Drept constituțional și

instituții politice
Teoria generală a dreptului constituțional.
Drepturi și libertăți

Prof.univ.dr. Marieta SAFTA

 Controlul constituţionalităţii legilor

Noţiunea de control de constituţionalitate

Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea organizată de

verificare a conformităţii legii cu Constituţia.

Ca instituţie de drept constituţional, controlul de constituţionalitate,

cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare,
procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei
proceduri.

De principiu, controlul de constituţionalitate al legilor priveşte numai

legea ca act juridic al Parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală
cu a legii.
 Controlul constituţionalităţii legilor

Apariţia controlului constituţionalităţii legilor

Ideea de control de constituţionalitate al legilor a apărut pe fondul
dezvoltării mişcării constituţionaliste, din necesitatea asigurării garanţiilor care
să facă respectată forţa superioară şi obligatorie a Constituţiei în raport cu
puterile publice şi cu actele emise de acestea.
La început, funcţia de control a respectării Constituţiei cadea în sarcina
instanţelor judecătoreşti, astfel că în anul 1803 a fost pronunţată decizia Curţii
Supreme a Statelor Unite ale Americii Marbury c. Madison, decizia care a
marcat apariţia modelului american de justiţie constituţională.
De menţionat faptul că nici Constituţiile statelor americane şi nici
Constituţia federală adoptată în anul 1787 nu prevedea dreptul instanţelor
judecătoreşti de a judeca constituţionalitatea legilor.
 Controlul constituţionalităţii legilor

Apariţia controlului constituţionalităţii legilor

O adevărată evoluţie a controlului constituţionalităţii legilor se
înregistrează în secolul al XX-lea, cu precădere după cel de-al doilea război
mondial.
În Europa se organizează pentru prima dată tribunale şi curţi
specializate, distincte de instanţele judecătoreşti, şi de sistemul clasic al
puterilor, înzestrate cu competenţa de asigurare a controlului
constituţionalităţii legilor.
Justiţia constituţională a pătruns pentru prima dată într-o ţară
socialistă, în Iugoslavia, cu prilejul adoptării Constituţiei din 7 aprilie
1963, urmată de România care a reglementat, în Constituţia din 1965,
un organism intitulat comisie constituţională, cu atribuţii în a controla
constituţionalitatea proiectelor de lege.
Apariţia controlului constituţionalităţii legilor

Forme incipiente de control de constituţionalitate în aceeaşi perioadă au

existat şi în Polonia şi Cehoslovacia.
După anul 1989, an care marchează prăbuşirea regimurilor totalitare
din Europa centrală şi de est, au fost organizate Curţi Constituţionale în ţările
respective.
Ultimele decenii se caracterizează printr-un fenomen de convergenţă, la
nivel global, către ideea de supremaţie constituţională, instituţional garantată
prin controlul de constituţionalitate exercitat de instanţe sau organisme special
constituite în acest scop.
Modele de control de constituţionalitate

Modelul american

Acest model de jurisdicţie constituţională presupune un control exercitat de

instanţele judecătoreşti obişnuite, care nu separă conflictul constituţional spre a fi
judecat ca o chestiune prejudicială, ci se pronunţă asupra tuturor aspectelor unui
litigiu, unificarea practicii fiind realizata la vârf de Curtea Supremă, în virtutea
principiului autorităţii de precedent.

Trăsături principale:

Øcaracterul difuz sau descentralizat

Øjudecătorul este chemat să se pronunţe asupra tuturor aspectelor unui litigiu;
Ødecizia instanţei judecătoreşti, asupra incidentului de neconstituţionalitate, are
efecte relative.
Modele de control de constituţionalitate

Modelul european

Modelul european de jurisdicţie constituţională se referă la crearea unui organ unic, special şi
specializat în exercitarea controlului constituţionalităţii legilor. Acest model s-a afirmat începând cu
secolul al XX-lea.

Trăsături principale:

Ø consacră un control concentrat sau centralizat de constituţionalitate, printr-un organ care are
monopolul acestui control;
Ø obligă instanţele judecătoreşti să detaşeze dintre incidentele litigiului chestiunea prejudicială a
neconstituţionalităţii şi să o transmită spre competenţă şi exclusivă rezolvare instanţei de jurisdicţie
constituţională;
Ø unicitatea acestei instanţe (tribunal sau curte constituţională), situat în afara aparatului jurisdicţional
obişnuit şi a celor trei puteri în stat;
Ø modalităţile specifice de sesizare a instanţei de jurisdicţie constituţională;
Ø efectele erga omnes ale deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate.
Evoluţii ale controlului de constituţionalitate

Având în vedere trăsăturile de bază ale celor două modele, s-a putut
observa că în perioada dintre cele două războaie mondiale, şi mai ales după cel
de-al doilea război mondial, tot mai multe state s-au orientat către modelul
european de control de constituţionalitate.

De exemplu, după 1990, ţările din Europa Centrală şi de Est – cu excepţia

Estoniei – au optat pentru acest model. O parte a jurisprudenţei şi mai ales a
doctrinei au criticat modelul american, arătându-se că dezvoltarea, începând cu
1919 în Cehoslovacia şi 1920 în Austria, a modelului european de justiţie
constituţională a fost tocmai o reacţie la neajunsurile pe care le prezintă
controlul de constituţionalitate exercitat de instanţele judecătoreşti.
Evoluţii ale controlului de constituţionalitate

În prezent există şi alte modele de control de constituţionalitate decât

cel american şi european, cum este, de exemplu, cel caracterizat ca fiind „noul
model commonwealth de constituţionalism” (existent în Marea Britanie şi Noua
Zeelandă) caracterizat prin încredinţarea controlului de constituţionalitate
instanţelor judecătoreşti cu lăsarea „ultimului cuvânt” legiuitorului şi, prin
aceasta, electoratului.
Clasificări ale controlului de constituţionalitate

Criteriul organizării şi efectului controlului de constituţionalitate

difuz, exercitat de instanţele
judecătoreşti în cauzele ce le
sunt deferite.
În acest caz efectele hotărârilor
pronunţate sunt inter partes
litigantes
concentrat, realizat prin
instanţe speciale şi specializate
În acest caz efectele sunt erga
omnes.
 Criteriul naturii controlului

control abstract, nu presupune un control concret, presupune un litigiu

litigiu preexistent pentru a putea fi preexistent pentru a putea fi sesizată
sesizată instanţa constituţională, instanţa constituţională şi se exercită
aceasta fiind sesizată pe cale pe cale incidentală.
principală, în mod direct.
Acest control vizează de principiu,
Acest control vizează buna organizare apărarea drepturilor şi libertăţilor
şi funcţionare a statului, calitatea legii, subiective ale persoanelor şi
dar şi drepturile subiective ale unor cointeresează judecătorul la realizarea
persoane în considerarea vreunui justiţiei constituţionale.
interes al acestora.
 Criteriul momentului exercitării controlului de constituţionalitate

control anterior (a priori), realizat control posterior (a posteriori),

asupra legii inainte de intrarea in exercitat asupra unei legi în vigoare.
vigoare.

Criteriul modului de sesizare a instanţei constituţionale

control pe cale principală, instanţa control pe cale incidentală, instanţa

constituţională este sesizată în mod constituţională este sesizată pe cale de
direct. excepţie.
 Criteriul organelor cărora le este încredinţat controlul

control jurisdicţional, poate fi control politic, este cel realizat de un

exercitat fie de toate instanţele organ care nu are caracter
judecătoreşti, fie de anumite instanţe jurisdicţional (de exemplu,
judecătoreşti (Curţile Supreme de Parlamentul).
Justiţie), fie de un organ special şi
specializat de control al
constituţionalităţii legilor (Tribunale
sau Curţi Constituţionale).
Controlului constituţionalităţii legilor în România

Unii autori de drept constituţional români prezintă originile controlului de

constituţionalitate în Regulamentele Organice – cel din Muntenia din 1831 şi cel din
Moldova din 1832 –, considerate legi fundamentale cu caracter constituţional.
Alţi autori plasează instituirea unui control de constituţionalitate începând de la 1858,
când, după Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856, a fost elaborată „Convenţiunea
pentru reorganizarea definitivă a Principatelor Dunărene Moldova şi Valahia”, care, pe
lângă alte prevederi, conţine reglementări privind organizarea puterilor în stat şi asigurarea
drepturilor cetăţenilor.
Între altele, Convenţia prevedea, la art. 32, constituirea Comisiei Centrale, legile
prezentând un interes special trebuind comunicate acestei comisii, care decidea dacă ele erau
sau nu conforme cu dispoziţiile constitutive (art. 32 şi art. 37 din Convenţie).
Controlului constituţionalităţii legilor în România

Convenţia de la Paris a fost modificată în anul 1864, prin Statutul dezvoltător dat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca act adiţional al Convenţiei, ce se constituia, prin aceasta, ca
prima constituţie dată de o autoritate naţională. Printre cele mai importante modificări aduse
de Statut era introducerea sistemului bicameral, prin constituirea Senatului, denumit „Corpul
Ponderatoriu”, format din membri de drept şi membri numiţi de domn.
Conform art. XIII din Statut, orice proiect votat de Adunarea Electivă, în afară de
bugetul veniturilor şi cheltuielilor, trebuia să fie supus Corpului Ponderator, care avea
competenţa de a stabili dacă este compatibil cu dispoziţiile constitutive ale noii organizări. În
scurta perioadă în care a funcţionat Corpul Ponderator (până la 1866) nu s-a pus nicio
problemă de neconstituţionalitate a vreunei legi.
Controlului constituţionalităţii legilor în România

Constituţia din 1866 a marcat un moment important în evoluţia constituţională a

României, controlul de constituţionalitate nu a mai fost reglementat. Aceasta era consecinţa
faptului că nici Constituţia Belgiei din 1831, din care, în mare măsură, s-a inspirat Constituţia
României din 1866, nu prevedea controlul de constituţionalitate.

Anul 1912 este de referinţă în istoria controlului constituţionalităţii legilor în

România, prin pronunţarea Deciziei nr. 261 din 16 martie 1912 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în aşa-zisa afacere a tramvaielor din Bucureşti. S-a statuat cu acel prilej asupra
dreptului instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor.
 Procesul Societăţii de Tramvaie din Bucureşti (1912)

În 1909, când Bucureştiul se afla în plină dezvoltare, mai multe societăţi de tramvaie
asigurau transporturile în comun, fără să îşi armonizeze reţelele. Guvernul format de deputatul
liberal Ion Brătianu, preocupat de această situaţie, a determinat, în 14 aprilie 1909, adoptarea unei
legi speciale care permitea municipalităţii din Bucureşti să formeze o societate comunală, Societatea
Tramvaielor din Bucureşti. Creată prin decizia unei autorităţi publice şi făcând apel la capitaluri
private, această societate era dotată cu statute redactate de municipalitate şi aprobate de Consiliul
de miniştri. În pofida nemulţumirii vechilor companii concesionare, care se considerau lezate prin
această reorganizare, lucrările de infrastructură au putut să înceapă fără întârziere. În 1912,
cincisprezece kilometri de şine erau deja instalaţi şi materialul rulant era cumpărat pentru întreaga
reţea.
Urmare schimbării Guvernului şi a majorităţii în consiliului municipal, noua municipalitate a
Bucureştilor a declarat că societatea respectivă nu are existenţă legală. Municipalitatea a cerut
noului guvern format de conservatorul Petre Carp să abroge legea care autoriza crearea societăţii.
Astfel, după anularea în Consiliul de miniştri a statutelor societăţii, Ministerul de Interne a dispus
oprirea lucrărilor.
 Aceste măsuri au fost contestate de către Societatea de Tramvaie din Bucureşti la Tribunalul din
Ilfov (Bucureşti). În timp ce procesul era pe rol, Guvernul a determinat votarea unei legi de circumstanţă,
în 18 decembrie 1911, prezentată ca o prevedere interpretativă a legii din 14 aprilie 1909. Evitând să
dizolve societatea, legislatorul a redactat noi statute, sub pretext că cele vechi prezentau incertitudini.
Legea era fals „interpretativă”. În realitate, conţinea prevederi noi, ceea ce ridica problema interferenţei
legiuitorului într-o procedură judecătorească în curs.
Societatea de Tramvaie din Bucureşti a cerut Tribunalului Ilfov să constate că noua lege era
contrară Constituţiei, deoarece ea încălca: pe de o parte, art. 36 din Constituţie, care dispune că puterea
judecătorească este exercitată de tribunale; pe de altă parte, art. 14, care interzice sustragerea unui
justiţiabil împotriva voinţei sale de sub autoritatea judecătorului competent, precum şi art. 19, conform
căruia proprietatea, „de orice natură” ar fi ea, este sacră şi inviolabilă.
Tribunalul Ilfov avea a răspunde, practic, la două probleme: competenţa sa în ceea ce priveşte
controlul de constituţionalitate al unei legi şi refuzul de a o aplica; conformitatea Legii din 18 decembrie
1991 cu dispoziţiile Constituţiei.
Instanţa s-a considerat competentă pornind de la principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel,
fiecare dintre puteri trebuie să acţioneze în limitele competenţei sale. Rolul instanţelor judecătoreşti este
de a aplica legea, atât pe cea constituţională cât şi pe cea ordinară, iar, în caz de contrarietate între ele,
să stabilească prioritatea. Cât priveşte cea de-a doua problemă, instanţa a stabilit că legea criticată era
contrară Constituţiei.
Hotărârea Tribunalului Ilfov a fost atacată la Curtea de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia din
16 martie 1912, a reafirmat competenţa instanţelor de judecată de a controla constituţionalitatea legilor.
Prin această decizie, România s-a afirmat ca fiind inovatoare. La acea dată, numai Norvegia şi
Grecia urmaseră exemplul Statelor Unite.
 După anul 1912, exercitarea controlului constituţionalităţii legilor a fost destul de
redusă în practică. Legea din 1917, care suprima libertatea preţurilor chiriilor sau impunea
prelungirea lor din oficiu, apoi reforma agrară din iulie 1921 au fost cele care au contribuit la
reactivarea controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, prin invocarea încălcării
dreptului de proprietate de către legiuitor. În mai multe cauze, instanţa a statuat că
interpretarea Constituţiei trebuia să fie mai strictă decât aceea a legilor comune.

Prin Constituţia din 1923 s-a instituit un control judecătoresc concentrat, realizat
prin Curtea de Casaţie în Secţii Unite, abandonându-se sistemul controlului difuz, înfăptuit de
toate instanţele judecătoreşti pe care îl instituise jurisprudenţa sub regimul Constituţiei
anterioare. Astfel, potrivit art. 103: „Numai Curtea de Casaţie în secţiuni-unite are dreptul de a
judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii
Constituţiei. Judecarea asupra constituţionalităţii se mărgineşte numai la cazul judecat”.
Constituţia din 1938 a păstrat un sistem identic cu cel prevăzut de Constituţia din
1923.
 În regimul totalitar, instaurat după al doilea război mondial, în România nu a mai
existat un control al constituţionalităţii legilor.

Constituţia din 13 aprilie 1948 nu conţine nicio prevedere care să indice existenta
controlului de constituţionalitate.

Constituţia din 27 septembrie 1952, deşi consacră obligativitatea respectării legilor

şi a Constituţiei, nu instituie forme de control al constituţionalităţii legilor.

Constituţia din 21 august 1965, care a prevăzut că „Marea Adunare Naţională

exercită controlul general al aplicării Constituţiei şi numai ea hotărăşte asupra
constituţionalităţii legilor”, nu instituie totuşi un sistem de exercitare reală a unui asemenea
control.

Ulterior, prin Legea nr. l/1969, a fost completat art. 53 al Constituţiei, prevăzându-se că
Marea Adunare Naţională alege pe durata legislaturii o comisie constituţională şi juridică care îi
prezintă rapoarte sau avize cu privire la constituţionalitatea legilor, având, în acelaşi timp,
competenţa să examineze constituţionalitatea decretelor cuprinzând norme cu putere de lege şi
a hotărârilor Consiliului de Miniştri.
 Controlul de constituţionalitate potrivit Constituţiei din 1991, revizuită în
anul 2003

Constituţia României consacră reglementării Curţii Constituţionale un

titlu separat – Titlul V (art. 142-147, în forma revizuită) –, în cadrul căruia sunt
cuprinse dispoziţii privind: rolul Curţii, structura acesteia, mandatul membrilor
săi, modalităţile de desemnare a judecătorilor şi de alegere a preşedintelui
Curţii, condiţiile pentru ocuparea funcţiei de judecător, incompatibilităţile,
independenţa şi inamovibilitatea, competenţa Curţii Constituţionale, precum şi
efectele deciziilor sale. În baza textelor constituţionale de referinţă,
Parlamentul a adoptat Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale.
 Curtea Constituţională a României

Curtea Constituţională este compusă dintr-un număr de 9 judecători,

numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei
judecători sunt numiţi de Preşedintele României, trei de Senat şi trei de Camera
Deputaţilor. Chiar dacă, în exercitarea competenţelor prevăzute de Constituţie
şi de legea sa de organizare şi funcţionare, Curtea Constituţională realizează şi
o activitate jurisdicţională, iar procedurile prin care se realizează atribuţiile ce
intră în competenţa sa au, în mare parte, trăsăturile procedurilor judecătoreşti,
Curtea Constituţională nu este o instanţă de judecată în sensul strict al acestui
concept şi nici nu se încadrează în nici una dintre cele trei puteri clasice –
legislativă, executivă şi judecătorească.
 Rolul Curţii Constituţionale

Rolul Curţii Constituţionale, astfel cum a fost conceput de Adunarea

Constituantă şi întărit cu prilejul revizuirii Constituţiei din anul 2003, este acela
de a garanta supremaţia Constituţiei şi de a sprijini buna funcţionare a
puterilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru,
colaborare şi control reciproc, în paralel cu protecţia juridică eficientă a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Cât priveşte obiectul
controlul de constituţionalitate, potrivit concepţiei legiuitorului constituant
român, acesta îl constituie: legile (constituţionale, organice, ordinare), tratatele
şi alte acorduri internaţionale, regulamentele Parlamentului, hotărârilor
Plenului Camerei Deputaţilor, Senatului sau al celor două Camere ale
Parlamentului şi ordonanţele guvernamentale.
 Atribuţiile Curţii Constituţionale

Articolul 146 din Constituţie prevede un număr de 11 texte [lit. a)-k)]

cuprinzând atribuţiile ce formează nucleul-dur de competenţă, intangibil
pentru legiuitor, al Curţii Constituţionale. La acestea se adaugă posibilitatea
prevăzută la lit. l) a art. 146 din Constituţie, care stabileşte că prin legea
organică a Curţii Constituţionale se pot prevedea şi alte atribuţii.

Acestea pot fi clasificate, după criteriul conţinutului, în două mari categorii: cele care
privesc controlul de constituţionalitate a unor acte normative şi cele care privesc verificarea
constituţionalităţii unor activităţi, comportamente, atitudini.
 Atribuţiile care privesc controlul de constituţionalitate a unor acte
normative:

Ø se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora

Ø se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [lit. a) teza a II-a] şi asupra
legii de revizuire adoptată de Parlament
Ø se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale
Ø se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului
Ø se pronunţă asupra constituţionalităţii hotărârilor Plenului Camerei Deputaţilor, Senatului sau al
celor două Camere a Parlamentului
Ø hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial
Ø hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate direct
de Avocatul Poporului
 Atribuţiile care privesc verificarea constituţionalităţii unor
activităţi, comportamente, atitudini:

Ø soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la

cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii
Ø veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului
Ø constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului
Ø dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României
Ø veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia
Ø verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni
Ø hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic
Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial [art. 146 lit. d) teza I din Constituţie]

• Trăsături => Este vorba despre un control de constituţionalitate a posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie.
Excepţia de neconstituţionalitate ocupă un loc aparte în sistemul excepţiilor procesuale din dreptul românesc; „prin intermediul ei
se realizează un control concret a posteriori şi, totodată, reglementarea excepţiei de neconstituţionalitate asigură şi accesul indirect
al persoanelor la justiţia constituţională. Deşi controlul de constituţionalitate a fost gândit ca un control esenţialmente obiectiv,
excepţia de neconstituţionalitate îmbină acest caracter al controlului cu interesul subiectiv al protecţiei drepturilor individuale. Sub
aspect procesual, prin excepţia de neconstituţionalitate se realizează o îmbinare între mijloacele specifice de apărare din dreptul
procesual şi instrumentele specifice dreptului constituţional şi controlului constituţionalităţii legilor” .
trăsături specifice excepţiei de neconstituţionalitate: caracterul de ordine publică (cu consecinţa că aceasta nu poate fi acoperită şi
nici nu se poate renunţa la soluţionarea ei, principiul disponibilităţii nefiind aplicabil după sesizarea Curţii Constituţionale);
caracterul de chestiune prejudicială (relativă la legitimitatea constituţională a legii aplicabile cauzei în care a fost invocată);
caracterul de drept public al procedurii de soluţionare (o competenţă de atribuire exclusivă şi cu caracter imperativ).
• Sesizare. Subiecţi => Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de
arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o
încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de
părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile
necesare.
• Obiect => Obiectul controlului îl constituie o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare,
care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Nu pot face obiectul excepţiei
prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În legătură cu obiectul controlului, legea configurează o serie de cauze de inadmisibilitate dezvoltate în jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, pe care le vom analiza distinct.
 Procedura invocării şi soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate

• Aspecte generale => Din coroborarea prevederilor constituţionale incidente cu cele

ale Legii nr. 47/1992 rezultă că procedura de soluţionare a excepţiilor de
neconstituţionalitate presupune două etape:
– etapa judecătorească – etapă prealabilă –, care începe odată cu invocarea excepţiei
de neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi se
încheie cu sesizarea Curţii Constituţionale (în situaţia în care instanţa nu respinge ca
inadmisibilă excepţia, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 47/1992);
– etapa contenciosului constituţional, care se desfăşoară în faţa Curţii Constituţionale,
care are ca punct de pornire încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale de către
instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial şi se finalizează odată cu adoptarea
deciziei Curţii.
Se constată, aşadar, că, deşi competenţa de soluţionare a excepţiei de
neconstituţionalitate aparţine în mod exclusiv Curţii Constituţionale, procedura de
soluţionare a acesteia realizează asocierea instanţelor judecătoreşti la procesul de
control al constituţionalităţii, precum şi a persoanelor interesate, respectiv părţile
procesului în care excepţia este invocată.
Etapa judecătorească a soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate =>
Aspecte generale: S-a arătat că etapa judecătorească este aceea în care instanţele judecătoreşti
sau de arbitraj comercial sunt în mod deosebit asociate Curţii Constituţionale în exercitarea
controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, asociere care se poate face pe trei căi,
constând în:
– posibilitatea instanţei de a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie
de neconstituţionalitate ridicată în faţa sa, dacă aceasta nu îndeplineşte condiţiile de
admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992;
– competenţa acestora de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
ridicată în cauzele ce le sunt deferite;
– posibilitatea instanţei de a sesiza ea însăşi Curtea cu o excepţie de neconstituţionalitate
invocată din oficiu.
Atunci când instanţa invocă din oficiu o excepţie de neconstituţionalitate, are obligaţia de a o
motiva, iar cât priveşte excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de părţi sau de Ministerul
Public, are obligaţia de a-şi exprima, în încheierea de sesizare, opinia asupra acesteia.
Obligaţia instanţei de a sesiza Curtea Constituţională:
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992: „(1) Curtea Constituţională decide asupra
excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-
o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului
şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre
părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De
asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele
la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale
printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere
ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de
părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi
susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare,
instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces
cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3),
instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat
superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3
zile”..
• Etapa contenciosului constituţional, desfăşurată în faţa Curţii Constituţionale => Aspectele de ordin
procedural specifice acestei etape sunt prevăzute de legea organică a Curţii Constituţionale (art. 30-
31) şi dezvoltate în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin
Hotărârea nr. 6/2012.
Astfel, primind încheierea de sesizare, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna judecătorul-
raportor şi o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere.
Judecătorul desemnat ca raportor este obligat sa ia măsurile necesare pentru administrarea probelor
la data judecăţii. Dacă judecătorul-raportor sau, ulterior, Plenul Curţii Constituţionale apreciază că
este necesar, se va solicita instanţei trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate sau a oricărui act, în copie certificată, din dosarul în care s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate. Judecătorul-raportor, analizând proiectul de raport, punctele de vedere şi
relaţiile cerute, soluţiile din doctrina şi jurisprudenţă română şi străină, precum şi oricare alt element
necesar dezbaterilor, întocmeşte un raport scris asupra cauzei.
Termenul de judecată se stabileşte de preşedintele Curţii Constituţionale, potrivit legii. Judecata are
loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înştiinţarea părţilor şi a Ministerului
Public. Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului [art. 146 lit. d) teza a II-a din Constituţie]

• Trăsături => Este un control ulterior, concret, direct. Se poate vorbi despre un recurs direct la judecătorul constituţional oferit spre exercitare
numai Avocatului Poporului, pentru a-şi pune în valoare constatările privind incompatibilitatea cu prevederile constituţionale a unor dispoziţii
cuprinse în legi şi ordonanţe în vigoare .
• Obiect => Dincolo de utilizarea inadecvată a expresiei „excepţie”, cu toate că excepţia se formulează în cadrul unui proces, iar nu direct,
constatăm că norma constituţională de referinţă îi conferă o poziţie, am spune, privilegiată Avocatului Poporului. Avem în vedere în special
ordonanţele de urgenţă, categorie de acte normative cu privire la care Avocatul Poporului este singurul care are posibilitatea să le atace în mod
direct la Curtea Constituţională.
Chemată să se pronunţe asupra susţinerii potrivit căreia „din interpretarea sistematică a textelor legale care reglementează rolul şi atribuţiile
Avocatului Poporului, precum şi a dispoziţiilor constituţionale ce reglementează sfera subiectelor de drept care pot sesiza Curtea Constituţională
cu o excepţie de neconstituţionalitate reiese că Avocatul Poporului are competenţa de a declanşa controlul de constituţionalitate prin sesizarea
Curţii Constituţionale numai în ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice”, Curtea a statuat că „art. 146 din Constituţie
nu condiţionează, în modul arătat de Guvern, cazurile în care Avocatul Poporului este abilitat să adreseze Curţii Constituţionale sesizări şi,
respectiv, excepţii de neconstituţionalitate”. În acest sens este, de altfel, o jurisprudenţă constantă.

Art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului (republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004 şi, ulterior, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 15 aprilie 2014) are următorul
cuprins: „(1) Avocatul Poporului are următoarele atribuţii: [...] f) poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
legilor şi ordonanţelor”.
 Actele Curţii Constituţionale şi efectele acestora

Curtea Constituţională a României pronunţă decizii, hotărâri sau avize, în mod corespunzător
atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art. 11 din Legea nr.
47/1992.
Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când se pronunţă asupra
constituţionalităţii: legilor, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, tratatelor internaţionale, ordonanţelor,
precum şi când soluţionează conflicte juridice de natură constituţională şi contestaţii care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic.
Curtea Constituţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează la
respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului,
constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
României, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
Curtea Constituţională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul propunerii de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile
Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I,
iar potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în
Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor”.
 Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

DECIZIA Nr.452
din 24 iunie 2020
asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct.2 și pct.6 din Legea pentru aprobarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr.21/2012 privind modificarea și completarea Legii educației naționale
nr.1/2011

Publicată în Monitorul Oficial nr.598 din 08.07.2020

- A se vedea pentru efectele deciziilor CCR – control de constituționaliate prin prisma efectelor deciziilor CCR
(aplicarea art.147 din Constituție)
 Funcţiile controlului de constituţionalitate

Justiţia constituţională reprezintă ansamblul de tehnici prin care se asigură fără restricţii
supremaţia Constituţiei.
Prnind de la definiţia dată justiţiei constituţionale precum şi de la natura actelor supuse
controlului de constituţionalitate, se pot identifica funcţiile acestui control:

Ø garantarea respectării Constituţiei, „sancţiunea supremaţiei”;

Ø imprimarea unei interpretări unitare a Constituţiei în ramurile dreptului, dar şi reciproc, adaptarea
Constituţiei şi stimularea evoluţiei acesteia;
Ø garantarea separaţiei/echilibrului puterilor în stat, precum şi protecţia drepturilor omului;
Ø exercitarea controlului asupra corpului legislativ pentru a face să prevaleze Constituţia asupra legilor
infraconstituţionale;
Ø pacificarea vieţii politice şi autentificarea schimbărilor şi alternanţelor politice;
Ø exprimarea eficientă a opoziţiei;
Ø constituţionalizarea dreptului;
Ø „lărgirea” sferei dreptului constituţional.
 Funcţiile controlului de constituţionalitate

NB: Controlul de constituţionalitate are şi o dimensiune internaţională, expresie a

aceleiaşi dimensiuni inerente constituţiilor naţionale, care conţin dispoziţii menite să
concilieze ordinea naţională cu cea internaţională şi supranaţională. Dacă dimensiunea internă a
controlului de constituţionalitate înseamnă respectarea Constituţiei în interiorul statului, în plan extern
efectul acestuia este de asigurare a respectării normelor internaţionale şi supranaţionale
 Constituţionalizarea dreptului

Efectul fundamental al controlului de constituţionalitate este acela de constituţionalizare a

dreptului, adică de „eliminare a obstacolelor” în calea recunoaşterii supremaţiei Constituţiei, în sensul
realizării unei conformităţi cu aceasta a întregului sistem juridic.

Constituţionalizarea dreptului constituie un fenomen complex ce are drept consecinţă realizarea

unităţii dreptului şi a ordinii juridice prin interacţiunea care se stabileşte între normele Constituţiei şi
celelalte norme juridice de rang inferior Constituţiei.

Controlul de constituţionalitate este un factor fundamental în procesul de constituţionalizare a

dreptului.