Capitolul 3

CADRUL INTERPRETATIV
Capitolul de faţă doreşte să creioneze cadrul interpretativ al
sistemelor de partide şi al partidelor, mai exact al competiţiei dintre
partide. În acest scop primul subcapitol introduce conceptele de cultură
politică şi clivaj, subliniind totodată cadrele conceptuale ce servesc la
caracterizarea comportamentului partidelor şi al politicienilor. Cel de-al
doilea subcapitol introduce cititorii în problematica ideologiei, a cîmpului
ideologic, respectiv a cîmpului politic.

3.1. Cultură politică şi clivaje

3.1.1. Scurtă introducere conceptuală1

Conceptul de cultură este fundamental în antropologie, sociologie şi
psihologie. Datorită acestui fapt coexistă numeroase abordări, interpretări
şi definiţii ale noţiunii. În sensul cel mai larg al termenului cultura
reprezintă „un ansamblu complex ce include cunoştinţe, credinţe, artă,
morală, legi, obiceiuri şi cutume, precum şi alte abilităţi dobîndite de om
ca membru al societăţii”.2

ο Definiţia şi componentele culturii politice

În sociologia politică şi politica comparată avem nevoie însă de o
conturare mai precisă a conceptului care să ne permită
operaţionalizarea noţiunii necesară cercetării empirice. Din acest motiv
se operează cu o interpretare împrumutată din psihologie conform
căreia cultura reprezintă un set de orientări psihologice faţă de un set

1
De vreme ce capitolul următor este dedicat în întregime teoretizării clivajelor aici nu
ne vom ocupa de conceptualizarea lor.
2
Definiţia dată de TYLOR în limba engleză: ‘that complex whole which includes knowledge,
beliefs, art, morals, law, custom and other capabilities acquired by man as a member of society’
este preluată din HERBERT V. WISEMAN Political Systems. Some Sociological Approaches. 2nd ed.
London: Routledge & Kegan Paul, 1971. p. 21.
 specific de obiecte. Astfel, cultura politică – asemeni culturii economice
sau culturii religioase – este un set de orientări specifice faţă de un set
de obiecte şi procese sociale. Ea cuprinde „atitudini faţă de sistemul
politic şi diferitele sale părţi, precum şi atitudini faţă de rolul [s]inelui în
sistem”3. Rezultă din distribuţia particulară între membrii unei naţiuni a
atitudinilor, formelor de comportament politic, valorilor, impresiilor,
sentimentelor, informaţiilor relevante şi deprinderilor politice.4 La urma
urmei reflectă modurile în care membrii societăţii s-au socializat în
rolurile politice pe care le îndeplinesc în sistemul politic, în care ei şi-au
internalizat acest sistem politic şi în care îl evaluează pe acesta.
Pentru a explora cultura politică a unei naţiuni trebuie analizate
modurile în care cetăţenii se raportează la cele trei niveluri ale
sistemului: sistemul în sine (polity), procesele din sistem (politics) şi
rezultatul final al acestora, adică deciziile sau politicile concrete
(policy). (După cum se poate observa analiza reflectă interpretarea
tridimensională a politicii.) La nivelul sistemului ne interesează părerea
cetăţenilor şi a politicienilor referitor la valorile şi organizaţiile care
constituie liantul sistemului politic. La nivelul proceselor din sistem
trebuie să examinăm modul în care cetăţenii participă în viaţa
sistemului (cum se integrează în aceste procese, ce fel de doleanţe
formulează, respectă sau nu legile, sprijină sau resping anumite
grupuri etc.). În ceea ce priveşte finalitatea procesului politic se putem
pune următoarele întrebări referitoare la cultura politică a unui sistem:
ce fel de politici se aşteaptă politicienii şi cetăţenii să fie adoptate de
către guvern; care sînt obiectivele care merită să fie definite şi cum pot
fi realizate acestea.5
În cazul în care cultura politică a unei ţări sau naţiuni – la urma
urmei a unui sistem politic – se naşte din distribuţia a astfel de modele
comportamentale, valori, impresii, informaţii şi deprinderi, se poate

3
GABRIEL ALMOND – SIDNEY VERBA Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci
naţiuni. Trad. de Dan Pavel. Budapesta: CEU Press & Bucureşti: Editura DU Style,
1996. p. 43. Cf. ibid. pp. 45–47. şi HERBERT V. WISEMAN op. cit. p. 33. (Atitudinile se definesc
ca predispoziţia unui agent sau actor de a acţiona într–un anumit fel într–o situaţie dată.)
4
GABRIEL A. ALMOND – G. BINGHAM POWELL , JR. – ROBERT J. MUNDT Comparative Politics Today: A
Theoretical Framework. 2nd. ed. New York: Harper Collins, 1996. p. 55.
5
Cf. ibid.

–2–
spune că se divide în diferite subculturi politice formate din indivizi sau
grupuri ce prezintă similitudini marcante în privinţa caracteristicilor
enumerate. În cele ce urmează acest concept va fi elementul central al
prezentului subcapitolul, însă înainte de a continua teoretizările bazate
pe noţiunea de (sub)cultură politică, trebuie prezentate cele două
concepţii fundamentale despre democraţia reprezentativă, căci
acestea sînt deosebit de importante din punctul de vedere al
înţelegerii comportamentului politicienilor şi al partidelor.

–3–
 Tabelul 3.1.– Două concepţii despre democraţia reprezentativă

CONCEPŢIA POPULISTĂ CONCEPŢIA ELITISTĂ

Variabila independentă input (voinţa populară) output
Variabila dependentă output învingătorul
Esenţa transformarea voinţei populare competiţia dintre partide
în program politic
Analogia economică cererea determină piaţa oferta determină piaţa
Reprezentanţi DOWNS, DAHL SARTORI, SCHUMPETER
Consecinţe: • Partidele devin reflective. (Urmează cu • Posibilităţile de alegere ale electoratului
fidelitate voinţa populară.) sînt limitate, dar guvernul devine
• Miza alegerilor este infinitezimală, răspunzător în faţa electoratului prin
deoarece politica guvernamentală intermediul alegerilor. (Răspunderea
este aceeaşi indiferent de partidul guvernamentală se realizează cu
aflat la putere. mijlocirea parlamentului).
• Sistemul de • Viaţa politică americană: partide– • Sistemul bipartid britanic: sistemul
instituţii (care umbrelă ce încorporează şi electoral pluralitar (cu majoritate
corespunzător deservesc grupuri de interes; lipsa relativă) aplicat în circumscripţii
modelului): disciplinei de partid; realegerea electorale de mărimea (district
legislatorilor depinde de magnitude) M = 1 asigură majoritate
circumscripţia electorală respectivă parlamentară absolută învingătorului
şi de sprijinul financiar al grupurilor (două alternative politice
de interes. cuprinzătoare se află în competiţie);
• Sistemul multipartid (de pe continentul) nu se formează coaliţii: guverne
european: rolul parlamentului şi al stabile, răspundere clară.
partidelor este cel de-a reflecta Dezavantaj: sistemul este „inechitabil”,
pluralismul politic scopul fiind deoarece exclude minorităţile politice
stabilirea unui larg consens social de la guvernare.
(guverne de coaliţie). Dezavantaj:
eficienţă (mai) scăzută, guverne
instabile, răspundere difuză
 (ambiguă).

Sursă: KÖRÖSÉNYI ANDRÁS Pártok és pártrendszerek. [Partide şi sisteme de partide.] Budapest: Századvég, 1993. /Politika./ [Seria
Politică.] pp. 12–14. Cf. WILLIAM H. RIKER Liberalism Against Populism: A Confrontation Between the Theory of Democracy and the
Theory of Social Choice. Prospect Heights, IL: Waweland Press, 1982. pp. 8–14.
 ο Două concepţii despre democraţia reprezentativă
Fără doar şi poate, ştiinţa politică a ajuns la un consens în privinţa
definirii democraţiilor contemporane de masă, care sînt – în mod inevitabil
– democraţii reprezentative. Acest consens presupune considerarea ca şi
criteriu definitoriu a alegerilor libere, curate, ce au loc în mod regulat.
Aşadar, definiţia în virtutea căreia sînt democratice acele sisteme politice
în care cetăţenii aleg deţinătorii puterii politice, adică agenţii de decizie
(decision-maker), prin intermediul unor alegeri organizate periodic poartă
denumirea de definiţie procedurală (sau formală).6 Pe lîngă această
interpretare cunoaştem şi o serie de formulări cu uşoare nuanţe
normative care încearcă să surprindă esenţa sau scopurile democraţiei.
Cea mai populară definiţie de această natură, cunoscută sub denumirea
de definiţie substanţială a democraţiei a fost formulată de ROBERT DAHL, el
spunînd că democraţia este acel sistem politic care este „totalmente sau
aproape totalmente sensibil faţă de toţi cetăţenii săi”.7
Pe baza definiţiei procedurale au fost elaborate două concepţii – sau
chiar modele – referitoare la funcţionarea democraţiei. Conform
concepţiei populiste (sau rousseauiene)8 despre democraţia reprezentativă
– ce caracterizează lucrările unor autori ca de exemplu ANTHONY DOWNS şi ROBERT
DAHL – esenţa politicii este „traducerea” voinţei generale (volonté generale),
sau mai simplu a voinţei populare, în programe politice. (Acestea se vor
putea materializa ulterior chiar şi în politici publice.) Prin urmare piaţa
politică este determinată de cerere: producătorii sau prestatorii de servicii
– statul, politicienii şi partidele – „au datoria” de a oferi cetăţenilor
întocmai cea ce îşi doresc aceştia. Astfel partidele devin reflective, adică

6
JOSEPH SCHUMPETER Capitalism, Socialism and Democracy. London: Allen & Unwin, 1943. p. 269.
7
ROBERT A. DAHL Polyarchy: Participation and Opposition. New Haven, CT: Yale University
Press, 1971. p. 2. Originalul citatului (redat în traducerea autorului) sună astfel:
„completely or almost completely responsive to all its citizens” (italicele aparţin autorului).
8
Descrierea de mai jos a fost inspirată de ENYEDI ZSOLT–KÖRÖSÉNYI ANDRÁS Pártok és
pártrendszerek. [Partide şi sisteme de partide.] Budapest: Osiris, 2001. (Osiris tankönyvek.
[Seria Manuale Osiris.] pp. 26–28. (În ceea ce priveşte „etichetele” folosite de ştiinţa
politică pentru a denumi cele două concepţii vezi ibid., G. BINGHAM POWELL , JR.
Contemporary Democracies: Participation, Stability and Violence. Cambridge, MA: Harvard
University Press, 1982. p. 12. şi WILLIAM H. RIKER Liberalism Against Populism: A Confrontation
Between the Theory of Democracy and the Theory of Social Choice. Prospect Heights, IL:
Waweland Press, 1982. p. 12.)
vor urma cu fidelitate voinţa generală şi în consecinţă partea de ieşire
(output) a sistemului politic va oglindi pur şi simplu partea de intrare (input)
a acestuia. Rezultatul acestui fenomen va fi descreşterea dramatică a
mizei alegerilor, fiindcă politica guvernamentală nu va mai depinde de
identitatea partidului care va fi la cîrma ţării. Realitatea empirică oferă
exemple ce aproximează foarte bine acest model. Pe de o parte
funcţionarea vieţii politice americane se apropie foarte bine de
mecanismul descris, deoarece lupta pentru obţinerea puterii politice se dă
între două partide-umbrelă, conglomerate a diverse grupuri de interes.
Tocmai din această cauză cele două partide au şi rolul de a deservi
grupurile de interes aliate lor. Politicienii aleşi – datorită regulilor
instituţionale proprii regimului/sistemului prezidenţial şi a logicii acestuia
– nu sînt constrînşi de disciplina de partid care oricum nu caracterizează
organizaţiile laxe de genul partidelor americane. Mai exact lipsa disciplinei
de partid şi a coerenţei (unităţii) organizaţiei reflectate de tiparele de vot
din corpul legislativ se explică prin faptul că realegerea deputaţilor şi a
senatorilor depinde de circumscripţia din care provin şi de sprijinul
financiar oferit de grupurile de interes. Pe de altă parte, sistemele
multipartide (continentale,) europene pot fi date ca exemple bune pentru
funcţionarea acestui model. În aceste cazuri rolul partidelor este cel de a
oglindi diversitatea socio-politică şi de a facilita astfel crearea unui larg
consens societal, ce ia adesea forma unor guverne de coaliţie.
Guvernarea în coaliţie are însă şi o serie de dezavantaje, cum ar fi
eficienţa politică inferioară a acestor sisteme politice, instabilitatea
guvernamentală şi caracterul neclar al responsabilităţii poltice şi
guvernamentale. (Nu este clar care dintre partide poartă
responsabilitatea anumitor politici promovate de guvern.)
Conform curentului liberal–elitist (sau concepţiei madisoniene) –
reprezentat(e) printre alţii de JOSEPH SCHUMPETER şi GIOVANNI SARTORI –
competiţia este esenţa politicii, or acest lucru în contextul nostru
reprezintă competiţia dintre partide. Prin urmare piaţa politică va fi
determinată de oferta limitată constituită din programele formulate de
partide – ca producători sau prestatori –, iar consumatorii (altfel spus,
cetăţenii) vor putea alege numai dintre acestea. Faptul că opţiunile
alegătorilor sînt limitate nu este o problemă deosebită, pentru că prin
intermediul alegerilor, şi bineînţeles prin intercalarea parlamentului,
guvernul devine responsabil din punct de vedere politic în faţa
electoratului. Acest principiu – numit şi principiul guvernării de către un
partid responsabil – este pus în aplicare în cadrul sistemului „bipartid”
britanic unde sistemul electoral pluralitar ce funcţionează (cu cîteva
excepţii) pe baza circumscripţiilor electorale de magnitudine unitară
asigură învingătorului o majoritate parlamentară absolută. Făcînd
abstracţie de cea de-a treia forţă politică (liberal–democraţii) şi de cele
două partide etnoregionaliste, cel galez respectiv cel scoţian, sînt în luptă
doar două alternative politice cuprinzătoare. Istoria politică a Regatului
Unit, am putea spune, nu cunoaşte alternativa guvernării prin coaliţie,
fiind o istorie a guvernelor monocolore stabile şi a responsabilităţii
guvernamentale cît se poate de univoce. Dezavantajul sistemului este
„inechitatea” acestuia, căci exclude de la guvernare minorităţile politice şi
într-o anumită măsură şi pe cele etnice.9
Partidele primului model sînt ideologice, expresive, fiind orientate pe
preferinţe sau programe politice. Acţiunea politică este ghidată de
raţionalitatea expresivă (Wertrationalität): partidele se străduiesc să cîştige
alegerile şi să dobîndească puterea guvernamentală pentru a putea
formula programe politice şi pentru a le putea pune pe acestea în
aplicare. Programul este scopul (în sine), iar puterea numai mijlocul. În
spiritul celei de-a doua concepţii contează numai cine este cîştigătorul
competiţiei dintre partide. Partidele devin pragmatice, acţiunile lor capătă
un caracter instrumental, adică sînt inspirate de raţionalitatea
instrumentală (Zweckrationalität). Deci partidele formulează programe
politice, sau mai exact elaborează platforme electorale, pentru a obţine
sprijinul şi votul a cît mai multor cetăţeni şi pentru a acapara astfel
puterea guvernamentală. Logica de mai sus se inversează. Puterea
devine scop în sine (end in itself), iar programul un simplu mijloc.

9
Vö. KÖRÖSÉNYI ANDRÁS Pártok és pártrendszerek. [Partide şi sisteme de partide.] Budapest:
Századvég, 1993. /Politika./ [Seria Politică.] pp. 13–14.
Tabelul 3.2. – Legătura dintre tipurile ideale ale comportamentului
politic, respectiv tipurile ideale de politicieni şi de partide

Tip de acţiune politică Instrumentală Expresivă

Tip de politician
Tip de partid
(Caracteristicile
corespondentului empiric)
orientat pe obţinerea orientat pe
de posturi politice materializarea
preferinţelor politice
(interese, valori/ideologie)
agregativ reprezentativ
(pragmatism, flexibilitate) (rigiditate ideologică)

Sursă: După KÖRÖSÉNYI ANDRÁS Pártok és pártrendszerek. Budapesta: Századvég, 1993.

(Politika.) pp. 16–17.

3.1.2. Relaţia dintre cultura politică şi sistemul politic

Studiind sistemele politice ale diferitelor ţări se poate concluziona
că cele două concepţii sau modele referitoare la democraţia
reprezentativă care au fost prezentate în subpunctul anterior nu fac o
distincţie foarte clară între ele. De fapt menirea celor două modele
teoretice nici nu este categorizarea sistemelor politice sau a sistemelor de
partide. Cu toate acestea o anumită distincţie devine posibilă dacă
examinăm natura culturii politice a diferitelor ţări. Tipologizarea care
porneşte de la cultura politică a sistemelor politice îşi are originile în
lucrările clasice comparative ale lui GABRIEL ALMOND şi AREND LIJPHART. Trebuie
amintit însă că interpretarea politologului olandez se doreşte a fi o
combatere a teoriei primului. Teoriile şi rezultatele celor doi sînt
sintetizate în tabelul de mai jos:

Tabelul 3.3. – Tipuri de sisteme politice (după ALMOND şi LIJPHART)

TIP DE SISTEM ANGLO –AMERICAN CONTINENTAL EUROPEAN

(ALMOND)
(LIJPHART) CU COMPETIŢIE CENTRIPETĂ CU COMPETIŢIE CENTRIFUGĂ
CULTURĂ POLITICĂ omogenă şi seculară fragmentată în subculturi
politice
STRUCTURA DE roluri (foarte) diferenţiate înglobată în subculturile
ROLURI ⇒ autonomie ridicată a politice şi formează diferite
subsistemelor (în pofida sisteme de roluri ⇒
interdependenţei autonomie scăzută a
acestora) subsistemelor
CONSECINŢE: (dezvoltare superioară în tendinţe de instabilitate şi
(la nivelul relaţiilor comparaţie cu celălalt tip imobilism politic (⇒ pericol
empirice) de sistem,) stabilitate şi de cădere în/ reversie la
STABILITATE ŞI eficienţă ridicată totalitarism)
 EFICIENŢĂ POLITICĂ

Surse: După AREND LIJPHART „Consociational Democracy.”, in World Politics, vol. 31 (1969), no.
2, pp. 207–209, 222.; GABRIEL A. ALMOND–G. BINGHAM POWELL, JR. Comparative Politics: A
Developmental Approach. Boston: Little–Brown, 1966. p. 259. şi GABRIEL ALMOND
„Comparative Political Systems.”, in Journal of Politics, vol. 18 (August 1956) pp. 391–
409.

Spre deosebire de concepţia lui ALMOND care ia în calcul numai sisteme

politice anglo–americane bazate pe o cultură politică omogenă şi
caracterizate de stabilitate, respectiv sisteme politice continentale
europene (Franţa, Germania şi Italia) caracterizate de o cultură politică
fragmentată, de instabilitate politică şi de o democraţie ce în anumite
perioade istorice s-a dovedit a fi vulnerabilă, LIJPHART a considerat şi
sistemele politice ce prezintă o cultură politică pe care am putea s-o
numim segmentată. Astfel el a atras atenţia comparativiştilor asupra
statelor care manifestă o stabilitate politică semnificativă şi sînt de
dimensiune mică (ca populaţie şi eventual şi ca teritoriu), de exemplu
Ţările de Jos (the Low Countries) şi ţările scandinave. Acest demers ştiinţific
a însemnat totodată şi naşterea teoriei democraţiei consociaţioniste.
3.1.3. Modele ale democraţiei
Prin prezentarea „modelelelor” sau „tipurilor” de democraţie
conceptualizate ca fiind înrudite sau dimpotrivă reciproc opuse subpunctul
încearcă să reconstruiască linia directoare a lucrărilor de teorie empirică a
democraţiei publicate de-a lungul anilor de către AREND LIJPHART. Conceptul de
democraţie consociaţionistă a fost introdus de autor într-un studiu scris în
196810. Tot el a dezvoltat în 1984 modelele democraţiei majoritare şi
democraţiei consensuale11, inspirându-se din propriile sale lucrări despre
democraţia consociaţionistă, din criticile formulate la adresa acestora şi
dintr-o carte publicată de ROBERT G. DIXON în 196812. Ulterior, el a regîndit
aceste două modele în mai multe scrieri.
(1) După cum reiese şi din punctul anterior, LIJPHART a elaborat modelul
democraţiei consociaţioniste ca opusul sistemelor democratice bazate pe
o cultură politică omogenă şi numite anglo–americane de GABRIEL A. ALMOND.
Politologul olandez a definit democraţia consociaţionistă ca acel sistem în
care puterea guvernamentală este deţinută de un cartel al elitelor politice
animat de obiectivul edificării unei democraţii stabile în condiţiile unei
culturi politice segmentate.13 În opinia lui, elementele definitorii ale acestui
model sunt guvernul de mare coaliţie din care fac parte toate segmentele
societăţii, autonomia segmentelor, proporţionalitatea ca principiul pe care

10
AREND LIJPHART „Typologies of Democratic Systems.”, in Comparative Political Studies, vol. 1
(1968), pp. 3–44.
11
Traducerile în limba română a celor două lucrări scrise de AREND LIJPHART şi dedicate teoriei
empirice a democraţiei – Democracies: Patterns of Majoritarian and Consensus Government in
Twenty-One Countries. New Haven, CT: Yale University Press, 1984 şi Patterns of Democracy:
Government Forms and Performance in Thirty-Six Countries. New Haven, CT: Yale University
Press, 1999 – şi anume volumele Democraţiile. Modele de guvernare majoritară şi
consensuală în douăzeci şi una de ţări. Budapesta: CEU Press & Chişinău: Sigma IG,
1999, respectiv Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci
şi şase de ţări. (Ştiinţe politice – Opus.) Iaşi: Polirom, 2000 ar putea genera o
controversă terminologică. În cartea apărută mai recent, traducătorul şi autorul
prefeţei – deşi conştienţi de proliferarea deranjantă a -ismelor în literatura de
specialitate – optează pentru variantele „majoritarist” şi „consensualist”. De vreme ce
împărtăşesc doar puţine dintre argumentele aduse în favoarea folosirii acestora şi
consider că nu s-a ţinut seama de faptul că termenul englezesc government poate
însemna atât guvern, cât şi sistem de guvernământ, precum şi de sinonimia parţială a
cuvintelor „pluralitate” şi „majoritate”, prefer să folosesc termenii de „majoritar” şi „consensual”.
Cf. LUCIAN-DUMITRU DÎRDALĂ „Prefaţă la ediţia în limba română. Arend Lijphart şi arhitectura
majorităţilor democratice.”, in AREND LIJPHART op. cit. pp. 15–17.
12
Vezi AREND LIJPHART Democraţiile. Modele de guvernare majoritară şi consensuală în
douăzeci şi una de ţări. Budapesta: CEU Press & Chişinău: Sigma IG, 1999. pp. 13–14.
13
Cf. AREND LIJPHART „Consociational Democracy.”, in World Politics, vol. 31 (1969) no. 2, p. 216.
se bazează funcţionarea sistemului electoral, recrutarea funcţionarilor
publici şi alocarea banilor publici, precum şi dreptul de veto reciproc de
care beneficiază minorităţile politice.14
Din cele de mai sus reiese că modelul reflectă experienţa unor ţări a
căror societate are o structură plurală aparte. Aceste societăţi, care oferă
posibilităţi optime pentru punerea în aplicare a democraţiei
consociaţioniste, sunt aşa-numitele societăţi pilonizate (pillarised societies).
Trăsătura lor specifică este organizarea subculturilor politice
corespunzătoare diferitelor orientări ideologice în piloni (zuilen) izolaţi unul
de celălalt. Caracteristica definitorie a acestor structuri verticale sau
societăţi parţiale o reprezintă întreţeserea organizaţiilor care acţionează
în canalul corporatist de reprezentare a intereselor şi sunt specifice
clivajelor politice cu partidele ce se străduiesc să mobilizeze electoratul,
rezultând astfel o diversitate de subculturi politice instituţionalizate şi
organizate în mod ierarhic.15
Posibilitatea implementării modelului democraţiei consociaţioniste şi
funcţionarea corespunzătoare a acesteia depinde în primul rând de
legăturile care se dezvoltă între subculturi la nivelul elitelor, respectiv la
nivelul adepţilor, precum şi de relaţiile ce există între elite şi adepţi în
sânul fiecărei subculturi în parte. Colaborarea de tip cartel între elite se
stabileşte în cazul în care membrii elitelor sunt capabili să concilieze
interesele şi doleanţele pilonilor. În plus, obiectivul principal pe care îl
urmăresc trebuie să fie asigurarea stabilităţii sistemului. În linii mari acest
comportament al elitelor se suprapune cu ceea ce autorii care au luat
cuvântul în dezbaterea din revista amintită au numit cultura politică a
consensului. LIJPHART considera că pontenţialul conflictual pe care
societăţile plurale îl prezintă este mai redus dacă membrii segmentelor îşi

14
AREND LIJPHART „From the Politics of Accommodation to Adversarial Politics in the Netherlands. A
Reassesment.”, in West European Politics, vol. 12 (1989) no. 1, pp. 141–142. Cf. MOLNÁR GUSZTÁV
op. cit. p. 2.
15
STEIN ROKKAN „Towards a Generalized Concept of Verzuiling.”, in PETER MAIR (ed.) The West
European Party System. Oxford: Oxford University Press, 1990. (Oxford Readings in Government
and Politics.) p. 142. Vezi de asemenea ENYEDI ZSOLT „Pillér és szubkultúra.” [Pilon şi
subcultură.] in Politikatudományi Szemle [Acta Politica Hungarica.] II. évfolyam (1993) no. 4,
p. 43. şi VAL LORWIN „Segmented Pluralism: Ideological Cleavages and Political Cohesion in the
Smaller European Democracies.”, in Comparative Politics, vol. 3 (1971) no. 2, p. 141. citat în
GIOVANNI SARTORI „A Typology of Party Systems.”, in PETER MAIR op. cit. pp. 338–339.
trăiesc viaţa societală într-o izolare relativă faţă de membrii altor
segmente, precizând că gradul de izolare trebuie să corespundă gradului
de omogenitate al societăţii.16 În fine, loialitatea adepţilor faţă de
conducători, articularea corespunzătoare a intereselor şi devotamentul
faţă de principiul guvernării de către cartelul elitelor trebuie asigurată în
interiorul fiecărui segment în parte.17 Pilonizaţia garantează gradul de
izolare necesar şi apariţia tiparelor corespunzătoare ale reprezentării
intereselor. Însă măsura în care alegătorii sunt dispuşi să se supună
elitelor şi să respecte înţelegerile încheiate de acestea, respectiv măsura
în care ei sprijină această formă particulară de luare a deciziilor diferă de
la o ţară la alta.
Funcţionarea corespunzătoare, neperturbată ce se bazează în
primul rând pe cooperarea elitelor depinde de nouă condiţii-cadru.
Acestea, începând cu cele mai importante două, sunt:
(i) absenţa unei majorităţi solide care nu este interesată de
împărţirea puterii, ci dimpotrivă doreşte adoptarea
modelului majoritar;
(ii) absenţa unor diferenţe pronunţate de status socio–economic
între membrii grupurilor subculturale;
(iii) numărul redus al segmentelor şi
(iv) existenţa unui echilibru de puteri între acestea;
(v) populaţia redusă a ţării;
(vi) prezenţa unui pericol sau a unei ameninţări externe (care
practic forţează cooperarea grupurilor subculturale);
(vii) prezenţa unei loialităţi cuprinzătoare predominante în
comparaţie cu loialităţile particulariste;
(viii) concentrarea geografică a grupurilor ca element care
facilitează federalizarea şi
(ix) existenţa tradiţiei concilierii dublată de disponibilitatea de a
încheia compromisuri politice.18
În legătură cu modelul democraţiei consociaţioniste doresc să mai
16
AREND LIJPHART „Consociational Democracy”, in World Politics, vol. 31 (1969) no. 2, pp. 219–220.
17
Ibid. pp. 221–222.
18
AREND LIJPHART „The Puzzle of Indian Democracy. A Consociational Interpretation.”, in American
Political Science Review, vol. 90, no. 2 (June 1996), pp. 262–263.
precizez un lucru, şi anume că modelul are în primul rând un caracter
normativ. Prin urmare operează cu noţiuni cuprinzătoare de vreme ce în
acest caz analiza comparativă a sistemelor nu este un scop în sine, ci
serveşte la căutarea de soluţii şi elaborarea de recomandări.

(2) Spre deosebire de cel anterior modelul democraţiei majoritare şi

modelul democraţiei consensuale ţin de domeniul teoriei empirice a
democraţiei. Prin urmare, definirea lor utilizează noţiuni precise care pot fi
operaţionalizate, cu alte cuvinte „cantităţi măsurabile” cu ajutorul metodelor
de cercetare socio–politică. Deşi în setul trăsăturilor democraţiei
consensuale putem recunoaşte elementele definitorii ale
consociaţionismului, acest model diferă de cel prezentat mai sus cel puţin
din două motive. Pe de o parte: în plan social modelul consensual nu
presupune existenţa pilonilor. Mai mult, condiţiile-cadru societale îşi pierd
în totalitate importanţa pentru a permite cunoştinţelor practice oferite de
teoria empirică a democraţiei să devină instrumente ale ingineriei
constituţionale (constitutional engineering).19 Pe de altă parte: în timp ce
modelul consociaţionist poate fi conceput ca un tip ideal şi ca atare putem
spune despre un sistem doar că este consociaţionist sau nu, cele două
dimensiuni – distribuţia puterii executive (şi partide), respectiv structura
statală (unitară versus federală) – care definesc modelul Westminster şi
modelul consensual ne permit măsurarea exactă a naturii sistemului
democratic examinat. Astfel sistemele politice pot fi reprezentate printr-
un punct într-un spaţiu bidimensional numit adesea „harta conceptuală a
lui LIJPHART”.20
Caracteristicile ce deosebesc democraţiile majoritare (de tip
Westminster) de cele consensuale se împart în două grupe de câte cinci
corespunzător celor două dimensiuni amintite în alineatul anterior. Acestea sunt
prezentate în Tabelul 3.4.
După ce am prezentat în mod exhaustiv diferenţele dintre modelele
democraţiei – şi în particular deosebirile dintre cele două modele polare
19
Cf. DAN PAVEL „Teoria democraţiei este o cunoaştere cu caracter practic. Interviu cu
Arend Lijphart.”, in Sfera Politicii, Anul V (1997) no. 51, p. 22.
20
Cf. AREND LIJPHART Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci
şi şase de ţări. (Ştiinţe politice – Opus.) Iaşi: Polirom, 2000. pp. 227–236.
(democraşia majoritară şi cea consensuală) – voi ilustra pe scurt înrudirea
dintre democraţia consociaţionistă şi cea consensuală. Însuşi LIJPHART arată
că particularităţile democraţiei consociaţioniste se regăsesc printre
trăsăturile specifice ale democraţiei consensuale. Într-adevăr, marile
coaliţii şi sistemul electoral proporţional sunt elemente comune ambelor
modele. În plus, autonomiei segmentelor îi corespunde structura
corporatistă a reprezentării intereselor, iar dreptului de veto reciproc
majorităţile speciale sau „supermajorităţile” necesare modificării
constituţiei.21
Pe baza discuţiei referitoare la modelele democraţiei se poate trasa
„harta conceptuală” amintită anterior (vezi Tabelul 3.5.) cu ajutorul căruia
se poate trage în mod indirect concluzia că stabilitatea politică nu depinde
de o singură variabilă (cultura politică), ci de două, ea fiind influenţată în
afară de cea specificată deja şi de comprtamentul elitelor.

21
Cf. AREND LIJPHART Democraţiile. Modele de guvernare majoritară şi consensuală în
douăzeci şi una de ţări. Budapesta: CEU Press & Chişinău: Sigma IG, 1999. pp. 14.
 Tabelul 3.4. – Sisteme democratice majoritare şi consensuale

Modelul Westminster Modelul consensual

(majoritar)
Forma cabinetului Cabinete Împărţirea puterii
(concentrarea sau monopartide executive: coaliţii
împărţirea puterii majoritare sau supradimensionate
executive) coaliţii bazate pe o sau coaliţii mari
majoritate (grand coalitions) 22

parlamentară
minimală (minimal
winning coalitions)
Relaţia dintre Fuziunea celor două Separarea şi
puterea executivă şi puteri şi dominanţa echilibrul celor două
cea legislativă cabinetului puteri
Sistemul de partide Bipartid Multipartid
Sistemul grupurilor de Pluralist (competitiv) Corporatist
interes
Sistemul electoral Un sistem electoral Proporţional
majoritar generând o
distribuţie pronunţat
disproporţională a
mandatelor
legislative23
Structura statului Unitară şi Federală şi
centralizată descentralizată
Structura corpului Unicamerală sau Bicamerală şi
legislativ bicamerală, dar simetrică, asigurând
asimetrică în plus şi
reprezentarea
minorităţilor
Constituţia Constituţie „nescrisă” Constituţie scrisă şi
şi/sau amendabilă cu rigidă care poate fi
uşurinţă amendată cu
greutate (numai cu
acordul unor
majorităţi speciale)
Controlul Este absent, prin Este exercitat de o
constituţional urmare se realizează curte constituţională
suveranitatea (sau supremă )
parlamentară puternică
Banca centrală Controlată de guvern Independentă şi
puternică

Surse: AREND LIJPHART Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în

22
În publicistica politică şi în discursul politic cea de-a doua formă de coaliţie este
numită „guvern de uniune naţională” – o sintagmă întâlnită mai rar în literatura de
specialitate.
23
Se foloseşte de obicei sistemul electoral pluralitar (cu majoritate relativă).
 treizeci şi şase de ţări. (Ştiinţe politice – Opus.) Iaşi: Polirom, 2000. pp. 26–
27., 35.; idem Democracies. Patterns of Majoritarian and Consensus Government in
Twenty–One Countries. New Haven, CT: Yale University Press, 1984. pp. 6., 8. şi
idem „From the Politics of Accommodation to Adversarial Politics in the Netherlands.
A Reassessment.”, in West European Politics, vol. 12 (1989) no. 1, pp. 143–144.

Tabelul 3.5. – „Harta” conceptuală şi tipologia lui LIJPHART

Structura societăţii
Omogenă Plurală
Democraţie Democraţie
Coalescentă depolitizată consociaţionistă
Austria (1966–2000)
Belgia
Olanda
Elveţia
Austria (1945–66)
Comportamentul elitelor
Democraţie cu Democraţie cu
Adversarial competiţie centripetă competiţie centrifugă
ă Finlanda Danemarca Franţa
(Competitiv Norvegia Regatul Unit Italia
ă) Suedia SUA Canada
Germania

Sursă: Adaptare după AREND LIJPHART Democracy in Plural Societies. New Haven, CT: Yale
University Press, 1977. p. 106.

Concepte de bază şi termeni de specialitate

cultură politică modelul consensual al democraţiei

subcultură politică modelul majoritar (Westminster) al
democraţiei
democraţie consociaţionistă
 BIBLIOGRAFIE

ALMOND, GABRIEL „Comparative Political Systems.”, in Journal of Politics, vol. XVIII

(August 1956) pp. 391–409.
ALMOND, GABRIEL A.–VERBA, SIDNEY: Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie
în cinci naţiuni. Trad. de Dan Pavel. Budapesta: CEU Press & Bucureşti:
Editura DU Style, 1996.
ALMOND, GABRIEL A.–POWELL, G. BINGHAM: Comparative Politics. A Developmental
Approach. Boston: Little–Brown, 1966.
ALMOND, GABRIEL A.–POWELL, G. BINGHAM JR.–MUNDT, ROBERT J. Comparative Politics
Today: A Theoretical Framework. 2nd. ed. New York: Harper Collins, 1996.
DAHL, ROBERT A.: Polyarchy. Participation and Opposition. New Haven, CT: Yale
University Press, 1971.
ENYEDI ZSOLT „Pillér és szubkultúra.” [Pilon şi subcultură.] in Politikatudományi
Szemle [Acta Politica Hungarica.] II. évfolyam (1993) no. 4, pp. 21–50.
ENYEDI ZSOLT–KÖRÖSÉNYI ANDRÁS Pártok és pártrendszerek. [Partide şi sisteme de
partide.] Budapest: Osiris, 2001. (Osiris tankönyvek. [Seria Manuale
Osiris.]
KÖRÖSÉNYI ANDRÁS: Pártok és pártrendszerek. [Partide şi sisteme de partide.]
Budapest: Századvég, 1993. /Politika./ [Seria Politică.]
LIJPHART, AREND „Typologies of Democratic Systems.”, in Comparative Political
Studies, vol. 1 (1968), pp. 3–44.
― „Consociational Democracy.”, in World Politics, vol. 31 (1969), no. 2, pp. 207–
225.
― Democracies. Patterns of Majoritarian and Consensus Government in Twenty-
One Countries. New Haven, CT: Yale University Press, 1984.
― „From the Politics of Accommodation to Adversarial Politics in the Netherlands.
A Reassesment.”, in West European Politics, vol. 12 (1989) no. 1, pp. 139–153.
― „The Puzzle of Indian Democracy. A Consociational Interpretation.”, in
American Political Science Review, vol. 90 (1996), pp. 258–268.
— Democraţiile. Modele de guvernare majoritară şi consensuală în
douăzeci şi una de ţări. Budapesta: CEU Press & Chişinău: Sigma IG,
 1999.
― Patterns of Democracy. Government Forms and Performance in Thirty–Six
Countries. New Haven, CT: Yale University Press, 1999.
— Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci
şi şase de ţări. (Ştiinţe politice – Opus.) Iaşi: Polirom, 2000.
LORWIN, VAL „Segmented Pluralism: Ideological Cleavages and Political Cohesion in
the Smaller European Democracies.”, in Comparative Politics, vol. 3 (1971) no.
2.
PAVEL, DAN „Teoria democraţiei este o cunoaştere cu caracter practic –
interviu cu Arend Lijphart.”, in Sfera Politicii, Anul V (1997) nr. 51, pp. 22–23.
POWELL, G. BINGHAM JR. Contemporary Democracies: Participation, Stability and
Violence. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1982.
RIKER, WILLIAM H. Liberalism Against Populism: A Confrontation Between the Theory
of Democracy and the Theory of Social Choice. Prospect Heights, IL:
Waweland Press, 1982.
ROKKAN, STEIN „Towards a Generalised Concept of Verzuiling.”, in PETER MAIR The
West European Party System. Oxford: Oxford University Press, 1990. (Oxford
Readings in Politics and Government.) pp. 139–149.
SARTORI, GIOVANNI „A Typology of Party Systems.”, in PETER MAIR (ed.) The West
European Party System. Oxford: Oxford University Press, 1990. (Oxford
Readings in Government and Politics.) pp. 316–349.
SCHUMPETER, JOSEPH: Capitalism, Socialism and Democracy. London: Allen & Unwin,
1943.
WISEMAN, HERBERT V.: Political Systems. Some Sociological Approaches. 2nd ed. London:
Routledge & Kegan Paul, 1971.