STATUL DE DREPT: De la concept juridic la metajuridic

Ionescu Marian-Constantin

Grupa 715

ionescumarian20@stud.ase.ro

Prezentul referat urmărește tratarea naturii statului de drept. De multe ori, acest concept a fost
tratat ca sintetiză a respectării întregului corp de legi prezente într-un stat, a supremației
diferitelor acte normative în raport cu altele, însă formula de expunere pe care vreau să o aduc în
discuție nu acordă un interes deosebit legalității, în sensul ca toate actele statele să fie în prealabil
autorizate de lege, oricare ar fi, constituțională sau organică, căci ar fi inadecvat că confundăm
legalitatea cu statul de drept, care, deși implică întru-totul caracterul legal, excede sfera acesteia.
Altfel, ar fi absurd să afirmăm că Germania nazistă respecta statul de drept, deși legalitatea
actelor sale este indubitabilă pentru orice respectabil jurist, iar însuși Hitler și-a câștigat puterea
prin proceduri strict constituționale. Nu putem spune că statele care astăzi, inexplicabil,
îmbrățișează regimuri tiranice nu acționează în legalitate, dar ar fi impropriu să putem vorbi de
un stat de drept acolo unde toate actele statului, deși autorizate prin lege, sunt discreționare,
fiindcă regula cea mai arbitrară poate trece în legalitate cu aceeași ușurință, iar statul de drept și
supremația legii și-ar pierde orice semnificație, întruchiparea lor fiind, într-o notă ironică, chiar
tiranul sau dictatorul. Pe de altă parte, s-ar putea replica că statele cu adevărat democratice sunt
înzestrate cu o constituție care înscriu în conținutul ei drepturile și libertățile individului,
separația puterilor în stat și alte principii care converg către finalitatea respectării statului de
drept. Desigur, constituționalismul împiedică atingerile aduse acestui deziderat, dar rămâne doar
o garanție. Statele comuniste au avut o constituție ca atare democratică, dar au eșuat de facto în
dictaturi cărora chiar și tiranii Antichității le-ar fi recunoscut întăietatea opresivă. Pozitivismul
constituțional doar formalizează prin garanții și prin postulate o realitate metajuridică, iar prin
aceasta nu mă refer la dreptul natural, deși cele două școli ale gândirii juridice și-au disputat în
nenumărate rânduri preeminența științitifică prin discreditările acuzatoare și pline de indignare
adresate de către una celailalte.

1.Statul de drept: realitate metajuridică

Statul de drept nu reprezintă o regulă enunțată prin lege, fiindcă altfel s-ar subsuma pozitivismul
juridic, iar emitentul ei ar putea-o abroga oricând. Este cazul Marii Britanii, care, în prezența
unei supremații a legislativului ce poate legifera neîngrădit, continuă totuși să respecte statul de
drept, iar cazurile unor țări ale căror constituții definesc limitele legiuitorului și imuabilitatea
drepturilor fundamentale nu izbutesc să atingă un grad similar de stabilitate, în pofida faptului că
beneficiază de condițiile mult mai avantajoase ale unor restricții care să ferească societatea de
uzurparea supremației dreptului.
Rezultă că statul de drept nu trebuie să constituie în mod necesar o regulă juridică, ci are o
funcție guvernatoare asupra ordinii de drept prezente într-o societate, apropiindu-se prin calitățile
lui de metajuridic și ideal. Legiuitorul nu va putea fi constrâns de el decât în măsura în care el va
deveni parte integrantă a tradiției morale a unei societăți, în condițiile necesare ca acesta să
devină un ideal comun împărtășit și acceptat de majoritatea membrilor comunității. Separând
recunoașterea drepturilor și libertăților de statul de drept, acesta nu face decât să răspundă unor
întrebări privitoare la cum trebuie să fie o lege. Așadar, statul de drept nu constă, în mod
principal, deși contribuie la garantarea lui, în existența drepturilor și libertăților, a constituției sau
a separației puterilor în stat, acestea fiind consecințe ale năzuinței necontencite aparținând tuturor
în realizarea sa, ci în distincția dintre legile conforme cu statul de drept și cele care nu corespund
acestuia.

2. Atributele legii conforme cu statul de drept

Pentru ca o lege să fie conformă cu statul de drept, aceasta trebuie să fie certă, egală, generală și,
cel mai important aspect, să fie derivantă a unei ordinii spontane prezente în societate sau, cel
puțin, să tindă către protecția acesteia.

Certitudinea legii implică faptul că aceasta să fie predictibilă, clară și precisă, fiindcă cu cât o
lege este mai vagă, cu atât libertatea individului este mai primejduită de interpretarea arbitrară a
celor chemați să o aplice. Aceasta trebuie să indice clar cum va acționa statul în anume
circumstanțe și care sunt limitele abilității sale de a uzita de forța coercitivă. Dar certitudinea
legii nu se exprimă atât în litera sa, prin explicitarea până la ultimele consecințe a conținutului
său, cât în spiritul ei. Normele constituționale, de exemplu, atât de concise în exprimare
ilustrează prin forța tehnicii legislative certitudinea lor. Nu putem vorbi de incertitudinea
normelor constituționale care reglementează proprietatea privată și pe cele care permit în condiții
stricte, pentru utilitate publică, exproprierea. Urmând structura ierarhică a legii, se constată o
abudență în explicitare, fapt explicabil prin aceea că legile inferioare devin instrumente de
explicitare a celor constituționale, considerate linii guvernatoare nu în litera, ci în spiritul lor.
Legea este prin excelență o îngrădire a libertății, permitând și interzicând, iar certitudinea ei
oferă individului predictibilitatea necesară ca acesta să evite prin acțiunile sale depăsirea
nivelului de libertate prescris de lege sau comiterea actelor interizse de aceasta.

O lege, pentru a fi regulă de drept în sensul autentic al cuvântului, trebuie să fie generală.
Generalitatea normei de drept presupune că aceasta nu a fost edicată în favoarea sau în
defavoarea unui particular sau al unui grup de indivizi, nefiind știut exact dacă aceasta va servi
unuia sau altuia, ci doar ca anumiți oameni, necunoscuți încă, vor beneficia de aceasta. Un
exemplu clar este acela al normelor constituționale, edictarea libertății economice și a pieței
libere în ansamblul constituțional a corespuns generalității legii, întrucât nu se putea prevedea că
economia capitalistă va servi unui particular anume, ci aceasta s-a adresat fiecăruia, rezultatele
finale ale acesteia fiind date de indivizi, avantajând sau dezavanjând persoane încă necunoscute.
Aici egoismul legiuitorului trebuie înlăturat, mai ales în privința legilor emise de Parlament.
O lege trebuie să fie egală, în sensul că aceasta se va aplica în mod nediferențiat fiecăruia,
inclusiv celor care au sancționat-o, astfel încât devină puțin probabil ca o regulă opresivă,
aplicată tuturor să devină normă juridică, de vreme ce chiar cei care au emis-o se vor supune în
final ei.

3. Legea nu este o construcție a minții umane, ci un produs al ordinii spontane

existente în societate
Un alt atribut al legii, care necesită o tratare separată datorită importanței lui, este cel al
spontaneității apariției legii care corespunde statului de drept. Dreptul, ca și limbajul, reprezintă
un construct social, rezultat al interacțiunii dintre indivizi, căpătând valențe de convenție,
evoluând de-a lungul istoriei prin perfectare. La o scară mai largă, civilizația unei țări nu este
produsul unui proiect construit în mod deliberat de către om, ci rezultatul acțiunii a întregi
generații, care nu au urmărit un plan propriu-zis. Ignoranța omului că poate schimba întregul
peisaj societal s-a soldat în istorie cu adevărate eșecuri, precum experimentul comunist aplicat în
Europa de Est după cel de-Al Doilea Război Mondial. Antagonic, societățile comuniste și cele
naziste au urmărit planificarea întocmai a civilizației prin instrumentele dreptului și forța sa de
coerciție, lucru care s-a finalizat printr-un colaps iminent. O civilizație se dezvoltă organic prin
încercări și eșecurile la care este supusă. Ar fi ignorant ca un individ sau un grup de indivizi, cum
este adunarea legiuitoare, să pretină că deține o cunoaștere superioară a efectelor pe care planul
sau deciziile lor le-ar putea avea pentru viitor, fiindcă ei sunt produsul tocmai civilizației pe care
vor să o inlocuiască și care a fost cultivată prin acțiunile oamenilor aparținând zecilor de
generații anterioare.

Astfel se definește ordinea spontană care permite civilizației să progreseze nu prin impunerea
unui plan la scară largă care să planifice amănunțit cum va arăta prezentul pentru viitor, ci prin
libertatea acțiunii agenților care o alcătuiesc care se pot constitui în grupuri, succesul unora
dintre ei determinând în cele din urmă adoptarea de către majoritatea a perspectivelor lor.
Ordinea spontană este specifică economiei, acele mâini invizibile care ordonează totul și
conduce către progres. Această ordine socială generează reguli care reglementează interacțiunea
indivizilor în cadrul societății. Dreptul nu poate crea relații sociale noi, desigur le poate influența
după bunul plac pe cele existente, însă ar fi același lucru cu experimentele pe care oamenii,
eliberați de un plan predefinit, le fac în societate, eșecul sau insuccesul lor determinând
adoptarea de către majoritate. Dar dacă aceste experimente s-ar constitui în planurile ale statului,
efectele sale ar fi nefaste, iar particularul s-ar vedea constrâns în alegerile sale și în planurile sale.
Progresul ar deveni astfel năruit, sub apăsarea ignoranței că statul ar avea cunoașterea de a
planifica totul. Așadar, dreptul nu trebuie să pericliteze această ordine spontană, ci să-i
securizeze dezvoltarea prin impunerea unor coordinate elementare ale libertății, precum
proprietatea private, empiric dovedită motorul dezvoltării economice, protecția fizică și psihică a
persoanei, separația puterilor în stat, căci experiența absolutismului a dovedit că cel care aplică
legea nu poate fi cel care o făurește, fiindcă acțiunile sale ar fi tot atât de discreționare și ar afecta
ordinea spontană prezentă în comunitate.

4. Un caz de incertitudine a legii care periclitează supremația legii necesară

statului de drept
Raționamentul neconstituționalității art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999
cuprins în Decizia nr.152 din 6 mai 2020 a Curții Constituționale ilustrează o încălcare a
principiului supremației legii, înscris de altfel, fără a fi formulat exact, cum am subliniat și
anterior imposibilitatea aceasta, în legea fundamentală la art.1 alin. (5). Cât privește elementul
conformității cu drepturile și libertățile constituționale, acesta poate fi înlăturat din discuție,
întrucât posibilitatea restrângerii acestora este admisă în situații excepționale de art. 53 din
Constituție în condițiile nediscriminării, proportionalității și a evitării atingerii existenței
drepturilor sau libertăților supuse în exercițiul lor restrângerii, iar exemplul deciziei nu poate face
decât obiectul, pentru moment și cel puțin mai vădit, a nerespectării supremației legii.

Supremația legii nu implică doar legalitatea, întrucât o autoritatea executivă ar putea fi învestită
legal cu prerogative discreționare, iar aceasta nu ar putea răspunde întrebării dacă supremația
legii continuă să fie respectată, astfel încât, deși legalitatea rămâne o premisă a supremației legii,
nu putem găsi un răspuns satisfăcător doar rezumându-ne la aceasta. Un deziderat al oricărui stat
de drept constă în limitarea puterii executive în actele sale de coerciție prin lege, iar principalul
mijloc de coerciție al statului este pedeapsa, care, în contextul dat, dobândește sensul de
contravenție. Conescința firească a acestui ideal este enunțată de adagiul latin "nullum crimen,
nulla poena sine lege", în sensul că autoritatea învestită cu aplicarea contravențiilor va acționa
doar în baza unei reguli anunțate anticipat, dar, deși principiul niciunei pedepse fără lege este de
o claritate incontestabilă, el sucită dificultați în momentul în care ne referim la tipul de lege
adecvat să asigure statul de drept și, în mod particular, supremația legii. Așadar, pentru a se putea
vorbi de supremația legii, trebuie să urmărim ceea ce implică acest concept, iar el presupune,
întâi de toate, nu respectarea legii, ci caracteristicile pe care o regulă de drept trebuie să le
posede, o concepție precisă despre ceea ce se întelege prin lege.

Statul de drept presupune ca, în acțiunea sa coercitivă, executivul (sau administrația) să fie
limitat de reguli care să prescrie unde și când poate folosi coerciția, dar și în ce mod o poate face.
Aceasta nu se poate realiza decât în condițiile în care legea beneficiază de certitudine în întregul
său conținut normativ, anunțând în prealabil agentului căreia i se adresează conduita pe care
trebuie să o aibă sau care îi este interzisă, iar articolul ordonanței supus controlului de
neconstituționalitate nu prevede în concret faptele care atrag răspunderea contravențională.
Implicațiile impreciziei, ale clarității și previziunii sunt deosebite, întrucât administrația își
utilizează forța coercitivă în baza legii, fiind învestită în acest sens, iar dacă legea învestește, fără
a preciza limitele de acțiune ale guvernului/administrației, cel care dictează regulile generale
devine cel chemat să le aplice, de vreme ce cade la aprecierea acestuia ce fapte urmează să
sancționeze, fiind, chiar subtil întrezărit, în prezența unui caz de nerespectare a separației
puterilor în stat. Regulile nu trebuie elaborate cu gîndul la cazuri particulare, după cum nici
cazurile particulare nu trebuie soluţionate altfel decît în lumina regulilor generale, însă, de vreme
ce legea nu stabilește regulile generale care să se aplice cazurile particulare, organul învestit de
respectiva legea, în momentul aplicării sancțiunii, va formula el însuși regula generală sau, dintr-
o altă optică, va acționa discreționar. De aici derivă și un alt aspect, acela al încălcării egalității
în fața legii, componentă esențială a statului de drept, întrucât agenții constatatori, asistând la o
faptă similară pasibilă de sancțiune contravențională, vor decide totalmente diferit dacă fapta
poate intra sub incidența legii sau nu. O altă consecință vicioasă a impreciziei și lipsei previziunii
regulii de drept asupra supremației legii se relevă din prisma controlului de contencios
administrativ. Actele administrative emise în baza unei legi neclare și incerte sunt lipsite de
posibilitatea atacării pe căile justiției, căci judecătorul nu dispune în interpretarea legii de
mijloacele adecvate pentru a califica acțiunea comisă de administrație, concretizată într-un
proces-verbal de contravenție, ca ilegală.

De asemenea, poate cel mai crucial aspect constă în natura legii, care nu este conformă cu statul
de drept și, implicit, nu putem vorbi de respectarea supremației legii, deoarece articolul 28 al
ordonanței anterior menționate abilitează un organ cu folosirea forței coercitive, însă fără a-i
preciza cu claritate limitele și modurile prin care aceasta o poate exercita, iar indivizii nu pot
cunoaște cum va fi folosit aparatul coercitiv al statului, cum să își conformeze conduita regulii
prescrise. Așadar, articolul criticat nu corespunde exigențelor supremației legii, fiind o regulă
care acordă unei autorității puterea de a face ce crede de cuviință, fără a fi supusă în actele sale
unei reguli de drept, ceea ce este opusul statului de drept.

5. Concluzii

Rezultă din cele spuse anterior că statul de drept nu implică legalitate, ci un principiu care
depășește cadrul juridic, fiind mai cu seamă un ideal pe care membrii societății îl adoptă și luptă
pentru el. Altfel, nu s-ar putea explica de ce Federația Rusă, deși păstrează aparența unui stat de
drept, îl încalcă flagrant. Constituția este o formalizare a unei ordini spontane bazate pe principii
cărora oameni le recunosc a priori oricărei forme de consacrare juridică validitate și succesul în
menținerea libertății și a securității sociale. De pildă, atâta vreme cât civilizația unui stat nu va
crede în separația puterilor în stat, includerea principiului în legea fundamentală va rămâne o
formă fără fond, iar chiar și cea mai democratică societate riscă, cu timpul, pierzându-și idealul
statului de drept, care se referă la cum ar trebui să fie o lege, să degenereze într-o dictatură. Ca
încheiere, constituția nu este un fapt material, nu are o existență a puterii sale independente de
societate asupra căreia se răsfrânge. Înainte de toate, constituția conține acele valori pe care
oamenii le respectă și cărora le recunosc valoarea, legitimitatea sa decurgând dintr-o stare de
opinie majoritară a respectării unor reguli generale benefice pentru toți.