MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Specializarea: DREPT

DREPT CONSTITUŢIONAL
Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs

TEORIA GENERALĂ A CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Asigurarea supremaţiei Constituţiei nu trebuie să rămână un simplu deziderat exprimat sub

forma unui principiu al ordinii constituţionale, ci impune existenţa unui sistem de garanţii în
măsură să permită ca legea fundamentală să se manifeste ca actul normativ cu forţă juridică
supremă.

SUPREMAȚIA CONSTITUȚIEI

Prin esența sa și prin funcția sa socială, Constituția are o valoare juridică superioară
față de orice altă normă de drept. În consecință, toate actele normative adoptate de Parlament
și Guvern, precum și actele emise de celelalte autorități publice trebuie să se conformeze
normelor și principiilor constituționale. În cazul în care un act normativ, inclusiv o lege adoptată
de Parlament sau Regulamentul de organizare și funcționare al acestuia contravin constituției,
ele nu pot produce efecte juridice.

Justificarea teoretică a supremației constituției rezidă chiar în caracterul politic și juridic

al acesteia. Astfel, în constituție își găsește expresia voința supremă a poporului în ceea ce
privește obiectivele și instrumentele de exercitare a puterii politice. Normele constituționale
fixează principalele instrumente de guvernare, stabilesc autoritățile care vor înfăptui guvernarea
și raporturile între acestea. Totodată, constituția este sediul drepturilor și libertăților cetățenești
și reprezintă factorul structurant al întregii ordine juridice, căreia îi furnizează principiile
directoare: egalitatea tuturor cetățenilor, legalitatea, neretroactivitatea legilor s.a.m.d.

Ideea de asigurare a supremației constituției înseamnă asigurarea stabilității sociale și a

ordinii juridice în stat. Datorită supremației constituției, legiuitorul constituant a stabilit o anumită
ierarhie a actelor normative, în fruntea acestora fiind așezată Legea fundamentală. În ordinea
forței juridice, urmează legile constituționale, legile organice, legile ordinare, ordonanțele,
hotărârile guvernului etc. Supremația constituției nu rămâne decât un principiu dacă nu ar fi
dublată de stabilirea unui mecanism care să o garanteze și să-i confere eficiență. Această
concepție, arăta constituționalistul interbelic G. Alexianu, a făcut ca în toate constituțiile scrise
să apară un mecanism special, care să asigure o superioritate normelor instituite de puterea
constituantă față de legile ordinare, în sensul că ele nu pot fi modificate decât tot de puterea
care le-a instituit cu respectarea unor forme și garanții speciale, diferite de cele ale legilor
ordinare.
 1. NOŢIUNEA „CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR”

Constituţionalitatea legii nu înseamnă altceva decât cerinţa de legalitate a legii, în sensul că

legea trebuie să se adopte cu respectarea normelor constituţionale atât în spiritul cât şi în litera
lor.
Putem defini controlul constituţionalităţii legilor ca fiind activitatea organizată de verificare a
conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile
privitoare la autorităţile competente a face această verificare, precum şi procedura de urmat şi
măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

1. JUSTIFICAREA CONSTITUŢIONALĂ A CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII

LEGILOR

Regimurile politice moderne se bazează în funcţionarea lor pe reguli codificate, de cele

mai multe ori, în constituţii scrise. Una dintre aceste reguli este cea care prevede existenţa unui
mecanism de control asupra respectării normelor constituţionale. Dar chiar şi în lipsa unei
asemenea reguli scrise explicite, exercitarea controlului constituţional este justificată implicit de
principiul întâietăţii constituţiei.

Astfel, în situaţia unei incompatibilităţi între constituţie şi o lege, prevalenţa primeia nu

poate conduce decât la invalidarea celei din urmă, argument fundamental utilizat şi în sentinţa
celebrului caz Marbury vs. Madison din 1803, care a pus bazele controlului constituţional din
SUA (AL. RADU)

Dar este legitimă verificarea respectării raporturilor dintre puterile statului de către
Curtea Constituţională a României,de către “un organ independent de demos” (DĂNIŞOR), cu
alte cuvinte a vegherii la respectarea şi a spiritului Constituţiei noastre, nu numai a literei sale (-
n.a.). Răspunsul, deloc facil, depinde de o anumită înţelegere filosofică a realităţilor complexe
ale democraţiei şi de soluţionarea în baza acestora a câtorva probleme spinoase :

a)- relaţia dintre voinţa poporului şi reprezentare

b)- distincţia dintre suveranitatea legislativă şi suveranitatea populară

c)- modul de înţelegere a separaţiei şi a raporturilor dintre puterile în stat

d)- circumscrierea rolulului judecătorului şi a judecătorului constituţional în cadrul acestui

sistem.

şi se fundamentează pe

înţelegerea Constituţiei ca garanţie a drepturilor şi libertăţilor, menită să construiască un nou

echilibru politic şi juridic al cărui pivot este justiţia constituţională. Aceasta trebuie să medieze
între puterile statului, pe de o parte, între stat şi societatea civilă, pe de altă parte, şi, în fine,
între majoritate şi opoziţie.
 2. OBIECTUL CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Deoarece instituţia controlului constituţionalităţii legilor este o adevărată cerinţă de legalitate

a legii în sensul că aceasta trebuie să respecte normele constituţionale atât în spiritul cât şi în
litera lor, în doctrină s-a pus întrebarea de a şti dacă numai legea, în sensul său restrâns de act
juridic emis de Parlament, poate constitui obiect al controlului constituţionalităţii legilor sau şi
alte acte normative, inclusiv cele provenind de la autorităţi administrative, ar putea fi supuse
acestei forme de control.
 De principiu, controlului constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al
Parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii.
 Sunt acte normative cu forţă juridică egală cu a legii acele acte juridice care, deşi sunt
emise de alte autorităţi decât Parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de
domeniul legii şi pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se
regăsesc în aproape toate sistemele constituţionale de regulă sub denumirea de
decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe. Celelalte acte normative
provenind de la autorităţile executive sunt emise în executarea legilor şi nu pot fi supuse
aceluiaşi regim juridic ca şi legile, nu pot conţine reglementări primare, reglementări cu
caracter independent, iar controlul legalităţii lor şi implicit al constituţionalităţii se
realizează prin mijloace obişnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului
administrativ.

Cât priveşte actele organelor judiciare, regimul lor juridic este diferit, problema controlului
constituţionalităţii lor nepunându-se în aceeaşi termeni ca şi pentru actele normative legislative
sau de executare.
 Organele judecătoreşti nu emit norme juridice, ele doar aplică legile, iar controlul
legalităţii şi implicit al constituţionalităţii actelor juridice emise de aceste autorităţi se
efectuează în cadrul controlului judiciar care le e specific.
Spunem că, de principiu, controlul constituţionalităţii priveşte numai legea sau actele
normative cu forţă juridică egală cu a legii deoarece unele constituţii prevăd că şi alte acte
normative cu forţă juridică mai mică pot fi supuse acestui control.

Ex: - Constituţia României din 1965 prevedea exercitarea controlului constituţionalităţii şi asupra
hotărârilor Consiliului de Miniştri.

O altă problemă referitoare la obiectul controlului constituţionalităţii legilor este aceea de a

şti dacă şi proiectele de legi pot fi astfel verificate. Problema cunoaşte soluţii diferite în funcţie
de dispoziţiile concrete ale diverselor constituţii, unele prevăzând în mod expres şi controlul
constituţionalităţii proiectelor de legi. Acesta nu e un control de constituţionalitate veritabil căci
procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de verificare a constituţionalităţii
lor.

3. FUNCŢIILE CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

 Controlul constituţionalităţii legilor este rezultatul unor realităţi statale şi juridice şi, în
acelaşi timp, reprezintă garanţia unor structuri şi principii constituţionale.
 Aplicarea directă a normelor constituţionale la relaţiile sociale necesită existenţa unui
mecanism regulator prin care să fie asigurată efectivitatea acestor norme şi trăsătura lor
specifică de a avea forţă juridică supremă.
  Controlul constituţionalităţii legilor apare ca o garanţie pentru pacificarea vieţii politice şi
autentificarea schimbării lor şi alternanţelor politice. Mai mult, el permite exprimarea
eficientă a opoziţiei parlamentare căci dacă adoptarea sau modificarea unei constituţii
se poate realiza cu votul a cel puţin 2/3 dintre parlamentari, majoritate greu de realizat
fără concursul opoziţiei, adoptarea şi modificarea unei legi presupune un cvorum şi o
majoritate de adoptare mai mici.

În această din urmă situaţie opoziţia poate să se exprime şi prin dreptul de a cere unor
autorităţi competente să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea legilor astfel adoptate.

4. CLASIFICAREA CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

 Criteriul înscrierii în Constituţie

În funcţie de consacrarea sa în legea fundamentală, controlul constituţionalităţii legilor a fost

clasificat de doctrină în: - control explicit;
- control implicit.

 Suntem în faţa unui control explicit atunci când în mod expres Constituţia îl prevede. În
această situaţie, Constituţia prevede obligaţia de verificare a constituţionalităţii legilor şi
poate să indice organul competent şi procedura de urmat.
 Suntem în prezenţa unui control implicit atunci când Constituţia nu-l prevede în mod
expres, dar el există ca urmare a principiului legalităţii. Firesc, atunci când se verifică
îndeplinirea condiţiilor de legalitate se verifică şi constituţionalitatea legii.

 Criteriul organului competent să efectueze controlul

În funcţie de autoritatea statală învestită cu efectuarea acestei verificări au fost emise mai multe
clasificări. Ca o sinteză a acestora vom studia trei forme de control: politic, judecătoresc şi prin
opinia publică.

a) Prin control politic se înţelege atât controlul exercitat de organele legiuitoare, cât şi cel
exercitat de organe de stat, altele decât cele legiuitoare, fie că li s-a încredinţat alături de
menirea lor de bază şi această sarcină, fie sunt special înfiinţate în acest scop. În ceea
ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor printr-un organ politic se observă că la
început a existat ideea creării unui organ politic însărcinat cu acest control de tipul
Senatului din Constituţia Franceză din 1799 sau al Corpului Ponderator din Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris al lui Alexandru Ioan Cuza.
În ce priveşte DREPTUL ADUNĂRII LEGIUITOARE de a verifica controlul
constituţionalităţii legilor, unii autori îl consideră un control autentic şi în acelaşi timp un
autocontrol, căci Parlamentul fiind acela care votează şi Constituţia este cel mai în
măsură să aprecieze concordanţa dintre actul fundamental şi legile pe care le-a adoptat.
Alţi autori apreciază că acest tip de control parlamentar nu reprezintă nici un fel
de garanţie căci ar însemna că Parlamentul să fie judecător în propria sa cauză, lucru
contrar ideii de justiţie. În lumea contemporană, această formă de control al
constituţionalităţii legilor este mai rar folosită. Se optează pentru crearea unor organe
specializate în acest sens care folosesc o procedură asemănătoare cu cea
judecătorească.
 b) Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor s-a impus în practica multor state
exercitându-se, fie în temeiul unor dispoziţii constituţionale clare, fie pur şi simplu în
temeiul dreptului pe care organele judecătoreşti şi le-au asumat.
c) Controlul prin opinia publică este un control de tip elementar reprezentând reacţia opiniei
publice la violarea Constituţiei. El şi-a găsit fundamentul în Constituţia Franceză din
1793 care arăta că revolta individuală şi colectivă devine sancţiunea legitimă a încălcării
Constituţiei. În ce priveşte această formă de control, doctrinarii o consideră a fi primitivă
deoarece apelează la violenţă.

 Criteriul temporal

În funcţie de momentul în care se situează controlul constituţionalităţii legilor faţă de

procesul legislativ, există două forme de control: - anterior adoptării legilor;
- posterior adoptării legilor.

a) Controlul anterior adoptării legilor , denumit şi prealabil, preventiv, se exercită în faza de

proiect a legii. Cu privire la acest control trebuie să observăm că el nu e un veritabil
control al constituţionalităţii căci atâta timp cât legea nu e adoptată proiectul poate fi
îmbunătăţit în cursul procesului legislativ. Parlamentul poate fi învestit cu dreptul de a
decide chiar el asupra constituţionalităţii textului în discuţie. Mai mult, e o garanţie de
legalitate şi implicit de constituţionalitate.
b) Controlul posterior adoptării legii se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra
actelor cu forţă juridică egală cu a legii. În această situaţie, controlul este explicit şi de
regulă sunt prevăzute şi organizate de stat, ce poate decide cu privire la
constituţionalitate, procedurile de urmat şi sancţiunile.

 Criteriul procedurii de realizare a controlului

Are în vedere modalitatea de iniţiere a controlului constituţionalităţii legilor şi se realizează de

regulă prin două procedee: - control pe calea acţiunii;
- control pe cale de excepţie.

a) Controlul pe calea acţiunii: un procedeu ofensiv ce permite atacarea unei legi în faţa
unei instanţe determinate căreia i se cere să examineze validitatea constituţională a unui
act juridic şi eventual să pronunţe anularea lui ca sancţiune, dacă a fost găsit
neconstituţional; ridică unele dificultăţi în ce priveşte organizarea instanţei care s-ar
putea practic opune autorităţilor legislative şi e considerat ineficient.
b) Controlul pe cale de excepţie: un procedeu defensiv pentru a ataca o lege pe motiv de
neconstituţionalitate; trebuie să aşteptăm ca legea să se aplice. Acest procedeu e
considerat un veritabil control al constituţionalităţii legilor.

 Criteriul sistemic

Există două modele de justiţie constituţională: - american;

- european.
 Prin justiţie constituţională se înţelege ansamblul instituţiilor şi procedurilor prin care se
asigură supremaţia Constituţiei, altfel spus justiţia constituţională e garanţia jurisdicţională a legii
fundamentale.

 Modelul american de justiţie constituţională promovează realizarea controlului

constituţional al legilor de tribunalele obişnuite (toate instanţele judecătoreşti dintr-un
stat). El e un control posterior efectuat pe cale de excepţie şi care se finalizează prin
hotărâri judecătoreşti care au caracter obligatoriu numai pentru părţile care au participat
la procesul respectiv. În consecinţă, acestea au doar autoritate relativă de lucru judecat.

 Modelul european de justiţie constituţională atribuie controlul constituţional al legilor unor

autorităţi special constituite şi abilitate, denumite tribunale sau curţi constituţionale, iar
acesta se poate realiza în egală măsură şi pe cale de acţiune şi pe cale de excepţie.
Poate opera fie anterior, fie posterior intrării în vigoare a legii şi se finalizează prin decizii
cu autoritate absolută de lucru judecat.
a) Controlul exercitat pe calea unei acțiuni directe, intentate împotriva unei autorități,
prin care se invocă încălcarea de către aceasta a unui drept recunoscut prin
constituție sau printr-o altă lege, precum și printr-un act de reglementare a puterii
executive (hotărâre, ordonanță, regulament). Rezultă de aici, dreptul oricărei
persoane de a contesta constituționalitatea unei legi. Plângerea se adresează fie
unei instanțe speciale, învestite prin constituție pentru exercitarea controlului, fie
tribunalelor obișnuite ori unor tribunale supreme. Legea declarată neconstituțională
ca urmare a acțiunii directe este anulată cu efecte erga omnes. Decizia de anulare
are autoritate absolută de lucru judecat.
b) Controlul exercitat pe cale de excepție se folosește în cadrul oricărui proces, când
oricare dintre părțile din proces poate pretinde ca un text dintr-o lege sau o lege în
ansamblul ei este neconstituțională și îi afectează drepturile în procesul în care este
judecată. Această procedură se numește „excepția de neconstituționalitate”. Numai
părțile din proces au dreptul de a invoca aceste excepții. Primind excepția de
neconstituționalitate judecătorul cauzei nu se mai poate pronunța asupra fondului
cauzei înainte de a se decide, el sau o instanță specializată, dacă legea este
constituțională. În cazul în care instanța declară legea ca fiind neconstituțională,
efectele deciziei se produc exclusiv asupra părților din proces. Aceasta înseamnă că
decizia are autoritate relativă de lucru judecat.
Maurice Duverger apreciază că sistemul unui tribunal special însărcinat să controleze
constituţionalitatea legilor pare preferabil unui control exercitat printr-un judecător ordinar
căci el permite alegerea unor judecători specializaţi şi mai bine adaptaţi funcţiei lor.
Modelele de justiţie constituţională europeană există în Austria, Germania, Italia, Spania,
Portugalia, România, iar cele de tip american în SUA, Mexic, Norvegia, Suedia, Grecia.

Teme pentru seminar:

1) Găsiţi sensul şi utilizarea constituţională a termenilor: cvorum, majoritate simplă,
majoritate absolută, majoritate calificată, majoritate constituțională

2) Identificaţi în textul Constituţiilor României din 1923 1938 şi 1991 organul căruia i-au fost
atribuite atribuţiile de control al constituţionalităţii legilor.
 3) Ce tip de control de constituționalitate există în România, conform Constituției în
vigoare?

4) Comentaţi şi argumentaţi cazurile Madison vs. Marbury şi al Deciziei Tribunalului Ilfov în

„Afacerea tramvaielor” din anul 1912

Lecturi suplimentare:
 Ion Deleanu – Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul
comparat, Editura C.H. Beck, 2006
 Cristian Ionescu – Tratat de drept constituţional contemporan, Ediția 3, Editura C.H.
BECK, 2019
 D C Dănişor – Drept constituţional şi instituţii politice, Ediția 3, Editura C.H. Beck, 2007
 D. Valea – Premisele controlului constituționalității legilor în SUA,
http://revcurentjur.ro/old/arhiva/attachments_200612/recjurid061_23F.pdf
 M. Criste, Începuturile controlului de constituționalitate în România. Procesul Societății
Tramvaielor, http://revcurentjur.ro/old/arhiva/attachments_200434/recjurid043_42F.pdf
2.

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Specializarea: A.P.

DREPT CONSTITUŢIONAL
Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 8

ATRIBUTELE STATULUI ROMÂN CONTEMPORAN

Prin atribute ale statului român înţelegem dimensiunile sale definitorii aşa cum rezultă din
economia dispoziţiilor constituţionale:
a) STAT SUVERAN ŞI INDEPENDENT;
b) STAT UNITAR ŞI INDIVIZIBIL;
c) STAT REPUBLICAN;
d) STAT DE DREPT;
e) STAT SOCIAL;
f) STAT PLURALIST;
g) STAT DEMOCRATIC.

1. România, stat naţional

Caracterul naţional al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce se bazează pe unul

dintre elementele sale constitutive primare: POPULAŢIA şi FORMA SUPERIOARĂ a acesteia,
NAŢIUNEA.
Naţiunea exprimă istoria comună, continuitatea şi mai ales comunitatea de viaţă materială şi
spirituală.
Formarea statului român ca stat naţional unitar e rodul unui proces istoric îndelungat, proces
dominat de dezideratul cel mai important al naţiunii române şi anume unitatea şi independenţa
naţională. Trebuie subliniat că trăsătura constituţională de stat naţional atribuită României prin
art. 1 nu urmăreşte decât să sublinieze originile istorice ale statului şi naţiunii române.
Această subliniere nu aduce nici un prejudiciu vreunei persoane de altă origine etnică care
deţine cetăţenia română întrucât, cum am mai arătat, populaţia unui stat e alcătuită din
totalitatea persoanelor care au cetăţenia acelui stat, de naţionalitate sau de orice alte criterii.

2. România, stat suveran şi independent

 Adunarea constituantă, deliberând asupra proiectului de Constituţie, şi-a însuşit cu câteva
corective concepţia suveranităţii naţionale. Potrivit art. 1, alin 1, din Constituţie, „România este
stat naţional, suveran şi independent.

Această primă precizare trebuie corelată cu dispoziţiile art. 2 şi 66 din Constituţie:

„suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum. Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea
în nume propriu”; „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.
Orice mandat imperativ e nul.”

Având ca reper aceste dispoziţii constituţionale se ajunge la concluzia că adunarea

constituantă a înţeles să realizeze simbioza avantajelor ce rezultă din cele două tipuri de
suveranităţi. În consecinţă, se desprind următoarele idei:
 Deşi suveranitatea este naţională, titularul acesteia nu e naţiunea, ci poporul; urmarea
logică e că parlamentarii se află în serviciul direct al poporului;
 Suveranitatea este inalienabilă întrucât ceea ce se deleagă organelor reprezentative e
doar exerciţiul acesteia;
 Ea e totodată şi indivizibilă deoarece nu poate fi fragmentată şi exercitată de nici un grup
sau persoană în nume propriu;
 Poporul îşi exercită suveranitatea nu numai prin Parlament, ci prin toate organele sale
reprezentative, adică prin toate acele organe care acţionează în baza unei învestituri
populare;
 Mandatul parlamentarilor e de natură reprezentativă, şi nu imperativă. Deputaţii şi
senatorii nu pot fi revocaţi de către cei ce i-au ales;
 Exercitarea suveranităţii prin organele reprezentative ca suveranitate naţională nu e
incompatibilă cu practicile democraţiei directe, făcându-se astfel trimitere la referendum,
ca manifestare a voinţei populare.

3. România, stat unitar şi indivizibil

a) Caracterul unitar al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce vizează unul dintre
elementele sale constitutive, TERITORIUL. Sub aspectul structurii de stat, România se
prezintă ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României există o singură formaţiune
statală. Ca urmare, există un singur rând de autorităţi publice centrale. Cetăţenii ţării au,
de regulă, o singură cetăţenie. Sub aspectul organizării administrativ-teritoriale,
România e organizată în judeţe, oraşe şi comune, iar autorităţile publice locale
funcţionează după principiile descentralizării autonomiei locale şi al deconcentrării
serviciilor publice locale.
b) Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de prima
Constituţie (1866), acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului în
ansamlu, precum şi pe fiecare dintre ele în parte. Nici unul dintre cele trei elemente,
teritoriul, naţiunea şi suveranitatea, nu poate fi împarţit sau cedat.

4. România, stat de drept

Art. 1, alin. 3, din Constituţia României, prevede: „România este stat de drept...”.
În epoca actuală, statul de drept a devenit fundamentul societăţilor politice şi civile. Pe scurt,
statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept. În consecinţă, putem afirma că
suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde următoarele exigenţe sunt satisfăcute:
a) domnia dreptului este evidentă;
b) conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti;

c) se realizează echilibru, colaborare şi control reciprocal autorităţilor publice;

d) se realizează accesul liber la justiţie.

Garanţii constituţionale pentru realizarea exigenţelor statului de drept

Exigenţele de maximă generalitate expuse mai sus au fost supuse mecanismelor
constituţionale, traduse prin următoarele reguli:
a) modificarea Constituţiei nu poate fi decât opera unei adunări expres abilitate, alcătuite
pe baze autentic democratice;
b) revizuirea Constituţiei e ea însăşi limitată, astfel încât prin ea să nu fie lezate valorile
esenţiale ale democraţiei constituţionale;
c) legile şi celelalte acte normative trebuie supuse controlului de constituţionalitate;
d) exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu poate fi restrânsă decât temporar
numai în situaţii expres determinate, proporţional cu împrejurarea care justifică
restrângerea şi în orice caz, fără să suprime însăşi substanţa dreptului sau a libertăţii;
e) nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie al oricărei persoane pentru apărarea
drepturilor şi a intereselor sale legitime, iar justiţia să se realizeze în condiţiile legii şi ale
unei reale independenţe şi imparţialităţi.

Regulile expuse mai sus sunt consacrate în legea noastră fundamentală în art. 21, 144, 147-
148 şi 49.

5. România, stat social

Statul român, se precizează de asemenea în art. 1, „este un stat social”.

Semnificaţia acestui concept deseori asociat cu statul de drept este implicarea statului în
domeniile social-economice.
Dimensiunea socială a statului trebuie analizată în prelungirea unuia dintre drepturile
fundamentale ale omului şi anume LIBERTATEA.
Libertatea însă, tinde să devină o metaforă dacă ea nu e susţinută materialiceşte. E
vorba despre interesul general al societăţii care precumpăneşte faţă de interesele individuale.
În numele interesului general, statul poate şi trebuie să intervină pentru reducerea unui
monopol privat, stimularea sau sprijinirea directă a unor sectoare private, preluarea în gestiune
proprie a unor domenii administrative, conducerea nemijlocită a unor servicii publice de o
importanţă deosebită.

Prerogativele sociale ale statului

Evocând dispoziţiile constituţionale, statul trebuie să asigure:
 libertatea comerţului;
 protecţia concurenţei loiale;
 valorificarea tuturor factorilor producţiei;
 exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional;
 refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic;
  crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
 protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
 stimularea cercetării ştiinţifice naţionale;
 bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, marea teritorială, precum şi alte bunuri stabilite de lege,
fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Valorificarea acestora obligă statul şi îl
abilitează să acţioneze în numele interesului general.

Pe un alt plan, cel al îndeplinirii obligaţiilor sale, obligaţii corelative drepturilor şi libertăţilor
social-economice, funcţiile statului sunt sugestive pentru a justifica atributul de social.
Astfel, statul trebuie să asigure protecţia socială a muncii, un nivel de trai decent, protecţia
persoanelor cu handicap, protecţia copiilor şi a tinerilor, a familiei etc.

6. România, stat democratic

Cea mai succintă şi densă definiţie constituţională a democraţiei a dat-o Abraham Lincoln:
„Democraţia este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor.”
Democraţia promovează următoarele:
 exercitarea suveranităţii de către popor;
 asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice prin sufragiu universal;
 împărţirea prerogativelor puterilor în stat, precum şi colaborarea şi controlul reciproc
între acestea;
 descentralizarea administrativă;
 pluralismul social şi politic;
 consacrarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului.

Repere ale democraţiei constituţionale româneşti

Dintre dispoziţiile constituţionale relevante pentru democraţia românească amintim următoarele:

a) suveranitatea naţională aparţine poporului român – art. 2, alin. 1;
b) titularul exclusiv al suveranităţii o exercită prin organele sale reprezentative în mod
indirect şi direct prin referendum – art. 2;
c) Parlamentul e organul reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a
ţării – art. 61, alin. 1;
d) Parlamentul şi Preşedenţia României sunt instituţii alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat – art. 62, alin. 1; art. 81, alin. 1;
e) administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
autonomiei locale şi al descentralizării;
f) autorităţile publice centrale sunt organizate şi funcţionează ca părţi independente şi
interdependente ale unuia şi aceluiaşi sistem;
g) principiul pluralismului este considerat o condiţie şi o garanţie a democraţiei
constituţionale;
h) drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consacrate exhaustiv în Titlul 1, Cap. 2, iar ele
sunt de aplicaţie nemijlocită.
 ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII

Puterea de stat e una din manifestările fenomenului mai larg de putere în sens de
autoritate, fenomen caracteristic oricărei societăţi.
O analiză a fenomenului din perspectiva dreptului constituţional nu se poate limita doar
la aspectele de ordin juridic cum ar fi raportul juridic de drept constituţional, teoria constituţiei,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, ci trebuie să includă şi aspecte prin care
aceste instituţii se manifestă în concret în viaţa de zi cu zi.
Examinarea instituţiilor politice devine astfel utilă pentru înţelegerea noţiunilor şi conceptelor de
drept constituţional.
Prin instituţie se înţelege un grup de norme juridice unite pe criteriul unui obiect comun
de reglementare, obiect ce-i asigură unitatea şi permanenţa.
Prin instituţie politică înţelegem organizaţiile însărcinate să realizeze puterea politică şi
normele privitoare la această realizare.
Pentru dreptul constituţional prezintă interes instituţiile referitoare la putere, dar nu cu
privire la orice formă de putere, ci numai cele referitoare la puterea de stat.

Relaţia dintre stat şi putere de stat (puteri publice)

Cuvintele STAT, PUTERE, PUTERI apar frecvent în limbajul curent. Se pune problema
de a şti dacă ele exprimă sau nu noţiuni diferite. Altfel spus, de a şti dacă statul în accepţiunea
sa juridică e altceva decât puterea sau puterile de stat.
Concluzia e că statul nu e altceva decât organizaţia statală a puterii poporului sau
instituţionalizarea acestei puteri. Dacă vorbim de stat sau puteri de stat vorbim de unul şi
acelaşi lucru.

În legătură cu termenii PUTERE POLITICĂ şi PUTERE DE STAT se impun unele

precizări. Ele pot evoca uneori aceleaşi noţiuni, dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se
află într-o strânsă legătură, însă neconfundabile şi care privesc fenomenul general de putere.
Vom folosi sintagma PUTERE POLITICĂ pentru a desemna puterea poporului sau a
noţiunii care are un conţinut mai larg decât organizarea sa statală, altfel spus decât „puterea”
sau „puterile de stat”.

Pe de altă parte, „puterea” sau „puterile de stat” este/sunt partea instituţională a puterii
politice, dar care nu-i epuizează sfera, fiind vorba de o relaţie de la întreg la parte.

Într-o asemenea viziune, trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar
trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice. Aşa fiind, putem
spune că puterea/puterile statale este/sunt forma de organizare statală a puterii poporului, adică
a puterii politice.
Funcţia fundamentală a statului, deci a puterilor statale este de a exprima şi realiza, ca
voinţă general obligatorie, devenită voinţă de stat, voinţa poporului.

Determinările puterii

Puterea e inerentă şi specifică oricărei colectivităţi umane, aşadar şi formelor

embrionare constituite spontan. O astfel de putere nu e o putere politică. Puterea politică apare
doar atunci când comunitatea umană devine societate, ceea ce presupune că există deja
conştiinţa apartenenţei membrilor săi la acea colectivitate, precum şi diferenţierea individului
faţă de grup. Pe această treaptă a evoluţiei, puterea, ca fenomen social, devine putere politică.

Privite în evoluţia lor, formele puterii pot fi clasificate în forme preetatice şi forme etatice.
 În cadrul formelor preetatice puterea aparţine fie grupului însuşi – putere anonimă – fiind
deci o putere difuză, constituită ca rezultat al unui ansamblu de credinţe, superstiţii sau
cutume, în care necesitatea supunerii e resimţită ca un complement inevitabil a vieţii în
comun, fie aparţine unui şef sau grup minoritar – putere individualizată – care ţine
seama de calităţile şefului, de tradiţii etc. Totdeauna însă, temeiul obiectiv al puterii
preetatice rămâne existenţa comunitară şi confruntarea comunităţii cu mediul ambiant.
 Sacralizarea şi încercarea de legitimare a puterii, detaşarea ei de funcţiile generale ale
colectivităţii, marchează începutul cristalizării puterii. Statul încă nu fusese inventat, însă
necesitatea lui devenise stringentă. Autoritatea puterii nu se mai putea sprijini pe
credinţe sau cutume. Era necesar un cadru instituţionalizat care, pe de o parte să
legitimeze puterea, iar pe de alta să-i asigure realizarea şi eficacitatea. Ansamblul
articulat al instituţiilor şi regulilor constituite în acest scop desemnează statul, iar puterea
astfel instituţionalizată e o putere etatică (putere publică). Statul poate fi caracterizat în
concepţia lui Kelsen „ordine juridică de constrângere ca putere de comandă şi ca voinţă
distinctă de cea a indivizilor”, el este „forma juridică de existenţă a unei societăţi, popor
sau naţiune”.

Trăsăturile generale ale puterii organizate statal

Prin trăsături generale ale puterii de stat” se înţelege acele caractere esenţiale şi comune
tuturor tipurilor de putere de stat care permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care
diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen.

Sunt trăsături generale ale puterii de stat caracterul de putere, puterea de constrângere,
puterea socială, puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat, caracterul organizat şi
suveranitatea.

1. Caracterul de putere
Acest caracter general al puterii de stat constă în aceea că puterea reprezintă capacitatea
efectivă de a exprima şi realiza voinţa generală ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.

2. Caracterul de putere de constrângere

 Elementul de constrângere este definitoriu pentru putere, ca putere de stat, deoarece în
momentul în care capacitatea de impunere dispare, dispare şi statul.
El deosebeşte puterea de stat de puterea socială existentă în comuna primitivă care era o
putere obştească şi se baza pe persuasiune, pe înţelegerea rostului şi necesităţii măsurilor
luate.

De asemenea, el deosebeşte puterea de stat de alte puteri sau autorităţi exercitate de

organe şi organizaţii nestatale: partidele politice, organizaţiile religioase etc.
Ceea ce distinge constrângerea ca atribut al puterii publice de toate celelalte forme de
constrângere instituite în cadrul organismului social, este faptul instituirii ei printr-un anumit tip
de norme – normele juridice – sancţionate tot de puterea publică.
Normativitatea vieţii sociale dobândeşte astfel relevanţă juridică. Pe acest temei şi în limitele
prescrise prin normele juridice, constrângerea statală este sinonimă constrângerii juridice.

3. Caracterul social
Acest caracter explică apariţia, conţinutul şi funcţiile puterii etatice. Puterea organizată statal a
apărut ca putere a unor forţe sociale şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor
acestora.
Drumul parcurs în organizarea puterii, de la formele sale despotice şi până la statul de drept şi
democratic se explică în raport cu caracterul şi sfera socială a puterii.

4. Caracterul de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca voinţă general obligatorie

El exprimă raţiunea de a fi a puterii organizate. Trebuie explicat că voinţa indivizilor, a grupurilor
sociale, a poporului sau a naţiunii nu e doar suma aritmetică a acestora. Prin intermediul legii se
exprimă şi se impun interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor.
Raportul dintre lege şi voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic al statului. Sub
acest aspect îşi păstrează actualitatea din contractul social: „Adesea se întâmplă să fie o mare
deosebire între voinţa tuturor şi vointa generală. Una nu priveşte decât la interesul comun,
cealaltă priveşte la interesul privat şi nu e decât o sumă de voinţe particulare. Dar dacă scoatem
din aceste voinţe cele care se anulează între ele cel mai mult şi cel mai puţin, ca sumă a
diferenţelor rămâne voinţa generală”.

5. Caracterul organizat al puterii statale

Puterea de stat există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism,
autoritate sau puteri.
Acestea au ca numitor comun faptul că reprezintă statul şi puterea statală, iar între ele se nasc
raporturi de verificare şi intercondiţionare reciprocă.

6. Suveranitatea puterii de stat

Suveranitatea este atributul exclusiv al puterii publice care o face să se deosebească pe
plan intern de orice alte puteri sau autorităţi sociale, iar pe plan extern de orice alte puteri
statale sau suprastatale. Suveranitatea este aceea trăsătură a puterii ce se exprimă în dreptul
acesteia de a se organiza şi a se exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele interne şi externe
în mod liber şi conform voinţei sale fără nici o imixtiune respectând suveranitatea altor state şi
normelor dreptului internaţional.
Suveranitatea puterii publice presupune două atribute:
a) supremaţia;
b) independenţa.
 Supremaţia desemnează acea însuşire a acesteia de a fi superioară şi dominantă faţă de
orice alte puteri sau autorităţi sociale constituite în interesul acelui stat.
Independenţa puterii este dreptul deplin, exclusiv şi nelimitat decât prin forţa normelor şi
principiilor internaţionale din fiecare stat, de a decide în probleme interne şi externe după libera
sa apreciere şi potrivit intereselor proprii, fără imixtiunea sau constrângerea exercitată de o altă
putere statală sau suprastatală.

SEPARAŢIA PUTERILOR, ECHILIBRUL PUTERILOR ŞI COLABORAREA PUTERILOR

ÎN STAT

 Originile teoriei separaţiei puterilor se găsesc în secolul Luminilor (al XVIII-lea).

 Teoria separaţiei puterilor a fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi
împotriva abuzului de putere.
Ea a apărut ca reacţie împotriva monarhiei absolutiste, formă de guvernământ în care regele
concentra în mâinile sale puterea supremă considerându-se personificarea statului, de unde şi
celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: „Statul sunt eu!”
 Paternitatea principiului separaţiei puterilor aparţine, dincolo de Canalul Mânecii lui John
Locke, iar dincoace de el, aici pe continent, lui Montesquieu.

John Locke, pornind de la teoria naturală a oamenilor, enunţată de Thomas Hobbes,

precum şi de la originea contractuală a statului, a schiţat teoria diviziunii puterilor definind
puterea legislativă şi cea executivă în celebra sa lucrare „Tratat de guvernare civilă din 1690”.
Va merge mai departe Montesquieu care va condensa esenţa teoriei separaţiei puterilor în stat
prin sintagma „puterea opreşte puterea”.

Vorbind despre cele trei puteri ca despre cele trei forţe egale încredinţate unor categorii de
organe, fiecare având rolul unei supape de siguranţă pentru celelalte două, Montesquieu scria:
„Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ei ai nobililor, fie ei ai
poporului, ar exercita aceste trei puteri, pe cea de a face lege, pe cea de a duce la
îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre
particulari”.

 Construcţia teoretică a lui Montesquieu are şi marele merit de a fi subordonată ideii de

libertate. Sub semnul unei asemenea idei avea să proclame Rousseau dreptul poporului
de a denunţa contractul social şi de a stabili o altă rânduială conformă cu voinţa sa.
Subliniind că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu e separată de puterea
legislativă şi de cea executivă, Montesquieu arăta că dacă ea ar fi „îmbinată” cu puterea
legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi
şi legiuitor. Dacă ar fi „îmbinată” cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa
unui opresor.
 Tot în teoria lui Montesquieu, corpul legislativ fiind format din două părţi, referindu-se la
cele două camere, una va încătuşa pe cealaltă prin dreptul lor reciproc de veto, iar
amândouă vor fi frânate de puterea executivă, care va fi frânată ea însăşi de către cea
legislativă: „Aceste trei puteri ar trebui să ajungă la un punct mort, adică la inacţiune. Dar
întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite să funcţioneze, vor fi
nevoite să funcţioneze de comun acord”.

Evoluţia explicaţiilor privind separaţia/echilibrul puterilor în stat

 Deşi scopul iniţial al teoriei a fost acela al slăbirii puterii guvernanţilor în ansamblu,
limitându-i pe unii prin alţii, evoluţia constituţională a demonstrat că tendinţa acesteia se
manifestă mai puţin în ceea ce priveşte separaţia absolută a puterilor şi mai mult în privinţa
echilibrului acesteia.
De-a lungul vremii, evoluţia politică şi constituţională a statelor a condus la critica teoriei
clasice a separaţiei puterilor în stat, apreciindu-se că ea nu mai exprimă realităţile politice,

ajungându-se până la înlăturarea sensului ei iniţial şi esenţial pentru definirea unei

guvernări democratice în cadrul regimurilor politice totalitare.

Putem afirma însă că se constată un fenomen al îmbătrânirii teoriei separaţiei puterilor

care se aplică prin aceea că ea a fost elaborată într-o perioadă în care partidele politice nu erau
pe deplin conturate şi când interesul major era acela al separaţiei instituţionale a puterii.
Apariţia partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea instituţiilor juridice şi politice
determină ca în lumea contemporană separaţia şi echilibrul puterilor să nu se realizeze numai
între parlament şi guvern, ci între o majoritate formată din partidul sau partidele învingătoare în
alegeri şi care dispun în acelaşi timp de parlament şi guvern şi o opoziţie care aşteaptă
următoarele alegeri pentru a câştiga puterea.
Cu toate acestea, teoria separaţiei puterilor în stat are încă o mare rezonanţă socială,
politică şi morală, intrând în conştiinţa oamenilor ca fiind cea mai eficientă reţetă contra
despotismului, expresie a libertăţii şi democraţiei.

STATUL DE DREPT

Trecerea de la dreptul statului la statul dreptului a fost și încă este un proces îndelungat și
anevoios. Statul de drept corespunde unei adevărate necesități antropologice, dar în același
timp el este un mit, un postulat și o axiomă, o veritabilă dogmă a concepțiilor asupra statului
contemporan.
Statul de drept s-a format în jurul a trei mari modele:
1. În versiunea engleză, rule of law s-a implantat progresiv ca încercare de limitare a puterii
monarhului, iar în cele din urmă de consacrare a suveranității Parlamentului. Rezultatele
s-au manifestat în două direcții: a)- restrângerea prerogativelor monarhului și atribuirea
lor unei puteri constituite prin normele dreptului pozitiv; b)-necesitatea fondării acteleor
puterii executive pe autoritatea Parlamentului. În acest sens, rule of law implica mai
degrabă principiul egalității decât cel al legalității și, ca urmare, obligația tuturor în egală
măsură de a se supune legii și jurisdicției;
2. În versiunea germană, accentul cade pe necesitatea de a asigura legalitatea în
administrație și controlul jurisdicțional al acesteia, rechtstaat
3. În versiunea franceză, statul de drept a fost un stat legal, care cultivă principiul legalității
(Carre de Malberg).

Structura și sensul sintagmei stat de drept.

În sintagma stat de drept sunt implicate două aspecte ale juridicului, aparent
contradictorii, dar complementare: normativitatea și ideologia. Primul evocă ideea de
dispoziție, iar al doilea pe cea de legitimitate.
În planul normativității, în sens material, statul de drept ar însemna cerința ca statul,
precum și persoanele fizice, ca subiecte de drept, să respecte legile, să se subordoneze
strict regulilor juridice care au ca obiect modul de alcătuire a organelor statului,
 organizarea și funcțiile ce le revin; În sens formal, statul de drept ar însemna cerința ca
organele statului, exercitându-și competențele, să respecte garanțiile juridice, începând
cu cele constituționale, ale egalității, libertății și securității juridice a cetățenilor. Acesta
este statul subordonat dreptului, în cadrul căruia cetățenii sunt protejați împotriva
oricărui abuz.

În planul ideologiei, statul de drept este chemat să conferea acesteia, ca sistem logic de
idei prin care oamenii își reprezintă lumea, concretețe,eficacitate și legitimitate, tate
acestea reflectându-se în cele din urmă și asupra trăsăturilor statului.

Prin conjugarea și intercondiționarea celor două aspecte ale juridicului, statul de drept
primește multiple semnificații, dintre care cele mai importante sunt:
- corectarea „fiabilității” statului, care nu mai apare doar ca un agent al
opresiunii, ci și ca instrument al securității colective și individuale;
- în raporturile dintre putere și individ, centrul de greutate trece asupra
individului;
- preeminența apărării drepturilor și libertăților individuale chiar în fața
majorității democratice;
- redescoperirea funcțiilor statului ca factor fondator și factor reglator al
societății.
-
Construcția permanentă a statului de drept

La fundamentul construcției statului de drept se află ideea de raționalizare a sistemului dreptului

și de accentuare a eficacității lui.
Ideile esențiale ale statului de drept pot fi considerate următoarele:
a)– libertățile persoanei umane reclamă garanții ale securității și dreptății prin primatul
dreptului și în special al Constituției;
b)- moderarea exercitării puterii reclamă organizarea și adaptarea funcțiilor organelor de
stat și un sistem normativ ierarhizat.
Doctrina statului de drept s-a dezvoltat în jurul câtorva principii complementare:
- Subordonarea guvernanților față de lege, asociată cu posibilitatea exercitării
unor acțiuni în justiție în cazul manifestării lor arbitrare;
- Subordonarea statului însuși față de drept, cu alte cuvinte statuarea unui
principiu de limitare obiectivă și subiectivă a statului prin drept;
- Instituirea unui ansamblu de valori intrinseci dreptului pe care acesta să se
sprijine și care să-i permită valorizarea lui ca instrument de acțiune față de
tendințele arbitrare ale statului.
Premisa esențială a acestui proces constă în structurarea ordinii juridice sub un dublu aspect:
a)-încadrarea activității organelor etatice în sistemul de reguli al dreptului prin impunerea
cerinței ca aceste organe să acționeze numai pe baza unei abilitări legale;
b)- constituirea dreptului însuși într-o ordine juridică ierarhizată în care normele lui nu numai că
sunt corelate, dar acestea făcând parte dintr-un sistem coerent, sunt guvernate ele însele de
principiul necontradicției.
Structurarea ordinii juridice se realizează în dublu sens:
-diferențierea normelor juridice și articularea lor potrivit ierarhiei și subordonării normative;
Instituirea unui control jurisdicțional având ca obiect garantarea și stabilitatea acestui
aranjament piramidal.
Lecturi suplimentare:

 Ion Deleanu – Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul

comparat, Editura C.H. Beck, 2006
 Cristian Ionescu – Tratat de drept constituţional contemporan, ediția a 3a, Editura ALL
BECK, 2019
 Tudor Drăganu – Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Lumina Lex, 2000
 Dan Claudiu Dănişor – Drept constituţional şi instituţii politice (Vol. I, Teoria generală –
Tratat), Editura C.H. Beck, 2007
 Adrian Paul Iliescu – Fundamentele gândirii politice moderne, Ed. Polirom , Iași, 1999
 Claudia Gilia, Teoria statului de drept, Ed. C.H. Beck, București, 2007
 Raportul din 2021 privind statul de drept al Comisiei
Europene,https://ec.europa.eu/info/policies/justice-and-fundamental-rights/upholding-
rule-law/rule-law/rule-law-mechanism/2021-rule-law-report_ro
3.

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Specializarea: A.P.

DREPT CONSTITUŢIONAL
Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 9

PARLAMENTUL – STRUCTURĂ, ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

Apariţia Parlamentului ca instituţie politico-juridică fundamentală

Într-o societate organizată în stat; Parlamentul - ca formă de reprezentare a unei

comunități umane organizate politic - a reprezentat o reacţie firească împotriva despotismului
specific absolutismului feudal.
Apariţia Parlamentului trebuie considerată ca expresia voinţei umane de participare la
procesul de elaborare a legilor, ceea ce reprezintă una dintre condiţiile democraţiei.
Dacă puterea aparţine poporului şi numai acesta are dreptul de a legifera, înseamnă că
legea este expresia voinţei suverane a poporului ca deţinător şi autoritate supremă prin care se
exercită puterea. Întrucât modelul ideal de democraţie, cel al democraţiei participative directe,
ca în cetăţile antice greceşti, s-a dovedit a fi din ce în ce mai greu de aplicat, a fost necesar să
se caute soluţii pentru ca poporul să delege exerciţiul dreptului.
Importanţa împuternicirilor ce i se deleagă, rolul său statal de unic titular al funcţiei de
legiferare au impus autonomia parlamentului în sistemului autorităţilor statale.
De regulă, Parlamentul apare ca o instituţie politică şi juridică formată din unul sau două
corpuri, adunări sau camere, fiecare alcătuit dintr-un număr de membri (deputaţi sau senatori),
dispunând de o anumită putere de decizie.

Funcţiile Parlamentului

Din practica constituţională a ţărilor democratice se desprind următoarele funcţii generale ale
Parlamentului:
1. Funcţia de reprezentare a întregii populaţii, de reflectare a aspiraţiilor colectivităţii, de
mediere a acestora în raport cu autoritatea executivă;
2. E purtătorul de cuvânt al naţiunii alcătuit din aleşi care păstrează o legătură permanentă
cu alegătorii lor;
 3. Parlamentul exprimă voinţa corpului electoral şi voinţa tuturor;
4. Constituie cadrul unor discuţii publice având un mare ecou în opinia publică. Opoziţia
are în Parlament o tribună permanentă, instituţionalizată pentru a-şi exprima concepţiile
sale clar şi observaţiile critice la adresa guvernământului.

Funcţia de recrutare a personalului guvernamental

Acesta se exprimă, fie prin faptul că toți miniştrii trebuie să aparţină uneia dintre cele
două camere (ca în Anglia), fie pentru că odată desemnat, premierul trebuie să supună
aprobării Parlamentului lista întregului guvern (Irlanda, Israel, România), fie pentru că în
anumite circumstanţe una dintre camere, de regulă Senatul, desemnează şeful executivului şi
trebuie să-şi dea acordul la numirea unora din funcţionarii publici (SUA).

Funcţiile de control şi deliberativă

 Funcţia de control asupra executivului se face atât prin instituţionalizarea

responsabilităţii ministeriale cât şi prin alte mijloace precum:
 votul de neîncredere;
 moţiunea de cenzură la programul Guvernului;
 interpelarea membrilor cabinetului;
 constituirea unor comisii de anchetă.
 Funcţia deliberativă constând în adoptarea unor măsuri în cele mai importante domenii
ale vieţii economice şi sociale.

1. Funcţia de control a Parlamentului asupra activităţii executivului decurge

din principiul constituţional al subordonării executivului faţă de legislativ.

Modalităţile controlului sunt diverse şi le vom descrie doar pe cele tipice:

a) Sistemul rapoartelor sau informărilor periodice din partea executivului în faţa
Parlamentului atât în sistemele în care principiul responsabilităţii politice guvernamentale
este expres prevăzut, cât şi în sistemele în care el derivă implicit. Aceste rapoarte,
informări sau mesaje sunt de regulă urmate de o dezbatere generală şi sunt finalizate
printr-o moţiune aprobativă/negativă.
b) La iniţiativa Parlamentului/Guvernului sunt organizate dezbateri de o politică generală
sau specială urmate după caz de un vot de încredere în Guvern ceea ce atrage demisia
acestuia. Cu prilejul dezbaterilor, Parlamentul face sugestii sau recomandări Guvernului.
Uneori Guvernul solicită aprobarea Parlamentului în legătură cu iniţiativa sa sau referitor
la o declaraţie de politică generală ori cu privire la o problemă determinată.
c) Autorizarea Guvernului pentru unele dintre deciziile lui. De exemplu: declararea stării de
urgenţă sau necesitate şi emiterea de către executiv a unor decizii în asemenea situaţii,
ori în cazul delegării legislative pentru declararea stării de război sau pentru ratificarea
unor tratate internaţionale.
d) Deschiderea procedurii de impeachement constând în punerea sub acuzare a unui
membru din Guvern, a premierului sau a şefului statului.
 e) Interpelările adresate Guvernului sau unuia dintre miniştri. Acestea sunt explicaţii cerute
de parlamentari şefilor Guvernului sau miniştrilor în legătură cu o anumită situaţie sau
atitudine, urmate tot de o dezbatere asupra opţiunilor sau activităţii executivului şi de o
sancţiune politică.

f) Întrebările adresate unui ministru sunt procedee obişnuite de informare şi control din
partea parlamentarilor neurmate de o dezbatere şi de o sancţiune politică din partea
Parlamentului ca în cazul interpelărilor. În funcţie de răspunsul primit la întrebare este
posibil ca aceasta să se transforme într-o interpelare cu cele două consecinţe pe care
ea le implică.
g) Angajarea responsabilităţilor politice ale Guvernului fie prin iniţiativa Guvernului, fie la
iniţiativa Parlamentului, de regulă a opoziţiei, cu prilejul expunerii unui program sau
declaraţie, a votării unui text sau chiar independent de asemenea împrejurări.
Totdeauna va interveni, după caz, un scrutin de învestitură sau o moţiune de cenzură,
respectiv confirmarea sau infirmarea Guvernului de către Parlament. Atunci când
iniţiativa unei asemenea proceduri aparţine Guvernului, acesta urmăreşte obţinerea unui
scrutin de învestitură şi consolidarea poziţiei sale.

2. Funcţia deliberativă a Parlamentului se realizează prin exercitarea

prerogativelor lui legislative.

Procedura legislativă implică parcurgere următoarelor etape:

 Iniţiativa legislativă ce semnifică dreptul unor subiecte determinate de a propune
proiecte de legi Parlamentului, drept căruia îi corespunde obligaţia din partea
Parlamentului de a lua în dezbatere şi a se pronunţa asupra lor. Ea aparţine Guvernului,
camerelor Parlamentului, comisiilor parlamentare, membrilor Parlamentului, fie
individual, fie colectiv, unui anumit număr de cetăţeni şi altor subiecte.
 Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de către cea mai mare comisie a
Parlamentului uneori înaintea oricărei dezbateri în Parlament, alteori după prima analiză
a proiectului din Parlament sau după a doua, atunci când se definesc liniile generale ale
proiectului;
 Dezbaterea proiectului de lege în fiecare dintre camerele Parlamentului care propune o
dezbatere generală, urmată de dezbatere pe articole sau, dacă adunarea hotărăşte
astfel, dezbatere directă pe articole a proiectului de lege ori numai dezbatere generală.
Dezbaterea poate fi analizată după 1, 2, 3 lecturi ale proiectului;
 Votarea e actul care permite degajarea unei majorităţi a cărei voinţă anulează opinia
minorităţii şi se impune tuturor. Procedeul votului are două forme: DESCHIS sau
SECRET. Votul deschis se exprimă oral, prin ridicarea mâinii sau în picioare. Votul
secret se practică cu buletine sau bile. Votul e direct şi personal. Majoritatea cerută
pentru valabilitatea deciziei poate fi, după caz, simplă, absolută sau calificată, în funcţie
de forţa juridică a actului normativ supus votării.
 Acordul camerelor asupra proiectului de lege atunci când Parlamentul este bicameral .
Când dezacordurile dintre camere sunt majore asupra textului de lege se stabilesc
proceduri speciale de conciliere;
  Promulgarea legii şi publicarea ei sunt formalităţi destinate să confere legii un caracter
autentic şi să o facă executorie. În majoritatea sistemelor parlamentare promulgarea
legilor este atribuită şefului statului. Uneori promulgarea e obligatorie, şeful puterii
executive neputând face ineficientă o lege adoptată în Parlament. În asemenea situaţii
promulgarea nu conferă legii un caracter executoriu, ci numai unul de autenticitate.
Alteori însă, şeful statului poate cere adunărilor cu prilejul transmiterii unei legi spre
promulgare o nouă deliberare asupra ei.

ORGANIZAREA PARLAMENTULUI

1. Structurile de conducere ale adunărilor

Parlamentul României e alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, ambele fiind alese prin vot
universal, egal, direct şi liber exprimat.
Adunarea Constituantă din 1991 a optat pentru un parlament bicameral, întrucât bicameralismul
reprezenta o tradiţie în organizarea constituţională democratică a României. Reprezenta deja o
realitate funcţională întrucât fusese activat în această formă prin Decretul-Lege 92/1990 şi s-a
considerat că astfel se asigură calitatea procesului legislativ, o cameră de reflecţie contribuind
esenţial la ameliorarea demersului legislativ.

Camerele parlamentului sunt legal constituite după validarea a cel puţin 2/3 din mandatele celor
ce le alcătuiesc.
 În vederea organizării activităţii de validare a mandatelor şi a celorlalte activităţi ale
primei şedinţe din legislatură, fiecare cameră îşi alege un birou de vârstă, alcătuit din
decanul de vârstă al membrilor adunării şi 4 secretari desemnaţi din rândul celor mai
tineri deputaţi, respectiv senatori.
 Activitatea acelui birou vremelnic încetează după constituirea legală a camerelor, odată
cu alegerea preşedintelui camerei şi a biroului ei permanent.
 Preşedintele şi ceilalţi membri din adunare, care alcătuiesc biroul permanent, constituie
organele de lucru ale camerei.
 Preşedintele adunării e şi preşedintele biroului permanent din care mai fac parte
vicepreşedinţii, secretarii şi questorii.
 Preşedinţii Camerei Deputaţilor şi cel al Senatului se aleg pe durata mandatului
camerelor, ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni
şi pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.

Birourile permanente, precizează art. 65, alin. 2 din Constituţia României, se alcătuiesc potrivit
configuraţiei politice a fiecărei camere.
Alături de preşedinte şi birourile permanente, mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4
questori, la cameră, ultimii la senat fiind questorii (2).
Preşedintele e ales prin vot secret dintre candidaţii propuşi de grupurile parlamentare.

Preşedintele are următoarele atribuţii:

 conduce lucrările adunării şi ale biroului permanent;
  asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterii şi respectarea regulamentului;
 anunţă rezultatul votării şi hotărârile adoptate;
 asigură legătura camerei cu Preşedintele României, cu cealaltă cameră şi cu Guvernul;
 reprezintă camera în relaţiile interne şi externe;
 convoacă membrii camerei în sesiuni ordinare sau extraordinare;
 sesizează Curtea Constituţională.

Vicepreşedinţii:
 sunt aleşi prin vot secret în aceleaşi condiţii ca şi preşedintele, la propunerea grupurilor
parlamentare în cadrul numărului de locuri stabilite pentru fiecare grup parlamentar;
 îndeplinesc în ordinea stabilită de biroul permanent atribuţiile preşedintelui în absenţa
acestuia, precum şi alte sarcini încredinţate de biroul permanent.

Secretarii biroului permanent:

 se aleg după o procedură identică cu cea a vicepreşedinţilor;
 în principal, ei veghează la redactarea proceselor verbale ale vicepreşedinţilor şi le
autentifică prin semnătura lor;
 întocmesc lista înscrierilor la cuvânt;
 prezintă propunerile, amendamentele şi orice alte comunicări adresate adunării;
 notează retultatul votului;
 ţine evidenţa hotărârilor adoptate;
 asistă pe preşedinte în realizarea atribuţiilor ce-i revin.

Questorii:
 sunt aleşi după aceeaşi procedură;
 ei verifică modul de gestionare a patrimoniului camerei, exercită controlul financiar
asupra cheltuielilor efectuate, prezintă adunării proiectul de buget al acesteia şi
încheierea exerciţiului bugetar anual;
 asigură menţinerea ordinii în localul adunării şi îndeplinesc orice alte atribuţii în
conformitate cu dispoziţiile preşedintelui camerei şi ale biroului permanent.

Biroul permanent:
 e organul de lucru al camerei;
 el e un organ de stat, intern, având de îndeplinit atribuţii prevăzute în Constituţie, în alte
legi şi regulamente, fiind chemat să organizeze desfăşurarea muncii parlamentare,
precum şi să organizeze condiţiile muncii materiale necesare acesteia;
 el are, pe de o parte, competenţe politice, iar pe de altă parte, atribuţii administrative.

a) Atribuţiile politice ale biroului permanent:

o propune camerei perioada în care se va desfăşura sesiunea, iar la terminarea ei, data
reluării lucrărilor;
o solicită preşedintelui camerei convocarea sesiunilor extraordinare;
o supune aprobării camerei regulamentul acesteia, precum şi propunerile de modificare;
o pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrării camerei;
o supune votului parlamentarilor componenţa comisiilor parlamentare;
 o primeşte şi distribuie proiectele de legi, precum şi rapoartele comisiilor;
o întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor parlamentului;
o organizează relaţiile camerei cu parlamentele altor ţări şi cu organizaţiile parlamentare;
o supune spre aprobare camerei componenţa delegaţiilor permanente la organizaţiile
parlamentare mondiale sau regionale.

b) Atribuţiile administrative:
o conducerea şi controlul serviciilor adunării;
o stabilirea statutelor unora dintre funcţionarii adunării;
o prezentarea proiectului de buget şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar spre
aprobarea camerelor.

2. Structuri de conducere ale şedinţelor comune

De regula, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinte separate, însa în situaţii deosebite
arătate în Constituţie, conform art. 65 alin. 2, camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru
mai multe atribuţii, cum ar fi:
a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării parţiale sau generale;
d) declararea stării de război;
e) examinarea rapoartelor CSAT;
f) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei, se exercită în şedinţă comună şi care
sunt foarte multe.
Pentru a decide în şedinţă comună, cvorumul legal nu e întotdeauna acelaşi. Uneori e
suficientă majoritatea simplă, adică cel puţin 1/2+1 pentru adoptarea textului definitiv al unei legi
ordinare, adică atunci când comisia de mediere nu ajunge la un acord, sau dacă una din
camere nu aprobă raportul comisiei. Alteori e necesară majoritatea absolută din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor, de exemplu, pentru adoptarea textului definitiv al unei legi organice,
după ce procedura de mediere a eşuat, pentru adoptarea regulamentului şedinţelor comune,
pentru acordarea votului de încredere faţă de Guvern sau pentru adoptarea moţiunii de
cenzură.

În majoritatea cazurilor e cerută majoritatea calificată, cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi
senatorilor, pentru punerea sub acuzare a Preşedintelui României, sau o majoritate de cel
puţin 3/4 din acelaşi număr total pentru a hotărâ asupra proiectului sau propunerii de
revizuire a Constituţiei, atunci când prin procedura de mediere nu s-a ajuns la un acord.
Potrivit regulamentului şedinţelor comune, birourile permanente ale camerei elaborează
împreună proiectul ordinii de zi a şedinţelor comune şi stabileşte locul şi data desfăşurării
acesteia.
Parlamentul îşi desfăşoară lucrările sub conducerea alternativă a preşedinţilor celor
două camere, asistaţi de doi secretari, câte unul din partea fiecărei camere.
Pentru pregătirea lucrărilor şedinţelor comune sunt sesizate mai întâi comisiile permanente
competente ale fiecărei camere, iar apoi ele sunt convocate în şedinţă comună.

3. Comisiile parlamentare
 Fiecare cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte
comisii speciale.
Camerele îşi pot constitui şi comisii comune.
Potrivit Constituţiei, comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei
camere şi sunt de două feluri:
 Comisii permanente;
 Comisii speciale.

Comisiile parlamentare sunt organisme interne de lucru. Ele au un rol deosebit în pregătirea
lucrărilor, precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare, cu deosebirea celor legislativă şi de
control.

Crearea comisiilor parlamentare e determinată de faptul că adunările parlamentare, în speţă

camerele, sunt prea numeroase pentru a delibera util dacă nu dispun de analize şi studii
prealabile. Acestea se realizează prin organisme mai restrânse, comisiile, care au devenit
organisme esenţiale ale muncii parlamentare.
Subliniind rolul deosebit al comisiilor prin ajutorul ce-l dau în munca parlamentară trebuie să
arătăm că decizia aparţine numai camerei sau parlamentului, care nu pot fi înlocuite de nimeni.

Categorii de comisii parlamentare

Prin texte identice, regulamentele celor două camere precizează că adunările organizează
comisii permanente şi îşi pot constitui comisii speciale, de anchetă sau de mediere.

Grupând comisiile parlamentare în două categorii obţinem:

 comisii permanente;
 comisii temporare.

Cele temporare pot fi:

o comisii speciale;
o comisii de anchetă;
o comisii de mediere;
o comisii ad-hoc (excepţionale).

COMISIILE PERMANENTE

În activitatea parlamentară, comisiile permanente au un rol deosebit, ele fiind alese pe durata
mandatului camerei sau al parlamentului, sau pe durata sesiunii parlamentare.
Pentru ca activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă ele sunt, în general, specializate
pe domenii de activitate precum:
 economie şi finanţe;
 afaceri externe;
 ştiinţe şi învăţământ;
 apărare;
 sănătate etc.
 În legătură cu specializarea comisiilor se consideră că cea mai bună soluţie e asigurarea
unei corespondenţe între competenţa comisiilor parlamentare şi a diferitelor compartimente
ministeriale. Acest sistem e practicat în multe state: Canada, SUA, Spania, iar în alte ţări nu se
practică o corespondenţă strict.

Comisiile permanente sunt organism interne ale parlamentului de studiere şi avizare, dar şi
de control. Fiecare parlament îşi organizează un anumit număr de comisii permanente.

Regulamentele camerelor Parlamentului României stabilesc competenţa comisiilor

permanente plecând de la faptul că acestea sunt organe de lucru înfiinţate în scopul îndeplinirii
atribuţiilor ce le sunt încredinţate în vederea pregătirii lucrărilor camerelor. Astfel, comisiile
permanente avizează proiectele de legi şi propunerile legislative sau amendamentele la
acestea, efectuează anchete parlamentare, dezbat şi hotărăsc asupra problemelor trimise de
birourile permanente ale camerelor. În legislatura din 2000 – 2004, Camera Deputaţilor a avut
17 comisii permanente, iar Senatul 14 comisii.

Organizarea comisiilor permanente rezultă, de asemenea, din cele două Regulamente ale
Camerelor Parlamentului României. Membrii comisiilor permanente sunt aleşi de fiecare cameră
pe principiul reprezentării proporţionale a grupurilor parlamentare sau prin negocieri între
reprezentanţii acesteia.

Candidaturile se propun de grupurile parlamentare în limita locurilor ce rezultă din proporţia

fiecăreia, iar membrii comisiilor sunt desemnaţi prin acordul preşedinţilor grupurilor
parlamentare cu respectarea aceluiaşi principiu.

 Din punct de vedere al organizării comisiilor permanente trebuie adăugată şi regula în

sensul căreia un deputat sau un senator trebuie să facă parte din cel puţin o comisie
permanentă.
 Participarea permanentă a membrilor comisiei la şedinţele acesteia. Şedinţele nu sunt
publice, de regula. La ele pot participa fără drept de vot deputaţii sau senatorii care au
făcut propuneri ce stau la baza lucrărilor acestora, ca autor de propuneri legislative, de
amendamente sau de anchete parlamentare.

La cererea preşedinţilor comisiilor pot participa la dezbateri specialişti din domeniul respectiv. Şi
miniştrii de resort au acces la lucrările acestora.

Atribuţii principale ale comisiilor permanente

 Întocmirea raportului sau avizului asupra proiectului sau propunerii legislative;

 Efectuarea în limitele competenţelor a anchetelor parlamentare cu încuviinţarea
camerei;
 Avizarea în scris sau oral a amendamentelor la proiectele de legi sau la propunerile
legislative;
 Dezbaterea şi adoptarea hotărârilor asupra altor probleme trimise lor spre examinare de
biroul permanent.

Lucrările comisiilor se materializează într-un raport ce cuprinde propuneri motivate privind trei
situaţii:
 admiterea fără modificări a actului examinat;
  respingerea actului examinat;
 admiterea actului cu modificări.

COMISIILE TEMPORARE

Ele pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate ori pentru o problemă
determinată.
Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării, în sensul că de atunci li se stabilesc
împuternicirile, modul de lucru şi durata de fiinţare.

a) Comisiile speciale
 sunt constituite de fiecare cameră a Parlamentului, în general pentru avizarea
unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative, sau
pentru alte obiective indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei;

 o comisie specială se substituie competenţei obişnuite a unei comisii

permanente.

b) Comisiile de anchetă

 pot fi constituite de fiecare cameră la cererea a 1/3 din membrii acesteia.

Regulamentele celor două camere nu fac referire la circumstanţele şi limitele constituirii unei
comisii de anchetă.

Pentru a-şi putea îndeplini mandatul, comisia de anchetă e înzestrată cu mijloace de acţiune
adecvate, astfel:
 comisia citează orice persoană care poate avea cunoştinţă despre vreo faptă sau
despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului;

 la cererea comisiei, orice persoană ce cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de
probă e obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.
 Instituţiile şi organizaţiile sunt obligate în condiţiile legii să-şi dea concursul la solicitările
comisiei de anchetă;
 Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări în vederea aflării adevărului sunt
necesare cunoştinţele unor experţi, comisia de anchetă dispune efectuarea de expertize.

c) Comisiile de mediere
 sunt constituite la iniţiativa preşedinţilor celor două camere în cazul în care una
dintre camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă cu modificări
faţă de textul adoptat de cealaltă cameră. În acest scop, birourile permanente ale
camerelor, la propunerea grupurilor parlamentare şi respectându-se proporţia
membrilor fiecărui grup parlamentar, desemnează deputaţii şi senatorii care vor
face parte din comisia de mediere;
 comisia îşi alege un birou şi ea însăşi îşi stabileşte regulile după care îşi va
desfăşura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte raportul;
 activitatea comisiei încetează odată cu depunerea raportului;
  anterior revizuirii Constituţiei, comisiile de mediere erau prevăzute atât pentru
activitatea de legiferare obişnuită a Parlamentului, cât şi pentru îndeplinirea
funcţiei de adunare constituantă derivată;
 ulterior revizuirii, comisia de mediere mai subzistă numai pentru adoptarea legilor
constituţionale (art. 151, Constituţia României).
Conform regulamentelor camerelor Parlamentului, comisia de mediere e formată din
şapte deputaţi şi şapte senatori desemnaţi de birourile permanente, la propunerea grupurilor
parlamentare.
Comisia se întruneşte la convocarea preşedintelui comisiei sesizată în fond de la
camera care a adoptat ultima proiectul legii constituţionale.
Prezidarea lucrărilor se realizează prin rotaţie de către un senator şi un deputat, în
ordinea stabilită de comisie.
Hotărârile se iau cu majoritatea membrilor, iar în caz de paritate votul preşedintelui e
hotărâtor. Atunci când comisia nu ajunge la un acord sau când una din camere nu aprobă
raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, care vor adopta textul definitiv, conform art. 151,
alin. 2 din Constituţia României, cu votul a cel puţin 3/4 din numărul deputaţilor şi senatorilor.

d) Comisiile excepţionale (ad-hoc)

 sunt cele ce urmează să elaboreze o lucrare de o însemnătate deosebită, de
exemplu proiectele de elaborare a Constituţiei, formularea punctelor de revizuire
a Constituţiei, să se pronunţe asupra punctelor de excepţie, angajează
răspunderea penală a preşedintelui ţării sau să audieze unele persoane în
legătură cu evenimente ce sunt în atenţia Parlamentului.

4. Grupurile parlamentare

Activitatea partidelor politice angajate în campania electorală continuă în cadrul

parlamentului prin formarea grupurilor parlamentare alcătuite, de regulă, din parlamentarii care
aparţin aceleiaşi formaţiuni sau care subscriu aceluiaşi program.
 Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate şi nu o obligaţie, fiind
lăsată la alegerea parlamentarilor de a se înscrie într-un anumit grup parlamentar.
Aceasta pentru că deputaţii şi senatorii răspund cu precădere în faţa alegătorilor, potrivit
regulilor mandatului reprezentativ. În consecinţă, deputaţii şi senatorii se pot înscrie în
orice grup parlamentar în funcţie de opţiunile lor şi se pot transfera fără nicio restricţie
sau se pot declara independenţi. În Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot
organiza în grupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecărei camere, în baza art. 64,
alin. 3 din Constituţia României.
 Potrivit regulamentelor camerelor, un grup parlamentar din Camera Deputaţilor trebuie
să fie alcătuit din minim zece membri, iar la Senat din minim şapte membri.

Printre atribuţiile grupurilor parlamentare prevăzute de regulamentele celor două camere

sunt următoarele:
 fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare a mandatelor
parlamentarilor;
 propun candidaţii pentru alegerea preşedinţilor celor două camere, ca şi a
vicepreşedinţilor, secretarilor şi questorilor birourilor permanente;
 propun membri în comisiile de mediere;
  propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare sau înlocuirea
lor;
 pot cere modificarea ordinii de zi, pot prezenta amendamente etc.

5. Opoziţia parlamentară

 nu este definită sau prevăzută în Constituţie sau în Regulamentele de funcţionare a

celor două camere, însă ea e rezultanta pluralismului politic şi se raportează pe de o
parte numeric, în funcţie de opţiunile ideologice şi pe de altă parte, în funcţie de
sprijinirea puterii.
 majoritatea parlamentară susţine Guvernul, iar opoziţia parlamentară este minoritatea
din Parlament. Rolul ei a devenit însă atât de important încât unele sisteme
constituţionale asigură liderului opoziţiei o veritabilă funcţie politică, fiind considerat
omologul din umbră al primului ministru:
 în sistemele parlamentare democratice sunt prevăzute reguli prin care minoritatea
parlamentară e protejată, iar propunerile şi amendamentele sale să fie reprezentate
proporţional în conţinutul deciziilor luate de Parlament.

Lecturi suplimentare:

Gh. Ionescu, I. de Madarriaga, Opoziţia, Ed. Humanitas, București. 1992

https://www.senat.ro/pagini/proceduri/proceduri.htm#4

L.S. Stănescu, D. Belțic (Popovici), The structure of the Romanian Parliament from the perspectives of
its optimizing and of the cooperation with the European Parliament,
http://www.annals.seap.usv.ro/index.php/annals/article/view/478/477
4.

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Specializarea: A.P.

DREPT CONSTITUŢIONAL
Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 10

ORGANIZAREA ȘI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

Legislatura, sesiunea şi şedinţa

A. Legislatura – durata mandatului colectiv al Parlamentului şi implicit al fiecărei camere,

care este de 4 ani.

Mandatul Parlamentului începe la data când au loc alegerile parlamentare, desigur, suB
condiţia validărilor şi încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament.
Conform art. 63 din Constituţia României, „mandatul Camerei Deputaţilor şi Senatului e de 4
ani şi se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până
la încetarea acestora”.
Alegerile pentru noile camere au loc în termen de cel mult 3 luni de la expirarea
mandatului sau de la dizolvarea parlamentului. Parlamentul nou ales se întruneşte la
convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri.
 Mandatul camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului parlament, însă fără a
mai avea toate prerogativele prevăzute de Constituţie. Astfel, în această perioadă, Parlamentul
nu poate revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica sa abroga legi organice.

B. Sesiunea – forma organizatorică de lucru a Parlamentului, adică perioada stabilită

pentru un an calendaristic când Parlamentul se reuneşte valabil pentru a delibera în
ședințe.

Categorii de sesiuni:
Sesiunile parlamentare sunt sesiuni: - ordinare;
- extraordinare.

ORDINARE – cele în care camerele, separat sau în plenul Parlamentului, sunt obligate
a se întruni, numărul fiind expres prevăzut de Constituţie.
Potrivit art. 66, alin. 1 din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în
două sesiuni ordinare pe an.

EXTRAORDINARE – cele care se ţin ori de câte ori e nevoie în afara sesiunilor ordinare.

Convocarea sesiunilor parlamentare

Conform art. 66, alin.3 din Constituţia României, convocarea în orice tip de sesiune
revine preşedinţilor camerelor şi se realizează prin decizie. Există şi o situaţie specială când
parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile
de la alegeri.
Preşedintele României mai are dreptul de a convoca Parlamentul în cazurile declanşării
unei degresiuni armate împotriva României, la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă,
conform art. 92, alin.3 şi art. 93, alin. 2 din Constituţia României.

Durata sesiunilor

În ce priveşte sesiunile ordinare, Constituţia stabileşte că acestea sunt două pe an,

menţionându-se şi perioada calendaristică în care se desfăşoară.
Prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie.
A doua sesiune ordinară începe începe în septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii
decembrie.
Cât priveşte sesiunile extraordinare, Constituţia nu precizează durata lor, ele limitându-se la
problema/problemele de dezbătut şi se ţin numai în afara sesiunilor ordinare, putând fi
convocate la iniţiativa Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei camere ori cel
puţin la iniţiativa a 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor.

C. Şedinţa – forma de întrunire efectivă, plenară şi în principiu publică a membrilor unei

camere pentru a delibera asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi.

 Ea e subdiviziunea temporală a sesiunii, aşa cum sesiunile sunt subdiviziunile temporale

ale legislaturii.
 Ele se desfăşoară pe parcursul a patru zile pe săptămână, cea de-a cincea fiind
rezervată activităţii în circumscripţiile electorale.
  Camera lucrează valabil în prezenţa a cel puţin 1/2 plus 1 din numărul de membri
(cvorum).
 În timpul şedinţelor, preşedinţii grupurilor parlamentare pot cere preşedintelui camerei să
verifice întrunirea cvorumului legal.
 Dacă cvorumul legal nu este întrunit, preşedintele camerei suspendă şedinţa şi arată
ziua şi ora de reluare a lucrărilor.
 Şedinţele sunt, în principiu, publice, aceasta fiind asigurată prin accesul liber în sală a
oricărei persoane în baza autorizaţiei emise de secretarul general al camerei sau prin
transmiterea în direct la radio sau televiziune, ori publicarea stenogramei şedinţei în
Monitorul Oficial.
 Şedinţa poate fi secretă la cererea preşedintelui camerei sau a unui grup parlamentar,
cerere asupra căreia se votează.
 În cadrul şedinţei au loc dezbateri care constau în discutarea chestiunilor înscrise în
ordinea de zi.
 Procedura dezbaterilor poate fi obişnuită sau specială; în cadrul procedurii obişnuite,
parlamentarii participă la dezbateri în ordinea înscrierilor pe listă, cu încuviinţarea
preşedintelui camerei. E interzisă proferarea de insulte sau calomnii, atât la tribuna
adunării, cât şi în sala de şedinţe.
 Procedura specială e aplicabilă la propunerea preşedintelui camerei pentru dezbaterea
unor proiecte de acte normative cu caracter deosebit cum ar fi tratate internaţionale, legi
organice etc. Procedura se mai numeşte şi de urgenţă. Poate fi aplicată la cererea
Guvernului sau la proprie iniţiativă.

Sistemul de vot
Asupra problemelor dezbătute, camerele hotărăsc prin vot deschis sau secret.
 Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii, apel nominal, ridicarea în picioare sau vot
electronic.
 Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic.

Votul cu buletine se foloseşte atunci când sunt alese persoane în funcţii, iar votul cu bile
în cazul votării legilor sau a unor hotărâri.
Depunerea bilei albe în urna albă şi a celei negre în urna neagră înseamnă vot pentru,
iar depunerea bilei albe în urna neagră şi a bilei negre în urma albă înseamnă vot contra.

DEPUTAŢII ŞI SENATORII

De regulă, deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret, liber
exprimat. Ei sunt aleşi pe durata unui mandat parlamentar, de obicei cu o durată de 4 ani.
Ei intră în deplinătatea drepturilor şi îndatoririlor de la data alegerii confirmată prin certificatele
doveditoare ale alegerii sub rezerva validării lor conform procedurilor constituţionale.

Drepturi şi îndatoriri

Deputaţii şi senatorii au în principal următoarele drepturi şi îndatoriri:

 de a participa la întreaga activitate a camerei în toate formele în care această activitate
se desfăşoară;
 de a urmări aplicarea legilor şi a celorlalte măsuri hotărâte de parlament;
  de a pune întrebări şi de a adresa interpelări;
 de a cere informări necesare de la autorităţile publice în condiţiile legii;
 de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripţiile electorale în care au fost
aleşi;
 de a fi indemnizaţi, de a primi diurne etc.

Incompatibilităţi şi imunităţi

a) Incompatibilitatea – interdicţia aplicată parlamentarilor de a exercita, de regulă, şi alte

funcţii publice.
Ele se stabilesc prin lege organică. Potrivit Constituţiei, calitatea de deputat sau senator e
incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate cu excepţia celei de membru în
Guvern.
b) Imunitatea parlamentară – urmăreşte punerea acestuia la adăpost împotriva unor
urmăriri judiciare abuzive.

Există două categorii de imunităţi parlamentare:

 Primele sunt caracterizate prin inexistenţa răspunderii care pun parlamentarul la adăpost
pentru activitatea sa în exercitarea mandatului parlamentar, adică discursuri, opinii, mod
de votare;
 Cele din a doua categorie, denumite si inviolabilităţi, reprezintă garanţii speciale privind
reţinerea, arestarea preventivă sau trimiterea în judecată

Cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate în ordinea de zi.

PROCEDURA LEGISLATIVĂ

Procedura de elaborare a legilor se află în strânsă legătură cu clasificarea legilor.

În sistemul constituţional român, procedura de elaborare a legilor cunoaşte deosebiri în funcţie
de faptul dacă legile sunt constituţionale, organice, ordinare. Determinarea etapelor si
succesiunea lor în procedura de elaborare a legilor interesează deoarece în literatura juridică
sunt exprimate puncte de vedere diferite.

Procedura de elaborare a legilor cuprinde trei etape:

a) Etapa anterioara adoptării legii, care cuprinde:
 iniţiativa legislativă;
 avizarea proiectului de lege de către organele prevăzute de lege, sesizarea camerei
competente;
 examinarea şi avizarea proiectelor de legi de către comisiile competente ale
Parlamentului şi dezbaterea proiectului de lege în Parlament.
b) Etapa concomitentă adoptării legii care înseamnă votarea legii cu majoritatea cerută de
forța juridică a respectivului act normativ
c) Etapa posterioară votării legilor, care cuprinde:
 subscrierea legii;
 semnarea legii de către şeful statului;
 publicarea legii.
Iniţiativa legislativă

 Cuprinde posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi, corelată cu

obligaţia Parlamentului de a examina, dezbate şi a se pronunţa asupra acestora.
 Nu trebuie confundată cu posibilitatea generală a oricărui subiect de drept de a face
propuneri Parlamentului.
 Dreptul de iniţiativă legislativă e acordat numai anumitor organisme statale sau politice,
şi anume acelora care prin poziţia şi competenţa lor au în cea mai mare măsură
posibilitatea cunoaşterii realităţilor economice, sociale, culturale şi de dezvoltare ale
societăţii.
 În general, au iniţiativă legislativă în majoritatea sistemelor constituţionale camerele
parlamentului, organele de stat cu activitate permanentă, guvernul, organul suprem
judecătoresc, organizaţiile politice şi cetăţenii.
 În România, potrivit Constituţiei în vigoare, au drept de iniţiativă legislativă: Guvernul,
deputaţii şi senatorii şi cetăţenii.
 Iniţiativa legislativă a cetăţenilor (iniţiativa populară) e definită în art. 74 din Constituţie.
Ea trebuie să provină de la cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, originari din cel
puțin 1/4 din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti să
fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Constituţia nu permite ca problemele fiscale, cele cu caracter internaţional sau amnistia şi
graţierea să formeze obiectul iniţiativei cetăţeneşti.

Iniţiativa legislativă a Guvernului

 Se exprimă prin prezentarea de proiecte de legi în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii

prezintă propuneri legislative.
Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe masa de lucru a
Parlamentului, trebuie verificate din punct de vedere al tehnicii juridice şi al armonizării cu
întregul sistem de drept de anumite organisme statale specializate.
Aceste verificări se circumscriu noţiunii de aviz dintre care cel mai important este cel al
Consiliului legislativ (art. 78, Constituţia României). Solicitarea avizelor e o obligaţie legală, dar
iniţiatorul legii nu are obligaţia de a se conforma observaţiilor şi propunerilor de aviz, cu unele
excepţii.
Proiectul de lege sau propunerea legislativă nu pot fi depuse preşedintelui camerei
Parlamentului decât dacă cuprind aceste avize, precum şi expunerea de motive.

Sunt etape ale procedurii legislative:

 sesizarea camerei competente;

 examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare;
 includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor;
 dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei camere;
 votarea proiectului de lege în fiecare cameră;
 medierea doar în cazul legilor constituţionale;
 semnarea legii de către preşedinţii camerei;
 promulgarea şi promovarea legii;
 aprobarea legii prin referendum (cazul legilor constituţionale).
 Sesizarea camerei competente

Conform art. 74, alin 3, Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de
lege către camera competentă să îl adopte, ca primă cameră sesizată.
Precizarea distinctă dintre prima cameră sesizată, considerată o cameră de reflecţie şi camera
decizională a fost cuprinsă în art. 74 din Constituţia României, care reprezintă una dintre cele
mai importante modificări aduse procedurii parlamentare, creând o diferenţiere funcţională şi o
specializare a celor două camere.
Astfel, în funcţie de conţinutul normativ al actului juridic propus, iniţiatorul va trebui să
depună proiectul sau propunerea legislativă la camera indicată prin art. 75 ca fiind cea dintâi
sesizată, cu rol de cameră de reflecţie.
Camera de reflecţie dispune de un termen de cel mult 45 de zile, iar pentru legile complexe de
cel mult 40 de zile pentru a dezbate şi decide cu privire la un proiect sau o propunere, sub
sancţiunea considerării actului normativ ca fiind adoptat în cazul depăşirii termenelor.
Cea de-a doua cameră calificată de Constituţie drept decizională va fi sesizată de prima
sau se va sesiza automat la expirarea termenului stabilit pentru prima cameră şi va decide
definitiv cu privire la proiectul sau propunerea legislativă.
Art. 75, în cuprinsul alin 4 şi 5, defineşte clar competenţele celor două camere privind
procedura legislativă.

Examinarea şi avizarea proiectului de lege de comisiile parlamentare

Este o activitate complexă de verificare a conţinutului şi formei proiectelor de legi.

Comisiile parlamentare, examinând un proiect de lege, pot propune adoptarea lui, eventual cu
amendamente, sau respingerea proiectului.
Ele nu pot însă, propune un alt text decât cel prezentat de iniţiatori. Punctul de vedere al
comisiilor parlamentare nu obligă nici pe iniţiatori şi nici Parlamentul.

Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a şedinţei

camerei parlamentare

Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a camerei sesizate de a examina şi a se

pronunţa asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative. De aceea, includerea lor pe
ordinea de zi a şedinţei camerei capătă o semnificaţie deosebită.
La întocmirea proiectului ordinii de zi, biroul camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de legi
şi propunerile legislative înregistrate.
Orice proiect de lege depus trebuie deci supus atenţiei camerei.

Dezbaterea proiectului de lege în plenul Parlamentului

Dezbaterile încep prin expunerea de motive făcute de iniţiatorul proiectului de lege.

După aceasta se ascultă raportul comisiei parlamentare competente.
Proiectul este supus în continuare discuţiei generale şi apoi celei pe articole.
Înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputaţii sau senatorii pot propune amendamente, iar
dacă se discută textele convenţiilor internaţionale pot propune rezerve sau declaraţii.
Cu privire la amendamente există regula de a se cere întotdeauna avizul comisiei parlamentare,
precum şi de a i se da cuvântul iniţiatorului proiectului de lege.
Dacă se aduc mai multe amendamente aceluiaşi articol de lege, acestea sunt supuse
votului în ordinea propunerilor, iar dacă adoptarea unui amendament implică respingerea altuia,
acesta din urmă nu mai este supus la vot.
Modificările aduse regulamentelor celor două camere în 2001 au pus accentul pe activitatea
comisiilor, deplasând centrul de greutate al dezbaterilor din cadrul plenului către comisii.
La Senat, proiectele şi propunerile legislative se înaintează Biroului permanent care
dispune sesizarea comisiilor permanente, stabilind termene fixe pentru depunerea rapoartelor şi
a amendamentelor. Dacă unele amendamente au fost respinse de comisie, dar se cere
susţinerea lor şi în plen, se dezbat doar amendamentele şi se supun la vot, apoi se supune
votului raportului comisiei, după care se trece la votul final.
La Camera Deputaţilor ,comitetul ordinii de zi hotărăşte cu privire la includerea
proiectelor şi propunerilor pe ordinea de zi cu privire la ordinea dezbaterii şi la timpul afectat
fiecărui grup parlamentar pentru luările de cuvânt.
Comitetul ordinii de zi mai stabileşte dacă sunt necesare discuţii în plen sau se poate trece la
vot direct asupra textului.

Votarea proiectului sau a propunerii de lege

Mai întâi se procedează la votarea pe articole, după care ansamblului actului normativ.
În sistemul bicameral, proiectul sau propunerea de lege trebuie votat/votată de ambele
camere.
Revizuirea Constituţiei din 2003 a eliminat „naveta legislativă”, prin precizarea camerei
decizionale pentru fiecare categorie de lege.
După ce camera prim-sesizată a finalizat dezbaterile, sau, în orice caz, la expirarea
termenului prevăzut de art. 75, alin. 2 din Constituţia României, proiectul sau propunerea
legislativă se trimite camerei stabilite de legea fundamentală drept cameră decizională.
Aceasta va decide cu privire la aspectele din lege ce ţin de competenţa sa, trimiţând
eventual înapoi primei camere sesizate prevederile din lege cu privire la care a ajuns la o
formulare diferită şi pentru care competenţa decizională revine celeilalte camere. Aceasta din
urmă este obligată să se pronunţe în procedură de urgenţă, legea fiind considerată adoptată
odată ce textul său definitiv a fost finalizat.

Medierea şi concilierea

Sistemul bicameral parlamentar implică votarea unei legi de către ambele camere.
Cum o lege trebuie să fie votată în acelaşi conţinut şi formă de ambele camere,
realizarea acordului se poate face prin medieri şi concilieri.
Constituţia României din 1991 a menţinut doar medierea pentru ca în urma revizuirii din
2003 aceasta să dispară complet în privinţa legilor ordinare şi organice şi să fie menţinut doar
pentru cele constituţionale.
Dacă una din camere adoptă un proiect sau o propunere de lege constituţională într-o
redactare diferită de cea aprobată de cealaltă cameră, preşedinţii camerelor vor iniţia prin
intermediul unei comisii parlamentare procedura de mediere.
Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, cele două camere, în şedinţă
comună, hotărăsc cu votul a cel puţin 3/4 din numărul deputaţilor şi senatorilor forma definitivă a
legii.

Semnarea legilor de preşedintele Camerei

După votare, legea trebuie semnată de preşedintele camerei sau în cazul în care şedinţa
a fost condusă de un vice-preşedinte, de către acesta din urmă.
Prin această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a legilor.
Promulgarea legilor de către şeful statului. Publicarea legilor

După votarea sa, legea este înaintată şefului statului pentru promulgare.
Promulgarea este actul prin care şeful statului autentifică textul legii, altfel spus constată
regularitatea adoptării sale.

În sistemul nostru constituţional, promulgarea legii este de competenţa preşedintelui,

care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire.
Preşedintele are posibilitatea de a examina legea şi de a-şi exercita rolul său de garant
al respectării Constituţiei şi al bunei funcţionări a autorităţilor publice. De aceea, art. 77, alin. 2
din Constituţia României permite preşedintelui României ca înainte de promulgare să ceară o
singură dată reexaminarea legii.
Art. 77, alin. 3 prevede că dacă preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a
cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea
legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a
verificat constituţionalitatea.
Publicarea legilor e foarte importantă deoarece este operaţiunea care determină intrarea
în vigoare a legilor.
De principiu, legile intră în vigoare de la data publicării lor oficiale. Legea poate însă să
prevadă o altă dată de la care intră în vigoare.
Potrivit art. 78 din Constituţia României, legea se publică în Monitorul Oficial al României
şi intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Aprobarea legii prin referendum

În sistemele constituţionale unde este prevăzut, referendumul e o condiţie de valabilitate

a legii.
Fiind ultima etapă din procesul legislativ, dacă la referendum pentru lege votează mai puţin
decât majoritatea celor prezenţi la vot, legea nu e considerată aprobată şi deci nu poate intra în
vigoare.
Referendumul e prevăzut de Constituţia României prin art. 151, alin. 3 în cazul proiectelor sau
propunerilor de legi de revizuire a Constituţiei, el trebuind să fie organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării de către cele două camere a proiectului sau propunerii de revizuire.

Alte reguli constituţionale privind elaborarea legilor

1. Adoptarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative în procedură de

urgenţă

Conform art. 166, alin. 3 din Constituţia României, Parlamentul poate adopta proiecte de legi
sau propuneri legislative în procedură de urgenţă din proprie iniţiativă sau la cererea
Guvernului.

 Procedura de urgenţă e stabilită prin regulamentele camerelor;

 Procedura de urgenţă priveşte numai dezbaterea şi votarea legii în camerele
Parlamentului, fără a se pune în discuţie succesiunea obligatorie a etapelor de elaborare
a legilor.
 2. Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 114 din Constituţie

Dacă Guvernul îşi angajează răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu este demis
printr-o moţiune de cenzură, proiectul de lege se consideră adoptat. Această procedură se
derulează numai în şedinţă comună a celor două camere. Tot în şedinţă comună se hotărăşte şi
asupra cererii de reexaminare a legii.

3. Legile adoptate în şedinţe comune

Art. 65 din Constituţia României: în anumite probleme, Camera Deputaţilor şi Senatul pot
hotărî numai în şedinţe comune. Exemplu: legea bugetului de stat.

Lecturi suplimentare:

Gh. Ionescu, I. de Madarriaga, Opoziţia, Ed. Humanitas, București. 1992

https://www.senat.ro/pagini/proceduri/proceduri.htm#4

http://www.parl2019ro.eu/eu/dp.parlament?idl=1&idm=8 : Legiferarea

https://www.issuemonitoring.ro/procedura-legislativa-de-urgenta/
5.

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Specializarea: A.P.

DREPT CONSTITUŢIONAL
Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 11

CETĂŢENIA ROMÂNĂ
1. Noţiunea de cetăţenie
Cetățenia exprimă apartenența unei persoane la statul român. Ea nu e, însă, o simplă relaţie
de apartenenţă, ci reprezintă situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice statornice ce
intervin între o persoană fizică şi statul român, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor
și obligațiilor reciproce prevăzute de Constituție și de legi speciale.
 Noţiunea de cetăţenie poate fi examinată prin două accepţiuni:
a) ca instituţie juridică;
b) ca termen ce desemnează statutul ce se creează prin normele dreptului acelor persoane
care au calitatea de cetăţean.

În prima accepţiune, cetăţenia constituie o categorie legată de dreptul obiectiv, pe când în cea
de-a doua ea reprezintă ideea de subiect de drept.
Art. 5, alin. 1 din Constituţie spune că: „Cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se
pierde în condiţiile prevăzute de legea organică.” Astfel, izvoarele juridice ale cetăţeniei sunt:
 Constituţia României;
Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, modificată și publicată în: Monitorul Oficial nr. 576 din 13
august 2010, pentru înfiinţarea, organizarea şi funcționarea Autorității Naționale pentru
Cetăţenie, înființată prin O.U.G. publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din
10 februarie 2010
 Legea nr. 396/2002, privind ratificarea Convenţiei Europene asupra cetăţeniei adoptată la
Strasbourg, la 6 noiembrie 1997.

2. Natura juridică a cetăţeniei

Cu privire la acest subiect au fost exprimate numeroase şi contradictorii puncte de vedere dintre
care trecem în revistă următoarele:
a) Potrivit unei prime opinii, cetăţenia exprimă legătura ce uneşte un individ, un grup de
indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Ea e o concepţie neştiinţifică, întrucât pune
pe plan de egalitate persoanele şi bunurile, deşi raportul juridic născut între părţi e unul
social, aflat sub incidența unei norme juridice.

b) Cetăţenia este doar un element constitutiv al statului. Organizarea puterii de stat se

realizează în raport cu populaţia şi teritoriul, cetăţenia însă presupune existenţa unui
raport juridic din care decurg drepturi şi obligaţii specifice reciproce.
c) Cetăţenia este un statut personal, cum ar fi: clasa socială, vârsta, sexul şi constă în
elementul de supunere faţă de stat. Conceptul de „statut” e de natură să constate că
producerea unor fapte juridice învesteşte o persoană cu un complex de drepturi şi
obligaţii. Alăturarea, însă, de termenul de statut a unor categorii biologice sau sociale este
inadmisibilă întrucât e generatoare de discriminare.
d) Cetăţenia a fost considerată un element al capacităţii juridice. În majoritatea ramurilor de
drept, capacitatea juridică a persoanei fizice se divide in capacitate de folosinţă şi
capacitate de exerciţiu. În dreptul constituţional nu putem vorbi de o divizare a capacităţii
 juridice întrucât în această ramură a dreptului capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului se
naşte concomitent cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea.
e) Cetăţenia a fost calificată ca apartenenţă a persoanei la stat în virtutea căreia persoana are
faţă de stat drepturile stabilite prin lege, precum şi obligaţiile corespunzătoare ale statului
faţă de ea. Concepţia se reflectă art. 1, alin. 1: „Cetăţenia română exprimă apartenenţa
unei persoane la statul român”.

În concluzie, două constatări sunt necesare:

 Cetăţenia exprimă un ansamblu organic de drepturi şi obligaţii, iar sistemul acestora
formează statutul juridic al cetăţeanului;
 Aceste drepturi şi obligaţii determinate prin lege trebuie evaluate în cadrul raporturilor
generale existente între stat şi cetăţenii săi, raporturi care au un caracter juridic.

Aşadar, putem defini CETĂŢENIA ca fiind situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice
statornice ce intervin între o persoană fizică şi statul român, exprimând apartenenţa la stat,
situaţie caracterizată prin plenitudinea de drepturi şi obligaţii reciproce determinate de
Constituţie şi lege.

3. Principiul reglementării cetăţeniei române

Regulile de mare generalitate ce guvernează materia cetăţeniei sunt următoarele:

a) Consacrarea egalităţii între cetăţeni şi înlăturarea implicit a tuturor criteriilor
discriminatorii. Criteriile discriminatorii sunt prevăzute la art. 4, alin. 2, din Constituţia
României; egalitatea astfel înţeleasă e sinonimă valoric de dreptate socială ca una dintre
valorile statului român.
b) Cetăţenia se dobândeşte, de regulă, ca efect al legăturii de sânge, astfel încât copiii,
indiferent de locul naşterii lor, sunt cetăţeni români dacă ambii părinţi sau numai unul
dintre ei are cetăţenia română (principiul IUS SANGUINIS).
c) Consecinţa caracterului unitar al statului, persoanele ce aparţin statului român au o
singură cetăţenie: cetăţenia română. Nu se interzice, desigur, dobândirea şi a unei alte
cetăţenii (art. 37, Legea cetăţeniei), dar aceasta nu înfrânge principiul enunţat, căci în
raport cu statul român cetăţenia nu poat fi decât una: cea română.
d) Încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetăţean român
şi unul străin nu produc efecte asupra cetăţeniei soţilor. Cu alte cuvinte, cetăţenia română
nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin căsătorie.
e) Dobândirea cetăţeniei române de către unul din soţi sau pierderea ei nu produce efecte
asupra cetăţeniei celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei copilului.
f) Cetăţenia română nu poate fi retrasă celui care a dobândit-o prin naştere.
 4. Modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române

I. Acestea sunt expres limitativ prevăzute de lege iar modurile de dobândire sunt de
două feluri: de drept şi prin efectul unui act juridic. Pierderea cetăţeniei române se
produce numai prin efectul unui act juridic.
a) Unica şi cea mai importantă modalitate de drept de dobândire a cetăţeniei române este
cea prevăzută de art. 5 din lege şi anume, dobândirea cetăţeniei române ca efect al
naşterii. Astfel, copiii născuţi pe teritoriul României, din părinţi cetăţeni români, sunt
cetăţeni români.
Sunt, de asemenea, cetăţeni români copiii născuţi în următoarele situaţii:
 s-au născut pe teritoriul statului român chiar dacă unul dintre părinţi e cetăţean român;
 s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română;
 o altă situaţie prevăzută e aceea a copilului găsit pe teritoriul statului român în condiţiile
în care nici unul dintre părinţi nu este cunoscut. Şi în acest caz copilul e cetăţean român
prezumându-se că din moment ce a fost găsit pe teritoriul statului român cel puţin unul
dintre părinţii săi este cetăţean român. E vorba de o prezumţie relativă care poate fi
răsturnată prin orice mijloc de probă. În consecinţă, copilul găsit pierde cetăţenia română
dacă i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. Cetăţenia
română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean
străin, celălalt rămânând necunoscut.

b) Dobândirea cetăţeniei române prin efectul unui act juridic cuprinde mai multe modalităţi:

 dobândirea cetăţeniei române prin adopţie;

 redobândirea cetăţeniei române;
 dobândirea cetăţeniei române la cerere;
 dobândirea cetăţeniei române prin acordul părinţilor copilului minor;
 dobândirea cetăţeniei române prin hotărârea instanţei judecătoreşti competente.
Ne aflăm aşadar în prezenţa unor acte juridice de natură diferită, adopţia fiind act de dreptul
familiei, cererea de redobândire a cetăţeniei române – act administrativ unilateral, ca şi actul
guvernului de acordare a cetăţeniei române, hotărârea judecătorească fiind act jurisdicţional, iar
convenţia părinţilor fiind un contract.

Cetăţenia română se dobândeşte prin adopţie în condiţiile:

 dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau dacă singurul părinte care adoptă este cetăţean
român;
 dacă adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Atunci când adopţia este desfăcută, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia
română la data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara
pentru a domicilia în străinătate.
Redobândirea cetăţeniei române se poate realiza la cererea persoanei care a avut această
cetăţenie, fie cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară, fie cu menţinerea
acestuia în străinătate.
Fiind vorba despre o persoană care a avut cândva cetăţenie română, legea a stabilit o cale mai
lesnicioasă pentru redobândirea acestei cetăţenii. Pentru aceasta, persoana trebuie să solicite
redobândirea cetăţeniei române, iar cererea sa trebuie să fie aprobată în condiţiile legii.
Părinţii care se repatriază şi solicită redobândirea cetăţeniei române hotărăsc şi în
privinţa cetăţeniei copiilor lor minori, iar în situaţia în care ei nu cad de acord va decide instanţa
de judecată.
În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani e necesar consimţământul acestuia.
Dobândirea cetăţeniei române la cerere este supusă următoarelor condiţii:
 cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie care solicită acordarea cetăţeniei române
trebuie să se fi născut şi să domicilieze la data cererii pe teritoriul României, sau dacă nu
s-a născut pe acest teritoriu să domicilieze în România de cel puţin 5 ani, iar în cazul
căsătoriei cu un cetăţean român, de cel puţin 3 ani;
 trebuie să dovedească prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul şi poporul
român;
 să fi împlinit vârsta de 18 ani;
 să aibă asigurate mijloace legale de existenţă;
 să fie cunoscut cu o bună comportare;
 să nu fi fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care să-l facă
nedemn de a fi cetăţean român;
 să cunoască limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială.

Dobândirea cetăţeniei române în privinţa copiilor minori se poate realiza prin efectul schimbării
cetăţeniei părinţilor (art. 10, Legea cetăţeniei): „Copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau fără
cetăţenie şi care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi”.

În situaţiile în care legea prevede posibilitatea acordului între părinţi, dacă nu se realizează acest
acord, hotărăşte instanţa competentă, ţinând seama de interesele minorului şi de consimţământul
său dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani.

II. Modurile de pierdere a cetăţeniei române sunt:

a) Retragerea cetăţeniei române;

b) Aprobarea renunţării la cetăţenia română;
c) Adopţia copilului minor cetăţean român de către un cetăţean străin;
d) Pierderea cetăţeniei române de către copilul minor ca urmare a renunţării la cetăţenia
română de către ambii săi părinţi şi stabilirea filiaţiei faţă de părinţii cetăţeni străini a
copilului găsit pe teritoriul statului român.

a) Cetăţenia română se poate retrage unei persoane atunci când:

 aflată în străinătate, ea săvârşeşte fapte foarte grave prin care vatămă interesele statului
român sau lezează prestigiul României;
  aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România e în stare
de război;
 persoana a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase.

Se observă că retragerea cetăţeniei române operează numai cu caracter personal şi cu titlu de

sancţiune. Ea nu operează de drept, rămânând la aprecierea autorităţii competente aplicarea sau
neaplicarea acestei sancţiuni.

b) Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română poate interveni numai sub următoarele
condiţii:
 titularul cererii a împlinit vârsta de 18 ani la data solicitării;
 are motive temeinice pentru renunţarea la cetăţenia română;
 nu e învinuit sau inculpat dintr-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;
 nu e urmărit pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară, ori având astfel
de debite le achită sau prezintă garanţii corespunzătoare.

c) Pierderea cetăţeniei române prin adopţie se produce atunci când:

 adoptatul cetăţean român este minor, iar adoptatorul/adoptatorii sunt cetăţeni străini;
 adoptatorul/adoptatorii solicită expres ridicarea cetăţeniei române pentru copilul adoptat;
 adoptatul poate dobândi cetăţenia adoptatorului/adoptatorilor potrivit legii naţionale a
acestora;
Data pierderii cetăţeniei române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei
adoptatorilor.

d) Pierderea cetăţeniei române de către părinţi prin aprobarea renunţării la această cetăţenie
nu produce nici un efect asupra cetăţeniei copiilor minori.
Minorul care a dobândit cetăţenia română pentru faptul că a fost găsit pe teritoriul statului
român şi nici unul dintre părinţii săi nu era cunoscut pierde această cetăţenie dacă până la
împlinirea vârstei de 18 ani i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni
străini. De asemenea, el pierde cetăţenia română şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă
de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.

5. Drepturi şi obligaţii specifice condiţiei de cetăţean român

I. Drepturi
 dreptul de vot;
 dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale statului;
 dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat;
 dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statului român;
 dreptul la protecţie diplomatică;
 dreptul de a fi admişi în orice funcţii publice, civile şi militare;
 dreptul de acces la orice informaţie de interes public;
 dreptul de a avea şi de a păstra cetăţenia română;
 dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile.

II. Îndatoriri
  fidelitatea faţă de ţară;
 fidelitatea față de Constituție
 apărarea ţării.

 Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Îndatoririle fundamentale sunt obligaţii esenţiale ale cetăţenilor pentru a îndeplini sarcinile
societăţii; realizarea lor se asigură prin convingere sau, la necesitate, se foloseşte forţa coercitivă
a statului; îndatoririle fundamentale sunt reglementate de Constituţie.
Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor formează obiectul Capitolului 3 din Titlul II al
Constituţiei României. Obligaţiile fundamentale prevăzute în acest capitol al Constituţiei pot fi
grupate în două categorii principale, după cum le sunt destinate să apere societatea constituită în
stat sau să asigure convieţuirea paşnică a cetăţenilor între ei.
Aceste două categorii principale sunt:
a) obligaţiile fundamentale faţă de stat, în care se cuprind următoarele îndatoriri ale cetăţenilor:
–                      apărarea patriei
–                      devotamentul faţă de ţară
–                      respectarea Constituţiei şi a celorlalte legi
–                      de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice.

b) îndatoririle fundamentale destinate să asigure convieţuirea paşnică a cetăţenilor şi a

celorlalte persoane aflate pe teritoriul ţării. Din această categorie fac parte următoarele
îndatoriri:
–                     îndatorirea de a respecta drepturile, interesele legitime şi demnitatea altor cetăţeni;
–                     îndatorirea cetăţenilor români, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a-şi exercita
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă;

2. Reglementarea constituţională a îndatoririlor fundamentale

Obligaţiile fundamentale faţă de stat, care este o categorie importantă, conţinând cele mai
principale îndatoriri ale cetăţenilor. Astfel, cum s-a menţionat deja, din această categorie de
obligaţii fac parte următoarele îndatoriri:
Devotamentul (fidelitatea) faţă de ţară, care presupune şi obligativitatea depunerii
jurământului de către cetăţenii cărora li s-au încredinţat funcţii publice. Această îndatorire are un
conţinut predominant moral, deoarece impune cetăţeanului o atitudine de respect faţă de trecutul
ţării, devotament participativ la străduinţele colective, urmărind propăşirea ei.
Constituţia prevede că „fidelitatea faţă de ţară este sacră”. Se remarcă faptul că
îndatorirea de fidelitate faţă de ţară ca obligaţie generală aparţine tuturor cetăţenilor, indiferent
dacă aceştia se află în ţară sau în străinătate. Fidelitatea decurge din calitatea de cetăţean al
statului. Constituţia nu distinge între cetăţeni moldoveni şi cetăţeni aparţinând minorităţilor
naţionale.
Apărarea ţării este o obligaţie ce revine atât bărbaţilor, cât şi femeilor, Apărarea patriei
este un drept şi o datorie sfântă a fiecărui cetăţean.
Îndatorirea la contribuţii financiare: această îndatorire este la fel instituită în
Constituţie: “cetăţenii au obligaţia să contribuie prin plata impozitelor şi taxelor stabilite prin
lege la cheltuielile publice”. Sistemul legal de impunere – stabileşte Constituţia – trebuie să
asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, este de natură să reglementeze egalitatea tuturor
cetăţenilor în îndeplinirea acestor obligaţii fundamentale, conform câştigului realizat de fiecare.
De asemenea, orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege în situaţii
excepţionale. Această prevedere se interpretează în sensul că dacă în anumite zone ale ţării apar
situaţii excepţionale, autorităţile publice pot să ia măsurile ce se impun numai în conformitate cu
legea.
Unele categorii de cetăţeni sunt scutiţi, în temeiul unor legi speciale, de obligaţia de a
plăti impozite şi taxe: veteranii de război, persoanele handicapate, pensionarii de invaliditate etc.
Respectarea Constituţiei şi a celorlalte legi. Aceasta este o obligaţie elementară ce
revine tuturor persoanelor domiciliate sau rezidente în România, indiferent dacă sunt cetăţeni
români, străini sau apatrizi.
Această îndatorire este stipulată sub forma unui principiu fundamental, potrivit căreia
indiferent de răspunderea ce este antrenată şi de calificarea faptei (infracţiune, contravenţie,
abatere), rezultă că a fost încălcată norma legală, iar răspunderea are valoare egală faţă de toţi
cetăţenii ţării.
Obligaţia cetăţenilor români, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a-şi exercita
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă. Exercitarea cu bună credință a
drepturilor este opusul atât al abuzului de drept, cât şi al fraudei de lege.
Abuzul de drept vizează de fapt exercițiul unui anumit drept într-o formă aparent legală, dar prin
modul în care este exercitat aduce prejudiciu drepturilor și intereselor legitime ale altor cetățeni
sau interesului general.

Cetățenia europeană
Articolele 2, 3, 7 și 9-12 din TUE, articolele 18-25 din TFUE și articolele 39-46 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (4.1.2).

Legislația UE creează un număr de drepturi individuale aplicabile în mod direct în

instanțe, atât la nivel orizontal (între persoane), cât și la nivel vertical (între individ și stat).
Inspirată din libertatea de circulație a persoanelor, înscrisă în tratate, introducerea unei forme de
cetățenie europeană însoțită de drepturi și îndatoriri definite în mod precis a fost avută în vedere
încă din anii 1960. În urma lucrărilor pregătitoare care au început la mijlocul anilor 1970, TUE,
adoptat la Maastricht în 1992, menționează ca obiectiv al Uniunii „consolidarea protecției
drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii
Europene”. O parte nouă (fostele articole 17-22) din Tratatul CE este consacrată acestei cetățenii.
 La fel ca și cetățenia națională, cetățenia Uniunii Europene desemnează un raport între
cetățean și Uniunea Europeană, caracterizat prin drepturi, îndatoriri și participare politică. Acest
raport are scopul de estompa decalajul tot mai mare generat de faptul că acțiunea UE are un
impact crescând asupra cetățenilor săi, în timp ce exercitarea drepturilor (fundamentale),
îndeplinirea îndatoririlor și participarea la procesele democratice au loc aproape exclusiv la nivel
național. Articolul 15 alineatul (3) din TFUE acordă oricărei persoane fizice sau juridice dintr-un
stat membru dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor și agențiilor Uniunii.
Articolul 16 din TFUE consacră dreptul la protecția datelor cu caracter personal (4.2.8).
Articolul 2 din TUE prevede că „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane,
libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților”.

Articolul 7 din TUE reia o dispoziție din precedentul Tratat de la Nisa (1.1.4), care
instituie atât un mecanism de prevenire atunci când există „un risc clar de încălcare gravă” de
către un stat membru a valorilor prevăzute la articolul 2 din TUE, cât și un mecanism de
sancționare în caz de „încălcare gravă și persistentă” a acelorași valori de către un stat membru.
În primă instanță, Comisia cere Consiliului European ca, hotărând în unanimitate, să constate
existența unui astfel de risc [articolul 7 alineatul (2)]. Astfel se declanșează o procedură care
poate face ca statul membru respectiv să își piardă dreptul de vot în Consiliu. Acest mecanism a
fost activat pentru prima dată în 2017 împotriva Poloniei, din cauza reformei Curții Supreme din
această țară.

În plus, trebuie să existe o protecție mai solidă a drepturilor și a intereselor resortisanților

statelor membre/cetățenilor UE în relațiile Uniunii cu restul lumii [articolul 3 alineatul (5) din
TUE.

Definirea cetățeniei Uniunii Europene

În conformitate cu articolul 9 din TUE și articolul 20 din TFUE, este cetățean al Uniunii
orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia este definită în conformitate cu
legile naționale ale statului respectiv.

Cetățenia Uniunii este complementară cetățeniei naționale, dar nu o înlocuiește. Cetățenia

UE cuprinde o serie de drepturi și de îndatoriri care se adaugă celor ce rezultă din cetățenia unui
stat membru. În cauza C-135/08 Janko Rottmann/Freistaat Bayern, avocatul general Poiares
Maduro al Curții de Justiție a Uniunii Europene a explicat diferența (punctul 23 din aviz):

„Acestea sunt două noțiuni care sunt deopotrivă asociate în mod inextricabil și
autonome. Cetățenia Uniunii presupune cetățenia unui stat membru, dar este, de asemenea, un
concept juridic și politic autonom față de cel al cetățeniei naționale. Cetățenia unui stat membru
nu numai că dă acces la beneficiul drepturilor conferite de dreptul comunitar, ci face din noi
cetățeni ai Uniunii. Cetățenia europeană constituie mai mult decât un ansamblu de drepturi
care, în sine, ar putea fi acordate chiar și celor care nu o dețin. Ea presupune existența unei
legături de natură politică între cetățenii europeni, deși nu este vorba de o legătură de
apartenență la un popor. […] Aceasta se întemeiază pe angajamentul lor reciproc de a deschide
comunitatea politică respectivă altor cetățeni europeni și de a construi o nouă formă de
loialitate civică și politică la scară europeană.”

Aceasta nu implică existența unui popor, ci este fondată pe existența unui spațiu politic
european, din care decurg drepturi și îndatoriri. În măsura în care nu implică existența unui
popor european, cetățenia este, la nivel conceptual, rezultatul unei decuplări de naționalitate.
Astfel cum a observat un autor, caracterul în mod radical inovator al conceptului de cetățenie
europeană rezidă în faptul că „Uniunea aparține și este compusă din cetățeni care, prin definiție,
nu au în comun aceeași cetățenie.

Dimpotrivă, făcând din cetățenia unui stat membru o condiție pentru a fi cetățean
european, statele membre au vrut să marcheze faptul că această nouă formă de cetățenie nu pune
în discuție apartenența noastră fundamentală la comunitățile noastre politice naționale. În acest
mod, această legătură cu cetățenia diferitelor state membre constituie o recunoaștere a faptului că
poate exista (de fapt, că există) o cetățenie care nu este determinată de naționalitate.

Temă pentru seminar:

Realizați o comparație între cetățenia națională și cetățenia europeană

Lecturi suplimentare:

 Ion Deleanu – Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul

comparat, Editura C.H. Beck, 2006
 Cristian Ionescu – Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. a 3a, Editura ALL
BECK, 2019
 Dan Claudiu Dănişor – Drept constituţional şi instituţii politice (Vol. I, Teoria generală –
Tratat), Editura C.H. Beck, 2007

 http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An1v1/nr1/art%204.pdf

 http://revistasferapoliticii.ro/sfera/116-117/art6-vintilescu.html

 https://adrvest.ro/raportul-privind-cetatenia-uniunii-europene-actiuni-concrete-si-
prioritati-pentru-cetatenii-ue/
6.

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Specializarea: A.P.

DREPT CONSTITUŢIONAL
Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 12
 SISTEMUL DE PARTIDE ŞI AL ALTOR FORŢE SOCIALE

Competiţia pentru putere a existat pretutindeni şi totdeauna, în toate statele şi în toate

epocile.
Partidele sunt cei dintâi agenţi înscrişi acerb în această competiţie, începând din epoca Romei
antice şi până în mileniul al III-lea. Urmează să răspundem întrebărilor:
 Ce sunt partidele?
 Care sunt tipurile de partide?
 Ce fac partidele? Sunt utile sau nu?
Ceea ce interesează cel mai mult este integrarea şi rolul partidelor în jocul constituţional.

Trăsăturile comune ale partidelor politice

Nota dominantă a demersurilor pentru definirea adecvată a PARTIDULUI POLITIC este

consemnarea intenţiei acestei formaţiuni mai mult sau mai puţin durabile de a cuceri sau a
conserva puterea pe baza unui program ideologic, urmând o strategie elaborată.

Prin urmare, pot fi consemnate ca trăsături comune ale partidelor politice următoarele:
 constituirea lor ca structuri politice durabile;
 formaţiunea constituită e o organizaţie, având militanţi, aderenţi sau simpatizanţi, care
funcţionează în baza unor norme proprii şi urmăreşte obiective programatice;
 organizaţia are un program ideologic reflectând sinteza opiniilor şi aspiraţiilor membrilor
sau categoriei sociale pe care o reprezintă;
 partidul îşi propune cucerirea sau conservarea puterii sau cel puţin influienţarea ei;
 partidul îşi organizează şi mobilizează mijloacele într-o ofensivă a cărei obiectiv
primordial rămâne, de regulă, victoria în alegeri şi numai rareori schimbarea regimului
politic.

Tipuri de partide şi sisteme partizane

Încă de la constituirea primelor partide politice s-au prefigurat principalele tipuri ale acestora:
 partidele având o origine electorală sau parlamentară;
 partidele constituite în afara sistemului electoral şi a mecanismului parlamentar.

Unele partide au apărut prin transformarea comitetelor electorale sau a grupurilor parlamentare,
iar altele prin transformarea sindicatelor sau a unor grupuri profesionale sau religioase

Partidele de cadre şi partidele de mase

Primele sunt partide de opinie, iar secundele sunt partide ideologice.

 a) Partidul de cadre este un partid al notabilităţii prin intermediul căruia se încearcă
orientarea electoratului, este un partid stabil, centralizat şi articulat, fără o ideologie
specifică.
- - „ceea ce partidele de masă obţin prin număr, partidele de cadre obţin prin
selecţie” (M. DUVERGER);
- - translaţie de cadre din mediul rural: preot, învăţător, notar, primar-către mediul
urban, la „liderii de opinie”;
- categorie de notabilităţi care îi asigură propaganda şi finanţele şi tehnicieni
specializaţi în probleme electorale sau administrative;
- structură suplă cu disciplină internă destul de neconstrângătoare şi semi-
permanentă;
- foarte puţin ideologizat, programele sale trebuie să împace interesele prea multor
persoane pentru a-şi permite o ideologie strictă.

b) Partidul de mase e un partid de recrutare masivă, cu program ideologic, fiind puternic

centralizat, mai rigid şi cu o disciplină fermă.
;
- „aderenţii sunt materia însăşi a partidului, substanţa acţiunii sale” (M.
DUVERGER);
- Structură permanentă de tip organizaţional, cu birocraţie internă, de tip piramidal;
- Ideologia şi apartenenţa de clasă sunt foarte importante – substitute ale mediului
familial, valorilor unei comunităţi restrânse. (DĂNIŞOR)

Această clasificare e uşor depăşită de noile realităţi politice. Transformările

contemporane suferite de partidele politice fac dificilă încadrarea lor într-o anumită categorie. Cu
titlu de exemplu enumerăm partidele confesionale, regionale, naţional de clasă, etnice,
democratice, liberale, conservatoare, de stânga, de centru, de dreapta. În lumea contemporană
asistăm la apariţia unor noi forme de partide, cum sunt cele interclase şi catch-all-parties, partide
care îşi propun să consilieze şi să omogenizeze diversitatea de interese, sens în care acestea
cultivă ambiguitatea încercând ajustarea pragmatică a conflictelor sociale şi afirmarea
democraţiei consensuale.
- acest tip de partid renunţă să mai fie apărătorul unei singure clase în favoarea
dobândirii voturilor unei populaţii cât mai largi;
- scopul său central este să-şi asigure suportul electoral printr-o politică care
intersectează interesele unui număr cât mai mare de grupuri;
- el nu se mai bazează pe aderenţi în sens propriu, ci pe tehnicieni capabili să
construiască mijloacele de atragere a electoratului.

Sub aspectul regimurilor partizane se disting ca principale forme următoarele:

 MONOPARTIDISMUL
 BIPARTIDISMUL
 MULTIPARTIDISMUL.
 1. Monopartidismul se caracterizează prin existenţa unui singur partid care polarizează toate
celelalte forţe politice şi sociale sau chiar le încorporează şi e specific, de regulă,
regimurilor politice totalitare.

 Ca premise justificative sunt invocate cerinţa integrării naţionale, transformarea

partidului unic într-un creuzet al naţiunii, într-un centru vital al întregii societăţi.
 Partidul unic exercită în cadrul sistemului politic monopolul funcţiei partizane.
Fenomenul e evident contradictoriu deoarece sistemul politic presupune pluralism şi
concurenţă politică.
 Partidul unic organizează şi controlează puterea şi adesea se contopeşte cu instituţiile
statului. Acest sistem prezintă avantajul aparent al unei stabilităţi guvernamentale.
Dezavantajele sunt, însă, multiple.
 Executivul guvernează fără concurenţă, neavând opoziţie care să-l corecteze. Partidele de
opoziţie, dacă există, ajung să fie simple grupuri de interese, întrucât nu au posibilitatea
să se exprime public sau în cadrul parlamentar etc.
 Sistemul politic cu un singur partid refuză sau anulează orice competiţie, funcţionând ca
un sistem electoral lipsit de sens în care rotativa electorală scoate mereu aceleaşi numere
ştiute dinainte de toată lumea.

2. Bipartidismul

 Poate fi numeric, în sensul că există numai două partide sau calitativ, în sensul că
predomină doar două partide.
 Efectul acestui sistem îl constituie alternanţa la putere, chiar dacă ea se produce la
intervale relativ mari. Totodată, el facilitează agregarea intereselor, stabilitatea
guvernamentală, înlesneşte electoratului alegerea directă a guvernanţilor, însă, pe de altă
parte, el schematizează diversitatea, obligând-o să se alinieze la una din cele două
alternative.

Bipartidismul poate fi:

 RIGID, ca în sistemul britanic, când şeful guvernului care este liderul partidului
majoritar, este sigur de fidelitatea membrilor săi;
 SUPLU, ca în sistemul american, unde nu se impune nici o disciplină a votului.
De asemenea, bipartidismul poate fi:
 Echilibrat, când alternanţa la putere se produce cu o oarecare regularitate;
 Dominant, când unul din partide are perioade mai mari de guvernare.

3. Multipartidismul

 E sistemul cel mai răspândit în lumea democratică.

 Acest sistem multiplică posibilităţile de alegere şi înlesneşte o mai mare distribuire a
opiniilor politice.
 Are mai multe dezavantaje decât avantaje. Conjugat, de regulă, cu scrutinul de listă,
alegătorii nu-şi aleg deputatul, ci partidul, indiferent de calitatea acestuia.
 El favorizează sau chiar reclamă constituirea coaliţiilor care mai întotdeauna sunt
efemere. Precalitatea coaliţiilor determină instabilitatea guvernamentală.
Trei forme de multipartidism pot fi întâlnite:

a) o formă asimetrică în care un partid are vocaţie majoritară, el aflându-se în competiţie cu

mai multe partide mici şi mijlocii, fără unele dintre acestea neputând constitui o alianţă
durabilă.
Ex: Norvegia, Portugalia, India

b) o formă simetrică în care nici un partid nu are vocaţie majoritară, coaliţiile

guvernamentale reprezentând regula şi condiţia guvernării.
Ex: Danemarca, Italia, Elveţia, România

c) o altă formă în care există doi protagonişti cu vocaţie majoritară, dar chiar atunci când
răspund de o majoritate realizează coaliţii guvernamentale.
Ex: Franţa, Germania

ROLUL PARTIDELOR (ÎN SOCIETATE)

Această problemă răspunde la întrebarea „Ce fac partidele?” prin nominalizarea

funcţiilor acestora.
O sistematizare a funcţiilor partidelor conduce la evidenţierea a patru dintre acestea, după
cum urmează:
1. Partidele se constituie dintr-un corp intermediar între popor şi putere contribuind la
degajarea voinţei generale şi valorizarea ei ca impuls faţă de putere.
2. Partidele tind spre realizarea funcţiei de conducere a societăţii prin accederea la statutul
de guvernământ şi transformarea programelor lor de lucru în programe guvernamentale.
3. Ele contribuie la informarea şi educarea politică a cetăţenilor, la formularea exigenţelor
acestora faţă de putere, la armonizarea unor interese diferite.
4. Îndeplinesc o importantă funcţie electorală constând mai ales în asigurarea unui cadru
tematic şi doctrinar al campaniei electorale, la informarea şi formarea opiniei alegătorilor,
selecţia candidaţilor şi a legăturilor lor cu corpul electoral.

Reguli juridice şi constituţionale privind partidele politice

Faţă de rolul partidelor politice, în mod firesc, se impun reglementări constituţionale şi legale în
domeniu.
Creşterea rolului partidelor politice în societate a determinat consacrarea prin Constituţie a unor
reguli privind activitatea acestora.
 Constituţia trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în care
se pot organiza şi funcţiona. Aceste dispoziţii constituţionale trebuie să fie detaliate
printr-o lege a partidelor politice care trebuie să conţină reglementări amănunţite privind
statutul, modul de înregistrare, de numire şi alte proceduri.
 I. Reglementarea constituţională a partidelor politice în România

Constituţia României reglementează partidele politice prin mai multe texte din care cele de
bază sunt: - art. 8, potrivit căruia pluralismul în societatea românească e o condiţie şi o garanţie a
democraţiei constituţionale.
Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la
definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor; - art. 40, potrivit căruia cetăţenii se pot
asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere.

II. Legea română a partidelor politice

Legea partidelor politice, nr. 14/2003, dă o reglementare detaliată a aspectelor privind

asocierea în partide, funcţiile şi organizarea acestora.
Cât priveşte finanţarea partidelor politice, aceasta se reglementează în Legea nr. 43/2003.

 Legea nr. 14/2003 defineşte partidele ca asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor
români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor
politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie, asociaţii ce sunt persoane
de drept public.
 În legătură cu activitatea partidelor politice legea arată că sunt admise numai acele
partide care acţionează cu respectarea suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, a
integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiului democraţiei constituţionale.

Sunt interzise partidele politice care:

 prin statutul, programele, propaganda de idei, ori prin alte activităţi pe care le organizează
încalcă prevederile art. 30 al. 7, art. 40 al. 2-4 din Constituţie, sau sunt asociate la
organizaţii din străinătate, iar această afiliere încalcă valorile mai sus menţionate.
 Totodată, partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare.

Cît priveşte membrii de partid, legea impune următoarele reguli:

1) pot fi membri numai cetăţenii români cu drept de vot;
2) anumite categorii de funcţionari publici nu pot face parte din partide politice: poliţişti,
judecători şi procurori;
3) un cetăţean român nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide
politice;
4) nu există privilegii legate de calitatea de membru de partid;
5) nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau nu parte dintr-un partid politic.

În ce priveşte structurile de partid reţinem regulile:

1) ele sunt organizate şi funcţionează numai pe criteriul administrativ-teritorial. Fiecare
partid trebuie să aibă denumire integrală, denumire prescurtată, semn permanent, iar
acestea nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor
state, ale organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase;
 2) organizarea partidelor politice e condiţionată de existenţa unui statut şi a unui program
politic propriu. Legea stabileşte regulile obligatorii pentru statutul oricărui partid politic,
denumire integrală şi prescurtată şi semn specific, sediu, obiective exclusiv politice,
drepturile şi îndatoririle membrilor, sancţiunile care se pot aplica membrilor şi
procedurile specifice, procedura de alegere a organelor de conducere şi competenţa
acestora, sursele de finanţare şi modul de administrare a resurselor financiare;
3) ca structuri organizatorice ale unui partid legea prevede:
- Adunarea Generală,
- organul executiv,
- organul de arbitraj.
4) în ce priveşte înregistrarea partidelor politice, legea stabileşte că acesta se face la
Tribunalul Bucureşti, pe baza următoarelor acte:
- cerere de înregistrare,
- statutul şi programul partidului,
- actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a cel puţin
25000 membri fondatori domiciliaţi în cel puţin 18 judeţe ale ţării, dar nu
mai puţin de 700 în fiecare judeţ, însoţite de o declaraţie autentificată a
conducătorilor organului executiv al partidului privind autenticitatea
semnăturilor,
- o declaraţie privitoare la sediul şi patrimoniul partidului.
Cererea de înregistrare se afişează la sediul tribunalului timp de 15 zile şi se face publică
într-un ziar central de mare tiraj. Examinarea cererii se face în şedinţă publică cu participarea
procurorului. După judecare, partidul politic se înscrie în Registrul partidelor politice, la
Tribunalul Municipiului Bucureşti, iar decizia de admitere se publică în Monitorul Oficial al
României, partea a IV-a.

5) legea partidelor politice reglementează forme de asociere precum alianţele politice şi alte
forme de asociere. Alianţele politice se pot realiza numai între partide politice, pe baza
unui protocol ce se depune la Tribunalul Bucureşti, solicitându-se înscrierea în Registrul
de evidenţă a alianţelor politice. Alianţa trebuie să aibă denumire separată, să precizeze
partidele politice aliate şi altele. Alte forme de asociere pot cuprinde partide, alinaţe şi
formaţiuni nepolitice legal constituite cu scopul promovării unor obiective comune.
Aceste forme se realizează tot printr-un protocol ce trebuie să cuprindă în principiul
aceleaşi elemente ca şi alianţele politice.

6) încetarea activităţii partidelor politice poate fi voluntară , prin autodizolvare, sau

ordonanţă, în cazul dizolvării decisă pe cale judecătorească sau de către Curtea
Constituţională. Ea se mai poate datora şi inactivităţii. Încetarea prin inactivitate intervine
în situaţia în care un partid politic nu desemnează candidaţi în două campanii electorale
legislative succesive în cel puţin 18 circumscripţii electorale sau nu a ţinut nici o adunare
generală timp de 5 ani. În toate cazurile încetarea activităţii unui partid politic se constată
de către Tribunalul Bucureşti

7) resursele financiare ale partidelor politice sunt detaliat reglementate prin Legea privind
finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniei electorale (4/2003 şi 16/2003) şi ele
provin din: cotizaţii, donaţii şi legate, activităţi proprii şi subvenţii de la bugetul de stat.
 Legea interzice primirea de donaţii de la alte state sau organizaţii din străinătate şi
activităţi privind desfăşurarea activităţilor locale. Legea interzice asigurarea de spaţii cu
prioritate pentru sediile partidelor politice.

ALTE FORŢE SOCIALE

Alături de partide, în peisajul politic îşi manifestă prezenţa şi alte forţe sociale constituite
organizat. Două dintre acestea sunt reprezentative:

1) Grupurile de interese

Grupurile de interese constituie materia primă a partidelor politice, fără ca proliferarea lor să
înceteze vreodată. Explicaţia elementară e următoarea: programele partidelor politice nu acoperă
diversitatea intereselor şi aspiraţiilor membrilor colectivităţii sociale; tocmai aceste grupuri
complinesc lacunele reprezentând poporul real, neomogen, aşa cum este el.
Procedeele de acţiune ale grupurilor de interese sunt variate. Ele sunt deschise, de exemplu
lobby-ul, procedeu răspândit în SUA, care constă în informarea factorilor de decizie, acordarea
de consultaţii, propaganda prin mass-media, demonstraţii, mitinguri, contactele personale cu
factorii de decizie sau prin forme ilegale cum sunt corupţia şi şantajul.

Raporturile grupurilor de presiune sau de interese cu partidele se pot exprima prin

următoarele forme:
 în mod deschis sau ocult, partidele sunt dependente de grupurile de interese;
 grupurile de interese nu sunt dependente de partidele politice.
Acţiunile grupurilor de interese şi ale partidelor se interferează. Fenomenul grupurilor de
interese nu e pozitiv sau negativ prin definiţie. Totul depinde de scopul lor real şi mijloacele
folosite pentru atingerea lui.

2) Sindicatele

Vorbind în sens larg, ele pot fi considerate grupuri de interese. Totuşi, ele reprezintă mai
mult decât asemenea grupuri. Chiar dacă activitatea lor are un pronunţat caracter profesional,
acesta se înscrie pe coordonatele unor proiecte globale. Ele reprezintă o forţă socială reală şi
considerabilă în raporturile cu puterea, având la îndemână unul dintre cele mai eficiente mijloace
de acţiune: greva.

Lecturi suplimentare
 Cristian Ionescu – Tratat de drept constituţional contemporan, Ediția a III-a, Editura
ALL BECK, 2019
 Dan Claudiu Dănişor – Drept constituţional şi instituţii politice (Vol. I, Teoria generală –
Tratat), Editura C.H. Beck, 2007

Temă pentru seminar:

Identificați conjunctura politică în care partidele politice creează alianțe sau coaliții.