Curs conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2013.

CURS 1

OBIECTUL CURSULUI „ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ”

Dreptul şi accepţiunile sale

Etimologic, termenul drept derivă din latinescul directus, care privit în sens metaforic semnifică drept –
orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, direcţie, linie dreaptă. Cuvântul drept este utilizat în mai
multe accepţiuni. Romanii au conceput un corespondent semantic al termenului drept, şi anume,
termenul jus care la origini semnifica, a porunci, poruncă şi care, în diferite asocieri cu alţi termeni,
putea exprima distincte concepţii din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi
dintr-un anumit domeniu – (jus publicae = drept public, jus gentium = dreptul ginţilor sau jus privatum
= dreptul privat); de asemenea, putea reprezenta activitatea de înfăptuire a dreptului (justiţia,
jurisprudentia etc.); sau, semnifica denumirea unor instituţii sau persoane legate de interpretarea sau
aplicarea dreptului – justiţia, jurisconsult, juris etc.
Această noţiune este întalnită şi în alte limbi, având aceeaşi semnificaţie: droit, la francezi; right, la
englezi; recht, la germani; diritto, la italieni; derecho, la spanioli. Într-un prim sens, cuvântul drept
desemnează, ştiinţa dreptului, sau altfel spus ansamblul ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor
care explică dreptul şi prin a căror mijlocire dreptul poate fi gandit.
Ştiintă despre societate, dreptul este eo ipso ştiinţă social-umană, care studiază juridicul în toate
formele sale de manifestare, dar, în primul rând, ca o dimensiune inalienabilă a existenţei umane în
condiţii social-istorice determinate.
Ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi ale dezvoltării statului şi a dreptului, instituţiile juridice şi
politice, formele lor concret-istorice, relaţiunea cu celelalte părţi componente ale sistemului social,
modul în care instituţiile politico-juridice influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţă
socială.
Ştiinţa dreptului se individualizează, în special în funcţie de obiectul său de cercetare - adică
fenomenul juridic în totalitatea sa, în care nucleul central îl reprezintă ansamblul normelor de drept
(dreptul obiectiv).
Dreptul nu este numai ştiinţă, ci este, în egală măsură, tehnică şi artă.
Într-un alt sens, dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Necesitatea rezultă chiar din obiectivele
generale ale vieţii sociale, obiective (scopuri) prefigurate în ansamblul normelor legale. Ansamblul
acesta constituie dreptul obiectiv.
Dreptul obiectiv conţine norme juridice obligatorii ce se adresează tuturor oamenilor, astfel încât
societatea să fie apărată de excese. Prin conţinutul său expresia drept obiectiv cuprinde două mari
diviziuni ale dreptului desemnate prin termenii sau expresiile specifice de drept public şi drept privat
şi, respectiv, de drept intern şi drept internaţional.
Noţiunea de drept mai semnifică şi posiblitatea unui subiect de a îşi valorifica ori de a îşi apăra
împotriva terţilor un anumit interes, protejat din punct de vedere legal. Acesta este dreptul subiectiv ce
reclamă şi implică categoria de libertate. Drepturile subiective sunt legate intrinsec de persoană, iar
esenţa prerogativelor constă în a pretinde ceva de la altcineva.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel considera că ceea ce este drept în sine este pus în existenţa sa
obiectivă, adică este determinat de gând pentru conştiinţă şi este cunoscut ca fiind ce este drept şi
valabil, legea; în virtutea acestei determinări, dreptul este pozitiv în genere.
Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice existente, la un moment dat, în vigoare într-un
stat. În concret, dreptul pozitiv este dreptul care se aplică imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil
de a fi adus la îndeplinire, atunci cand este nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului.
Termenul drept mai este utilizat, ca adjectiv, în anumite aprecieri de natură morală (de exemplu, om
drept, pedeapsă dreaptă etc.).
În afara termenului de drept, se uzitează şi termenul de juridic. Juridicul este un fenomen complex
care activează obiectiv pe un fond social, reprezentând unul din modalităţile de reflectare în plan
social a existenţei umane. Juridicul are un caracter unitar, deşi prezintă o compunere complexă.
Unicitatea fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei dreptului care este o ştiinţă explicativ-
normativă, ce nu se limitează la descrierea şi explicarea funcţionării unor elemente de tehnicitate şi
construcţii logice, ci se referă la caracterul operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se
fundamentează ontologia, gnoseologia, axiologia şi metodologia juridică.
În concluzie, în ştiinţa juridică, cuvântul drept cunoaşte următoarele accepţiuni esenţiale:
 în primul rând exprimă facultatea unei persoane (subiect) de a săvârşi un act care să fie recunoscut
sau să nu fie interzis de lege. De aceea, cu acest sens, se numeşte drept subiectiv. În acest caz,
legea ocroteşte actul împotriva acelora care se opun exercitării lui prin sancţiuni externe şi reale;
 al doilea sens exprimă totalitatea regulilor juridice care asigură exerciţiul drepturilor subiective. În
acest înţeles, dreptul este definit ca ansamblul legislaţiei şi se numeşte drept obiectiv (general),
structurat pe categorii şi diviziuni: civil, penal, comercial etc;
 cel de-al treilea sens desemnează dreptul pozitiv, alcătuit din totalitatea normelor juridice în vigoare
într-un stat;
 un alt patrulea sens priveşte ştiinţa dreptului, respectiv ansamblul de noţiuni, idei, principii şi
concepte care explică dreptul şi prin mijlocirea cărora dreptul poate fi gandit;
 din vechime, dreptul a fost socotit o artă, o adevărată vocaţie. În sensul său de artă, dreptul
desemnează ansamblul de mijloace pe care le întrebuinţează organele şi persoanele care creează
dreptul sau care îl aplică.

Norma juridică

Norma juridică este o regulă de conduită ce are caracter general, impersonal şi obligatoriu, emisă de
organele de stat competente şi având ca scop asigurarea ordinii şi coeziunii sociale, regulă ce poate fi
adusă la îndeplinire pe cale statală, şi la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Normele juridice reglementează relaţiile sociale care vizează buna desfăşurare a raporturilor
interumane şi care reprezintă fundamentul întregii ordini sociale şi tocmai de aceea beneficiază de un
întreg sistem de forme şi mijloace de aplicare şi de asigurare a transpunerii lor în practică
nemaiîntâlnite la nici o altă categorie de norme sociale. Din acest punct de vedere, scopul normei
juridice este acela de a asigura convieţuirea socială dirijând comportamentul uman, în direcţia
promovării şi consolidării relaţiilor sociale, corespunzător idealurilor şi valorilor care guvernează
societatea respectivă.
Eficienţa normelor juridice este asigurată prin sancţiunile juridice pe când încălcarea normelor morale
este sancţionată prin oprobriul public. Normele juridice sunt supuse unui proces reglementat strict cu
privire la intrarea lor în vigoare, principiile activităţii lor, momentul intrării şi ieşirii din vigoare,
publicarea etc.
Edward A. Ross, în a sa lucrare Social control. A Survey of the Foundation of Order, susţine că
eficienţa normelor juridice depinde de nivelul cunoaşterii şi de gradul de acceptare de către grupurile
sociale.

Izvoarele dreptului

Teoreticienii acestei ştiinţe au identificat ca izvoare principale: obiceiul, legea, doctrina şi

jurisprudenţa.
Obiceiurile sunt modele de conduită care exprimă necesităţi ale grupurilor sociale fiind legate de
valorile specifice grupului. Ca norme sociale, obiceiurile preced dreptul, fapt pentru care reprezintă cel
mai vechi izvor de drept.
Din punct de vedere istoric, dreptul cutumiar a constituit prima formă a dreptului pozitiv. Dreptul
cutumiar constă într-o sumă de reguli de conduită nescrise, create prin îndelungata repetare a unor
practici generale, regionale sau locale.
Trei condiţii sunt necesare pentru ca un obicei să devină juridic, deci să se constituie într-un izvor de
drept:
 o condiţie obiectivă, ce constă într-o practică veche şi incontestabilă, consecință a experienţei de
viaţă a unei comunităţi;
 o condiţie subiectivă, potrivit căreia practica respectivă are caracter obligatoriu, caracter ce se
poate revendica sub sancţiune juridică;
 a treia condiţie priveşte caracterul precis sau într-o oarecare măsură precizabil al regulii de
conduită impusă prin repetare.
Legea este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, investite cu competenţe normative,
după o anumită procedură reglementată legal. Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris.
Sistemul actelor normative este alcătuit din: legi, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului, decrete,
regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii ale organelor administrative locale. Poziţia centrală în
sistemul actelor normative îl ocupă legile.
Conceptul de lege prezintă două accepţiuni:
 în sens larg, legea reprezintă orice act normativ emis de un organ de stat împuternicit să emită
astfel de acte, conform unei proceduri prestabilite;
 în sens strict, prin lege trebuie înţelese doar actele normative emise, după o procedură specifică,
de către Parlament.
În cadrul legilor, cea mai mare importanţă o au Constituţia şi legile constituţionale. Constituţia este
legea fundamentală a unui stat, care fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii
din statul respectiv şi consacră majoritatea principiilor fundamentale politico-juridice.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate ca izvoare indirecte ale dreptului, întrucât ele nu acţionează
direct asupra reglementării raporturilor sociale, ci au o influenţă indirectă asupra acestora, prin
intermediul normelor cuprinse în actele normative care receptează mesajele transmise de ele.
Doctrina reprezintă ansamblul analizelor, investigaţiilor, interpretărilor pe care autorii de specialitate le
dau fenomenului juridic. Doctrina se creează prin lucrările autorilor (iluştri jurişti) care explică şi
comentează regulile juridice, expun teoriile dreptului şi aplicării principiilor sale în practică arătând
totodată opiniile lor cu privire la problemele juridice supuse controversei.
Jurisprudenţa sau practica judecătorească reprezintă totalitatea soluţiilor date de instanţele
judecătoreşti de toate gradele în speţele judecate. Menirea jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica
la cazuri concrete legea.

Tipologia sistemelor de drept

Dreptul este un fenomen de o extremă complexitate aflat într-un proces evolutiv care implică
permanente transformări în conţinutul său normativ, modificări de ordin cantitativ în conţinutul şi
structura instituţiilor şi ramurilor de drept.
În dreptul modern este unanim acceptată ideea că nu poate exista o legislaţie veşnică, un drept
imuabil, dat odată pentru totdeauna.
În cercetarea sistemelor de drept ştiinţa dreptului utilizează metoda tipologică, care implică neluarea
în considerare a diferenţelor individuale nesemnificative.
Tipologia dreptului ia în considerare apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică şi dependenţa de
tipul sistemelor de organizare economico-socială. Plecând de la această dependenţă a dreptului de
tipul sistemelor de organizare economico-socială, sistemele de drept se clasifică în:
 drept sclavagist;
 drept feudal;
 drept burghez;
 drept socialist.
Luând în considerare criteriul apartenenţei drepturilor la un bazin de civilizaţie juridică, în dreptul
comparat s-a mai realizat tipologie – familia de drept. În acest sens, René David supune atenţiei
următoarele familii de drept: romano-germanică, anglo-saxonă (common law), dreptul socialist,
sistemele religioase şi tradiţionale (dreptul musulman, hindus, chinez, japonez şi dreptul Africii negre
şi al Madagascarului).
Pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului s-ar putea distinge ca tipuri istorice de drept:
dreptul incipient; dreptul antic; dreptul medieval; dreptul modern; dreptul contemporan.
O altă clasificare a societăţii omeneşti distinge societatea arhaică (holistică), preindustrială, industrială
şi postindustrială, fără ca aceste tipuri de societăţi să fie omogene, pure, cu rupturi definitive.
Dupa criteriul formelor de integrare economico-socială la nivelul continentului european a rezultat
dreptul comunităţilor europene, un drept instituţional şi substanţial comunitar.

Periodizarea istoriei dreptului

Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în intervale delimitate de anumite evenimente
semnificative şi caracterizate prin anumite trăsături politice, economice, culturale şi sociale specifice.
Organizarea politică şi instituţiile juridice au determinat periodizarea istoriei dreptului astfel:
 Istoria dreptului antic (Egipt, Babilon, India, China, Grecia, Roma);
 Istoria dreptului medieval: sec. al V-lea – 1789;
 Istoria dreptului modern: 1789-1918;
 Istoria dreptului contemporan: 1918- până în prezent.

Periodizarea dreptului românesc

Etapele dezvoltării statului şi dreptului românesc nu coincid totdeauna cu etapele utilizate în

periodizarea tradiţională a istoriei româneşti. De multe ori, momente esenţiale pentru evoluţia juridică
prefaţează evenimente însemnate ale istoriei românilor. Alteori, etape juridice importante sunt
parcurse între două mari evenimente istorice.
Aşadar, putem distinge urmatoarele perioade:
1. Dreptul monarhiei dacice: perioada delimitată de formarea statului geto-dac centralizat şi cucerirea
de către romani a Daciei în anul 106.
2. Dualismul juridic al Daciei, provincie romană (106-271/274).
3. Dreptul feudal: a) etapa făramiţării feudale, delimitată de retragerea aureliană şi formarea statelor
româneşti centralizate, în care s-a derulat procesul de formare a Legii Ţării; b) etapa monarhiei
centralizate, delimitată de formarea statelor româneşti şi Revoluţia din anul 1821, în care se
finalizează dreptul cutumiar roman (Ius Valachicum) şi apar primele legi scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada revoluţiilor burgheze din anii 1821 şi 1848, formarea
statului modern român, statului naţional unitar român, perioada interbelică şi cea postbelică până în
anul 1947.
5. Dreptul socialist (dictatura comunistă), care cuprinde perioada 30 decembrie 1947 – 22 decembrie
1989.
6. Dreptul în perioada de tranziţie, după 22 decembrie 1989 – octombrie 2003 (revizuirea Constituţiei
adoptate la 8 decembrie 1991).

STATUL ŞI DREPTUL ANTIC

Statul constituie un ansamblu de instituţii politice al căror specific este dat de organizarea în numele
interesului comun a puterii centrale, pe un teritoriu delimitat, unde îşi exercită prerogativa de a elabora
şi aplica dreptul.
Apariţia statului a avut loc într-un anumit moment al dezvoltării societăţii cand evoluţia vieţii materiale
a cerut o formă superioară de organizare socială, având drept criterii constitutive teritoriul, populaţia şi
puterea de stat.
Primele organizări statale s-au constituit în Orientul Antic, în urmă cu aproape 6 milenii (Egipt,
Babilon, China, India, Persia).
Zona geografică imensă, numită convenţional Orientul Antic, se întinde din vest spre est de la Tunisia
contemporană, unde s-a aflat Cartagina, până la China, Japonia şi Indonezia de astăzi, iar din sud
spre nord - de la Etiopia de astăzi până la munţii Caucaz şi ţărmurile de sud ale Mării Aral. Aici
existau în antichitate numeroase state, care au jucat un rol semnificativ în istorie: marele Regat al
Egiptului Antic, Statul Babilonian, statele din Podişul Iranian, inclusiv monarhia persană mondială, în
componenţa cărei intrau teritoriile Orientului Apropiat şi aproape toate ale întregului Orient Mijlociu,
formaţiunile statale din Asia Centrală, statele de pe teritoriile Industanului, Chinei, Coreii şi Asiei de
Sud-Est.
Printre organele conducerii de stat existente în ţările Orientului Antic putem menţiona: împăratul, marii
dregători şi aparatul funcţionăresc.
Statele medievale aveau ca formă de conducere preferabilă monarhia absolută.
Conţinutul puterii, structura internă şi externă au determinat forma statului: forma de guvernământ,
structura de stat şi regimul politic. Ca formă de guvernământ, structură de stat şi regim politic, statul a
reprezentat tot timpul voinţa puterii politice. Dreptul s-a manifestat ca expresie a puterii politice având
garanţia forţei statului.
Puterea de stat se înfăţişează acum ca o componentă esenţială a conţinutului statului, fiind definită de
o serie de prerogative printre care suveranitatea guvernează întregul angrenaj social, politic şi
economic. Expresii ale manifestării suveranităţii poporului sunt funcţia legislativă, funcţia executivă şi
administrativă, funcţia jurisdicţională şi funcţia externă.

Egiptul antic şi dreptul egiptean

În regiunea văii Nilului prin contopirea nomelor (formaţiuni prestatale) au luat fiinţă în mileniul al IV-
lea, statul egiptean de nord (Egiptul de Jos) şi statul egiptean de sud (Egiptul de Sus). În statul
egiptean de nord regalitatea a înfrânt rezistenţa aristocraţiei gentilico-tribale şi a nomelor, în timp ce în
statul egiptean de sus regalitatea a avut nevoie, pentru a se impune, de sprijinul dinastiei din nord.
Frământările interne şi invaziile din răsărit au dus la prăbuşirea statului egiptean de nord în timp ce
Egiptul de Sus a reuşit să-i învingă pe invadatori, iar regele Menes (3000 î. Chr.) să unifice cele două
regate. Următoarele patru secole au transformat statul egiptean centralizat într-o despoţie orientală în
cadrul căreia conducerea revenea faraonului, ajutat de un consiliu de guvernare; administraţia statului
era organizată pe mari diviziuni administrative corespunzând celor 42 de provincii, fiecare conduse de
reprezentanţi ai regelui, de funcţionari, supuşi unei severe discipline, de o justiţie care era prezidată
de guvernator (cel mai înalt dregător), asistat de notabilităţi.
Din păcate, ştiinţa nu deţine publicaţii esenţiale a legislaţiei Egiptului Antic. Ceea ce cunoaştem
despre codificările egiptene s-a stabilit pe baza fragmentelor păstrate în lucrările autorilor antici
egipteni.
Primele scrieri literar-morale, au fost: Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele Merikare, apărute
în jurul anului 2000 î.e.n.
Herodot din Halicarnassus între anii 454-450 î.e.n. a cercetat cauzele războaielor dintre greci şi perşi
dedicând Egiptului cea de-a doua carte din opera Historiai.
În Egipt au pătruns foarte mulţi greci după cucerirea lui Alexandru Macedon, din anul 322 î.e.n.
istoriografia ajungând la mare cinste la curtea Ptolomeilor. În acea perioadă, cel mai important dintre
istoriografii Egiptului a fost Manethon care a întocmit după sursele hieroglifice Egiptica, încercând să
redea evenimentele istorice, tradiţiile religioase, politicile şi moravurile patriei sale.
Începuturile civilizaţiei egiptene, documentate arheologic, se grupează în trei faze: regatul vechi,
regatul mijlociu şi regatul nou. Diodor din Sicilia ne prezintă un tablou al istoriei universale, în lucrarea
sa Biblioteca istorică în referirile sale asupra Egiptului intervine cu date valoroase în legătură cu
structura de stat a despotismului oriental antic, organizarea administrativă, referindu-se şi la primii
legislatori egipteni: Menes, Sasykis, Ramses al II-lea şi Boccharis.
De la începutul mileniului IV-lea î.Hr., societatea egipteană era organizată în mici comunităţi agrare,
conduse de un sfat de bătrâni având funcţii administrative, fiscale şi judecătoreşti, funcţii care ulterior
au fost preluate de organe de stat specializate, recrutate din rândul scribilor.
Faraonul Narmer numit de greci Menes (primul legiuitor care a încurajat scrierea şi consemnarea
evenimentelor semnificative) îşi extinde puterea, la începutul mileniului III-lea î.Hr., pe tot teritoriul
punând bazele primei dinastii (din cele 30 care s-au succedat).
Clasele sociale în statul egiptean clasic erau:
 stăpânii de sclavi;
 ţăranii;
 orăşenii;
 sclavii.
Şase centre de judecată şi un Tribunal suprem existau în epoca Regatului vechi. Judecătorii erau
înalţi funcţionari ai ţării. Procedura judiciară urma calea unor norme riguroase, precise dar şi
surprinzător de moderne. Reclamaţiile era înaintate în scris şi erau înregistrate de grefier iar arhivarii
ţineau evidenţa actelor. Judecătorii soluţionau cauzele pe baza actelor scrise, a dovezilor şi a
depoziţiilor martorilor. Mersul instrucţiunii era consemnat în scris. Tribunalul hotăra dacă mai era
cazul ca o cauză să mai fie cercetată sau dacă mai era cazul ca martorii să presteze un jurământ.
Probaţiunea se făcea prin martori, prin acte scrise şi prin jurămînt. Hotărîrea, însă, era luată de
judecător fără a fi motivată. Exista şi un reprezentant al Ministerului Public. Speţele de importanţă
minoră se puteau judeca şi la faţa locului în afara tribunalelor. În ceea ce priveşte corupţia
judecătorilor, aceasta se pedepsea cu moartea, prin sinucidere impusă. Pedepsele erau extrem de
severe. Decapitarea sau arderea reprezentau modalităţile obişnuite de pedeapsă capitală.
Existau următoarele forme de proprietate:
 Proprietatea statului - având rolul de a asigura rezerva de stat pentru situaţiile excepţionale, în caz
de calamitate, de secetă, război, incendii, dezastre etc.;
 Proprietatea exclusivă a regelui, a caselor sale regale;
 Averea şi gospodăria marilor demnitari şi a nomarhilor. Averea acestora s-a format din donaţiile
regale devenind proprietate personală;
 Posesiunea templelor s-au constituit tot din donaţiile casei regale;
 Gospodăriile obişnuite ale oamenilor de rând care stăpîneau pămînturile în obşte.
În epoca tardivă se încheia un fel de contract care legitima căsătoria între ambii soţi, în cele mai multe
cazuri, egiptenii căutau să aibă copii, căci lipsa acestora era considerată ruşinoasă constituind o
dovadă de egoism.
Dreptul egiptean cunoştea moştenirea legală şi testamentară. Moştenitori legitimi erau copiii de
ambele sexe, moştenirea împărţindu-se în mod egal între fii şi fiice, dar fiul mai mare avea o cotă mai
mare fiind în schimb obligat să se ocupe de funeraliile tatălui. Câteodată fratele mai mic devenea
administratorul sau slujitorul fratelui mai mare.
În timpul lui Ramses al II-lea (în jurul anilor 1285 î.e.n) a avut loc o activitate legislativă intensă.
Aceasta a urmărit întărirea armatei, întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat.
În jurul anilor 720-715 î.e.n. apare un mare cod de legi elaborat de Boccharis, care a adus unele
schimbări în ordinea de drept statornicită de până atunci. Potrivit acesteia, li se îngăduia ţăranilor
înstrăinarea şi amanetarea loturilor de pământ, se interzicea transformarea debitorilor în sclavi iar
pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu sclavia.
Statul şi dreptul egiptean prin modul de organizare şi funcţionare şi-a pus amprenta pe gândirea
juridică a lui Solon şi pe gândirea politică a lui Platon. Aristotel susţinea că organizarea statului şi
legile scrise au fost create de egipteni.

Babilonul şi dreptul babilonian

În zonele fertile ale Mesopotamiei, între fluviile Tigru şi Eufrat s-a construit cea mai mare civilizaţie a
antichităţii ce însuma contribuţiile civilizatoare şi culturale a trei popoare distincte: sumerienii,
akkadienii şi asirienii de-a lungul a trei milenii. Un moment semnificativ în civilizaţia şi cultura
mesopotamiană l-a constituit oraşul-stat akkadian din centrul Mesopotamiei care, timp de aproape
două milenii a constituit cel mai important centru economic, politic şi cultural din întregul Orient
apropiat: Babilonul. Reprezentantul cel mai ilustru a acestui oraş-stat a fost regele Hammurabi (1728-
1686 î.e.n.). Domnia acestuia se caracterizează printr-o înţeleaptă operă de organizare internă pe
toate planurile, activitate care a culminat prin cea mai semnificativă operă juridico-administrativă a
Orientului Antic, prin codul de legi care îi poartă numele.
Conducerea statului babilonian a aparţinut lui Patesi-Lugal, despot asemănător faraonului egiptean.
El era considerat zeu, conducător al celor patru ţări şi al suveranilor lumii. Acesta avea un sfetnic
principal numit nubanda, administratori speciali desemnaţi pentru teritoriile cucerite, un aparat de stat
alcătuit din oameni din diferite profesiuni (preoţi, scribi, judecători etc.), funcţionari special desemnaţi
pentru oraşe şi unităţi teritoriale mai mici numiţi radianum.
Dreptul de proprietate avea la început în Babilon doi proprietari: regele despot şi comunitatea
sătească. Bunurile Ilku pe care regele le acorda militarilor (soldaţi sau ofiţeri) ca răsplată pentru
serviciile militare prestate aveau un regim juridic special.
Una dintre cele mai importante realizări a lui Hammurabi (1792-1750 î. de Cr.) a constituit-o tentativa
de unificare a jurisdicţiei mesopotamiene prin redactarea unuia dintre cele mai vechi coduri de legi din
istorie. Codul lui Hammurabi a fost din punct de vedere legislativ cel mai celebru din antichitatea
orientală. Descoperirea sa în 1901-1902 de către o expediţie arheologică franceză condusă de
cercetătorul J. de Morgan, în Susa, urmată aproape imediat de publicarea cercetărilor sale, datorită
preotului Vincent Scheil, marchează o dată de referinţă în ştiinţa istoriei dreptului.
În anul 1170 î.e.n., regele elamit Sutruk-Nahunt, cucerind Babilonul, duce în capitala sa, Susa, Codul
lui Hammurabi, unde a fost regăsit după secole.
Codul cuprinde un prolog, aproximativ 280 de articole de dispoziţii şi un epilog. Prologul şi epilogul
consacră sursa divină a inspiraţiei hammurabiene, căutând să statornicească respectarea legii prin
mijlocirea binecuvântării adresate urmaşilor care o vor respecta şi a blestemului, adresat celor care
nu o vor respecta.
Codul lui Hamurabi a acordat atenţie şi dreptului familiei. Astfel căsătoria se considera valabilă numai
în baza unui contract încheiat expres între părţi. Relaţiile dintre soţi aveau ca fundament dominaţia
soţului asupra soţiei şi copiilor. În virtutea acestei supremaţii a bărbatului, divorţul era lăsat la
aprecierea soţului; uneori, şi soţia putea intenta acţiunea de divorţ (dacă soţul părăsise casa şi
localitatea, dacă acesta îşi încălcase obligaţia de fidelitate conjugală sau dacă femeia fusese învinuită
pe nedrept de adulter). De principiu, căsătoria era monogamă, dar Codul încuviinţa şi a doua
căsătorie.
În materia succesiunii, soţia supravieţuitoare nu moştenea averea soţului, dar avea dreptul să rămână
în casa familială şi să trăiască din veniturile sale dotale. Averea tatălui, era împărţită în mod egal între
copiii naturali. La moartea mamei, zestrea urma să fie moştenită de copiii săi, tatăl ei neavând dreptul
de a înainta pretenţii faţă de dotă.
În ceea ce priveşte dreptul penal, Codul lui Hamurabi se distinge prin eliminarea pedepsei talionului
(aplicabil numai pentru oamenii aflaţi pe aceeaşi scară socială) şi prin introducerea sistemului
despăgubirii.
Codul Hammurabi divide infracţiunile în cinci categorii:
 Infracţiuni împotriva persoanei;
 Infracţiuni împotriva proprietăţii;
 Infracţiuni împotriva familiei;
 Infracţiuni împotriva justiţiei;
 Infracţiuni militare.
Infracţiunile îndreptate împotriva statului erau considerate cele mai grave, fiind sancţionate cu
moartea. Cu acelaşi grad de severitate erau sancţionate furturile de animale sau de bunuri aparţinând
statului sau templului.
Codul legilor lui Hammurabi a avut ca scop uşurarea situaţiei ţăranilor liberi, oprirea procesului de
pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor, temperarea lăcomiei cămătarilor şi prin toate aceste măsuri
întărirea orânduirii sociale în Babilon. Totodată, se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii
asupra sclavilor.
Marele preot al Sumerului era, în acelaşi timp, şi marele judecător. Acesta îşi transfera apoi
autoritatea judecătorească supremă unui alt judecător laic sau unui colegiu de judecători, aleşi dintre
bărbaţii cei mai respectaţi ai statului. Dacă nu exista plângere nu exista judecată. Principiul probaţiunii
era aplicat cu maximă rigurozitate.
Un loc semnificativ în cadrul codului îl ocupă reglementarea proprietăţii. Erau totodată reglementate şi
infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. Ultima parte a codului este consacrată raporturilor de
muncă; aici se cuprind dispoziţii privind remunerarea medicilor, reglementarea muncii lucrătorilor
agricoli, transportul maritim, munca sclavilor.
Aşadar, codul (redactat în akkadiană) constituie o culegere de decizii, conţinând cazuri alese, iar
întocmirea normativă hammurabiană a fost făcută în vederea unificării dreptului din cele două porţiuni
ale imperiului: Akkad şi Sumer.

India antică şi dreptul indian

Dată fiind structura sa geografică, India antică prezenta aspectul unui amalgam de popoare şi grupări
etnice, cu tradiţii şi forme de organizare social-politice independente. Fiecare castă, sectă sau
grupare etnică avea tradiţia sa independentă, în raport cu stadiul dezvoltării sociale şi culturale în care
se afla.
Se regăsesc o serie cutume şi de culegeri de legi, cum au fost: Codul legilor lui Manu, Gautama,
Apostamba, Narada, aceste culegeri reprezentând creaţia diferitelor şcoli brahmane. Cele mai
reprezentative pentru studiul dreptului sunt Codul legilor lui Manu. Acesta reprezintă o bogată
culegere de norme religioase, etice şi juridice, făcând parte din categoria scrierilor sacre ale Indiei
antice. Nu se cunoaşte cu exactitate data întocmirii sale dar unii cercetători o plasează undeva între
secolele XIII-VI î.e.n. Cartea Legii lui Manu (Manava-Dharma-Sastra) este scrisă în versuri şi cuprinde
12 cărţi iar ultima carte era dedicată transmigraţiei sufletelor şi dobândirii beatitudinii eterne.
Dispoziţiile Codului legilor lui Manu se grupează în trei categorii:
 dispoziţii care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu cetăţenii;
 dispoziţii care se referă la unele fapte civile penale;
 dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor.
Codul legilor lui Manu reglementează aproape toate aspectele vieţii indiene. Membrii castelor
superioare erau pedepsiţi mai sever decât cei ce aparţineau castelor inferioare.
Principiul respectat în Legile lui Manu este deosebit de modern: pedeapsa constituia ultima măsură la
care se putea recurge şi foarte rar cu cruzime.
În Codul legilor lui Manu sunt prevăzute şapte moduri legale de dobândire a averii:
 Moştenirea;
 Dăruirea;
 Schimbul;
 Cumpărarea (atât schimbul cât şi cumpărarea erau permise tuturor castelor);
 Cucerirea pentru casta militară;
 Împrumutarea cu dobândă, comerţul şi plugăria, pentru casta negustorilor;
 Darurile primite de la oameni vrednici de cinste, pentru brahmani.
Importanţa deosebită atribuită de indieni instituţiei căsătoriei rezidă şi din faptul că bărbatul
necăsătorit era dispreţuit de toţi, situându-se singur în afara societăţii. Pentru a se putea oficia
ceremonia căsătorii, tinerii trebuiau să atingă o anumită vârstă. Vârsta legală de căsătorie, pentru
tinere era de opt ani. Tatăl, însă, putea căsători fiica chiar dacă ea nu împlinise încă vârsta de opt ani.
Tânăra, care împlinea vârsta de opt ani şi nu era căsătorită de tatăl ei, trebuia să aştepte trei ani şi
după aceasta putea ea singură să-şi caute soţ. Căsătoria era precedată de logodnă.
Budismul născut în sec. VI–V î.e.n. devine în timpul regelui Aşoka, religie de stat.
Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o puternică încercare
de împotrivire. Însăşi editarea Codului de legi al lui Manu a reprezentat tocmai una dintre formele de
împotrivire ale brahmanilor.
Narada reprezintă o altă culegere de legi indiene fiind întocmită mult mai târziu decât Legile lui Manu.
Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod. Narada conţine în mod
amănunţit mecanismul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare. Alături de această descriere
întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind semne ale viitoarei societăţi feudale.
În afara colecţiilor de legi, un important izvor pentru studiul vechiului indian îl constituie o serie de
tratate politice, economice şi juridice. Unul din aceste tratate este Arthasastra (Ştiinţa despre politică).
Acesta cuprinde probleme referitoare la structura de stat, la procesul de judecată, precum şi la dreptul
penal şi civil.
Justiţia era aplicată de capul familiei, de căpetenia satului, de şeful castei respective, de guvernatorul
provinciei, de ministru de justiţie al regatului iar în cazurile mai grave personal de rege. Regele delega
magistraţii care trebuiau să cunoască aproximativ 8000 de articole şi dispoziţii judiciare de drept
cutumiar, secondaţi de un grefier, un scrib şi un portărel.
Cauzele penale erau judecate de brahmani, iar cele civile de magistraţi laici.
Organele judiciare stabil constituite erau tribunale rurale şi Înaltele Curţi judecătoreşti de la oraşe.
Pedeapsa era considerată o creaţie a divinităţii.

China antică şi dreptul său specific

Civilizaţia chineză, s-a dezvoltat independent de lumea europeană. Ea a rămas în afara acestei
influenţe, cunoscând doar ceea ce i-a fost transmis prin intermediul populaţiei scito-siberiene care se
afla din vechi timpuri, în relaţii comerciale cu vechii chinezi. Civilizaţia chineză se întindea din Pacific
până în regiunea masivilor muntoşi, şi a unor largi platouri care se deschid din masivul tibetan spre
est până la mare.
Prima epocă din istoria Chinei, despre care există informaţii este legată de numele dinastiei Xia
(2205-1766 î.e.n.). Pe de altă parte, dinastia Shang (1523 – 1028 î.e.n.) a rămas în istorie ca fiind
prima dinastie a cărei existenţă este atestată nu doar de vestigii arheologice bogate, ci şi de
documente scrise. Această dinastie marchează intrarea Chinei în faza culturii superioare formându-se
în timpul ei prima organizare statală cu o trăsături politice şi culturale bine definite, în care regele
deţinea funcţiile militare, politice, administrative, economice şi religioase supreme. În această
perioadă regele îşi exercita puterea prin intermediul nobilimii de clan.
Instituţiile politice şi sociale ale Chinei au luat o formă precisă încă de la începutul perioadei dinastiei
Chou. În 1027 î.Hr. dinastia Shang a fost detronată de dinastia Chou, aflată la putere până în 256
î.Hr. Conform tradiţiei, noii conducatori susţineau că dinastia Shang îşi pierduse mandatul cerului
(autorizţia divină pentru a conduce), care trecuse în posesia noii dinastii. China sub această dinastie
s-a divizat pentru o perioadă de secole în numeroase state independente „de mijloc” (zung-guo), din
care mai târziu, a luat naştere numele oficial al statului: imperiul de mijloc.
În perioada acestei dinastii s-a născut regele Mu. Acesta era un erou cântat de poeţi, fiind
protagonistul unui Cod penal compus din 3000 de articole. Cartea pedepselor apare în jurul anilor 536
î.Hr., fiind cea dintâi culegere de texte din China. Aceasta limita mijloacele de a pedepsi persoana
vinovată de o crimă gravă, prevedea tatuajul, tăierea nasului, tăierea picioarelor şi moartea.
Şcoala filosofico–juridică, denumită şcoală a legiştilor ia naştere în secolele V–IV î.e.n. Reprezentanţii
acestei şcoli aveau o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat, pe care s-au străduit să le
extindă la toate cazurile vieţii. Ei erau partizanii unei proprietăţi de stat nelimitate, susţineau
necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. Şcoala legiştilor a sprijinit dezvoltarea şi
perfecţionarea dreptului chinez, jucând în acest sens rol progresist.
Primul cod imperial ce reglementa furtul, tâlhăria, închisoarea, arestarea şi regulile generale ale
dreptului, a fost elaborat în jurul anului 350 î. Hr. de către Li-Kui, unul dintre reprezentanţii şcolii
legiştilor. Acesta a adunat şi a ordonat legile tuturor dinastiilor până la el scriind Codul chinezesc a lui
Li`vei (Li Kui), cod ce avea să servească ca model pentru Codul Tang (din anul 653).
În perioada dinastiilor Qin (246 - 221 î.e.n.) şi a dinastiei Han (prima domnie:207 î.e.n.–9 e.n., iar a
doua domnie: 23 e.n.–220 e.n.) s-a remarcat o intensă activitate legislativă. Culegerea de ordonanţe
şi statute, elaborate în perioada dinastiei Qin, numite: Ta-Tin Lu-Li are o valore deosebită pentru
cunoaşterea şi înţelegerea dreptului chinez. Întocmită în mai multe etape, această culegere
reglementează intervenţia statului în unele relaţii sociale, cuprinzând mai multe norme din domeniul
dreptului public; normele din domeniul relaţiilor civile se judecau după norme extrem de variate şi de
arbitrare, luându-se în considerare obiceiurile locale, deci pe baza unor principii tradiţionale de drept
cutumiar.
Principalul izvor al dreptului penal, alături de cutumă, este Codul Ta-Tsing-Lu-Li din secolul VI î.e.n.
Acest cod oferea o rezolvare suficient de exactă diverselor instituţii juridice de drept penal: instigare,
ajutor, complicitate, tentativă, favorizare, etc. Un mare preţ se punea pe auto-denunţare, auto-
denunţătorul primind o pedeapsă mai blândă. Pedepsele erau dintre cele mai severe. Persoanelor de
rang înalt, condamnate la moarte, li se acorda favoarea de a se sinucide. În mod deosebit de aspru
erau sancţionate infracţiunile împotriva împăratului, înalta trădare era pedepsită cu moartea şi,
totodată, era pedepsită şi familia delicventului; cine ar fi tăiat doar un copac din jurul mormântului
împăratului era pedepsit cu decapitarea.
Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului şi chiar asupra vecinilor săi. Această
măsură era în concordanţă cu ideea de solidaritate şi de responsabilitate comună pe care se baza
structura familială chineză, idee care aproape anula noţiunea de personalitate şi care în mod evident
limita libertatea de acţiune a individului.
Cu toate că au fost redactate mai multe coduri, respectul pentru legea scrisă nu s-a putut impune în
China. Dreptul cutumiar a stat mereu deasupra legii scrise. Copii deveneau majori la 20 de ani
(băieţii) şu fetele la 15 ani.
Familia era alcătuită pe baze patriarhale; încă din epoca veche apare cuvântul ti care înseamnă şi
sclavă şi concubină. Familia chineză se caracteriza prin atotputernicia bărbatului şi a tatălui, înrobirea
femeii, poligamia şi nu în ultimul rând, printr-un cult exagerat al strămoşilor. Copii deveneau majori la
20 de ani (băieţii) şu fetele la 15 ani.
În materia succesiunii, dreptul chinez cunoaştea numai succesiunile descendenţilor; dacă nu erau
descendenţi se facea o adopţiune, dar trebuia să se aleagă cineva care purta acelaşi nume de familie
(de exemplu fiul fratelui). Dacă cineva murea fără copii legitimi sau adoptaţi, avea loc o adopţiune
post-mortem: Consiliul familial îi oferea ca moştenitor, de obicei, o rudă apropiată.
În fruntea administraţiei centrale, în calitate de cel mai înalt demnitar se găsea un dregător numit
suan. Majoritatea cauzelor se judecau de către şeful administrativ al oraşului, care pronunţa inclusiv
pedeapsa cu moartea. În cazurile care nu îi erau suficient de clare, el trebuia să prezinte cazurile în
speţă unor instanţe superioare. Mai exista un fel de judecată familială. Şeful familiei avea dreptul să
judece pe rudele aflate sub puterea să (soţie, copii) şi pe slugile din gospodăria lui. În cazul săvârşirii
de către aceştia a unor infracţiuni mai grave avea posibilitatea să-i omoare sau să-i determine să se
sinucidă.
Teritoriul care astăzi este China era ocupat de mici regate feudale. În anul 221 regele de „Ch’în”
înfrângea regii din alte şase regate şi unifica China. La 400 de ani de la unificare, Imperiul a dezvoltat
un cod de legi numit Codul Tang (anul 653) care a revizuit toate codurile anterioare, unificând
totodată procedurile. Astfel, nu au mai existat decât două moduri de a aplica pedeapsa capitală:
decapitarea sau moartea prin spânzurătoare.

Grecia antică şi dreptul său specific

În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice, două polisuri (state - cetăţi)
prezintă o relevantă deosebită. Acestea sunt Sparta şi Atena. Deosebirea de bază dintre aceste două
polisuri rezidă în regimurile politice diferite existente în ele. În Sparta a existat dea-lungul secolelor un
regim politic autoritar, pe când în Atena, a fost instituit un regim politic democratic care a fost supus
unor continue reformări, ajungând în sec. V î.e.n. la varianta sa optimală, clasică.
Organizarea polis-ului grecesc (oraşul-stat) pe baze democratice directe, având ca model Atena, a
permis nemaiîntâlnita afirmare a filosofiei, doctrinei, jurisprudenţei şi instituţiilor judiciare.
Din diferenţa regimurilor politice dintre aceste două polisuri decurge firesc diferenţa de sisteme
politice şi sisteme de drept. În Sparta organele publice erau:
 Regalitatea - formată din doi regi;
 Sfatul bătrânilor (Gherusia);
 Adunarea Poporului (Apella)
 Eforii - în număr de cinci;
 Armata.
În Atena exista o pluralitate de organe publice, şi anume: Adunarea populară, Consiliul celor 500,
Colegiul Arhonţilor, Colegiul Strategilor, Helia, Areopagul, Judecata eforilor etc.
Reformele înfăptuite de-a lungul câtorva secole au permis trecerea de la atotputernicia statului
aristocratic spre libertatea individuală, prin intermediul dreptului bazat pe norme morale şi pe raţiune.
Chiar şi în Sparta legislatorii au impus măsuri de natură să lărgească drepturile cetăţenilor. Un astfel
de model a fost Lycurg (secolul VIII î.Hr.), care, prin reformele sale, a limitat puterea regilor ca stăpâni
absoluţi şi a realizat, prin instituţiile nou create – Senatul şi Corpul Eforilor, un echilibru al puterilor
între regalitate şi popor.
În domeniul dreptului, eforii erau cei care judecau în materie civilă, iar Senatul judeca crimele, nedând
astfel regilor dreptul de a împărţi discreţionar dreptatea.
Reformele din domeniul social, din domeniul moral, reglementarea relaţiilor de familie erau destinate
ca, împreună, să întărească cetatea, capacitatea ei de apărare, prin subordonarea individualităţii
interesului colectiv.
Atenianul Solon (secolul VII î.Hr ) este socotit unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. Desemnat
arhonte (magistrat suprem al republicii) cu puteri extraordinare, a reformat statul, dând prima
Constituţie democratică a Atenei. În acea vreme, cetatea era sfâşiată de grave contradicţii între stările
sociale. Fiind înglodaţi în datorii, mii de oameni liberi au fost transformaţi în sclavi şi vânduţi în afara
cetăţii.
Solon a creat un sistem instituţional echilibrat instituind în justiţie, pe lângă magistraţi, corpul de juraţi
desemnaţi prin tragere la sorţi, la care aveau acces toţi cetăţenii.
O importanţă majoră au avut-o legile care hotărau retrocedarea pământurilor celor deposedaţi abuziv
de patriciat, eliberarea celor vânduţi ca sclavi pentru datorii şi readucerea lor în cetate, limitarea
puterii părinteşti asupra copiilor, fiul major devenind egal în faţa autorităţii cu tatăl său. Efectul final a
fost îngrădirea puterii oligarhiei şi consolidarea sistemului democratic de guvernare.
Clistene (secolul VI î. Hr.) a fost om politic şi reformator al statului sclavagist atenian iar măsurile
întreprinse de el au reprezentat episodul final al luptei dintre aristocraţia gentilică şi demos.
Clistene a introdus ostracismul sau judecata cioburilor care consta în votul secret al cetăţenilor ce
înscriau pe un ciob numele persoanei considerată primejdioasă pentru ordinea democratică. În baza
verdictului popular, aceasta putea fi exilată din cetate timp de 10 ani, dar fără a i se confisca averea.
O aprigă controversă a avut loc în gândirea vechilor greci cu privire la raportul dintre legile normative
instituite de oameni şi legile naturale imuabile. Curentul de gândire al sofiştilor a repus în discuţie
existenţa dreptului natural (în concordanţă cu natura lucrurilor şi a oamenilor), opus de ei dreptului
pozitiv (totalitatea legilor în vigoare), creat în interesul şi prin arbitrariul oamenilor, aflat în opoziţie cu
natura. Protagoras a fost un reprezentant de seamă al acestui curent, el afirmând că natura nu
cunoaşte norme, omul fiind măsura tuturor lucrurilor. Angajat în dezbaterea asupra raportului dintre
legea naturală şi cea raţională, Sofocle (secolul V î.Hr.) a afirmat valabilitatea amândurora. Acesta
este motivul pentru care, în opinia sofiştilor, dreptul pozitiv trebuia să revină la dreptul natural egalitar
căci, prin natura lor, toţi oamenii sunt egali (Divinitatea i-a făcut pe toţi ca oameni liberi; pe nimeni
natura nu l-a făcut sclav), concluzia fiind că dreptatea şi libertatea sunt naturale. Pericle, conducător
al democraţiei ateniene din secolul V î.Hr, afirma că dreptatea este egalitatea în faţa legii. Acest mare
învăţat al Antichităţii concilia, într-o logică impecabilă, ideea de drept natural şi drept pozitiv, în sensul
că egalitatea naturală trebuia să se regăsească în lege. Sistemul desemnării în funcţiile de stat prin
tragere la sorţi, şi nu prin vot, introdus de el, a permis oricărui cetăţean să exercite aproape orice
demnitate publică, iar retribuirea funcţiei a îngăduit şi celor de condiţie materială inferioară să se
poată ocupa de treburile cetăţii. Şi totuşi, controversa nu era încheiată, poetul Pindar susţinând că
peste tot în natură funcţiona legea după care cel puternic domina pe cel slab.
Trebuie menţionată aici şi viziunea filosofului Democrit (secolele V-IV î. Hr.), o viziune apropiată de
cea modernă, potrivit căreia esenţa legii pozitive era principiul ce impunea fiecăruia, sub sancţiunea
constrângerii, de a nu prejudicia pe celălalt.
Gândirea juridică a fost influenţată şi de viziunea asupra dreptului a celui mai de seamă discipol al lui
Socrate, marele gânditor al antichităţii, Platon. Acesta a suţinut în celebrele sale dialoguri din Legile şi
Republica, ideea supremaţiei legilor întemeiate pe conceptul binelui şi dreptăţii, dar concepţia sa
despre legile pozitive a cunoscut şi aspecte contradictorii. Astfel că, iniţial, Platon şi-a manifestat
ostilitatea faţă de dreptul scris considerat formalist şi rigid, ca mai apoi să se pronunţe pentru
supremaţia legii. Platon a fost primul mare gânditor care a formulat teoria prevenţiei generale şi
particulare, cât şi a caracterului expiatoriu al pedepsei. Aristotel a fost elevul lui Platon. Spre
deosebire de acesta însă, la care noţiunea de drept apare nediferenţiată de morală, Aristotel a dat un
înţeles mult mai precis celui dintâi concept, susţinând că ceea ce este drept este şi just. Dat fiind
faptul că cel ce încalcă legile este un om nedrept şi cel ce le respectă este drept, filosoful
concluzionează că toate dispoziţiile legale sunt drepte şi, întrucât tot ceea ce se stabileşte prin
legislaţie este legal, fiecare dintre aceste prescripţii este dreaptă.
Opinia lui Aristotel referitoare la raportul dintre dreptul comun şi dreptul privat are o valoare deosebită.
În acest sens, Aristotel susţinea că dreptul comun este chiar dreptul natural, fiind valabil pentru orice
cetate unde acţionează, deci, legea comună, care nu are nevoie de recunoaştere, pe când legea
privată este cea convenită între oameni. În viziunea sa între dreptul natural şi dreptul pozitiv nu există
opoziţie; dimpotrivă, legile statului completează dreptul natural. Aşadar, Aristotel a fost un susţinător
declarat al legilor pozitive; legile au autoritate, spunea el, pentru că se întemeiază pe ştiinţa dreptului
natural acesta fiind şi motivul pentru care legea trebuia să fie suverană. Totodată, Aristotel a susţinut
primatul Constituţiei, ca lege fundamentală, cea care determină în stat organizarea sistematică a
puterilor, dar mai ales a puterii suverane. Aşa a luat naştere ideea de constituţionalitate a legilor.

Dreptul Roman

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancţionate de statul roman,
constituite într-un sistem extrem de vast şi complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice.
Odată cu epoca romană putem vorbi despre legi şi despre drept în sens modern.
Specialiştii împart istoria dreptului roman în patru periode:
 de la fondarea Romei până la Legea celor XII Table
 de la Legea celor XII Table până la Cicero
 de la Cicero până la Septimiu Sever
 de la Septimiu Sever până la moartea lui Iustinian.
La baza ordinii juridice romane a stat Legea celor XII Table, pe care Cicero o considera ca fiind
obârşia universală a dreptului.
Începuturi dreptului roman se situează în epoca de formare a cetăţii Roma (mijlocul secolului VIII
î.Hr.) şi se încheie la moartea împăratului Iustinian (565 d.Hr.).
Dreptul roman a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei generale a instituţiilor juridice, adaptat
fiind la realităţile societăţii medievale pentru ca, ulterior, să constituie principalul izvor de inspiraţie în
procesul elaborării codurilor moderne. Concepţia juridică a romanilor a fost puternic influenţată de
gânditorii greci: Platon, stoicii şi, în special, Aristotel, în materie de dreptate, lege, echitate, drept
natural.
Unul din meritele dreptului roman constă în faptul că a creat o terminologie juridică exprimată într-un
limbaj juridic de o excepţională precizie şi rigoare, simetria construcţiilor juridice permiţând
sistematizarea întregului drept intrat în universalitate.
Odată cu Roma se poate discuta cu adevărat despre dreptul privat, în care sunt circumscrise
drepturile şi obligaţiile părţilor. La romani s-a înlocuit constrângerea fizică a debitorului prin
constrângerea juridică. Reguli noi au vizat şi procedura. S-a introdus buna credinţă în opoziţie cu
acţiunea dreptului scris. Bona fides este adevărata revoluţie în sistemul procedural. Totodată, dreptul
roman a consacrat principiul echităţii (aequitas), îndemnând la interpretarea legii în litera şi spiritul ei
(ratio legis).

Diviziunile dreptului roman

Dreptul roman se divide în:

a) Dreptul public („ius publicum”) – având ca principale ramuri dreptul administrativ şi dreptul penal şi
având ca obiect delictele publice, judecate după normele procedurii penale de instanţe speciale,
distincte de cele civile.
b) Dreptul privat având ca subdiviziuni:
 ius naturale, însemnând legile naturale;
 ius gentium, consacrând reguli ce guvernau viaţa naţiunilor;
 ius civile sau dreptul quiritar, cuprinzând normele pozitive în vigoare, drept privat aparţinând
exclusiv romanilor (ius proprium civium Romanorum), dominat, până către sfârşitul Republicii, de un
formalism rigid şi de ritualuri, menit să-l facă inaccesibil străinilor.
Instituţiile juridice romane au dăinuit peste 19 secole şi au cunoscut următoarele perioade, reflectând
fazele distincte ale statalităţii: Regalitatea, Republica, Imperiul (Principatul şi Dominatul).

Regalitatea

Roma a fost fondată la jumătatea secolului VIII î.Hr. de trei triburi, numite şi triburi fondatoare: latinii,
sabinii şi etruscii (ramnes, tities, luceres).
Din punct de vedere etnic populaţia Romei era eterogenă dar din punct de vedere al poziţiei în
această societate, populaţia era împărţită în două stări sociale:
 patricienii (populus romanus) – castă socială dominantă, fondatoare a statului;
 plebeii - populaţiile vecine supuse romanilor la care, treptat, se adaugă şi comercianţii şi meseriaşii
primitivi veniţi la Roma.
Au existat trei factori de conducere socială în epoca prestatală:
 Comitia curiata;
 Regele;
 Senatul.
Adunarea patricienilor, numită Comitia curiata avea ca atribuţii:
 alegerea regelui;
 soluţionarea problemelor majore ale cetăţii;
 judecarea celor vinovaţi de crime grave.
Conducerea cetăţii era asigurată de un rege ales de Adunarea Patricienilor. Regele era conducătorul
militar şi civil al cetăţii, judecătorul suprem şi totodată şeful ei religios.
Senatul era format din şefii ginţilor (300 de senatori) şi era privit ca deţinător al tradiţiilor, fiind
convocat să-l sfătuiască pe rege şi să confirme hotărârile Adunării patricienilor. Totodată, Senatul
deţinea puterea pe perioada când, prin decesul regelui, funcţia regală devenea vacantă.
În ceea ce priveşte regalitatea în forma statală, din punct de vedere politic Roma a fost condusă de
trei factori constituţionali:
 Adunările poporului;
 regele;
 Senatul.
Adunările poporului erau:
 Comitia centuriata creată prin reforma lui Servius Tullius;
 Comitia curiata, care a supravieţuit şi după fondarea statului.
Comitia centuriata avea cele mai importante prerogative. Exercita atribuţiuni de ordin legislativ, electiv
şi judecătoresc.
Comitia centuriata avea următoarele atribuţii:
 hotăra asupra celor mai importante probleme care priveau viaţa cetăţii;
 declara război;
 încheia pacea;
 acorda cetăţenia romană;
Regalitatea, ca formă a statului roman a durat până în anul 509 î. e. n. când ultimul rege din cei şapte,
câţi a numărat tradiţia, este izgonit şi se proclamă Republica.

Republica romană (509-27 î.Hr.)

Roma a ajuns un imens imperiu tricontinental, cel mai puternic stat al antichităţii în secolul I d. Hr.,
fiind la acea vreme organizat ca o Republică, iniţial aristocratică, urmând ca în secolul III î.Hr. să
devină o republică democratică. În această moment al dezvoltării sale, a dispărut distincţia dintre
patricieni şi plebei; sclavia, la început patriarhală căpătând acum un caracter clasic.
Principalele instituţii ale statului au fost:
 Adunările poporului roman (patru la număr), care adoptau hotărâri cu caracter legislativ;
 Senatul, care confirma legile votate de Adunare;
 magistraţii aleşi - înalţi funcţionari de stat cu atribuţii administrative şi jurisdicţionale;
 doi consuli care exercitau jurisdicţiunea (competenţa de a judeca) civilă şi penală;
 pretorii, învestiţi cu judecarea proceselor private.

Legea celor XII Table

Dat fiind faptul că, la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontifi şi, deoarece, fiind
nescrise, legile puteau fi interpretate, adesea în mod arbitrar de consuli, plebea a cerut cu obstinaţie
ca ele să fie codificate şi publicate în Forum pentru a fi cunoscute de popor. Urmare a acestui
demers, o comisie (decemviri legibus scribundis) trimisă în Grecia să studieze opera lui Solon a
redactat legile sub forma a zece table de lemn, care au fost apoi expuse în Forum.
Aşadar, Legea celor XII Table reprezintă rezultatul luptei susţinute a plebeilor pentru divulgarea
dreptului.
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar sau altfel spus, cuprindea
întreaga materie a dreptului public şi privat. În domeniul dreptului privat un loc important îl ocupau
dispoziţiile privitoare la proprietate (punând accent pe regimul proprietăţii quiritare), succesiuni şi
organizarea familiei (tablele 5-6).
Tablele 9 şi 10 tratau chestiuni de drept public şi drept sacru.
În materia obligaţiilor, Legea celor XII Table cuprinde puţine reglementări, menţionând un singur
contract – sponsio.
Totodată, dispoziţiile Legii celor XII Table interziceau căsătoriile dintre patricieni şi plebei.
În materie penală, se introduceau împăciuirea şi acordul prin bună înţelegere. Procedura de judecată
(tablele 1-2) rămânea primitivă şi brutală.
Legea celor XII Table nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme de 11 secole.
Spre sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului dispoziţiile sale au devenit însă inaplicabile.

Principatul (de la Augustus – 27 î.Hr. la Diocleţian – 284 d.Hr.)

Prin efectul războaielor civile s-a ajuns la instaurarea imperiului în anul 27 î. e. n. În acest an,
Octavianus primeşte titulatura sacrală de Augustus şi funcţia de Imperator cu el începând în istoria
Romei epoca Principatului, formă constituţională deghizată a monarhiei.
Treptat, împăratul va cumula puterea administrativă, militară, religioasă şi juridică.
Are loc adâncirea stratificării sociale. Clasa superioară era structurată în ordinul senatorial, ecvestru
(cavalerii) şi al decurionilor; plebea rurală şi urbană trăia la limita subzistenţei; colonii, oameni liberi ce
arendau pământ, erau legaţi în final de solul pe care-l munceau. Sclavia, în declin, a făcut loc
categoriei liberţilor, asimilaţi şi ei colonilor.
Au loc transformări semnificative în organizarea de stat. Senatul îşi mai menţine un timp o parte din
atribuţiuni: continuă să judece procesele penale şi adoptă acte normative (senatus consulte) pentru a
părăsi în cele din urmă prim-planul vieţii politice. Se menţin şi magistraturile, dar cu atribuţiuni
diminuate.

Dominatul (de la Diocleţian la căderea Romei – 476 d.Hr.)

Dominatul constituie perioada de declin al Imperiului Roman. Monarhia capătă un caracter accentuat
sacru devenind o monarhie absolută de drept divin. În această perioadă împaratul este numit
Dominus et Deus ( stapân şi zeu) fiind un monarh cu puteri absolute, ce dispunea după voie de viaţa
şi de avutul supuşilor. Putem spune că în perioada Dominatului relaţiile dintre împărat şi supuşi erau
similare cu cele dintre stăpâni şi sclavi.
Statul înfăţişează imaginea unui uriaş aparat birocratic, riguros ierarhizat şi militarizat. În ultima parte
a existenţei Dominatului, împăratul devenise un autocrat, care exercita singur puterea, fiind socotit
mai presus de lege.
În anul 330, Constantin cel Mare a întemeiat cea de-a doua capitală la Constantinopol, oraş care îi
poartă numele. După moartea lui Teodosiu I (395 e. n.), Imperiul Roman se împarte în Imperiul
Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus. Imperiul Roman de Răsărit a existat până în anul 565
e.n. când se transformă în Imperiul Bizantin, în care instituţiile politice şi juridice de tip sclavagist au
fost înlocuite cu unele de tip feudal, iar limba latină a fost înlocuită cu limba greacă.
Imperiul Roman de Apus a dăinuit până în anul 476 e. n., prilej cu care ultimul său conducător,
Romulus Augustulus, a fost înlăturat de pe tron de către Odoacru, conducătorul triburilor de heruli.
În opoziţie cu atmosfera generală de decadenţă, gândirea juridică a rămas ascuţită ajungând la
maturitatea sa. Un exemplu în acest sens este opera lui Cicero (106-42 d.Hr.), celebru om politic,
orator şi filosof, autorul unor memorabile discursuri politice şi pledoarii juridice. În principalele sale
lucrări Despre stat şi Despre legi, Cicero a abordat problema principiilor dreptului, printre care
conceptul de justiţie. El a pus la baza politicului şi juridicului morala, a cărei esenţă era binele comun,
iar la temelia statului – justiţia. Statul era definit ca o comunitate unită într-un sistem juridic, întemeiat
pe un acord în scopul realizării binelui comun.

Iustinian (527-565 d.Hr.). Corpus Iuris Civilis

Căderea Romei sub barbari va face ca împăraţii răsăriteni să continue tradiţiile Romei, inclusiv în
domeniul dreptului. În această perioadă, izvorul principal de drept era reprezentat de Constituţiile
imperiale.
Opera legislativă a lui Iustinian este formată din 4 lucrări:
 Codul (codex) cuprindea toate Constituţiile imperiale adoptate din epoca lui Hadrian şi până în 534
d. Chr., atât în materia dreptului public cât şi în materia dreptului privat.
 Digestele(digesta) reprezintă o culegere de fragmente extrase din operele jurisconsulţilor dar
adaptate la noile condiţii ale vremii. Operele clasice nu numai că au fost modificate dar au fost şi
completate cu 50 de constituţiuni.
 Institutele (institutiones) cuprindeau extrase din Institutele clasice şi se adresau studenţilor fiind
totodată obligatorii.
 Novelele (novelae) au fost realizate după moartea lui Iustinian şi cuprindeau constituţiile publicate
după anul 534 d. Chr.
Împreună, cele patru lucrări sus menţionate, care formau un tot unitar, vor fi cunoscute din secolul al
XII-lea sub denumirea de Corpus Iuris Civilis - Colecţia dreptului civil.

Izvoarele dreptului roman

Izvoarele dreptului roman au fost obiceiul, legea, edictele magistraţilor, jurisprudenţa, senatus-
consultele şi constituţiile imperiale.
Obiceiul (dreptul consuetudinar – consuetudo) a fost, inclusiv o vreme şi în timpul Republicii, unicul
izvor de drept privat. Definit ca fiind voinţa poporului exprimată prin lucruri şi fapte, obiceiul îmbracă
forma unor reguli străvechi care reglementau nu numai relaţiile dintre oameni ci şi dintre aceştia şi
divinitate.
Legea. Existenţa legilor a fost îndoielnică în timpul Regalităţii, devenind certă în vremea Republicii,
atunci când a devenit cel mai important izvor de drept.
În dreptul roman existau trei categorii de legi:
 legi aprobate de adunările populare (leges publicae romani);
 reglementări cu caracter administrativ date de către magistraţi (leges datae);
 clauze introduse în actele juridice (leges privatae).
Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de jurisconsulţi prin interpretarea dispoziţiilor cuprinse în
legi. Interpretarea legilor (interpretatio) a constituit activitatea jurisconsulţilor şi a reprezentat un
important izvor de drept în timpul Republicii. Începând cu perioada Principatului, rolul jurisconsulţilor a
fost din ce în ce mai şters.
Lucrările jurisconsulţilor clasici erau:
 Institutiones - manuale elementare de drept în cuprinsul cărora erau expuse instituţiile dreptului civil
şi pretorian;
 Questiones – culegeri de speţe imaginare destinate studiului didactic;
 Sententiae – speţe reale comentate ce erau utilizate atât în învăţământ cât şi în practică;
 Comentariile ad edictum – cercetau edictul pretorului sau al edililor curuli;
 Digestele – lucrări cu caracter enciclopedic ce cuprindeau dreptul civil şi pretorian.
În timpul domniei împăratului Hadrian, jurisconsulţii ataşaţi puterii imperiale dobândesc ius publice
respondendi.
Edictele magistraţilor. Edictum (ex sau e dicere- a anunţa, a proclama) reprezenta programul de
guvernare al magistratului ales pe timpul mandatului său, în temeiul dreptului de a legifera acordat de
către cetăţeni; edictul nu avea caracterul imperativ.
Senatus-consultele reprezentau hotărârile Senatului; în timpul Republicii aveau numai un rol de
interpretare a dreptului; în epoca Principatului, au căpătat putere de lege devenind astfel izvor de
drept.
Constituţiile imperiale (Constitutionis principis) reprezentau hotărârile împăratului; au căpătat putere
de lege în timpul Principatului şi, mai ales, al Dominatului. Fiind elaborate de jurisconsulţi, acestea se
clasificau în:
 edicte – dispoziţii cu caracter general date de împărat în calitate de magistrat suprem al statului,
calitate pe care o exercita ca orice magistrat superior, având dreptul de a edicta (ius edicendi);
 decrete – hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat în virtutea competenţei sale de a judeca
diverse pricini;
 mandate – instrucţiuni, norme, dispoziţii obligatorii pentru anumite categorii de persoane, în special
în domeniul administrativ;
 rescripte – consultaţii juridice date la solicitarea magistraţilor sau a unor particulari.

Dreptul privat roman

Din punct de vedere istoric, noţiunile fundamentale de drept civil îşi au radăcinile în dreptul privat
roman.
În materia contractelor, în dreptul roman au apărut succesiv trei categorii tradiţionale de contracte şi
anume:
 Contracte formale - se încheiau prin săvârşirea de forme prestabilite;
 Contracte reale – se încheiau prin simpla predare a lucrurilor;
 Contracte consensuale- se încheiau prin simplul acord de vointă al părţilor.
Elementele esenţiale ale contractelor erau în număr de trei:
 obiectul;
 consimţămnântul;
 capacitatea.
Contractele formale (denumite şi contracte solemne) reprezintă cea mai veche categorie de contracte.
În această categorie de contracte erau incluse:
 contractele în formă religioasă: sponsio religiosa şi iusiurandum liberti (jurământul dezrobitului);
 contractele în formă verbală: sponsio laica, stipulaţiunea, dotis dictio;
 contractele în formă autentică (nexum);
 contractele în formă scrisă (litteris).
Sponsio religiosa reprezintă cel mai vechi contract roman format prin întrebare şi răspuns
presupunând existenţa unui jurământ în formă religioasă, de natură a atrage graţia zeilor pentru aceia
care îşi respectau promisiunea şi mânia zeilor pentru aceia care nu-şi respectau cuvântul dat.
Iusiurandum liberti îmbraca forma a două jurăminte succesive, prin intermediul cărora sclavul îşi
asuma obligaţia de a presta pentru patronul său operae fabriles (servicii calificate).
Sponsio laica reprezenta un contract încheiat prin întrebare şi răspuns, care nu mai presupunea şi
forma unui jurământ religios. La acest contract aveau acces numai cetăţenii romani, deoarece verbul
spondeo putea fi pronunţat numai de către cetăţenii romani.
Stipulaţiunea era contractul încheiat în formă verbală prin întrebare şi răspuns la care aveau acces şi
peregrinii.
Dotis dictio reprezenta modalitatea de constituire a dotei viitoarei soţii. Această constituire de dotă
îmbraca forma unei declaraţii solemne făcută de către viitoarea soţie, ori de către debitorul ei, la
ordinul acesteia sau de către ascendenţii săi pe linie paternă.
Nexum era un contract solemn în formă autentică prin intermediul căruia s-a realizat în epoca foarte
veche aservirea de fapt a cetăţenilor romani chiar în sânul cetăţii. Dacă cetăţeanul roman se ştia
debitor insolvabil, nu mai aştepta să fie chemat în justiţie şi condamnat, fiindcă după condamnare
urma să fie vândut ca sclav. De aceea, debitorul căuta să ajungă la o înţelegere cu creditorul, prin
care îi promitea să muncească un număr de zile în contul datoriei. Această simplă convenţie a
îmbrăcat forma solemnă a unui proces simulat, în cadrul căruia părţile se prezentau în faţa
magistratului. În acest proces, având rolul de reclamant, creditorul pronunţa formula: “Afirm că
serviciile acestui om îmi sunt aservite pentru suma de ….. până la data ….”. Luând act de tăcerea
debitorului, magistratul ratifica declaraţia verbală a creditorului prin pronunţarea expresiei addico.
Urma ca în acel interval de timp, debitorul să-şi păstreze formal calitatea de om liber, deşi, în fapt, era
tratat ca un sclav.
Contractul litteris a luat naştere în legătură cu practica bancherilor romani, ca şi a celor moderni, de a
ţine anumite registre ale încasărilor şi plăţilor.
Toate contractele solemne erau:
 de drept strict (stricti iuris) - adică de o riguroasă interpretare;
 unilaterale - generau obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţile contractuale;
 orale - cu excepţia contractului litteris.
Contractele reale se formau printr-o convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului şi cuprindeau:
 Mutuum - contractul prin care debitorul se obliga să transmită creditorului său lucruri de acelaşi fel,
de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea consumaţiunii; în
scopul transmiterii proprietăţii era utilizată tradiţiunea; era un contract real, nesolemn, unilateral, de
drept strict, de drept al ginţilor (putea fi folosit şi în raporturile dintre cetăţeni şi peregrini) şi nu în
ultimul rând era menit să dea formă juridică împrumutului gratuit.
 Împrumutul cu dobândă era folosit pentru împrumutul unor sume de bani.
 Fiducia era contractul real care se năştea prin transmiterea proprietăţii prin mancipaţiune sau prin
in iure cessio, transmitere ce era însoţită de o convenţie prin care dobânditorul promitea să
retransmită proprietatea asupra lucrului celui de la care l-a primit.
 Gajul se forma prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului său prin
tradiţiune, transmitere ce era însoţită de o convenţie prin care creditorul se obliga să retransmită
posesiunea lucrului după ce debitorul îşi va fi plătit datoria.
 Comodatul reprezenta contractul prin care o persoană, numită comodant, împrumuta cu titlu de
folosinţă gratuită un lucru, unei persoane, numită comodatar. Comodatul se forma prin transmiterea
detenţiunii unui lucru prin tradiţiune de către creditor, adică de către comodant, debitorului său
(comodatarul) în vederea folosinţei, transmitere ce era însoţită de o convenţie prin care comodatarul
promitea să restituie lucrul la termen.
 Depozitul (depositum) constituia contractul prin care o persoană, numită deponent, dădea în
păstrare unei alte persoane, numită depozitar, un lucru, cu obligaţia în sarcina acesteia din urmă de
a-l restitui celei dintâi la cerere. Formarea acestui contract necesita transmiterea detenţiunii lucrului
prin tradiţiune de către deponent depozitarului, transmitere însoţită de o convenţie prin care
depozitarul promitea să păstreze lucrul şi să-l restituie la cererea deponentului. Obiectul contractului
de depozit este un lucru mobil individual determinat. Depozitarul nu putea folosi lucrul primit în
păstrare, deoarece folosirea lucrului altuia fără drept era calificată în epoca Principatului ca faptă
delictuală în speţă, furt de folosinţă (furtum usus).
Contractele consensuale se formau prin simplul acord de voinţă al părţilor. Erau contracte
consensuale: vânzarea, locţiunea, societatea şi mandatul.
Vânzarea constituie contractul prin care o parte, numită vânzător, se obligă să transmită posesiunea
linistită a unui lucru celeilalte părţi, numită cumpărător, în schimbul preţului, pe care cumpărătorul se
obligă să îl plătească.
În dreptului roman se cunosc trei forme distincte prin care s-a realizat operaţiunea juridică a vânzării:
 Vânzarea realizată prin mancipţiune - formarea actului coincidea cu executarea sa, aceasta fiindcă
transmiterea lucrului şi plata preţului erau condiţii de formă ale mancipaţiunii. Mancipaţiunea se forma
valabil doar dacă cumpărătorul plătea preţul în momentul încheierii actului;
 Vânzarea prin stipulaţiuni – oferea cumpărătorului posibilitatea de a plăti preţul la un alt moment
decât cel al formării vânzării;
 Vânzarea consensuală - simpla convenţie genera obligaţii atât pentru vânzător, cât şi pentru
cumpărător.
Locaţiunea reprezenta contractul prin care o parte se obliga să procure folosinţa unui lucru sau îşi
oferea serviciile sale ori se obliga să execute o lucrare determinată, în schimbul unui preţ, pe care
cealaltă parte se obliga să-l plătească. Locaţiunea putea fi de trei tipuri:
 locatio rei (locaţiunea unui lucru) - consta în transmiterea folosinţei unui lucru mobil sau imobil de
către proprietarul său unei persoane, în schimbul preţului pe care aceasta din urmă se obliga să îl
plătească;
 locatio operarum (locaţiunea de servicii) - contractul prin care un om liber îşi oferea serviciile sale;
 locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei lucrări), adică contractul prin care o
persoană se obliga să execute o anumită lucrare în schimbul unui preţ.
Societatea reprezenta contractul consensual prin care două sau mai multe persoane puneau în
comun activitatea lor sau anumite bunuri în vederea realizării unui câstig. Societatea era un contract
de bună credinţă, sinalagmatic şi consensual. Societatea era de patru feluri:
 societatea ce avea ca obiect un singur fel de afaceri (societas alicuius negotiationis);
 societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum);
 societatea în care se punea în comun un singur lucru (societas unius rei);
 societatea cu privire la venituri (societas quaestus).
Mandatul reprezenta contractul consensual prin care o persoană, numită mandant, însărcina pe o altă
persoană, numită mandatar, să facă ceva în mod gratuit în folosul său, al mandantului.
În materia persoanelor, oamenii liberi se împărţeau în două categorii:
 cetăţenii;
 necetăţenii.
Cetăţenia romană se dobândea prin naştere, prin naturalizare (prin lege), prin beneficiul legii şi prin
efectul dezrobirii.
Cetăţenia putea fi pierdută prin pierderea libertăţii, prin efectul exilului sau în cazul în care un cetăţean
era predat altui stat pentru ca acel stat să-şi exercite dreptul de răzbunare asupra cetăţeanului, iar
statul respectiv nu-l primea şi nu-şi exercita dreptul de răzbunare; odată cu întoarcerea la Roma acea
persoană pierdea automat cetăţenia.
Drepturile cetăţeanului roman erau următoarele:
 ius commercii (commercium) – dreptul de a încheia acte juridice în conformitate cu dreptul civil
roman;
 ius connubii (connubium) – dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană;
 ius militiae – dreptul cetăţeanului de a face parte din legiunile romane;
 ius sufragii (sufragium) – dreptul de vot (dreptul de a alege);
 ius honorum – dreptul de a candida şi de a fi ales magistrat.
Cetăţeanul roman se individualiza în raport cu alte categorii de persoane prin numele său care era
format din:
 tria nomina;
 indicaţiunea filiaţiunii;
 indicaţiunea tribală.
Tria nomina se compunea din:
 prenomen, adică determinativul prin care cetăţeanul era individualizat în societate;
 nomen gentilicium, prin care se indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul;
 cognomen sau porecla, prin care cetăţeanul era individualizat în familie.
Atât cetăţenii cât şi necetăţenii puteau fi:
 ingenui adică cei care s-au născut din părinţi care au fost întotdeauna liberi, precum şi din părinţi
care au fost cândva sclavi, dar apoi au fost dezrobiţi;
 dezrobiţi adică sclavii eliberaţi de către stăpânii lor.
Necetăţenii puteau fi:
 latini;
 peregrini.
La zona de interferenţă dintre libertate şi sclavie se aflau oamenii semi-liberi, care se clasificau, de
asemenea, în două categorii:
 colonii;
 oamenii liberi cu o condiţie juridică specială.
Latinii se împărţeau în patru categorii:
 latinii veteres (latinii vechi) sau priscus; vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul Romei), rude
de sânge cu romanii; se bucurau de: ius commercii, ius connubii şi ius suffragii;
 latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul 268 î. e. n.; se bucurau numai de
ius commercii;
 latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne;
 latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau doar de ius commercii.
Peregrinii se împărţeau în două categorii:
 peregrini obişnuiţi;
 peregrini deditici.
Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de alianţă cu Roma (în fapt, de
subordonare). Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei conform cutumei locale, iar cu
cetăţenii romani puteau încheia acte juridice conform dreptului ginţilor.
Peregrinii deditici erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă pretenţiilor de dominaţie ale
Romei; erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi, care nu aveau cetate; nu puteau dobândi
cetăţenia romană, nefiindu-le permis nici să vină la Roma, pentru că ar fi căzut în sclavie.
Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme. Sclavii eliberaţi se
numeau liberţi (libertus), iar fostii stăpâni se numeau patroni. Dezrobiţii aveau capacitate juridică în
relaţiile cu terţii în funcţie de statutul lor juridic.
Dezrobirea se putea realiza numai prin utilizarea unor forme solemne şi anume:
 vindicta;
 censu;
 testamento.
Dezrobirea vindicta se făcea printr-o declaraţie solemnă a stăpânului în faţa magistratului: hunc
hominem liberum esse volo (vreau ca acest sclav să fie liber). Magistratul aproba prin pronunţarea
cuvântului addico.
Dezrobirea censu se realiza din 5 în 5 ani cu ocazia recensământului persoanelor şi bunurilor.
Dezrobirea testamento se făcea printr-o clauză inclusă în testament şi era de 2 feluri:
 dezrobirea testamento directă;
 dezrobirea testamento indirectă.
Obligaţiile dezrobitului erau desemnate prin:
 bona - dreptul pe care patronul îl are asupra bunurilor dezrobitului;
 obsequium - respectul pe care dezrobitul îl datora patronului;
 operae - serviciile pe care dezrobitul le datora patronului.
În privinţa oamenilor liberi cu o condiţie juridică specială, aceştia îşi păstrau în sens formal libertatea,
dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute; erau de mai multe feluri:
 persoane in mancipio - fiii de familie vânduţi de către pater familias;
 auctorati - oamenii liberi ce-şi ofereau serviciile ca gladiatori;
 addicti - debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor lor;
 redempti ad hostibus – erau cei răscumpăraţi de la dusmani;
 liber homo bona fides serviens - (om liber sclav de bunăvoie) erau acele persoane care nu aveau
ştiinţă că sunt libere şi acceptau să fie tratate potrivit regimului sclavilor.
Noţiunea de familie romană desemnează un grup de persoane sau o masă de bunuri aflate sub
puterea aceluiaşi pater familias.
Puterea unitară care era exercitată de către pater familias era desemnată prin cuvântul manus, care,
cu timpul, se împarte în mai multe puteri distincte:
 în faza evoluată a dreptului vechi, în Legea celor XII Table, cuvântul manus este utilizat pentru a
desemna puterea bărbatului asupra femeii;
 puterea asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma patria potestas;
 puterea asupra sclavilor era desemnată prin sintagma dominica potestas;
 puterea asupra altor bunuri decât sclavii era desemnată prin cuvântul dominium;
 puterea exercitată asupra fiului de familie cumpărat se numea mancipium.
Vechea familie romană a fost întemeiată pe ideea de putere exercitată de către şeful familiei numit
pater familias. Faţă de această formă de organizare, existau două categorii de persoane:
 persoane sui iuris - acele persoane ce nu se aflau sub puterea cuiva; în mod concret persoană sui
iuris era doar pater familias.
 persoane alieni iuris - persoanele care se aflau sub puterea lui pater familias, adică soţia, copiii şi
nepoţii din fii. La moartea lui pater familias, soţia şi copiii deveneau persoane sui iuris.
Puterea lui pater familias asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma de patria potestas şi se
exercita asupra fiilor, fiicelor şi nepoţilor din fii. Patria potestas nu se exercită asupra nepoţilor din
fiice, pentru că aceştia se vor afla sub puterea tatălui lor.
Patria potestas a avut două caractere definitorii:
 caracter perpetuu - se exercita până în momentul morţii lui pater familias;
 caracter nelimitat sau absolut - pater familias putea să exercite puterea nelimitată asupra
persoanelor şi bunurilor.
Pater familias avea asupra descendenţilor:
 ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte);
 dreptul de abandon;
 dreptul de vânzare, care se exercita în conformitate cu Legea celor XII Table
Rudenia era de 3 feluri:
 agnaţiunea (rudenia civilă) - se întemeia pe ideea de putere, pe care pater familias o exercita
asupra unui grup de persoane; dădea dreptul la succesiune fiind rudenia în linie masculină; îi reunea
pe toţi care se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias dar şi pe cei care se aflaseră sau ar fi putut
să se afle;
 gentilitatea - formă a rudeniei civile care îi reunea, în linie masculină, pe toţi membrii aceleiaşi ginţi
care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi pater familias, deşi existau anumite indicii
în acest sens. În lipsa rudelor agnate, gentilii se moşteneau între ei;
 cognaţiunea – rudenia de sânge sau legătura dintre toţi cei care aveau un autor comun indiferent
de linia masculină sau feminină.
În materia căsătoriei, erau cunoscute două forme de căsătorie:
 cu manus - femeia măritată trecea sub puterea bărbatului.
 fără manus - femeia rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine.
Căsătoria cu manus se realiza sub trei forme:
 confarreatio – se realiza în faţa preotului, în prezenţa a 10 martori, având acces la acest tip de
căsătorie numai patricienii;
 usus - consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, iar, după expirarea termenului de un
an, femeia trecea automat sub puterea bărbatului; mai era numită şi căsătoria de probă;
 coemptio se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ.
Căsătoria fără manus nu presupunea forme solemne, se realiza prin instalarea femeii în casa
bărbatului (deductio mulieris in domum mariti), prilej cu care se organiza o petrecere.
Condiţiile de fond ale căsătoriei (comune pentru ambele forme ale mariajului) erau:
 connubium;
 consimţământul;
 vârsta - bărbaţii se puteau căsători la 14 ani, iar fetele la 12 ani.
Erau piedici la căsătorie:
 rudenia;
 alianţa;
 condiţia socială.
Adopţiunea reprezenta actul prin care un fiu de familie trecea de sub puterea lui pater familias sub
puterea altui pater familias.
Puterea părintească se stingea prin:
 moartea lui pater familias;
 prin aplicarea textului din Legea celor XII Table cu privire la vânzarea fiului de familie.
Adopţiunea cerea îndeplinirea următoarelor condiţii de fond:
 era necesar consimţământul celor doi pater familias;
 era necesară o diferenţă de vârstă de cel puţin 18 ani,
Legitimarea reprezenta actul juridic prin efectul căruia copilul natural era asimilat celui legitim.
Legitimarea se realiza prin trei forme
 prin oblaţiune la curie;
 prin căsătoria subsecventă;
 prin rescript imperial.
Tutela şi curatela erau procedee juridice prin care se asigura protecţia incapabililor de fapt.
Incapacităţile erau împărţite în două categorii:
 incapacităţi naturale, firesti;
 incapacităţi cu caracter accidental.
Erau consideraţi incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) şi femeile; chiar dacă aceştia erau
persoane sui iuris, urmau să fie puşi sub tutelă. Sufereau de incapacităţi accidentale nebunii şi
prodigii (risipitorii). Cei loviţi de incapacităţi naturale erau pusi sub curatelă.
Aşadar, din punct de vedere al persoanelor puse sub protecţie, tutela era de 2 feluri:
 tutela impuberului sui iuris;
 tutela femeii sui iuris.
Copilul care nu avea 14 ani şi care era persoană sui iuris era pus sub tutelă şi se numea pubil.
Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri:
 tutela legitimă, care a fost creată prin dispoziţiile Legii celor XII Table;
 tutela testamentară, care se constituia printr-o clauză inclusă în testament;
 tutela dativă era deferită de către pretor în situaţiile în care incapabilul nu avea agnaţi şi nici nu i se
numise un tutore prin testament.
Tutela era administrată prin două forme:
 Negotiorum gestio - procedeul ce se aplica în cazul lui infans, adică copilul mai mic de şapte ani,
care nu se poate exprima clar;
 Auctoritatis interpositio - procedeul care se aplica copilului mai mare de şapte ani, dar mai mic de
14 ani, precum şi în cazul femeii.
Curatela asigura şi protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale.
După persoanele puse sub protecţie, numim:
 curatela nebunului (furiosului);
 curatela risipitorului (prodigului);
 curatela minorului de 25 de ani.
Curatela putea fi instituită prin lege şi prin ordinul pretorului (dativă). Nu exista curatelă testamentară.
Curatela era administrată prin negotiorum gestio.
Aptitudinea persoanelor de a participa la viaţa juridică se numeste personalitate sau capacitate
juridică şi este desemnată în terminologia romană prin “caput”.
Pentru ca personalitatea să fie completă trebuiau a fi îndeplinite trei condiţii:
 status libertatis - calitatea de om liber;
 status civitatis - calitatea de cetăţean roman;
 status familiae - calitatea de şef al unei familii civile romane.
Aveau capacitate completă numai cetăţenii romani care erau şefi de familie. Personalitatea începea în
momentul naşterii; exista o excepţie de la această regulă potrivit căreia “infans conceptus pro nato
habetur quotiens de commodis eius agitur” (în traducere, copilul conceput se consideră a fi născut ori
de câte ori este vorba de interesele sale). În virtutea acestei excepţii, copilul care se năştea după
moartea tatălui său venea la moştenirea acestuia. Personalitatea lua sfârşit odată cu moartea. Şi de
la această regulă există o excepţie conform căreia hereditas iacens sustinet personam defuncti
(moştenirea deschisă, dar neacceptată încă, prelungeşte personalitatea defunctului).
Desfiinţarea personalităţii pe cale juridică se numea în dreptul roman capitis deminutio.
Capitis deminutio era de trei feluri:
 capitis deminutio maxima - pierderea tuturor elementelor personalităţii (de exemplu cazul
cetăţeanului roman care îşi pierdea libertatea);
 capitis deminutio media - pierderea cetăţeniei romane;
 capitis deminutio minima consta din pierderea dreptului de familie, cu precizarea că în acest caz se
pierdeau anumite drepturi de familie, dar se dobândeau altele.
Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii, deoarece au existat cazuri în care
capitus deminutus (cel care a suferit o capitis deminutio) şi-a sporit capacitatea (cazul adoptatului sau
emancipatului).
În materia succesiunii, de-a lungul evoluţiei dreptului roman s-au reliefat trei sisteme sucesorale:
 moştenirea ab intestat (conform legii);
 moştenirea testamentară;
 moştenirea deferită contra testamentului, care era o variantă a moştenirii testamentare.
Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament:
 calatis comitiis;
 in procinctu;
 per aes et libram.
În dreptul clasic roman, au apărut noi forme de testament:
 testamentul nuncupativ - se făcea sub forma unei declaraţii orale în faţa a şapte martori;
 testamentul pretorian - se redacta în formă scrisă şi purta sigiliile a şapte martori;
 testamentul militar - nu presupunea condiţii de formă dar era necesar ca voinţa testatorului să fie
clar exprimată.
Donaţiunea era actul prin care o persoană, numită donator, suferea o diminuare a patrimoniului său în
favoarea unei alte persoane, numită donatar, în scopul de a o îmbogăţi pe aceasta din urmă; se
manifesta fie prin transferul proprietăţii unui lucru către donatar fie prin ştergerea unei datorii.
Donaţiunea era de două feluri:
 donaţiunea între vii;
 donaţiunea mortis causa.
Donaţiunea între vii putea fi:
 donaţiunea între vii obişnuită - era aceea prin care donatorul suferea o sărăcire actuală şi
ireversibilă în profitul donatarului;
 donaţiunea între soţi - – se putea realiza numai în cazul căsătoriei fără manus;
 dota- era formată din bunurile pe care femeia le aducea cu ocazia căsătoriei; atunci când dota era
constituită prin stipulaţiune, aceasta purta numele de promissio dotis;
 donaţiunea ante nuptias - era donaţiunea făcută de logodnic sau în numele lui, viitoarei soţii.
Donaţiunea mortis causa era acea donaţiune făcută sub condiţia ca donatorul să moară înaintea
donatarului; putea fi revocată oricând şi se desfiinţa de drept dacă donatarul murea înaintea
donatorului.
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează desfăşurarea
proceselor private, adică a acelor procese care au un obiect patrimonial.
De-a lungul evoluţiei dreptului roman s-au succedat trei sisteme procedurale:
 Procedura legisacţiunilor – epoca veche;
 Procedura formulară – epoca clasică;
 Procedura extraordinară – epoca postclasică.
Legisacţiunile de judecată erau:
 sacramentum – prin jurământ, pariu;
 iudicis arbitrive postulatio – cerere de judecător sau de arbitru;
 condictio – prin somaţie.
Legisacţiunile de executare erau:
 manus iniectio – punerea mâinii;
 pignoris capio – luare de gaj.
În procedura legisacţiunilor procesul se desfăşura în două faze:
 faza in iure – se desfăşura în faţa magistratului;
 faza in iudicio – se desfăşura în faţa judecătorului.
Prima regulă în faza in iure era aceea că procesul avea un caracter consensual, ceea ce însemna că
era obligatorie prezenţa ambelor părţi în faţa magistratului pentru ca procesul să poată începe.
Citarea pârâtului în faţa magistratului trebuia făcută chiar de către reclamant, statul neavând nici o
atribuţie în această privinţă.
Reclamantul putea utiliza unul din următoarele trei procedee de citare:
 in ius vocatio- chemarea în faţa magistratului a pârâtului, prin pronunţarea următoarelor cuvinte
solemne: in ius te voco;
 vadimonium extrajudiciar – reprezenta o convenţie prin care părţile se înţelegeau să se prezinte la
o anumită dată în faţa magistratului;
 condictio - reprezenta somaţia prin care reclamantul îl chema în faţa magistratului pe pârâtul
peregrin.
În faţa magistratului reclamantul arăta, prin cuvinte solemne, care sunt pretenţiile sale. Faţă de
pretenţiile reclamantului, pârâtul putea adopta trei atitudini:
 să recunoască pretenţiile reclamantului;
 să nege pretenţiile reclamantului;
 să nu se apere în mod corespunzător.
În funcţie de legisacţiunea care se organiza şi de obiectul procesului, magistratul pronunţa unul dintre
următoarele cuvinte: do, dico sau addico. Prin cuvântul do magistratul confirma judecătorul ales de
către părţi. Prin cuvântul dico magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia dintre părţi.
Prin cuvântul addico magistratul ratifica declaraţia unei părţi.
Pretorul avea posibilitatea soluţionării anumitor litigii fără să mai trimită părţile în faţa judecătorului. În
acest scop, pretorul putea utiliza următoarele mijloace procedurale:
 Stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) - contracte verbale încheiate din ordinul pretorului
prin întrebare şi răspuns. Se deosebeau de stipulaţiunile obişnuite, care se încheiau din iniţiativa
părţilor.
 Missio in possessionem - trimiterea reclamantului în detenţiunea bunurilor pârâtului, pentru a-l
convinge pe pârât să adopte o anumită atitudine.
 Interdicta (intedictele) - ordinele adresate de către pretor fie uneia dintre părţi, fie ambelor părţi în
vederea întocmirii unui act juridic sau să nu facă un anumit act.
 Restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) - ordinul prin care pretorul desfiinţează actul
păgubitor pentru reclamant, repunând părţile în situaţia anterioară încheierii acelui act.
În faţa judecătorului, părţile se exprimau în limbajul comun. Puteau fi aduse probe scrise şi orale.
Întrucât în procedura legisacţiunilor nu exista o ierarhiei a probelor, un înscris putea fi combătut prin
proba cu martori.
Prima fază a procesului, care se desfăşura în faţa magistratului, avea un caracter consensual,
întrucât era necesară prezenţa ambelor părţi. Dar în faza in iudicio procesul se putea desfăşura şi în
lipsa unei singure părţi.
În procedura formulară, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv exista o acţiune distinctă, fiecare
acţiune având o formulă proprie.
Cele patru părţi principale ale formulei erau:
 intentio (intenţia) - se precizau pretenţiile reclamantului.
 demonstratio (demonstraţia) - partea principală a formulei în care se preciza care este actul juridic
din care izvorau pretenţiile reclamantului
 adiudicatio (adjudecarea) - partea formulei prin care magistratul îl învestea pe judecător să
pronunţe ieşirea din indiviziune, atribuind celor aflaţi în proces dreptul de proprietate asupra părţii ce
le revenea.
 condemnatio (condamnarea) - parte a formulei prin care magistratul îl învestea pe judecător cu
dreptul de a pronunţa o sentinţă de absolvire sau de condamnare.
Erau părţi accesorii ale formulei:
 prescriptiones (prescripţiuinile)- anumite precizări făcute în fruntea formulei, precizări prin care se
venea fie în sprijinul reclamantului, fie în sprijinul pârâtului.
 exceptiones (excepţiunile) - mijloace de apărare puse la îndemâna pârâtului, mijloace prin care
pârâtul nu nega pretenţiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natură a paraliza acele
pretenţii.
În sistemul procedurii formulare procesul continua să se desfăşoare în două faze: faza in iure şi faza
in iudicio. Caracterul consensual al procesului se păstra, în sensul că era necesar ca ambele părţi să
fie prezente în faţa magistratului. După redactarea formulei, avea loc ultimul act în faţa magistratului,
numit litis contestatio adică remiterea unei copii de pe formulă sau dictarea ei de către reclamant
pârâtului.
În faţa judecătorului procesul se desfăşura, în mare, după principiile cunoscute din procedura
legisacţiunilor. În procedura formulară, spre deosebire de vechea procedură a legisacţiunilor, s-a
introdus reprezentarea în justiţie.
În procedura formulară sentinţa purta în mod invariabil asupra unei sume de bani; reclamantul avea
calitatea de creditor, iar pârâtul pe cea de debitor. Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin actio
iudicati, pe care reclamantul o intenta împotriva pârâtului pentru a-l constrânge să execute sentinţa.
Prin forţa juridică a sentinţei romanii înţelegeau ceea ce modernii numesc autoritatea lucrului judecat.
Procedura extraordinară s-a aplicat în epoca postclasică. Se numeşte aşa de la extraordinem (în
afara lui ordo). Procedura cu ordo era procedura cu două faze distincte. Procesul în afara lui ordo era
procesul care se desfăşura într-o singură fază. Citarea a dobândit un caracter oficial sau semi-oficial.
Procesul se desfăşura într-o clădire, în prezenţa părţilor ori a reprezentanţilor şi a avocaţilor, nu în
Forum. Părţile se exprimau în limbajul obişnuit. Începe o ierarhizare a probelor, în sensul că
înscrisurile, cele oficiale, dobândesc o forţă probantă mai mare decât probele orale. Sentinţa se
pronunţa ad ipsam rem (în natură), purta asupra lucrului. Executarea sentinţei se asigura prin forţa de
constrângere a statului (manu militari).
În materia delictelor, se face distincţie între delicte private vechi prevăzute de Legea celor XII Table şi
delictele private noi create ulterior de pretor.
Erau delicte private vechi: furtul, iniuria şi damnum iniuria datum (paguba cauzată pe nedrept).
Legea celor XII Table cunoaste două tipuri de furt: furtum manifestum şi furtum nec manifestum.
Furtum manifestum avea loc numai atunci când hoţul era prins asupra faptului. Sancţiunea era
diferenţiată după cum hoţul este un om liber sau un sclav. Dacă făptuitorul este un om liber, urma a fi
bătut cu nuiele şi atribuit de către magistrat victimei având totuşi posibilitatea de a se întelege cu
victima asupra plăţii unei sume de bani sau asupra unui numar de zile de muncă în folosul victimei.
Dacă autorul furtului era un sclav, acesta era pedepsit cu moartea prin aruncarea de pe stancă.
Furtum nec manifestum era acel furt când hoţul nu a fost prins asupra faptului şi era pedepsit cu o
amendă egală cu îndoitul pagubei suferite de victimă.
Termenul iniuria cunoaşte două sensuri: în sens general, iniuria însemna, în epoca veche, delictul de
vătămare corporală; în sens special, iniuria înseamnă delictul de lovire simplă.
Legea celor XII Table cunoaşte următoarele cazuri de iniuria: membrum ruptum, os fractum şi iniuria.
Damnum iniuria datum reprezenta o pagubă materială cauzată cuiva.
Pretorul a creat delicte noi, sau altfel spus, a sancţionat şi alte fapte care până atunci nu fuseseră
pedepsite. Acestea sunt: metus, dolus, rapina şi fraus creditorum.
Metus (violenţa) era de două feluri: fizică şi morală (psihică). Violenţa fizică în materia contractelor
ducea la nulitatea contractului încheiat sub imperiul violenţei fizice. Violenţa morală reprezenta
ameninţarea de natură a determina o parte contractantă să încheie un act contrar voinţei sale şi a fost
sancţionată ca faptă delictuală spre sfârşitul Republicii, atunci când pretorul a pus la dispoziţia
victimei ameninţării o acţiune – actio metus. De asemenea, victima avea la îndemână şi o excepţiune
(exceptio metus), ca mijloc de apărare împotriva acţiunii intentate de către autorul violenţei morale,
prin care acesta cerea executarea obligaţiei de către victimă; se mai acordă victimei o restitutio in
integrum propter metum, prin care actul păgubitor este desfiinţat.
Dolus (dolul) desemna mijloacele viclene prin care o parte determina pe cealaltă să încheie un act
juridic contrar voinţei sale. Se făcea distincţie între dolus bonus (dolul bun) şi dolus malus (dolul rău).
Dolus bonus nu a fost sancţionat, întrucât nu dădea naştere unor consecinţe grave. Ulpian definea
dolul malus ca fiind o manoperă întrebuinţată pentru a înşela pe cineva când se pare a face un lucru
şi în realitate se face altul. Dolul a fost sancţionat spre sfârşitul Republicii când au fost create actio de
dolo şi exceptio doli. Actio de dolo era o acţiune arbitrară în virtutea căreia judecătorul, în calitate de
arbitru, ordona pârâtului (delincventului) să restituie ceea ce a primit prin dol. Dacă nu executa ordinul
pronunţat de către arbitru, delincventul era condamnat la plata unei sume de bani reprezentând
echivalentul pagubei cauzate. Exceptio doli a fost pusă la dispoziţia victimei dolului pentru a se apăra
împotriva pretenţiilor formulate de către delincvent. Victima dolului putea cere pretorului şi o restitutio
in integrum ob dolum, prin care actul păgubitor era desfiinţat.
Rapina reprezenta furtul cu violenţă (tâlhăria) comis fie de bande înarmate, fie de către o singură
persoană. Spre sfârşitul Republicii, în condiţiile războaielor civile, când faptele de jaf şi banditism
deveniseră frecvente, iar legislaţia în vigoare nu mai era satisfăcătoare pretorul a sancţionat delictul
de tâlhărie. Acesta a creat o acţiune specială numită vi bonorum raptorum (cu privire la lucrurile luate
prin violenţă), prin intermediul căreia furtul comis prin violenţă a fost sancţionat cu împătritul
prejudiciului cauzat.
Fraus creditorum reprezenta paguba realizată de către debitorul care, pentru a îşi crea sau mări
insolvabilitatea, a înstrăinat bunurile sale astfel încât creditorii să nu mai poată avea posibilitatea de a
îşi valorifica creanţele. Pretorul a intervenit împotriva acestor practici sancţionând delictul printr-o
restitutio in integrum ob fraudem creditorum care presupunea desfiinţarea actelor prin care debitorii îşi
înstrăinau bunurile în defavoarea creditorilor.