Consiliul Superior al Magistraturii (Secțiunea 6, Titlul 3) – Garantul independenței Justiției

CSM-ul are în compunere 19 membrii. 9 judecători, 5 procurori, 2 reprezentanți ai societății

civile aleși de către Senat și 3 membrii de drept. Ministrul justiției, președintele ÎCCJ-ului și
Procurolul General al PdlÎCCJ.

Organizarea și funcționarea CSM sunt reglementate la nivel infraconstituțional prin legea

317/2004. Ședințele CSM-ului se desfășăară fie în plen fie la nivelul celor 2 secții. Secția pt
judecători și secția pt procurori. Mandatul membrilor CSM este de 6 ani. CSM-ul este condus de
către un Președinte care are un mandat de 1 an și se alege din rândul procurorilor/judecătorilor.
Votul exprimat cu ocazia deliberărilor atât în plen cât și în secții în baza cărora se adoptă este un
vot secret, exceptând hotărârile date în materie disciplinară, hotătârile CSM sunde definitive și
irevocabile. Principalele atribuții ale CSM, reglememtate la nivel constituțional sunt

- Propuneri Președintelui Ro numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția

celor stagiari
- Îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii discipinare a
judecătorilor și procurorilor atunci când împotriva acestora este declanșată o acțiune în
răspundere disciplinară. Ca instanță disciplinară CSM-ul funcționează la nivelul celor 2
secții. În cadrul cercetării efectuate ca instanțp disciplinară, membrii de drept ai CSM-ului
nu au drept de vot. Hotătâtile CSM-ului în materie disciplinară pot fi atacate la ÎCCJ,
secția Contencios Administrativ și Fiscal.

Principiile pe baza la care funcționează justiția:

1. Principiul legalității

Consacrat în art 124 (1) Constituție. Acest principiu trebuie observat pe 2 coordinate

a) Instituirea, orgnizarea și funcționarea justiției conform legii

b) Aplicarea de către justiție a unor sancțiuni prevăzute de lege

Acest principiu presupune, cu prima coordonată, faptul că instituirea unui anumit tip de justiție
(Constituțională, administrativă, civilă, penală) se realizează numai prin lege și numai în
conformitate cu legea. Tot prin prisma acestui principiu, judecătorii nu pot face legea, ei sunt
chemați să aplice legea la situația concretă cu a cărei soluționare este investit.

Legalitatea infracțiunilor și a pedepselor

Acest principiu îl desprindem din coroborarea cu prevederile art. 73, litera h din Constituție care
stabilesc că infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora nu pot fi reglementate decât
prin lege organică.

2. Principiul independenței justiției

2 coordonate:

a) Independența justiției în stat față de cele 2 puteri

b) Independența judecătorilor – aceasta trebuie abordată din dublă perspectivă
a. Funcțională – presupune ca instanțele să fie ferite de orice ingerință în activitatea lor
din partea celorlalte autorități
b. Personală – vizează statutul judecătorului

La nivel de legislație infraconstituțională, prin legea 303/2004, acestora le sunt conferite o serie
de garanții menite să permită realizarea independenței stabilite la nivel constituțional. Pornind de
la condițiile de recrutare, promovare, inamovibilitarea, condiții de salarizare, etc.

3. Principiul accesului liber la justiție

(vezi art. 21) În interpretarea acestei norme constituționale, printr-o bogatp și constantă
jurisprudență, CCR-ul a stabilit că liberul acces la justiție nu presupune accesulla toate structurile
judecătorești, și nici la toate mijloacele procesuale și procedurale prin care se realizează justiția.
Liberul acces la justiție presupune 2 coordonate

a) Dreptul la un proces echitabil

b) Dreptul la judecata cauzei într-un termen rezonabil
 4. Principiul unicității, imparțialității și egalității justiției pentru toate persoanele (vezi art
124)

Acest principiu se regăsește în strânsă legătură cu principiul independenței justiției. În ce privește

componenta egalității justiției, aceasta presupune folosirea acelorași drepturi procedurale și
acelorași reguli pentru toate părțile implicate în proces. Cu alte cuvinte, se vorbește de egalitatea
armelor

5. Principiul dreprului la apărare

(vezi art 24) Dreptul la apărare este atât un principiu al justiției cât și un drept fundamental. În
documentele internaționale, dreptul la apărare îl regăsim consacrat în art 11 în Declarația
Universală a Drepturilor Omului. Dispoziții similare regăsim șă în art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și în art. 48 din Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene. Dreptul la apărare cunoaște 2 accepțiuni

a) Dreptul oricărei persoane de a beneficia de un apărător calificat de avocat

b) Dreptul oricărei persoane de a beneficia de toate garanțiile prevăzute de lege pentru
dovedirea nevinovăției sale într-un proces (penal, civil, administrativ, contravențional etc)

6. Principiul rpezumpției de nevinovăție

Este deopotrivă un principiu de realizare a justiției, cât și un drept fundamental. Consacrat de

art. 23 din Constituție. Domeniul de aplicare al acestei prezumpții nu se rezumă la litigiile de
natură penală, ci acoperă și sfera contravențională, civilă, administrativă și funcționează pe
toatp durata procesului până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Prezumpția de
nevinovăție consacrată de art 23 (11) este o prezumpție relativă (suportă proba contrarie)

7. Principiul utilizării limbii oficiale și a limbii materne în justiție

(vezi art. 128)

8. Principiul justiției ca monopol de stat

Justiția este un serviciu public, doar ÎC și celelalte instanțe judecătorești pot înfăptui justiția. Nici
o altă instituție publică/privată nu poate exercita atributele puterii judecătorești. Înfăptuirea
justiției se realizează exclusiv de către judecători (stagiarii numiți de CSM și definitivi numiți
prin decret al Președintelui Ro la propunerea CSM-ului). În mod cu totul excepțional, atunci când
prin lege se reglementează, în completele de judecată pot participa și alte persoane decât cele care
au calitatea de judecător. În contextul legislativ actual regăsim o singură excepție, respectiv cea
din compunera completelor de judecată care soluționează cauzele în materia litigiilor de muncă și
a asigurărilor sociale, unde, pe lângă judecător, regăsim și 2 asistenți judiciari numiți de Ministrul
Justiției la propunerea CES (Consiliului Economic și Social). CES este un organ consultativ al
Parlamentului și Guvernului în domeniul de specialitate stabilite prin legea sa organică (legea
248/2013) .

Un alt argument al faptului că justiția este monopol de stat derivă din faptul că judecătorii au
obligația legală de a se pronunța asupra litigiilor cu a căror soluționare au fost investiți. Cu alte
cuvinte, judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea este neîndestulătoare sau neclară,
pentru că într-o atare situație s-ar face responsabili de denegare de dreptate.

9. Principiul publicității ședințelor de judecată

(vezi art 127) Publicitatea constituie o garanție a corectitudinii și imparțialității judecătorilor, iar
aceasta presupune că în afara părților litigante dintr-un proces, la ședința de judecată este permisă
și participarea persoanelor străine de proces, care doresc să asiste la acesta.

10. Principiul funcționării justiției pe criteriul ierarhiei

Funcționarea justiției pe acest criteriu nu înseamnă subordonarea ierarhică a judecătorilor, prin

aceasta înțelegem că împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de fond se poate
exercita calea de atac prevăzută de lege. Pentru situația în care, prin hotărârea instanței de control
judiciar se statuează în sensul anumitor aspecte care trebuiesc avute în vedere de instanța de fond
în caz de casare cu trimitere, acestea sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

TITLUL IV- Economia și Finanțele Publice

Art 136 - Proprietatea. Norma constituțională stipulează doar chestiuni de principiu în materia
dreptului de proprietate publică, respectiv titularii, protecția juridică, obiectul și regimul juridic a
proprietății publice și modalitățile de exercitare a cnținutului dreptului. Regimul juridic al
proprietății publice este reglementat în delaliu prin Codul Civil și prin partea a 5-a a Codului
Administrativ (reguli specifice privind proprietatea publică și privată a statlui și a UAT-urilor). În
plus față de textul inițial, art 136 (2), teza 1 din Constituția revizuită introduce noțiunea de
garantare și ocrotire prin lege a proprietății publice, ceea ce corespunde unor obiective
economice, juridice și politice,

1. Protejarea UAT-urilor împotriva unor acțiuni abuzive ale structurilor de putere la nivel
central

2. Protejarea proprietății publice contra eventualelor acțiuni ilegale chiar ale statului și UAT-
urilor de trecere nejustificată din domeniul public în domeniul privat.

Art 136 (3) stabilește sfera bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate publică prin
enumerarea limitativă a acestora și prin trimitere la legea organică în materie.

Dreprul de proprietate publică este ilanienabil. Bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate.
Aceasta semnifică imposibilitatea înstrăinării lor prin mijloace juridice de drept privat, ele fiind
scoase din circuitul civil general.

Bunurile din domeniul public sunt și insesizabile. De vreme ce bunurile din domeniul public nu
sunt în ciruitul civil general, ele sunt și insesizabile după cum se dispune prin art 861 cod. Civ.,
adică nu pot fi urmărite de către creditorii titularilor dreptului de proprietate asupra acestor bunuri
(titulari care sunt statul și UAT-urile). Sinpla referire la criteriile de apartenență la domeniul
public ilustrează această idee. Bunurile care, prin natura lor, sunt proprietate publică nu au cum
să fie urmărite de creditori, iar cele care sunt prin destinația legii proprietate publică înseamnă că
interesează colectivitatea astfel că nu se pune problema urmăririi lor.

Bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile atât extinctiv cât și achizitiv. Exctinctiv,
inprescriptibilitatea semnifică faptul că acțiunea în revendicare privitoare la un bun proprietate
publică poate fi exercitată oricând, nestingându-se prin neexercitarea ei într-un anumit termen.
Imprescpriptibilitatea pe termen achizitiv presupune faptul că proprietatea publică nu poate fi
dobândită de un terț prin uzucapiune, sens în care se dispune expres prin art 161 (2) teza 2 din
cod.civ.

Modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate publică de la proprietate privată:

 1. Prin achiziție publică efectuată în condițiile legii

2. Prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin
voința dispunătorului devine de uz și interes public.

3. Prin convenție cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința dobânditorului
devine de uz și interes public.

4. Prin transferul unui bun din domeniul privat al statului sau al UAT-ului în domeniul
public al statului sau al UAT-ului

5. Prin expropriere în cazul de utilitate publică

6. Prin donație sau legat, acceptată în condițiile legii

7. Prin trecerea de la domeniul privat al statului la domeniul public

Distincția dintre bunurile priprietate publică, respectiv cele proprietate privată a statului și UAT-
urilor este dată de regimul lor juridic. Atât șa nivelul statului cât și UAT-urilor, în condițiile
stabilite de titlul administrativ se realizează inventarierea bunurilor aparținând statului, respectiv
UAT-urilor. Această inventariere este aprobată la nivel de stat prin HG, iar la nivel de UAT prin
hotărârea organului deliberativ (Consiliul Județean/Local)

Sistemul Financiar - art 137

Bugetul public național – art 138

Impozite, taxe și alte contribuții – art 139

Curtea de Conturi – art 140

Curtea de Conturi este o autoritate administrativă autonomă care exercită controlul asupra
modului de formare, de administrare și de întrebuințare al resurselor financiare ale statului și ale
sectorului public. Curtea de Conturi nu este o instituție nouă în peisajul juridic românesc. Ea a
fost creată în cadrul marii acțiuni de reformare a României în vremea domnitorului Al. I. Cuza în
contextul modernizării țării și al sincronizării civilizației românești cu modelul european
occidental. Prima lege a Curții de Conturi a fost votată în ianuariw 1864, instituția fiind creată
după modelul francez și belgian. În 1948, sistemul comunist a desființat Curtea de Conturi.
Pentru a o reînfința, în 1973, sub denumirea de Curtea Supremă de Control Financiar. Odată cu
revoluția din 1989 și reinstaurarea principiilor democratice, reînființarea Curții de Conturi după
modelele consacrate la nivel european a devenit o necesitate. Legea organică este legea nr
94/1992. Curtea de conturi exercită atât un control ulterior cât și un control preventiv asupra
modului de cheltuire a banului public. Funcția de control a Curții de Conturi se realizează prin
proceduri de audit realizate în conformitate cu standardele de audit internaționale general
acceptate. Litigiile rezultate din activitatea curții de conturi se soluționează de instanțele
judecătorești specializate.

Membrii Curții de Conturi sunt numiți de Parlament la propunerea Comisiilor permanente pentru
buget, finanțe, bănci ale celor 2 camere, pentru un mandat de 9 ani care nu poate fi prelungit sau
înnoit. Ei sunt supuși incompatibilităților prevăzute de lege pentru judecători. Membrii Curții de
Conturi nu se bucură de inamovibilitate, condiție de care sebucură exclusiv judecătorii numiți în
funcție de drecret al Președintelui României. Membrii Curții de Conturi se bucură de stabilitate în
funcție.

Plenul Curții de Conturi se compun din 18 membrii care sunt Consilieri de Conturi. Ei sunt
numiți în condițiile legii 94/1992 de către Parlament.

În structura Curții de conturi se cuprind departamente, Camere de Conturi județene și a

municipiului București și un Secretariat General. În UAT-uri, funcțiile Curții de Conturi se
exercită prin camerele de conturi județene și ale municipiului București structuri fără persoalitate
juridică. Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra Conturilor de gestiune
ale bugetului public națtional din exercițiu bugetului expirat. La cererea Camerei Deputaților sau
a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de cheltuire a banului public și raportează cele
constatate.

Consiliul Economic și Social (CES) – art 141

Legea organică este legea 428/2013. Domeniile de specialitate în care CES-ul intervine în
realizarea legislativă sunt cele din domeniul politicilor economice, fiscale și financiare; relațiile
de muncă; protecția socială și politicile salariale; sănătate; educație; cercetare; cultură;
administrație publică.