UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

ANUL I

STUDENȚI: MARDARE REMUS CĂTĂLIN / MARTENIUC MARIAN

ANALIZĂ COMPARATIVĂ PRIVIND CONTROLUL DE

CONSTITUȚIONALITATE EFECTUAT ÎN ROMÂNIA ȘI CEL AMERICAN

Controlul contituționalității legilor este o instituție juridică. El constă întru-un

ansamblu de norme juridice care reglementează activitatea de verificare a conformității
legilor cu textul din constituție. În urma acestei verificări, legea în ansamblul ei sau textele
din lege sunt înlăturate pentru neconformitate cu constituția. Controlul constituționalității
legilor, ca institutție juridică, are în vedere nu doar activitatea de verificare a conformității
legilor cu constituția, ci și autoritatea care face această verificare și procedura de urmat.

Controlul constituționalității legilor apare astfel ca o garanție juridică a respectării

constituției. Prin controlul constituționalității legilor se asigură respectarea constituției de
către toate legile unui stat și implicit asigurarea unei ordini juridice stabile și predictibile.
Totodată, controlul constituționalității legilor apare și ca o sancțiune juridică, în sensul că
orice text de lege care nu respectă prevederile constituționale este sancționat cu înlăturarea lui
din rândul actelor normative ce compun sistemul normativ al unui stat.” 1

”Garanţie a supremaţiei constituţiei, controlul constituţionalităţii este pavăza cea

mai puternică faţă de greşelile şi abuzurile puterii legiuitoare” 2

Controlul constituţionalităţii a fost definit ca fiind ansamblul dispoziţiilor normative,

prin care se organizează verificarea conformităţii cu constituţia, atât a fiecărei legi, în
totalitatea ei, cât şi a fiecărei prevederi dintr-o lege şi, drept consecinţă, înlăturarea legii sau a
dispoziţiei dintr-o lege, a cărei neconformitate cu constituţia a fost constatată.

Un asemenea echilibru normativ, dinamic în esenţa sa, nu poate fi menţinut printr -o

simplă raportare literal-statică la textul actului fundamental, ci doar prin instituirea unei
forme de verificare fluide a legislaţiei secundare. Căci, după cum s-a afirmat şi în doctrina
post-decembristă, „altminteri, constituţia rămâne doar un element decorativ în arhitectura
statului de drept, iar principiul supremaţiei constituţiei doar un pretext de retorică”. 3
 În funcție de modelul justiției constituționale utilizate ,avem un control exercitat pe
model americal și unul exercitat în România.

AMERICAN
ROMÂNESC
1) Controlul este difuz, concret;
1) Controlul este concentrat, abstract;
2) Realizat de toate instanțele
2) Realizat de o jurisdicție
judiciare ordinare sub autoritatea Curții Supreme;
constituțională specializată;
3) Controlul este exercitat în principiu
3) Controlul este exercitat în principiu
a posteriori, pe cale de excepție;
a priori, pe cale de acțiune;
4) Deciziile de control au valoarea
4) Deciziile organului de control au
relativă a lucrului judecat.
autoritate absolută de lucru judecat.

Controlul de constituționalitate este difuz în sistemul american, el fiind realizat de

oricare judecător federal sau statal, iar concretul este dat de realizarea după ce aplicarea legii
a produs un conflict juridic concret și un litigiu juridic particular. O deosebire între cele două
modele este prezența controlului abstract în sistemul românesc, care reprezintă rezolvarea
unui conflict între două norme, instanța constituțională soluționând compatibilitatea unei
norme inferioare cu Constituția, este judecată norma însăși.

Modelul american presupune acordarea puterii de control oricărui judecător ordinar,

astfel se echilibrează rolurile celor trei puteri în stat, pe când, „modelul românesc de control
de constituționalitate presupune existența unei jurisdicții care are monopolul aprecierii
constituționalității legilor și care este situat în afara sistemului jurisdicțional ordinar.”4

Controlul exercitat a posteriori, specific Statelor Unite ale Americii, nu poate purta
decât asupra legilor promulgate și publicate. Cel din România se focuseză pe modul de
sesizare politică a organului de control, astfel, a priori impiedică intrarea în vigoare a unor
legi neconstituționale, nepermițând crearea unor situații juridice care ar fi contare dreptului.

„Deciziile de control de constituţionalitate pronunţate în cadrul controlului difuz, de

tip american, au valoarea relativă a lucrului judecat, adică produc efecte in casus şi inter
partes. Ele nu au o valoare diferită de restul deciziilor judiciare, aşa cum se întâmplă în cazul
controlului de constituţionalitate realizat de o instanţă specializată. Aceasta înseamnă că
decizia dată într-o cauză nu poate nici profita, nici aduce prejudicii altui individ sau altei
proceduri. Ea nu se poate aplica altei cauze. Cu alte cuvinte, decizia nu are nici un efect cu
privire la existenţa legii, dar nici cu privire al aplicabilitatea ei în altă cauză decât cea care a
determinat hotărârea de neconstituţionalitate.”5

În modelul românesc, o decizie a instaței constituționale care statuează în abstract

asupra constituționalității unei legi nu poate decât să producă efecte erga omnes.

„Modelele de justiţie constituţională au o evoluţie contradictorie. Pe de o parte,

modele tind să ajungă la o relativă convergenţă, pe de lată parte, transpunerea practică a
sistemelor în diversele state afiliate celor două modele tradiţionale fac o asemenea
particularizare a acestora încât se poate afirma că modele sunt pe cale de dispariţie.” 6

Bibliografie:

1) 1. Ștefan Deaconu , Drept constituțional , ediația 3, C.H Beck;

2) 2. Alexandru Văleanu, Controlul constituţionalităţii legilor în dreptul român şi

comparat, Tipografia „Ion C. Văcărescu”, Bucureşti, 1936;

3) 3. I. Deleanu, Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în Dreptul, nr. 7-8/1991;

4) Dan Claudiu Dănișor- „Modele de justiție constituțională: de la divergență la o

relativă convergență”, Revista de Științe Juridice;

5) Idem;

6) Idem;

STUDIU DE CAZ

DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE nr. 266/2014

 1. Curtea Constituțională a fost sesizată în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție cu o
excepție de neconstituționalitate având ca obiect următoarele dispoziții legale:

 Art. 2 alin. (1) și art. 60 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea
profesiei de mediator; (A)

 Art. 200 din Codul de procedură civilă; (B)

A. Obligativitatea participării la ședința de informare cu privire la avantajele

medierii:

2. Prin dispozițiile legale criticate ca fiind neconstituționale se reglementa următorul

mecanism:

 Părțile unui litigiu erau obligate să participe la o ședință de informare privind

avantajele medierii. Părțile nu erau obligate să soluționeze diferendul prin mediere sau să
înceapă o astfel de procedură, ci numai să participe la o ședință în care mediatorul să le
prezinte avantajele utilizării acestei proceduri.

 În art. 60 1 din Legea nr. 192/2006 se reglementau materiile în care părțile unui
litigiu erau obligate să facă dovada că au participat la ședința cu privire la avantajele medierii.
Obligația de a participa la ședința de informare nu se aplica pentru orice tip de litigiu; de
exemplu, în litigiile civile cu o valoare de peste 50.000 lei nu era obligatorie participarea la
ședința de informare.

 În situția în care nu era respectată obligația de a participa la ședința de informare

privind beneficiile medierii, sancțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1 2 ) din Legea nr. 192/2006
era inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, dacă părțile nu făceau
dovada că au participat la ședința de informare, judecătorul nu mai analiza cererea pe fond
pentru a vedea dacă pretențiile formulate sunt sau nu întemeiate, ci respingea automat cererea
de chemare în judecată.

 În realitate, cu toate că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 stipula obligația
ambelor părți de a participa la ședința de informare, sancțiunea era aplicabilă numai
reclamantului, deoarece acesta era obligat ca înainte de introduce o cerere de chemare în
judecată să se adreseze unui mediator, pârâtul nefiind obligat să participe la ședința de
informare. Reclamantul era cel care trebuia să facă dovada că s-a adresat unui mediator
înainte de a formula cererea de chemare în judecată.
 3. Curtea Constituțională a constatat că introducerea obligativității informării asupra
medierii este în contradicție cu prevederile art. 21 din Constituție (Accesul liber la justiție).
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea Constituțională a reținut următoarele:

 În primul rând, Curtea Constituțională a constatat că normele europene cu privire

la mediere se referă doar la posibilitatea părților de a apela la mediere, neputând fi
identificată o obligație de a participa la ședința de informare cu privire la beneficiile acestei
proceduri. De asemenea, cu toate că în legislație procedura medierii este reglementată ca
fiind una facultativă, alternativă și informală, ședința de informare privind avantajele medierii
este obligatorie.

 În al doilea rând, Curtea Constituțională a reținut că nu este justificată existența

acestei proceduri de informare cu privire la avantajele medierii; medierea este reglementată în
lege, prezumându-se că orice persoană cunoaște dispozițiile legii.

 În al treilea rând, Curtea Constituțională a statuat că „Obligativitatea participării la

informarea despre avantajele medierii reprezintă o îngrădire a acesului liber la justiție,
deoarece se constituie într-un filtru pentru exercitarea acestui drept constituțional, iar prin
sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, acest drept este nu doar îngrădit, ci
chiar interzis”. (paragraful nr. 22 din decizie):

- Accesul liber la justiție reprezintă facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei

instanțe judecătorești pentru apărarea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale
legitime. Orice limitare a acestui drept trebuie să fie temeinic justificată.

- Procedura de informare cu privire la avantajele medierii reprezintă un obstacol în

calea realizării și obținerii de către cetățean a drepturilor sale în justiție.

4. Așadar, raționamentul Curții Constituționale s-a întemeiat în cea mai mare măsură
pe ideea că accesul liber la justiție trebuie să fie asigurat în mod concret, „efectiv și eficace”,
fără impunerea unor cerințe care să fie nejustificate, sarcina impusă reclamantului de a se
adresa unui mediator fiind inoportună și având un caracter formal.

5. Atenție! Curtea Constituțională a făcut aplicarea art. 31 alin. (2) din Legea nr.
47/1992 care permite Curții, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, să se
pronunțe și asupra altor prevederi din actul atacat care nu fuseseră criticate prin excepția de
neconstituționalitate, dar care nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. Astfel,
Curtea Constituțională a constatat că și prevederile art. 2 alin. (1 2 ) din Legea nr. 192/2006
care impun sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată sunt neconstituționale.
 6. În ceea ce privește art. 60 1 din Legea nr. 192/2006, Curtea Constituțională a
respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate apreciind că acest articol trebuie să
fie analizat prin prisma efectelor declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 2 alin. (1)
și (1 2 ) din Legea nr. 192/2006. Astfel, participarea la ședinta de informare nu va mai
reprezenta o obligație pentru părți, ci o opțiune voluntară a persoanelor care sunt interesate să
recurgă la o asemenea metodă de soluționare a conflictelor.

B. Procedura de regulizare a cererii de chemare în judecată (art. 200 Cod procedură

civilă):

7. Regularizarea cererii de chemare în judecată este o procedură prealabilă

comunicării cererii către pârât. Astfel, după ce este introdusă o cerere la instanță, completul
căruia i-a fost repartizată cauza verifică dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 194 –
197 din Codul de procedură civilă: de exemplu, dacă cererea cuprinde elementele prevăzute
în art. 194 – numele și domiciliul părților sau denumirea și sediul în cazul persoanelor
juridice, obiectul cererii (pretenția formulată), motivele de fapt, temeiul de drept, semnătura
etc., dacă cererea a fost introdusă în numărul de exemplare corespunzător, dacă s-a plătit taxa
de timbru și altele. În cazul în care completul căruia i-a fost repartizată cererea constată
anumite lipsuri ale cererii de chemare în judecată, i se va trimite reclamantului o adresă prin
care i se va cere să complinească neregularitățile în termen de 10 zile. În cazul care
reclamantul nu își îndeplinește obligațiile stabilite de instanță, cererea va putea fi anulată.

8. Curtea Constituțională a constatat că reglementarea unei asemenea proceduri nu

contravine prevederilor art. 21 din Constituția României, motivele care au stat la baza acestei
soluții fiind următoarele:

 în primul rând, unul dintre obiectivele acestei proceduri de regularizare este

disciplinarea părților din proces, astfel încât să se asigure judecarea cu celeritate a cauzelor;

 în al doilea rând, o asemenea procedură nu este de natură să aducă atingere

liberului acces la justiție, fiind însoțită și de garanția conferită de dreptul de a formula o
cerere de reexaminare. Astfel, împotriva încheierii (hotărârii) prin care s-a anulat cererea de
chemare în judecată se poate formula o cerere de reexaminare, aceasta fiind o cale de atac ce
urmează a fi soluționată de un alt complet de judecată.

 În al treilea rând, atunci când se anulează cererea de chemare în judecată în

procedura de regularizare, completul se pronunță asupra respectării unor reguli care vizează
buna administrare a justiției. Instanța nu soluționează fondul cauzei, adică nu soluționează
pretenția care a fost formulată prin cererea de chemare în judecată. Având în vedere acest
aspect, nu se impune nici citarea părților pentru asigurarea contradictorialității.

9. Atenție!

Curtea Constituțională a reiterat o serie de principii privind accesul liber la justiție,

astfel:

 În principiu, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție

nu constituie o încălcare a accesului liber la justiție. Însă este esențial ca aceste condiționări
să nu afecteze însăși substanța dreptului și să fie justificate.

 Legiutorul are dreptul de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața

instanțelor judecătorești; liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale
prin care se înfăptuiește justiția; astfel, liberul acces la justiție nu trebuie înțeles ca fiind
dreptul persoanelor de a se adresa oricum și oricând instanțelor, ci trebuie respectate regulile
de procedură.

 Paragraful 35 din decizie: „Curtea Constituțională a constatat că instituirea unor

condiții formale ale cererii de chemare în judecată nu poate fi considerată de plano drept o
negare a efectivității dreptului de acces la justiție, ci aceasta constituie o expresie a
obligativității exercitării drepturilor și libertăților cu bună-credință, în limitele instituite de
lege. Mai mult, nerespectarea condițiilor prescrise pentru conformitatea cererii introductive
de instanță nu atrage în mod necondiționat anularea actului procedural, existând posibilitatea
modificării sau completării acestuia în termenul stabilit de instanță”.

Bibliografie studiu de caz:

1) Decizia Curții Constituționale nr. 266/2014

2) Constantin-Cosmin Pitilie