Popa Ana Maria

Nume: POPA
Prenume: ANA-MARIA
An de studiu: I
Forma de invatamant: IF
LEGITIMITATE VS. LEGALITATE
INTRODUCERE
Inceputul noului mileniu s-a confundat cu schimbari de o deosebita complexitate la nivelul

politicii mondiale, unde nevoia acuta de consens, in conditiile aparitiei fenomenului
globalizarii la toate nivelurile societatii, a dus la aparitia unor stari de discordanta intre
guvernanti, pe de o parte, si guvernati, pe de alta parte. In aceste conditii se pune problema in
ce masura regimurile aflate la putere detin in mod legal si legitim puterea si in ce masura
legalitatea si legitimitatea puterii stau la baza unui regim democratic.
Evolutia legalitatii si legitimitatii puterii pe parcursul zbuciumatei istorii mondiale da cheia

pentru o abordare actuala a acestor concepte. Daca la inceput legitimitatea traditional-divina a
puterii s-a impus in societatile patriarhale, la primele comunitati umane, nu a insemnat ca
odata cu dezvoltarea societatilor moderne acest tip de legitimitate (clasificarea cea mai uzuala
a legitimitatii a fost facuta de Max Weber) a incetat sa existe.
Legitimitatea legal-rationala e strans legata de dezvoltarea mijloacelor de productie si de

accesul ridicat al oamenilor la informatie. Aparitia statului modern, cu aparatul sau
administrativ complex, laicizarea institutiilor, birocratizarea, toate au contribuit la
abandonarea legitimarii traditionale a puterii. Putem conchide ca legitimitatea legal-rationala
este o caracteristica a statelor moderne si democratice unde legitimitatea se sprijina pe
rationalitatea actelor de putere si pe lege.
Cu totul depinzand de geniul unor oameni, legitimitatea carismatica a puterii isi are originea
in calitatile extraordinare ale sefului si in atasamentul afectiv al poporului care il urmeaza.
Acest tip de legitimitate nu este determinat istoric ci apare in functie de situatie, mai ales in
momentele de criza, cand liderul carismatic este cel mai adesea vazut drept salvator.
Caracterul legitimitatii carismatice e precar, aceasta incetand in momentul in care liderul
dispare.
Actualmente, o abordare unilaterala a legalitatii si legitimitatii puterii e aproape imposibila in

conditiile in care exista state cu o deosebita traditie monarhica sau liderii carismatici nu vor
inceta niciodata sa emearga. Puterea in statele moderne nu e legitimata doar pe temeiuri
legal- rationale, desi evolutia istorica ne duce cu gandul la acest lucru.
CUPRINS
Legalitatea, ca trăsătură ce trebuie s ă caracterizeze actele juridice ale autorit ăților publice,
are ca element central conceptul de „lege”. Andre Hauriou definea legea ca o regulă general ă
scrisă stabilită de c ătre puterile publice după deliberare și comportând acceptarea directă sau
indirectă a guvernanților.
Ion Deleanu o definește drept „actul ce cuprinde reguli generale și obligatorii sancționate prin
forța de constrângere a statului, atunci când aplicarea ei nu se realizează din convingere și
care este susceptibilă de aplicare ori de câte ori se ivesc condițiile prevăzute în ipoteza ei”
În sens larg, noțiunea de lege include toate actele juridice care conțin norme de drept. Legea
în accepțiunea sa restrânsă este actul juridic al parlamentului elaborat în conformitate cu
constituția, potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează regulile sociale cele mai
generale și cele mai importante. Un loc aparte în sistemul legislativ administrat îl are
constituția definită ca lege fundamental ă, situată în vârful ierarhiei sistemului legislativ, ce
cuprinde norme juridice cu forță juridic ă superioar ă, care reglementează rela ții sociale
fundamentale și esențiale, cu deosebire cele privind instaurarea și exercitarea puterii de stat.
Starea de legalitate în activitatea autorităților publice se fundamentează pe conceptele de

supremație a constituției și supremația legii. Supremația constituției este o calitate a legii
fundamentale care în esență exprimă forța juridică supremă a acesteia în sistemul de drept. O
consecință importantă a suprema ției legii fundamentale este conformitatea întregului drept cu
normele constituționale.
Noțiunea de supremație juridică a legii este definit ă ca „acea caracteristic ă a ei care î și
găsește expresia în faptul că normele pe care le stabile ște nu trebuie să corespund ă nici unor
altor norme în afară de cele constitu ționale, iar celelalte acte juridice emise de organele
statului îi sunt subordonate din punct de vedere al eficacității lor juridice”.
Prin urmare, supremația legii în accepțiunea de mai sus, este subsecventă principiului
supremației constituției. Important este faptul că legalitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale
autorităților statului, implică respectarea principiului suprema ției constituției și a supremației
legii. Respectarea celor două principii este o obliga ție fundamentală de natură constitu țională
consacrată de dispozi țiile art.1 alin.5 din Constituție. Nerespectarea acestei obligații atrage
după caz sancțiunea neconstituționalității sau nelegalității actelor juridice.
Legalitatea actelor juridice ale autorităților publice implică urm ătoarele cerințe : actul juridic
să fie emis cu respectarea competen ței prevăzută de lege; actul juridic s ă fie emis în
conformitate cu procedura prevăzută de lege; actul juridic s ă respecte normele de drept
superioare ca forță juridică.
„Legitimitatea” este o categorie complexă cu multiple semnifica ții și care formează obiectul
de cercetare pentru teoria generală a dreptului, filozofia dreptului, sociologie și alte
discipline. Semnificațiile acestui concept sunt multiple. Amintim câteva: legitimitatea puterii;
legitimitatea regimului politic; legitimitatea unei guvernări; legitimitatea sistemului politic
etc. Referindu-se la acest concept, Jean Leca afirma: „Termenul de legitimitate desemnează
calitatea care îi dă posibilitatea de ținătorului unei puteri de a ordona sau de a interzice,
capacitatea de a fi ascultat fără a apela la violen ță fizic ă explicit ă sau, ceea ce înseamn ă
același lucru, facultatea recunoscută ca fiind normal ă de a recurge cu succes la constrângere
dacă este nevoie”.Conceptul de legitimitate poate fi aplicat și în cazul actelor juridice emise
de autoritățile publice fiind legat de „marja de apreciere” recunoscută acestora în exercitarea
atribuțiilor.
Aplicarea și respectarea principiului legalității în activitatea autorităților statului este o
problemă complexă, deoarece exercitarea funcțiilor statale presupune și puterea discreționară
cu care organele statului sunt investite sau altfel spus dreptul de apreciere al autorităților
privind momentul adoptării și conținutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de
subliniat este faptul că puterea discre ționară nu poate fi opus ă principiului legalit ății, ca
dimensiune a statului de drept.
În opinia noastră, legalitatea reprezintă un aspect particular al legitimit ății actelor juridice ale
autorităților publice. Astfel, un act juridic legitim este un act juridic legal, emis în sfera
marjei de apreciere recunoscută autorit ăților publice, care nu generează discrimin ări,
privilegii sau restrângeri nejustificate ale drepturilor subiective și este adecvat situației de fapt
care îl determină și scopului legii. Legitimitatea face distincția dintre puterea discreționară
recunoscută autorităților statului, iar pe de altă parte, excesul de putere.
Nu toate actele juridice care îndeplinesc condițiile de legalitate sunt și legitime. Un act juridic
care respectă condi țiile formale de legalitate, dar care generează discrimin ări sau privilegii
sau restrânge nejustificat exercitarea unor drepturi subiective sau nu este adecvat situației de
fapt ori scopului urmărit de lege, este un act juridic nelegitim. Legitimitatea, ca trăs ătură a
actelor juridice ale autorităților administrației publice trebuie înțeleasă și aplicată în raport cu
principiul supremației Constituției.
Termenul legitimas (legitim) apare pentru prima oară doar în texte medievale, pe când
adjectivul legitimus (legitimitate), cu sens juridic, dar cu accente politice, apare în latina
clasică (Cicero).
'Legitimitatea este un principiu de întemeiere a unui sistem de guvernamânt care

presupune:
a) conștiința guvernanților că au dreptul de a guverna;
b) anumita recunoaștere a acestui drept de către guvernați;
c) asumarea dublei obligații politice (obligația cetățenilor de a se supune și obligația

guvernanților de a satisface cerințele supușilor)'
Deci, limitele obiective ale legitimității sunt date de compatibilitatea de interese și valori între
putere și diverse clase și categorii sociale sau/și cetățeni. Criza de legitimitate își are sursa
obiectivă în îngustarea nepermisă a acestei compatibilități.
'Problema legitimității presupune că nici un guvernământ nu poate funcționa și nu se

poate menține în lipsa unui minim de legitimitate. Or, sensul general, fundamental al
obligației politice nu este acela de a te supune unei legi oarecare, ci de a accepta sau a
refuza de a fi cetățean, adică membru responsabil al unei comunități politice'.
Acest accent ne conduce la sublinierea distincției dintre: nesupunerea civilă și obiecția de
conștiință.
a.) Obiecția de conștiință constituie rezistența sau opoziția la o lege sau prevedere a sa, lege
care contravine valorilor și normelor unei obligații liber asumate și pe care puterea poate să o
accepte sau nu.
Dincolo de cazuri frecvent discutate de nesupunere civila .
Ex: Gandhi, Tolstoi, M. Luther King - realitatea politica actuala ofera exemple noi de
nesupunere civila (autoexilul, terorismul politic, disidenta, etc.).
b.) Nesupunerea civilă este refuzul obligației politice. Asemenea fenomene readuc în
actualitate tentativa de a reduce legitimitatea la o condiție a sa: eficacitatea puterii, adică
capacitatea acesteia de a se face ascultată, de a se asigura respectul și supunerea tuturor
membrilor comunității față de deciziile pe care le ia.
Eficacitatea ar fi în acest caz o corespondență statistic ridicat ă, între sistemul de norme
impuse și acte îndeplinite de cetățeni. Dar, o asemenea eficacitate presupune o totală
indiferență față de mijloacele utilizate (constrângere violentă, fizică sau simbolic ă). În acela și
timp, se introduce supoziția duratei (longevității puterii) ca factor legitimator.
Stabilitatea puterii este considerate un factor care poate justifica legitimitatea acesteia, dar
acest lucru u poate fi redus la eficacitate(care poate fi doar o conditie) sau la detinerea
efectiva a puterii. Este clar ca un stat sau un regim politic care nu este puternic nu poate
pretinde la legitimitate. Din aceasta cauza, este frecvent intalnita tendinta de a compensa
eficienta(apreciata mai mult prin rezultatele sale sociale) prin accentuarea fortelor sau prin
manipulare.
Există unele tendin țe care reduc legitimitatea la legalitate (pozitivismul juridic). Avem de-a
face aici cu un dublu reducționism.
a) legalitatea este redusă la un în țeles strict formal, confundat adesea cu validitatea normei
juridice;
b) reducerea condiției formale la legalitate (validitate), la sursa normei și anume voința
decizională a conducătorului (ceea ce legitimează fascismul, stalinismul).
Deci, trebuie înlăturată concep ția strict formală, de inspirație pozitivistă, despre drept și
legalitate. În perioada postbelică, filosofia dreptului a făcut pași semnificativi în această
privință. Herbert Hart preciza că 'a certifica faptul c ă o regul ă (norm ă) este juridic valid ă nu
spune înca nimic despre supunere'.
De fapt legitimitatea și legalitatea încetează să mai fie identice din momentul în care se
admite că o ordine de stat poate fi legală, dar injustă, deci ilegitimă. În alți termeni,
legalitatea și legitimitatea nu pot să se identifice decât dac ă legalitatea este garantul liberei
dezvoltări a personalității umane.
Menționăm aici faptul că nici consensul nu poate fi fundament al legitimității.

Legitimitatea desemneaza o calitate a puterii și întemeiază autoritatea puterii.
Bibliografie
https://books-library.net/files/books-library.online-02052042Jy2T4.pdf/ The Concept of law
by H.L.A Hart

Popa Ana Maria

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Popa Ana Maria

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nume: POPA

LEGITIMITATE VS. LEGALITATE

Inceputul noului mileniu s-a confundat cu schimbari de o deosebita complexitate la nivelul

Evolutia legalitatii si legitimitatii puterii pe parcursul zbuciumatei istorii mondiale da cheia

Legitimitatea legal-rationala e strans legata de dezvoltarea mijloacelor de productie si de

Actualmente, o abordare unilaterala a legalitatii si legitimitatii puterii e aproape imposibila in

Starea de legalitate în activitatea autorităților publice se fundamentează pe conceptele de

'Legitimitatea este un principiu de întemeiere a unui sistem de guvernamânt care

a) conștiința guvernanților că au dreptul de a guverna;

b) anumita recunoaștere a acestui drept de către guvernați;

c) asumarea dublei obligații politice (obligația cetățenilor de a se supune și obligația

'Problema legitimității presupune că nici un guvernământ nu poate funcționa și nu se

Dincolo de cazuri frecvent discutate de nesupunere civila .

Menționăm aici faptul că nici consensul nu poate fi fundament al legitimității.

S-ar putea să vă placă și