Izvoarele formale ale

dreptului privat roman

 Aspecte generale
In literatura juridica notiunea de izvor al dreptului privat
roman este utilizat in trei acceptiuni:
1. in sens material – izvorul dreptului desemneaza In epoca veche izvoarele de drept au fost:
totalitatea conditiilor materiale de esenta ce determina
un anumit tip de reglementare juridica; • obiceiul

2. izvorul dreptului – desemneaza sursele de cunoastere, • legea

documente pe baza carora putem reconstitui fizionomia • edictele magistratilor
unor institutii juridice ( texte epigrafice, istorice, literare ); • jurisprudenta
3. izvorul dreptului – totalitatea procedeelor prin In epoca clasica:
intermediul carora normele sociale dobandesc valoarea
Celor patru izvoare de drept mentionate li s-au adaugat:
juridica si se transforma in norme de drept. Aceste
procedee se numesc forme de exprimare a normelor • senatusconsultele
juridice sau izvoare formale de drept. • constitutiunile imperiale
In epoca postclasica:
• obiceiul
• constitutiunile imperiale ( deci, au fost aplicate doar acestea
doua )

Cutuma(obiceiul)
Obiceiul juridic este cel mai vechi
izvor de drept. Alcatuit din reguli
de conduita aplicata vreme
îndelungata in temeiul convingerii
privind necesitatea lor, aduse la
îndeplinire prin puterea autoritatii
publice neformalizate a întregii
comunitati, obiceiul juridic ramâne
izvorul de drept cu cea mai
îndelungata viata.
Cutuma, obiceiul juridic, sau, cum s-a numit în trecutul nostru, obiceiul pamântului, se
naste prin repetarea aplicarii unei aceleiasi idei juridice într-un numar de cazuri
individuale succesive, prin crearea de precedente.
Cutuma presupune asadar pe de o parte un uz, o practica a justitiabililor, veche si
incontestabila dar pe de alta parte ea reprezinta si idea ca norma pe care o implica nu
poate fi serios contrazisa de cei interesati, ca prin urmare în recunostinta lor sta în mod
normal recunoasterea unui adevarat drept care se poate revendica ca atare, sub
sanctiunea juridica.
Mecanismul trecerii unui obicei juridic din sistemul general al normelor sociale în
sistemul izvoarelor dreptului etatic este marcat de doua momente importante: fie ca
statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza un obicei si-l încorporeaza într-o
norma oficiala, fie ca obiceiul este invocat de parti ca norma de conduita în fata unei
instante de judecata si aceasta îl valideaza ca regula juridica.
Inconvenientele cutumei stau in mobilitatea ei, mai ales în forma sa initiala, ea
putându-se schimba, din acest aspect creându-se si nesiguranta aplicarii ei; are însa în
acest stadiu avantajul plasticitatii, întrucât regula de drept se adapteaza la început
întocmai necesitatilor sociale. Cutuma odata fixata îsi pierde flexibilitatea putând
devenii un impediment real si câteodata fatal pentru dezvoltarea societatii.
În concluzie, în perspectiva cronologica, analiza evolutiei juridice a societatii aseaza
cutuma pe nivelul arhaic de manifestare a sistemului dreptului. Primele norme juridice
ne facând decât sa garanteze cu ajutorul puterii publice respectarea unor obiceiuri, care
pâna în acel moment fusese respectate din convingerea ce izvora din chiar acceptarea
necesitatii existentei lor, acest fapt datorându-se, in parte, caracterului omogen al
intereselor indivizilor în epoca primitiva. Abia când societatea s-a diferentiat si
interesele au devenit divergente a fost nevoie de autoritatea statului care a formalizat
dreptul, conferind normativitate normelor sociale.
Sincretismul normelor sociale din perioada comunitatilor arhaice explica de ce legile
aparute atunci erau încercari nesistematizate, inspirate mai ales de precepte morale si
religioase, dar mai ales precepte penale, prescriptii superstitioase, sfaturi practice -
dovada ca dreptul nu se delimitase, nu-si constituise înca un ansamblu de forme care
sa-l reprezinte.
 LEGEA
Notiune
Termenul lex avea doua sensuri.
In primul sens, lex reprezenta acordul intre doua persoane (contract) iar in al doilea sens, lex insemna o
hotarare a poporului, o conventie intre magistrat si popor prin care poporul accepta proiectul de lege facut
de magistrat. In acest din urma sens, legea este izvor al dreptului privat roman.
Adoptarea legilor
Magistratul facea cunoscut proiectul de lege printr-un edict ce era afisat in public (promulgatio), pentru ca
poporul sa ia cunostinta de acesta. Printr-o lege (Licinia Iunia - 62 i.e.n.), s-a decis sa se depuna in tezaurul
statului o copia a proiectului pentru ca sa nu mai poata fi modifiat. Prin legea Caecilia Didia s-a impus ca,
intre ziua publicarii proiectului si cea a votarii lui, sa fie cel putin 24 zile, pentru a se tine 3 adunari neoficiale
interval de 8 zile care sa dezbata proiectul de lege.
Apoi proiectul de lege era supus votului adunarii poporului. Nu se puteau aduce amendamente proiectului de
lege, ci doar putea fi votat, scriindu-se cuvintele V.R. („uti rogas” - dupa cum ceri) pe buletinul de vot,
proiect ce devenea astfel lege sau putea fi respins prin cuvantul antiquo. Tot prin legea Caecilia Didia (98
i.e.n.) s-a interzis ca in acelasi proiect de lege sa se introduca mai multe dispozitii fara legatura intre ele.
Legea era trimisa ulterior spre ratificare Senatului si, in cele din urma era depusa in tezaurul statului, de pe
textul ei facandu-se copii, ce erau distribuite cetatenilor romani pentru a o cunoaste.
Continutul legii
Legea cuprindea trei parti:
a) praescriptio - ce contine numele si titlurile autorului legii, ziua votarii, tribul care a votat primul;
b)rogatio - este textul propriu-zis al legii;
c) sanctio - cuprinde consecintele negative pe care le va suporta cel ce incalca dispozitiile din rogatio.
Din acest punct de vedere, legile romane se imparteau in:
- leges perfectae, a caror sanctiune consta in anularea actului ce incalca rogatio;
- leges minus quam perfectae, care nu anuleaza actul contrar lui rogatio, dar autorul sufera o pedeapsa;
- leges imperfectae, sunt legile lipsite de sanctiune.
La aceste trei categorii, autori moderni 6 au adaugat si categoria leges plus quam perfectae[2], care prevad nulitatea actului ilegal si pedepsirea autorului.
Printr-o constitutiune a imparatilor Theodosiu si Valentinian s-a dispus ca toate actele contrare unei legi sa fie nule.
Iesirea din vigoare a legii
O lege iesea din vigoare prin caderea in desuetudine sau votarea unei legi contrarii. Existau mai multi termeni: abrogare (era abrogarea totala unei legi), derogare
sau exrogare (era o abrogare partiala), subrogarea (modificarea unei dispozitii dintr-o lege printr-o alta dispozitie) si obrogarea (o abrogare indirecta).
Legile, in principiu, nu au efect retroactiv. Prin exceptie, in caz de retroactivitate, se insereaza o dispozitie in acest sens.
Nulitatea legilor
Legile puteau avea un viciu de forma sau de fond. In acest caz, legea era nula si oricine avea dreptul sa invoce nulitatea legii si sa nu tina seama de ea. Dar, daca
legea era socotita valabila de magistrati, acestia puteau pedepsi pe cel ce nu au tinut seama de ea. In cele din urma, Senatul a dobandit dreptul de a aprecia
validitatea legilor.
Legea celor XII Table
In anul 451 i.e.n. ca urmare a luptei dintre patricieni si plebei, s-a format o comisie compusa din zece membri patricieni, care aveau obligatia de a codifica normele
juridice si de a guverna statul, deoarece magistratii patricieni fusesera suspendati din functie. Aceasta comisie a fost aleasa de comitia centuriata. S-a ales, de
asemenea, o comisie formata din trei membri pentru a studia dreptul din cetatile grecesti.
Comisia a sistematizat normele de drept si le-a publicat pe zece table de lemn. Deoarece plebeii au fost nemultumiti de continutul legii s-a creat o noua comisie de
zece membri, in care au intrat si plebei, comisie ce a sistematizat legea pe douasprezece table de bronz.
Legea celor XII Table a fost socotita de Titus Livius izvorul dreptului roman. Dispozitiile sale sunt din materia dreptului public si privat.
O intindere deosebita o au dispozitiile privind organizarea proceselor ce consacra o procedura formalista si rigida.
Un loc important revine dispozitiilor privind proprietatea quiritara (a cetatenilor romani), organizarea familiei, succesiuni.
Legea celor XII Table nu este de inspiratie greaca, cum au aratat unii autori, caci marturie stau in acest sens solemnitatea formelor consacrate, duritatea
sanctiunilor, formularile clare si concise.
Faptul ca a suferit unele influente grecesti privind, de exemplu, libertatea de asociatie, rezolvarea litigiilor intre vecini etc., nu justifica afirmatia ca ar fi copiat
dreptul grec.
Legea celor XII Table nu ne-a parvenit pe cale directa deoarece cele douasprezece table au fost distruse cand Roma a fost incendiata de gali. Ii cunoastem insa
continutul datorita comentariilor care s-au facut pe marginea ei. Amintim, in acest sens, comentatori ca: Sextus Aelius, Marcus Antistius, Gaius, Rufus etc.
Legea celor XII Table nu a fost abrogata niciodata, insa dispozitiile sale au fost adaptate la realitatile sociale, in permanenta schimbare prin activitatea creatoare a
pretorului.
 Formal, edictul pretorului era valabil 1 an. In realitate însa, anumite
dispozitȚii, cele care se dovedeau utile, erau preluate de pretorul
următor si astfel, prin preluări succesive, acele dispozitȚii se fixau
definitiv in edict. De aceea, Cicero spunea ca edictul are 2 partȚi:
• Edictum vetus – figurau dispozitȚiile permanente
• Edictum novum – figurau noile dispozitȚii introduse de fiecare pretor
Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu in vremea lui
Cicero, dar împăratul
Hadrian i-a ordonat lui Salvius Iulianus sa codifice edictul pretorului si
sa ii dea o forma definitiva, de la care viitori pretori nu se mai puteau
abate. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a încetat, iar
edictul codificat de Salvius Iulianus a fost denumit edictum perpetuum.
Nici acesta nu s-a pastrat, astfel incat in epoca moderna s-a pus
problema reconstituirii sale, reconstituire care s-a făcut pe baza
fragmentelor din lucrările juIustiniantilor clasici, care au comentat
edictele, fragmente care au ajuns pana la noi prin Digestele lui
Iustinian.
Cea mai buna reconstituire ii apartȚine lui Otto Lennel, la sfârșitul
secolului al XIX-lea, printr-o lucrare „Edictum perpetuum”. Potrivit
reconstituirii, edictul cuprindea 4 parti: organizarea proceselor,
mijloacele procedurale de drept civil, mijloacele procedurale de drept
pretorian, executarea sentintei.
Edictele magistratilor
In epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate prin edictele magistratților
pentru ca aveau ius edicendi (dreptul de a publica un edict la intrarea in functie, prin care arătau cum
înteleg exercitarea atributiunilor si ce procedee juridice vor utiliza).
Unele edicte erau valabile pe 1 an – edicta perpetua, însa magistratii puteau afișa si edicte ocazionale (3-
4 zile), numite edicta repentina.
Dintre edictele magistratilor, cele mai importante erau edictele pretorului intrucat el exercita
cele mai importante atributiuni judiciare, cu ocazia organizării judecării proceselor.
Intre edictele date de către magistrattii romani, edictul pretorului prezintă un interes deosebit,
deoarece pretorul exercita, prin excelenta, atributiuni cu caracter judiciar. Ceilalti magistrati deși aveau
unele atributiuni judiciare, isi desfășurau principala activitate in domeniul administrativ, așa incat
edictele lor nu prezintă un interes special pentru studiul dreptului privat roman.
Prin edictele lor, pretorii, cel urban si cel peregrin, puneau la dispozitia partilor cele mai potrivite
mijloace procedurale pentru ca ele sa-si poată valorifica pretentiile legitime. Către sfârșitul epocii vechi,
când dreptul quiritar devina inaplicabil, activitatea pretorului a capatat o importanta tot mai mare,
deoarece ori de cate ori dreptul civil nu oferea un procedeu adecvat in scopul valorificării unor pretentii
legitime, el crea mijloace noi, sanctionând pe cale procedurala noi drepturi subiective.
Totodată, utilizând mijloace procedurale, pretorul a creat noinstitutii juridice si astfel s-a format
o noua ramura de drept, dreptul pretorian, constituit ca o replica la vechiul drept civil

• jurisprudenta sacrala – in epoca foarte veche, jurisprudenta a avut un caracter religios deoarece multa vreme doar pontifii s-au putut
Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata
de jurisconsulti prin interpretarea textelor din
vechile legi.
Jurisconsultii romani erau oameni de stiinta,
cercetatori neintrecuti in domeniul dreptului, insa
• jurisprudenta laica – cat timp jurisprudenta a fost monopolul pontifilor, nu a putut face progrese remarcabile deoarece pontifii erau
nu erau juristi in sens ethnic, ci desfasurau o
activitate de cercetare din proprie initiativa si pe
cont propriu.
Jurisprudența
dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului. Pana la publicarea Legii celor XII Table, obiceiurile juridice erau cunoscute numai de
pontifi. Chiar si dupa publicarea acestei legi, anumite norme procedurale erau tinute in secret, iar cei care nu le cunosteau nu se
puteau dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului ( inca erau tinute in secret formulele solemne pe care trebuiau sa le pronunte
partile cu ocazia organizarii procesului, precum si zilele faste, adica zilele in care se puteau judeca procesele ).
primii interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie. In anul 301 iH, un dezrobit pe nume Cneus Flavius a divulgat normele
dreptului procesual publicandu-le in forum. Din acest moment orice persoana se putea dedica cercetarii dreptului, iar jurisprudenta a
devenit laica. Initial, jurisprudenta laica a avut un character empiric pentru ca jurisconsultii se limitau sa indice partilor din process ce
norme juridice se aplica in cazul lor si ce formule solemne trebuiau pronuntate cu ocazia desfasurarii procesului. Spre sfarsitul epocii
vechi, jurisprudenta tinde sa atinga un caracter stiintific pentru ca jurisconsultii se ocupau de formularea unor principii juridice si de
sistematizarea intregii materii pe baza lor. In epoca veche, activitatea jurisconsultilor se concretize in: respondere, agree,
cavere. Respondere erau consultatiile juridice oferite de jurisconsulti in orice probleme de drept ( caracter de maxima
generalitate ). Agere erau consultatiile oferite judecatorilor ( judecatorii in dreptul vechi si classic erau personae particulare alese de
parti si confirmate de magistrate astfel ca, neavand pregatire de specialitate, se adresau jurisconsultilor pentru consultatii
juridice ). Cavere = consultatiile oferite in legatura cu forma actelor juridice ( analiza conditiilor de forma extreme de complicate, a
caror nerespectare atrageau nulitatea).

• in epoca clasica, jurisprudenta a ajuns la apogeu. Au fost elaborate concepte prin intemediul carora puteau fi exprimate cele mai
abstracte idei juridice. Inca din vremea imparatului Augustus, s-au format doua scoli de drept in sensul gandirii a doua curente
juridice. Scoala Sabiniana, fondata de Capito cu orientare conservatoire, pentru ca promova solutiile Legii celor XII Table. Scoala
Propuliana a avut o orientare novatoare pentru ca urma linia de gandire a edictului praetorului. Rezultate deosebite au obtinut
jurisconsultii Sabinus si Propulus, discipoli ai fondatorilor celor doua scoli. S-au mai remarcat Caius Castinus Longinus, care a fost
atat de apreciat, incat la un moment dat, scoala sabiniana s-a numit Scoala Casiana. In epoca lui Hadrian s-a remarcat Salvius
Iulianus care a codificat edictul praetorului si a scris o lucrare enciclopedica numita DIGESTA ( ceea ce cuprinde totul in Latina ). In
epoca lui Antonim Piul s-a remarcat jurisconsultul Pomponius care a scris o istorie a jurisprudentei romane numita LIBER
SINGULARIS.
 • Hotararile Senatului nu au fost Intotdeauna izvoare de drept.
Senatuconsultele Astfel, in perioada republicii, Senatul neavand nici o initiativa
legislativa si nici dreptul de a vota legile, nu putea fi implicat in
procesul de legiferare. Dar Senatului ii revenea dreptul de a
interpreta legile, de a le declara nule daca contraveneau traditiei
romane sau inaplicabile in cazuri speciale, cand interesele de
stat o cereau. In asemenea cazuri, propunerea Senatului urma a
fi ratificata de adunarea poporului, ceea ce cu timpul a devenit o
simpla formalitate. Dar Senatul putea influenta indirect procesul
legislativ si prin indicatiile date magistratilor de a introduce in
edict anumite norme.
• Senatusconsultele devin izvoare de drept din timpul lui Hadrian.
Acesta dispune ca senatusconsultele sa aiba putere de lege, dar
ele nu vor putea fi votate de Senat decat la propunerea
imparatului. In fapt, imparatul tinea o cuvantare in fata
Senatului, prin care facea propuneri legislative, iar senatorii erau
obligati sa le accepte si sa le voteze. Iata de ce atunci cand unii
jurisconsulti vorbesc de senatusconsulte, se refera numai la
cuvantul pe care imparatul il tinea in Senat, deoarece vointa
imperiala era suportul care indrituia ca senatusconsultele sa aiba
putere de lege. Hotararea lui Hadrian trebuie privita ca o masura
menita sa asigure imparatului o posibilitate indirecta de
legiferare si sa acorde Senatului o competenta legislativa
formala.
• Dupa ce senatusconsultele erau votate, ele erau redactate de
catre o comisie, iar textul se depunea in arhivele statului.
 CONSTITUȚII IMPERIALE
Dupa instaurarea imperiului, imparatii au inceput a lua hotarari ce urmau a fi aplicate pe tot teritoriul statului roman. Multe
dintre acestea au caracter legislativ. Desi inca imparatii, din punct de vedere constitutional, nu aveau dreptul de a legifera,
totusi, in fapt, nimeni nu indraznea sa discute deciziile sale. Augustus refuzase chiar propunerea care ii fusese facuta de a
supraveghea legile si moravurile, gestul sau fiind interpretat ca o masura de prudenta politica, menita sa pastreze aparentele
republicii.Luandu-si, la urcarea pe tron, titlul de pretor, imparatul putea da, in aceasta calitate, edicte valabile pe toata durata
functiei sale si peste tot imperiul. Formal imparatul nu putea legifera in calitate de imparat, ci in calitatea sa de pretor; fapt
care in realitate insemna o incercare abila de a camufla noua dictatura ce se instaurase odata cu domnia lui
Augustus.Incepand cu epoca lui Hadrian, constitutiunile imperiale au capatat putere de lege.
• Constitutiunile imperiale sunt de patru feluri:
• Edicta - erau dispozitiile cu caracter general pe care imparatul le lua in calitatea sa de prim magistrat al statului roman, in domeniul dreptului,
administratiei, politicii, valabile pe durata domniei sale.
• Mandata - sunt instructiunile pe care imparatul le dadea functionarilor superiori si, mai ales, guvernatorilor din provincii. In principiu, erau valabile atat timp
cat traia imparatul care le daduse, dar treptat ele ramaneau in vigoare, fie pana cadeau in desuetudine, fie pana la abrogarea lor expresa sau tacita. Ele sunt
mai mult, acte administrative si, de aceea, Gaius nici nu le citeaza printre constitutiunile imperiale, dar ele contin deseori principii sau reguli de drept.
• Decreta - sunt hotararile date de imparat in procesele pe care le judeca, fie in apel si uneori, chiar in prima si ultima instanta. Aceste hotarari imperiale,
datorita celor mai eminenti jurisconsulti ai imperiului, care erau membri in consiliul imperial si pe care imparatul ii consulta intotdeauna, au avut o mare
importanta asupra formarii dreptului, deoarece erau respectate de ceilalti magistrati. Cu decreta apare notiunea de jurisprudenta in sensul modern al
cuvantului.
• Rescripta - sunt raspunsurile pe care imparatul le dadea, fie partilor litigante, fie magistratilor. Daca o problema juridica era controversata sau neclara sau
daca pentru unele relatii sociale nu lipsea o reglementare corespunzatoare, partile sau magistratii puteau cere indicatii de la imparat. Acesta nu cerceta
starea de fapt, ci arata ce regula urma sa se aplice sau cum trebuia sa fie interpretat actul normativ respectiv. Raspunsul putea lua forma fie a unei scrisori
(epistula), cand era adresat unui magistrat, fie a unei rezolutii puse pe cererea acestora, cand era adresat unui particular. In ambele cazuri era izvor de
drept daca stabilea reguli juridice noi.