1

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Specializarea: A.P.

DREPT CONSTITUŢIONAL
Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 12

SISTEMUL DE PARTIDE ŞI AL ALTOR FORŢE SOCIALE

Competiţia pentru putere a existat pretutindeni şi totdeauna, în toate statele şi în toate

epocile.
Partidele sunt cei dintâi agenţi înscrişi acerb în această competiţie, începând din epoca Romei
antice şi până în mileniul al III-lea. Urmează să răspundem întrebărilor:
 Ce sunt partidele?
 Care sunt tipurile de partide?
 Ce fac partidele? Sunt utile sau nu?
Ceea ce interesează cel mai mult este integrarea şi rolul partidelor în jocul constituţional.

Trăsăturile comune ale partidelor politice

Nota dominantă a demersurilor pentru definirea adecvată a PARTIDULUI POLITIC este

consemnarea intenţiei acestei formaţiuni mai mult sau mai puţin durabile de a cuceri sau a
conserva puterea pe baza unui program ideologic, urmând o strategie elaborată.

Prin urmare, pot fi consemnate ca trăsături comune ale partidelor politice următoarele:
 constituirea lor ca structuri politice durabile;
 formaţiunea constituită e o organizaţie, având militanţi, aderenţi sau simpatizanţi, care
funcţionează în baza unor norme proprii şi urmăreşte obiective programatice;
 organizaţia are un program ideologic reflectând sinteza opiniilor şi aspiraţiilor membrilor
sau categoriei sociale pe care o reprezintă;
 partidul îşi propune cucerirea sau conservarea puterii sau cel puţin influienţarea ei;
 partidul îşi organizează şi mobilizează mijloacele într-o ofensivă a cărei obiectiv
primordial rămâne, de regulă, victoria în alegeri şi numai rareori schimbarea regimului
politic.
 2

Tipuri de partide şi sisteme partizane

Încă de la constituirea primelor partide politice s-au prefigurat principalele tipuri ale acestora:
 partidele având o origine electorală sau parlamentară;
 partidele constituite în afara sistemului electoral şi a mecanismului parlamentar.

Unele partide au apărut prin transformarea comitetelor electorale sau a grupurilor parlamentare,
iar altele prin transformarea sindicatelor sau a unor grupuri profesionale sau religioase

Partidele de cadre şi partidele de mase

Primele sunt partide de opinie, iar secundele sunt partide ideologice.

a) Partidul de cadre este un partid al notabilităţii prin intermediul căruia se încearcă

orientarea electoratului, este un partid stabil, centralizat şi articulat, fără o ideologie
specifică.
- - „ceea ce partidele de masă obţin prin număr, partidele de cadre obţin prin
selecţie” (M. DUVERGER);
- - translaţie de cadre din mediul rural: preot, învăţător, notar, primar-către mediul
urban, la „liderii de opinie”;
- categorie de notabilităţi care îi asigură propaganda şi finanţele şi tehnicieni
specializaţi în probleme electorale sau administrative;
- structură suplă cu disciplină internă destul de neconstrângătoare şi semi-
permanentă;
- foarte puţin ideologizat, programele sale trebuie să împace interesele prea multor
persoane pentru a-şi permite o ideologie strictă.

b) Partidul de mase e un partid de recrutare masivă, cu program ideologic, fiind puternic

centralizat, mai rigid şi cu o disciplină fermă.
;
- „aderenţii sunt materia însăşi a partidului, substanţa acţiunii sale” (M.
DUVERGER);
- Structură permanentă de tip organizaţional, cu birocraţie internă, de tip piramidal;
- Ideologia şi apartenenţa de clasă sunt foarte importante – substitute ale mediului
familial, valorilor unei comunităţi restrânse. (DĂNIŞOR)

Această clasificare e uşor depăşită de noile realităţi politice. Transformările

contemporane suferite de partidele politice fac dificilă încadrarea lor într-o anumită categorie. Cu
titlu de exemplu enumerăm partidele confesionale, regionale, naţional de clasă, etnice,
democratice, liberale, conservatoare, de stânga, de centru, de dreapta. În lumea contemporană
asistăm la apariţia unor noi forme de partide, cum sunt cele interclase şi catch-all-parties, partide
care îşi propun să consilieze şi să omogenizeze diversitatea de interese, sens în care acestea
cultivă ambiguitatea încercând ajustarea pragmatică a conflictelor sociale şi afirmarea
democraţiei consensuale.
 3

- acest tip de partid renunţă să mai fie apărătorul unei singure clase în favoarea
dobândirii voturilor unei populaţii cât mai largi;
- scopul său central este să-şi asigure suportul electoral printr-o politică care
intersectează interesele unui număr cât mai mare de grupuri;
- el nu se mai bazează pe aderenţi în sens propriu, ci pe tehnicieni capabili să
construiască mijloacele de atragere a electoratului.

Sub aspectul regimurilor partizane se disting ca principale forme următoarele:

 MONOPARTIDISMUL
 BIPARTIDISMUL
 MULTIPARTIDISMUL.

1. Monopartidismul se caracterizează prin existenţa unui singur partid care polarizează toate
celelalte forţe politice şi sociale sau chiar le încorporează şi e specific, de regulă,
regimurilor politice totalitare.

 Ca premise justificative sunt invocate cerinţa integrării naţionale, transformarea

partidului unic într-un creuzet al naţiunii, într-un centru vital al întregii societăţi.
 Partidul unic exercită în cadrul sistemului politic monopolul funcţiei partizane.
Fenomenul e evident contradictoriu deoarece sistemul politic presupune pluralism şi
concurenţă politică.
 Partidul unic organizează şi controlează puterea şi adesea se contopeşte cu instituţiile
statului. Acest sistem prezintă avantajul aparent al unei stabilităţi guvernamentale.
Dezavantajele sunt, însă, multiple.
 Executivul guvernează fără concurenţă, neavând opoziţie care să-l corecteze. Partidele de
opoziţie, dacă există, ajung să fie simple grupuri de interese, întrucât nu au posibilitatea
să se exprime public sau în cadrul parlamentar etc.
 Sistemul politic cu un singur partid refuză sau anulează orice competiţie, funcţionând ca
un sistem electoral lipsit de sens în care rotativa electorală scoate mereu aceleaşi numere
ştiute dinainte de toată lumea.

2. Bipartidismul

 Poate fi numeric, în sensul că există numai două partide sau calitativ, în sensul că
predomină doar două partide.
 Efectul acestui sistem îl constituie alternanţa la putere, chiar dacă ea se produce la
intervale relativ mari. Totodată, el facilitează agregarea intereselor, stabilitatea
guvernamentală, înlesneşte electoratului alegerea directă a guvernanţilor, însă, pe de altă
parte, el schematizează diversitatea, obligând-o să se alinieze la una din cele două
alternative.

Bipartidismul poate fi:

 RIGID, ca în sistemul britanic, când şeful guvernului care este liderul partidului
majoritar, este sigur de fidelitatea membrilor săi;
 4

 SUPLU, ca în sistemul american, unde nu se impune nici o disciplină a votului.

De asemenea, bipartidismul poate fi:
 Echilibrat, când alternanţa la putere se produce cu o oarecare regularitate;
 Dominant, când unul din partide are perioade mai mari de guvernare.

3. Multipartidismul

 E sistemul cel mai răspândit în lumea democratică.

 Acest sistem multiplică posibilităţile de alegere şi înlesneşte o mai mare distribuire a
opiniilor politice.
 Are mai multe dezavantaje decât avantaje. Conjugat, de regulă, cu scrutinul de listă,
alegătorii nu-şi aleg deputatul, ci partidul, indiferent de calitatea acestuia.
 El favorizează sau chiar reclamă constituirea coaliţiilor care mai întotdeauna sunt
efemere. Precalitatea coaliţiilor determină instabilitatea guvernamentală.

Trei forme de multipartidism pot fi întâlnite:

a) o formă asimetrică în care un partid are vocaţie majoritară, el aflându-se în competiţie cu

mai multe partide mici şi mijlocii, fără unele dintre acestea neputând constitui o alianţă
durabilă.
Ex: Norvegia, Portugalia, India

b) o formă simetrică în care nici un partid nu are vocaţie majoritară, coaliţiile

guvernamentale reprezentând regula şi condiţia guvernării.
Ex: Danemarca, Italia, Elveţia, România

c) o altă formă în care există doi protagonişti cu vocaţie majoritară, dar chiar atunci când
răspund de o majoritate realizează coaliţii guvernamentale.
Ex: Franţa, Germania

ROLUL PARTIDELOR (ÎN SOCIETATE)

Această problemă răspunde la întrebarea „Ce fac partidele?” prin nominalizarea

funcţiilor acestora.
O sistematizare a funcţiilor partidelor conduce la evidenţierea a patru dintre acestea, după
cum urmează:
1. Partidele se constituie dintr-un corp intermediar între popor şi putere contribuind la
degajarea voinţei generale şi valorizarea ei ca impuls faţă de putere.
2. Partidele tind spre realizarea funcţiei de conducere a societăţii prin accederea la statutul
de guvernământ şi transformarea programelor lor de lucru în programe guvernamentale.
3. Ele contribuie la informarea şi educarea politică a cetăţenilor, la formularea exigenţelor
acestora faţă de putere, la armonizarea unor interese diferite.
 5

4. Îndeplinesc o importantă funcţie electorală constând mai ales în asigurarea unui cadru
tematic şi doctrinar al campaniei electorale, la informarea şi formarea opiniei alegătorilor,
selecţia candidaţilor şi a legăturilor lor cu corpul electoral.

Reguli juridice şi constituţionale privind partidele politice

Faţă de rolul partidelor politice, în mod firesc, se impun reglementări constituţionale şi legale în
domeniu.
Creşterea rolului partidelor politice în societate a determinat consacrarea prin Constituţie a unor
reguli privind activitatea acestora.
 Constituţia trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în care
se pot organiza şi funcţiona. Aceste dispoziţii constituţionale trebuie să fie detaliate
printr-o lege a partidelor politice care trebuie să conţină reglementări amănunţite privind
statutul, modul de înregistrare, de numire şi alte proceduri.

I. Reglementarea constituţională a partidelor politice în România

Constituţia României reglementează partidele politice prin mai multe texte din care cele de
bază sunt: - art. 8, potrivit căruia pluralismul în societatea românească e o condiţie şi o garanţie a
democraţiei constituţionale.
Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la
definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor; - art. 40, potrivit căruia cetăţenii se pot
asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere.

II. Legea română a partidelor politice

Legea partidelor politice, nr. 14/2003, dă o reglementare detaliată a aspectelor privind

asocierea în partide, funcţiile şi organizarea acestora.
Cât priveşte finanţarea partidelor politice, aceasta se reglementează în Legea nr. 43/2003.

 Legea nr. 14/2003 defineşte partidele ca asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor
români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor
politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie, asociaţii ce sunt persoane
de drept public.
 În legătură cu activitatea partidelor politice legea arată că sunt admise numai acele
partide care acţionează cu respectarea suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, a
integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiului democraţiei constituţionale.

Sunt interzise partidele politice care:

 prin statutul, programele, propaganda de idei, ori prin alte activităţi pe care le organizează
încalcă prevederile art. 30 al. 7, art. 40 al. 2-4 din Constituţie, sau sunt asociate la
organizaţii din străinătate, iar această afiliere încalcă valorile mai sus menţionate.
 Totodată, partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare.
 6

Cît priveşte membrii de partid, legea impune următoarele reguli:

1) pot fi membri numai cetăţenii români cu drept de vot;
2) anumite categorii de funcţionari publici nu pot face parte din partide politice: poliţişti,
judecători şi procurori;
3) un cetăţean român nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide
politice;
4) nu există privilegii legate de calitatea de membru de partid;
5) nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau nu parte dintr-un partid politic.

În ce priveşte structurile de partid reţinem regulile:

1) ele sunt organizate şi funcţionează numai pe criteriul administrativ-teritorial. Fiecare
partid trebuie să aibă denumire integrală, denumire prescurtată, semn permanent, iar
acestea nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor
state, ale organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase;
2) organizarea partidelor politice e condiţionată de existenţa unui statut şi a unui program
politic propriu. Legea stabileşte regulile obligatorii pentru statutul oricărui partid politic,
denumire integrală şi prescurtată şi semn specific, sediu, obiective exclusiv politice,
drepturile şi îndatoririle membrilor, sancţiunile care se pot aplica membrilor şi
procedurile specifice, procedura de alegere a organelor de conducere şi competenţa
acestora, sursele de finanţare şi modul de administrare a resurselor financiare;
3) ca structuri organizatorice ale unui partid legea prevede:
- Adunarea Generală,
- organul executiv,
- organul de arbitraj.
4) în ce priveşte înregistrarea partidelor politice, legea stabileşte că acesta se face la
Tribunalul Bucureşti, pe baza următoarelor acte:
- cerere de înregistrare,
- statutul şi programul partidului,
- actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a cel puţin
25000 membri fondatori domiciliaţi în cel puţin 18 judeţe ale ţării, dar nu
mai puţin de 700 în fiecare judeţ, însoţite de o declaraţie autentificată a
conducătorilor organului executiv al partidului privind autenticitatea
semnăturilor,
- o declaraţie privitoare la sediul şi patrimoniul partidului.
Cererea de înregistrare se afişează la sediul tribunalului timp de 15 zile şi se face publică
într-un ziar central de mare tiraj. Examinarea cererii se face în şedinţă publică cu participarea
procurorului. După judecare, partidul politic se înscrie în Registrul partidelor politice, la
Tribunalul Municipiului Bucureşti, iar decizia de admitere se publică în Monitorul Oficial al
României, partea a IV-a.

5) legea partidelor politice reglementează forme de asociere precum alianţele politice şi alte
forme de asociere. Alianţele politice se pot realiza numai între partide politice, pe baza
unui protocol ce se depune la Tribunalul Bucureşti, solicitându-se înscrierea în Registrul
de evidenţă a alianţelor politice. Alianţa trebuie să aibă denumire separată, să precizeze
partidele politice aliate şi altele. Alte forme de asociere pot cuprinde partide, alinaţe şi
 7

formaţiuni nepolitice legal constituite cu scopul promovării unor obiective comune.

Aceste forme se realizează tot printr-un protocol ce trebuie să cuprindă în principiul
aceleaşi elemente ca şi alianţele politice.

6) încetarea activităţii partidelor politice poate fi voluntară , prin autodizolvare, sau

ordonanţă, în cazul dizolvării decisă pe cale judecătorească sau de către Curtea
Constituţională. Ea se mai poate datora şi inactivităţii. Încetarea prin inactivitate intervine
în situaţia în care un partid politic nu desemnează candidaţi în două campanii electorale
legislative succesive în cel puţin 18 circumscripţii electorale sau nu a ţinut nici o adunare
generală timp de 5 ani. În toate cazurile încetarea activităţii unui partid politic se constată
de către Tribunalul Bucureşti

7) resursele financiare ale partidelor politice sunt detaliat reglementate prin Legea privind
finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniei electorale (4/2003 şi 16/2003) şi ele
provin din: cotizaţii, donaţii şi legate, activităţi proprii şi subvenţii de la bugetul de stat.
Legea interzice primirea de donaţii de la alte state sau organizaţii din străinătate şi
activităţi privind desfăşurarea activităţilor locale. Legea interzice asigurarea de spaţii cu
prioritate pentru sediile partidelor politice.

ALTE FORŢE SOCIALE

Alături de partide, în peisajul politic îşi manifestă prezenţa şi alte forţe sociale constituite
organizat. Două dintre acestea sunt reprezentative:

1) Grupurile de interese

Grupurile de interese constituie materia primă a partidelor politice, fără ca proliferarea lor să
înceteze vreodată. Explicaţia elementară e următoarea: programele partidelor politice nu acoperă
diversitatea intereselor şi aspiraţiilor membrilor colectivităţii sociale; tocmai aceste grupuri
complinesc lacunele reprezentând poporul real, neomogen, aşa cum este el.
Procedeele de acţiune ale grupurilor de interese sunt variate. Ele sunt deschise, de exemplu
lobby-ul, procedeu răspândit în SUA, care constă în informarea factorilor de decizie, acordarea
de consultaţii, propaganda prin mass-media, demonstraţii, mitinguri, contactele personale cu
factorii de decizie sau prin forme ilegale cum sunt corupţia şi şantajul.

Raporturile grupurilor de presiune sau de interese cu partidele se pot exprima prin

următoarele forme:
 în mod deschis sau ocult, partidele sunt dependente de grupurile de interese;
 grupurile de interese nu sunt dependente de partidele politice.
Acţiunile grupurilor de interese şi ale partidelor se interferează. Fenomenul grupurilor de
interese nu e pozitiv sau negativ prin definiţie. Totul depinde de scopul lor real şi mijloacele
folosite pentru atingerea lui.
 8

2) Sindicatele

Vorbind în sens larg, ele pot fi considerate grupuri de interese. Totuşi, ele reprezintă mai
mult decât asemenea grupuri. Chiar dacă activitatea lor are un pronunţat caracter profesional,
acesta se înscrie pe coordonatele unor proiecte globale. Ele reprezintă o forţă socială reală şi
considerabilă în raporturile cu puterea, având la îndemână unul dintre cele mai eficiente mijloace
de acţiune: greva.

Lecturi suplimentare

 Cristian Ionescu – Tratat de drept constituţional contemporan, Ediția a III-a, Editura

ALL BECK, 2019
 Dan Claudiu Dănişor – Drept constituţional şi instituţii politice (Vol. I, Teoria generală –
Tratat), Editura C.H. Beck, 2007

Temă pentru seminar:

Identificați conjunctura politică în care partidele politice creează alianțe sau coaliții.