
diciu
iului
lui vii
viitor
tor este
este dific
dificilă
ilă,, în afara
afara stadiu
stadiului
lui cun
cunoşt
oştinţ
inţelo
elor 
r 
ştiinţifice lacunare sau insuficiente, prin aceea că efectele pe termen mediu şi lung ale poluării
constatate la un moment dat pot fi agravate prin situaţii cumulative sau sinergice sau atenuate
 prin capacitatea de regenerare a naturii.

7.2.3.  Anormalitatea daunei ecologice însemnând, în cadrul unor concepţii85, gravitatea,

 periodicitatea şi relativitatea prejudiciului. Anormalitatea daunei ecologice nu este o condiţie
generală pentru declanşarea mecanismelor juridice de reparare.
Acest criteriu joacă însă un rol decisiv cât priveşte repararea tulburărilor de vecinătate pe
care, pentru raţiuni istorice le invocăm, fiind adeseori temeiul reparării a numeroase daune
ecologice.
În aceeaşi ordine de idei s-ar înscrie şi faptul că protecţia specifică acordată unui spaţiu
sau habitat se materializează în ceea ce priveşte o eventuală reparaţie, prima cerinţă fiind
certitudinea
certitudinea prejudiciului şi nu problema caracterului acestuia, dacă este normal sau tolerabil.
În schimb, atingerile difuze, cronice, de “natură obişnuită”, nu sunt în general considerate
ca un prejudiciu cert decât dacă depăşesc un prag considerat ca inacceptabil. De altfel, în opinia
noastră, fixarea unor asemenea praguri instituie veritabile
veritabile “permise de poluare”.

83
. A se vedea Raportul Pireu III, Le dommage ecologique en droit communautaire et compare, Economica, Paris, 1992, p.32
şi urm.
84
. Commonvealth of Puerto Rico v. Zoe Colocotroni, aug.12, 1980, 10 E.L.R. 20.286.
85
. Patrick Giroud, La reparation du dommage ecologique, Paris Librairie generale de droit et de jurisprudence, p.49.
 . Patrick Giroud, La reparation du dommage ecologique, Paris Librairie generale de droit et de jurisprudence, p.49.

66

Această concepţie se poate desprinde şi din Convenţia privind răspunderea civilă pentru
  prej
prejud
udici
iciil
ilee aduse
aduse mediu
mediului
lui prin
prin activi
activităţ
tăţii pericu
periculoa
loase,
se, care
care preved
prevede,
e, la art.8,
art.8, consac
consacrat
rat
exonerăr
exonerărilo
ilorr de răspundere,
răspundere, că exploata
exploatantul
ntul nu este responsa
responsabil
bil pentru
pentru prejudici
prejudiciuu (între
(între alte
  prevederi) dacă probează că “acesta rezultă dintr-o poluare de nivel acceptabil în raport cu
circumstanţele locale pertinente”. Or, noi credem că însăşi existenţa prejudiciului este dovada
in
indub
dubita
itabil
bilăă că acesta
acesta trebui
trebuiee rep
repara
aratt dacă
dacă se dem
demon
onstr
streaz
eazăă legătu
legătura
ra de cau
cauzal
zalita
itate
te între
între
activitatea pe care o desfăşoară şi respectivul prejudiciu.

7.2.4. Specificitatea prejudiciului ecologic. Fenomenele care afectează mediul natural

se caracterizează, în general, prin deosebita lor complexitate. Sunt însă unele aspecte care nu
sunt decât rareori întâlnite la ceea ce am putea numi , după cum am mai arătat “daunele ordinare”
(obişnuite).
Astfel, putem evidenţia faptul că unele consecinţe ale atingerilor aduse mediului sunt de
cele mai multe ori ireversibile. În acest sens, putem exemplifica imposibilitatea reintroducerii

unei specii care a dispărut sau imposibilitatea reconstituirii unui biotop care nu mai există.
De asemenea, datorită faptului că poluarea are, aşa cum am mai arătat, efecte cumulative
şi sinergice, de cele mai multe ori dauna ecologică este rezultatul însumării acestora şi al
cu
cumul
mulări
ăriii între
între el
ele;
e; acu
acumul
mulare
areaa acesto
acestorr leziu
leziuni
ni poate
poate avea
avea efecte
efecte catas
catastro
trofal
fale.
e. Se cunos
cunoscc
asemenea consecinţe, de pildă, prin efectele produse de-a lungul lanţului alimentar (Boala
Minamata, în Japonia).
Speci
Specific
ficăă daunei
daunei ecolo
ecologic
gice,
e, consi
consider
derăm
ăm că este
este şi neresp
nerespect
ectare
areaa vecin
vecinătă
ătăţii
ţii.. Dauna
Dauna
ecologică se poate manifesta fără ca măcar să fie atinse vecinătăţile faptului cauzator de
 prejudicii. Ploile acide, datorită transportului atmosferic, pot produce efecte negative la mari
distanţe faţă de locul de emisie a noxelor (SO 2).
Dauna ecologică este îndeobşte un prejudiciu colectiv, mai ales datorită cauzelor sale
(plura
(plurali
litat
tatee de autori
autori,, dezvo
dezvolta
ltare
re indust
industria
rială,
lă, con
concen
centra
trare
re urbană
urbană etc.)
etc.) şi efe
efecte
ctelor
lor aceste
acesteia
ia
(costurilee sociale).
(costuril
Se mai poate remarca şi caracterul difuz al daunelor ecologice prin manifestările lor (aer,
radioactivitate, poluarea apelor), ceea ce face ca legătura cauzală între faptă şi prejudiciu să fie
mult mai laxă. Repercutarea acestor daune se face prin ricoşeu, în măsura în care se aduc atingeri
mai întâi elementelor naturale şi apoi drepturilor individuale.
 

67

7.3. Reparaţia civilă pentru dauna ecologică

7.3.1. Fundamentele răspunderii. Răspunderea civilă presupune ca o persoană căreia îi

incumbă răspunderea
răspunderea să fie obligată să repare un prejudiciu al unei alte persoane (victima). Deci,
obligaţia de a repara, ca orice obligaţie, este o relaţie între două persoane.
În cazul prejudiciului ecologic,
ecologic, victima nu este întotdeaun
întotdeauna,
a, din punct de vedere juridic, o
  persoană şi pe cale de consecinţă nu ar putea invoca dreptul subiectiv la reparaţie. Această
dificultate ţine de specificitatea daunei ecologice.
Problema determinării debitorului obligaţiei de a repara, în materia daunei ecologice,
 prezintă unele particularităţi, dar nu din lipsa unei construcţii juridice adecvate.
Culpa sau lipsa culpei, ca fundament al răspunderii, foarte laconic rezumat, este obiectul
unei ample dezbateri. Argumente numeroase au fost aduse de partizanii ambelor teze.
Se popoat
atee însă
însă pune
pune într
întreb
ebar
area
ea dacă
dacă acea
aceast
stăă cont
contro
rove
vers
rsăă este
este esen
esenţi
ţial
alăă în ma
mate
teri
riaa
 prejudiciului ecologic, deoarece răspunderea poate fi determinată, şi într-un caz şi în celălalt, cu

avantajele şi dezavantajele respective, fie pentru debitorul, fie pentru creditorul obligaţiei de
reparare.
Problema centrală a răspunderii pentru dauna ecologică, în opinia noastră, o reprezintă
legătura cauzală dintre fapta (culpabilă sau nu) a responsabilului şi prejudiciul suferit de victimă.
Dezbat
Dezbatere
ereaa “cl
“clasi
asică”
că”,, ace
aceea
ea car
caree gravi
gravitea
tează
ză în jur
jurul
ul cul
culpei
pei,, est
estee dacă
dacă vin
vinaa po
poate
ate fi
considerată ca unic fundament al răspunderii în materie de daună ecologică sau trebuie să se
acorde un loc primordial răspunderii obiective (fără culpă).

7.3.2. Răspunderea subiectivă se întemeiază pe culpa celui care a săvârşit fapta

cauzatoare de prejudicii, culpă ce trebuie dovedită de victimă. În codul nostru civil, art.998 şi
999, întregindu-se unul pe celălalt, întemeiază această răspundere nu numai pe intenţie dar şi pe
imprudenţă ori neglijenţă86.

Aşadar, victima are, potrivit legii, obligaţia de a face proba culpei autorului faptei, să
dovedească realitatea şi certitudinea prejudiciului şi, desigur, legătura cauzală dintre faptă şi
 prejudiciu.
Cât priveşte ilicitatea faptei, codul civil nu pretinde ca fapta cauzatoare de prejudiciu să
fie ilicită; articolul 998 vorbeşte numai de greşeală.

86
 . Pentru întreaga demonstraţie, a se vedea M.Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, 1972, pag.223.

68

Doctrina,însă, sprijinindu-se pe tradiţia noastră juridică, explică faptul că răspunderea

delictuală implică un act oprit de lege, care constituie o atingere injustă a dreptului altuia 87. 
Adăugând însă că existenţa culpei face să se prezume caracterul ilicit al faptei.
De altfel, în literatura juridică franceză, numeroşi autori definind sau analizând culpa, fac
aproape o osmoză între această noţiune şi aceea de ilicit88.
Cât priveşte aplicarea acestei categorii a răspunderii la prejudiciul ecologic, situaţie în
care victima are sarcina de a proba culpa imputabilă autorului faptei, pot interveni obstacole
adeseori insurmontabile. Investigaţii care necesită cunoştinţe tehnico-ştiinţifice uneori foarte
specializate
specializate şi chiar sprijinul poluatorului
poluatorului în acest demers, pot pune victima în situaţia de a nu-şi
 putea realiza dreptul la reparaţie. La aceasta mai adăugăm şi faptul că în materie de poluare
 prejudiciul poate fi rezultatul mai multor surse de poluare, ceea ce ar pune victima în situaţia de a
identifica în mod individual culpa fiecărui autor - lucru aproape imposibil.
În materia răspunderii contractuale, culpa nu poate fi niciodată altceva decât o violare a
unei obligaţii născută din contract. Obligaţii care ar putea fi de securitate, informare sau

co
consi
nsilie
liere
re a be
benef
nefici
iciaru
arulu
luii în cazul
cazul fur
furniz
nizări
ăriii unor
unor pro
produs
dusee tox
toxice
ice sau peric
pericul
uloas
oasee pot,
pot, tot
asemenea, deschide un câmp nou de răspundere contractuală pentru eventuale daune ecologice.

7.3.3. Răspunderea fără culpă pentru fapta lucrului. În baza articolului 1000 alin.1
Cod civil, care prevede că “suntem răspunzători de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor 
 pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.
Doctrina şi jurisprudenţa au desprins, din acest text elastic, un principiu general de
răspu
răspunde
ndere
re pe
pent
ntru
ru fapta
fapta lucru
lucruril
rilor
or,, în temei
temeiul
ul cărui
căruiaa cel păgub
păgubit
it poa
poate
te obţin
obţinee repara
repararea
rea
 prejudiciului, fără a dovedi culpa celui chemat să răspundă. Lucrurile la care se referă textul la
care ne-am referit sunt toate lucrurile apropriabile, indiferent de natura lor.
Lucrurile neapropriabile precum aerul, lumina solară, apa mării etc. - res communis – 
fiind, prin natura lor, menite să folosească tuturor şi deci nefiind în paza juridică a cuiva, nu pot
deci intra în domeniul de aplicare a art.1000 alin.1 Cod civil.
Aşadar, în materie de poluare, este dificil să se aplice această categorie de răspundere,
 poluatorul fiind presupus a avea sub paza sa juridică fumul, mirosul sau vibraţiile sonore, cauze
ale numeroase daune ecologice.
 Nu înseamnă însă că acest temei juridic nu a fost invocat de numeroase victime ale
 poluării în lipsa unei reglementări speciale adecvate.

87
. A se
se vedea D.Alexandrescu, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român, vol.V, Iaşi, 1898, p.468-469.
88
 . G.Marty et P.Raymond,
P.Raymond, Droit civil, vol.II,
vol. II, Sirey, Paris, p.397.

69

Cazurile de exonerare de răspunderea prevăzută de art.1000 alin.1 Cod civil sunt: forţa
majoră, fapta unei terţe persoane sau fapta victimei, ceea ce exclude cu desăvârşire ideea de
culpă, fie şi prezumată, aflându-ne pe tărâmul legăturii cauzale.

7.3.4. Răspunderea
Răspunderea obiectivă în temeiul legii. În legislaţia noastră, această răspundere a
fost instituită, mai întâi prin Legea nr.61/1974 cu privire la răspunderea civilă pentru pagubele
nucleare, care desigur au avut în vedere şi pe cele aduse mediului înconjurător.
Un alt exemplu l-ar putea constitui şi răspunderea obiectivă a exploatantului aeronavelor 
 pentru pagubele produse persoanelor şi bunurilor care nu se află la bord în cursul decolării,
zborului sau aterizării89. Desigur, această reglementare nu a avut în vedere dauna ecologică şi
atingerile aduse mediului înconjurător în sine.
Exemplele la care ne-am referit pun în evidenţă necesitatea de reglementare specială a
consecinţelor prejudiciabile ale unor activităţi care comportă un risc deosebit pentru mediu.
Aşa cum doctrina a pus deja în evidenţă, teoria răspunderii obiective pentru risc a avut

iniţial la bază ideea că orice persoană fizică sau juridică care desfăşoară o activitate ce poate
  provoca prejudicii are obligaţia de reparare a acestora, fără ca pentru aceasta atitudinea sa,
culpabilă sau nu, să fie avută în vedere.
Dar pentru a avansa cât mai mult în materia răspunderii în favoarea protejării victimei,
 problema cauzalităţii ni se pare esenţială. Suprimarea condiţiei cauzalităţii sau instituirea unei
 prezumţii irefragabile
irefragabile de cauzalitate, în ceea ce priveşte prejudiciul ecologic ar fi poate extrem de
util, dar în realitate ar putea să însemne o ieşire din chiar domeniul răspunderii juridice.

7.3.5. Răspunderea juridică în condiţiile Legii nr.137/1995, a protecţiei mediului.

Legea-cadru la care ne referim are în vedere protecţia mediului ca obiectiv de interes public
major şi asigurarea dezvoltării durabile a societăţii90.
Asigurând un cadru legal de protecţie integrală a mediului, Legea instituie, desigur,
drepturi şi obligaţii pentru toţi “utilizatorii” acestuia şi sancţiunile corespunzătoare în caz de
neconformare.
Răspunderea juridică are, deci, un caracter special pentru domeniul la care ne referim.
Răspunderea pentru prejudiciile
prejudiciile cauzate pare a fi întemeiată pe încălcarea obligaţiei legale
 pentru toate persoanele fizice şi persoanele juridice de a proteja mediul 91. Asta nu înseamnă, însă,
o derogare de la principiul general că oricine cauzează un prejudiciu trebuie să-l repare. Ceea ce
89
. Răspunderea fără culpă consacrată de Codul aerian, 1982, art.97.
90
. Art.1 din Legea nr.137/1995, republicată în 2000
91
 . A se
se vedea art.6 şi art 7, art. 80 şi art.81 din Legea nr.137/1995 cu modificările şi completările ulterioare.

70

va face specificitatea acestei răspunderi, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, sunt condiţiile
de angajare a răspunderii şi modul de reparare a prejudiciului din punctul de vedere al autorului
şi al stabilirii victimei care are dreptul la reparaţie.
Arti
Artico
colu
lull 81 al legi
legiii proc
procla
lamă
mă în mo
modd expr
expres
es cara
caract
cter
erul
ul ob
obie
iect
ctiv
iv al răsp
răspun
unde
deri
rii,
i,
independent de culpă.
Desigur,, proclamarea principiului
Desigur principiului răspunderii obiective nu este tocmai o noutate, deoarece
şi până în prezent, în practică, pentru
pentru repararea prejudiciilor
prejudiciilor cauzate prin poluare, victima
victima putea,
la alegere, să-şi întemeieze pretenţiile pe art.1000, alin.1 Cod civil (răspunderea obiectivă) sau pe
art.998-999 Cod civil (răspunderea pentru culpă).
Importanţa acestei reglementări constă în aceea că, avându-se în vedere specificitatea
daun
daunei
ei ecolog
ecologice
ice,, s-a
s-a insti
institui
tuitt pri
prinn put
putere
ereaa leg
legii
ii o răs
răspun
punder
deree care
care rev
revin
inee aut
autoru
orului
lui fapte
fapteii
 păgubitoare, ce nu poate invoca lipsa culpei sau să se prevaleze de o autorizaţie administrativă
încercând să fie exonerat de răspundere. Aşadar, victima nu va fi obligată să probeze culpa celui
a cărui răspundere încearcă să o angajeze în vederea reparării prejudiciul
prejudiciului.
ui.

Principiul răspunderii obiective este, de altfel, singurul în măsură să pună în aplicare

  princip
principiul
iul “poluato
“poluatorul
rul plăt
plăteşte
eşte”,
”, răspunde
răspunderea
rea fiin
fiindd angajată
angajată pent
pentru
ru riscul
riscul pe care-l
care-l prezi
prezintă
ntă
activitatea pe care acesta o desfăşoară. În opinia noastră, victima urmând să facă dovada
 prejudiciului (care în acest domeniu am văzut că prezintă destule obstacole) şi faptul că acest
 prejudiciu este consecinţa activităţii poluatorului.
Articolul 81 alin.1 al legii pe care o analizăm adaugă: “În cazul pluralităţii autorilor 
răspunderea este solidară”. Condiţie indispensabilă, după părerea noastră, dat fiind caracterul
difuz al pagubei, de cele mai multe ori rezultat al mai multor surse de poluare şi al unor acte

succesive.
În această situaţie victima nu este pusă în situaţia de a demonstra contribuţia fiecărui
 poluator în parte,
parte, probă care ar presupune cuno
cunoştinţe
ştinţe şi mijloace tehnice,
tehnice, care de cele mai multe
ori ar depăşi posibilităţile acesteia.
Solidaritatea debitorilor (solidaritate pasivă) dă posibilitatea victimei să fie indemnizată
 pentru întreg prejudiciul de către oricare dintre debitorii solidari - aceştia fiind obligaţi la acelaşi
lucru (in solidum). Şi în această situaţie ne aflăm în faţa unei obligaţii solidare de drept, în
virtutea legii92.
Câtt priv
Câ priveş
eşte
te repa
repara
rare
reaa prej
prejud
udic
iciu
iulu
lui,
i, în Lege
Legea-
a-ca
cadr
druu de prot
protec
ecţi
ţiee a me
medi
diul
ului
ui se
menţionează, la art.85 lit.g privind obligaţiile persoanelor fizice şi juridice, că “autorul suportă

92
 . A se
se vedea şi art.1041 Cod civil.

71

costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmele produse de acesta, restabilind condiţiile
anterioare producerii prejudiciu
prejudiciului”.
lui”.
Desigur, această precizare are în vedere persoanele fizice sau persoanele juridice a căror 
răspundere a fost stabilită, urmărindu-se repararea integrală a prejudiciului, inclusiv aducerea la
starea anterioară a mediului căruia i s-a adus atingerea respectivă (deci, inclusiv, reconstrucţia
ecologică, dacă aceasta este posibilă).
Dreptul la acţiune în repararea unui prejudiciu adus persoanelor, bunurilor sau mediului,
aşa după cum am văzut în dreptul comun, aparţine celui lezat direct. Instituind un regim special,
legea protecţiei mediului, având în vedere că de cele mai multe ori victima este mediul însuşi,
recunoaşte tuturor persoanelor “dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii,
autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau, în cazul producerii unui
 prejudiciu direct sau indirect”93.
Este practic, vorba, de conferirea unei legitimări procesuale active tuturor persoanelor în
virtutea recunoaşterii dreptului la un mediu sănătos, dreptul la acţiune făcând parte din sistemul

de garanţii juridice alături de dreptul de informare şi de participare la luarea deciziilor privind

calitatea şi politicile de mediu.
Este, de asemenea, de salutat dispoziţia legală cuprinsă de art.87 prin care organizaţiile
neguvernamentale
neguvernamentale au dreptul la acţiune în justiţie în vederea conservării mediului, indiferent cine
a suferit prejudiciul.
Dreptul la acţiune al organizaţiilor neguvernamentale dă satisfacţie mai multor cerinţe
legate de protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă.
Faţă de necesitatea reparării prejudiciilor suferite de mediu, prin obţinerea unei sentinţe,

este limpede că organizaţiile respective “reprezintă” în faţa instanţelor judecătoreşti interesul

general al colectivităţilor
colectivităţilor atunci când “victima” nu este un bun apropriabil
apropriabil,, deşi ele pot, conform
legii, acţiona şi pentru repararea prejudiciilor individuale.
 Nu este, poate, locul aici, dar ne îngăduim să evocăm faptul că o asemenea reglementare
răspu
răspunde
nde şi cerinţ
cerinţelo
elorr princi
principi
piilo
ilorr cup
cuprin
rinse
se în Decla
Declaraţ
raţia
ia de la Rio,
Rio, adopta
adoptată
tă cu pri
prilej
lejul
ul
Conferinţei ONU pentru mediu şi dezvoltare din 1992, care subliniază necesitatea creşterii
rolului actorilor societăţii civile în toate activităţile care presupun integrarea protecţiei mediului
în toate problemele dezvoltării societăţii.
Obliga
Obligaţie
ţieii legale
legale a perso
persoane
anelor
lor fiz
fizic
icee şi jurid
juridice
ice de a repara
repara pre
preju
judic
dicii
iile
le cauzat
cauzatee îi
corespunde dreptul tuturor persoanelor, consfinţit prin dispoziţiile legii, “la despăgubire pentru
 prejudiciul suferit”94.
93
. A se vedea art.5 lit.d din Legea nr.137/1995.
94
 .V
Vezi
ezi art.5 lit.e, Legea nr.137/1995.

72

Când discutăm despre prejudiciul la care se referă toate reglementările sus-amintite, în

înţelesul legii, acesta, aşa cum am mai arătat, poate fi constituit din daunele asupra sănătăţii
oamenilor, a bunurilor sau mediului provocate prin poluare, activităţi dăunătoare sau dezastre.
Alineatul 2 al articolului 81 instituie obligaţia de asigurare pentru daune privind toate
activităţile generatoare de risc major. Această cerinţă a legii satisface necesitatea adoptării unor 
măsuri de garanţii financiare, deoarece daunele ecologice, prin complexitatea lor, pot crea cu
adevărat probleme cât priveşte întinderea lor în spaţiu şi în timp cât şi, desigur, valoarea
reparaţiei.
Este neîndoielnic că, această exprimare laconică a legiuitorului va trebui detaliată într-o
viitoare reglementare,
reglementare, care să determine criteriile pentru caracterizarea riscului major şi să aibă în
vedere evaluarea riscului din punctul de vedere al asigurătorului. Menţionăm că o estimare a
riscului potenţial presupune cunoştinţe ştiinţifice speciale, efectele cantitative şi calitative ce ar 
urma să fie apreciate fiind imprevizibile,
imprevizibile, iar legătura de cauzalitate adesea indirectă.
De altfel, potrivit dispoziţiilor
dispoziţiilor finale şi tranzitorii ale legii (art.87), s-a menţionat iniţial că
în vederea aplicării eficiente a măsurilor de protecţie a mediului se vor adopta legi speciale
menite să dezvolte dispoziţiile generale cuprinse în această reglementare cadru. În enumerarea
domeniilor speciale este cuprinsă şi o viitoare reglementare ce va face obiectul unei legi speciale.
Precizăm că, odată cu modificarea legii privind OUG 91/2002, acest articol 89 a fost
abrogat. Credem că raţiunea abrogării a constituit-o adoptarea majorităţii legilor speciale, dar o
lege privind răspunderea civilă pentru prejudiciile aduse mediului nu este nici măcar în fază de
 proiect deşi este, în opinia noastră o urgenţă legislativă.
Credem că în dezvoltarea cadrului normativ privind răspunderea, la care ne-am referit în

cele ce precedă, vor trebui să-şi găsească o reglementare adecvată: dauna ecologică, măsurile de
readucere a mediului la starea anterioară, evenimentele socotite cauze ale daunei ecologice,
  pers
persoan
oanele
ele răs
răspun
punzăt
zătoar
oare,
e, cau
cauzel
zelee de exoner
exonerare
are,, legătu
legătura
ra cauzal
cauzală,
ă, reg
regimu
imull de securi
securitat
tatee
financiară obligatoriu,
obligatoriu, accesul la informaţiile
informaţiile deţinute
deţinute de exploatant,
exploatant, termenele de prescripţie
prescripţie
speciale, condiţiile de demarare a acţiunii în reparaţie, competenţele etc.

7.4. Răspunderea contravenţională

Recurgerea la sancţiunile administrative reprezintă un mijloc foarte important în lupta

împotriva poluării şi a atingerilor aduse mediului prin alte activităţi antropice. Mai multe
caracteristici
caracteristici ale acestor măsuri represive determină eficienţa lor:
 

73

- Constatarea şi aplicarea sancţiunilor permit o mai mare rapiditate faţă de procedurile

 judiciare;
- Măsurile dispuse sunt executori
executorii,i, permiţând o intervenţie
intervenţie urgentă în cazul unor activităţi
cu impact negativ asupra sănătăţii oamenilor şi mediului, luarea unor măsuri de securitate etc.;
- În general, organele însărcinate cu constatarea şi aplicarea sancţiunii au în competenţa
lor protecţia mediului ca obiect de activitate, având pregătirea profesională şi dotarea necesare
 pentru a urmări şi controla aplicarea dispoziţiilor legale din acest domeniu.
Proble
Problema
ma poate
poate,, event
eventual
ual,, să se pună
pună din
din pu
punc
nctul
tul de vedere
vedere al terţil
terţilor
or cât pri
priveş
veşte
te
mijloacele pe care aceştia le au la dispoziţie pentru a determina acţiunea organelor competente
 pentru aplicarea măsurilor contravenţionale.

7.4.1. Răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii juridice, prevăzută de

legea protecţiei mediului (art.82) este poate forma cea mai “comună” a răspunderii şi cel
mai adesea întâlnită ca măsură de constrângere pentru respectarea dispoziţiilor legale de
protecţie a mediului. Contravenţia presupune culpa sub toate formele ei, iar fapta, deşi ilegală,
 prezintă un grad de pericol social mai mic decât infracţiunea.
În conformitate cu dispoziţiile
dispoziţiile legale în vigoare cuprinse în Ordonanţa nr 2/2001 aprobată
 prin Legea nr 180 din 2002, privind regimul juridic al contravenţiilor, se precizează, la art 1 că
„legea contravenţiilor apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală.” Acelaşi
articol menţionează că fapta contravenţională trebuie să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie ilicită
şi sancţ
sancţion
ionată
ată prin
prin lege,
lege, ord
ordona
onanţă
nţă,, hotă
hotărâr
râree a gu
guver
vernul
nului
ui sau
sau,, după
după caz,
caz, pri
prinn hotărâ
hotărâre
re a
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului muncipiului Bucureşti, a

consiliului judeţean ori a Consiliului General al Muncipiului Bucureşti.

Sancţiunile ce se aplică faptelor ce sunt calificate drept contravenţii sunt principale şi
complementare.
Actele normative prin care se stabilesc contravenţii
contravenţii trebuie să cuprindă descrierea faptelor 
ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice, în cazul sancţiunii cu amendă
stabilindu-se limita minimă şi cea maximă a acesteia.
În cazul unei sancţiuni contravenţionale ce constă în cote procentuale din anumite valori
se pot stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea
contravenţiilor.
Cât priveşte sancţiunile contravenţionale principale, în enumerarea legii, indiferent de
domeniul în care se aplică, sunt: avertismentul, amenda contravenţională, obligarea la prestarea
 

74

unei munci în folosul comunităţii şi închisoarea contravenţională dacă nu există consimţământul

consimţământul
contravenientului pentru aplicarea sancţiunii cu prestarea serviciilor.
Sancţiunile contravenţionale complementare care, la prima vedere ar fi în măsură să
asigure eficienţa şi să descurajeze repetarea faptelor contravenţionale
contravenţionale,, sunt: confiscarea bunurilor 
destinate, folosite ori rezultate din contravenţii, suspendarea sau anularea avizului acordat, a
acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, blocarea contului
  bancar
bancar,, susp
suspenda
endarea
rea activit
activităţii
ăţii agentulu
agentuluii economic
economic,, retrager
retragerea
ea licenţei
licenţei sau avizavizului
ului,, pentru
pentru
anumite operaţiuni ori activităţi
activităţi de comerţ exterior
exterior,, temporar sau definitiv,
definitiv, desfiinţ
desfiinţarea
area lucrărilor 
şi aducerea terenului în starea iniţială.
Reglementarea legală precizează de asemenea că prin legi speciale se pot stabili şi alte
sancţiuni principale sau complementare.
Desigur domeniul protecţiei mediului poate fi, prin specificitatea sa, un domeniu de
excelenţă pentru reglementarea altor contravenţii prin legi speciale.
Prin prevederile legii se precizează în ce constă fiecare sancţiune contravenţională, cui se
aplic
icăă şi se pr
preeci
cize
zeaz
azăă în mod
mod exp
expres
res că san
sancţiu
cţiunea
nea con
contra
traven
venţion
ţională
ală are
are caract
caracter
er
administrativ, stabilind
stabilindu-se
u-se totodată limita minimă şi cea maximă în funcţie de categoria actului
normativ prin care sunt stabilite. Astfel, pentru contravenţiile
contravenţiile stabilite prin lege sau ordonanţă se
 pot prevedea
prevedea amenzi
amenzi de la 250.000
250.000 lei, limita
limita maximă neputând
neputând depăş
depăşii un miliard
miliard de lei, iar 
 pentru cele stabilite prin hotărâri ale Guvernului se pot prevedea amenzi între 250.000 şi 500
milioane lei şi, respectiv, pentru cele stabilite de consiliile locale limita maximă este de 50
milioane lei.
O dată cu aprobarea prin Legea 180/2002 a OG nr 2/2001 s-a modificat alin 5 şi s-a

introdus un alineat nou 6 prin care se dispune ca sancţiunea aplicată să fie proporţională cu
gradul de pericol social al faptei săvârşite, iar sancţiunea complementară să fie aplicată în funcţie
de natura şi de gravitatea acestei fapte.
Desigur că, noua reglementare, care este „dreptul comun” în materia contravenţiilor 
reprezintă un progres notabil faţă de dispoziţiile venerabilei Legi nr 32/1968
32/1968,, abrogată, mai ales,
în opinia noastră, cât priveşte sancţiunil
sancţiunilee contravenţionale
contravenţionale complementare, îndeosebi cât priveşte
domeniul protecţiei mediului.
Dat fiind
fiind faptu
faptull că benefi
beneficiu
ciull rea
reali
lizat
zat prin
prin une
unele
le activ
activită
ităţi
ţi poluan
poluante
te este
este adeseo
adeseori
ri
considerabil şi, poate, cu atât mai mult cu cât nu se respectă dispoziţiile legale privind protecţia
mediului, titularii unor asemenea activităţi înţeleg să suporte amenzile contravenţionale şi să
repete necontenit faptele astfel sancţionate, câştigând, în fapt, „un drept de a polua” plătit cu
amenzi.
 

75

Aplicarea sancţiunilor contravenţionale complementare, cum ar fi, de pildă, suspendarea

sau anularea autorizaţiilor, a activităţii sau blocarea contului bancar, nu mai îngăduie celor în
cauză să repete cu obstinaţie faptele contravenţionale, este aşadar vorba despre o soluţie legală cu
adevărat aşteptată şi eficientă.
În situaţia în care contravenientul obţine anularea sancţiunii contravenţionale principale şi,
 pe cale de consecinţă, se anulează şi cea complementară se ridică problema, care ar fi urmările în
cazul în care între timp s-ar fi blocat contul bancar ori s-ar fi suspendat activitatea.
Cont
Contra
rave
veni
nien
entu
tull ce a obţi
obţinu
nutt anul
anular
area
ea sanc
sancţi
ţiun
unii
ii,, desi
desigu
gurr, ar pu
pute
teaa cere
cere şi obţi
obţine
ne
despăgubiri.
despăgubiri. În această situaţie, agentul care constată şi stabileşte sancţiunea contravenţională
contravenţională îşi
asumă şi riscul de a aplica şi sancţiunile complementare.
Credem că o soluţie posibilă
posibilă ar fi aceea ca sancţiunile
sancţiunile contravenţionale complementare
complementare să
se aplice numai după rămânerea definitivă a sancţiunii principale.
Menţionăm că în domeniul protecţiei mediului
mediului,, autorităţile publice centrale şi locale, dacă
îşi încalcă obligaţiile ce le revin în legătură cu activitatea de supraveghere şi control pentru
 protecţia mediului, cum ar fi, de pildă: eliberarea acordului sau autorizaţiei de mediu fără ca
  programul de conformare să cuprindă o variantă de eliminare a efectelor negative asupra
mediului, în raport cu standardele şi reglementările în vigoare (art.9 alin.3); nesupunerea în
dezbaterea publică a rezultatelor studiului de impact (art.12 alin.1); nerevizuirea bilanţului de
mediu şi nestabilirea programului pentru conformare (art.15 alin.2) etc. – sunt tot astfel, supuse
răspunderii administrative.
Excepţie de la această categorie a contravenienţilor ipotetici, care sunt chiar autorităţile
 publice, au făcut-o dispoziţiile art.45, care au în vedere proprietarii şi deţinătorii legali de teren

care nu întreţin şi nu extind perdelele de protecţie, spaţiile verzi şi gardurile, dispoziţiile art.61
lit. a)-d), care prevăd obligaţii ce pot fi încălcate şi de persoanele fizice sau juridice, altele decât
autorităţile publice, care, până la modificarea Legii 137/1995 prin OUG nr 91/2002 nu puteau fi
sancţionate.
De altfel, autorităţile publice pot fi virtuali contravenienţi şi pentru alte categorii şi tranşe
de amenzi, potrivit legii la care ne referim, în special după completarea şi modificarea acesteia.
Alte categorii de contravenţii specifice se referă la încălcarea obligaţiilor legale privind:
- cererile de autorizare;
- protecţia ecosistemelo
ecosistemelorr terestre;
- măsurile şi dotările antipoluante;
- standardele şi limitele maxime admisibile;
 

76

- producerea, comercializarea, utilizarea, evidenţierea, stocarea, transport

transportarea
area substanţelor 
substanţelor 
şi deşeurilor periculoase, a îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor;
- nerefacerea cadrului natural etc.
Legea prevede în mod expres că numai persoanele împuternicite din cadrul autorităţilor 
  publice centrale şi teritoriale pentru protecţia mediului, precum şi din cadrul administraţiei
 publice locale de către comisarii şi subcomisarii
subcomisarii de poliţie şi de personalul
personalul Ministerului Apărării
Apărării
împuternicit
împuternicit în domeniile sale de activitat
activitatee conform atribuţii
atribuţiilor
lor stabilite prin lege, au calitatea să
constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile.
Tot în dispoziţiile legii se menţionează actualizarea anuală a cuantumului amenzilor prin
Hotărâre a Guvernului, ceea ce este absolut necesar faţă de rata inflaţiei şi de riscul unei posibile
ineficienţe a amenzilor, pe cale de consecinţă.
În cadrul modificării şi completării art 86 din Legea 137/1995 prin OUG 91/2002 alin 2
  precizează că legea se completează cu prevederile OG nr 2/2001 privind regimul juridic al
contrav
contravenţi
enţiilor
ilor aprobată
aprobată,, cu modifică
modificări
ri şi completă
completări
ri prin Legea
Legea 180/200
180/20022 cu modifică
modificările
rile
ul
ulte
teri
rioa
oare
re.. Cons
Consid
ider
erăm
ăm că,
că, în prez
prezen
ent,
t, nu mai
mai poat
poatee fi vorb
vorbaa de o actu
actual
aliz
izar
aree anua
anuală
lă a
cuantumului amenzilor, ci numai de posibilitatea de a modifica prin Hotărâre de Guvern,
cuantumull acestora (art 7 alin 4 OG 91/2002).
cuantumu
Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a
sanc
sancţi
ţiun
unil
ilor
or se pot
pot face
face în term
termen
en de 30 de zile
zile de la data
data comu
comuni
nică
cări
riii la jude
judecă
căto
tori
riil
ilee
competente.
Răspunderea contravenţională, căreia nu-i putem nega utilitatea, are marele neajuns de a
 permite “recidiva” contravenţională, după cum am arătat mai sus (ceea ce în dreptul penal nu se

 poate întâmpla) astfel încât, prin repetarea faptelor ilegale să se perpetueze o stare cu impact
negativ asupra
asupra mediului cu preţul plăţii repetate
repetate a amenzilor,
amenzilor, care în anumite condiţii poate
poate fi
convenabil pentru contravenient.
De aceea, doctrina propune ca repetarea unor contravenţii să atragă după sine sancţiunea
 penală., soluţie ce se regăseşte în reglementarea privind fondul de mediu prin legea 73/2000,
modificată şi completată prin OUG 86/2003, art 13.

7.5. Răspunderea penală

Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecţia mediului se înscrie în

 principiile răspunderii infracţionale, specificul angajării ei fiind determinat de natura obiectului
ocrotit de lege şi a particularităţilor relaţiilor sociale din acest domeniu.
 

77

Caracterul penal este dat de gradul de pericol social ridicat pe care îl prezintă fapta, ea
trebuind să înfăţişeze o serioasă ameninţare pentru mediu, sănătatea şi viaţa oamenilor şi a
oricăror forme de viaţă.
Pentru angajarea răspunderii penale, faptele incriminate ca infracţiuni trebuie săvârşite cu
vinovăţie.
Codul penal român, cu toate modificările şi completările aduse prin Legea nr.88/1992, nu
cuprindea decât puţine dispoziţii privind incriminarea unor fapte periculoase din domeniul
 protecţiei.
Multe infracţiuni sunt reglementate prin legi speciale adoptate în măsura în care au fost
adoptate reglementări sectoriale de protecţie a mediului. În acest sens am putea cita: protecţia şi
asigurarea calităţii apelor - Legea nr.107/1996, Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul
şi acvacultura, Legea 645/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării,
Legea 103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului, Legea 26/1996 - Codul silvic,
Legea 655/2002 privind protecţia atmosferei etc, exemplele desigur putând continua.
Aceste
Aces te re
regl
glem
emen
entă
tări
ri disp
disper
ersa
sate
te nu sunt
sunt rezu
rezult
ltat
atul
ul un
unei
ei conc
concep
epţi
ţiii un
unit
itar
aree priv
privin
indd
infracţiunile specifice domeniului de care ne ocupăm. Şi la noi, ca şi în alte ţări, sancţiunile
 penale au urmat pas cu pas procesul de elaborare a regulilor politicilor în materia mediului,
lipsind o abordare globală ce şi-ar fi putut găsi locul în chiar codul penal 95.
Este momentul să revenim, însă în actualitate. Prin Legea 300 din 2004 (publicată în M.
Of. nr 575 din 29 iunie 2004) a fost adoptat noul Cod penal ce va intra în vigoare pe 29 iunie
2005, potrivit art 512 din acest Cod. Noul Cod penal răspunde exigenţelor actuale ale societăţii
noastre precum şi dezvoltarea ştiinţelor juridice şi contribuţiei practicii judiciare.

La nivelul principiilor şi al conceptelor s-au înregistrat modificări şi completări.

În domeniul protecţiei mediului, apare pentru prima dată, la titlul VIII –Crime şi delicte de
 pericol public incriminarea
incriminarea în cadrul capitolulu
capitoluluii V art 395-405 a faptelor care constitui
constituiee crime şi
delicte contra mediului înconjurător.
O primă constatare, mediul este tratat ca o victimă a faptelor astfel incriminate de legea
 penală.
Într-un studiu comparativ privind noul Cod penal şi Codul penal anterior George Anton
Antoniu
iu
arată că sunt crime şi delicte contra mediului „încălcarea regulilor privind protecţia mediului, a
regulilor privind protecţia apei, a regulilor privind gospodărirea apelor, a utilizării apei potabile,
distrugerea lucrărilor de protecţie a apelor, încălcarea regulilor privind protecţia solului, a
fondului forestier, poluarea fonică şi poluarea accidentală.”96
95
. A se
se vedea Michel Prieur, Droit de l’environnement, Ed.Dalloz, Paris, 1991, p.706.
 96
A se vedea George Antoniu
Antoniu „Noul Cod penal, Codul penal anterior” Ed All Beck, Bucureşti 2004, pag 176

78

Acelaşi autor menţionează că toate aceste incriminări au fost preluate cu numeroase

reform
reformul
ulări
ări şi modifi
modificăr
cării din
din Leg
Legea
ea speci
specială
ală nr 137/1
137/1995
995 pri
privi
vind
nd prote
protecţi
cţiaa mediul
mediului
ui cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi din Legea 107/1996 privind proetcţia apei şi
din OUG nr 243/2000 privind protecţia atmosferei.
O primă remarcă, s-ar putea referi la faptul că aceste trei acte normative nu acoperă toate
sectoarele de protecţie a mediului care se bucură de legi speciale şi, desigur, de încriminarea unor 
fapte ca infracţiuni.
infracţiuni.
Capitolul V Titlul
Titlul VIII din Noul
Noul Cod penal încriminează
încriminează începând cu art 395 până la art
405 inclusiv:„încălcarea regulilor privind protecţia atmosferei privind neluarea de măsuri pentru
oprirea funcţionării instalaţiilor care constituie o sursă de risc major pentru calitatea aerului
constatat de către autorităţile competente precum şi neanunţarea acestora. La alineatul 2 se
 prevede o variantă agravantă când faptele au condus la vătămare corporală gravă sau au pus în
 pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mai mare de persoane ori au cauzat o
 pagubă importantă.
Alineatul 3 al acestui articol prevede o altă variantă agravantă dacă urmarea faptei este
moartea uneia sau a mai multor persoane sau o pagubă importantă adusă economiei naţionale.
Continu
Continuând
ând demersul
demersul la articolu
articolull următor,
următor, art 396 are în vedere
vedere incriminar
incriminarea
ea penală a
faptelor care privesc alt element al mediului, protecţia apei, considerăm că nu este cazul mai
multor reglementări, dat fiindcă descrierea faptelor este completă şi viguroasă. În celelalte
articole, tehnica este aceeaşi până la articolul 403 inclusiv.
De subliniat, credem că ar fi relevant, faptul că, se sancţionează şi tentativa la delictele
 prevăzute al art 395 alin 1, art 306 alin 1 si alin 3, art 397 alin 1, încălcarea regulilor de

gospodărire a apelor, art 398 alin 1 încălcarea regulilor de utilizare a apelor, art 399 alin 1 şi 2
distrugerea lucrărilor de protecţie a apelor, art 4000 alin 1 si 3 încălcarea regulilor de protecţie a
solului.
La toate infracţiuni
infracţiunile
le contra
contra mediului
mediului din capito
capitolul
lul V,
V, Titlul
Titlul V al Codului
Codului penal
penal este
menţionat expres că persoana juridică se sancţionează penal. (art 405).
Deşi gestionarea deşeurilor este o reglementare de protecţie a mediului art 392 din Codul
 penal sancţionează nerespectarea dispoziţiilor privind gestionarea deşeurilor reciclabile plasat la
capitolull IV al Titlului
capitolu Titlului VII „Crime şi delicte contra sănătăţii publice”. Credem că este vorba de o
eroare de structurare.
Poate cea mai importantă completare adusă noului Cod penal o constituie introducerea,
într-un capitol distinct (Titlul
(Titlul II, capitolul VII), instituţiei răspunderii
răspunderii penale a persoanei juridice
cu excepţia statului şi a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, fără ca aceasta să excludă
 

79

răspunderea
răspunderea penală a persoanelor
persoanelor fizice ca participante la comiterea faptului infracţional (art 45).
Este vorba, desigur, despre faptele prevăzute de lege, săvârşite în numele sau în interesul
 persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora.
Remarcăm,
Remarcăm, de asemenea
asemenea,, că în regl
reglemen
ementarea
tarea Codului penal, răspund
răspunderea
erea pers
persoane
oaneii
 juridice pentru anumite infracţiuni
infracţiuni este expres prevăzută de lege şi deci, intervine numai în astfel
de cazuri.
Această instituţie
instituţie nou introdusă în legislaţia penală românească, pe care o salutăm ca pe o
garanţie
garanţie a unei atitudini
atitudini mai resp
respectu
ectuoase
oase faţă de mediu a maril
marilor
or poluatori,
poluatori, a avut deja un
succes remarcabil în cadrul altor legislaţii penale din alte ţări şi în unele acte internaţionale.
Astfel, Convenţia pentru protecţia mediului prin dreptul penal elaborate de Consiliul
Europei din 4 noiembrie 1998, având în vedere necesitatea unei politici penale comune, a statelor 
membre, pentru protecţia mediului şi faptul că atingerile aduse mediului antrenează consecinţe
grave care constituie infracţiuni, are în vedere luarea unor măsuri eficace astfel încât autorii unor 
as
aseme
emenea
nea in
infra
fracţ
cţiun
iunii să nu sca
scape
pe de urmări
urmărirea
rea penal
penalăă şi sancţ
sancţio
ionar
narea
ea cor
cores
espun
punzăt
zătoa
oare.
re. În
 preambulul Convenţiei se pune în evidenţă faptul că persoanele juridice ce vor răspunde penal,
astfel responsabilizate vor avea un aport eficient în acţiunile de prevenire.
În Convenţie sunt prevăzute măsurile ce trebuie luate la nivel naţional, infracţiuni comise
intenţionat
intenţionat (emiterea sau introducerea
introducerea ilicită a unei cantităţi de substanţe sau de radiaţii ionizante
ionizante
în atmosferă, sol sau apă susceptibile de a cauza moartea sau deteriorarea durabilă a mediului),
alte infracţiuni socotite a fi „de neglijenţă” (în materie de deşeuri, de atingeri aduse elementelor 
naturale, parcuri naţionale, arii protejate. Nu este neglijat nici comerţul ilicit cu specii protejate.
La capitolul sancţiuni sunt prevăzute sancţiuni specifice care dovedesc înţelegerea exactă
mediului
mediului ca victimă
victimă
a spre deosebire de noul Cod penal român o sancţiune esenţială fiind
refacerea stării mediului (art 8 din Convenţie).
Convenţie).
Aşa cum este de aşteptat art 9 din Convenţieconsacră răspunderea persoanelor juridice
 pentru infracţiuni comise de organele lor, de un membru al acestora sau de către alte persoane
reprezentative.
7.5.1. Faptele incriminate ca infracţiuni prin Legea nr.137/1995 a protecţiei
mediului.
În conformitate cu Legea pentru protecţia mediului nr 137/1995 modificată şi republicată
în Monitorul Oficial 70 din 2000 şi modificată şi completată ulterior prin OUG nr 91/2002
aprobată prin Legea 294 din 27 iunie 2003, legea cadru cu caracter de lege specială prevede
faptele care constituie infracţiuni şi pedepsele penale corespunzătoare
corespunzătoare fiecărei categorii (art 85).
 

80

Pentru prima oară, chiar din alineatul 1 al articolului 85 se incriminează ca infracţiune

continuarea activităţii după aplicarea sancţiunii contravenţionale prevăzute de art 83 alin 1
lit a privind obligativitatea persoanelor fizice şi juridice de a obţine autorizaţiile de mediu
conform legii.
Analizând infracţiunile din noul Cod penal şi pe cele din enumerarea legii (art.85) am
 putea desprinde mai multe grupe de infracţiuni:

A. O primă grupă o constituie infracţiunile care au ca efect degradarea sau distrugerea

mediului.
-arderea stufului, tufişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate sau de pe terenurile
supuse refacerii ecologice (art 55 alin 2 şi 3),
-defrişarea vegetaţiei forestiere din afara fonmdului forestier sau de pe terenuri în pante
foarte mari,
-evacuarea intenţionată, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau substanţe
 periculoase (art 80 lit.i)
B. Infracţiuni care pun în pericol viaţa ori sănătatea oamenilor, fauna sau flora.
La alineatul 2 se încriminează
încriminează ca infracţ
infracţiuni
iuni faptele de nat
natură
ură să pună în pericol via
viaţa
ţa ori
sănătatea umană, animală sau vegetală.
Remarcăm că este vorba de elementele biotice, componente ale mediului care fac obiectul
ocrotirii prin sancţiuni penale. Faptele prevăzute la literele a, b,c,d ale acestui alineat se regăsesc
şi în capitolul V al Titlului VII al noului cod penal într-o formulare mai puţin precisă şi fără un
criteriu în raport cu noţiunea de mediu care este adevărata victimă.

Mai mult decât atât art. 401 din Codul penal se referă la protecţia fondului forestier iar 
reglementarea priveşte defrişarea vegetaţiei forestiere „din afara fondului forestier” (preluarea
dispoziţiilor art 85 alin 2 litera a a Legii protecţiei mediului).
În cadrul articolului 85 la care ne referim, alineatele următoare privesc: protecţia vieţii
sălbatice, producerea de zgomot peste limitele admise dacă pot pune în pericol grav sănătatea
umană, nerespectarea restricţiilor şi interdicţiilor prvitoare la vânat, pescuit ale unor specii
 protejate sau oprite temporar ori spală în apele naturale a ambalajelor de pesticide.

C. Infra
Infracţiu
cţiuni
ni priv
privind
ind reglemen
reglementarea
tarea modalită
modalităţilo
ţilorr de desfăşu
desfăşurare
rare a acti
activită
vităţilo
ţilorr care
comportă un risc pentru mediu.
 

81

Trecând la alte reglementări care reprezintă instrumente legale de protecţie a mediului

indiferent în ce sector de mediu îşi produc efectele, faptele încriminate ca infracţiuni la laineatele
următoare se referă la:
 nesup
nesuprav
ravegh
eghere
ereaa şi neasi
neasigu
gurar
rarea
ea dep
depoz
ozite
itelo
lorr de deşeur
deşeurii şi subs
substan
tanţe
ţe pericu
periculo
loase
ase,,
depozitarea îngrăşămintelor chimice şi a produselor de uz fitosanitar (art 29 alin 1 lit c şi
alin2),
  producerea şi/sau importul în scopul introducerii pe piaţă şi utilizarea unor substanţe şi
  preparate chimice periculoase (art 21 lit e şi introducerea pe teritoriul României a
deşeurilor de orice natură în scopul eliminării şi sau valorificării (art 23),
 import
importul
ul şi export
exportul
ul un
unor
or subst
substanţ
anţee şi pre
prepar
parate
ate chi
chimic
micee per
pericu
iculo
loase
ase interz
interzis
isee sau
restricţionate (art 17 alineatul 2),
 omisiunea de raporta prompt despre orice accident major (art 21 lit d şi art 80 lit f),
  producerea, livrarea şi utilizarea îngrăşămintelor
îngrăşămintelor chimice şi a produselor de uz fito-sanit
fito-sanitar 
ar 
(art 26),
 nerespectarea interdicţiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole, de pesticide sau
îngrăşăminte
îngrăşăminte chimice (art 29 alin 1 lit d, e şi f şi alin 2)
  provocarea datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizate a contaminării mediului
şi/sau a expunerii populaţiei la radiaţii ionizante, omisiunea de a raporta prompt creşterea
 peste limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau neluarea
măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear (art 39 lit c şi e).
Ceea ce ni se pare demn de semnalat în legătură cu această infracţiune prevăzută în mod
expres de art 85 alin 2 şi care se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 an , o pedeapsă mai puţin
severăă decât
sever decât cea prevăz
prevăzut
utăă îai
îaint
ntea
ea mod
modifi
ifică
cării
rii leg
legii
ii în 20
2003,
03, est
estee fap
faptu
tull că reg
reglem
lement
entări
ările
le
încălcat
încălcatee nu privesc
privesc defăşura
defăşurarea
rea activit
activităţii
ăţii nucleare
nucleare prop
propriu-z
riu-zise,
ise, supraveg
supraveghere
hereaa eventual
eventualei
ei
contami
contaminări
nări radio
radioacti
active
ve şi obligaţ
obligaţia
ia de rapo
raportar
rtaree prom
promptă
ptă a oric
oricărei
ărei creşt
creşteri
eri semnifi
semnificati
cative
ve a
contaminării.
La capitolul privind infracţiunile contra mediului înconjurător nu este incriminată de
asemenea nici o faptă care să se refere la activităţile nucleare propriu-zise. Credem că această
„lacună” se justifică prin prevederea sancţiunilor penale în legea specială.Problema constă, însă,
în aceea că reglementările speciale sunt anterioare noului Cod penal şi nu poatef i vorba de

răspunderea
răspunderea penală apersoanelor
apersoanelor juridice, extrem de necesară în acest domeniu.
 

82

 Nu este ănsă mai puţin adevărat că la capitolul V,

V, al Codului penal sunt incriminate crime
şi delicte la regimul armelor şi muniţiilor, materiilor radioactive şi a materiilor explozive (art
407).
Pe de o parte, criteriul plasării materialelor radioactive ni se pare cel puţin bizar iar pe de
altă parte, punerea în funcţiune a instalaţiilor, exploatarea, modificarea şi dezafectarea acestora-
activităţi nucleare în sine –sunt abordate prin intermediul regimului juridic al materialelor 
nucleare, abordare, care în opinia nosatră, ni se pare incorectă.
De as
aseme
emenea
nea pentru
pentru infrac
infracţi
ţiuni
unile
le incrim
incrimina
inate
te în capito
capitolul
lul VI este
este pre
prevăz
văzut
utăă exp
expres
res
răspunderea penală a persoanelor juridice:
 descărcarea apelor uzate şi a deşeurilor de pe nave sau platforme plutitoare direct
în ap
apee natura
naturale
le cât şi evacu
evacuare
areaa sau scu
scufun
fundar
darea
ea un
unor
or subs
substan
tanţe
ţe sau
sau deşeur
deşeurii
 periculoasee (art 40 lit d),
 periculoas
 lu
luar
area
ea măsu
măsuri
rilo
lorr de elim
elimin
inar
aree tota
totală
lă a subs
substa
tanţ
nţel
elor
or şi prep
prepar
arat
atel
elor
or chim
chimic
icee
 periculoase care au devenit deşeuri (art 21 lit c).
D. Infracţiuni la reglementările referitoare la condiţiile prealabile desfăşurării activităţii,
eliberarea autorizaţiilor şi respectarea lor şi aspecte legate de acestea în timpul desfăşurării
activităţii.
O primă remarcă se poartă asupra faptului că posibilii răspunzători din punct de vedere
 penal pot fi atât
atât autorităţile
autorităţile publice cât şi persoanele
persoanele fizice şi persoanele juridice,
juridice, altele decât
decât
acestea.

1. Astfel, cât priveşte prima categorie, menţionăm:

- ascunderea unor date sau difuzarea de către funcţionarii publici de informaţii false în
legătură cu calitatea mediului şi sănătatea umană (art.69);
- ne
nelu
luare
areaa măs
măsuri
urilo
lorr de li
limit
mitare
are a impact
impactul
ului
ui asu
asupra
pra mediul
mediului
ui a subst
substanţ
anţelo
elorr sau a
deşeurilor
deşeurilor periculoas
periculoasee (art.20);
- refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale
accidentale a apelor şi a zonelor de coastă (art 40 lit
e).
În această situaţie înclinăm să credem că, este vorba de autorităţile portuare sau de
 protecţie a mediului,
-controlul la introducerea şi scoaterea din ţară a substanţelor şi preparatelor chimice pe
  baza
baza reglem
reglement
entări
ărilor
lor autor
autorit
ităţi
ăţiii pub
public
licee centra
centrale
le de mediu
mediu şi a cel
celor
or privin
privindd trans
transpo
portu
rtull
internaţional
internaţional al mărfurilor periculoase, introducerea
introducerea în ţară a culturilor de microorganisme, plante
 şi animale vii din flora şi fauna sălbatică fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală

83

 pentru protecţia mediului (art 20 şi art 35 alin 5). Comiterea faptei infracţionale menţionate mai
sus, priveşte autorităţile vamale.
2. Pentru persoanele fizice sau juridice, infracţiunile se referă la:
- continuarea activităţii după suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu (art.10
alin.2);
- prezentarea în studiile şi analizele de impact a unor concluzii şi informaţii false (art.12
alin.6);
- transportul sau tranzitul de pesticide, substanţe sau deşeuri periculoase fără autorizaţie
(art. 17 alin 1 şi art.23 alin 1);
De menţionat că pentru toate infracţiunile prevăzute de art.85 - tentativa se pedepseşte.
Sancţiunile penale prevăzute de lege sunt pedeapsa privativă de libertate (închisoare) şi
 pentru un număr restrâns de infracţiuni
infracţiuni este posibilă aplicarea unei amenzi penale.
Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire
 penală conform legii.

7.5.2. În legătură cu subiectele răspunderii penale. Principiul dreptului penal conform

căruia nu există pedeapsă decât pentru un fapt personal trebuie, desigur, respectat şi cât priveşte
infracţiunile din domeniul mediului înconjurător. Cu toate că delictul, în general, este comis de şi
  pentru întreprinderea respectivă - jurisprudenţa, în multe cazuri, a manifestat tendinţa de a
absolvi salariatul unei întreprinderi - autor material - al unei poluări şi a inculpat patronul
acestuia ca autor intelectual sau moral.
De fapt, conducerii
conducerii unei întreprinderi
întreprinderi îi sunt impuse
impuse condiţiile şi modul
modul de desfăşurare a

activităţii
activităţii pe care o iniţiază şi o controlează. Doctrina, la rândul său, a calificat această tendinţă
tendinţă a
 jurisprudenţei ca pe o necesitate de a se lua în consideraţie interesul social colectiv. Activităţile
industriale nu pot avea ca unic scop producerea de bunuri, ci şi obligaţia de a asigura igiena şi
calitatea mediului, securitatea vieţii şi sănătăţii oamenilor.
De altfel, recunoscând interesul general pentru protecţia mediului, Consiliul Europei încă
di
dinn an
anul
ul 1977,
1977, pri
prinn rezol
rezoluţi
uţiaa din 28 septem
septembri
briee a Consil
Consiliul
iului
ui de Minişt
Miniştri,
ri, ref
referi
erito
toare
are la
contribuţia dreptului penal la protecţia mediului, invită la o dezvoltare a restricţiilor penale, la
în
înlăt
lătura
urarea
rea amnist
amnistier
ierii
ii inf
infrac
racţiu
ţiuni
nilor
lor privin
privindd mediul
mediul,, şi introd
introduce
ucerea
rea,, în anumi
anumite
te caz
cazuri
uri,, a
răspunderii penale a persoanelor juridice.
Consil
Consiliul
iul Europe
European
an pentru
pentru Dr
Drept
eptul
ul Med
Mediul
iului
ui (O.
(O.N.
N.G.)
G.) consi
consider
derăă că est
estee nec
necesa
esară
ră
introducerea în codul penal, alături de crima pentru omor sau furt, infracţiunea de poluare, care
 să fie distinctă de reglementările speciale şi de nerespectar
nerespectarea
ea unor prevederi ale acestor legi.

84

Toate aceste etape şi considerente au fost avute în vedere şi de legiuitorul român, care, aşa
după cum am mai arătat în noul Cod penal consacră la art 45 răspunderea penală a persoanelor 
 juridice, precizând că răspunedrea penală a persoanei juridice nu exclude răspunedrea penală a
 persoanei fizice care a participat la săvârşirea faptei infracţional
infracţionale.
e.
Credem însă că la gradarea pedepselor ar trebui să se aibă în vedere gravitatea daunei
ecologice provocate, alături de gravitatea pericolului social.
Precizăm că, tentativa se pedepseşte pentru toate infracţiunile prevăzute de art 85 al Legii
137 din 1995.
 

85

8. AUTORIZAREA ACTIVITĂŢILOR CU IMP

IMPACT
ACT ASUPRA MEDIULUI

Obligaţia juridică de a lua în consideraţie mediul cu ocazia oricăror acţiuni sau decizii
care ar putea să-i aducă atingere presupune, pe plan administrativ, instituirea unor proceduri de
autorizare.
Dintre aceste proceduri, de care ne vom ocupa în cele ce urmează, procedura evaluării
impactului asupra mediului ocupă un loc central ca instituţie specifică dreptului mediului.

8.1. Evaluarea impactului asupra mediului 

8.1.1. Obiectivul acestei proceduri administrative este simplu şi logic: evitarea ca o nouă
activitate justificată şi interesantă din punct de vedere economic în plan imediat, să se releve
ulterior nefastă sau chiar catastrofal
catastrofalăă pentru mediu.
Cu alte cuvinte, se urmăreşte prevenirea poluărilor şi a altor atingeri ce ar putea fi aduse
mediului, evaluându-se din faza de proiect efectele acţiunilor antropice asupra mediului natural.
Cazuri de poluare grave, cum ar fi scandalul SEVESO din Italia, Bopal din India sau
Copşa Mică din România, ar fi trebuit să nu se fi produs. Desigur, nu excludem şi situaţia ca, în
anumite cazuri, anumite modificări ale echilibrului
echilibrului ecologic să nu poată fi estimate, încă din faza
de proiect.
Aceasta ar presupune ca mijloacele de investigare ştiinţifică din perspectiva ecologică să

fie din ce în ce mai avansate şi mai nuanţate.

De fapt, procedura studiului de impact nu este altceva decât o punere în aplicare a unei
vechi înţelepciuni care spune că este mai bine să previi decât să vindeci.
În mod logic, pentru a preveni trebuie studiate dinainte consecinţele şi efectele unei
acţiuni ce se doreşte a fi întreprinsă, ceea ce este o regulă de bun simţ şi reprezintă, totodată, o
 procedură care, proiectând în viitor, poate determina luarea unei decizii în prezent.
Proc
Proces
esul
ul de eval
evalua
uare
re a impa
impact
ctul
ului
ui asup
asupra
ra me
medi
diul
ului
ui se resc
rescri
rie,
e, desi
desigu
gurr, în cadr
cadrul
ul
reglementării activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului şi se realizează pe baza
legislaţiei naţionale 97 armonizată cu legislaţia comunitară în domeniu.
97
Legislaţia în vigoare fiind: Legea Protecţiei mediului nr 137/1995 modificată şi completată conform OG 91/2002, Legea nrr 
86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la
 justiţie în probleme de mediu, Legea 645/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr 334/2002 privind prevenirea,
 reducerea şi controlul integrat al poluării, Legea 22/2001 pentru ratificarea Convenţiei privind evaluarea imapctului asupra
mediului în context transfrontieră adoptată la Espoo la 25 februarie 1991, Legea 462/2002 pentru aprobarea OUG nr 236/2000

86

Confor
Conform
m defini
definiţie
ţieii legale
legale consa
consacra
crată
tă de OUG
OUG 91/
91/20
2002
02 eva
evalu
luare
areaa imp
impact
actulu
uluii asupr
asupraa
mediului face parte din procedura de autorizare fiind un proces menit să identifice, să descrie şi
să stabilească în funcţie de fiecare caz în parte şi în conformitate cu legislaţia în vigoare efectele
di
direc
recte
te şi indire
indirecte
cte,, princi
principal
palee şi secun
secundar
daree ale unui
unui pro
proiec
iectt asu
asupra
pra sănătă
sănătăţi
ţiii oamen
oamenilo
ilorr şi
mediului.
De altfel, constructo
constructorii,
rii, ingi
ingineri
nerii,i, economi
economiştii
ştii,, în general promotorii
promotorii unor activităţ
activităţii
in
indu
dustr
strial
ialee şi-au
şi-au preced
precedat
at întot
întotdea
deaun
unaa realiz
realizare
areaa proiec
proiectel
telor
or lor de studi
studiii pen
pentru
tru a evalu
evaluaa
soliditatea, utilitatea, fiabilitatea întreprinderilor lor. Dar această documentaţie tehnică privea
aspecte limitate având în vedere realizarea proiectului în sine şi rentabilitatea sa din punctul de
vedere exclusiv al investitorului.
Prin studiul de impact, cercetările prealabile îşi schimbă natura şi unghiul de vedere. Este
vorba
vorba de studi
studiere
ereaa inser
inserţi
ţiei
ei noulu
nouluii pro
proiec
iectt în ansam
ansamblu
blull med
mediul
iului
ui exi
existe
stent,
nt, de exami
examinar
narea
ea
efectelor directe sau indirecte, imediate sau îndepărta
îndepărtate,
te, în mod individual sau colectiv
colectiv,, de gradul
de suportabilitate al mediului dat. Imperativul respectării mediului, obligând la abordarea unei
viziuni globalizante,
globalizante, practic, pornindu-se de la un proiect anume, se integrează, apriori, o serie de
factori şi elemente care sunt implicate o dată cu realizarea proiectului respectiv.
Procedura studiului de impact a luat naştere în Statele Unite, fiind introdusă prin Legea
  privind mediul înconjurător din 1970. În condiţiile specifice ale sistemului administrativ şi
 jurisdicţional american, studiul de impact a devenit în Statele Unite o procedură sofisticată, larg
dezvoltată de tribunale, eficientă dar limitată98.
În Franţa, cum orice decizie sau program ori activitate ce poate afecta mediul necesită o
reflecţie prealabilă, aceasta, ia forma, după caz, a unei simple analize sumare (obişnuit calificată
99

mini-notă de impact), a unei note de impact sau, în fine, a unui veritabil studiu de impact .
Belgia cunoaşte, de asemenea, un sistem de evaluare a incidenţelor asupra mediului.
Astfel, în Regiunea Wallonă, instrumentul specific care evaluează incidenţa unui proiect este
 prevăzut printr-un decret (11/9/1985) şi o hotărâre a executivului din 10/12/1987 ce au intrat în
vigoare de la 24/1/1988. Regimul juridic stabilit de aceste acte normative introduce un sistem de
evaluare a incidenţelor asupra mediului care, integrat în procedura deciziei administrative,
 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, Legea 655/2001 pentru
aprobarea OUG nr 243/2000 privind protecţia atmosferei, Legea 426/2001 pentru aprobarea OUG nr 78/2000 privind regimul
deşeurilor, HG nr 1115/2002 privind accesul liber la informaţia privind mediul, HG nr 162/2002 privind depozitarea
deşeurilor, HG nr 573/2002 privind autorizarea comercianţilor, Ordinul nr 860/2002 pentru aprobarea procedurii de evaluare a
imp
impact
actulu
uluii asupra
metodologice asuaplicabile
pra mediul
mediului
ui şi deprocedurii
etapelor emiter
emiteree acadru
acordu
acordului
deluievaluare
de mediu,
medaiu, ordinu
ordinull nr
impactului 863/20
863/2002
asupra 02 privin
privind
mediului, d aproba
aprobarea
Ordinul nrrea ghidur
ghidurilo
864/2002 ilor 
alr 
ministrului
minis trului apelor,
apelor, pădurilor
pădurilor şi protecţiei
protecţiei mediului pentru aprobarea procedurii
procedurii de evaluare a impactului
impactului şi de participare
participare a
 publicului la luarea deciziilor în cazul proiectelor cu impact transfrontieră.
98
. A se vedea A. Ch. Kiss et. Cl. Lambrechts, “Les procedures d’etudes d’impact en droit compare”, R.S.E., 1976, nr. 3-4 - P
 230.
99
. A se vedea M.Prieur, op.cit., pag.62 şi urm.

87

conferă dreptul de a fi realizat un proiect determinat. Eliberarea oricărei autorizaţii, care ignoră
sistemul de evaluare - nota de evaluare şi, dacă este cazul, studiul de incidenţă asupra mediului,
atrage nulitatea acesteia.

8.1.2. Legeis
8.1.2. Legeislaţi
laţiaa română
română de prote
protecţi
cţiee a mediul
mediului
ui regle
reglemen
mentea
tează
ză pr
proce
ocedur
duraa de
evaluare a impactului asupra mediului cu fazele sale obligatorii: preliminare, efectuarea
propriu-zisă şi cea de analiză şi validare100.
  Noua reglementare introduce obligativitatea studiului de impact pentru proiectele de
investiţii noi cât şi pentru modificarea substanţială a proiectelor existente, inclusiv proiectele de
dezafectare în cadrul procedurii pentru obţinerea acordului de mediu.
La rândul lor, noile investiţii sau activităţi precum şi modificarea celor existente, pentru
care este obligatoriu acordul de mediu şi, deci, şi studiul de impact, sunt prevăzute în anexa II-a a
aceleiaşi legi.
Evalua
Eva luarea
rea impac
impactul
tului
ui asupra
asupra mediul
mediului
ui se rearealiz
lizeaz
eazăă însă
însă numai
numai pen
pentru
tru pro
proiec
iectel
telee
activităţilor  cu impact
impact semnif
semnificat iv asupr
icativ asupraa mediul
mediului
ui –proie
–proiecte
cte pen
pentru
tru care
care este
este neces
necesară
ară
solicitarea acordului de mediu, sau, după caz, a acordului integrat de mediu.
În Ordinul Ministrului 860/2002 se precizează procedura de evaluare a impactului asupra
mediului numită „ procedura completă de autorizare de mediu.”
Anexa 1.1 la Ordinul
Ordinul 860/200
860/20022 reprezintă un tab
tabel
el care cuprinde activităţile
activităţile din anexa 1
de la HG 918/2002 şi activităţile din anexa 1 a OG 34/2002 care sunt supuse obligaţiei evaluării
şi acordului de mediu.
Soluţia aleasă de legiuitorul român a fost aceea a întocmirii unei liste pozitive 101 a tuturor 

activităţilor care sunt supuse procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Crdem că
 putem să afirmăm că această procedură poate fi impusă chiar pentru activităţile care nu necesită
acord de mediu ci numai autorizaţie de mediu. In acest sens, putem exemplifica: parcuri pentru
staţionare, când numărul vehiculelor depăşeşte 300, stabilirea de căi navigabile, descărcări de
material sedimentar în lacuri şi altele.
Dezavantajul unor asemenea liste este faptul că nici o modificare nu se poate face decât
tot pe calea reglementării legale, ceea ce presupune în general o perioadă de timp mai mare, chiar 
dacă apar situaţii noi, dintre care unele pot fi urgente şi periculoase pentru sănătatea oamenilor şi
mediu.
100
. Vezi art.11 din Legea 137/1995 a protecţiei mediului şi Ordinul M.A.P.P.M. nr.125/1996;
101
. Există şi posibilitat
posibilitatea
ea întocmirii
întocmirii unei liste negative,
negative, care cuprinde activităţile
activităţile pentru care nu se cere studiu de impact;
 pentru activităţile nemenţionate (toate cele care se pot determina pentru prezent şi viitor) fiind obligatoriu studiul de impact. În
 opinia noastră lista negativă este mult mai eficace, deoarece nu poate scăpa nici o activitate nouă ale cărei efecte nu sunt încă
ştiute fără o evaluare prealabilă.

88

De asemenea, credem că studiile de impact nu trebuie să se impună numai activităţilor 

care au impact semnificativ asupra mediului ci şi pentru planurile, programele şi chiar legile
susceptibile de a afecta mediul. În acest sens, putem da ca exemplu aprobarea - pe baza legii - a
volumului maxim de masă lemnoasă ce se recoltează anual102. Exemplele, desigur, ar putea
continua, chiar şi numai dacă am enumera unele activităţi sau domenii ale căror reglementări ar 
 putea fi, în funcţie de normele de protecţie pe care le impun sau nu, nefaste sau chiar catastrofale
 pentru mediu, cum ar fi, de pildă: regimul produselor şi substanţelo
substanţelorr toxice, activităţile nucleare,
deşeurile etc.
Fazele procedurii studiului de impact şi organizarea desfăşurării acestui demers tehnico-
 juridic sunt în sarcina autorităţii pentru protecţia mediului competente, care decide aplicarea lor.
Reglementările în domeniu prevăd cadrul minim al datelor necesare, după cum urmează:
a) cererea promotorului, cu descrierea proiectului sau a activităţii, care nu poate să
fie adresată către autoritatea de mediu decât în formă scrisă;
 b) încadrarea proiectului sau activităţii propuse în categoria celor pentru care se
impune sau nu studiul de impact. Dacă în vederea acestei încadrări sunt necesare informaţii
suplimentare se poate cere titularului un studiu preliminar;
c) o primă analiză a scopului acţiunii propuse se face cu participarea autorităţilor 
 pentru protecţia mediului, a unor experţi şi a reprezentanţilor administraţiei publice locale, ale
căror zone pot fi afectate de eventualele modificări ale mediului, generate de introducerea
acesteia;
d) pe baza acestei analize, autoritatea pentru protecţia mediului întocmeşte un
ghidaj obligatoriu pentru efectuarea propriu-zisă a studiului de impact, pe baza căruia va trebui

în
întoc
tocmit
mit şi raport
raportul
ul.. Îndrum
Îndrumaru
arull şi lista
lista cel
celorl
orlalt
altee avize
avize ce trebui
trebuiee obţin
obţinute
ute se comun
comunică
ică
titularului.
Îndrum
Îndrumaru
arull sta
stabil
bilit
it de autori
autoritat
tatea
ea de mediu
mediu este
este obliga
obligator
toriu
iu,, dar
dar socot
socotim
im că acest
acestaa
înseamnă, de fapt, un conţinut minim al studiului de impact. Socotim că experţii însărcinaţi cu
efectuarea acestuia pot extinde analiza lor, dacă această completare conduce la o concluzie mai
realistă şi poate oferi variante mai bune de realizare a proiectului.
Credem că, în afara elementelor obişnuite dictate în funcţie de natura proiectului, studiul
de impact ar trebui să aibă în vedere şi analiza efectelor ce le-ar putea produce în afara
 jurisdicţiei
 jurisdicţiei naţionale, ţinând seama de convenţiile internaţional
internaţionalee la care România este parte.
Un alt aspect asupra căruia ar trebui să se aplice analiza complexă a studiilor îl reprezintă
impactul cumulativ al poluărilor.
 102
. A se vedea Legea nr.16/1991, Legea nr.42/1992, Legea nr.23/1993, Legea nr.12/1994 ş.a.m.d.

89

 Nu credem că ar trebui să lipsească, de asemenea, o analiză a incertitudinilor

incertitudinilor ştiinţifice
ştiinţifice cu
 privire la fenomenele astfel generate;
e) realizarea şi prezentarea raportului se face de către titularul proiectului sau al
activităţii, cu concluzia la care s-a ajuns, cu variantele ce eventual au fost propuse, inclusiv cu
cea privitoare la renunţarea la acţiunea propusă. Conţinutul raportului trebuie să aibă în vedeere
următoarea structură:
 informaţii generale,
  procese tehnologice,
 deşeuri,
 impactul potenţial şi măsuri de reducere,
 analiza alternativă,
 monitoritzarea,
 situaţii de risc,

descrierea dificultăţilor,
 rezumat fără caracter tehnic,
 documente anexate.
Credem că prezentarea raportului de către titular reprezintă o condiţie legală a susţinerii
 propriei cereri de autorizare a acţiunilor propuse, el fiind, tot în virtutea legii, obligat să suporte
şi cheltuielile legate de realizarea studiului;
f) autoritatea de mediu este ţinută să facă o analiză a calităţii raportului la studiul
de evaluare a impactului şi îl poate accepta ori dispune refacerea acestuia, motivând-o. Socotim
că dispunerea motivată a refacerii studiului de impact reprezintă, în sine, un act administrativ,
care poate leza interesele titularului proiectului sau activităţii propuse, fie prin cheltuielile
suplimentare pe care le provoacă, fie prin întârzierea punerii în aplicare a intenţiilor acestuia,
care poate fi, de asemenea, păgubitoare.
păgubitoare. Aşadar
Aşadar,, credem ca acest act administrativ poate fi atacat,
înainte de decizia definitivă de autorizare, la instanţele judecătoreşti competente - în cadrul
reglementării legale privind contenciosul administrativ103;
g) concluziile raportului întocmit şi acceptat după analiza preliminară de către
autorităţile
autorităţile de mediu se aduc la cunoştinţă şi dezbatere publică. Crearea cadrului organizatoric şi
furnizarea informaţiilor pertinente şi accesibile publicului pentru a putea participa la luarea
deciziilor în cadrul acestei proceduri de autorizare sunt, conform legii, în sarcina titularului
  proiect
proiectului
ului sub controlu
controlull autorită
autorităţii
ţii competente104. La aces
competente aceste
te dezb
dezbat
ater
erii part
partic
icip
ipă,
ă, în afar
afaraa
103
 . Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ.
administrativ.
104
. Vezi art.64 lit.c, Legea nr.137/1995.

90

 populaţiei interesate, autorităţile administraţiei publice locale şi organizaţiile neguvernamentale.

Observaţiile şi concluziile dezbaterilor, consemnate, vor fi, desigur, luate în consideraţie pentru
luarea deciziei finale;
h) decizia finală se ia de către autoritatea pentru protecţia mediului competentă.
Aceasta se motivează şi se aduce la cunoştinţă publică.
Considerăm că această aducere la cunoştinţă publică priveşte pe toţi cei care au participat
la dezbaterea organizată, iar aceştia îşi pot manifesta eventualele nemulţumiri până la eliberarea
autorizaţiei.
Observăm, însă, că autorizaţia se eliberează sau se respinge motivat în termen de 30 de
zile de la decizia finală, iar aducerea la cunoştinţa publică nu are prevăzut nici un termen.
În lipsa unui termen stabilit de lege, această aducere la cunoştinţa publică poate opera şi
cu o zi înaintea eliberării autorizaţiei, dar şi după eliberarea acesteia. Opinăm pentru stabilirea
unui termen, care să permită reacţia publicului,
publicului, chiar de către autoritatea
autoritatea centrală pentru protecţia
mediului - fiind, credem, de competenţa sa organizarea întregii proceduri;
Credem, însă, din economia legii de protecţie a mediului că neîndeplinirea obligaţiei de
informare a publicului duce la nulitatea absolută a actului administrativ şi tot confrom legii la
sancţionarea contravenţională a titularului proiectului care nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
i) decizia finală, fiind socotită o etapă de încheiere a analizei studiului de impact,
ce are, desigur, în vedere şi celelalte condiţii pentru eliberarea acordului de mediu, este luată ca
  punct de plecare cât priveşte curgerea termenului pentru respingerea motivată sau emiterea
acestuia. Termenul este de cel mult 30 de zile de la luarea deciziei finale.
 Ni se pare interesantă o analiză a acestor două etape distincte din procedura de evaluare -

decizia finală şi eliberarea sau respingerea motivată a acordului de mediu.

Logic, eliberarea acordului de mediu sau refuzarea motivată a eliberării lui nu poate să
concretizeze altă soluţie decât pe aceea din decizia finală.
Pentru ce atunci două etape distincte? Decizia finală care se aduce la cunoştinţă publică
este un act administrativ ce poate fi atacat de orice persoană, autoritate locală sau organizaţie
neguvernamentală care consideră că este lezată sau că se poate aduce o atingere mediului
înconjurător, termenul curgând de la data aducerii la cunoştinţă publică.
Eliberarea sau respingerea motivată a acordului de mediu priveşte numai pe cel care a
făcut cererea în vederea obţinerii acestei autorizări. In cazul respingerii motivate
motivate a cererii de a se
elibera acordul de mediu, titularul proiectu
proiectului
lui propus are dreptul de a contesta această respingere
la organele administrative competente şi, după epuizarea acestor căi administrative, la instanţele
  judecătoreşti conform dispoziţiilor legale privind contenciosul administrativ.

91

Cu toate aceste distincţii, care se pot face pe baza reglementării legale, acordul de mediu,
odată eliberat şi pus în aplicare de către titular, poate fi atacat de orice persoană interesa
interesată
tă sau de
către orice organizaţie neguvernamentală, dacă prin acesta s-a adus un prejudiciu direct sau
indirect ori pentru conservarea mediului înconjurător 105.
Credem, de asemenea, că în cazul unor atingeri grave sau ireversibile aduse mediului
înconjurător, autorităţile competente pentru protecţia mediului pot să ceară o reexaminare şi,
ev
event
entual
ual,, modifi
modificar
carea
ea proiec
proiectu
tului
lui înaint
înaintea
ea execut
executări
ăriii acest
acestuia
uia şi chiar
chiar,, în anumit
anumitee sit
situaţ
uaţii
ii,,
anularea acestuia.
De asemenea, considerăm că o analiză a posteriori a proiectelor supuse studiului de
impac
impactt tre
trebui
buiee să se facă
facă în mod obl
oblig
igato
atoriu
riu pen
pentru
tru a verifi
verifica
ca per
pertin
tinenţ
enţaa pre
previ
vizi
ziuni
unilor
lor şi
adoptarea măsurilor corective necesare formându-se, dacă este cazul, chiar o comisie care să
urmăre
urmăreasc
ascăă puner
punerea
ea în apl
aplic
icare
are,, com
compus
pusăă din
din exper
experţi,
ţi, reprez
reprezent
entanţ
anţii ai unor
unor aso
asocia
ciaţii
ţii şi ai
autorităţilor locale.

8.1.3. Realizarea studiului de impact. Petiţionarul este acela care, pentru proiectele şi
Realizarea studiului
ac
activ
tivită
ităţi
ţile
le pe
pentr
ntruu care
care este
este obliga
obligator
toriu
iu studi
studiul
ul de impact
impact,, tre
trebui
buiee să prezin
prezinte
te autori
autorităţ
tăţilo
ilor 
r 
competente rezultatul realizării acestuia, deci, raportul. El trebuie, aşa cum am mai arătat, să
suporte şi cheltuielile aferente. Realizarea efectivă a studiului de impact nu se poate face însă de
către promotor, aşa cum legislaţia unor state o prevăd. Este cazul Franţei, unde petiţionarul care
dispune de mijloace tehnice sau de cercetare proprii, poate realiza, el însuşi, studiul de impact,
care este supus controlului, expertizării şi analizării de către organele publice competente.
Legea română prevede expres că studiile de impact se realizează prin unităţi specializate,
106
 persoane fizice sau juridice atestate .
Condiţiile impuse de lege privind atestarea, credem că au în vedere, în primul rând,
capacitatea
capacitatea tehnică şi ştiinţifică
ştiinţifică a celor abilitaţi şi, desigur,
desigur, imparţialitatea lor. Atestarea
Atestarea cerută de
lege echivalează cu o garanţie în acest sens.
Executantul studiului de impact trebuie să respecte îndrumarul cu problemele ce trebuie
analizate şi modelul-cadru de întocmire a raportului, impuse de autorităţile competente pentru
 protecţia mediului.
mediului. Credem că în analiza ce se efectuează
efe ctuează nu poate lipsi o evaluare a stării iniţiale
a mediului şi o previziune ştiinţifică a efectelor pe care le-ar produse introducerea noii acţiuni
 propuse. Concluzia trebuie să arate motivele pentru care proiectul poate fi reţinut sau respins şi
să propună eventuale variante mai favorabile mediului.
105
. A se
se vedea art.5 lit.d şi art.8 din Legea 137/1995.
106
 106
A se vedea în acest sens Ordinul 860/2002 privind aprobarea Regulamentului de atestare pentru elaborarea studiilor de
impact asupra mediului înconjurător.
înconjur ător.

92

Persoanele fizice sau juridice, însărcinate cu executarea studiului de impact, răspund

  pentru
pentru corectit
corectitudin
udinea
ea întocmiri
întocmiriii raportul
raportului.
ui. Pentru
Pentru real
realitat
itatea
ea şi corectit
corectitudin
udinea
ea informaţi
informaţiilor 
ilor 
furnizate răspunde titularul proiectului sau acţiunii.
Atât executantul studiului de impact, cât şi promotorul care l-a solicitat, răspund fiecare
 pentru prezentarea unor concluzii şi, respectiv, informaţii false.

8.1.4. Controlul studiului de impact. Putem afirma că acest control se realizează atât de
 public, cât şi de administraţie.
a) aducerea la cunoştinţa publicului a raportului studiului de impact şi dezbaterea
sa cu toţi cei interesaţi, care-şi pot exprima reticenţele sau chiar opoziţia faţă de soluţia propusă,
 presupunee accesul fără rezerve la toate datele şi analizele, deci şi a controlul
 presupun controlului.
ui.
 b) controlul administrativ se realizează de către autoritatea competentă, care poate
dispune refacerea studiului de impact sau completarea lui cu prilejul analizei preliminare.
După dezbaterea publică a raportului studiului de impact, acesta este supus unui nou
control, în care sunt avute în vedere şi observaţiile făcute cu acest prilej în vederea luării deciziei
finale.
c) controlul jurisdicţional se poate exercita, în opinia noastră, în cel puţin trei
situaţii:
- comunicarea prin act administrativ a rezultatelor analizei preliminare, prin care autoritatea
 publică dispune refacerea sau completarea studiului de impact;
- în urma aducerii la cunoştinţa publică a deciziei finale;
- după eliberarea sau refuzul motivat al acordului de mediu.

8.l.5. Efectele studiului de impact. În primul rând, neefectuarea studiului de impact

 pentru introducerea unor noi activităţi pentru care efectuarea sa este obligatorie atrage nulitatea
absolută a acordului sau a autorizaţiei de mediu astfel eliberată.
Efectu
Efe ctuare
areaa studi
studiulu
uluii de imp
impact
act şi soluţi
soluţiaa favor
favorabi
abilă
lă pentru
pentru reali
realizar
zarea
ea avansa
avansată
tă a
  pro
proie
iect
ctul
ului
ui de ra rapo
port
rt nu scut
scuteş
eşte
te de răsp
răspun
unde
dere
re prom
promot
otor
orul
ul pent
pentru
ru prej
prejud
udic
icii
iile
le cauz
cauzat
atee
 persoanelor, bunurilor sau mediului, legate de realizarea proiectului.
Soluţia favorabilă a unui studiu de impact, în baza căruia s-a eliberat acordul de mediu, nu
 poate fi o piedică pentru o decizie de suspendare a executării proiectului în caz de pericol
iminent.
 

93

8.2. Procedura de autorizare

În cele ce precedă am dorit să evidenţiem rolul special pe care îl joacă studiul de impact în
cadrul procedurii de autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului
înconjurător.
Un mijloc juridic uzitat atât pe plan internaţional, cât şi la nivel naţional pentru protecţia
mediului îl constituie metoda autorizărilor.

8.2.1. Legea română a protecţiei mediului instituie, în principal, pentru autorizarea,

 în anumite condiţii, a unor activităţi ce reprezintă un potenţial pericol pentru mediu , două
categorii de autorizaţii:
a. - acordul de mediu şi acordul integrat de mediu
b. - autorizaţia de mediu şi autorizaţia integrată de mediu

a) Acordul de mediu, după cum am precizat mai sus, se solicită pentru acele activităţi
care presupun lucrări de realizare a proiectului înainte de darea în funcţiune a obiectivului
investiţiei. Pentru realizarea unor asemenea proiecte, pentru investiţii noi sau modificarea celor 
existente, eliberarea acordului de mediu are ca stâlp central realizarea studiului de impact, ceea
ce reprezintă, credem, cu unele excepţii, diferenţa principală în raport cu autorizaţia de mediu.
Acordul de mediu este valabil până la darea în funcţiune a obiectivului
obiectivului dar nu mai mult de
5 ani de la data eliberării.
Acordul integrat se solicită conform dispoziţiilor legale.

 b) Autorizaţia de mediu. Obţinerea acestei autorizaţii este obligatorie pentru punerea în
funcţiune a obiectivelor noi care au acord de mediu. Noua lege a mediului impune obţinerea
autorizaţiei
autorizaţiei de mediu şi pentru activităţile existente, în termen de un an de la intrarea în vigoare a
acesteia.
Deşi autorizaţia de mediu sau, după caz, auttorizaţia integrată de mediu este unica
auto
autori
riza
zare
re ne
nece
cesa
sară
ră pent
pentru
ru dare
dareaa în func
funcţi
ţiun
unee a unor
unor ob
obie
iect
ctiv
ivee ce nu impl
implic
icăă lucr
lucrăr
ării de
construcţii-montaj, există şi unele excepţii 107.
Aceste excepţii se referă la unele activităţi ce pot avea un impact negativ considerabil cât
  priveşte echilibrul ecologic al unor ecosisteme naturale. Este vorba de importul şi exportul
 plantelor şi animalelor din flora şi fauna spontană şi defrişarea vegetaţiei forestiere din afara
fondului forestier, acestea fiind supuse procedurii de evaluare a impactului.
 107
. A se
se vedea Anexa II, pct.8 - literele g) şi I) din Legea 137/1995.

94

8.2.2. Condiţii legale comune ambelor categorii de autorizaţii. Ambele autorizaţii se

eliberează după ce au fost obţinute toate celelalte avize şi autorizări necesare.
Atât acordul cât şi autorizaţia de mediu nu se pot emite dacă activităţile respective nu se
încadrează în standardele şi normativele în vigoare.
Ambele autorizaţii pot fi revizuite, dacă apar elemente noi, necunoscute la data emiterii
lor. Aşadar, ele nu sunt acte administrative care să constituie drepturi opozabile unor noi
reglementări sau în cazul schimbării unor condiţii.
Auto
Au tori
riza
zaţi
ţiil
ilee la care
care ne refe
referi
rim
m pot,
pot, tot
tot asem
asemen
enea
ea,, să fie
fie suspe
uspend
ndat
atee în cazu
cazull
neconformării titularului faţă de condiţiile pe care le prevăd. Suspendarea operează după ce
titularul a fost somat şi s-a stabilit un termen pentru conformare. Ea durează până la realizarea
condiţiilor
condiţi ilor precizate în autorizaţie,
autorizaţie, dar nu mai mult de 6 luni. După scurgere
scurgereaa acestui termen de
suspendare se opreşte executarea proiectului sau se dispune încetarea activităţii.

8.3. Bilanţul de mediu şi programul pentru conformare. Aceste proceduri pot fi

di
dispu
spuse
se de autori
autoritat
tatea
ea com
compet
petent
entăă de mediu
mediu pen
pentru
tru activ
activită
ităţil
ţilee exi
exist
stent
entee care
care nu înt
întrun
runesc
esc
condiţiile de autorizare108.
8.3.1 Bilanţul de mediu este o procedură destinat
destinatăă obţinerii de informaţii asupra cauzelor 
şi consecinţelor efectelor negative cumulate anterior şi anticipate. Aceste informaţii furnizate de
 bilanţul de mediu fac parte din acţiunea de evaluare a impactului asupra mediului.
Bilanţul de mediu este obligatoriu în modificarea activităţilor cu imapct asupra mediului
sau încetarea precum şi la schimbarea titularului
titularului unei activităţi inclusiv prin proceduri de vânzări

de acţiuni, vânzări de active, fuziune, diviziune, concesionare, dizolvare urmată de lichidare în

condiţiile legii.
Titularul activităţii este obligat la efectuarea bilanţului.Acest bilanţ este esenţial pentru
stabilirea obligaţiilor ce-i revin pentru refacerea calităţii mediului degradat în zona de impact
datorată activităţii
activităţii pe care a desfăşurat-o
desfăşurat-o..
Bilanţul de mediu este supus revizuirii de către autoritatea pentru protecţia mediului, care
stabileşte şi planul de conformare pentru noul titular.
Odată cu transferul proprietăţii sau activităţii, noul titular poate să negocieze, cu vechiul
titular,, transferul unor obligaţii ce-i reveneau către acesta din urmă. Astfel cum rezultă din art.15
titular
alin. final al Legii nr
nr.137/1995
.137/1995,, fiind vorba despre un transfer al răspunderii,
răspunderii, noul proprietar va fi
în
îndre
drept
ptăţi
ăţitt să benefi
beneficie
cieze,
ze, odată
odată cu prelua
preluarea
rea răs
răspu
punde
nderii
rii ce rev
reven
enea
ea ant
antece
eceso
sorul
rului
ui său
său,, de
 108
A se vedea reglementarea din Legea 137/1995 modifcată pentru aprobarea procedurii de realizare a bilanţului de mediu;

95

compensaţii
compensaţii şi facilităţi din
din partea acestuia. Este,
Este, credem, evident că înţelege
înţelegerea
rea dintre fostul
  prop
proprie
rietar
tar şi noul
noul propri
proprieta
etarr va trebu
trebuii valid
validată
ată de autori
autoritat
tatea
ea compet
competent
entăă pent
pentru
ru pro
protec
tecţia
ţia
mediului.
8.3.2  Programul pentru conformare este un plan de măsuri cuprinzând etapele care
trebuie realizate la intervale de timp precizate de către titularul activităţii. Acest program pentru
conformare este stabilit de autoritatea de mediu care apreciază situaţia activităţii respective şi
  posibilităţile de aducere a acesteia la condiţiile impuse de reglementările legale. In opinia
noastră, acest program ar trebui să fie rezultatul negocierii
negocierii dintre autoritatea de mediu şi titularul
activităţii respective.
Odată stabilit programul, care în opinia noastră ar trebui să joace rolul unui contract, la
expirarea fiecărui termen acordat, în caz de neconformare, autoritatea pentru protecţia mediului
dispune încetarea activităţii.
Reglementarea legală precizează că dispoziţia
dispoziţia de încetare este executorie.
Din experienţa altor state, cum ar fi, de exemplu, S.U.A., acest gen de “program flexibil”
dă rezultate mult mai bune decât o dispoziţie administrativă rigidă.
În prezent programul pentru conformare reprezintă un instrument administrativ extrem de
util până la îndeplinirea condiţiilor legale pentru eliberarea autorizaţiei integrate de mediu.

9 AUTORIZAŢIILE DE MEDIU. M EDIU. AVIZUL,

AVIZUL, ACORDUL ŞI
AUTORIZAŢIA DE MEDIU
Autorizaţiile de mediu reprezintă instrumentele juridice care îmbracă forma unui act
administrativ, eliberate în condiţiile prevăzute de reglementările legale privind procedura de

au
autor
toriza
izare
re de către
către autori
autorităţ
tăţile
ile admini
administr
strati
ative
ve centra
centrale
le şi terito
teritoria
riale
le care
care au în com
compet
petenţ
enţăă
 protecţia mediului.
În urma modificării şi completării Legii 137/1995 prin OUG 91/2002 aprobată prin Legea
29/2003 la autorizaţiile de mediu reglementate iniţial se reglementează
reglementează o nouă autorizaţie, avizul
de mediu pentru planuri şi programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului precum
şi acordul integrat de mediu şi autorizaţiile integrate de mediu.
9.1 Avizul de mediu se eliberează în urma evaluării de mediu pentru anumite planuri şi
 programe.
Definiţia legală (anexa la OUG 91/2002) precizează că evaluarea de mediu constă în
„elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului şi a autorităţilor competente implicate în
implementarea unor anumite planuri şi programe, luarea în consideraţie a raportului de mediu şi
 

96

a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei

luate, conform legislaţiei în vigoare.
Relativ logic această definiţie sintetizeză practic procedura legală. În cadrul definiţiilor 
din anexa menţionată este definit şi avizul de mediu pentru planuri şi programe emis de
autoritatea competentă (conform legii) care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia
medi
mediul
ului
ui în plan
planul
ul sau
sau prog
progra
ramu
mull supu
supuss adop
adoptă
tări
rii.
i. Es
Este
te vo
vorb
rba,
a, desi
desigu
gurr, de resp
respec
ecta
tare
reaa
obligativităţii de a lua în consideraţie protecţia mediului pentru orice strategie, politică, plan de
dezvoltare pentru a se ajunge la o dezvoltare durabilă.
Domeniile specifice avute în vedere pentru evaluarea de mediu a anumitor planuri şi
 programe sunt: amenjarea teritoriului şi urbanism, utilizarea terenurilor agricole, agricultura,
silv
silvicu
icult
ltura
ura,, piscic
piscicul
ultur
tura,
a, tra
trans
nspo
portu
rtul,l, ener
energia
gia,, ind
indust
ustria
ria inclus
inclusiv
iv act
activ
ivita
itatea
tea de extrac
extracţie
ţie,,
gospodărirea deşeurilor, gospodărirea apelor, telecomunicaţiile şi turismul.
Raportul de mediu, care cuprinde şi rezultatul evaluării de mediu pentru planurile şi
 programele respective se anexează la planul sau la programul înaintat spre aprobare la nivel
naţional, regional sau local.
Autorităţile competente emit aviz de mediu pentru planuri şi programe, ca urmare a
efectuării evaluării de mediu şi a anlizării raportului de mediu. A
Avizul
vizul de mediu pentru planuri şi
 programe are aceeaşi perioadă de valabilitate ca şi planul sau programul pentru care a fost emis,
în cazul în care nu intervin modificări ale respectivului plan sau program.
Procedura de evaluare de mediu, structura raportului de mediu şi condiţiile de emitere a
avizului de mediu pentru planuri şi programe, inclusiv cele cu efecte transfrontieră, se stabilesc
 prin hotărâre a Guvernului.

Aprobarea planurilor şi programelor este condiţionată de existenţa avizului de mediu

 pentru respectivul plan sau program.
Evaluarea de mediu, la care ne-am referit mai sus, nu se efctuează pentru planurile şi
 programele financiare sau bugetare sau pentru cele al căror unic scop este apărarea naţională ori
a protecţiei civile.
Menţ
Menţio
ionă
năm
m că,
că, auto
autori
rită
tăţi
ţile
le comp
compet
eten
ente
te pent
pentru
ru elib
eliber
erar
area
ea aviz
avizul
ului
ui de me
medi
diuu sunt
sunt
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi autorităţile publice teritoriale pentru
 protecţia mediului.
De asemenea, prin modificările aduse legii 137/1995 se precizează că solicitarea şi
obţinerea avizului de mediu sunt obligatorii în cazul în care titularii de activităţi urmează să
deruleze sau să fie supuşi unei proceduri de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni, vânzare de
 active, fuziune, divizare urmată de lichidare, lichidare, concesionare.

97

Credem că situaţiile, sus menţionate, se referă la avizul de mediu pentru stabilirea

obligaţiilor de mediu luate în considerare ca prevederi ale unui program conformare, în
vederea asumării acestora de către părţile implicate în cazul schimbării titularului unei activităţi
cu impact asupra mediului şi sau modificarea ori încetarea unor astfel de activităţi inclusiv pentru
situaţiile enumerate în alineatul precedent.
Acest aviz este emis cu scopul cunoaşterii impactului asupra mediului, oferindu-se,astfel,
oferindu-se,astfel,
 posibilitatea unor tranzacţii între părţile implicate precum şi a asumării responsabilităţilor.
Un alt aviz de mediu eliberat de autoritatea centrală priveşte, are în vedere în primul rând
referă la omologarea produselor de uz fito-sanitar.
 protecţia mediului şi se referă
9.2 Acordul de mediu
Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt de asemenea obligatorii pentru proiectele
 publice sau private de investiţii noi sau de modificare a celor existente ce ar putea avea impact
asupra mediului.
9.2.1 Acordul integrat de mediu stabileşte condiţiile de realizare a unei activităţi încă
din etapa de proiectare care sî asigure că instalaţia corespunde cerinţelor legislaţiei în vigoare
(OUG34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării aprobată prin Legea
645/2002).
Acest acord poate fi eliberat pentru una sau mai multe instalaţii ori părţi ale instalaţiilor 
situate pe acelaşi amplasament.
9.3 Autorizaţia de mediu
Autorizaţiaa de mediu este un act tehnico-juridic
Autorizaţi tehnico-juridic eliberat în scris de autorităţ
autorităţile
ile competente
 pentru protecţia mediului prin care sunt stabilite condiţiile unei activităţi existente sau pentru

 punerea în funcţie a unei activităţi noi pentru care anterior a fost emis acord de mediu ( conform
dipoziţiilor HG 573/2002).
Autorizaţia de mediu se eliberează după obţinerea celorlalte avize, acorduri ori autorizaţii.
9.3.11 Auto
9.3. Autori
riza
zaţi
ţiee inte
integr
grat
atăă de mediu
mediu - act act tehn
tehnicico-
o-ju
juri
ridi
dicc em
emis
is de auto
autori
rită
tăţi
ţile
le
competente,
competent e, conform dispoziţiilor legale în vigoare, care dă dreptul de a exploata în totalitate
totalitate sau
în parte o instalaţie,
instalaţie, în anumite condiţii care să asigure că instalaţia
instalaţia corespunde cerinţelor privind
 prevenirea şi controlul integrat
integrat al poluării. Autorizaţia poate fi eliberată pentru una sau mai multe
instalaţii sau părţi ale instalaţiilor situate pe acelaşi amplasament şi care sunt exploatate de
acelaşi titular (L.137/95, Anexa).
Autorizaţia integrată  de mediu se eliberează pentru activităţi cu impact semnificativ
asupra mediului, care se supun evaluării impactului asupra mediului, activităţi care fie sunt
 

98

  prev
prevăzu
ăzute
te expres
expres în lege,
lege, fie sun
suntt supu
supuse
se etape
etapeii de încadrar
încadraree în procedu
procedura
ra de evaluare
evaluare a
impactului asupra mediului.
Pentru
Pentru activi
activitat
tatile
ile exist
existent
entee care
care nu intru
intrunes
nescc condit
conditiil
iilee de autor
autoriza
izare
re autori
autoritat
tatea
ea
competenta pentru protectia mediului dispune efectuarea bilantului de mediu in termen de
maximum un an de la data constatarii neîndeplinirii acestor condiţii şi negociază cu titularul
activităţii programul pentru conformare, pe baza concluziilor şi recomandărilor din bilanţul de
mediu (L. 137/95, art. 10, alin. 2).
Pentru obtinerea autorizatiei de mediu activitatile existente care nu sunt conforme cu
norme
normele
le si reglem
reglemen
entar
tarile
ile de mediu
mediu in vigoar
vigoaree sunt
sunt supu
supuse,
se, confo
conform
rm decizi
deciziei
ei autori
autoritat
tatii
ii
competente pentru protectia mediului, unui bilant de mediu; bilantul de mediu se solicita,
conform deciziei autoritatii competente pentru protectia mediului, inclusiv in cazul derularii
 procedurilor prevazute la alin. 2 (pentru eliberarea avizului de mediu –  s.n.  )). Proc
Procedur
eduraa de
realizare a bilantului de mediu se stabileste prin ordin al conducatorului autoritatii publice
centrale pentru protectia mediului. (L.137/95, art. 8, alin.6).

9.4 Proceduri de autorizare şi competenţe de emitere

emi tere

În cele ce urmează, vom utiliza la modul generic expresia “procedura de autorizare”

atât pentru procedurile prevăzute de lege pentru emiterea acordului de mediu, cât şi pentru
 procedurile prevăzute pentru emiterea autorizaţiei de mediu, inclusiv a acordurilor/autorizaţiilor 

integrate de mediu.
Autoritatile publice pentru protectia mediului aplica proceduri diferentiate, dupa caz, de
emitere a avizului, acordului sau a autorizatiei de mediu, in functie de impactul asupra mediului
al proie
proiecte
ctelo
lorr si activ
activita
itatil
tilor
or supu
supuse
se proced
proceduri
uriii de autori
autorizar
zare.
e. Pro
Proced
ceduri
urile
le difer
diferen
entia
tiate
te si
co
compe
mpete
tente
ntele
le de emi
emiter
teree a avi
avizel
zelor
or,, aco
acordu
rdurilor 109 si a autori
rilor  autorizat
zatiilor 110 de mediu,
iilor  mediu, inclu
inclusi
sivv
 procedura de participare a publiculu
publicului,i, se stabilesc prin ordin al conducatorului
conducatorului autoritatii publice
centrale pentru protectia mediului.
Pentru proiectele propuse pe teritoriul Romaniei, care pot avea efecte semnificative pe
teritoriul altor tari, se aplica prevederile Convent
Conventiei
iei privind evaluarea impactului asupra mediului

109
Ordinul MAPM nr. 860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a
acordului de mediu.
 110
H.G. nr. 573/2002 pentru aprobarea procedurilor de autorizare a funcţionării comercianţilor, Anexa nr. 4. Procedura de
autorizare a activităţilor cu impact asupra mediului înconjurător .

99

in context transfrontiera, adoptata la Espoo la 25 februarie 1991, ratificata prin Legea nr.
22/2001." (L.137/95, art. 11)