DREPTUL CONSTITUŢIONAL- RAMURĂ PRINCIPALĂ A

DREPTULUI

1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Cuvântul „drept” provine din limba latină (directus), unde avea mai
multe întrebuințări: ca adverb, indica direcția (direct, fără ocol, de-a dreptul);
ca adjectiv, indica anumite însușiri (linie dreaptă, drum drept), iar în sens
figurativ însemna: potrivit dreptății, potrivit adevărului, corect, echitabil.

Pentru substantivul „drept”, latinii foloseau cuvântul „jus”, ceea

ce însemna lege, drept, dreptate.

Ambii termeni latineşti se traduc în româneşte printr-un singur

termen: drept. In limba română, noţiunea de drept are 4 sensuri:

a) drept în sens de just, corect, echitabil – sens filosofic;

b) drept – ansamblu de norme de conduită care guvernează, într-o

societate organizată, raporturile sociale şi a căror respectare este
asigurată, dacă este necesar, de constrângerea publică – drept
obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului;

c)drept – ştiinţa care are ca obiect acest ansamblul de norme –

ştiinţa dreptului

d).drept – prerogativa, facultate, putere a individului de a avea o

anume conduită şi de a pretinde celorlalţi o anume conduită, conform
cu normele sociale si putând apela la nevoie, la forţa de coerciţie a
statului – drept subiectiv.

Pornindu-se la ideea că „ dreptul e o artă, o tehnică”, s-a pus

problema dacă există, dacă e posibila o ştiinţă a dreptului.

Răspunsul a fost unul singur: nimic nu împiedică dreptul de a fi şi

o ştiinţă, și o arta/tehnică, în acelaşi timp.

O ştiinţă a dreptului este posibilă şi chiar necesară, deoarece

dreptul, ca ansamblu structurat de norme trebuie cunoscut şi transmis.
De aceea el poate şi trebuie studiat. In plus, pentru a fi pus în practică
(aplicat) și scopurile sale realizate, trebuie, pe de o parte, cunoscut
dreptul (în ceea ce are fundamental și particular) și, pe de alta parte,
trebuie să intervină arta şi tehnica.
 Acestea constau în ştiinţa practică a celor chemaţi sa elaboreze legi
– tehnica legislativă şi a celor chemaţi sa le aplice – tehnica aplicării
dreptului: practica judecătorească si administrativă.
Ştiinţa dreptului e un corpus teoretic - dreptul ca ştiinţă
fundamentală, şi, în acelaşi timp, o practică socială, dreptul ca ştiinţă
juridică aplicată.
Dreptul nu este o ştiinţă a naturii, ci o ştiinţă socio-umană, precum
istoria, sociologia, psihologia, politologia. Dreptul este, deci, o ştiinţă
socială.
Dreptul este un produs al societății umane, nu poate exista decât
într-o societate bazată pe respectarea unor reguli de conviețuire.
Societatea este ansamblu unitar, complex sistematic de relaţii
între oameni, istoriceşte determinate, influenţată de o serie întreagă de
factori (ideologici, economici,psihologici, de tradiţie etc), iar dreptul
este cel care instituie principiile după care funcționează viața umană în
societate.
Noțiunea de drept este strâns legată de ideea de stat; statul nu poate
exista fără drept, așa cum nici dreptul nu poate fi fără stat. Statul
creează dreptul; dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului
Statul este cea mai importantă instituţie/ sau chiar instituţie
politică, care există într-o societate, termenul având 2 accepţiuni:
- suma a 3 elemente: teritoriu,populaţie, suveranitate , accepțiune
în care termenul este sinonim cu „ţară”
- forma organizată a puterii poporului, mai exact
mecanismul/aparatul statal.
Hans Kelsen – unul dintre juriștii preeminenți ai secolului al XX-lea,
spunea despre stat că este o construcţie „ce nu poate fi
văzută,auzită,pipăită pe care cei mai mulţi o ignoră şi/sau detestă, dar
pe care toţi o invocă şi solicită când viaţa/libertatea le este pusă în
pericol.
Statul poate fi caracterizat ca fiind:
-ordine de conduită a oamenilor, o ordine juridică de constrângere;
-putere de comandă;
-voinţă distinctă de voinţa indivizilor, fiind mai mult decât suma
voinţelor individuale, situându-se deasupra lor.

2. NOȚIUNEA DE DREPT ȘI FUNDAMENTELE DREPTULUI

2.1 Noțiunea de drept

Noțiunea juridică de ”Drept ” reprezintă totalitatea regulilor și
normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relațiile
sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi impuse
prin forța coercitivă a statului. Tot prin Drept este desemnată și știința care
studiază aceste reguli și norme juridice.
 Norma de drept este o regulă de conduită generală, impersonală și
obligatorie, instituită sau sancționată de autoritatea publică, aplicată din
conștiința juridică a oamenilor și, în caz de abatere, prin constrângerea
asigurată de autoritatea publică.
Norma de drept sau norma juridică se caracterizează deci prin:

• Generalitate, manifestată prin aceea că regula de conduită prescrisă

este tipică, ea urmând să se aplice ori de câte ori se ivesc condițiile
prevăzute în ipoteza ei.
• Impersonalitate, în sensul că se adresează unui număr nedeterminat de
persoane.
• Obligativitate, ceea ce înseamnă că norma juridică reprezintă o
dispoziție care trebuie aplicată, la nevoie, prin intervenția forței de
constrângere a autorității publice.
• Validitate, acesta însemnând, pe de o parte, existența ca atare a normei,
iar pe de altă parte, legalitatea actului de emitere a acestei norme. Cu
alte cuvinte, norma trebuie să fie în vigoare și să existe un act legal al
emiterii ei.
• Coercibilitate. Dacă, în principiu, norma este reprezentată de bună voie,
prin esența sa însă ea este coercibilă, în cazul în care nu se aplică,
aplicarea ei putându-se realiza cu forța.

2.2. Ramurile dreptului

Dreptul – „ arta binelui şi a răului”, este ansamblu sistematizat de
norme juridice, care poate fi:
Drept obiectiv – totalitatea normelor juridice instituite și sancționate
de către stat, norme ce sunt aduse la îndeplinbire de bună voie de către
indivizi sau, în caz de nevoie, prin forța de constrângere a statului;
Drept subiectiv – îndrituirea unei persoane de a avea o anumită
conduită şi de a pretinde terţilor îndeplinirea unei anumite activităţi/
abţinerea de la aceasta;
Drept pozitiv – totalitatea normelor juridice scrise existente într-o
societete; este asociat cu dreptul obiectiv;
Drept natural –derivă din natura lucrurilor , din rațiunea umană și
face trimiteri la concepţia filosofică în conformitate cu care anumite
norme au sursa în divinitate sau natură, consacră realităţi iminente pe
care omul nu poate să le modifice; se apropie de morală sau cutumă.
Drept public –conține totalitatea principiilor și a regulilor juridice
aplicabile în raporturile dintre stat și individ, p0recum și în raporturile
dintre state.
Drept privat – conține totalitatea prinjcipiilor și a regulilor juridice
aplicabile raporturilor dintre indivizi, indiferent dacă aceștia sunt din
același stat sau din state diferite.

Jurisconsultul roman Domitius Ulpianus a fost primul care a făcut

distincţia dintre dreptul privat şi dreptul public , definind ,, jus
privatum” - ramură a dreptului care priveşte interesele indivizilor şi ,,jus
publicum” - ramură a dreptului ce priveşte interesele statului.

Pornind de la definiţia lui Ulpian, se afirma că :

-Dreptul public se aplică statului şi celorlalte colectivităţi publice, pe
când dreptul privat se aplică persoanelor private, fizice sau morale, şi
raporturilor pe care le pot avea între ele.
În ceea ce priveşte raporturile dintre stat, colectivităţile publice, pe
de o parte, şi persoanele private, pe de altă parte, lor li se aplică cel mai
adesea dreptul public şi uneori dreptul privat.

Dreptul public poate fi deci prezentat ca acea parte a dreptului

pozitiv care reglementează statul, colectivităţile publice şi raporturile
lor cu persoanele private, atunci când aceste raporturi pun în discuţie
prerogativele persoanelor publice.
După cum s-a relevat în doctrină, între dreptul public şi dreptul privat
există trei distincţii principale:
-scopul (dreptul public urmăreşte satisfacerea intereselor colective
ale unei anumite societăţi umane);
-caracterul (dreptul public este esenţialmente imperativ);
- sancţiunea (sancţiunea de drept public se stabileşte cu mai multă
dificultate, poate şi pentru motivul că însuşi statul poate fi sancţionat).

Dreptul public prezintă două caracteristici importante, care îl

deosebesc de dreptul privat:
- pe de o parte, dreptul public este dominat de căutarea interesului
general, care constituie finalitatea exclusivă a statului şi a
colectivităţilor publice;
- pe de altă parte, dreptul public este un drept inegalitar, deoarece
interesul general trebuie să primeze faţă de interesele particulare şi de
aceea statul şi colectivităţile publice sunt dotate cu mijloace juridice de
constrângere care le permit să determine ca voinţa lor să prevaleze
asupra celei aparţinând persoanelor particulare, chiar dacă dreptul
privat este un drept de egalitate, făcând un larg apel la relaţiile
convenţionale.
Dreptul public constituie un ansamblu juridic format din mai multe
ramuri.
Printre cele mai importante dintre acestea :
- dreptul constituţional, care reglementează organizarea internă a
fiecărui stat, stabilirea autorităţilor publice şi a atribuţiilor acestora,
raporturile dintre autorităţile publice şi modul lor de funcţionare,
drepturile şi libertăţile fundamentale şi garanţiile juridice ale acestora;
- dreptul internaţional public, care se referă la raporturile juridice
între state;
- dreptul administrativ, care se aplică administraţiei şi raporturilor
acesteia cu cetăţenii în calitate de administraţi;
- dreptul penal, dreptul procesual ; drept fiscal etc.
 În dreptul privat sunt cuprinse ramuri precum dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul internaţional privat etc.

În literatura de specialitate, s-a spus pe drept cuvânt că deși

delimitarea dreptului public de cel privat are o importanță deosebită
pentru drept, diferențierea nu trebuie privită ca fiind una foarte rigidă,
că între cele două ramuri există o permanentă întrepătrundere, sistemul
de drept fiind unul unitar.

2.3. Fundamentele dreptului

2.3.1. Politica.
Politica - știința și practica de guvernare a uni stat, este activitate
socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni,
grupuri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi aceştia în lupta pentru
putere.
Statul şi dreptul sunt greu de explicat – cât priveşte conţinutul şi
forma lor, în afara politicii.
Relația dintre drept și politică este una de interdependență:
autoritatea publică are capacitatea de a crea și aplica normele juridice,
transformând dezideratele politice în imperative juridice.
Astfel, autoritatea publică - ca formă instituționalizată a puterii
politice, crează dreptul corespunzător valorilor politice asumate, iar
dreptul este instrumentul de realizare a politicii.
2.3.2. Morala
Formă a conştiinţei sociale, care reflectă în principii şi reguli
cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre
individ şi colectivitate, morala stă la baza dreptului.
Dreptul nu poate exista fără morală; o normă morală poate exista fără
o normă de drept, nu și invers.
2.3.3. Religia
Ca instituție, religia reprezintă un sistem de credințe (dogme) și de
practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași
comunitate spirituală și morală, pe toți ceiu care aderă la acest sistem.
Cum multă vreme religia a jucat un rol important în formarea și
coagularea statelor, dreptul are un puternic fundament religios; multe
din normele juridice se fundamentează pe normele religioase, în special
în statele musulmane.

3. Dreptul constituțional – ramură a dreptului public.

Dreptul constituţional prezintă o însemnătate deosebită pentru

dezvoltarea fiecărei ţări deoarece fundamentează organizarea politică,
raporturile dintre puterile statului, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor, propunându-şi să asigure respectarea ordinii de drept,
făurirea unui climat de încredere bazat pe norme juridice, propice
întregii dezvoltări economice şi sociale.
 Dreptul constituţional se ocupă de organizarea întregii vieţi a statului,
determină structura acestuia, organizează şi proteguieşte viaţa
indivizilor.
Hans Kelsen și-a imaginat sistemul normativ al unui stat sub forma
unei piramide în vârful căreia se află Constituția, situare care îi conferă
Legii fundamentale forță juridică supremă, iar dreptului constituțional
locul principal în cadrul ramurilor de drept.
Ca ramura principală a dreptului, în general, și a dreptului public,
în mod special, dreptul constituțional cuprinde norme juridice după
care se organizează și se guvernează un stat în exercitarea puterii
suverane a poporului.
Dreptul constituţional exercită influenţe notabile asupra tuturor
celorlalte ramuri ale dreptului.
Respectul dreptului de proprietate, al familiei, îşi găseşte consacrarea
în primul rând în normele constituţionale şi apoi în normele specifice
unor ramuri de drept. Dreptul penal, care sancţionează infracţiunile
comise împotriva ordinii juridice, ca şi procedura penală, se întemeiază
pe anumite norme de drept constituţional. Administraţia de stat,
reglementată de normele dreptului administrativ, îşi găseşte şi ea
sorgintea în norme de bază prevăzute în dreptul constituţional.
Dreptul constituţional are, aşadar, o însemnătate primordială pentru
statornicirea tuturor raporturilor juridice, dar şi a celor politice. El
reprezintă o însemnătate dintre cele mai mari pentru edificarea vieţii
politice democratice a statului de drept, se corelează strâns cu evoluţiile
profunde ce intervin în viaţa popoarelor, devenind un factor propulsor
al impunerii respectului faţă de drept, al edificării unor relaţii în care
supremaţia dreptului urmează să devină o realitate în viaţa oricărei
societăţi.
În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele
mijloace de realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura
dreptului constituţional se cristalizează mult mai târziu, şi anume o dată
cu apariţia primelor constituţii scrise din lume, o dată cu apariţia
constituţiei în sensul modern al termenului. Este ştiut că înaintea
sfârşitului secolului al XVIII-lea nu existau constituţii, iar guvernanţii
se supuneau foarte rar unor reguli de drept. Dreptul constituţional este
deci o prezenţă mult mai târzie în sistemul de drept, neavând vechimea
dreptului civil, penal etc.
În ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu
dreptul administrativ, sub denumirea de drept public.
Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit prin
predarea şi publicarea la Facultatea de Drept din Iaşi a cursului de Drept
Constituţional al profesorului Constantin Stere (1910) şi la Facultatea
de Drept din Bucureşti a cursului de Drept Constituţional al
profesorului Constantin Dissescu (1915).
RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT CONSTITUȚIONAL.
IZVOARELE DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

I. RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT CONSTITUȚIONAL

Prin definiție, raporturile juridice sunt relații sociale reglementate de
norma de drept.
Raporturile juridice de drept constituțional pot fi definite ca acele
relații sociale reglementate de normele dreptului constituțional care se
referă la organizarea și funcționarea statului, la modul de alegere,
numire și formare a organelor statale, la modul de funcționare și de
relaționare a diferitelor instituții ale statului, precum și la modul de
instituire și de garantare a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Elementele raporturior juridice de drept constituțional sunt:

subiectele participante la raport, conținutul raporturilor și obiectul
raporturilor.

1.Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional

Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional sunt
persoanele și autoritățile publice participante la raporturile de drepr
constituțional care beneficiază de toate drepturile prevăzute de normele
dreptului constituțional și le sunt impuse toate obligațiile prevăzujte de
aceste norme.
a)Poporul
Opinia că poporul este subiect al raporturilor juridice de drept
constituţional îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţiile Constituţiei,
potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine poporului român, care
încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal,
secret şi liber exprimat.
Unitatea de interese ale poporului şi statului nu exclude ca
poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în raporturile de drept
constituţional, cu atât mai mult, cu cât poporul este deţinătorul puterii
politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform
voinţei poporului.
b)Statul – apare ca subiect al raportului de drept constituțional în
calitatea sa de purtător al suveranității poporului.
c)Organismele statului – pot fi subiecte de drept constituțional în
toate cazurile în care relația la care participă este reglementată de o
normă de drept constitutional. Astfel, organele legiuitoare apar
intotdeauna ca subiecte de drept constituțional, cu condiția ca raportul
juridic sa fie raport de drept constitutional. Organele puterii pot
constitui ambele subiecte ale raporturilor de drept constitutional sau pot
apare numai ca unul din subiectele raporturilor respective, celelalte
fiind un alt organ al puterii, o organizatie politica.
d)Cetățenii – apar ca subiecte ale raporturilor de drept
constituțional fie în calitate de persoană fizică care participă la
instaurarea , menținerea și exercitarea puterii de stat, fie în calitate de
persoană investită cu anumite funcții într -un partid politic, organ de
stat sau organizat pe circumscriptii electorale.
e)Străinii și apatrizii – pot fi subiecte ale raportului de drept
constituțional de exemplu în situația în care solicită acordarea cetățeniei
române sau în cazul cererii de azil politic.
f)Partidele politice – apar ca subiecte de drept constituțional și
participă la aceste raporturi în condițiile dezvoltării democrației statului
nostru, rolul partidelor politice în viata publică în definirea și
exprimarea voinței cetățenilor, având un rol din ce în ce mai important.

2.Obiectul raporturilor dreptului constituțional.

Obiectul raporturilor dreptului constituțional este reprezentat de
conduita subiectelor normelor juridice instituite și sancționate de căttre
stat ce se referă la organizarea și funcționarea statului, la modul de
alegere,numire și formare a organelor statel, la modul de funcționare și
relaționare a diferitelor instituții ale statului, precum și la modul de
institure și garantare a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
În obiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii
de relaţii, şi anume:
a)relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care, fiind
reglementate şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în acelaşi
timp şi de către Constituţie, devenind implicit şi raporturi de drept
constituţional;
b)relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul
de reglementare numai pentru normele de drept constituţional.
Ceea ce este comun tuturor acestor relaţii este faptul că se nasc
în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale
care se nasc în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi
care privesc bazele puterii şi bazele organizării puterii. Sunt, de
asemenea, relaţii de drept constituţional cele care apar în activitatea de
exercitare a puterii.

3. Conținutul raporturilor juridice de drept constituțional

Conținutul raporturilor juridice de drept constituțional este dat de

totalitatea drepturilor și a obligațiilor prevăzute de normele juridice ale
dreptului constituțional ce incumbă subiectelor participante la aceste
raporturi.

II. IZVOARELE DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

 Izvorul de drept reprezintă sursa dreptului într-o societate care
asigură organizarea acestuia.
Principalul izvor de drept în societatea modernă este actul normativ,
adică actul autorității publice competente cuprinzând norme juridice,
reprezentat prin noțiunea de lege, ce constituie ansamblul de reguli a
căror aplicare este garantată de stat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebește izvoarele de
drept scrise (actul normativ) de izvoarele de drept nescrise (obiceiul,
norma socială, cutuma).
Cele mai importante izvoare ale dreptului constituţional român:

a) Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei.

Constituţia este principalul izvor al dreptului constituţional,
deoarece, aşa cum am mai precizat, toate normele cuprinse în
Constituţie sunt norme de drept constituţional. Constituţia este în
totalitate izvor al dreptului constituţional. Acelaşi caracter îl au şi legile
de modificare a Constituţiei.
b)Legea ca act juridic al Parlamentului.
Imediat după Constituţie, izvor al dreptului constituţional este
legea, înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al
Parlamentului. Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional,
ci numai unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare ale altor
ramuri de drept. Astfel, de exemplu, Codul Civil este izvor de drept
pentru dreptul civil, Codul Muncii pentru dreptul muncii.
Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional cu
condiţia să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale
dreptului constituţional, printre altele, legea privind cetăţenia română,
legile electorale.
c)Regulamentele Parlamentului
Regulamentele Parlamentului constituie izvoare ale dreptului
constituţional, pentru că reglementează relaţii sociale fundamentale ce
apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
d) Actele normative cu putere de lege emise de Guvern
(ordonanțe, ordonanțe de urgență), în măsura în care reglementează
relații de drept constituțional.
e) Tratatele internaţionale
Pentru ca un tratat de drept internaţional să fie izvor al dreptului
constituţional, el trebuie să fie ratificat conform dispoziţiilor
constituţional si să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice
dreptului constituţional. De asemenea, tratatul să fie licit, căci numai
tratatele licite sunt izvoare de drept. Constituţia actuală a României
acordă tratatelor internaţionale o atenţie sporită. Din examinarea
dispoziţiilor constituţionale urmează a fi reţinute patru reguli mari, şi
anume: a) obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună
credinţă; b) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;
c) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind
libertăţile publice în d) concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate; e) prioritatea
reglementărilor internaţionale în cazul unor neconcordanţe între acestea
şi reglementările interne.
f) Cutuma
Prin obicei (cutumă) se înţelege o regulă de comportare urmată
de cercuri mai largi sau mai restrânse din societate, în virtutea
deprinderii, fără să fie impusă prin constrângere. Obiceiul dobândeşte
caracter juridic, regulile sale devin norme juridice, numai atunci când i
se acordă ocrotire juridică de către stat.
În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut ca
izvor al dreptului sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938 şi al
legislaţiilor adoptate în baza acestora.
Sub regimul constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era îngăduit
ca izvor de drept, în mod cu totul excepţional, numai în anumite ramuri
de drept, atunci când legea o spunea expres (de exemplu, la art. 600 Cod
Civil, potrivit căruia înălţimea îngrădirii se va hotărî după
regulamentele particulare, sau după obiceiul obştesc, şi în lipsă de
regulamente şi de obicei, înălţimea zidului).
Constituţia actuală a României repune obiceiul în rândul izvoarelor
dreptului, valorificând rolul şi importanţa sa aparte în reglementarea
relaţiilor sociale. Aceasta rezultă din nominalizarea obiceiului în art. 41
(protecţia proprietăţii private) atunci când se arată că dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului
şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Se poate
conchide că obiceiul în dreptul nostru este admis ca izvor de drept, dar
numai în mod cu totul excepţional, şi anume numai atunci când legea o
spune în mod expres.

TEORIA CONSTITUȚIEI
 I. NOȚIUNEA DE CONSTITUȚIE. APARIȚIA
CONSTITUȚIEI

Din punct de vedere istoric, noțiunea de constituție a fost utilizată

încă din vremea romanilor; termenul de ” constitutio” însemna în limba
latină ” așezare cu temei” sau ”starea unui lucru”.
În sensul de lege fundamentală, termenul de constituție este folosit
de J.J.Rousseau, în lucrarea ” Contractul social”, iar juriștii din timpul
Revoluției franceze de la 1789 întrebuințează expresia de constituție
pentru a desemna legile de organizare a statului, care stabilesc
autoritățile de funcționare și raporturile dintre acestea în cadrul statului.
În sensul material al termenului, constituția este definită ca un
ansamblu de norme juridice care se referă la organizarea și funcționarea
statului și a autorităților sale, la modul de relaționare a acestor instituții,
precum și la instituirea și garantarea drepturilor fndamentale ale
cetățenilor.
În sens formal, prin constituție se înțelege totalitatea normelor
juridice pe care le regăsim în textul legii fundamentale.
În literatura de specialitate, diferitele definiții date constituției pun
accentul fie pe sensul material, fie pe cel formal, toate scoțând în
evidență caracterul constituției de lege cu forță juridică supremă
(superioară celorlalte legi) și care conține reguli cu privire la
organizarea și funcționarea puterii de stat.
Constituția apare din necesitatea afirmării și protejării puterii
statale instaurate printr-un ansamblu de norme cu forță juridică
supremă, adoptate în forme solemne.
Momentul apariției constituției nu este clar determinat nici în
istoria dreptului constituțional, nici în doctrina constituțională, o
explicație pentru acestă incertitudine fiind dată de faptul că în decursul
timpului s-au manifestat două tipuri de constituții: constituții cutmiare
și constituții scrise.
Constituția cutumiară este rezultatul experienței si practicilor
zilnice, al unor tradiții, uzanțe și precedente, cristalizate în decursul
timpurilor în activitatea statală.
Constituția cutumiară are o anumită doză de incertitudine, ignoră
orice fapt derogator de la cutumă. Tocmai datorită acestor
inconveniente, astăzi este rara întâlnită (Anglia, Israel, Australia, Noua
Zeelanda)
Secolul al XVIII -lea a impus constituția scrisă pe considerentul
ca ea oferă precizie , certitudine, claritate.
Unii autori consideră că prima constituție aparută în lume este
cea engleză, deși procesul de formare al acesteia - început cu adoptarea
în 1215 a Magnei Charta Libertatum, a continuat și dupa adoptarea
primelor constituții scrise.
Prima constitutie scrisă este cea Americană din 1787 (Constitutia
de la Philadelphia).
 În Europa, deși se afirmă că prima constituție scrisă este cea
adoptată de Franta în 1791, există atestare documentară că, la 1600, a
fost adoptată constituția micului stat San Marino. Dupa victoria
revoluției franceze și alte state europene și - au elaborate constituții
(Suedia - 1809, Norvegia - 1814 , Olanda - 1815 ).
Existența divergențelor doctrinare referitoare la momentul
efectiv al apariției constituțiilor nu a împiedicat unanimitatea opiniei
potrivit cu care apariția constituției este legată de ideea de stat și s-a
datorat, în principal, necesitățâii respectării legii de către toți indivizii,
inclusiv de către guvernanți.
Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei
caracterul de lege fundamentală, pentru că relaţiile sociale ce formează
obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale fundamentale şi care
sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii
statale.
Ceea ce este specific şi definitoriu pentru constituţie este forţa sa
juridică; constituţia este plasată în fruntea ierarhiei actelor politice şi
normative, cărora ea le conferă legitimitatea politică şi, respectiv,
juridică, în măsură în care acestea sunt normele şi principiile pe care ea
le consacră.
Extinderea ideii de constituție scrisă a dus la apariția noțiunii de
constituționalism.
Constituționalismul este una din trăsăsturile fundamentale ale
sistemelor politice actuale.

II. ADOPTAREA CONSTITUȚIEI.

Adoptarea constitutiei este un proces complex - cu profunde

semnificații politico-juridice, strâns legat de ”teoria puterii
constituante”.
Puterea constituantă reprezintă acea autoritate statală investită
cu forța de a adopta o constituție.
Puterea constituanta are două forme:
-puterea constituanta originară, care intervine atunci când nu
exista sau nu mai există constituții în vigoare ( de exemplu,statele noi
sau revoluțiile);
-puterea constituanta instituita este prevazută de constituția în
vigoare (sau anterioară), atât în ceea ce privește competența, cât și
organizarea și functionarea ei.
Modul de adoptare al constituției este determinat de stadiul de
dezvoltare economic, social si politic, de ideologia dominantă în
momentul adoptării, de raporturile sociale.

Diferite forme de constituție

 Constituția acordată (charta concedata) este "o emanație a
puterii absolute a monarhului" , care recunoaște anumite drepturi
fundamentale cetățenesti sau unor categorii sociale și stabilește modul
de exercitare al puterii de stat; este considerată cea mai "primitivă".
De exemplu, Constituția dată în Franța de Ludovic al XVIII -lea,
la 4 iunie 1814, , Constituția japoneza din 11 februarie 1889, Constituția
Rusiei de la 1906.
Constitutia plebiscitara (statutul) reprezintă o variantă mai
dezvoltată a constituției acordate; este inițiată tot de șeful statului
(monarh), dar ratificată prin plebiscit .Exemplu, Constituția regala din
România 1938, supusă plebiscitului din 24 februarie 1938 si promulgata
la 7 februarie 1938.
Constitutia pact este considerată a fi un contract între rege și
popor, acesta din urma fiind reprezentat prin Parlament (monarhul
trebuie să tina cont de pretențiile celor ce reprezintă poporul); de
exemplu, Constituția română din 1866.
Constituția convenție este opera unei adunări, numite convenție;
aceasta adunare era special aleasa pentru a adopta legea fundamentala;
era superioara Parlamentului,avea dreptul de a stabili puterile delegate
in stat si competenta puterii constituante.
Constitutia parlamentară – specifică statelor central și est-
europene din perioada 1945-1990, este opera Parlamentului. De
exemplu, Constituțiile României din 1948, 1952, 1965.
Constituția referendară este cel mai nou mod de adoptare a unei
constituții, fiind caracterizată prin faptul că textul legii fundamentale
elaborat de puterea constituantă este aprobat de către popor prin
intermdiul unui referendum. Exemplu : Constituția României din 1991.

III. MODIFICAREA (REVIZUIREA) CONSTITUȚIEI

În doctrina de specialitate, s-a spus pe drept cuvânt că revizuirea

unei constituții trebuie privită ca un act de normalitate în care datorită
unor schimbări în cadrul societății sau a unor inadvertențe între normele
constituționale și realitatea socială, legea fundamentală necesită
anumite ajustări.
Există unanimitate de opinie în sensul că:
- dreptul de a revizui constituția trebuie să aparțina aceluiași
organism care a adaptat -o;
- autoritatea competentă a revizui constituția difera după felul
constituției;
- procedeele de modificare a constituției sunt de principiu
asemănatoare celor de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice.

Dupa modul de revizuire intâlnim două feluri de constituții:

-constituții suple (flexibile) : modificarea se face după aceeași procedura
dupa care se modifică legile obișnuite;
-constituții rigide :modificarea se face după alte reguli decât cele obișnuite,
după reguli speciale ce au for5ță juridică superioară celor din legile ordinare
(ex, Constituția actuală a României este o constituție rigidă).

Limitele revizuirii constituției

Astăzi, majoritatea constituțiilor statelor lumii instituie limite în
ceea ce privește modificarea lor.
Distingem între:
-limite exprese, cele prevăzute expres în textul constitutiei
(Constitutia franceza din 1958, art. 89, ultimul alin.; Constitutia
Portugaliei, art.152 din Constituția României);
-limite tacite, ce nu sunt prevăzute în textul constitușției, ci
trebuie deduse pe calea interpretării acestuia .
În legatură cu întinderea revizuirii, distingem între:
- revizuire parțială;
- revizuire totala.
Deosebirile dintre aceste noțiuni se face după două criterii:
a.) potrivit criteriului formal: revizuirea totală are loc atunci când
o nouă constitutie vine să ia locul celei vechi, când toate articolele celei
vechi sunt supuse operațiunii de revizuire, chiar dacă unele rămân
neschimbate și vor fi cuprinse în noua constituție. Referitor la revizuirea
parțială are loc atunci când numai o parte din articole sunt modificate;
b.) potrivit criteriul material, o revizuire este totală atunci când
rse modifică instituții, principii fundamentale consacrate de constitutie
și e partială când prin modificările făcute nu se aduc atingeri
fundamentelor puterii politice.

Elemente de rigidizare a constituțiilor

a)Constituții care prevăd că nu pot fi modificate o anumită
perioadă de timp.
Exemplu:Constituția Greciei prevede că nici o revizuire nu
este peremisă înaintea expirării unui termen de 5 ani de la
ultima revizuire.
b)Constituții care prevăd că anumite dispoziții nu pot fi
modificate.
Exemplu: Constituția României, care prevede în art.152 că nu
pot face obiect al revizuirii: caracterul național, independent,
unitar și indivizibil al statului, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției,
pluralismul politic, limba oficială și suprimarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale cetățenilor.
c)Constituții care prevăd că nu pot fi modificate în anumite
perioade.
Exemplu. Constituția actuală a României prevede că nu poate fi
revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp
de război.
 IV. SUSPENDAREA ȘI ABROGAREA CONSTITUȚIEI

Suspendarea constituției presupune scoaterea ei temporar din

vigoare, pe o anumită perioadă de timp determinată.
Aceasta suspendare se produce în momentele de criză politică,
atunci când guvernantii renunțau la formele democratice de conducere.
De regulă, în drept nu se admite suspendarea unei constituții
deoarece acest lucru este incompatibil cu ideea de stat de drept, de
legalitate și democrație. Spre exemplu, Constitutia din 1866 prevedea
în art. 127: " Constituția de față nu poate fi suspendată nici în tot, nici
în parte".
Abrogarea constituției se produce, atunci când se adoptă o nouă
constituție .
Abrogarea poate fi :
- abrogare expresă, mentionată de normele noii legi fundamentale
(art.153 din constituția actuala a Romaniei);
-abrogare implicită; nu pot exista în acelasi timp, în aceeași
situație doua legi fundamentale valide, cu același obiect de
reglementare (Decretul - Lege nr.2/1989) .
După întinderea sau conținutul abrogării, distingem între :
- abrogarea totală, care semnifică scoaterea din vigoare a
întregului text constituțional;
- abrogare parțială, care presupune doar scoaterea din vigoare a
anumitor dispoziții constituționale.

DEZVOLTAREA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Prima reglementare cu tentă constituțională a fost “Proclamaţia

de la Padeş către norodul omenesc” din Ţara Românească, dată de
Tudor Vladimirescu la 23 ianuarie 1821.

Alt act, rămas însă în stadiul de proiect de Constituţie a fost cel

al “Cărvunarilor” moldoveni din 1822. Au fost şi alte reglementari, fie
cuprinse în dispoziţiile unor legi, ca Regulamentul Organic, fie în acte
interne, ca programele divanurilor ad-hoc, sau în proclamaţii de
drepturi, cum au fost cele ale Revoluţiei de la 1848.

Regulamentul Organic a fost făcut sub îndrumarea generalului

rus Pavel Kiseleff şi pus în aplicare în 1831 în Ţara Românească şi în
1832 în Moldova. Regulamentul poate fi considerat o Constituţie,
pentru că avea dispoziţii care priveau organizarea de stat, organizarea
justiţiei, a finanţelor, a armatei. Se stabilea despărţirea activităţii
legislative de cea judecătorească şi se crea un Parlament
unicameral numit Obicinuita Obştească Adunare.
 Un alt act cu caracter constituţional a fost Statutul lui Cuza
adoptat în anul 1864 la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Constituţia României din 29 iunie 1866

În martie 1866, locotenenţa domnească instaurată după abdicarea

lui Alexandru Ioan Cuza a prezentat un proiect de Constituţie care a fost
votat de Adunarea Electivă la 29 iunie 1866 şi publicată la 1 iulie 1866
în “Monitorul Oficial” nr. 142.
Aceasta a fost o Constituţie modernă, influenţată de Constituţia
belgiană din 1831 - considerată un model pentru acele vremuri, fiind
inspirată la rândul său din principiile Revoluţiei franceze din 1789.
A fost prima Constituţie elaborată fără concurs străin şi fără
aprobare externă şi a fost considerată una din cele mai democratice
Constituţii din Europa.
Conţinutul Constituţiei reglementează cele mai importante relaţii
sociale, sistematizarea normelor realizându -se pe opt titluri : Despre
teritoriul României (titlul I), Despre drepturile românilor (titlul II),
Despre puterile statului (titlul III), Despre finanţe (titlul IV), Despre
puterea armată (titlul V), Dispoziţiuni generale (titlul VI), Despre
revizuirea constituţiei (titlul VII), Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare
(titlul VIII).
Constituţia consacră în chiar primul articol: „Principatele Unite
Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de
România".
Consacrându-se caracterul unitar şi indivizibil al statului român,
se reglementează apoi drepturile fundamentale ale cetăţenilor,
constituţia declarând că în stat nu există nicio deosebire de clasă şi că
toţi sunt egali în faţa legilor. Întrucât însă drepturile electorale se acordă
în raport cu averea, egalitatea în drepturi este evident contrazisă.
O grijă deosebită este acordată proprietăţii, declarată sacră şi
neviolabilă (art. 19), iar ca o puternică garanţie se stabileşte că „nici o
lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor" (art. 17).
Constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune.
Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa
naţională, formată din două camere, şi anume: Senatul şi Adunarea
deputaţilor. Adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe baza sistemului
colegiilor de avere. De menţionat că alegătorii din colegiul patru, care
era cel mai numeros colegiu, în care intrau toţi cei care „plătesc o dare
către stat oricât de mică", alegeau indirect şi cel mai mic număr de
deputaţi. Senatul era ales de două colegii, împărţite tot după avere.
Pentru a fi ales în Senat se cereau, printre altele, două condiţii, şi anume:
un venit „de orice natură de 800 galbeni"(o adevărată avere pe vremea
aceea) şi vârsta de 40 de ani.
Puterea executivă aparţinea domnitorului, Constituţia stabilind
regula monarhiei străine ereditare.
 Constituţia adoptată la 1866, deşi o constituţie rigidă, a suferit o
serie de modificări, precum în 1879 dispoziţiile referitoare la drepturile
politice; în 1884 cele privitoare la domn, presă, sistemul electoral şi la
pământurile rurale; în 1917 dispoziţiile privitoare la garantarea
dreptului de proprietate şi cele privitoare la dreptul de vot; în 1918, ca
urmare a desăvârşirii statului naţional unitar român etc. Constituţia din
1866 a organizat statul român, având la bază principiul separaţiei
puterilor în stat, a consacrat proprietatea privată ca pe un drept sacru şi
inviolabil, a proclamat anumite drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi
politice, reprezentând, prin aceste prevederi, un progres.

Constituţia României din 29 martie 1923

Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate

de secol, perioadă de timp în care în societatea românească s -au produs
o serie de transformări importante.
În lunga perioadă de timp (1866 -1923) dintre cele două
constituţii transformările din economie au fost însoţite de transformări
în ce priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa
politică. Apare proletariatul modern, legat de fabrică; acesta creşte
numeric şi, o dată cu el, şi mişcarea muncitorească socialistă; se
înfiinţează Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România
(1893).
Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de
independenţă din 1877, care a dus la recunoaşterea independenţei de
stat a României. Un mare eveniment istoric l-a constituit unirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România (1918), care a dus
la desăvâr şirea statului naţional român unitar.
În fine, trebuie menţionată reforma electorală (1918), care a
introdus votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu.
Adoptarea acestei Constituţii a fost considerată nelegală,
deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire a Constituţiei
stabilite prin art. 12 al Constituţiei din 1866.
Ca şi Constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este
sistematizată în 8 titluri, având aceleași denumiri marginale.
Cât priveşte puterile statului, şi Constituţia din 1923, pornind de
la faptul că toate puterile emană de la naţiune, stabileşte că puterea
legislativă se exercită colectiv de Rege şi Reprezentanţa naţională;
aceasta este formată din două camere, Adunarea Deputaţilor şi Senatul,
alese de această dată prin vot universal, egal, direct, obligator şi secret.
Sistemul electoral introdus prin Constituţia din 1923 era un mare pas
înainte faţă de sistemul colegiilor de avere instituit prin Constituţia din
1866. Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator,
se cerea vârsta de 40 de ani împliniţi.
Puterea executivă aparţinea regelui, care o exercita prin guvern.
Constituţia din 1923 înfiinţează Consiliul legislativ.
 În ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute
dispoziţiile art. 101, care interziceau înfiinţarea de tribunale
extraordinare, precum şi cele ale art. 103, care dădeau controlul
constituţionalităţii legilor, Curţii de Casaţie în Secţiuni Unite. Sunt de
menţionat şi dispoziţiile art. 128, care interziceau suspendarea
constituţiei, precum şi ale art. 131, care includeau, ca parte integrantă a
constituţiei, unele dispoziţii din legile agrare adoptate până atunci.
Cu toate că se aseamănă foarte mult, nu numai în conţinut, ci şi
prin formularea textelor, cu Constituţia din 1866, Constituţia adoptată
în 1923 este mai democratică.
Ea acordă drepturi şi libertăţi mai largi, înlocuieşte sistemul
electoral cenzitar cu un sistem electoral democratic. De altfel, chiar
după 23 august 1944, ea a fost repusă în vigoare. În fine, trebuie să
remarcăm că şi Constituţia din 1923 era o constituţie rigidă, deoarece
procedura de revizuire stabilită prin art. 129 şi 130 era o procedură
greoaie, identică aproape cu cea prevăzută de constituţia precedentă.

Constituţia României din 28 februarie 1938

Explicaţiile istorice ale apariţiei acestei Constituţii trebuie

căutate în desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în perioada de
15 ani scursă de la adoptarea constituţiei precedente.
Pe planul vieţii economice, perioada dintre cele două constituţii
cunoaşte o evoluţie specifică. Între 1922 şi 1928 exista o stabilitate
parţială şi vremelnică a capitalismului, perioada 1929- 1933 se
caracterizează printr-o profundă criză industrială şi agrară, iar perioada
1934-1938 printr-o sensibilă înviorare a întregii economii româneşti.
Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile
parlamentare, nici un partid politic nu a obţinut 40% din voturi pentru
a primi “prima electorală”, Constituţia din 1938 se bazează pe o
concepţie autoritară.
Constituţia nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea
executivă. Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat,
noua constituţie conţine diferenţe esenţiale faţă de constituţiile
anterioare
În condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-
lea instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală. Consacrarea
juridică a dictaturii regale este realizată prin noua constituţie. Proiectul
de constituţie este supus la 24 februarie plebiscitului. Constituţia este
promulgată la 27 februarie şi publicată la 28 februarie 1938.
Conţinutul Constituţiei Constituţia din 1938 apără proprietatea,
cuprinzând dispoziţii asemănătoare cu cele existente în constituţiile
precedente.
Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la
naţiune, Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care
este declarat „capul statului" (art. 30).
 Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanţa naţională,
el având iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El
sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea regală fiind o condiţie de
valabilitate a legii.
Totodată, regele putea emite decrete cu putere de lege în orice
domeniu, în timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în sesiune,
putea dizolva adunările, putea declara războiul şi încheia pacea.
Puterea executivă aparţinea ,de asemenea, regelui, care era
inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor,
obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui.
În locul votului universal se introduce sistemul colegiilor pe
profesiuni.
Practic, exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile
Regelui, căruia îi este atribuit chiar şi monopolul revizuirii Constituţiei.

Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938

În septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea
fiului său, Constituţia este suspendată, corpurile legiuitoare sunt
dizolvate, se reduc prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline
preşedintele Consiliului de Miniștri.
În condiţiile concrete ale anului 1944, fiind imposibilă elaborarea
unei noi constituţii, s-a recurs la soluţia repunerii în vigoare, cu unele
modificări, a Constituţiei din 1923 şi a elaborării în continuare a unor
acte cu caracter constituţional.
Actele elaborate în toată această perioadă au fost acte cu caracter
constituţional, deoarece ele au cuprins reglementări fundamentale ale
unor relaţii privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Prin aceste acte s -au formulat principii constituţionale, principii
ce se vor regăsi înscrise mai târziu în constituţiile adoptate în anii 1948,
1952, 1965.
De asemenea, aceste acte au avut un caracter tranzitoriu.

Constituţia României din 13 aprilie 1948

Constituţia din 1948 a reflectat realităţile politice, sociale,

economice, din momentul adoptării sale, stabilind totodată principalele
direcţii ale dezvoltării viitoare a societăţii româneşti, în sensul dorit de
către guvernanţi.
Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt
sistematizate în zece titluri, şi anume: Republica Populară Română
(titlul I); Structura social-economică (titlul II); Drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de
stat (titlul IV); Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi
ministerele (titlul V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI);
Organele judecătoreşti şi parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul
şi capitala (titlul VIII); Modificarea Constituţiei (titlul IX); Dispoziţiuni
tranzitorii (titlul X).
 Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular,
unitar, independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului
împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului. Constituţia din
1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi aparţine
poporului (art. 3).
Constituţia creează cadrul juridic al viitoarelor naţionalizări;
stabileşte că mijlocele de producţie aparţin sau statului ca bunuri ale
întregului popor, sau organizaţiilor cooperative sau particularilor,
persoane fizice sau juridice.
Enumerând bunurile care pot forma numai proprietate de stat, ca
bunuri comune ale poporului ( bogăţii de orice natură ale subsolului,
zăcăminte miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile
de comunicaţie ferată, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful,
telefonul şi radioul), Constituţia stabileşte că aceasta constituie temelia
materială a propăşirii economice şi a independenţei naţionale a ţării,
apărarea şi dezvoltarea lor constituind o îndatorire a fiecărui cetăţean.
În acelaşi timp, prin art. 6 alin. final se statornicește că „prin lege se vor
stabili modalităţile de trecere în proprietatea statului a bunurilor
enumerate", care la data adoptării Constituţiei „se aflau în mâini
particulare".
Referitor la existenţa proprietăţii particulare, Constituţia din
1948 o recunoaşte şi o garantează, acordând o protecţie specială
proprietăţii agonisite prin muncă şi economisire.
Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine cel
or ce -l muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi
încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. Trebuie reţinute, de
asemenea, dispoziţiile constituţionale prin care se statorniceşte
principiul planificării economiei naţionale, precum şi cele privitoare la
muncă. În ceea ce priveşte dreptul la muncă, ţinându -se seama de
relaţiile social -economice din acel moment, se arăta că statul asigură
treptat acest drept, prin organizarea şi dezvoltarea planificată a
economiei naţionale.
Mergând pe linia reglementărilor anterioare, în titlul privind
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este înscris
principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de
sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură.
Sunt proclamate drepturi şi libertăţi, între care dreptul de a alege
şi de a fi ales în toate organele statului, dreptul la odihnă, la învăţătură,
libertatea conştiinţei, a presei a cuvântului, a întrunirilor, dreptul la
asociere, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului sau a persoanei.
Prin celelalte titluri ale Constituţiei este organizat aparatul de stat,
este stabilită organizarea administrativ –teritorială ( teritoriul ţării este
împărţit în comune, plăşi, judeţe şi regiuni).
Constituţia a prevăzut sistemul organelor locale ale puterii de
stat, denumite consilii populare locale, precum şi organele
administraţiei locale, denumite comitete executive, subordonate
consiliilor populare. O explicaţie deosebită trebuie dată cu privire la art.
105, care stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor şi legilor
existente pentru a fi puse de acord cu Constituţia şi statornicea că de la
data intrării în vigoare a Constituţiei „se desfiinţează toate dispoziţiile
din legi, decrete, regulamente şi orice alte dispoziţii contrare
prevederilor Constituţiei".
Sistemul judecătoresc cuprindea Curtea Supremă, curţile de apel,
tribunalele şi judecătoriile, iar parchetul, ca organ de supraveghere a
respectării legii, era compus din Procurorul General şi din procurori.

Constituţia României din 24 septembrie 1952

Consacrând realităţile economice, sociale şi politice ale

momentului istoric în care a fost adoptată, Constituţia din 1952 menţine
şi dezvoltă principiile constituţionale afirmate încă în Constituţia din
1948
Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115 articole
sistematizate în zece capitole, precum urmează: Orânduirea socială
(cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de stat
(cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV); Organele locale ale
puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI);
Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul
electoral (cap. VIII); Stema, drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de
modificare a Constituţiei (cap. X).
Constituția consacră sistemul statal, la baza căruia stăteau Marea
Adunare Naţională şi sfaturile populare, organe alese prin vot universal,
egal, direct şi secret.
Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului.
În capitolul privitor la drepturile fundamentale sunt proclamate
drepturi şi libertăţi.
În mod deosebit trebuie menţionat art. 80, care reglementează
dreptul de asociere, consacră desfiinţarea pluralismului politic şi
statorniceşte rolul de forţă politică conducătoare al unui singur partid.

Constituţia României din 21 august 1965

După adoptarea Constituţiei din 1952, procesul de transformări
din viaţa socială a continuat şi s-a caracterizat prin extinderea
proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private,
accentuarea conducerii nu numai politice, ci şi statale de către un singur
partid politic, partidul comunist, care deţine monopolul puterii în stat şi
societate.
Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ulterioare, a avut
121 de articole sistematizate în nouă titluri: Republica Socialistă
România (I); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II);
Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale
administraţiei de stat (IV); Organele locale ale puterii şi administraţiei
de stat (V); Organele judecătoreşti (VI); Organele procuraturii (VII);
Însemnele României (VIII); Dispoziţii finale (IX).
 Dispoziţiile constituţionale au consacrat schimbarea denumirii
ţării din Republica Populară Română în Republica Socialistă România;
forma republicană a statului; suveranitatea şi independenţa;
indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului.
Cât priveşte titularul puterii, se arată că acesta este poporul.
Constituţia menţine principiul partidului unic, ca partid de
guvernământ.
Constituţia a suferit, ulterior, modificări privind sistemul
organelor statului, organizarea administrativ teritorială, organizarea şi
funcţionarea unor organe de stat.

Constituția României de la 1991

Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului

juridic fundamental al evoluţiei spre statul de drept, democratic şi social
Revoluţia din Decembrie 1989 a înlăturat dictatura comunistă din
România.
Vidul de putere a fost rezolvat prin instaurarea unui guvernământ
de fapt, reprezentat de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, cu rol de
organ suprem al puterii de stat.
Noua conducere a statului a dizolvat structurile politice
comuniste, ceea ce a însemnat şi abrogarea dispoziţiilor
corespunzătoare din Constituţia din 1965.
Guvernământul de fapt instituit în decembrie 1989, deşi s-a
legitimat ca o veritabilă putere constituantă şi a abolit vechile structuri
de putere, nu a elaborat şi Constituţia, dar a organizat alegerea unei
Adunări Constituante care să facă acest lucru.
Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20
mai 1990, Adunarea Constituantă a procedat la constituirea Comisiei de
redactare a proiectului Constituţiei României, potrivit regulamentului
său.
Dezbaterea proiectului de constituţie în Adunarea Constituantă a
început în ziua de 10 septembrie 1991, textul în întregime fiind votat
în ziua de 21 noiembrie 1991.
Constituţia a fost supusă Referendumului naţional organizat în
ziua de 8 decembrie 1991 şi, fiind aprobată, a intrat în vigoare.
Noua Constituţie a fost elaborată pe baza unui studiu atent al
constituţiilor ţărilor democratice, ca şi a valorificării celor mai bune
tradiţii din trecutul gândirii constituţionale româneşti, astfel că îmbină
tradiţia democratică cu noile principii constituţionale europene.
Constituția – revizuită în 2003, cuprinde 156 de articole,
sistematizate în 8 Titluri : Titlul I - Principii generale (art.1-14); Titlul
II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ( art.15-60);
Titlul III – Autoritățile publice (art.61-134); Titlul IV – Economia și
finanțele publice (art.135-141); Titlul V – Curtea Constituțională
(art.142-147); Titlul VI – Integrarea euroatlantică (art.148/149); Titlul
VII –Revizuirea Constituției (art.150-152) și Titlul VIII – Dispoziții
finale și tranzitorii ( art.153-156).
Principiile generale, indispensabile pentru înţelegerea
instituţiilor ce sunt reglementate ulterior prin textele constituţionale
sunt consacrate, după cum am menționat, în Titlul I al Constituției
Prevederile Titlului I ar putea fi grupate în jurul a patru idei
principale:
1) trăsăturile fundamentale ale statului;
2) sistemul politic al României;
3) cetăţenii români şi românii aflaţi în străinătate;
4) statul român şi relaţiile internaţionale.

1) În ceea ce priveşte prima categorie de prevederi cu caracter

general, care privesc în mod direct statul român, Constituția consacră:
a) suveranitatea şi independenţa ţării;
b) unitatea şi indivizibilitatea statului român;
c) caracterul de stat naţional;
d) forma republicană de guvernământ;
e) ideea că România este un stat de drept, ce promovează
drepturile omului;
f) trăsăturile statului român ca fiind un stat democratic şi social.
Art.2, în cele două alineate ale sale, dispune că ” Suveranitatea
naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum. Nici un grup şi nici o persoană nu pot
exercita suveranitatea în nume propriu”.
În legătură cu problemele statului, prezintă o însemnătate
dintre cele mai mari şi dispoziţiile art.3, potrivit căruia teritoriul
României este inalienabil, frontierele ţării sunt consfinţite prin lege
organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general
admise ale dreptului internaţional, iar pe teritoriul statului român nu pot
fi strămutate sau colonizate populaţii străine.
2) Cu referire la sistemul politic, Titlul I cuprinde o prevedere
fundamentală în art.8, care recunoaşte sistemul politic pluralist -
condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale.
3) O a treia categorie de probleme se referă la cetăţenia română
şi la minorităţile naţionale.
În această privinţă este de menționat prevederea constituţională
potrivit căreia cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se
pierde în condiţiile legii (art.5 alin.1). Deşi textul constituţional nu
cuprinde reglementări detaliate în legătură cu cetăţenia, el enunţă,
totuşi, un principiu fundamental potrivit căruia” Cetăţenia română nu
poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere” (art.5 alin.2).
4) Problemele statului român în relaţiile internaţionale sunt
enunţate în articolul 10 şi 11. Articolul 10 se referă la relaţiile
internaţionale ale României şi prevede următoarele: „România întreţine
şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de
bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general
admise ale dreptului internaţional”.
Reforma constituţională din 2003, luând în considerare tocmai acest
aspect, a introdus o nouă prevedere, sub forma unui nou alineat, la
articolul 11, în sensul că, dacă un tratat la care România urmează să
devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui
poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.

CETĂȚENIA ROMÂNĂ

1.NOȚIUNEA DE CETĂȚENIE. NATURA JURIDICĂ A

CETĂȚENIEI
Din punct de vedere juridic, cetățenia reprezintă acea legătură
permanentă, politică și juridică, ce se realizează între un
individ/persoanpă fizică, și statul pe al cărui teritoriu locuiește.
Cetățenia este legătura și apartenența unei persoane fizice la un
anumit stat.
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două
accepţiuni:
-noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie
juridică, adică o grupă de norme juridice;
-noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia
juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean.
În literatura juridică, cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie „ca
o legătură între individ şi stat", fie ca „o legătură politică şi juridică", ca
o „apartenenţă juridică" sau „ca o calitate a persoanei".
Noțiunea de cetățenie nu se confundă cu cea de naționalitate;
naționalitatea este un atribut al persoanei fizice, în sensul că orice
persoană aparține unui grup ce se delimitează de altele prin unitatea de
limbă, cultură, obiceiuri, religie, etnie etc.
În doctrină, s-au formulat mai multe opinii cu privire la natura
juridică a cetățeniei.
Dintre acestea evidențiem:
a)Teoria contractuală Potrivit acestei teorii, fundamentul juridic
al cetăţeniei s-ar afla în contractul intervenit între stat şi persoana fizică,
prin care se manifestă voinţa persoanei de a deveni cetăţean şi a statului
de a fi de acord cu aceasta. Teoria contractuală nu poate fi acceptată,
deoarece contractul este un acord de voinţă; or, în cazul dobândirii
cetăţeniei prin naştere, voinţa celui născut nu se poate exprima în niciun
fel. În acest caz, cetăţenia se dobândeşte ca efect al naşterii, ca urmare
a prevederii legii, şi nu ca urmare a încheierii unui contract, deci a
manifestării de voinţă, a unui acord între stat şi o persoană fizică.
b)Teoria voinţei unilaterale a statului Această teorie este opusă
teoriei contractuale, întrucât se apreciază că statul este acela care acordă
cetăţenia, fiind vorba astfel de un act unilateral de voinţă a statului. Nici
această teorie nu poate fi acceptată, deoarece ea este inaplicabilă în
cazul dobândirii cetăţeniei la cerere, situaţie în care statul nu-şi poate
impune în mod unilateral voinţa cu privire la dobândirea cetăţeniei de
către o persoană fizică. Numai în cazul în care aceasta îşi manifestă
dorinţa şi, deci, voinţa de a deveni cetăţean al unui stat, ea poate deveni
cetăţean al statului respectiv, cu condiţia însă ca şi statul să fie de acord
cu cererea persoanei fizice.
c. Teoria raportului juridic. Potrivit acestei teorii, cetăţenia este
un raport juridic intervenit între stat şi o persoană fizică, un raport
juridic de drept constituţional, al cărui conţinut cuprinde drepturile şi
obligaţiile reciproce dintre stat şi persoana fizică. S-a apreciat, pe
aceeaşi linie de gândire, că cetăţenia ar fi un raport de supuşenie a
cetăţeanului faţă de stat. Raportul de cetăţenie este o consecinţă a
cetăţeniei, a calităţii de cetăţean, conţinutul acestui raport fiind format
din drepturile şi obligaţiile reciproce dintre stat şi cetăţean, dintre stat
şi o persoană fizică. Cu atât mai mult, deci, cetăţenia nu poate fi un
raport de supuşenie. Teoria raportului juridic are în vedere numai
îndatoririle cetăţeanului, ignorând drepturile acestuia.
d)Teoria capacităţii juridice Potrivit acestei teorii, cetăţenia este
o parte a capacităţii juridice a unei persoane fizice, prin care aceasta
dobândeşte posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute de constituţie şi de legi. Capacitatea juridică nu
este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea
anumite drepturi şi obligaţii. În dreptul constituţional se face, însă,
distincţie între capacitatea juridică deplină şi capacitatea juridică
restrânsă. Capacitate juridică deplină au numai cetăţenii, deoarece
numai ei sunt titularii tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de
legislaţia unei ţări. Capacitate juridică restrânsă au străinii şi apatrizii,
care nu pot avea decât o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de
constituţie şi de celelalte legi ale statului respectiv.

Ne raliem opiniei majoritare, care califică cetățenia ca fiind un

element al capacității juridice, nedisociată în capacitate de folosință și
capacitate de exercițiu.

2.REGLEMENTAREA JURIDICĂ A CETĂȚENIEI ROMÂNE

ȘI PRINCIPIILE APLICABILE ACESTEIA.

Ca bază a organizării puterii de stat, populaţia interesează, cum

este şi firesc, dreptul constituţional.
Cetățenia este reglementată în România prin Constituția din 1991
și prin Legea nr.21/1991, cu modificările și completările ulterioare.
Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a
cetăţeniei permite formularea unor principii ce stau la baza cetăţeniei
române:
a)Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenț a politică, avere sau origine socială şi indiferent de
modul în care au dobândit cetăţenia.
 Acest principiu sugerează că persoanele care nu au calitatea de
cetăţeni români nu se pot bucura - în condiţiile legii - decât de o parte
din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia României şi legile
ţării noastre. Astfel, dintre drepturile înscrise în Constituţie şi legile
ţării unele pot fi exercitate numai de cetăţenii români, străinii sau
apatrizii neavând acces la ele (exemplu: dreptul de a alege şi dreptul de
a fi ales în organelle reprezentative, dreptul de a fi ales în orice funcţie
pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării. Trebuie arătat
că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana să aibă
calitatea de cetăţean român. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de
judecător, dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România etc)
b) Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest
principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispoziţiile
constituţionale şi legale, conform cărora stabilirea drepturilor şi
îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere
a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.
c) Căsătoria nu produce niciun efect juridic asupra cetăţeniei
soţilor. Acest principiu se desprinde din dispoziţiile exprese ale Legii
cetăţeniei române, conform cărora încheierea căsătoriei între un
cetăţean român şi un străin nu produce niciun efect asupra cetăţeniei
soţului care a dobândit cetăţenia română în timpul căsătoriei.
d) Cetățenia nu poate fi retrasă celui care a dobândit-o prin
naștere.

3.MODURILE DE DOBÂNDIRE A CETĂȚENIEI ROMÂNE

ȘI CAZURILE DE PIERDERE A ACESTEIA

Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire,

cât şi cele de pierdere a cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât
condiţiile, cât şi procedura după care ele se realizează.

DOBÂNDIREA CETĂȚENIEI
Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme, şi anume:
-sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) ;
-sistemul care are la bază principiul jus soli sau loci (dreptul locului,
adică al teritoriului pe care s -a născut o persoană).
Aceste două moduri de dobândire a cetăţeniei, denumite şi
originare, se regăsesc astăzi în lume, fiind aplicate de către state, sau
combinat, sau separat, explicaţiile alegerii unuia sau altuia dintre aceste
două sisteme găsindu -se în tradiţiile şi interesele concrete pe care le au
naţiunile sau popoarele respective.
Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetăţeanul unui
stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, au cetăţenia
statului respectiv. Acest principiu este folosit de majoritatea statelor
Uniunii Europene.
 Conform sistemului jus soli, copilul devine cetăţeanul unui stat
dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv. În ce priveşte acest sistem,
se consideră că ar avea serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii
nu au cetăţenia statului unde s-a născut copilul, este puţin probabil ca
acesta să dorească într-adevăr să rămână cetăţean al statului respectiv,
el fiind ataşat de familia sa unui alt stat. Acest principiu este utilizat, de
xemplu, în state din America Latină, precum Peru, Guatemala,
Paraguay.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază „jus
sangvinis„.

Modurile de dobândire a cetățeniei române

Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care cetăţenia

română poate fi dobândită, respectiv:
a)Dobândirea cetăţeniei române prin naştere
Făcând aplicaţia sistemului jus sangvinis, Legea cetăţeniei
române stabileşte că este cetăţean român copilul care se naşte din părinţi
cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean român copilul născut dintr
-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau fără cetăţenie. În toate
aceste cazuri, teritoriul pe care s -a născut sau unde domiciliază unul
sau ambii părinţi nu influenţează în niciun fel cetăţenia copilului.
b) Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere
Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege
este dobândirea prin repatriere. Înscrierea în lege a acestui mod de
dobândire a cetăţeniei române a răspuns necesităţii de a se da o
reglementare corespunzătoare situaţiilor în care persoanele care au fost
cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română ca urmare a stabilirii
lor în străinătate, doresc să se integreze în societatea românească.
Întrucât repatrierea unei persoane ridică, în mod firesc, o serie de
probleme privind familia acesteia, legea reglementează şi situaţiile
posibile. Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de
către unul din soţi nu are nicio consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ,
legea stabileşte că soţul cetăţean al altui stat poate cere dobândirea
cetăţeniei române în condiţiile legii. Cât priveşte copilul repatriatului,
legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la
cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să -şi
exprime separat consimţământul. Dacă părinţii nu cad de acord, va
decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele
acestuia.
c)Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie
Aşa cum stabileşte legea, cetăţenia română se dobândeşte de
către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă
adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o
singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile,
cel adoptat nu a împlinit 18 ani. În cazul în care, dintre cei doi
adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de
comun acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa de
judecată în funcţie de interesul adoptatului. Competenţa privind
încuviinţarea adoptării unui copil străin de către cetăţeni români o are
tribunalul în a cărui rază teritorială domiciliază adoptatorii. Minorul
adoptat dobândeşte aceeaşi situaţie juridică cu cea a minorului născut
din părinţi având cetăţenia română. Soluţia Legii cetăţeniei române s -
a impus datorită faptului că adopţia, făcându-se întotdeauna numai în
interesul adoptatului, urmăreşte integrarea deplină a acestuia în noua sa
familie.Copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere
consimţământul. În situaţia în care s -a dispus anularea adopţiei, copilul
care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată
cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate, sau dacă părăseşte ţara
pentru a -şi stabili domiciliul în străinătate. Dacă minorul rămâne mai
departe pe teritoriul statului român, el îşi păstrează cetăţenia română
dobândită prin adopţie.
d)Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere
Acest mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini
sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de se integra în
societatea românească. Faţă de situaţia că, în acest mod, se urmăreşte
integrarea în societatea românească a unor cetăţeni străini sau a unor
persoane fără cetăţenie, legea reglementează pe larg, cum este şi firesc,
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cei ce solicită cetăţenia
română, procedura de urmat, organul competent a adopta cererea,
precum şi natura actului prin care se acordă cetăţenia română.
Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, prevzute expres de art.8
al Legii nr.21/1991 R:
a)s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României
ori, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, locuieşte în mod legal,continuu
şi statornic pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau de cel puţin
5 ani, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român. Aceste
termene pot fi reduse, dacă solicitantul este o personalitate recunoscută
pe plan internaţional. Vom remarca imediat că legea distinge, aşa cum
se vede, între persoanele care s-au născut pe teritoriul României şi ce
lelalte.
b) dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa, loialitate faţă de
statul şi poporul român;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate mijloace legale de existenţă;
e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în
ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi
cetăţean român;
f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură
şi civilizaţie românească în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa
socială;
fg cunoaşte prevederile Constituţiei României.
 Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul
acordării cetăţeniei la cerere:
- se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această
cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în
străinătate.
- se reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei care
nu a avut niciodată această cetăţenie, dar o cere.
Existenţa acestor două categorii de persoane care cer
(redobândirea şi dobândirea) cetăţenia română nu rămâne fără efecte
juridice în ce priveşte condiţiile ce trebuie îndeplinite.
Astfel, se poate dobândi cetăţenia română continuând să
domicilieze în străinătate numai persoana care a mai avut această
cetăţenie, dar a pierdut-o într-un mod sau altul. De asemenea, această
persoană depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii
diplomatice sau consulare a României din ţara în care domiciliază. În
situaţia persoanelor care cer adoptarea cetăţeniei române şi care nu au
mai avut această calitate, legea impune domicilierea în ţară şi obligaţia
depunerii jurământului în ţară.
Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României
O situaţie care poate fi întâlnită în practică şi care şi -a găsit o
reglementare corespunzătoare în lege este cea a copilului găsit pe
teritoriul României. Cum este şi firesc, copilului găsit pe teritoriul ţării
noastre şi ai cărui părinţi sunt necunoscuţi trebuie să i se stabilească o
anumită stare civilă, să i se dea un nume şi un prenume, să i se elibereze
un certificat de naştere etc. În acelaşi timp, trebuie să i se stabilească şi
apartenenţa la un stat sau altul, căci cetăţenia îi dă posibilitatea să se
bucure de deplinătatea drepturilor şi obligaţiilor. Potrivit legii române,
copilul găsit pe teritoriul român este cetăţean român dacă niciunul din
părinţi nu este cunoscut. Această soluţie se întemeiază pe principiul jus
sangvinis, prezumându -se că cel puţin unul din părinţi a fost cetăţean
român. În cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a
fost stabilită înainte ca acesta să împlinească vârsta de 18 ani, faţă de
ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia
română. Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit
a fost stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt
părinte a rămas necunoscut.

Procedura acordării cetățeniei române

Cererea de acordare sau, după caz, de redobândire a cetățeniei
române se formulează în limba română, se adresează Comisiei pentru
cetățenie și se depune personal sau, în cazuri temeinic justificate, prin
mandatar cu procură specială și autentică la sediul Autorității Naționale
pentru Cetățenie, fiind însoțită de acte care dovedesc îndeplinirea
condițiilor prevăzute de lege.
 Comisia pentru cetățenie - entitate fără personalitate juridică din
cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie, verifică îndeplinirea
condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea, redobândirea, retragerea
sau renunțarea la cetățenia române.
În cazul în care constată lipsa unor documente necesare
soluționării cererii, președintele Comisiei solicită, prin rezoluție,
completarea dosarului. În cazul în care, în termen de cel mult 6 luni de
la primirea solicitării, nu sunt transmise actele necesare, cererea se va
respinge ca nesusținută.
Președintele Comisiei, prin rezoluție, stabilește termenul la care
se va dezbate cererea de acordare sau redobândire a cetățeniei,
dispunând totodată solicitarea de relații de la orice autorități cu privire
la îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b) și e).
În cazul în care sunt întrunite condițiile pentru acordarea
cetățeniei române, Comisia stabilește, într-un termen ce nu va depăși 6
luni, programarea persoanei la interviul organizat pentru verificarea
condițiilor prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. f) și g).
În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru
acordarea ori redobândirea cetățeniei, precum și în cazul nepromovării
interviului ori al neprezentării, în mod nejustificat, la susținerea
acestuia, Comisia, printr-un raport motivat, propune președintelui
Autorității Naționale pentru Cetățenie respingerea cererii.
O nouă cerere de acordare sau de redobândire a cetățeniei române
se poate depune după 6 luni de la respingerea cererii anterioare.
Dacă solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va
întocmi un raport în care va menționa întrunirea condițiilor legale
pentru acordarea sau, după caz, redobândirea cetățeniei. Raportul,
însoțit de cererea de acordare ori de redobândire a cetățeniei, va fi
înaintat președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie.
Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie, constatând
îndeplinite condițiile prevăzute de prezenta lege, emite ordinul de
acordare sau de redobândire a cetățeniei române, după caz. Ordinul de
acordare sau de redobândire a cetățeniei române se comunică
solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, de
îndată, de la data emiterii ordinului.
În cazul în care constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de
lege, președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie respinge, prin
ordin, cererea de acordare sau de redobândire a cetățeniei. Ordinul
președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie de acordare sau de
redobândire a cetățeniei române, respectiv ordinul de respingere a
cererii de acordare sau de redobândire a cetățeniei române se comunică,
de îndată, solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire.
 Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a
cetățeniei române poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data
comunicării, la Tribunalul Municipiului București, Secția contencios
administrativ. Hotărârea este definitivă și poate fi supusă recursului la
Secția de contencios administrativ a Curții de Apel București.
Cetăţenia română se acordă sau se redobândeşte la data depunerii
jurământului de credinţă. .Jurământul de credinţă se depune în şedinţă
solemnă în faţa ministrului justiţiei sau a preşedintelui Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie ori a unuia dintre cei 2 vicepreşedinţi ai
autorităţii delegaţi în acest sens şi are următorul conţinut: «Jur să fiu
devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele
naţionale, să respect Constituţia şi legile României.»
După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de
cetăţenie română, care va fi întocmit în două exemplare, semnate de
preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, dintre care un
exemplar va fi înmânat titularului. Ambele exemplare ale certificatului
conţin elemente de siguranţă şi au aplicate fotografii ale titularului. În
situaţia în care copiii minori dobândesc cetăţenia română odată cu
părinţii sau cu unul dintre ei, aceştia vor fi înscrişi în certificatul de
cetăţenie al părinţilor şi nu depun jurământul.
PIERDEREA CETĂȚENIEI
Modurile de pierdere a cetăţeniei române
Cetățenia română se poate pierde prin mai multe moduri,
prevăzute expres de lege.
Cetăţenia română se poate pierde în următoarele situaţii:
1)Retragerea cetăţeniei române.
Trebuie precizat încă de la început că retragerea cetăţeniei române
apare ca o sancţiune. De asemenea, potrivit art. 5 (2) din Constituţia
României, cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-
o prin naştere.
Se poate retrage cetăţenia română celui care:
a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave, prin care
vatămă nteresele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat
cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de
război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.
d) este cunoscută ca având legături cu grupări teroririste sau le-a
sprijinit, sub orice formă, ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol
siguranța națională.
2) Aporbarea renunţării la cetăţenia română
Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte, evident, de
retragerea cetăţeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a
unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei.
 Renunţarea la cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere
a cetăţeniei, deoarece se pot ivi situaţii în care o persoană, cetăţean
român, doreşte să se stabilească în străinătate şi să obţină cetăţenia
statului unde se stabileşte.
Legea reglementează în amănunt condiţiile în care se poate
renunţa la cetăţenia română, organul competent a aproba renunţarea.
Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
a) nu este învinuit sau inculpat într -o cauză penală ori nu are de
executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de personae juridice
ori fizice din ţară sau, având asemenea debite, le achită ori prezintă
garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă
cetăţenie.
Cererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere individuală,
nu produce efecte decât faţă de cel ce o face, şi nu faţă de soţ sau copii.
Cu toate acestea, dovedind grijă pentru integritatea familiei, legea
română prevede că, în cazul când ambii părinţi (sau unul, dacă numai
acesta e cunoscut sau în viaţă) obţin aprobarea renunţării la cetăţenia
română, o dată cu părinţii va pierde cetăţenia şi copilul minor sau, dacă
aceştia au pierdut cetăţenia română la date diferite, copilul va pierde
cetăţenia la ultima dintre aceste date. De asemenea, copilul minor care,
pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au
pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale
din ţară. Legea cere şi consimţământul copilului care a împlinit vârsta
de 14 ani.
3)Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române
Din analiza dispoziţiilor Legii cetăţeniei române se desprind alte
cazuri de pierdere a cetăţeniei române, situaţii care privesc însă numai
copiii minori, copii care, de regulă, urmează condiţia juridică a
părinţilor
a) Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini.
Din moment ce legea română a stabilit că adopţia produce efecte
juridice în materie de cetăţenie, ea fiind un mod de dobândire a
cetăţeniei române, era firesc ca aceste efecte să fie similare şi în cazul
pierderii cetăţeniei române. Astfel, legea prevede că, în cazul în care un
copil minor cetăţean român este adoptat de un cetăţean străin, el pierde
cetăţenia română dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă
adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia
străină. Această condiţie este deosebit de importantă, deoarece se evită
situaţia neplăcută în care minorul adoptat ar putea rămâne fără nicio
cetăţenie. De aceea, legea precizează că data pierderii cetăţeniei române
este data dobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului.
• Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce,de
asemenea, la pierderea cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni
străini.
 Cetățenia de onoare
Cetățenia de onoare este un titlu onorific acordat de către Parlamentul
României la propnerea Guvernului unor străini pentru servicii deosebite
aduse țării.
Legea nu prevede posibilitatea acordării cetățeniei de onoare și
apatrizilor, ci doar străinilor.
Perosanele care au dobândit cetățenia de onoare se bucură de toate
dreptiurilo civile și politice recunoscute cetășțenilor români, cu
excepția dreptului de a alege și de a fi ales și de a ocupa o funcție
publică.

DREPTURILE și LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

DEFINIȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR FUNDAMENTALE.

TRĂSĂTURILE DREPTURILOR FUNDAMENTALE

Drepturile și libertățile fundamentale sunt o realitate, dar și o

necesitate într-o societate în care individul se vrea poziționat în centrul
intereselor statului.
Prin noțiunea de ” drepturi fundamentale” sunt desemnate acele
drepturi subiective care, fiind esențiale pentru existența fizică și psihică
a indivizilor, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora,
precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea
statului, sunt consacrate de Constituție și garantate de aceasta și de
celelalte legi ale statului.
Drepturile fundamentale ale cetățenilor trebuie înțelese prin raportare
la trei caracteristici principale:
- drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind
posibilități pe care le are o persoană de a avea o anumită
copnduită și de a cere o conduită corespunzătoare celorlalți,
conduită impusă de lege;
- drepturile fundamanteale sunt drepturi esențiale pentru viața
omului;
- drepturile fundamanteale sunt stabilite în acte juridice
specifice ( Constituții, Declarații de drepturi). Neînscrierea
unui drept în constituție înseamnă că el nu este considerat
fundamental.
CLASIFICAREA DREPTURILOR
Necesitatea clasificării drepturilor fundamentale a apărut doar după
ce acestea au fost consfințite prin declarații de drepturi sau prin
constituții.
Distingem mai multe criterii și funcție de acestea mai multe categorii
de drepturi. Astfel :
a) după criteriul sferei de manifestare, drepturile pot fi: publice, private
și politice;
b) după criteriul importanței : drepturi primare și drepturi secundare;
c) după titularul dreptului : drepturi individuale ( ex. dreptul la
proprietate, libertatea conștiinței etc) și drepturi colective (dreptul
poparelor la autodeterminare, asocierea în sindicate etc);
d) după priteriul implicării statului în protejarea și garantarea
drepturilor : drepturi pozitive – pentru a căroro existență statul
trebuie să se implice activ (ex, pt. dreptul la învățătură, statul trebuie
să se implice prin construirea de școli și pregătirea de profesori( și
drepturi negative- pentru existența cărora statul trebuie doar să se
abțină de a face ceva de natură să aducă atingere dreptului ( ex.,
statul nu trebuie să facă nimic pentru existența libertății conștiinței,
ci doar să se abțină de a face ceva de natură să anihileze sau să
restrângă acest drept);
e)după momentul apariției : drepturi din prima generație (sunt de regulă
drepturile naturale ale omului: dreptul la viață, libertatea conștiinței
etc); drepturi din a doua generație ( apărute ulterior și dezvoltate pe
măsura evoluției societății; ex: dreptul la învățătură, dreptul la muncă
etc); drepturi din cea de-a treia generație numjite și ”drepturi de
solidariate”, pentru a căroro existență este nevoie de solidaritatea
tuturor indivizilor unei societăți (ex: dreptulla un mediu sănătos, dreptul
la pace etc).

GARANTAREA DREPTURILOR LA NIVEL

INTERNAȚIONAL

Problematica drepturilor omului este una dintre cele mai vechi

chestiuni, care a dat naștere la dezbateri, iar originea protecției
drepturilor omului – așa cm este ea întâlnită și în zilelel noasstre, se
găsește în dreptul intern, care coinsfințea decizia suverană a
statului.
După cel de-al doilea război mondial, se schimbă radical
modul de gândire, trecându-se de la o abordare limitată la protecția
internă a statului la reglementarea drepturilor omului într-o manieră
universală.
Piatra de temelie a dreptului internațional al drepturilor omului o
reprezintă Declarația Universală a Drepturilor Omului – adoptată și
proclamată de Adunarea Generală ONU prin Rezoluția nr.217 A(III)
din 10 decembrie 1948.
Acest document are un caracter exclusiv politic, dat fiind că nu
crează nici o modalitate de control pentru situația nerespectării
drepturilor sau a încălcării lor.
Evoluția ideilor și a instituțiilor la nivel național și internațional a dus
la o concepție modernă asupra problematicii drepturilor omului fondată
pe 2 piloni:
 a) drepturile omului sunt cele enunțate pe plan internațional de către
O.N.U. și instituțiile sale specializate, precum și în cadrul O.S.C.E.;
b) noțiunea de drepturi ale omului este intim legată de aceea de stat.
În cadrul dreptului internațional al drepturilor omului distingem
sisteme regionale de protecție a drepturilor omului : sistemul european,
sistemul interamerican, sistemul african de protecție a drepturilor omului.
Dintre acestea, sistemul european este cel mai dezvoltat și a constituit
model pentru celelalte sisteme.
Sistemul european de garantare a drepturilor omului își are izvorul în
două acte juridice :
a) Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților
fundamentale ;
b) Carta socială europeană.
Deși este utilizată atât noțiunea de ”drept”, cât și cea de ”
libertate”, valoarea juridică este aceeași: dreptul este o libertate și
libertatea este un drept.
O explicație a utilizării celor două noțiuni este dată de faptul că
libertățile sunt, de regulă, acele drepturi naturale inerente ființei umane
(ex.libertatea conștiinței, libertatea de gândire etc), pe când drepturile
sunt cele consacrate și garantate de stat (ex.. dreptul la învățătură,
dreptul la muncă, dreptul la un mediu sănătos etc).
Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale
– semnată la 4 noiembrie 1950 de statele membre ale Consiliului
Europei și intrată în vigiare la 3 septembrie 1953, instituie un mecanism
juridic de garantare a drepturilor și libertăților consacrate, reprezentat
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), cu sediul la
Strasbourg.
Drepturile garantate de Convenție au cunoscut o mare extindere în
timp.
Astfel, drepturilor consacrate inițial ( dreptul la viață, dreptul de nu
fi supus torturii și tratamentelor inumane și degradante, dreptul la
libertate, la siguranța persoanei, dreptul la viață privată etc), li s-au
adăugat drepturile consacrate prin Protocoale adiționale la Convenție (
Primul protocol a adăugat dreptul la proprietate și dreptul la educație;
Protocolul nr.4 a introdus dreptul la liberă circlație, prin Protocolul nr.6
a fost abolită pedeapsa cu moartea).
Carta socială europeană – deschisă spre semnare la 18 octiombrie
191 și intrată în vigoare la 26 fenruarie 1965, a fost elaborată sub
auspiciile Consiliului Europei.
Carta completează Convenția- care garantează numai drepturile
civile și politice, stabilind un sistem europeqan regional de protecție a
drepturilor economice și sociale.
Carta proclamă o listă de 19 categorii de drepturi și principii,
incluzând dreptul la muncă, la condiții prielnice de muncă, dreptul la
remunerație echitabilă, dreptul la ocrotirea sănătății, la asigurări sociale
etc.
 Pe lângă aceste documente enunțate, au fost adoptate numeroase
documente internaționale în domeniul respectării drepturilor omului,
care pun tot mai mult în lumină respectul universal acordat acestor
drepturi și interdependența care există între aplicarea lor riguroasă și
relația dintre state.
Recunoașterea și consacrarea drepturilor omului prin documente
internaționale a avut o influență benefică, contribuind la perfecționarea
legislației naționale.

DREPTURILE , LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE REGLEMENTATE ÎN CONSTITUȚIA
ROMÂNIEI DIN 1991

Titlul II din Constituţia României intitulat „Drepturile, libertăţile şi

îndatoririle fundamentale” constituie unul dintre domeniile cele mai
importante ale reglementărilor constituţionale.
El cuprinde nu numai o enumerare clară şi corespunzătoare a
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale dar, în acelaşi timp,
enunţă garanţii de natură să asigure respectul ferm al acestora.
Sistemul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se înfăţişează, prin
urmare, ca un tot armonios, unitar, în care, pornindu-se de la declaraţii
de drepturi, de la tratate internaţionale, statul român a configurat un
adevărat catalog corespunzător de drepturi şi libertăţi asigurând
totodată posibilităţile juridice ale garantării acestora, precum şi
mijloacele ce pot fi utilizate pentru restabilirea situaţiilor încălcate şi
repararea prejudiciilor.
Elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând convenţiile
internaţionale privind drepturile omului, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cele două Pacte internaţionale ale drepturilor
omului (Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind
drepturile economice şi sociale). Totodată, au fost avute în vedere
modul în care aceste drepturi sunt enunţate în constituţiile principalelor
state democratice.
Titlul II cuprinde de fapt patru capitole, respectiv :
Capitolul 1 Dispoziţii comune (articolele 15-21),
Capitolul 2 Drepturile şi libertăţile fundamentale (articolele 22-53),
Capitolul 3 Îndatoririle fundamentale (articolele 54-57)
Capitolul 4 Avocatul Poporului (articolele 58-60).
În ceea ce priveşte Dispoziţiile comune ale Titlului II, cu alte cuvinte
prevederile constituţionale care sunt în egală măsură aplicate tuturor
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor sunt de remarcat o serie de
dispoziţii esenţiale, definitorii pentru modul în care noua Constituţie
concepe interpretarea şi traducerea în viaţă a reglementărilor cu caracter
umanitar.
În rândul acestor dispoziţii sunt enunţate:
a) universalitatea drepturilor şi libertăţilor (art.15 alin.1);
b) principiul neretroactivităţii legilor (art.15 alin.2);
c) egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice
(art.16);
d) protecţia, de către statul român, a cetăţenilor români aflaţi în
străinătate (art.17);
e) cetăţenia română, regimul străinilor şi apatrizilor, cu toate
consecinţele lor, inclusiv problemele pe care le ridică extrădarea şi
expulzarea (art. 18 şi 19);
f) relaţia dintre dispoziţiile constituţionale şi tratatele internaţionale
privitoare la drepturile omului (art.20);
g) accesul liber la justiţie pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor.
Ideea universalităţii drepturilor și libertăților în sensul că toţi
cetăţenii ţării beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin legi, asumându-şi totodată şi obligaţiile pe care
acestea le prevăd. Corelată acestui aspect se înfăţişează ideea accesului
la justiţie, specifică pentru statul de drept, care întregeşte, în mod fericit
ideea de universalitate. Ideea de universalitate se coroborează şi cu
principiul egalităţii în drepturi, care statorniceşte egalitatea tuturor
cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi discriminări.
Reforma constituţională din 2003 a adus precizarea importantă că
statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru
ocuparea unor funcţii sau demnităţi publice.
Este de remarcat şi prevederea expresă cuprinsă în articolul 16
alineatul 2, care dispune că nimeni nu este mai presus de lege,
înţelegând prin aceasta să pună capăt pentru totdeauna unor practici
care au făcut ca în trecut anumite persoane ocupând funcţii importante
în stat să încalce în mod voit prevederile Constituţiei şi ale altor legi.
Constituţia diferenţiază regimul cetăţenilor români de acela al
cetăţenilor străini.
Funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare, pot fi ocupate
numai de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliază în ţară.
O prevedere deosebit de importantă se referă la tratatele
internaţionale privind drepturile omului. Sediul materiei se găseşte în
articolul 20 din Constituţie, care iniţial avea următorul cuprins:
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Din analiza acestui text rezultă că el ridica două categorii de
probleme: a) problema interpretării dispoziţiilor constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor; şi b) situaţia unei eventuale
neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale referitoare la
drepturile omului şi dispoziţiile legislative interne.
 O ultimă menţiune cu privire la dispoziţiile comune ale Titlului II
priveşte principiul neretroactivităţii legilor. Doar în materie penală și
contravențională s-a aplicat în toate cazurile şi se aplică încă principiul
legii mai blânde (mitior lex). Cu alte cuvinte, în situaţia în care o
persoană a comis o infracţiune/contravenție şi, mai târziu, în timpul
urmăririi sau judecării, ar apare o lege nouă, care este mai favorabilă
infractorului/contravenientului,i se va aplica această lege.

CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

FUNDAMENTALE

În doctrina de specialitate, drepturile şi libertăţile fundamentale au

fost clasificate în:
a) drepturi inviolabilităţi - acele drepturi şi libertăţi care, prin
conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa
fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice;
b) drepturi şi libertăţi social-economice şi culturale - acele drepturi
şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură condiţiile sociale şi
materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei;
c) drepturi exclusiv politice care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate
de cetăţeni numai pentru participarea la guvernare;
d) drepturi şi libertăţi social-politice care, prin conţinutul lor, pot fi
exercitate de cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme
sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare; şi
e) drepturi garanţii, drepturi care - prin conţinutul lor, joacă în
principal rolul de garanţii constituţionale.
Capitolul 2 din Titlul II al Constituţiei se ocupă de enunţarea
propriu zisă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, pe parcursul a
30 de articole.
Fiecare dintre aceste articole, cu excepţia articolului 53 - care
se referă la posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau
libertăţi tratează un drept distinct.
a)În ce priveşte drepturile inviolabilități sunt enunţate: dreptul la
viaţă şi la integritatea fizică şi psihică (art.22), libertatea individuală
(art.23), dreptul la apărare (art.24), libera circulaţie (art.25), dreptul
la viaţă intimă, familială şi privată (art.26), inviolabilitatea
domiciliului (art.27);
b) În categoria drepturilor social-economice şi culturale pot fi
încadrate : dreptul la învăţătură (art.32), accesul la cultură (art.33),
dreptul la muncă şi protecţie socială (art.41), dreptul la ocrotirea
sănătăţii (art.34), dreptul la grevă (art.43), protecţia proprietăţii private
(art.44), dreptul la moştenire (art.46), dreptul de protecţie socială
(art.41), protecţia copiilor şi a tinerilor (art.49), protecţia persoanelor cu
handicap (art.50), dreptul la un mediu sănătos (art.35).
c) În categoria drepturilor exclusiv politice – care prin conținut pot fi
exercitate de către cetățeni numai pentru participarea la guvernare,
identificăm dreptul de vot (art.36), dreptul de a fi ales (art.37);
 d) În ceea ce privește drepturile social-politice, sunt expres
reglementate : secretul corespondenţei (art.28), libertatea conştiinţei
(art.29), libertatea de exprimare (art.30), dreptul la informaţie (art.31);
e) Drepturile garanții - reglementate în art.51 și art.52 din Constituție
sunt : dreptul de petiţionare (art.51) și dreptul persoanei vătămate de
o autoritate publică, de a cere recunoaşterea dreptului pretins,
anularea actului şi repararea pagubei (art.52).
O privire de ansamblu asupra modului în care sunt reglementate
drepturile şi libertăţile în noua Constituţie a României atestă
preocuparea de a se da acestora un conţinut real şi concret.

În identificarea conținutului drepturilor/libertăților fundamentale,

este de remarcat faptul că Legea fundamentală aduce o serie de
elemente noi, în deplin acord cu conținutul ce se regăsește și în
documentele internaționale. Astfel:
Art.23 din Constituție – cu denumirea marginală ”Libertatea
Individuală” dispune:
„1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt
permise numai în cazurile şi cu procedurile prevăzute de lege.
3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul
procesului penal.
5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune
pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de
zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai
mult de 180 de zile.
6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să
verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia
arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au
încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să
justifice menţinerea privării de libertate.
7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt
supuse căilor de atac prevăzute de lege.
8) Celui reţinut sau arestat i se aduce de îndată la cunoştinţă, în limba
pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în
cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în
prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute
de lege.
10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în
libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, persoana este considerată nevinovată.
 12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii.
13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură
penală”.
Textul prevede o serie de termeni şi modalităţi în care se pot aduce
limitări ale libertăţii individuale.
Elemente noi aduce şi articolul 26, referitor la viaţa intimă, familială
şi privată.
Situaţiile în care se poate deroga de la inviolabilitatea domiciliului
sunt precis enumerate în articolul 27 alineatul 2, nefiind posibile
pătrunderea sau rămânerea în domiciliul unei persoane în alte situaţii
decât cele prevăzute de lege (executarea unui mandat de arestare sau a
unei hotărâri judecătoreşti, înlăturarea unei primejdii, apărarea
siguranţei naţionale, prevenirea răspândirii unei epidemii).
În legătură cu dreptul la învăţătură subliniem valoarea prevederilor
de la articolul 32 alineatul 5, unde se statuează că Instituţiile de
învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii, ca şi a prevederii de la punctul 6 al
aceluiaşi articol, prin care se garantează autonomia universitară.
Învăţământul de stat este gratuit potrivit legii. Reforma
constituţională din 2003 a adus o completare, în sensul că „statul acordă
burse sociale, de studii, copiilor şi tinerilor proveniţi din familii
defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii”.
O importantă prevedere o constituie recunoaşterea dreptului la
grevă. Articolul 43, care constituie sediul acestei materii, dispune în
primul său alineat că „Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale”. O asemenea prevedere
exclude greva cu caracter politic, care nu se încadrează în textul
constituţional. Este de menţionat că legea conflictelor colective de
muncă detaliază situaţiile în care dreptul la grevă poate fi exercitat,
stabilind o procedură prealabilă declanşării grevei, care trebuie
respectată de părţile în conflict. Este reafirmat principiul că dreptul la
grevă nu poate fi exercitat pentru motive politice şi nici în sprijinul unor
cazuri individuale, cum ar fi, de pildă, desfacerea contractului de muncă
al unui anumit salariat.
În ceea ce privește ”Dreptul de proprietate” textul art.44 din
Constituție are în vedere doar reglementarea proprietății private, nu și a
proprietății publice, care constituie obiect de reglementare al art./136
din Constituție.
Art.44 - cu denumirea marginală ”Dreptul de proprietate privată ”
dispune:
1)Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt
garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate
publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în
proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,
precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun
acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului.
8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată.
Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
În legătură cu aspectele politice ale exercitării drepturilor
cetăţeneşti subliniem importanţa prevederilor legate de libertatea
întrunirilor şi dreptul de asociere.
Cu privire la dreptul de asociere trebuie observat că, potrivit
Constituţiei, „Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin
activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei
României sunt neconstituţionale”.
O asemenea prevedere se corelează cu dispoziţiile legii siguranţei
naţionale, care interzic activităţile de natură a pune în pericol cuceririle
statului de drept, principiile pluralismului politic, precum şi orice
acţiuni de sorginte totalitaristă, fascistă sau comunistă.
Cu privire la partidele politice, este de observat că nu pot face parte
din partidele politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocatul
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte
categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică.
În categoria persoanelor care nu pot face parte din partidele politice
se află şi Preşedintele României care, odată ales, trebuie să păstreze o
atitudine de echidistanţă faţă de toate forţele politice, devenind garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.
Este de remarcat, ca o prevedere comună tuturor categoriilor
de drepturi la care ne-am referit, dispoziţia din articolul 53 al
Constituţiei, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau
libertăţi.
 Aceasta nu poate fi efectuată decât prin lege, în situaţii deosebite,
cum ar fi apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, prevenirea unei
calamităţi, a unui sinistru etc.
Trebuie semnalată şi dispoziţia potrivit căreia restrângerea trebuie să
fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, neputându-se aduce
atingere existenţei însăşi a dreptului sau a libertăţii în cauză.

ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

În Capitolul 3 din Titlul II al Constituţiei României sunt înscrise
îndatoririle fundamentale (art.54-57).
Îndatoririle fundamentale constau în : fidelitatea faţă de ţară
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, dreptul şi
obligaţia de a apăra ţara, contribuţia prin impozite şi taxe la cheltuielile
publice.
În ce priveşte îndatoririle fundamentale, acestea constituie, evident,
un corolar al drepturilor, în rândul lor fiind înscrise prevederi normale,
fireşti în orice stat democratic.
În legătură cu îndatoririle fundamentale trebuie observat că unele
dintre acestea privesc exclusiv pe cetăţenii români, ca de pildă
fidelitatea faţă de ţară, apărarea ţării ori prestarea unor contribuţii
financiare. Respectarea legilor este însă obligatorie atât pentru cetăţenii
români, cât şi pentru străini şi apatrizi, care trebuie, în conformitate cu
prevederile articolului 57 din Constituţie, să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără a aduce atingere
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

AVOCATUL POPORULUI
Avocatul Poporului este o instituție nouă în sistemul nostru
constituțional, reglementată în Titlul II al Constitutiei, în scopul apărării
drepturilor și a libertăților cetățenilor.
Constituția nu îl plasează printre autoritatile publice, aceasta
fiind atât datorită scopului său cât și locului în care este reglementat în
Constituție. In doctrină există și opinia potrivit careia instituția ar fi o
garanție a statului de drept și nu a drepturilor și libertăților
fundamentale.
Institutia ombudsman-ului este una din cele mai importante
garanții ale drepturilor și libertatilor fundamentale, eficiența sa
depinzând de modul în care isi indeplineste atributiile, dar si de modul
in care este receptionat de opinia publică.
Sorgintea acestei institutii se regaseste în Suedia, fiind
consacrată în Constituția din 1809.
Datorită faptului că termenul original – ombudsman- este greu de
tradus într-o altă limbă, această instituție este definită in mod diferit de
la un stat la altul. Există denumiri ca “apărător al drepturilor” – în
Franța, Comisar parlamentar pentru administrație – în Anglia, apărărtor
al poporului – în Spania, comisar al drepturilor cetățenilor – în Polonia.
 Rolul Avocatului Poporului, ca garanție a drepturilor și
libertăților fundamentale ale cetațenilor, este reglementat în Legea nr.
35/1997 privind organizarea și functionarea institutiei Avocatul
Poporului, modificata si completata.
Avocatul Poporului este numit de Parlamentul României, pe o
perioadă de 5 ani, fiind o instituție specială și specializată cu atribuții
exprese în domeniul apărării și protecției drepturilor persoanelor
vătămate de autoritățile administrației publice locale și centrale.
În exercitarea atribuțiilor sale, Avocartul Poporului este ajutat de
adjuncți, specializați pe domenii de activitate.
Se pot adresa Avocatului Poporului orice persoane - fără
discriminare în funcție de cetățenie, origine etnică, vârstă, sex, religie,
limbă sau apartenență politică care se consideră vătămate în drepturile
și libertățile lor legitime de către o autoritate a administrației publice
printr-un act sau fapt ilegal al acesteia.
Sesizarea se poate face în scris, printr-o cerere care să cuprinsă
datele personale ale petentului, date referitoare la funționarul public sau
autoritatea care l-a lezat și descrierea faptelor ( drepturilor/libertăților
lezate). Nu sunt luate în considerare cererile anonime sau cele formulate
în numele altei persoane, fără acordul acesteia.
Instituția Avocatului Poporului este caracterizează prin :
a) independență funcțională față de celelalte instituții, independență ce
trebuie înțeleasă ca o delimitare a instituției față de celelalte autorități
(legislativă, executivă, judecătorească), dar fi față de sfera politicului;
b) activitate permanentă și continuă în cadrul apărării drepturilor și
libertăților persoanelor vătămate de autoritățile administrației publice
în toate împrejurările;
c) dreptul de a primi și soluționa plângerile din partea persoanelor
vătămate într-un drept subiectiv al lor sau într-un interes legitim de
autoritățile administrației publice ;
d) posibilitatea de a obține informații și dreptul de a solicita și de a obține
informațiile și documentele necesare soluțonării cererilor venite din
partea persoanelor vătămate;
e) posibilitatea de a emite recomandări în soluționarea cererilor primite.
Aceste recomandări se adresează autorităților administrației publice
care au încălcat un drept/interes legitim al persoeni, celor iererhic
superioare lor sua Parlamentului atunci când Guvernul este cel care nu
ia măsuri de redresare a ilegalităților comise de organele administrației
publice din subordinea sa.
f) posibilitatea de a sesiza instanța de contencios administrativ, în temeiul
Legii nr.554/2004, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul
administrației de a-și îndeplini atribuțiile legale nu poate fi înlăturat
decât prin justiție. Petiționarul dobândește de drept calitatea de
reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiționarul nu își
însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de
judecată, instanța de contencios administrativ va anula cererea.
 PARLAMENTUL

Apariția Parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerința

oamenilor de a participa la elaborarea legilor, participare care este – de
fapt, prima dintre regulile democrației.
Instituţia Parlamentului are origini îndepărtate.
Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul anului
1300, cunoşteau existenţa unor adunări care aveau să constituie, în
secolul următor, modelul unor Adunări deliberative.
În secolul al XVIII-lea, Parlamentul britanic – profitând de
slăbiciunea unor monarhi – a impus ca model de guvernare regimul
parlamentar, care introducea pentru prima dată responsabilitatea
Guvernului faţă de Adunarea deliberativă.
Acest model a fost adoptat ulterior în Franţa şi Belgia.
Create la origine cu misiunea unică de a consimţi asupra stabilirii
unor impozite, parlamentele au ajuns – cu timpul - nu numai să
controleze modul în care erau utilizate fondurile statului, dar şi întreaga
activitate guvernamentală.
În anumite situaţii, parlamentele au ajuns chiar să dispună de
întreaga politică a ţării, aşa cum a făcut, de pildă, Convenţia
revoluţionară franceză prin comitetele sale.
Pe măsură însă ce principiul separaţiei puterilor s-a afirmat ca o
creaţie a gândirii liberale, parlamentele au început să-şi asume atribuţii
tot mai importante legate de alegerea unor demnitari, a judecătorilor,
iar în unele ţări chiar a şefului statului.
Regimurile parlamentare sunt cele care astăzi controlează cel mai
eficient activitatea guvernelor, îşi permite să le înlocuiască atunci când
comit greşeli şi chiar să tragă la răspundere pe şeful statului, în cadrul
unei procedurii care, evident, comportă o serie de trepte şi garanţii.
Forţa sistemului parlamentar constă însă în principiul suveranităţii
naţionale, în ideea că Parlamentul reprezintă poporul însuşi, iar
parlamentari sunt delegaţii săi, care nu pot delega, în nici un caz,
prerogativele lor unor funcţionari ai statului.
Principiul autonomiei parlamentului garantează forumului legislativ
plenitudinea de acţiune şi decizie în orice domeniu, Parlamentul fiind,
totodată, în unele state, singurul organism în măsură să tragă la
răspundere pe membrii săi.
Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul
aparte a celor care le alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute, a
unui regim de imunităţi şi inviolabilităţi, chemate tocmai să garanteze
exercitarea mandatului parlamentar.
Acesta a devenit tot mai mult un mandat reprezentativ, parlamentul
reprezentând nu o părticică din suveranitatea naţiunii, ci însăşi această
suveranitate, de unde fundamentul drepturilor şi prerogativelor
parlamentarilor, independenţa de care ei se bucură pentru a-şi putea
înfăptui mandatul în condiţii optime.
 Principiul reprezentativității derivă din modul de desemnare a
parlamentarilor, respectiv prin vot universal, direct, egal, secret și liber
exprimat.

STRUCTURA ŞI ORGANELE DE LUCRU ALE

PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

Parlamentul României este un parlament bicameral, alcătuit din

Camera Deputaţilor şi Senat. Reprezentantii poporului sunt alesi in
Parlament, pe baza votului universal, egal, direct, secret si liber
consimtit, pe un mandat de 4 ani.
În perioada premergătoare elaborării noii Constituţii a ţării a fost
luată în discuţie problema dacă Parlamentul României trebuie să fie
alcătuit dintr-o singură Cameră sau din două.
În sprijinul ideii bicameralismului au fost invocate argumente
istorice, necesitatea unei dezbateri temeinice în cadrul a două forumuri
distincte a proiectelor de legi, pentru a fi convenit cele mai bune soluţii,
precum şi experienţa altor state democratice europene.
S-a mai relevat că sistemul unicameral a fost folosit de statul totalitar,
ducând la o simplificare nedorită a procesului legislativ şi la adoptarea
unor măsuri ce n-au corespuns în toate cazurile asigurării supremaţiei
legii.
În final, după ce au fost confruntate toate argumentele pro şi contra,
pentru fiecare opţiune, a fost aleasă soluţia bicamerală – dar şi aici s-a
ivit o a doua problemă: dacă între cele două Camere urma să existe o
specializare sau dacă ele vor avea aceeaşi competenţă.
Camera Deputatilor si Senatul au prerogative egale, cu exceptia
numirii numai de catre Senat a Avocatului Poporului, justificand
bicameralismul.
Organizarea interna a Parlamentului este stabilita prin regulament
propriu.
Organizarea internă a Parlamentului cuprinde : grupuri politice
parlamantare, birouri și comisii.
Grupurile parlamentare se pot organiza separat pentru fiecare
Camera în parte.
Organizarea unui grup politic parlamentar se face pe criteriul
afinității politice.
In general, grupurile parlamentare au urmatoarele competențe:
-fac propuneri pentru constituirea comisiilor de validare
-propun cate un candidat pentru functia de Presedinte al Camerei
Deputatilor si cea de Presedinte al Senatului.
-fac propuneri pentru candidatii membrilor birourilor celor doua
Camere. -isi dau acordul la desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare. -participa la alcatuirea comisiilor de mediere.
-prezinta propuneri pentru stabilirea ordinii de zi. -prezinta
amendamente.
-pot cere presedintelui Camerei verificarea cvorumului.
 -pot cere incheierea dezbaterilor asupra unei probleme puse in
discutia Adunarii. -pot adresa interpelari.
-au drept de initiativa legislativa.
Birourile permanente se alcătuiesc potrivit configurației politice a
Camerei Deputatilor și a Senatului , deci pe criteriul algoritmului politic.
Biroul este format din parlamentari și se alege pe durata unei sesiuni
sau chiar a întregii legislaturi și cuprinde, de regulă un președinte,
vicepreședinți, secretari și chestori.
Președintele este ales, spre deosebire de ceilalti membrii ai Biroului,
pe durata intregului mandat al Camerei.
Comisiile parlamentare sunt organe de lucru ale Adunarii
Deputaților, sau după caz, a Senatului, care au scopul de a îndeplini
însarcinările ce le sunt încerdințate in vederea pregătirii lucrărilor
fiecarei Camere.
Sunt alcatuite dintr-un numar restrâns de parlamentari, care au ca
sarcină să examineze în mod detaliat problemele care sunt supuse
dezbaterii Parlamentului și apoi să-i prezinte acestuia rapoarte cu
propuneri adecvate.
Pe criteriul obiectului de activitate, Comisiile pot avea diverse
denumiri : Comisia juridică, Comisia pentru muncă și protecție socială,
Comisia pentru învățământ etc.
Pe criteriul duratei pe care sunt constituite, Comisiile parlamentare
pot fi:
-permanente.
-temporare.
De cele mai multe ori comisiile apartin unei singure Camere, dar in
unele imprejurari se pot constitui comisii mixte, comune celor 2
Camere, care la rândul lor pot fi permanente sau temporare.
Numărul, denumirea și competența fiecareia precum și numărul
membrilor comisiilor parlamentare se stabilesc de Cameră, la
propunerea Biroului Permanent.
In prima sedință, convocată de presedintele adunarii, comisiile își
aleg birourile, compuse dintr-un președinte, 1-2 vicepresedinți si 1-2
secretari,dupa care isi adopta regulamentul de organizare si functionare.
Sedințele comisiilor, la a caror lucrări participarea parlamentarilor
este obligatorie, nu sunt publice.
Membrii Guvernului au acces la lucrările comisiilor, iar când
solicitarea vine din partea acestora, prezenta lor este obligatorie.

Comisiile permanente sunt alese pe toata durata mandatului Camerei

Deputatilor și a Senatului, pe domenii de activitate.
Fiecare parlamentar este obligat să facă parte din cel puțin o comisie
permanenta, cu excepția membrilor Biroului permanent, al Camerei
Deputatilor și respectiv a președintelui Senatului și a senatorilor
membri ai Guvernului.
Calitatea de membru al comisiei permanente poate înceta la
propunerea grupului parlamentar din care face parte.
 In cazul în care o comisie permanentă, în cadrul atribuțiilor sale,
initiaza o ancheta privitoare la activitatea desfașurată de Guvern sau de
administrația publică, are nevoie de aprobarea adunării, căreia trebuie
să-i prezinte o cerere scrisă, în care să precizeze domeniile anchetei,
scopul ei, mijloacele necesare și termenul de prezentare a raportului.
In vederea desfasurarii anchetei, comisia permanenta poate invita,
pentru a da relații, orice persoană, care este obligată să se prezinte și să
raspundă la întrebarile care ii sunt puse, cu excepția intrebarilor legate
de viata personala sau de secrete de stat de importanta deosebita.
Nu pot fi invitați pentru a da relatii in fata comisiilor permanente
Președintele României, presedinții celor 2 Camere, Avocatul Poporului,
membrii Curtii Constitutionale și ai Curtii de Conturi, Judecătorii ICCJ
și procurorul general.
Comisiile temporare pot fi comisii speciale, comisii de anchetă și
comisii de mediere.
Comisiile speciale se constituie, prin hotarari ale Camerei
Deputatilor si ale Senatului, pentru avizarea unor proiecte de legi
complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte
scopuri, indicate in hotararea de infiintare a comisiei.
Comisiile de ancheta se constituie la cererea unor treimi din membrii
fiecarei Camere si au un caracter temporar.
Comisiile de mediere sunt constituite în cadrul procedurii de
mediere.
Comisiile comune ale Camerei Deputatilor și ale Senatului pot fi
constituite în baza prevederilor art. 61 alin. 4 din Constitutie și a
reglementarilor proprii ale celor 2 Camere.

MODALITATEA DE LUCRU A PARLAMENTULUI

Parlamentele își desfășoară activitatea fie continuu (ex., cazul

Parlamentului Greciei), fie periodic, principala formă de lucru fiind
sesiunea (ex, cazul României).
Sesiunea este forma organizatorică de lucru a Parlamentului, adicaă
perioada de timp din cadrul unui an calendaristic în care își desfasoară
activitatea în mod continuu.
Spre deosebire de Guvern, care își desfasoară activitatea în mod
neintrerupt, Parlamentul se reunește pentru perioade de timp limitate,
care se numesc sesiuni.
Sesiunile pot fi :
-ordinare, cele în care Camera Deputatilor si Senatul sunt obligate să
se întâlnească;
- extrordinare, cele care se pot ține ori de câte ori este nevoie, în afara
sesiunilor ordinare.
Camera Deputatilor și Senatul se întrunesc separat, în 2 sesiuni
ordinare pe an.
 Prima sesiune ordinară are loc în perioada februarie-iunie, iar cea de
a doua în septembrie-decembrie.
Convocarea Camerelor în sesiuni ordinare se face numai de către
presedinții acestora, asigurându-se în acest mod independența
Parlamentului.
Convocarea în sesiunji extrordinare poate fi realizată la cererea
Președintelui României, a Biroului Permanent al fiecărei camere ori a
cel puțin 1/3 din numărul senatorilor și deputaților.
Ședinta constituie modalitatea de constituire a Camerei în reuniune
plenară in scopul dezbaterii ordinii de zi.
Potrivit regulamentelor proprii, fiecare Camera își desfasoară
activitatea separat în plen, pe comisii și grupuri parlamentare, în
primele 4-5 zile ale saptămânii.
În afara sedințelor ordinare din aceste zile, la propunerea Biroului
permanent, se pot tine sedințe și în alte zile.
In timpul sedinței, președintele - care conduce dezbaterile, vegheaza
la respectarea regulamentului si mentinerea ordinii in sala.
Parlamentarii iau cuvantul, în ordinea de pe lista pe care s-au înscris în
prealabil, numai cu aprobarea președintelui, care, poate sa limiteze
durata luarilor de cuvant sau sa propuna sistarea sedintelor. Cei care iau
cuvantul au obligatia sa se refere doar la problema pentru care s-au
înscris la cuvant, in caz contrar, dupa ce li s-a atras atentia, președintele
le poate retrage cuvântul.
Sedințele sunt publice, în afara cazurilor în care majoritatea
parlamentarilor prezenți stabilesc prin vot ca acestea să fie secrete.

Procedura de vot este modalitatea prin care parlamentarii își exprimă

voința cu privire la problemele supuse dezbaterii Camerei Deputatilor
și Senatului.
Votul este actul care determină formarea unei majoritati de opinie
asupra problemei pusa in dezbatere, concretizand astfel principiul
democratic al majoritatii.
Votul poate fi deschis - când se exprima public prin ridicare de maini,
apel nominal, ridicare in picioare sau electronic.
Votul poate fi secret, cand se exprima prin buletine de vot, pentru
alegerea sau numirea in unele functii, prin bile, sau electronic, in cazul
votarii legilor, hotararrilor sau motiunilor.In cazul votului prin bile,
parlamentarii primesc cate doua bile una alba si una neagra, pe care le
introduc in cele doua urne, care si ele sunt una alba si una neagra. Cand
se voteaza cu buletine, pe fiecare se trece numarul de ordine, numele si
prenumele candidatului, functia pentru care candideaza si grupul
parlamentar din care face parte. Constatarea rezultatului votului cu bile
sau cu buletine de vot se face prin proces-verbal, incheiat in prezenta
membrilor Biroului permanent al Camerei.
Validarea votului se face tinând seama de două condiții:
-sa se fi întrunit cvorumul pentru ca adunarea să fie constituită legal,
adică majoritatea membrilor ei.
 -obținerea majorității calificate ( cel puțin 2/3 din numarul total al
membrilor Camerei), in cazul adoptarii unor legi constitutionale.

Ședințele comune ale Camerei Deputatilor și Senatului au loc în

cazurile stabilite de Constituție cum ar fi:
-adoptarea proiectelor sau propunerilor de revizuire a Constitutiei în
cazul în care, prin procedura de mediere, Camerele nu ajung la un acord.
-depunerea jurământului de către Presedintele Romaniei.
-primirea mesajului Președintelui Romaniei;
-aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de
stat;
-examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Aparare a Țării și ale
Curții de Conturi.
-numirea directorului Serviciului Român de Informații.
- numirea Avocatului Poporului.
Proiectele de legi si celelalte acte care se dezbat in sedinta trebuie
supuse in prealabil dezbaterii in sedinta comuna de comisiile
permanente a celor doua Camere, sesizate in fond, care intocmesc un
raport comun.
Ședintele comune sunt publice, afară de cazurile când se stabilește
prin votul majoritatii simple a celor prezenți, ca acestea să fie secrete.
In toate cazurile în care Camera Deputatilor și Senatul, în sedinte
comune, adoptă legi, hotărâri, moțiuni, trebuie să fie prezenți cel puțin
jumătate plus unu din membrii celor 2 Camere.
Ședintele comune sunt publice, afară de cazurile când se stabilește
prin votul majorității simple a celor prezenți, ca acestea să fie secrete.
Prezența deputatilor si senatorilor este obligatorie, iar presedintele
sedinței anunță ordinea de zi, care se adoptă cu votul deschis a cel puțin
jumătate plus unu din numarul deputaților și senatorilor prezenți.
Deputații si senatorii iau cuvântul în ordinea înscrierii pe listă, cu
încuviințarea președintelui.

MANDATUL PARLAMENTAR

Mandatul parlamentarilor români este reprezentativ și are o durată de

4 ani, în aceasta perioada aceștia neputând fi revocati, dar pe de alta
parte mandatul este facultativ, cel care-l deține putând renunța la el.
Art.69 alin.2 din Constituție dispune expres că ” orice mandat
imperativ este nul”.
Mandatul parlamentar are următoarele caracteristici:
-se naște din votul corpului electoral, astfel că el este general;
-este irevocabil, parlamentarii neputand pierde mandatul prin vointa
celor care l-au ales.
Mandatul de parlamentar presupune drepturi si obligații specifice
cum sunt:
-dreptul, dar și obligația de a participa la sedințele Camerei din care
face parte;
 -dreptul la initiativă legislativă;
-dreptul de a pune întrebari si de a adresa interpelări;
-dreptul, dar și obligatia de a se informa prin intermediul mijloacelor
specifice;
-obligația politică de a menține legatura cu electoratul, îndeosebi cu
cei din circumscriptia electorală unde a fost ales;
-obligația de a respecta prevederile regulamentului Camerei din care
face parte;
-dreptul la imunitate parlamentară;
-dreptul la indemnizație;
-dreptul de a demisiona;
-dreptul de a purta un semn distinctiv al calității de parlamentar;
-dreptul de a avea pașaport diplomatic.
Încetarea mandatului poate fi :
-colectivă, la incheierea legislaturii sau la dizolvarea adunarii,;
-individuală.
Incetarea individuală a mandatului se realizează prin cerere scrisă
adresată președintelui Camerei, care are obligația ca în sedință publică
să-l întrebe pe parlamentar daca își mentine cererea. Dacă răspunsul
este afirmativ, ori dacă parlamentarul nu se prezintă să răspundă, locul
său în Parlament este decarat vacant.
Mandatul încetează individual de drept prin:
-decesul parlamentarului.
-pronunțarea, ulterior validării mandatului, a unei hotarari
judecătorești definitive de condamnare la o pedeapsă complimentară,
constând în pierderea drepturilor electorale pe perioada alegerii în
adunare.
-condamnarea definitivă a parlamentarului la o pedeapsă privativă
de libertate.
Incompatibilitati și Imunitati.
Incompatibilitățile parlamentare sunt reglementate de art.71 din
Constituție. Astfel:
-nimeni nu poate avea, în acelasi timp, calitatea de deputat și senator;
-calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu exercitarea
oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al
Guvernului.
Parlamentarul aflat într-o situatie de incompatibilitate are obligația
să demisioneze în termen de 10 zile când a fost ales in Camera
Deputatilor sau în 30 de zile de la data validarii mandatului de senator.
După expirarea acestui termen, parlamentarul aflat în situatia de
incompatibilitate va fi declarat demisionat de Cameră, la cererea
Biroului permanent al acesteia, pe baza raportului Comisiei Juridice de
numiri, disciplină, imunități și validări.
Imunitatea parlamentară este un mijloc de protecție acordat
reprezentanților poporului, menit să-i apere pe aceștia de eventuale
presiuni, abuzuri și procese șicanatorii îndreptate împotriva lor în
exercitarae mandatului pe care îl au de îndepălinit, având ca scop
garamtarea libertății de exprimare a parlamentariolor și protejarea lor
împotriva urmărilor judiciare abuzive.
Imunitatea parlamentară se exprimă prin două noțiuni juridice:
- Iresponsabilitatea (nerăspunderea juridică);
- Inviolabilitatea
Iresponsabilitatea parlamentară are ca efect înlăturarea răspunderii
juridice a parlamentarului pentru voturile sau opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului, adică pentru activitatea pe care el
o desfășoară în calitate de deputat sau senator.
Inviolabilitatea parlamentară urmărește prevenirea urmăririi
judiciare a deputatului sau a senatorului, fară încuviințarea prealabilă a
Camerei din care face parte, pentru acte sau fapte de natură penală sau
contraventională săvârșite în afara exercitării mandatului său.
Astfel parlamentarul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau
trimis în judecată fără încuviințarea în prealabil a Camerei, după
ascultarea celui în cauză.
In caz de infracțiune flagranta, deputatul sau senatorul poate fi reținut
și supus percheziției, iar ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe
președintele Camerei în legatură cu cele întamplate.
Spre deosebire de iresponsabilitate, inviolabilitatea are urmatoarele
trasături:
-este relativă, putând fi ridicată de Cameră;
-are un caracter limitat, acționând numai în materie penală si
contraventională;
-se referă la fapte sau acte care nu sunt legate de exercitarea
mandatului;
-este strict personală, referindu-se numai la persoana
parlamentarului, astfel că instigatorii, complicii și alți participanți la
comiterea infracțiunii sau contravenției nu beneficiază de ea;
- operează numai pe perioada în care persoana în cauză are calitatea
de parlamentar.