Curs 7 conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎNTRE 1948-1989

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 august 1947 a marcat trecerea ţării într-o nouă
etapă socială şi politică, aceea a revoluţiei socialiste însemnând schimbarea esenței și
conținutului statului şi a determinat transformări radicale în modul de organizare şi exercitare a
puterii.
România a cunoscut trei etape de evoluţie între 1947-1989:
 1948-1964, perioada prelucrării, organizării şi consolidării puterii de către comunişti, în cadrul
unui proces specific de stalinizare;
 1965-1974, perioada unei relative destinderi interne;
 1975-1989, perioada regimului comunist de esenţă neostalinistă.

Instaurarea regimului comunist în România

Cucerirea puterii de către comuniştii români, mai puţini de o mie în 1944, s-a încadrat perfect în
tiparul general european al Democraţiilor Populare, proiectat de către Stalin. Iniţial, Partidul
Comunist a sprijinit politica guvernelor de coaliţie în care şi-a mărit pas cu pas influenţa şi
ponderea până când, prin protecţia sovietică şi prin intimidare, a reuşit înlăturarea adversarilor
pentru a rămane singur stăpân pe putere. Originea comunismului românesc este plasată în
modelul leninist-stalinist de inginerie socială, supremaţia ideologiei fiind cheia înţelegerii
sistemului.
Reorganizarea iraţională a vechiului sistem de valori şi a instituţiilor administrative, ştiintifice şi
culturale pe care acesta se întemeiase avea ca deziderat construirea omului nou de tip comunist.
Concordanţa caracterului relaţiilor de producţie cu caracterul puterii politice s-a înfăptuit prin
constituirea proprietăţii socialiste, ca proprietate a întregului popor.
Cadrului legal şi instituţional i-au fost aduse modificări semnificative şi de substanţă astfel încât
să corespundă noului său conţinut social şi noilor sale obiective. Unitatea socialistă de stat s-a
înfăptuit treptat, fiind reprezentată legislativ de Constituţia din 1948, Constituţia din 1952, de
Constituţia din 1965, dar şi de celelalte acte normative elaborate pe baza acestora.
Regimul comunist din România a prezentat o serie de caracteristici specifice regimurilor
totalitare comuniste, în special stalinismului importat în primii ani postbelici de serie de state
care au adoptat forma de republică populară. Organizarea piramidală a puterii politice,
concentrarea prerogativelor decizionale la un pol al conducerii, desfiinţarea sistemului
pluripartidist, lichidarea opoziţiei politice, instaurarea puterii partidului unic, adoptarea
procedurilor electorale formale, întărirea aparatului represiv al statului, stabilirea unei ideologii
oficiale şi dominante în susţinerea teoriei absolutizării luptei de clasă şi a teoriei liderului
charismatic cu un prestigiu social de neatacat, demagogia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
formale şi, nu în ultimul rând, socializarea principalelor mijloace de producţie prin restrangerea
sau lichidarea proprietăţii private au constituit caracteristicile regimului comunist care a condus
România circa o jumătate de secol.

Organizarea de stat şi dreptul în perioada 1948-1965

Cea de-a doua mare conflagraţie mondială a avut urmări devastatoare pentru evoluţia ulterioară
a societăţii româneşti. România a suferit schimbări de substanţă ce au determinat un curs
anormal dezvoltării sale istorice cunoscând vreme de cinci decenii regimuri autoritare, apoi unul
totalitar, instaurate prin repetate acţiuni de forţă - 1938, 1940, 1947.
După o tentativă de revenire la regimul democratic tradiţional românesc în primii ani postbelici,
puterea a fost preluată de către Partidul Comunist Român în etape succesive, prin acte de forţă,
prin falsuri, prin nesocotirea şi modificarea Constituţiei.
Regimul comunist a fost instalat în România cu sprijinul ocupantului sovietic, după abdicarea
silită a regelui Mihai I. Republica Populară a fost instaurată în seara zilei de 30 decembrie 1947,
într-o şedinţă condusă de scriitorul Mihail Sadoveanu, şedinţă care a durat 45 de minute şi pe
care Eleodor Focşeneanu a etichetat-o ca fiind o fraudă juridică demonstrând juridic că nu există
niciun document de convocare a Adunării Constituante (care se afla vacanţă parlamentară), iar
aceasta nu avea competenţe în modificarea Constituţiei.
România este singura ţară din Balcani care nu a beneficiat de o plebiscitare populară nici la
instalarea comunismului, nici la prăbuşirea sa, prima republică creată de regimul comunist cu
acordul şi la cererea U.R.S.S., nefiind aşadar consecinţa unui referendum şi nici a condiţiilor de
revizuire prevăzute de articolele 129 şi 130 ale Constituţiei din 1923, în vigoare la vremea aceea.
La Bucureşti, la 1 februarie 1948 şi-a inaugurat lucrările Congresul de unificare a Partidului
Comunist Român cu Partidul Social Democrat, creându-se astfel Partidul Muncitoresc Român.
Comunismul românesc trebuia să fie copia la indigo a „avansatei şi perfectei” experienţe
sovietice.
Din punct de vedere economic, stalinizarea a semnificat adoptarea modelului economiei
planificate, ce a avut ca fundament naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. Un rol
deosebit în cadrul doctrinei economice staliniste l-a avut industria grea, în special industria
constructoare de maşini. Industrializarea forţată în contextul în care România era o ţară
predominant agricolă, a constituit o violare a dezvoltării normale, distrugerea unei surse virtuale
de creştere economică, a echilibrului necesar dintre diferitele ramuri ale economiei.
Aservirea faţă de U.R.S.S fost totală, absolută, până către sfârşitul anului 1956, iar faţă de
stalinism până în 1961, chiar dacă trupele sovietice de ocupaţie se retrăseseră şi indiferent dacă
la Kremlin idol a fost Stalin, Malenkov sau Hrusciov.
În etapa 1948–1961/1962, modelul stalinist s-a aflat în acţiune, cu un scurt respiro în anii 1956–
1958, datorat în principal factorului extern, deşi Gheorghe Gheorghiu-Dej declara, la începutul
anului 1961, că destalinizarea începuse la noi cu mult înaintea Rusiei hruscioviene.
Comuniştii au inaugurat la începutul anului 1948 calea instituţionalizării unui regim totalitar care
a afectat sferele politice, social-economice şi spirituale. Partidul unic s-a constituit prin unirea
social-democraţilor lui Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voitec cu comuniştii lui Dej, Ana Pauker, Luca
şi Matei. După acest pas, s-a trecut la schimbarea instituţiilor politice, respectiv a modului de
guvernare, diferitele puteri publice ajungând să fie manevrate dintr-un singur centru, de către
PMR, ca moştenitor al Partidului Comunist.
În anul 1961, România lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi-a proclamat independenţa, chiar dacă
până la acel moment se numărase printre cei mai fideli aliaţi ai Kremlinului. Hruscciov plănuia să
transforme CAER într-un adevărat instrument de planificare supranaţională prin instaurarea unei
specializări a sarcinilor în cadrul acestuia, plan ce ar fi menţinut România într-o situaţie de
inferioritate faţă de ţările mai dezvoltate din estul european. În iulie 1963, în timpul Conferinţei la
nivel înalt al ţărilor din CAER, Gheorghe Gheorghiu Dej opune un veto formal acestui proiect.
Acest gest l-a obligat pe Hrusciov să bată în retragere, dându-se astfel semnalul începutului
dezagregării puterii sovietice în Europa de Est. Acesta reprezintă momentul în care românii încep
să îşi recapete independenţa, reluând legăturile cu statele care nu se aflau în relaţii bune cu
U.R.S.S., cerând istoricilor rescrierea istoriei recente a ţării şi evidenţierea rolul jucat de trupele
româneşti în războiul antinazist, renunţând la obligativitatea învăţării limbii ruse în şcoli,
refuzând să se alăture votului sovieticilor la ONU şi repunând în mod direct problema Basarabiei
anexată în 1940 de U.R.S.S.
În perioada de referinţă, instituţiile juridice au cunoscut transformări substanţiale. Evoluţia
dreptulului civil în noile condiţii s-a desfăşurat pe două căi, a elaborării unei legislaţii adecvate şi
a menţinerii temporare a unei părţi din legislaţia anterioară. Codul civil român din timpul lui
Cuza, rămas în vigoare, a fost adaptat noilor condiţii societale.

Dreptul constituţional

La 13 aprilie 1948 a fost adoptată prima Constituţie comunistă, lege fundamentală ce imita
Constituţia sovietică din 1936. Titlul I al Constituţiei din 1948 consacră principiul potrivit căruia
întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului care o exercită prin organe
reprezentative alese prin vot universal, egal, direct şi secret. Titlul II din Constituţie- Structura
social-economică – cuprinde dispoziţii privitoare la dreptul statului în îndrumarea şi planificarea
economiei naţionale, la existenţa micii proprietăţi şi a proprietăţii particulare, la revizuirea
tuturor codurilor şi legilor existente pentru a fi puse de acord cu prevederile Constituţiei.
Titlul III - Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor- prevede dreptul de a alege de la
vârsta de 18 ani şi de a fi ales de la vârsta de 23 de ani, libertatea individuală, libertatea
conştiintei şi libertatea religioasă, libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, a mitingurilor, a
cortegiilor şi a manifestaţiilor, dreptul de petiţionare, secretul corespondenţei, dreptul de
asociere.
Potrivit art.12 din Constituţie, munca reprezenta factorul de bază al vieţii economice a statului
fiind o datorie a fiecărui cetăţean. Dreptul la muncă al tuturor cetăţenilor era asigurat treptat de
către stat, prin organizarea şi dezvoltarea planificată a economiei naţionale.
Potrivit art. 20 din Constituţie, dreptul la odihnă se asigura prin reglementarea orelor de muncă,
prin concedii plătite conform legii, prin organizarea de case de odihnă, sanatorii, cluburi, parcuri,
terenuri de sport, aşezăminte special amenajate.
I s-au recunoscut femeii drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de stat, economic,
social, cultural politic şi de drept privat, inclusiv dreptul la salarizare egală cu bărbatul.
Constituţia prevedea dreptul tuturor cetăţenilor la învăţătură, statul asigurând în acest sens
organizarea şi dezvoltarea învaţământului primar obligatoriu şi gratuit, prin burse de stat
acordate elevilor şi studenţilor meritoşi şi prin organizarea şi dezvoltarea învăţământului
profesional şi tehnic.
Statul asigura ocrotire socială şi asistenţa medicală pentru boală, accidente şi invaliditate,
rezultate din munca, în timpul muncii sau în serviciul de apărare a patriei, precum şi pentru
bătrâneţe, atât salariaţilor săi cât şi acelora ai întreprinderilor particulare, a căror contribuţie şi
drepturi se fixau prin lege.
Potrivit art 36 din Constituţie, apărarea patriei era o datorie de onoare a tuturor cetăţenilor,
serviciul militar fiind obligatoriu pentru toţi cetăţenii.
Constituţia din aprilie 1948 prevedea următoarele categorii de proprietate: proprietatea statului,
proprietatea organizaţiilor cooperatiste şi proprietatea particularilor, persoane fizice sau juridice.
“Pământul aparţine celor ce-l muncesc. Statul protejează proprietatea de muncă ţărănească.
Statul încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. Pentru a stimula ridicarea agriculturii, statul
poate crea întreprinderi agricole, proprietatea statului” prevedea art 9 din Constituţia din 1948.
Ca de altfel şi constituţiile anterioare, Constituţia din anul 1948 stipulează posibilitatea efectuării
de exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire
stabilită de justiţie.
Titlul IV - Organul suprem al puterii de Stat – prevede că Marea Adunare Naţională a Republicii
Populare Române (M.A.N.) era organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legislativ al ţării.
Competenţa Marii Adunări Naţionale, prevăzută de art. 39, era următoarea:
 alegerea prezidiului MAN;
 formarea guvernului;
 modificarea Constituţiei;
 stabilirea numărului, atribuţiilor şi denumirii ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau noua
denumire a celor existente;
 votarea bugetului statului, a încheierii exerciţiilor bugetare, fixarea impozitelor şi a modului lor
de percepere;
 hotărârea asupra problemelor păcii şi războiului;
 decizia privind consultarea poporului prin referendum;
 acordarea amnistiei.
Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române se alegea pe timp de 4 ani şi se întrunea
în sesiuni ordinare de cel puţin două ori pe an. MAN se considera dizolvată după expirarea
termenului pentru care fusese aleasă, având posibilitatea de a se dizolva singură înainte de
această dată. În caz de război sau în alte împrejurări excepţionale, Marea Adunare Naţională a R.
P. R. putea să îşi prelungească mandatul pentru perioada cât ar fi durat starea excepţională.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române se compunea dintr-un
preşedinte, trei vice-preşedinţi, un secretar şi din 14 membri aleşi direct de Marea Adunare
Naţională a R. P. R. Ales cu jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor, Prezidiul MAN,
răspundea pentru întreaga activitate faţă de MAN, şi avea ca atribuţii:
 convocarea MAN în sesiuni ordinare şi exraordinare;
 emiterea de decrete;
 interpretarea legilor votate de MAN;
 exercitarea dreptului de graţiere şi comutarea pedepselor;
 conferirea decoraţiilor şi a medaliilor;
 reprezentarea RPR în relaţiile internaţionale;
 acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici;
 stabilirea gradelor militare, a rangurilor diplomatice şi a titlurilor onorifice, la propunerea
guvernului;
 numirea şi confirmarea în funcţiile publice la propunerea miniştrilor de resort sau a
guvernului;
 ratificarea sau denunţarea tratatelor internaţionale, la propunerea guvernului;
 alte atribuţii conferite prin lege.
Iniţiativa legislativă aparţinea guvernului, precum şi deputaţilor, în număr de cel puţin o cincime
din numărul total al membrilor Adunării.
Potrivit art. 66, Guvernul era organul suprem executiv şi administrativ al Republicii, fiind
responsabil de activitatea sa şi dând seama de ea în faţa MAN, iar în intervalul dintre sesiuni, în
faţa Prezidiului MAN. Guvernul, însărcinat cu conducerea administrativă a statului, avea potrivit
Constituţiei următoarele atribuţii:
 coordonarea ministerelor de resort prin directive generale;
 dirijarea şi planificarea economiei naţionale;
 realizarea bugetului statului;
 asigurarea ordinii publice şi securităţii statului;
 conducerea politicii generale a statului în domeniul relaţiilor internaţionale;
 organizarea forţelor armate.
Pentru anumite domenii de activitate, Guvernul putea organiza şi conduce servicii speciale de
orice fel, ce depindeau direct de Consiliul de Miniştri.
Consiliul de Miniştri putea anula deciziile ministeriale neconforme cu Constituţia sau cu legile.
Potrivit art 86 al Constituţiei din 13 aprilie 1948, instanţele judecătoreşti erau:
 Curţile;
 tribunalele;
 judecătoriile populare;
 Curtea Supremă - una pentru întreaga ţară.
Se puteau înfiinţa prin lege, instanţe speciale pentru anumite domenii de activitate.
La toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme, judecata se înfăptuia de către asesori populari,
afară de cazurile cand legea dispunea altfel.
Primul preşedinte, preşedintele şi membrii Curţii Supreme, precum şi procurorul general al
Republicii erau numiţi de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, la
propunerea guvernului.
Parchetul supraveghea potrivit Constituţiei, respectarea legilor penale, atat de către funcţionarii
publici cât şi de către ceilalţi cetăţeni.
În conformitate cu art. 96 al Constituţiei din 1948, Parchetul avea rolul de a veghea la pedepsirea
crimelor împotriva ordinii şi libertăţii democratice, a intereselor economice, a independenţei
naţionale şi a suveranităţii statului român.
Potrivit Constituţiei din 1948, teritoriul Republicii Populare Române se împărţea din punct de
vedere administrativ, în:
 comune;
 plăşi;
 judeţe;
 regiuni.
Prin lege se puteau aduce modificări acestor împărţiri.
Organele locale ale puterii de stat erau, potrivit art. 76 din Constituţie, Consiliile populare locale.
Acestea erau alese pentru 4 ani prin vot universal, direct şi secret şi aveau ca atribuţii:
 îndrumarea şi conducerea activităţii economice, sociale şi culturale locale;
 elaborarea şi executarea planului economic şi a bugetului local;
 administrarea bunurilor.
Consiliile populare locale se întruneau în sesiuni ordinare şi extraordinare de lucru.
Organele de direcţie şi execuţie ale consiliilor populare locale erau comitetele executive.
Consiliile populare locale şi comitetele executive locale erau subordonate Consiliilor populare şi
a Comitetelor executive superioare, precum şi organelor administrative centrale de stat
competente.
Constituţia din 1952 a fost promulgată în data de 24 septembrie, sub semnătura Preşedintelui
Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dr. Petru Groza, şi a secretarului Prezidiului Marii Adunări
Naţionale, Marin Florea Ionescu, şi a fost publicată în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale
a Republicii Populare Române nr. 1 din 27 septembrie 1952.
Constitutia a intrat în vigoare la 24 septembrie 1952, adică la data adoptării ei. Ea abroga implicit,
pe aceeaşi data, Constituţia din 1948.
Constituţia din 1952 era alcătuită dintr-un capitol introductiv şi 105 articole grupate în 10
capitole.
Constituţia consacra consolidarea puterii democrat-populare, obiectivele lichidării totale a
contradicţiei dintre caracterul socialist al puterii de stat şi caracterul relaţiilor de producţie
bazate pe proprietatea privată.
Capitolul introductiv al Constituţiei din 1952 proclama România stat al oamenilor muncii de la
oraşe şi sate.
Potrivit acestei Constituţii, Republica Populară Română “a luat naştere ca urmare a victoriei
istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa
Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare
condusă de Partidul Comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească puterea claselor
exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin
intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România”.
Constituţia proclamă regimul democraţiei populare, care reprezenta puterea oamenilor muncii.
De asemenea, în Capitolul introductiv se stipulează: “politica statului de democraţie populară
este îndreptată spre lichidarea exploatării omului de către om şi construirea socialismului”.
Art.4 din Constituţia din 1952 prevedea: “În Republica Populară Română puterea aparţine
oamenilor muncii de la oraşe şi sate, care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi Sfaturile
Populare. Sfaturile Populare constituie baza politică a Republicii Populare Române”.
Potrivit art. 15 din Constituţie, munca era o datorie şi o chestiune de onoare pentru fiecare
cetăţean capabil de muncă, dupa principiul cine nu munceste, nu manancă. Totodată, Constituţia
statua principiul socialismului: de la fiecare dupa capacităţile sale, fiecăruia după munca sa.
Constituţia din 1952 stipula: “Economia naţională a Republicii Populare Române cuprinde trei
formaţiuni social-economice: formaţiunea socialistă, mica producţie de mărfuri şi formaţiunea
particular-capitalistă”.
Potrivit art.6 alin. 2. din Constituţie, proprietatea socialistă avea fie forma proprietăţii de stat
(bun comun al poporului), fie forma proprietăţii cooperatist-colectiviste (proprietatea
gospodăriilor agricole colective sau a organizaţiilor cooperatiste). Totodată, art.6 alin.3 prevede
că formaţiunea socialistă, căreia îi aparţine rolul conducător în economia naţională a R.P.R.,
constituie baza dezvoltării ţării pe calea socialismului.
Proprietatea cooperatistă era o proprietate colectivă, care cuprindea: inventarul viu şi mort al
gospodăriilor agricole colective şi al cooperativelor, producţia realizată de ele, cât şi toate
întreprinderile şi construcţiile ce le aparţineau. Ţăranii membri ai gospodăriilor agricole colective
deţineau dreptul de a avea în folosinţă personală un lot de pământ pe lângă casă şi în
proprietate personală gospodăria de pe acest lot, casa de locuit, animale productive, păsări,
inventar agricol mărunt în conformitate cu statutul gospodăriei agricole colective.
Potrivit Constituţiei, mica producţie de mărfuri cuprindea gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii,
care posedau proprietate particulară asupra pământului, bazată pe munca proprie a
producătorului, ca şi atelierele meseriaşilor.
Proprietatea privat-capitalistă cuprindea potrivit Constituţiei, gospodăriile chiabureşti,
întreprinderile comerciale particulare, micile întreprinderi industriale nenaţionalizate, bazate pe
exploatarea muncii salariate, statul realizând în mod consecvent politica de ingrădire şi eliminare
a elementelor capitaliste. Dreptul de proprietate personală avea ca obiect veniturile şi
economiile provenite din muncă, casa de locuit şi gospodăria auxiliară de pe lângă casă,
obiectele casnice şi de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a
cetăţenilor, toate acestea fiind ocrotite de lege.
Potrivit art.14 din Constituţie, în Republica Populară Română, comerţul exterior era monopol de
stat.
Marea Adunare Naţională (M.A.N.) era organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legiuitor
al Republicii Populare Române. M.A.N. era aleasă de cetăţenii români, pe circumscipţii electorale
(câte un deputat la 40.000 de locuitori), pe timp de 4 ani.
MAN avea în directa sa competenţă:
 alegerea Prezidiului M.A.N.;
 formarea guvernului;
 modificarea Constituţiei
 chestiunile războiului şi ale păcii;
 stabilirea planurilor economiei naţionale;
 aprobarea bugetului de stat, a exerciţiilor bugetare, stabilirea impozitelor şi a veniturilor
destinate bugetului statului;
 stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere;
 modificarea împărţirii pe regiuni a teritoriului R.P.R.;
 acordarea amnistiei;
 controlul general asupra aplicării Constituţiei.
Potrivit Capitolului 8 din Constituţie, alegerile de deputaţi pentru M.A.N., cât şi pentru sfaturile
populare, se făceau prin vot universal, egal, direct şi secret, dreptul de a alege aparţinând tuturor
cetăţenilor care împliniseră vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi ales, tuturor cetăţenilor cu vârsta
de peste 23 de ani împliniţi, inclusiv femeile. Dreptul de a depune candidaturi era asigurat
organizaţiilor Partidului Muncitoresc Român, sindicatelor profesionale, cooperativelor,
organizaţiilor de tineret şi altor organizaţii de masă, precum şi asociaţiilor culturale.
Potrivit art 35 din Constituţia din 1952, Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române
alegea Prezidiul Marii Adunări Naţionale, compus dintr-un Preşedinte, doi Vice-preşedinţi, un
Secretar şi treisprezece membri şi răspundea de toata activitatea sa în faţa Marii Adunări
Naţionale a Republicii Populare Române.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române avea urmatoarele atribuţii:
 convoca în sesiuni Marea Adunare Naţională;
 emitea decrete;
 interpreta legile în vigoare în Republica Populară Română;
 hotăra consultarea poporului (referendum);
 anula hotărârile şi dispoziţiile Consiliului de Miniştri când acestea nu erau conforme legilor;
 în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, revoca din funcţii şi numea miniştri în
Guvern la propunerea Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi cu aprobarea ulterioară a Marii
Adunări Naţionale;
 instituia decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Române;
 conferea decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Române;
 stabilea gradele militare, rangurile diplomatice şi alte titluri speciale;
 în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, la
propunerea Guvernului, declara starea de razboi în cazul unei agresiuni armate îndreptate
împotriva Republicii Populare Române sau împotriva unui alt stat, faţă de care Republica
Populară Română avea obligaţiuni de apărare mutuală ce decurgeau din tratatele internaţionale;
 numea şi revoca pe comandantul suprem al forţelor armate ale Republicii Populare Române;
 declara mobilizarea parţială sau generală;
 exercita dreptul de graţiere şi comutare a pedepselor;
 ratifica şi denunţa tratatele internaţionale ale Republicii Populare Române;
 acredita şi recheama pe reprezentanţii plenipotenţiari ai Republicii Populare Române în statele
străine;
 primea scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai statelor
străine, acreditaţi pe lângă Prezidiu;
 în interesul apărarii Republicii Populare Române sau al asigurării ordinii publice şi securităţii
statului, proclama în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării starea excepţională.
Prin Legea 1/1961 Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost transformat în Consiliu de Stat, noul
organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă şi subordonat Marii Adunări Naţionale.
Potrivit art. 42 din Constituţia din 1952, Consiliul de Miniştri era organul suprem executiv şi de
dispoziţie al puterii de stat a Republicii Populare Române.
Consiliul de Miniştri avea urmatoarele atribuţii:
 coordona şi îndruma activitatea ministerelor şi a celorlalte instituţii subordonate lui;
 lua măsuri pentru realizarea planului economiei naţionale, a bugetului statului şi în vederea
consolidării sistemului bănesc şi de credit;
 lua măsuri în vederea asigurării ordinii publice, apărării intereselor statului şi ocrotirii
drepturilor cetăţenilor;
 exercita conducerea generala în domeniul relaţiilor cu statele străine;
 fixa contingentele anuale de cetăţeni care urmau să fie chemaţi la îndeplinirea serviciului
militar activ;
 conducea organizarea generală a forţelor armate ale ţării;
 înfiinţa, după necesităţi, comitete şi comisii speciale, precum şi direcţii generale pe lângă
Consiliul de Miniştri pentru probleme economice, culturale, juridice şi militare.
Potrivit Legii nr. 1 din 1957, Guvernul era compus din preşedinte, vicepreşedinţi, miniştri,
preşedintele Comitetului de Stat al Planificării şi preşedintele Comisiei Controlului de Stat.
Guvernul emitea hotărâri şi dispoziţii în vederea aplicării legilor şi controlării execuţiei acestora.
Guvernul era răspunzător şi dădea socoteală de activitatea sa în faţa M.A.N., iar în intervalul
dintre sesiuni, în faţa Prezidiului M.A.N.
În conformitate cu dispoziţiile Constituţiei din 1952, justiţia se înfăptuia de către Tribunalul
Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, precum şi de către instanţele
judecătoreşti speciale, înfiinţate prin lege. Sarcina tribunalelor era de a apăra regimul de
democraţie populară şi cuceririle poporului muncitor şi de a asigura legalitatea populară,
proprietatea obştească şi drepturile cetăţenilor.
Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române exercita supravegherea activităţii judiciare a
tuturor instanţelor judecătoreşti din Republica Populară Română.
Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române era ales de Marea Adunare Naţională pe
termen de cinci ani. Potrivit art. 66 din Constituţie, judecarea proceselor la toate instanţele se
făcea cu participarea asesorilor populari, afară de cazurile când legea dispunea altfel. Procedura
judiciară se făcea în limba română, asigurandu-se în regiunile şi raioanele locuite de populaţie de
altă naţionalitate decat cea română folosirea limbii materne a acelei populaţii.
Procurorul general era numit de M.A.N. pe termen de 5 ani, şi avea îndatorirea de a exercita
„supravegherea superioară” a respectării legilor de către ministere şi celelalte organe centrale,
de către organele locale ale puterii şi administraţiei de stat, precum şi de către funcţionari şi de
către ceilalţi cetăţeni. El răspundea faţă de M.A.N., iar în intervalul dintre sesiuni, faţă de Prezidiul
M.A.N. şi faţă de Consiliul de Miniştri.
Locţiitorii Procurorului General al Republicii Populare Române şi procurorii unităţilor locale ale
Procuraturii erau numiţi de Procurorul General pe termen de patru ani.
Prin Legea nr. 5 din 19 iunie 1952 au fost create Arbitrajul de Stat ca instanţă de soluţionare a
litigiilor dintre unităţile de stat (Legea nr. 5/1954), Notariatul de Stat (Decretul nr. 377/1960) şi
organe jurisdicţionale obştesti: comisiile pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi consiliile de
judecată tovărăşească.
Legea nr.5 din 19 iunie 1952 pentru organizare judecătorească a desfiinţat tribunalele de judeţ şi
curţile de apel, înfiinţând, tribunalele regionale, tribunalele raionale şi Tribunalul Suprem.
Referitor la împărţirea administrativ-teritorială, art.18 din Constituţia din 1952, stipulează
următoarele regiuni: Bacău, Baia Mare, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara,
Iaşi, Oradea, Pitesti, Ploiesti, Stalin, Suceava, Timisoara, Regiunea Autonomă Maghiară.
Art. 19, 20 şi 21 din Constituţie creează Regiunea Autonomă Maghiară, formată din teritoriul
locuit de populaţia compactă maghiară secuiască care avea conducere administrativă autonomă,
aleasă de populaţia Regiunii Autonome, pe teritoriul căreia erau obligatorii legile României,
hotărârile şi dispoziţiile organelor centrale ale statului. Regulamentul acestei regiuni era elaborat
de organul local al puterii, fiind supus spre aprobarea Marii Adunări Naţionale.
Legea nr. 17/1949 ce a fost ulterior înlocuită prin Legea nr. 6/1956, a reglementat organizarea şi
funcţionarea Sfaturilor Populare şi Comitetelor lor executive.
Potrivit art.51 din Constituţie, Sfaturile populare erau organele locale ale puterii de stat în
regiuni, raioane, oraşe şi comune. Compuse din deputaţi aleşi pe timp de 2 ani, ele aveau
atribuţia de a îndruma munca organelor administrative subordonate lor, de a conduce
activitatea locală pe tărâm economic şi cultural, de a asigura menţinerea ordinii publice,
respectarea legilor şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor, de a întocmi bugetul local. Sfaturile
populare luau hotărâri şi dădeau dispoziţii în limitele drepturilor ce le erau acordate prin lege.
Comitetele executive, alese de deputaţii sfaturilor populare, reprezentau organele executive şi
de dispoziţie ale sfaturilor populare şi dădeau socoteală în faţa sfatului popular care le alesese,
cât şi în faţa comitetului executiv al sfatului popular imediat superior.
Constituţia din 1952 prevedea în Capitolul 7, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor axate pe egalitatea tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă,
religie sau grad de cultură în toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale. Orice
manifestări de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau propagandă naţionalistă şovină erau
pedepsite prin lege. Art. 83 din Constituţia din 1952 proclamă egalitatea femeii cu bărbatul în
toate domeniile de activitate (economic, politic, de stat şi cultural), concretizată într-o serie de
prevederi referitoare la ocrotirea căsătoriei şi familiei, apărarea intereselor mamei şi copilului,
organizarea de maternităţi, creşe şi cămine de copii, dreptul la salariu, dreptul la odihnă,
asigurare socială şi învăţămant în condiţii egale cu bărbatul. Constituţia recunoaşte în art. 84 şi
85 libertatea de conştiintă a cetăţenilor, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor şi
mitingurilor, a cortegiilor şi a demonstraţiilor, folosirea liberă a limbii materne, inviolabilitatea
persoanei, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei etc. În practică, însă, drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti au fost încălcate, săvârşindu-se mari abuzuri.
Dreptul la muncă este garantat de către stat, în condiţiile dezvoltării sectorului socialist al
economiei naţionale. Dreptul la odihnă este asigurat prin stabilirea zilei de muncă de 8 ore, a
concediilor anuale plătite, prin punerea la dispoziţia angajaţilor a caselor de odihnă, sanatoriilor
şi instituţiilor de cultură. Dreptul la asigurarea medicală în caz de boală sau incapacitate de
muncă se realiza prin asistenţa medicală gratutită acordată celor ce muncesc. Dreptul la
învăţătură era garantat prin organizarea şi dezvoltarea învăţământului de stat elementar
general, obligatoriu şi gratuit, prin sistemul burselor de stat acordate elevilor şi studenţilor
merituoşi din instituţiile învăţământului superior, mediu şi elementar, prin organizarea
învăţământului profesional gratuit pentru cei ce munceau.
Potrivit art 90 din Constituţie, cetăţenilor le reveneau următoarele îndatoriri: obligaţia de a
respecta Constituţia şi legile statului de democraţie populară, de a păzi, întări şi dezvolta
proprietatea obştească socialistă, de a respecta disciplina muncii şi de a cotribui activ la întărirea
regimului de democraţie populară şi la propăşirea economică şi culturală a ţării.
Art. 91 din Constituţia din 1952 stipulează obligativitatea serviciului militar.
Legislaţia agrară. Naţionalizarea şi colectivizarea

Preluarea puterii politice, în martie 1945, a pus Partidul Comunist din România în faţa a două
variante, dintre care una cu consecinţe negative pentru viitorul său:
 declanşarea de la început a luptei împotriva proprietarilor de pământ şi deţinătorilor de
capital, ceea ce ar fi desconspirat principiile totalitare, lipsindu-l de aderenţi, aliaţi şi simpatizanţi,
de masă de manevră.
 asigurarea proprietarilor prin promisiuni şi lozinci demagogice, precum şi prin iniţiative
legislative de scurtă durată, pentru a linişti o parte a burgheziei şi a da ţărănimii sentimentul de a
se crede în siguranţă.
Liderii comunişti români au ales a doua variantă, lansându-se în promisiuni, infirmând zvonurile
privitoare la o posibilă colectivizare, deşi expropierea şi socializarea pământului fusese anunţată
în programul partidului adoptat la Congresul de constituire din 1921, la Congresul al V-lea din
decembrie 1931, în diferite circulare, broşuri şi ziare de partid din perioada interbelică.
La 11 iunie 1948 s-au naţionalizat principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de
asigurări şi de transport, la 2 iulie 1948 s-a înfiinţat Comitetul de Stat al Planificării, la 2 martie
1949 s-a expropiat şi restul de 50 ha lăsate fostilor moşieri prin reforma agrară din 1945,
lichidându-se moşierimea din punct de vedere economic, social şi politic, la 3-5 martie 1949 s-a
hotărat transformarea socialistă a agriculturii, la 20 aprilie 1950 s-a naţionalizat o mare parte a
clădirilor şi locuinţelor, la 20 ianuarie 1952 s-a realizat o nouă reformă monetară pentru
confiscarea ultimelor rezerve în numerar ale populaţiei.
Colectivizarea a fost impusă prin:
 constrangere economică permanentă – cote aberante asupra produselor şi impozite în natură
şi bani; preţuri derizorii plătite de către stat;
 represiune directă – arestări, procese publice, internări în lagăre şi confiscări repetate;
 violenţă fizică – în special bătăi; urmărirea familiilor celor ce nu voiau să între în “colectivă”;
presiune politică sistematică şi continuă, prin zeci de mii de “propagandişti” şi prin mass-media.
Suportul juridic al politicii agrare din anii 1949–1953 a fost asigurat printr-o serie de acte
normative cu caracter organizatoric privind funcţionarea Ministerului Agriculturii a grupelor de
întrajutorare, a asociaţiilor simple anuale, a TOZ-urilor (întovărăşiri agricole de tip sovietic), GAC-
urilor (Gospodării Agricole Colective), GAS-urilor (Gospodării Agricole de Stat), SMT-urilor
(Staţiuni de Maşini şi Tractoare), privind rolul sindicatelor agricole, organizaţiilor de partid, de
tineret, de femei, a Sfaturilor Populare şi a Statului în general etc.
Prin Decretul 119 din 2 iulie 1948, s-a înfiinţat Comisiunea de stat a planificării, în scopul
întocmirii planului general al comisiei naţionale. Comisia a preluat atribuţiile Consiliului Superior
al Economiei Naţionale, înfiinţat în 26 noiembrie 1945 sub preşedinţia lui Gh. Gheorghiu-Dej.
Astfel a fost recunoscut, controlul statului asupra activităţii agricole de la sate, existent încă de la
sfârşitul anului 1945.
Plenara din 3-5 martie 1949 a declanşat campania de colectivizare.
În 5-6 iulie 1949, Comisia Agrară a C.C. al PMR a stabilit primul statut model al GAC, iar Decretul
319 din 1 august 1949 a legiferat înfiinţarea gospodăriilor colective.
La 24 iulie 1949 s-au inaugurat primele gospodării agricole colective, asocieri de tip colhoz care
se bucurau de facilităţi şi privilegii, în scopul a demonstra superioritatea agriculturii socialiste.
Prin Decretul 111 din 27 iulie 1951 s-a stabilit cadrul legal pentru confiscarea bunurilor
persoanelor deportate sau arestate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri
care nu mai foloseau instituţiilor bugetare.
Legile privitoare la proprietatea colectivistă au continuat şi după aprilie 1962, când procesul de
distrugere a individualităţii a fost oficial etichetat încheiat.
În toată etapa colectivizării, scopul urmărit a fost axat pe controlul asupra resurselor din mediul
rural, centralizarea puterii în satele ţării, dezbinarea, exploatarea resurselor colectivizate şi
naţionalizate, crearea unui segment de conducători total supuşi regimului comunist, crearea
proprietăţii socialiste, toate acestea determinând distrugerea proprietăţii particulare şi implicit o
nouă structură şi o masivă depopulare a unor zone întregi.
Legislaţia penală

În etapa 1949–1962, teama puterii de mişcările populare a dus la exigenţa unei reţele de putere
cât mai puţin permeabile pentru delicte, precum şi la principiul unei pedepse sistematice, menite
să provoace teamă şi supunere.
În anii 1957–1959, Partidul Comunist a accentuat actele de reprimare, aplicand articolul 209 Cod
Penal ce a transformat instanţele de judecată în mecanisme de eliminare a ultimelor rămăşiţe de
opoziţie în lumea satului românesc. Proprietarii de pământ, care au manifestat ezitări faţă de
intrarea în gospodăriile agricole colective sau care au dorit să scape de „binefacerile” colhozului,
au fost trimişi în faţa tribunalelor militare, de unde au luat drumul închisorilor pentru lungi
termene de detenţie, foarte mulţi dintre ei murind acolo. Completul de judecată a hotărât, de
regulă, şi confiscarea averii, considerând aproape orice atitudine ostilă gospodăriei agricole
colective, ca fiind de o gravitate deosebită.
Legislaţia din perioada 1959–1962 a susţinut şi a impulsionat „ascuţisul luptei de clasă, iar atata
timp cât clasele exploatatoare n-au fost complet lichidate, lupta de clasă este lege a dezvoltării
societăţii noastre”. Chiar şi după apăriţia Decretului nr.115/1959 privitor la lichidarea rămăşiţelor
oricăror forme de “exploatare a omului de către om” în agricultură, apelul la politica de lichidare
a fost reînnoit de fiecare dată.
Art. 1 al Decretului nr. 89 din 17 februarie 1958 stipula „persoanele care, prin faptele sau
manifestările lor, primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea în stat vor fi internate în
locuri de muncă”. De asemenea, H.C.M. nr. 282/1958 prevedea durata internării în coloniile de
muncă între 2 şi 6 ani.
Pe tot parcursul colectivizării, un statut aparte l-au avut cei care au făcut până în 1947 politică
liberală, ţărănistă sau legionară fiind ţinuţi în permanenţă sub observaţie, iar atunci cand au fost
bănuiţi sau când au avut loc evenimente ostile instituţiilor şi unităţilor comuniste, au fost
consideraţi vinovaţi fără să se mai facă o cercetare prealabilă.
Legea nr.16 din 15 ianuarie 1949 privind sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea
statului şi propăşirea economiei naţionale pedepsea cu moartea darea de foc sau distrugerea în
orice mod a produselor industriale, agricole sau a pădurilor.
Potrivit Decretului nr. 183/1949, nepredarea de cote sau neachitarea impozitului agricol se
pedepseau cu închisoarea corecţională de la 2 la 12 ani şi cu predarea integrală a cotelor şi
impozitului.
Deşi art.12 al Decretului nr. 183/1949 a limitat măsura confiscării la „bunurile care au servit sau
au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în decretul de faţă”,
măsura de confiscare a averii a fost luată, în numeroase cazuri, prin referire la Decretul 312
promulgat la 27 iulie 1949 care prevedea că pe lângă acţiunile incluse în Decretul 183/1949, să fie
confiscată averea inculpatului dovedit vinovat.
Potrivit Decretului nr. 199/1950 pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea
statului şi propăşirea economiei naţionale, care a modificat Legea 16/1949, se pedepseau cu
moartea, pe lângă „uneltirile împotriva securităţii interne şi externe sau actele de teroare” (art.
1), şi „distrugerea sau deteriorarea prin orice mijloace a clădirilor, maşinilor, instalaţiilor de orice
fel” (art. 3 lit. a), „darea de foc sau distrugerea în orice mod a produselor industriale, agricole sau
a pădurilor” (art. 3 lit.c). Acest decret a fost abrogat printr-unul mult mai dur şi mai represiv, şi
anume Decretul nr. 202/1953 pentru modificarea Codului Penal al Republicii Populare Române.

Statul şi dreptul românesc în perioada regimului socialist (21 august 1965–22 decembrie 1989)

După moartea lui Gheorghe Gheorghidiu Dej din martie 1965, la conducerea Partidului Comunist
Român este numit Nicolae Ceauşescu, noul Secretar General.
La Congresul al-IX-lea al Partidul Comunist Român, Ceauşescu pune bazele propriului său
program de politic, relativ promiţător în conditiile epocii: se distinge, în special, principiul
conducerii colective, menit sa impiedice acumularea puterii în mâinile unei singure persoane. La
momentul respectiv, România avea, formal, o conducere colectivă: Nicolae Ceauşescu (secretar-
general al PCR), Chivu Stoica (preşedintele Consiliului de Stat) şi Ion Gheorghe Maurer (prim-
ministru).
La 28 martie 1974, Ştefan Voitec, preşedinte al Marii Adunări Naţionale, i-a înmânat lui
Ceauşescu sceptrul regal cu ocazia depunerii jurământului de Preşedinte al Romaniei. Tot în 28
martie 1974 titulatura statului se schimba din Republica Populară Română în Republica Socialistă
România.
România, sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, a urmat aceeaşi cale a îndepărtării de U.R.S.S.,
condamnând în termeni duri intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia împtriva reformelor
politice din Cehoslovacia şi refuzând în 1968 să participe la intervenţia trupelor pactului de la
Varşovia în Cehoslovacia, primindu-l cu mare strălucire pe generalul de Gaulle, în mai 1968, apoi
pe preşedintele Nixon în august 1969. Însă, toate acestea au fost făcute cu preţul unui proces
constant de radicalizare totalitară şi teroristă a regimului.
Calea spre socialism românesc s-a metamorfozat într-o dictatură personală a lui Nicolae
Ceauşescu şi într-un instrument de îmbogăţire şi de glorificare a familiei Ceauşescu.
Liderii sovietici s-au calmat relativ repede fiindcă riscul alunecării spre liberalism şi pluralism era
exclus în România lui Nicolae Ceauşescu. Cultul liderului şi exaltarea patriotismului s-au adăugat
la afirmarea unei independenţe mai degrabă formale în interiorul blocului comunist.
În centrul dispozitivului se situa principalul conducător al Partidului-stat, propaganda încearca
să-i legitimeze puterea absolută, Ceauşescu este complet identificat cu Partidul şi astfel a
recuperat în folosul său funcţia eminentă de „călăuzitor al poporului” pe care Lenin a acordat-o
Partidului Comunist. În acest sens, au fost inventate sloganuri: Partidul=Ceauşescu=România. În
calitatea sa de „călăuzitor”, „conducător”, Ceauşescu este singurul capabil de interpretări şi
adaptări la circumstanţele concrete ale ţării. Potrivit imaginii lui Ceauşescu, călăuzitorul este şi
cel mai iubit fiu al poporului, ceea ce presupune manifestarea faţă de el a unor sentimente
filiale. Conducătorul suprem se vroia a fi întruparea înţelepciunii, echităţii, simplităţii şi
bunăvoinţei tatălui de familie.
Sub regimul lui Ceauşescu, nepotismul a fost o regulă generală. Elena Ceauşescu a cunoscut o
ascensiune fulgerătoare în sânul Partidului Comunist Român, controlând numirile şi, în calitate
de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiintă şi Educaţie, dominând toate structurile
culturii şi cercetării ştiintifice.
Efectivele forţelor poliţienesti au evoluat în timp numeric, dar şi în radicalizarea terorii, având
misiuni de a controla populaţia printr-o adevărată pânză de păianjen de informatori, delatori şi
mai ales lăudători ai regimului.
Deşi nu a ezitat să se opună politicii externe sovietice, Ceauşescu niciodată nu s-a dezis de
marxism-leninism.
Liberalismul mimat de Ceauşescu la începuturi a fost conjunctural, deoarece el a menţinut intact
mecanismul represiv, cenzura, interzicerea partidelor de opoziţie, securitatea, miliţia, armata
etc., adaugând tehnicilor represive preluate de la Gheorghiu-Dej, propriile sale tehnici. Într-o
perioadă relativ scurtă de timp, regimul ceauşist a trecut de la concesiile liberaliste la cultul
personalităţii noului conducător al puterii supreme. Reducându-i pe membrii societăţii la o
condiţie de servilism şi totodată silindu-i să se declare încantaţi de această condiţie, cultul
personalităţii avea să provoace deznodămantul tragic din cazarma de la Targoviste.
Dictatura lui Ceauşescu şi-a asumat presupusele merite inegalabile bazându-se pe trei
mistificări:
 cea referitoare la proprietatea producătorilor asupra mijloacelor de producţie;
 cea referitoare la rolul conducător al partidului;
 cea care proslăvea virtuţile asa-numitei democraţii socialiste.
Ceauşescu a suprimat cele mai elementare drepturi ale cetăţenilor români, inclusiv cele stipulate
în Constituţie. Astfel, dreptul la informaţie era complet anulat, iar sistemul naţional al
comunicării de masă supus unei severe cenzuri. Absolut toată mass-media era folosită pentru
dezinformare şi pentru susţinerea cultului personalităţii dictatorului Nicolae Ceauşescu. Dreptul
de a alege şi de a fi ales a fost convertit în constrangerea omologării prin vot a listelor întocmite
de putere, fără nici o consultare. Astfel, votul coercitiv în favoarea viitorilor aleşi pregătea votul
coercitiv prin care viitorii aleşi erau chemaţi să parafeze hotărârile arbitrare cărora puterea vroia
să le dea formă de lege.
Libertatea cuvântului era mistificată într-o manieră deosebit de agresivă, dreptul cetăţeanului de
a-şi exprima public opiniile fiind degradat în obligaţia de a-şi asuma opinii contrare.
La 21 august 1965, Marea Adunare Naţională a votat a treia şi ultima constituţie socialistă a
Romaniei. Constituţia din 1965 a schimbat denumirea statului român din Republica Populară
Română în Republica Socialistă România şi a consfinţit în articolul 3 rolul conducator al Partidului
Comunist Român, ca fiind forţa politică conducătoare a societăţii. Adoptarea acestei noi
Constituţii a reprezentat începutul unei perioade de destindere internă şi externă ce a durat
până în anul 1974.
Art. 1 din Constituţia din 1965, proclamă România republică socialistă, „stat al oamenilor muncii
de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar”, teritoriul său fiind „inalienabil şi indivizibil”.
Potrivit Constituţiei, organele supreme ale puterii de stat erau Marea Adunare Naţională şi
Consiliul de Stat.
Marea Adunare Naţională era organul suprem şi unicul organ legiuitor al ţării, în subordinea şi
controlul căreia îşi desfăşurau activitatea celelalte organe ale statului.
Marea Adunare Naţională avea potrivit Constituţiei din 1965 următoarele atribuţii principale:
 adopta şi modifica Constituţia Republicii Socialiste România;
 reglementa sistemul electoral;
 hotăra consultarea poporului, prin referendum, asupra măsurilor de importanţă deosebită
care priveau interese supreme ale ţării;
 adopta planul naţional unic de dezvoltare economico-socială, bugetul de stat şi contul general
de încheiere a exerciţiului bugetar;
 organiza Consiliul de Miniştri; stabilea normele generale de organizare şi funcţionare a
ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat;
 reglementa organizarea judecătorească şi a Procuraturii;
 stabilea normele de organizare şi funcţionare a consiliilor populare;
 stabilea organizarea administrativa a teritoriului;
 acorda amnistia;
 ratifica şi denunţa tratatele internaţionale care implicau modificarea legilor;
 alegea şi revoca pe Preşedintele Republicii Socialiste România;
 alegea şi revoca Consiliul de Stat;
 alegea şi revoca Consiliul de Miniştri;
 alegea şi revoca Tribunalul Suprem şi procurorul general;
 exercita controlul general al aplicării Constituţiei. Numai Marea Adunare Naţională hotăra
asupra constituţionalităţii legilor;
 controla activitatea Preşedintelui Republicii Socialiste România şi a Consiliului de Stat;
 controla activitatea Consiliului de Miniştri, a ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale
administraţiei de stat;
 asculta dări de seamă cu privire la activitatea Tribunalului Suprem şi controla deciziile sale de
îndrumare;
 controla activitatea Procuraturii;
 exercita controlul general asupra activităţii consiliilor populare;
 stabilea linia generală a politicii externe;
 proclama, în interesul apărării ţării, a ordinii publice sau a securităţii statului, starea de
necesitate, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării;
 declara mobilizarea parţială sau generală;
 declara starea de război.
Marea Adunare Naţională era alcătuită din 465 de deputaţi, mandatul său neputând înceta
înainte de expirarea termenului pentru care fusese aleasă. MAN adopta legi sau hotărâri cu votul
majorităţii deputaţilor şi putea adopta sau modifica Constituţia cu votul a cel puţin 2/3 din
numărul total al deputaţilor. Deputaţii se bucurau de imunitate parlamentară, ei putând fi
reţinuţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală fără încuviinţarea prealabilă a Marii Adunări
Naţionale sau a Consiliului de Stat numai în caz de infracţiune flagrantă.
Consiliul de Stat reprezenta organul suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă,
subordonat MAN, exercitând permanent potrivit Constituţiei următoarele atribuţii:
 stabilea data alegerilor pentru Marea Adunare Naţională şi consiliile populare;
 stabilea modul de organizare şi desfăşurare a referendumului;
 organiza ministerele şi celelalte organe centrale de stat;
 ratifica şi denunţa tratatele internaţionale, cu excepţia acelora a căror ratificare era de
competenţa Marii Adunări Naţionale;
 stabilea gradele militare;
 instituia decoraţiile şi titlurile de onoare.
Consiliul de Stat exercita, în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, următoarele
atribuţii principale:
 stabilea, fără a putea să modifice Constituţia, norme cu putere de lege.
 numea şi revoca pe primul-ministru;
 numea şi revoca Consiliul de Miniştri şi Tribunalul Suprem, atunci când Marea Adunare
Naţională nu se poate întruni din cauza unor împrejurări excepţionale;
 dadea legilor în vigoare interpretarea general-obligatorie;
 acorda amnistia;
 controla aplicarea legilor şi hotărârilor Marii Adunări Naţionale, activitatea Consiliului de
Miniştri, a ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale administraţiei de stat, precum şi
activitatea Procuraturii;
 asculta dări de seamă ale Tribunalului Suprem şi controla deciziile sale de îndrumare;
 controla hotărârile consiliilor populare;
 declara, în caz de urgenţă, mobilizarea parţială sau generală;
 declara, în caz de urgenţă, starea de război.
Consiliul de Miniştri exercita conducerea generală a activităţii executive pe întreg teritoriul ţării,
având urmatoarele atribuţii principale:
 stabilea măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne şi externe;
 hotăra măsurile necesare privind organizarea şi asigurarea executării legilor;
 conducea, coordona şi controla activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale
administraţiei de stat;
 elabora proiectul planului naţional unic de dezvoltare economico-socială şi proiectul bugetului
de stat, precum şi orice alte proiecte de legi; elabora proiecte de decrete;
 stabilea măsuri pentru realizarea planului naţional unic de dezvoltare economico-socială şi a
bugetului de stat; întocmea raportul general cu privire la îndeplinirea planului naţional unic de
dezvoltare economico-socială şi contul general de încheiere a exercitiului bugetar;
 înfiinţa organizatii economice, întreprinderi şi instituţii de stat de interes republican;
 lua măsuri în vederea asigurării ordinii publice, apărării intereselor statului şi ocrotirii
drepturilor cetăţenilor;
 lua măsuri, potrivit hotărârilor Consiliului Apărării, pentru organizarea generală a forţelor
armate şi fixarea contingentelor anuale de cetăţeni care urmau să fie chemaţi la îndeplinirea
serviciului militar;
 exercita conducerea generală în domeniul relaţiilor cu alte state şi lua măsuri pentru
încheierea acordurilor internaţionale;
 sprijinea activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti;
 exercita, în condiţiile prevăzute de lege, atribuţiile sale de conducere şi de control asupra
activităţii comitetelor executive şi birourilor executive ale consiliilor populare.
Consiliul de Miniştri era compus din preşedintele Consiliului, vicepreşedinţi, miniştri, precum şi
alţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat.
Organele judecătoreşti erau:
 Tribunalul Suprem;
 Tribunalele regionale;
 Tribunalele populare;
 Tribunalele militare înfiinţate potrivit legii.
Tribunalele îşi exercitau activitatea de judecată în scopul apărării „orânduirii socialiste şi
drepturilor persoanelor”. Procedura de judecată se desfăşura în limba română, în regiunile şi
raioanele locuite şi de populaţie de altă naţionalitate asigurandu-se folosirea limbii materne a
acelei populaţii.
Potrivit Constituţiei din 1965, judecarea proceselor în primă instanţă la judecătorii, la tribunalele
judeţene şi la tribunalele militare se face cu participarea asesorilor populari, afară de cazurile
când legea dispune altfel.
Procurorul general era ales de Marea Adunare Naţională pe durata legislaturii, iar procurorii
erau numiţi de procurorul general. Procurorul general era răspunzător în faţa MAN de activitatea
procuraturii, iar în intervalul dintre sesiuni, în faţa Consiliului de Stat.
Organele Procuraturii erau:
 Procuratura Generală
 procuraturile judeţene;
 procuraturile locale;
 procuraturile militare.
Organele Procuraturii erau subordonate ierarhic.
Organizarea judecătorească a fost modificată prin Decretul nr. 135/1968 şi Legea nr. 58/1968.
Potrivit legii, justiţia se înfăptuia prin Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătorii,
precum şi prin tribunalele militare.
În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială, teritoriul României era împărţit în:
 regiuni;
 raioane;
 oraşe;
 comune.
Prin Legea nr. 1/1968 privind organizarea administrativă a ţării, teritoriul României a fost împărţit
în 40 de judeţe, 236 oraşe (din care 56 municipii), 2705 comune (din care 135 suburbane).
Totodată, denumirea sfaturilor populare se schimbă în consilii populare.
Sfaturile populare, organele locale ale puterii de stat îndeplineau următoarele atribuţii
principale:
 adoptarea bugetului şi a planului economic local;
 aprobarea contului de încheiere a exerciţiului bugetar;
 alegerea şi revocarea comitetului executiv al sfatului popular;
 înfiinţarea de întreprinderi, organizaţii economice şi instituţii de stat de interes local;
 conducerea, îndrumarea şi controlul activităţii comitetului său executiv, a secţiunilor de
specialitate ale administraţiei de stat, a întreprinderilor, organizaţiilor economice şi instituţiilor
subordonate.
Comitetul executiv al sfatului popular era organul local al administraţiei de stat, cu competenţă
generală în unitatea administrativ-teritorială în care a fost ales sfatul popular, având ca atribuţii
principale:
 îndeplinirea legilor, a decretelor, a hotărârilor guvernului şi a celorlalte acte ale organelor
superioare;
 elaborarea şi execuţia planului economic şi a bugetului local;
 conducerea, îndrumarea şi controlul activităţii comitetelor executive ale sfaturilor populare
ierarhic inferioare.
Comitetele executive dădeau seamă pentru activitatea lor în faţa sfatului popular care le-a ales şi
în faţa comitetul executiv al sfatului popular ierarhic superior.
Economia naţională se baza pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie – de stat
şi cooperatistă.
Statul sprijinea şi ocrotea proprietatea cooperativelor de producţie şi a celorlalte organizaţii
cooperatiste, garanta ţăranilor care nu se puteau asocia în cooperative agricole de producţie
proprietatea asupra pământului pe care-l lucrau împreună cu familiile lor, precum şi asupra
uneltelor şi animalelor de muncă şi de producţie.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, statul socialist român organiza, planifica şi conducea
economia naţională. Comerţul exterior constituia, aşa cum prevăzuse şi Constituţia din 1952,
monopol de stat.
Dreptul de a alege deputaţii pentru Marea Adunare Naţională şi pentru sfaturile populare,
aparţinea tuturor cetăţenilor care împliniseră vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi ales, tuturor
cetăţenilor cu vârsta de peste 23 de ani împliniţi, inclusiv femeilor.
Art. 39-41 ale Constituţiei din 1965 prevedeau îndatoririle cetăţenilor români şi anume:
 respectarea Constituţiei şi a legilor;
 apărarea proprietăţii socialiste;
 contribuţia la intărirea şi dezvoltarea proprietăţii socialiste;
 satisfacerea serviciului militar în rândurile armatei romane;
 apărarea patriei.

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC DUPĂ 1989

Anul 1989 este, fără îndoială, cel mai important din istoria Europei, de la al Doilea Război
Mondial şi până în actualitate, statele din Europa Centrală şi de Est recâştigându-şi libertatea
după ani întregi de totalitarism. Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, Bulgaria şi
România au fost libere în sfârşit să îşi decidă viitorul. Evenimentele din anul 1989 au constituit
doar începutul schimbărilor care au avut loc în ţările din Europa Centrală şi de Est, în tranziţia
acestora de la comunism la democraţie.

Căderea regimului ceauşist

Evenimentele politice din Europa anunţau la finele anului 1989 căderea regimurilor comuniste.
Unificarea Germaniei, înlăturarea lui Honecher, Jivkov, Kadar, Jarujevski etc. puneau capăt
perioadei „războiului rece”. În noiembrie 1989, la Bucureşti se desfăşurau lucrările Congresului al
XIV-lea al PCR, iar în decembrie acelaşi an, la Moscova, avea loc întalnirea „frăţească şi
tovărăşească” dintre conducătorii partidelor comuniste şi muncitoreşti. Ofensiva Occidentului,
„bunăvoinţa” Moscovei, dar mai ales starea de nemulţumire a românilor datorată regimului
ceauşist au scos în stradă populaţia la Timişoara, Bucureşti, apoi şi în celelalte oraşe ale ţării.
Spre deosebire de alte ţări ale blocului sovietic, în România comunismul a fost înlăturat printr-o
luptă deschisă sângeroasă. Demonstraţiile din ce în ce mai ample şi mai violente au culminat cu
procesul controversat şi execuţia lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale Elena, fapt ce a marcat
căderea regimului totalitar. România nu a putut avea o tranziţie paşnică de la comunism la
democraţie, dată fiind lipsa unei opoziţii reale în interiorul Partidului Comunist.
Lipsa de experinţă democratică dar şi presiunea străzii au condus România într-o perioadă de
tranziţie, în care trebuiau realizate pluralismul politic, economia de piaţă, regimul democratic
cerut de imperativele politice ale sfârşitului de mileniu.
Noi instituţii au fost aduse prin alegerile din mai 1990: Parlamentul şi Preşedinţia României. Ioan
Muraru în lucrarea sa “Drept parlamentar românesc” susţinea: „Constituţia din anul 1991 apare
nu numai ca o expresie a voinţei Adunării Constituţionale, ci şi ca o consecinţă a evoluţiilor
inaugurate de Revoluţia din decembrie 1989”.

Constituţia din anul 1991

Schimbarea doctrinei ideologice, a cadrului instituţional de exercitare a puterii şi, în consecinţă, a

regimului politic în România, a avut loc în urma Revoluţiei din decembrie 1989, în etape
succesive desfăşurate cu rapiditate, confirmate prin Constituţia anului 1991. Aceasta este
structurată în 152 de articole, grupate în 7 titluri. Titlul I prevede forma republicană de
guvernământ a statului român, care este naţional, suveran, independent şi indivizibil, cu un
regim democratic semi-prezidenţial. Titlul II al Constituţiei din 8 decembrie reprezintă o
adevărată declaraţie de drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor. În acest
sens, art. 40 din Constituţie stipulează dreptul la grevă, art. 41 legitimează protecţia proprietăţii
private, art. 30 stipulează libertatea de exprimare iar art. 48 din aceeaşi Constituţie
reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Legiuitorul român a avut o nouă concepţie asupra promovării şi apărării drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, precum şi asupra racordării României la standardele internaţionale în domeniul
drepturilor omului şi al formei de guvernământ. Toată gama de drepturi şi libertăţi
fundamentale ale cetăţeanului, consacrate în documentele internaţionale au fost incluse într-o
manieră sistemică globală şi integrată în Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în 2003.
Principiul „nimeni nu este mai presus de lege” reiese din art.16 alin.2 din Constituţie. Legătura
între cetăţeanul român şi statul său nu se limitează doar la teritoriul naţional, cetăţenii români
bucurându-se de protecţia statului roman, oriunde s-ar afla. Sunt prezentate în Constituţie şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor: fidelitatea faţă de ţară, respectarea Constituţiei şi a
legilor, apărarea ţării, contribuţiile financiare, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi
libertăţilor, precum şi a îndatoririlor fundamentale.
Constituţia reglementează şi o serie de instituţii juridice noi precum: Avocatul Poporului,
Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională.
Titlul III intitulat „Autorităţile publice” aduce reglementări cu privire la organizarea şi funcţionarea
statală a puterii poporului, bazată pe principiul statului de drept şi cel al separaţiei puterilor în
stat fiind menţionate: Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul. Potrivit dispoziţiilor constituţionale,
Parlamentul României este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării. Parlamentul României este bicameral potrivit art. 58 alin. 2 din Constituţie care
prevede că Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul României este
alcătuit potrivit principiului reprezentării voinţei suverane a poporului cele două Camere fiind
alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale. Potrivit art
60 alin. 1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani,
care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Parlamentul nou
ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Prima sedinţă este condusă de preşedintele de vârstă, împreună cu patru secretari, desemnaţi
dintre cei mai tineri parlamentari, membri ai Camerei Deputaţilor şi, după caz, ai Senatului. După
validarea mandatelor de deputat şi senator, conform vechiului regulament al Camerei
Deputaţilor şi Senatului, se alege Biroul permanent pentru fiecare cameră, preşedintele
Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor (pe durata mandatului Parlamentului, prin vot
secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi
de grupurile parlamentare). Fiecare deputat şi senator depune un jurământ de credinţă faţă de
lege şi popor în forumul unit. Cele două camere sunt organizate pe grupuri parlamentare şi pe
comisii, conform Legii electorale şi regulamentelor interne. Lucrările de specialitate pregătitoare
deliberării în Camere sunt efectuate de comisiile parlamentare. Camera Deputaţilor şi Senatul îşi
desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare şi extraordinare, pe parcursul unei legislaturi, în
sedinţe în plen, în sedinţe comune, în sedinţe de comisii.
Cinci sunt funcţiile care exprimă cel mai bine activitatea sau orientarea parlamentară şi anume:
 funcţia de reprezentare;
 funcţia legislativă;
 funcţia de informare;
 funcţia de control parlamentar;
 funcţia de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor autorităţi publice.
Parlamentul adoptă: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare, regulamente şi moţiuni de
cenzură. Preşedinţii celor două Camere au dreptul de a adopta sau de a emite o serie de acte
prin care se concretizează diferite atribuţii respectiv: avize, rapoarte, decizii, adrese şi hotărâri.
Actele juridice ce emană de la organele interne ale Camerelor sau de la organele de conducere
ale acestora sunt manifestaţii de voinţă ale unor subiecte de drept public săvârşite în scopul de a
da naştere unor efecte juridice sau altfel spus, de a crea drepturi şi obligaţii.
Moţiunea de cenzură reprezintă o hotărâre aprobată prin vot, o modalitate prin care
Parlamentul îşi exprimă voinţa politică şi juridică într-o anumită chestiune ce ţine de politică
internă şi externă.
Presedintele Romaniei este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Potrivit Constituţiei, Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Acesta veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest
scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate. Preşedintele beneficiază de o legitimitate populară, rezultată din alegerea sa directă
de către electorat.
Potrivit Constituţiei din 1991, Preşedintele României era ales pentru un mandat de 4 ani. În urma
revizuirii Constituţiei din 2003 această prevedere a fost modificată, mandatul Preşedintelui
României fiind în prezent de 5 ani. Preşedintele este ales direct de către electorat, cu majoritatea
simplă a electoratului prezent în primul scrutin sau, în caz de neobţinere a acesteia, cu
majoritatea, în al doilea scrutin, în confruntarea primilor doi clasaţi. Funcţia prezidenţială este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată.
Preşedintele României se bucură de un regim de imunităţi prezidenţiale, dar cu obligativitatea
răspunderii politice şi penale pentru modul în care îşi exercită prerogativele ce-i revin.
Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de Preşedinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună,
cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.
Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Textul constituţional reliefează trei funcţii ale Preşedintelui României şi anume:
 functia de reprezentare;
 functia de garant;
 functia de mediere.
Preşedintele României emite decrete care pot avea caracter normativ sau individual.
Guvernul este autoritatea publică a puterii executiv, care funcţionează în baza votului de
încredere acordat de Parlament, şi care potrivit programului său de guvernare acceptat de
Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice. Funcţiile Guvernului sunt:
 funcţia de strategie;
 funcţia de reglementare;
 funcţia de administrare a proprietăţii statului;
 funcţia de reprezentare;
 funcţia de autoritate de stat.
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare
membru al Guvernului răspunde politic în mod solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia. Răspunderea politică a Guvernului constă în demiterea sa,
ca urmare a retragerii încrederii acordate de către Parlament, prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură.
Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot raspunde şi civil, contravenţional,
disciplinar sau penal. Urmărirea penală a membrilor Guvernului intră în competenţa Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care deţine şi competenţa de judecată.
Potrivit Constituţiei, teritoriul României este organizat, sub aspect adminstrativ, în comune,
oraşe şi judeţe; în condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii. Administraţia publică din
unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al
descentralizării serviciilor publice.
Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele
prevăzute de lege şi priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi
gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după caz.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-
teritoriale.
Consiliile locale sunt formate din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat având iniţiativă şi emiţând hotărâri în toate problemele de interes local.
Sistemul organelor judecătoreşti este constituit din judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durata de 4 ani, de
Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună.
Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, reprezentând unica autoritate de
jurisdicţie constituţională în România şi având caracter exclusiv de competenţă. Curtea
Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a
regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Aceasta se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa
prevederile supuse controlului. Curtea Constituţională se compune din 9 judecători numiţi
pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Curtea Constituţională are un
preşedinte ales prin vot secret, cu majoritatea voturilor judecătorilor, pe o perioadă de 3 ani.
Preşedintele Curţii Constituţionale are următoarele atribuţii:
 coordonează activitatea Curţii Constituţionale;
 convoacă şi prezidează şedinţele Curţii Constituţionale;
 desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege şi stabileşte termenele de
judecată;
 reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii, române sau
străine;
 constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor şi sesizează autorităţile publice care i-
au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant;
 îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi funcţionare
a Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize.
Curtea Constituţională controlează constituţionalitatea legilor înainte de promulgare,
controlează constituţionalitatea regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului,
procedura pentru alegerea Preşedintelui României. În acelaşi timp, judecă contestaţiile care au
ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din
funcţie a Preşedintelui României, revizuirea Constituţiei etc.
Curtea veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia.
Judecătorii Curţii Constituţionale au pregătire juridică superioară şi o vechime de cel puţin 18 ani
în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Funcţia de judecător al Curţii
Constituţionale este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, excepţie făcând
funcţiile didactice din învăţământul juridic superior.
Art. 8 din Constituţia din 1991 consacră principiul pluralismului. Partidele politice se constituie şi
îşi desfăşoara activitatea în condiţiile legii contribuind la definirea şi la exprimarea voinţei politice
a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi
principiile democraţiei. O nouă lege care reglementează înfiinţarea, organizarea şi activitatea
partidelor politice a fost elaborată în anul 2003.
Constituţia din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a
Constituţiei României. Aprobată prin Referendum-ul naţional din 18-19 octombrie 2003, aceasta
a intrat în vigoare în 29 octombrie 2003.

Dreptul românesc după 22 decembrie 1989

O serie de transformări de substanţă ale dreptului au avut loc ca urmare a Revoluţiei din
decembrie 1989, a răsturnării regimului dictatorial ceauşist şi a trecerii spre democraţia specifică
statului de drept.
În perioada de referinţă, s-a declansat în România reformarea cadrului legislativ, în vederea
armonizării acestuia cu aquis-ul comunitar.
Reforma cadrului legislativ se referă la reaşezarea sau inovaţia adusă în domeniul legislativ
pentru a se putea permite realizarea diverselor segmente de reformă, prevăzute în cadrul
programelor de guvernare şi strategiilor specifice diverselor domenii de politica publică.
În acest scop al alinierii la normele europene, o multitudine de legi şi alte acte normative au fost
înlocuite sau modificate.
Noua Constituţie consacră principiul puterii judecătoreşti, ca fiind separată şi egală cu cea
executivă şi legislativă. Aşadar, atribuţiile privind încadrarea, promovarea, sancţionarea şi
eliberarea din funcţie a magistraţilor au fost date în competenţa Consiliului Superior al
Magistraturii.
Numeroase modificări au fost aduse legislaţiei ce reglementează sectorul economic şi financiar
fapt ce a contribuit la dezvoltarea iniţiativei personale, dezvoltarea sectorului privat, creşterea
calităţii produselor şi serviciilor.
În materie penală, au fost luate măsuri de incriminare a unor noi fapte periculoase, dar şi de
stabilire a unor garanţii procesuale pentru persoanele cercetate, astfel încât să se respecte
principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Garanţiile procesual-penale au fost sporite prin modificarea Codului de procedură penală, în
special cele referitoare la măsurile privative sau restrictive de libertate, asistenţa juridică şi
reprezentarea, cele privind instituirea controlului judecătoresc asupra soluţiilor procurorului de
netrimitere în judecată.
În această materie au fost introduse noi instituţii: protecţia martorilor, înregistrările audio şi
video ca mijloace de probă, investigatorii sub acoperire etc.
Alte măsuri legislative luate în perioada de referinţă: repararea daunelor morale, extinderea
dreptului la repararea pagubei, dispoziţiile speciale pentru minorii care au drepturi procesuale
proprii şi un regim special de detenţie preventivă.

Integrarea României în Uniunea Europeană

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost
propusă la Summitul de la Salonic din 2003 și confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004.
Procesul de integrare a României în Uniunea Europeană, a presupus adaptarea normelor de
drept pozitiv la reglementările şi principiile specifice dreptului comunitar, care, în principiu, este
în acord cu preceptele dreptului natural, asigurându-se astfel respectarea drepturilor
fundamentale ale indivizilor, cât şi premisele formării, modelării şi realizării personalităţii umane
în toate planurile vieţii social-economice.
Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar este un proces continuu ce are ca
obiectiv asigurarea unei compatibilităţi depline ale normelor de drept intern cu legislaţia
comunitară, prin modificarea sau completarea actelor normative naţionale ajustându-le la
cerinţele acquis-ul comunitar, normele juridice comunitare devenind astfel parte componentă a
dreptului naţional.
De asemenea, armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar aduce multiple beneficii
interne, concretizate într-un cadru legislativ dinamic şi progresiv, care promovează principiile şi
valorile economiei de piaţă şi ale unui stat bazat pe drept, toate acestea reprezentând de fapt,
condiţii absolut necesare dezvoltării oricărui stat european modern.
Armonizarea cu aquis-ul comunitar favorizează considerabil, dezvoltarea sectorului privat, factor
important pentru asigurarea unei creşteri economice durabile. În plus, legislaţia armonizată
contribuie substanţial la crearea unui mediu investiţional propice şi atractiv pentru investitorii
străini, care vor găsi în România un mediu juridic sigur, stabil şi previzibil, factor important
pentru stabilirea şi creşterea investiţiilor străine directe.