 Cu rs - Drept rom an

 PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

✍ PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR

a. Noţiuni introductive

Obiectul procedurii civile romane

Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu
privire la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţă.
Normele dreptului procesual au cunoscut o evoluţie extrem de complexă, evoluţie care şi-a pus
amprenta asupra întregului drept material. Pentru a înţelege linia de evoluţie a instituţiilor de drept civil este
necesar să cunoaştem mai întâi care sunt formele cerute pentru valorificarea drepturilor subiective proprii
acestei materii. Vom constata, în special la titlul rezervat obligaţiunilor, că romanii au schimbat finalitatea unor
instituţii juridice, ori au creat instituţii noi, prin extinderea sferei de aplicare a unor proceduri sau prin crearea
de noi mijloace procedurale.
Evoluţia dreptului civil pe cale procedurala nu este întâmplătoare, ci reflectă anumite realităţi proprii
societăţii romane. Transformările suferite de sistemul economie roman s-au reflectat în fizionomia dreptului,
care trebuia să urmeze un anumit curs şi să răspundă anumitor finalităţi.
Pentru a da satisfacţie imperativelor vieţii social-economice, păstrând aparenţa că dreptul a rămas
neschimbat, statul roman a valorificat în cel mai înalt grad mijloacele procedurii civile, ca instrumente de
realizare a normelor dreptului privat.

Evoluţia procedurii civile romane

În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei sisteme procedurale:
ঞ procedura legisacţiunilor, corespunzătoare epocii vechi;
ঞ procedura formulară, corespunzătoare, în mare, epocii clasice;
ঞ procedura extraordinară, corespunzătoare epocii postclasice.
Primele două sisteme procedurale, procedura legisacţiunilor şi procedura formulară, se caracterizează
prin diviziunea procesului în două faze: in iure (în faţa magistratului) şi faza in iudicio (în faţa
judecătorului). În ambele sisteme, magistratul avea rolul de a organiza instanţa de judecată, stabilind despre ce
este vorba în proces
Judecătorul era o persoană particulară, aleasă de către părţi, care conducea dezbaterea contradictorie,
asculta pledoaria avocaţilor, aprecia probele şi pronunţa sentinţa. După pronunţarea sentinţei, redevenea un
simplu particular.
Pe de altă parte, între cele două proceduri există şi importante deosebiri. Astfel, în procedura
legisacţiunilor, rolul magistratului era limitat de un formalism rigid; el se mărginea să observe dacă părţile au
respectat formele necesare tipului de proces pe care îl organiza, după care pronunţa anumite cuvinte solemne.
După introducerea procedurii formulare, rolul magistratului în organizarea instanţei de judecată a crescut în
mod sensibil, în funcţie de cazul concret, magistratul redacta o formulă prin care dădea judecătorului
instrucţiuni cu privire la felul în care trebuie să judece procesul. Formulele create de către pretor conţineau
germenii unor noi principii de drept, căci făceau posibilă soluţionarea litigiilor pe care legile în vigoare nu le
aveau în vedere.
În epoca postclasică a fost introdusă procedura extraordinară, caracterizată prin dispariţia diviziunii
procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse de o singură persoană, de la început până la sfârşit.
1
 Justiţia privată
În epoca prestatală, conflictele dintre persoane erau soluţionate conform obiceiului nejuridic, prin
sistemul răzbunării sângelui, prin aplicarea legii talionului sau prin invocarea divinităţii pe calea anumitor
procedee rituale.
Odată cu organizarea politică a societăţii, apare şi justiţia, ca formă de realizare a dreptului de către
organe specializate ale statului. În procesul complex de trecere de la comunitatea gentilică la societatea
organizată în stat, rolul instanţelor de judecată a fost deosebit de important, în dorinţa de a impune cât mai rapid
noul sistem de soluţionare a litigiilor dintre persoane, statul roman a introdus o procedură de judecată
caracterizată printr-un formalism excesiv, în cadrul căruia reprezentanţii cultului religios îndeplineau un rol
foarte important. Pentru ca rolul statului sclavagist în soluţionarea litigiilor să apară cât mai correct cetăţenilor,
procesele se judecau într-un cadru solemn şi numai în anumite zile, cu schiţarea unor gesturi rituale şi
pronunţarea unor cuvinte solemne, pe care le cunoşteau numai pontifii.
Evoluţia organizării instanţelor de judecată la romani ne arată că rolul statului în înfăptuirea justiţiei a
crescut necontenit. Cu toate acestea, în întreaga istorie a statului, roman, alături de justiţia „publică", înfăptuită
de organe specializate ale statului, s-a practicat şi justiţia „privată", caracterizată prin valorificarea drepturilor
subiective prin mijloace proprii.
Justiţia privată poate îmbrăca o formă agresivă sau defensivă. Atunci când o persoană ia iniţiativa în
vederea realizării pretenţiilor sale prin mijloace proprii, justiţia privată este agresivă, iar atunci când se apără
împotriva pretenţiilor cuiva, prin aceleaşi mijloace, justiţia privată este defensivă. Justiţia privată defensivă a
fost întotdeauna permisă în statul roman, potrivit principiului vim vi repellere licet (violenţa poate fi îndepărtată
prin violenţă). Justiţia privată agresivă a fost şi ea tolerată multă vreme, în anumite cazuri, de vreme ce s-au luat
măsuri de reprimare a ei până în secolul al IV-lea e.n.
Atitudinea de tolerare a justiţiei private nu trebuie să ne surprindă, deoarece ea venea în întâmpinarea
intereselor celor bogaţi şi puternici care, în anumite împrejurări, preferau să-şi valorifice pretenţiile fără a mai
recurge la organele judecătoreşti.
Legile de reprimare a justiţiei private.
Măsurile de reprimare a justiţiei private au fost luate deoarece, în anumite situaţii, realizarea pretenţiilor
unei persoane prin mijloacele proprii erau de natură să aducă atingere intereselor generale ale clasei dominante.
Prin Legea Iulia cu privire la violenţa publică şi privată, dată în epoca lui August, se pedepseşte cu o
pedeapsă publică fapta creditorului care prin violenţă ia un bun din patrimoniul debitorului său.
Decretum Marci, dat de către Marc Aureliu, pedepseşte cu pierderea creanţei pe creditorul care, chiar
fără folosirea violenţei, ia un bun de la debitorul său.
Constituţiunea din anul 389 e.n. pedepseşte cu pierderea dreptului de proprietate pe proprietarul care
intră în stăpânirea lucrului său prin mijloace violente.

Caracterele procedurii legisacțiunilor

Termenul de legisacțiune, prin care este desemnat primul sistem procedural roman, ne arată că orice
acțiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiază pe lege 1. Potrivit procedurii acţiunilor
legii (legisacţiuni), drepturile subiective pot fi valorificate prin utilizarea unuia din cele cinci procedee
recunoscute de lege: sacramentum, iudicis postulatio, condictio, manus iniectio şi pignoris capio.
Primele trei legisacţiuni erau de judecată şi serveau la recunoaşterea unui drept, iar ultimele două erau
de executare şi se utilizau în scopul executării unei sentinţe de condamnare sau al valorificării unui drept
recunoscut prin lege.
Cu alte cuvinte, legisacţiunile sunt anumite tipuri de procese, utilizate în scopul recunoaşterii sau
1
Gaius, 4.11.
2
executării unor tipuri corespunzătoare de drepturi subiective.
Caracterele legisacţiunilor reflectă în mod fidel condiţiile care le-au generat, precum şi rolul pe care l-au
îndeplinit în înfăptuirea politicii clasei dominante.
Caracterul judiciar al legisacţiunilor constă în faptul că părţile erau obligate să se prezinte în faţa
magistratului şi să pronunţe anumiţi termeni. Termenii solemni pe care părţile îi pronunţau în faţa magistratului
se numeau formulele legisacţiunilor .
Caracterul legal decurge din faptul că legisacţiunile erau prevăzute în legi, iar părţile care doreau să-şi
valorifice anumite drepturi subiective foloseau termenii luaţi din legea pe care se întemeia legisacţiunea
corespunzătoare. În acest sens, Gaius, afirmă că acţiunile utilizate în vechiul drept roman se numeau acţiuni ale
legii (legis actiones), întrucât se bazau pe legi şi erau redactate după termenii legilor.
Caracterul formalist al legisacţiunilor este dat de faptul că atât părţile, cât şi magistratul, pronunţau
formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare stricteţe 1. Termenii solemni erau formulaţi de către
pontifi, în conformitate cu cerinţele legii. Orice abatere de la formula solemnă corespunzătoare unui tip de
proces era sancţionată cu pierderea dreptului subiectiv 2. Dacă limba vorbită nu mai corespundea cu cea utilizată
în vechile legi, părţile erau obligate să se exprime în limba arhaică; nu era permis să se schimbe nici genul
substantivului.

b. DESFĂŞURAREA PROCESULUI ÎN SISTEMUL PROCEDURII LEGISACȚIUNILOR

§ 1. Faza in iure
Procedura legisacțiunilor, ca şi procedura formulară, se caracterizează prin diviziunea procesului în
două faze. Judecarea procesului în două faze era desemnată prin expresia de ordo iudiciorum privatorum
(complexul de reguli care guvernează desfăşurarea procesului civil roman în două faze) 3. Una din principalele
caracteristici ale procesului cu ordo este că ambele părţi se prezentau în faţa magistratului; nu era admisă
organizarea instanţei de judecată în lipsa unei părţi. Mai mult chiar, citarea trebuia făcută de către reclamant,
statul neavând vreo atribuţie în această direcţie4.
Procedee de citare. Citarea pârâtului se făcea prin utilizarea unuia din cele trei procedee recunoscute:
in ius vocatio, vadimonium extrajudiciar şi condictio.
In ius vocatio consta în somarea pârâtului, care este chemat să vină în faţa magistratului prin
pronunţarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem în faţa magistratului). Citarea nu putea fi făcută la
domiciliul pârâtului, deoarece domiciliul cetăţeanului roman era inviolabil. Dacă pârâtul refuza să se prezinte în
faţa magistratului, reclamantul putea să-1 ducă prin utilizarea forţei, imediat ce refuzul pârâtului era constatat
cu martori.
Pârâtul putea constitui un vindex, un garant, care promitea ca îl va determina să se prezinte în faţa
magistratului la un alt termen. Dacă pârâtul se ascundea cu scopul de a evita procesul, magistratul putea recurge
la măsuri de constrângere, acordând reclamantului o missio in possessionem (trimiterea în posesiunea bunurilor
pârâtului).
Vadimonium extrajudiciar era o convenţie prin care părţile stabileau data la care urmau să se prezinte
în faţa magistratului5.
Condictio era somaţia prin care reclamantul chema in iure pe pârâtul peregrin.

1
P. F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p. 29.
2
Gaius, 4.14; P. F. Girard, op. cit., p. 1026; Levy-Bruhl, lura, Napoli, 1953, p. 183 A. E. Giffard, Revue historique de
droit français et étranger, Paris, 1934. p. 514.
3
J. Gaudemet, op. cit., p. 399; J. Ellul, op. cit., I, p. 406.
4
Cicero, De domo, 41.100.
5
Gaius, 4.184; N. Corodeanu. Sur le fonction de vindex, Bucureşti, 1910, p. 20
3
 Activitatea părţilor în faţa magistratului
În faţa magistratului, folosind anumiţi termeni solemni, reclamantul arăta care sunt pretenţiile sale. Faţă
de pretenţiile formulate de către reclamant, pârâtul putea să adopte trei atitudini: să recunoască acele pretenţii,
să le nege sau să nu se apere în mod corespunzător.
Recunoaşterea în faţa magistratului, confessio in iure, ducea la asimilarea pârâtului cu cel condamnat.
Potrivit Legii celor XII Table, recunoaşterea în faţa magistratului constituia titlu executoriu, fapt menţionat
chiar înaintea sentinţei de condamnare, semn ca era considerată superioară unei asemenea sentinţe 1. Cel ce
recunoştea era asimilat cu cel condamnat, potrivit principiului confessus pro iudicato est.
Pârâtul putea să adopte şi o altă atitudine, dându-şi concursul la desfăşurarea procesului, dar negând
pretenţiile reclamantului (infitiatio). În acest caz, procesul trecea în faza a doua şi se încheia cu pronunţarea
unei sentinţe.
Dacă pârâtul nu se apăra cum trebuie (non defensio uti oportet), în sensul că nu îşi dădea concursul la
realizarea formelor proprii legisacţiunii în cauză, era, iarăşi, asimilat cu cel condamnat. Şi în acest caz, ca şi în
cel al recunoaşterii, procesul nu mai trecea în faza a doua2.
Magistraţii judiciari. Dacă în epoca regalităţii organizarea proceselor ţinea de competenţa regelui, la
începutul republicii această atribuţie a trecut asupra consulilor. Începând din anul 367 î.Hr., consulii au cedat
pretorului urban jurisdicţia contencioasă, dar au păstrat jurisdicţia graţioasă. în anul 242 î.Hr., organizarea
proceselor dintre cetăţeni şi peregrini a fost acordată pretorului peregrin.

Jurisdicţia asupra tranzacţiilor din târguri aparţinea edililor curuli

În Italia, organizarea proceselor revenea reprezentanţilor pretorului urban şi magistraţilor municipali, pe
când în provincii aceste atribuţii reveneau guvernatorilor3.
Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii de iurisdictio şi imperium.
Iurisdictio era dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor proprii legisacţiunilor prin
care părţile urmăreau să-şi valorifice pretenţiile. După rolul pe care magistratul îl avea în organizarea
proceselor, iurisdictio era de două feluri: contentiosa şi voluntaria. În cazul jurisdicţiei contencioase, interesele
părţilor erau opuse, iar procesul se încheia cu pronunţarea unei sentinţe. Jurisdicţia voluntară sau graţioasă
consta în participarea magistratului la formarea unui act juridic în cadrul unui proces simulat. în acest caz,
interesele părţilor nu erau opuse, iar magistratul coopera cu ele pentru a îmbrăca înţelegerea lor în forma
juridică necesară pentru obţinerea rezultatelor pe care le doreau.
Jurisdicţia contencioasă aparţinea pretorului urban şi celui peregrin, precum şi edililor curuli.
Guvernatorii aveau ambele forme de jurisdicţie, iar consulii, după anul 367, numai jurisdicţia graţioasă.
Imperium este puterea de comandă a magistratului, in sens larg, imperium cuprinde şi iurisdictio.
Uneori, textele desemnează dreptul de a organiza instanţa prin imperium mixtum, iar dreptul de a comanda o
armată prin imperium merum.

Activitatea pretorului. În procedura legisacţiunilor activitatea pretorului,principalul magistrat judiciar,

se rezumă la a observa dacă părţile pronunţau corect formulele proprii legisacţiunii la care s-a recurs, după care
pronunţa, în funcţie de datele cazului, unul din următoarele cuvinte solemne: do, dico, addico.
 Prin cuvântul do magistratul numea pe judecătorul ales de părţile în litigiu.
 Cuvântul dico era pronunţat atunci când magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia
din părţi.
 Prin cuvântul addico magistratul ratifica declaraţia unei părţi, recunoscând dreptul acesteia.

1
D. 42.2.1.
2
U. 42.2.6. pr.
3
Levy-Bruhl, Revue historique de droit français et étranger, Paris, 1959, p. 140.
4
 Pretorul organiza instanţa numai în zilele faste. Jurisdicţia nu era permisă în zilele când se adunau
comiţiile (dies comitiales) sau se sărbătoreau anumite datini. Jurisdicţia contencioasă se exercita în comitium
sau în forum, pe când cea voluntară putea fi exercitată oriunde.

Procedee de soluţionare a unor litigii pe cale administrativă

În virtutea puterilor cu care era învestit (iurisdictio şi imperium), pretorul putea soluţiona anumite
litigii fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului (in iudicio). Mijloacele procedurale utilizate în acest scop
sunt: stipulaţiunile pretoriene, interdictele, trimiterea în detenţiunea sau în posesiunea lucrurilor şi repunerea în
situaţia anterioară.
Stipulationes praetoriae (stipulaţiunile pretoriene) sunt contractele verbale încheiate din ordinul
pretorului, spre deosebire de stipulaţiunile obişnuite, care se încheiau din iniţiativa părţilor.
În anumite situaţii, după ce avea loc dezbaterea contradictorie, pretorul ordona părţilor să încheie o
stipulaţiune prin care pârâtul promitea să plătească o sumă de bani dacă, în viitor, din vina sa, ar avea loc un
fapt de natură să-l păgubească pe reclamant1.
Missio in possessionem este trimiterea reclamantului în detenţiunea sau în posesiunea bunurilor
pârâtului2. Prin acest procedeu, pretorul exercita o presiune asupra persoanelor care încercau să zădărnicească
recunoaşterea sau realizarea unor drepturi de către titularii lor. O asemenea măsură era luată împotriva pârâtului
care refuza să se prezinte în faţa magistratului.
Interdicta (interdictele) sunt dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să încheie un act juridic sau,
dimpotrivă, să nu încheie un anumit act. Interdictele erau simple, atunci când se adresau unei singure părţi, si
duble, când erau adresate ambelor părţi. Acest procedeu juridic a apărut în procedura legisacţiunilor, dar
constituie modelul după care a fost creată procedura formulară. în cazul interdictelor, părţile vorbeau în termeni
obişnuiţi (nu pronunţau cuvinte solemne), înfăţişând starea de fapt, după care pretorul dădea un ordin
(interdict).
Restitutio in integram (repunerea în situaţia anterioară) este ordinul prin care pretorul desfiinţa actul
juridic păgubitor pentru reclamant, repunând părţile în situaţia pe care o aveau înainte de formarea acelui act.
Aşadar, reclamantul redobândea dreptul subiectiv pe care îl pierduse prin efectul actului păgubitor, urmând să
intenteze o acţiune pentru valorificarea dreptului renăscut. Din fizionomia acestui procedeu juridic rezultă că
pretorul nu îl repunea pe reclamant în situaţia anterioară în fapt, ci numai în drept, prin aceea că îi punea la
dispoziţie o acţiune. Numai după judecarea procesului şi după executarea sentinţei, reclamantul era repus în
situaţia anterioară şi în fapt.
Cel mai vechi caz este restitutio in integrum ob absentiam3. Dacă un cetăţean lipsea vreme îndelungată
din Roma, în interesul serviciului, şi în acest timp cineva îi uzucapa un bun, pretorul putea acorda o restitutio in
integrum prin care desfiinţa uzucapiunea. Ca urmare, reclamantul redobândea dreptul de proprietate, iar apoi
intenta acţiunea de revendicare, redobândind posesiunea (stăpânirea de fapt) bunului. Cu timpul, restitutio in
integrum s-a aplicat şi la alte cazuri: restitutio in integrum ob errorem (din cauza erorii), ob metum (din
cauza violenţei), ob dolum (din cauza înşelăciunii), ob capitis deminutionem (din cauza desfiinţării
personalităţii)4.

§ 2. Faza în indicio
1
Gaius, 4.1; Inst., 4.15 pr.; S. di Marzo, Istituzioni di dirrito romano, Milano. 1942, p. 124; J. Gaudemet, Revue historique de droit français et
étranger, Paris, 1965, p. 660; D.2.1.4.
2
Gaius, 4.1; Inst., 4.15 pr.; S. di Marzo, Istituzioni di dirrito romano, Milano. 1942, p. 124; J. Gaudemet, Revue historique de droit français et
étranger, Paris, 1965, p. 660; D.2.1.4.
3
Inst. 4.6.5.
4
Cicero. Pro Fiacco, 21,49; S. Perozzi, Istituzioni di diritto romano, II, Milano, 1928, p. 81.
5
 Activitatea părţilor. Ultimul act in iure era litis contestatio (luarea de martori), după care procesul
trecea în faza a doua (in iudicio).
Martorii aveau rolul de a constata că părţile doresc să ajungă în faţa judecătorului în scopul obţinerii
unei sentinţe1.
În faţa judecătorului, părţile se exprimau în limbajul comun. Sarcina probei revenea reclamantului, care
aducea în sprijinul afirmaţiilor sale fie martori, fie înscrisuri, întrucât romanii nu cunoşteau ierarhia probelor, un
înscris putea fi combătut cu martori. Părţile puteau recurge la serviciile unui avocat, numit patronus causarwn.
Avocaţii nu aveau calitatea de reprezentanţi în justiţie, ci veneau în sprijinul uneia din părţi, prin pledoariile lor.
După ce lua cunoştinţă de afirmaţiile părţilor, de pledoariile avocaţilor şi de probele administrate
judecătorul se pronunţa potrivit liberei sale convingeri.
Dacă prima fază a procesului avea un caracter consensual, în sensul că presupunea prezenţa ambelor
părţi, faza in iudicio se putea desfăşura şi în lipsă. Potrivit Legii celor XII Table, judecătorul aşteaptă până la
amiază, după care, în lipsa adversarului, dă dreptate părţii care s-a prezentat la proces (post meridiem prae senti
litem addicito).
Judecătorii. În vechiul drept roman, ca şi în dreptul clasic, judecătorul era o persoană particulară, aleasă
de către părţi şi confirmată de către magistrat. Judecătorul era o persoană particulară, în sensul că nu existau
judecători de profesie şi nu în sensul că oricine putea fi judecător. La început aveau dreptul de a fi aleşi
judecători numai senatorii, dar mai târziu s-a acordat acest drept şi cavalerilor. Judecătorul unic (iudex unus)
judeca procesele în care avea de constatat dacă pretenţiile reclamantului erau sau nu întemeiate. în funcţie de
convingerea pe care şi-o forma, judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire. Atunci când
judecătorul unic nu se pronunţa asupra existenţei dreptului, ci numai asupra întinderii sale, cum este cazul
acţiunilor în partaj, purta numele de arbitru (arbiter) .
În afară de judecătorul unic, la romani funcţionau şi anumite tribunale: unele erau nepermanente, iar
altele permanente. Tribunalele nepermanente se compuneau dintr-un număr impar de judecători (recuperatores)
şi judecau procesele dintre cetăţeni şi peregrini. Tribunalele permanente erau în număr de două: decemviri
litibus iudicandis (cei zece bărbaţi care să judece procesele) judecau procesele cu privire la libertate şi
centumviri (cei o sută de bărbaţi) judecau procesele cu privire la proprietate şi la moştenire.

c. Legisacţiunile de judecată
§1. Sacramentum
Sacramentum este acţiunea legii prin care se judecau procesele cu privire la proprietate şi la creanţele
având ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri. Atunci când avea ca obiect dreptul de proprietate,
legisacţiunea îmbrăca forma lui sacramentum in rem, iar când era folosită în scopul valorificării unei creanţe,
îmbrăca forma lui sacramentum in personam .
Sacramentum in rem presupunea utilizarea unor forme solemne, transmise prin Institutele lui Gaius.
Gaius are în vedere un litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra unui sclav. În acest caz, părţile se
prezentau împreună cu obiectul litigios (sclavul) în faţa magistratului. Partea care avea iniţiativa procesului
pronunţa formula solemnă corespunzătoare cazului: „afirm că acest sclav este al meu în baza dreptului
quiriţilor, conform cu condiţia sa juridică; după cum am spus, iată, am pus nuiaua pe tine". Declaraţia solemnă
era însoţită de anumite gesturi rituale. Adversarul făcea aceeaşi declaraţie, însoţită de aceleaşi gesturi. Urma un
simulacru de încăierare a părţilor, care simboliza situaţia din epoca prestatală, când pretenţiile erau valorificate
prin mijloace proprii. Faţă de această atitudine a părţilor, magistratul intervenea prin cuvintele: „lăsaţi amândoi
sclavul". Intervenţia magistratului simboliza noua situaţie în care statul a luat asupra sa distribuirea justiţiei.

1
Arangio Ruiz, op. cit., p. 112.
6
 După îndeplinirea acestor forme, avea loc provocarea la un sacramentum (pariu) 2. Cel care revendicase
primul îl provoca pe adversar la un sacramentum de 50 sau 500 de aşi, după cum valoarea obiectului litigios era
mai mică sau mai mare de 1 000 de aşi. Partea adversă pronunţa o formulă similară 2. La origine, suma de bani
era efectiv depusă, pentru ca mai târziu să fie numai promisă. În finalul primei faze a procesului, magistratul
proceda la atribuirea provizorie a lucrului revendicat. Obiectul litigios era atribuit acelei părţi care promitea cu
garanţi numiţi praedes litis et vindiciarum că, în cazul pierderii procesului, va atribui lucrul părţii adverse.
În faza a doua a procesului, judecătorul pronunţa sentinţa, dar nu în mod direct, în sensul că se mărginea
să arate care dintre cele două sume de bani a fost depusă sau promisă în mod just. Procesul era câştigat de către
cel indicat a fi depus suma de bani în mod just. Drept urmare, cel ce câştiga procesul intra în stăpânirea lucrului
şi redobândea suma de bani, pe când adversarul pierdea suma de bani depusă cu titlu de sacramentum.
Este de remarcat faptul că în cazul lui sacramentum in rem nu utilizăm termenii de reclamant şi pârât,
deoarece ambele părţi revendicau lucrul.
Sacramentum in personam este legisacţiunea utilizată în scopul valorificării drepturilor de creanţă
asupra unor sume de bani sau asupra unor lucruri.
Deşi formele acestui tip de proces nu sunt cunoscute în amănunt, presupunem că în faţa magistratului
avea loc o dezbatere contradictorie, după care procesul trecea în faza a doua. Ca şi la sacramentum in rem,
sentinţa era pronunţată în mod indirect.

§2. Iudicis arbitrive postulatio

Iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecător sau arbitru) îmbracă forma unei dezbateri
contradictorii în faţa magistratului, urmată de cererea de a se numi un judecător sau arbitru3.
Această procedură de judecată era folosită în scopul valorificării creanţelor izvorâte din sponsio
(contract solemn), în scopul ieşirii din indiviziune, precum şi în scopul valorificării drepturilor al căror obiect
trebuia să fie evaluat de către judecător printr-o litis aestimatio. Iudicis arbitrive postulatio este o legisacţiune
mai evoluată, deoarece nu se porneşte de la pretextul unui pariu, iar partea care pierde procesul nu este
sancţionată cu pierderea unei sume de bani. Pe de altă parte, iudicis arbitrive postulatio avea o sferă mai largă
de aplicare decât sacramentum in personam care, aşa cum spuneam, viza numai creanţele cu un obiect bine
determinat.

§ 3. Condictio
Condictio este o simplificare a lui sacramentum in personam şi se aplica în două cazuri: în materie de
certa pecunia (o sumă de bani determinată) şi în materie de alia certa res (un alt lucru determinat).
Condictio a fost introdusă ceva mai târziu prin legile Sillia şi Calpurnia (secolul al II-lea î.Hr.)4.
Activitatea părţilor consta dintr-o dezbatere contradictorie în faţa magistratului, după care, faţă de răspunsul
negativ al pârâtului, reclamantul îl soma să se prezinte din nou in iure, peste 30 de zile, în scopul alegerii unui
judeător5. Partea care pierdea procesul trebuia să plătească o sumă de bani cu titlu de pedeapsă, dar nu o sumă
fixă ca la sacramentum in personam, ci o sumă variabilă, în funcţie de valoarea obiectului litigios.

1
G. Grosso, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja", Milano, 63, 1960, p. 213.
2
Gaius, 4.13.
3
R. Monier, Les nouveaux fragments de Gaius, Paris, 1933.
4
C. St. Tomulescu, Analele Universităţii din Bucureşti, 17, 1968, p. 90.
5
C. St. Tomulescu, Revue internationale des droits de l'antiquité, Bruxelles, 2, 1974, p. 333.
7
 d. Legisacţiunile de executare
§ 1. Manus iniectio
Manus iniectio era utilizată în scopul executării acelei sentinţe de condamnare care avea ca obiect o
sumă de bani. în dreptul roman vechi si clasic, sentinţa de condamnare era pronunţată de un simplu particular,
aşa încât era necesar un nou proces pentru ca magistratul să dispună executarea sentinţei. Dacă după 30 de zile
de la pronunţarea sentinţei debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa magistratului, arătând că sentinţa de
condamnare nu a fost executată 1. După îndeplinirea formelor cerute, magistratul aproba cererea creditorului de
a-1 duce pe debitor în închisoarea sa personală, prin pronunţarea cuvântul addico.
Debitorul era ţinut în închisoarea creditorului timp de 60 de zile, în condiţii prevăzute de Legea celor
XII Table. În acest interval de timp, debitorul era scos la trei târguri succesive, unde se făcea o anumită
publicitate, în speranţa că va apărea o persoană dispusă să-i plătească datoria. Dacă după expirarea termenului
debitorul totuşi nu plătea, putea fi vândut ca sclav în străinătate (trans Tiberim) sau putea fi ucis.
Aceste consecinţe grave pentru debitor puteau fi evitate numai prin intervenţia unui vindex sau prin
încheierea unei convenţii cu creditorul. Vindex era o persoană care, în nume propriu, contesta dreptul
creditorului. Dacă după verificarea contestaţiei se constata că vindex nu avea dreptate, urma să plătească dublu
valorii contestate. Debitorul putea, de asemenea, să încheie o convenţie cu creditorul, în baza căreia se obliga să
muncească un număr de zile în contul datoriei, în calitate de addictus.
Manus iniectio îmbracă trei forme:
 manus iniectio indicati care presupunea o sentinţă prealabilă;
 manus iniectio pro iudicato, care putea avea loc chiar şi în lipsa unei sentinţe de condamnare (ca şi
când ar fi avut loc un proces);
 manus iniectio pura, care dădea debitorului posibilitatea să conteste singur temeinicia drepturilor
creditorului, devenind vindex pentru el însuşi.

§ 2. Pignoris capio
Pignoris capio (luarea de gaj) era considerată o legisacţiune de executare, cu toate că îi lipsea
caracterul judiciar. Pignoris capio nu era subsecventă unui proces, nu presupunea prezenţa magistratului şi nici
măcar prezenţa debitorului. În câteva cazuri, după ce pronunţa anumite cuvinte solemne în prezenţa martorilor,
creditorul putea lua un bun din patrimoniul debitorului. Creditorul nu putea să-şi însuşească acel bun sau să-1
înstrăineze, dar, dacă debitorul nu plătea, putea să-1 distrugă.
În fizionomia acestei proceduri de executare, elementele specifice justiţiei private sunt atât de evidente,
încât unii jurisconsulţi au refuzat să o considere o adevărată legisacţiune. Precizăm totuşi că, în măsura în care
este o legisacţiune, pignoris capio nu poartă asupra bunurilor, ci tot asupra persoanei, întrucât bunurile nu sunt
luate în scopul valorificării dreptului, ci în scopul exercitării unor presiuni asupra debitorului.

1
XII, T, 3.1.
8
 ✍ 2. PROCEDURA FORMULARĂ

a. Noțiuni introductive
§ 1. Apariţia procedurii formulare
Introducerea procedurii formulare a fost dictată de necesitatea adaptării vechilor dispoziţii ale dreptului
roman la exigenţele vieţii sociale şi economice de la sfârşitul republicii.
Potrivit noului sistem procedural, părţile şi pretorul cooperau de aşa manieră, încât se putea ajunge la
soluţii opuse vechiului drept civil. Prin creşterea rolului pretorului, ca şi prin abandonarea formalismului care
îngrădea activitatea părţilor, s-a ajuns, la capătul unei îndelungate evoluţii, la schimbarea funcţiei originare a
dreptului civil şi, în acelaşi timp, la protejarea pretenţiilor legitime deduse în justiţie.
Gaius afirma că procedura formulară a fost introdusă, deoarece legisacţiunile, prin formalismul lor
excesiv, deveniseră odioase romanilor. Realitatea este că legisacţiunile au devenit o frână în calea dezvoltării
producţiei şi a circulaţiei mărfurilor şi o piedică în realizarea intereselor clasei dominante. Avem în vedere, în
special, situaţia cavalerilor care, îmbogăţiţi de pe urma operaţiilor comerciale şi cămătăreşti, erau interesaţi în
schimbarea formelor de valorificare a drepturilor pe cale judiciară, pentru ca ritmul afacerilor să poată fi
accelerat. Aşadar, numita „aversiune" a romanilor faţă de legisacţiuni este, în realitate, expresia intereselor
economice ale cavalerilor care ocupau, la sfârşitul republicii, un loc central în sânul clasei dominante.

§ 2. Legea Aebutia
Procedura formulară a fost introdusă prin legea Aebutia, dată între anii 149
şi 126 Î.Hr. Introducând procedura formulară, legea Aebutia nu a suprimat legisacţiunile, ci a dat părţilor
posibilitatea de a opta pentru una din cele două proceduri.
Mai bine de un secol s-au aplicat ambele sisteme procedurale, dar în practică era preferată procedura
formulară. Deoarece, în cadrul confruntării dintre cele două sisteme, noua procedură s-a dovedit net superioară,
împăratul August a dat legile luliae Judiciarae prin care, cu unele excepţii, legisacţiunile au fost abrogate.

b. Formula
§ 1. Rolul formulei
În procedura formulară, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv există o acţiune distinctă şi fiecare
acţiune avea o formulă proprie. Formula era program de judecată prin care pretorul arăta judecătorului cum să
soluţioneze litigiul. Prin urmare, pentru fiecare tip de drept subiectiv exista un model de formulă care trebuia
completată de către pretor cu toate elementele specifice cazului (pretenţiile reclamantului, numele părţilor), cu
ocazia organizării instanţei. Dacă pretorul socotea că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, dar nu exista un
model corespunzător de formulă, avea dreptul de a crea o formulă nouă, expunând situaţia de fapt şi arătând
judecătorului, în termeni imperativi, cum să procedeze în vederea soluţionării litigiului. Prin utilizarea acestui
eficient mijloc procedural,pretorul putea sancţiona pretenţiile reclamantului. în procedura formulară nu există
drept fără acţiune, iar acţiunea avea ca efect extinderea sferei de reglementare juridică.
Tot aşa de bine, pretorul putea să refuze eliberarea formulei, ceea ce echivala cu imposibilitatea pentru
reclamant de a-şi valorifica pretenţiile. În procedura formulară nu exista drept fără acţiune, iar acţiunea nu era
altceva decât cererea reclamantului către magistrat de a i se elibera o formulă.

§ 2. Structura formulei
Formula cuprinde patru părţi principale: intentio, demonstratio, adiudicatio şi condemnatio. Cu
excepţia lui intentio, care figura în orice formulă, celelalte părţi principale erau introduse numai dacă era
necesar. Aşadar, părţile principale nu figurau toate în fiecare formulă, dar formula, în funcţie de specificul
cauzei, trebuie să cuprindă unele sau altele din aceste părţi. în cuprinsul formulei puteau intra şi două părţi

9
accesorii: excepţiunile şi prescripţiunile; ele erau introduse numai la cererea părţilor. Redactarea oricărei
formule începea cu numirea judecătorului: Caius Iulius iudex esto.

Părţile principale.
Intentio cuprindea afirmarea pretenţiilor reclamantului. Astfel, în formula acţiunii empti, care
sancţiona vânzarea, pretorul arăta în intentio că reclamantul pretinde să i se predea lucrul. Atunci când obiectul
pretenţiilor reclamantului era precis determinat, intentio se numea certa, iar când dreptul reclamantului urma să
fie apreciat de judecător, intentio era incerta.
Demonstratio cuprindea cauza juridică a pretenţiilor reclamantului (un contract, un testament.).
Adiudicatio figura numai în formula acţiunilor în partaj. Prin adiudicatio, judecătorul era împuternicit
să atribuie celor aflaţi în proces dreptul de proprietate asupra părţii de luciu ce le revenea ca urmare a ieşirii din
indiviziune.
Prin codemnatio judecătorul, simplu particular, era învestit de către pretor cu dreptul de a pronunţa o
sentinţă de condamnare sau de absolvire.

Părţiie accesorii.
Prescripţiunile erau introduse în formulă pentru a se veni în ajutorul unei părţi. Dacă acele precizări
veneau în sprijinul reclamantului, se numeau prescripţiuni pro actore, iar dacă veneau în sprijinul pârâtului se
numeau prescripţiuni pro reo.
Excepţiunile erau mijloace de apărare prin care pârâtul nu nega în mod direct pretenţiile reclamantului,
dar invoca anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenţii . Aşa, de pildă, pârâtul nu nega faptul că a
primit o sumă de bani, dar afirma că ulterior a fost iertat de datorie, în total sau în parte, de către reclamant.
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, trebuia să figureze în formulă. în dreptul clasic
excepţiunile au avut un caracter absolutoriu, în sensul că, ori de câte ori erau găsite întemeiate, judecătorul
trebuia să pronunţe o sentinţă de absolvire; condamnarea la mai puţin nu era posibilă . Astfel, dacă reclamantul
pretindea 100 de aşi, iar pârâtul dovedea, pe cale de excepţie, că datorează numai 50, judecătorul pronunţa o
sentinţă de absolvire. Această practică îşi are originea în faptul că judecătorul era „sclavul formulei". El era
chemat să se pronunţe exclusiv în legătură cu suma de bani arătată în intentio. Prin urmare, dacă pârâtul
dovedea că datorează o sumă mai mică de bani, întrucât nu era învestit cu dreptul de a se pronunţa asupra acelei
sume, judecătorul dădea o sentinţă de absolvire.
Excepţiunile au fost introduse în edict după adoptarea legii Aebutia, când pretorul a fost învestit cu
puterea de a modifica dreptul civil prin măsuri procedurale. Până la adoptarea acestei legi, opera principiul
unităţii de chestiune, potrivit căruia judecătorul se pronunţa numai asupra pretenţiilor formulate de către
reclamant. Prin introducerea excepţiunilor, acest principiu a fost înlăturat, judecătorul fiind obligat să verifice,
în acelaşi proces, atât afirmaţiile reclamantului, cât şi afirmaţiile pârâtului. Faţă de excepţiunea opusă de către
pârât, reclamantul putea cere inserarea în formulă a unei replici căreia, la rândul său, pârâtul îi putea opune o
duplică.

c. Desfăşurarea procesului
§ 1. Faza in iure
În sistemul procedurii formulare procesul continuă să se desfăşoare în două faze, dar au fost introduse
unele inovaţii cu privire la citare, precum şi cu privire la activitatea părţilor si a pretorului.
În materia citării s-au menţinut vechile procedee, pe lângă care au fost introduse altele noi. Astfel,
pretorul a dat o acţiune specială împotriva pârâtului care, la somaţia reclamantului, refuză să vină la proces. De
asemenea, s-a dat împotriva celui care se ascundea pentru a nu putea fi citat o missio in possessionem, în baza
căreia reclamantul putea vinde bunurile pârâtului.
10
 Activitatea părţilor.
În virtutea caracterului consensual al procesului, era necesar ca ambele părţi să fie prezente în faţa
magistratului. Dezbaterile se desfăşurau în cuvinte obişnuite, fără utilizarea unor formule solemne şi a unor
gesturi rituale, cum se întâmpla în procedura legisacţiunilor. Faţă de pretenţiile reclamantului, ca şi în vechea
procedură, pârâtul putea adopta trei atitudini: să recunoască, să nege sau să nu se apere cum trebuie . In plus, s-a
admis ca în procesele având ca obiect o sumă de bani determinată, litigiul să fie soluţionat prin pronunţarea
unui jurământ: fie că reclamantul jura că are un drept de creanţă, fie că pârâtul jura că nu datorează nimic
(iusiurandum necessarium). După ce dezbaterile se încheiau, în funcţie de natura cazului litigios şi de
afirmaţiile părţilor, pretorul acorda reclamantului acţiunea sau i-o refuza. Dacă pretenţiile reclamantului erau
găsite întemeiate, pretorul îi elibera o acţiune civilă, când exista o acţiune corespunzătoare. Atunci când edictul
nu cuprindea o acţiune potrivită, pretorul crea o nouă acţiune (in factum), redactată potrivit cu elementele
litigiului, dând astfel reclamantului posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile. Practic, acordarea acţiunii
echivala cu redactarea formulei. După ce formula era redactată, avea loc ultimul act în faţa magistratului, numit
litis contestatio.

Litis contestatio consta din remiterea unei copii de pe formulă sau din dictarea ei de către reclamant
pârâtului. Litis contestatio producea trei efecte: efectul extinctiv, efectul creator și efectul fixator.
Cunoaşterea semnificaţiei acestor efecte prezintă importanţă deosebită pentru înţelegerea dreptului civil
roman, întrucât invocarea lor de către una din părţi are consecinţe dintre cele mai grave.
Efectul extinctiv. După ce avea ioc litis contestatio, dreptul dedus de către reclamant în justiţie se
stingea. În anumite procese, dreptul primitiv al reclamantului se stingea de drept (ipso iure), pe când în altele,
prin introducerea unei excepţi-uni în formulă (exceptionis ope).
Efectul creator. În virtutea efectului creator, în locul dreptului iniţial, se năştea un nou drept care purta
în mod invariabil asupra unei sume de bani la care judecătorul îl condamna pe pârât. Aşadar, indiferent de
obiectul pretenţiilor reclamantului, în cazul în care acesta câştiga procesul, urma să primească o sumă de bani,
de unde decurge principiul condamnării pecuniare.
Între dreptul iniţial şi dreptul nou creat vor apărea anumite deosebiri, în funcţie de natura juridică şi de
obiectul dreptului iniţial. în ipoteza că dreptul iniţial este un drept real, el se va transforma după litis contestatio
într-un drept de creanţă asupra unei sume de bani. Comparând dreptul dedus în justiţie cu dreptul nou creat,
vom constata că aceasta din urmă se deosebeşte şi în privinţa naturii juridice şi în privinţa obiectului şi în
privinţa cauzei sale juridice. Pe când dreptul iniţial era un drept real, dreptul nou creat este un drept de creanţă;
obiectul dreptului iniţial era un lucru (drepturile reale poartă asupra lucrurilor), pe când obiectul celui nou creat
este o sumă de bani; cauza juridică a dreptului iniţial era un act oarecare, pe când cauza juridică a noului drept
este chiar litis contestatio. Dacă dreptul primitiv era un drept de creanţă care purta asupra unui lucra, după litis
contestatio se schimbă numai obiectul şi cauza juridică, iar dacă era un drept de creanţă ce purta asupra unei
sume de bani, se schimbă numai cauza juridică.
Efectul fixator. În momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atât elementele reale (afirmaţiile
părţilor), precum şi elementele personale (identitatea părţilor şi a judecătorului). Prin aceasta trebuie să
înţelegem că reclamantul nu putea pretinde în faţa judecătorului altceva decât a pretins în faţa magistratului şi
că procesul nu putea fi judecat decât între părţile menţionate în formulă. Dacă una dintre părţi murea după litis
contestatio, moştenitorii acesteia nu se puteau prezenta în faţa judecătorului, aşa încât trebuia operată o
modificare a formulei (translatio iudicii).

§ 2. Faza in iudicio
11
 Activitatea părţilor. Activitatea părţilor în faţa judecătorului se desfăşura, în linii mari, după regulile
cunoscute de la procedura legisacţiunilor. Probele administrate erau apreciate în funcţie de poziţia socială a
părţilor. în acest sens, Aulu Gelliu ne relatează că fiind ales judecător a cerut o consultaţie unui jurisconsult, iar
acesta 1-a sfătuit să dea dreptate reclamantului, deoarece are o situaţie socială mai bună decât cea a pârâtului.
Regula post meridiem praesenti litem addicito s-a menţinut, dar a primit unele atenuări, admiţându-se anumite
motive de amânare a procesului.
Judecătorii. În vechiul sistem procedural lista judecătorilor se confunda cu lista senatorilor. Spre
sfârşitul secolului al II-lea î.e.n., faţă de influenţa pe care cavalerii au dobândit-o în viaţa politică şi economică,
s-a dat legea Sempronia iudiciaria, prin care au dobândit dreptul de a fi aleşi judecători şi membrii ordinului
ecvestru. împăratul August a împărţit judecătorii în patru categorii, pe criteriul averii.
Lista judecătorilor s-a păstrat până către mijlocul secolului al III-lea d.Hr., când a dispărut, în condiţiile
modificării radicale a procedurii civile.

§ 3. Reprezentarea în justiţie.
Reprezentarea în justiţie este sistemul juridic în virtutea căruia o persoană, numită reprezentant,
participă la proces în numele altei persoane, numită reprezentat. Multă vreme romanii nu au admis
reprezentarea în justiţie conform principiului nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate intenta în
numele altuia o acţiune a legii). Cu timpul, ritmul schimbului de mărfuri a crescut, aşa încât interesele unei
persoane trebuiau apărate în acelaşi timp în locuri diferite. În noua situaţie, romanii au admis sistemul
reprezentaţiunii, mai întâi pe căi ocolite, apoi chiar făţiş.
Potrivit reformei pretorului, reprezentatul putea să-şi apere interesele în justiţie prin intermediul
reprezentantului, dar efectele sentinţei se produceau asupra reprezentantului. Datorită acestui fapt era necesar
ca, prin acte ulterioare şi distincte, reprezentantul să treacă asupra reprezentatului drepturile şi datoriile izvorâte
din sentinţa pronunţată de către judecător. Această formă de reprezentare este imperfectă şi se realizează pe cale
ocolită, prin utilizarea formulei cu transpoziţiune. În intentio se trecea numele reprezentatului, căci el era
titularul dreptului subiectiv dedus în justiţie, iar în condemnatio numele reprezentantului, întrucât el participa la
dezbaterile procesului şi urma să suporte efectele sentinţei.
Jurisprudenţa a perfecţionat sistemul reprezentării imperfecte, introdusă de către pretor, astfel încât în
cazul lui cognitor, acţiunea prin care se obţinea executarea sentinţei de condamnare se dădea direct
reprezentatului. Astfel, efectele sentinţei nu se produceau asupra lui cognitor care participa la proces, ci asupra
celui reprezentat.
Reprezentanţii în justiţie nu trebuie confundaţi cu cei ce pledează pentru alţii (postulare pro alio),
întrucât aceştia aveau menirea de a asigura asistenţa juridică unor persoane care stăteau în justiţie în nume
propriu.

d. Acţiuni
§ 1. Generalităţi
În cadrul sistemului procedurii formulare, sensul originar al noţiunii de „acţiune" s-a schimbat. Aşa cum
s-a văzut, în cadrul procedurii legisacţiunilor, acţiunile erau câteva la număr şi se aplicau la cazurile pentru care
fuseseră create. În procedura formulară, acţiunea este cererea adresată de către reclamant magistratului de a i se
elibera o formulă". În noul sistem, acţiunea îndeplineşte rolul unui mijloc procedural pus la îndemâna
persoanelor în scopul valorificării drepturilor subiective. Pentru a asigura o protecţie juridică eficientă unor
interese extrem de variate, statul roman a dat acţiunii o vocaţie universală, în sensul că orice pretenţie legitimă
putea, în principiu, să capete o sancţiune juridică. Acest sistem a fost introdus cu greu, deoarece, spre deosebire
de dreptul modern, în care acolo unde există drept subiectiv exista şi acţiune, în dreptul roman nu exista drept
fără acţiune specială. Drept urmare, un drept subiectiv era recunoscut ca atare numai dacă exista o acţiune
12
distinctă care să-1 sancţioneze. Această regulă care păstrează urme ale procedurii legisacţiunilor a fost atenuată
prin intervenţia pretorului. În virtutea prerogativelor care i-au fost acordate prin legea Aebutia, pretorul putea
crea o formulă specială şi deci, acorda acţiune, ori de câte ori considera că un anumit interes trebuie protejat.
În dreptul clasic, acţiunea era desemnată prin termenii de vindicatio, petitio sau iudicium. Termenul de
actio s-a generalizat în epoca postclasică.

§ 2. Categorii de acţiuni
Acţiuni in rem şi acţiuni in personam. Divizarea acţiunilor în reale şi personale este cea mai veche,
fiind cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table; potrivit Institutelor lui Justinian, această diviziune a
acţiunilor este şi cea mai importantă (summa divisio).
Acţiunile reale sancţionează drepturile reale, drepturi care, prin excelenţă, poartă asupra unor lucruri (in
rem).
Acţiunile personale (in personam) sancţionează drepturi personale (de creanţă), cum sunt, spre
exemplu, cele izvorâte din contracte sau din delicte.
Întrucât drepturile reale se deosebesc, prin natura lor, de drepturile personale, formulele celor două
tipuri de acţiuni au o redactare diferită. Dreptul real izvorăşte din raportul juridic stabilit între o persoană şi toţi
ceilalţi membri ai societăţii şi este opozabil faţă de toţi (erga omnes), pe când dreptul personal izvorăşte, din
raportul juridic stabilit între două persoane determinate şi este opozabil numai debitorului. De aceea, în intentio
a formulei acţiunii va figura numai numele reclamantului. Numele pârâtului nu va fi trecut, deoarece calitatea
de pârât o poate avea orice persoană care aduce atingere dreptului real în cauză. Dimpotrivă, în intentio a
formulei acţiunii personale va figura atât numele reclamantului, cât şi numele pârâtului, căci acţiunea personală
poate fi intentată numai împotriva debitorului, care este o persoană determinată.

Acţiuni civile şi acţiuni honorarii. Această diviziune se întemeiază pe originea acţiunilor. Acţiunile
civile (actiones civiles) îşi au originea în legisacţiuni, deşi, fireşte, formula lor era redactată tot de către
magistrat, pe când acţiunile honorarii (actiones honorariae) nu aveau un model în vechea procedură, ci erau
creaţii originale ale magistraţilor (pretorii şi edilii curuli). Astfel, acţiunea în revendicare are ca model
sacramentum in rem, iar pretorul trecea în formulă, aproximativ, cuvintele pe care părţile le rosteau în cazul
acestei legisacţiuni. Acţiunile honorarii sau pretoriene au fost create în vederea sancţionării noilor situaţii ivite
în practica socială şi se împart în trei categorii: acţiuni in factum, acţiuni ficticii şi acţiuni cu formula cu
transpoziţiune.

Acţiunile in factum. Noile raporturi sociale care nu puteau fi soluţionate prin acţiunile existente erau
sancţionate de către pretor prin acţiuni infactum. Deoarece, în aceste cazuri, nu exista un model în vechiul drept
civil, pretorul redacta formula infactum (cu privire la un fapt), arătând în intentio faptele săvârşite de o anumită
persoană. Luând în considerare faptele expuse în formulă, judecătorul urma să pronunţe sentinţa.

Acţiuni ficticii. În cazul acţiunilor cu ficţiune, pretorul utiliza un tip de for mula creat pentru o anumită
cauză, în scopul soluţionării unei cauze diferite. Pentru a obţine acest rezultat, pretorul introducea în formulă o
ficţiune, considerând un fapt, existent ca inexistent sau, dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un anumit fapt,
cu toate că, în realitate, el nu s-a petrecut. Cu alte cuvinte, acţiunile ficticii au formula redactată in ius (după
modelul dreptului civil), dar ea cuprinde o ficţiune. Aşa este cazul acţiunii publiciene care, aşa cum vom vedea,
sancţionează proprietatea pretoriană. În formula acestei acţiuni pretorul introduce ficţiunea că termenul necesar
uzucapiunii s-a scurs, dând posibilitatea reclamantului să urmărească bunul în mâinile oricui.

Formula cu transpoziţiune. Acţiunile cu formula cu transpoziţiune au fost create în scopul de a se

13
obţine efectul unor acte care nu puteau fi întocmite făţiş. Prin intermediul formulei cu transpoziţiune s-au creat
o serie de operaţiuni juridice, cum ar fi reprezentarea imperfectă, despre care am vorbit, sau obligarea lui pater
familias de către fiul său. În anumite cazuri, dacă fiul de familie încheia un contract, creditorul îl putea urmări
fie pe fiu prin acţiunea directă, fie pe pater familias prin acţiunea cu caracter alăturat. Dacă era urmărit pater
familias, se trecea în intenţia numele fiului, întrucât el încheia actul, iar în condemnatio numele şefului de
familie, întrucât el suporta efectele sentinţei.

Acţiuni directe şi acţiuni utile.

Acţiunile directe au fost create în vederea sancţionării anumitor cazuri, iar acţiunile utile au fost extinse
la cazuri similare. Orice acţiune directă poate deveni utilă prin introducerea unei ficţiuni în formulă. Astfel,
pentru a se da unui moştenitor pretorian posibilitatea de a dobândi o succesiune civilă, se introduce în formulă
ficţiunea că este moştenitor civil.

Acţiuni populare şi acţiuni private. Acţiunile populare (actiones populares) puteau fi intentate de
oricine, deoarece aveau rolul de a apăra interesele generale, pe când acţiunile private (actiones privatae) erau
utilizate în scopul protejării intereselor reclamantului.

Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii. Acţiunile penale (actiones poenales) aveau de obiect
condamnarea pârâtului la o amendă bănească, pe când acţiunile persecutorii (rei persecutoriae) vizau
condamnarea la restituirea lucrului sau la repararea pagubei cauzate.

Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună-credinţă. În cazul acţiunilor de drept strict (actiones
stricti iuris), actul pe care se întemeiau pretenţiile reclamantului era interpretat conform literei sale (literal), pe
când la acţiunile de bună-credinţă (actiones bonae fidei) judecătorul căuta să stabilească voinţa reală a
părţilor trecând dincolo de litera actului. Pentru ca judecătorul să poată aprecia actul cu bună-credinţă, în
intentio a formulei trebuia să figureze cuvintele ex fide bona (potrivit cu buna-credinţă).

Acţiuni arbitrarii. Acţiunile arbitrarii (iudicia arbitraria) au fost create în scopul atenuării
inconvenientelor ce decurg din caracterul pecuniar al sentinţei de condamnare. În cazul acestor acţiuni,
judecătorul apare într-o dublă calitate: arbitru şi judecător propriu-zis. După ce se convingea de justeţea
pretenţiilor reclamantului, judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului să satisfacă acele pretenţii. Dacă
pârâtul executa ordinul, litigiul se încheia, iar dacă nu, arbitrul se transforma în judecător propriu-zis şi
pronunţa sentinţa de condamnare la o sumă de bani. Suma de bani care făcea obiectul condamnării era fixată de
către reclamant, sub prestare de jurământ, şi nu de către judecător. întrucât, presupunem, reclamantul era tentat
să supraevalueze obiectul litigios, pârâtul prefera să execute ordinul dat de către judecătorul arbitru. Prin
intermediul acestui mecanism se ocolea principiul condamnării pecuniare, iar pretenţiile reclamantului erau
satisfăcute în natură. Astfel, în cazul acţiunii în revendicare, datorită dublului rol jucatde către judecător,
reclamantul primea, de regulă, chiar lucrul revendicat şi nu o sumă de bani.

e. Efectele sentinţei
§ 1. Forţa executorie a sentinţei
Potrivit rolului care îi revine în sistemul procedurii formulare, judecătorul pronunţă o sentinţă de
condamnare sau de absolvire. Sentinţa de absolvire produce un singur efect, şi anume forţa juridică (autoritatea
lucrului judecat). Sentinţa de condamnare însă are un dublu efect: forţa juridică şi forţa executorie.
Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin actio indicati, pe care reclamantul o intenta împotriva
pârâtului pentru a-1 constrânge să execute sentinţa. Potrivit mecanismului acestei acţiuni, reclamantul îi aducea
14
pe pârât în faţa magistratului, arătând că pârâtul refuză să plătească suma de bani stabilită prin sentinţa de
condamnare. Întrucât, în procedura formulară, sentinţa purta invariabil asupra unei sume de bani, reclamantul
avea calitatea de creditor, iar pârâtul pe aceea de debitor. Dacă, în faţa magistratului, debitorul recunoaşte că are
de plătit o sumă de bani, procesul se încheia prin eliberarea unui decret de executare. Prin acest decret
magistratul ordona fie ducerea debitorului în închisoarea personală a creditorului, fie trimiterea creditorului în
detenţiunea bunurilor debitorului.
Aşadar, actio iudicati ducea fie la executarea asupra persoanei, sistem preluat din procedura
legisacţiunilor, fie la executarea asupra bunurilor, sistem introdus de către pretor în procedura formulară.
Atunci când debitorul nu recunoaşte justeţea cererii creditorului contestând sentinţa sau afirmând că a
plătit, actio indicati dădea naştere unui nou proces. Dacă debitorul pierdea şi acest proces, urma să fie
condamnat la dublu.

Executarea asupra bunurilor. În epoca clasică, alături de executarea asupra persoanei, apare cu
caracter excepţional şi executarea asupra bunurilor. Executarea asupra bunurilor a fost introdusă în dreptul
privat din domeniul dreptului public. Statul roman aplica un sistem prin care bunurile debitorilor săi erau
sechestrate şi lichidate prin vânzarea ia licitaţie. Apoi sistemul a fost adaptat şi utilizat în raporturile dintre
persoane particulare. Executarea asupra bunurilor cunoştea două forme: venditio bonorum şi distracţia
bonorum.

Venditio bonorum cunoştea două faze: missio in possessionem şi venditio bonorum propriu-zisă.
În prima fază, dacă debitorul recunoştea justeţea afirmaţiilor făcute de către creditor, magistratul îl trimitea pe
acesta din urmă în detenţiunea bunurilor debitorului (missio in possessionem). Creditorul, fără a-1 deposeda pe
debitor, supraveghea bunurile acestuia cu scopul de a-l împiedica să-şi mărească insolvabilitatea pe cale
artificială. Precizăm că procedura de executare asupra bunurilor presupune existenţa mai multor creditori, aşa
încât fiecare dintre ei trebuia să îndeplinească formele arătate mai sus. Dacă după trecerea unui termen de 30 de
zile debitorul nu-şi plătea datoria, se trecea la faza a doua.
În scopul vânzării bunurilor, creditorii numeau, cu autorizaţia magistratului, pe unul dintre ei ca
magister bonorum (stăpân al bunurilor). Magister bonorum afişa condiţiile în care urma să se facă lichidarea
bunurilor debitorului insolvabil, după care trecea la vânzarea lor în bloc. Magister bonorum vindea bunurile
celui care oferea un preţ mai mare. Cumpărătorul bunurilor se numea emptor bonorum. După ce oferta lui
emptor bonorum era acceptată, el se substituia debitorului insolvabil şi începea un nou şir de procese cu
creditorii în scopul verificării creanţelor. Emptor bonorum, ca succesor cu titlu universal al debitorului, voia să
se convingă dacă acesta a datorat cu adevărat sumele pretinse de către creditori.
În funcţie de rezultatul proceselor cu privire la verificarea creanţelor, emptor bonorum urma să plătească
fie suma promisă, fie o sumă mai mică. Astfel, dacă valoarea creanţelor găsite bune era mai mare decât suma
promisă, emptor bonorum plătea numai suma promisă. Dacă însă valoarea creanţelor găsite bune era mai mică
decât suma promisă, emptor bonorum plătea numai valoarea creanţelor. în acest fel, emptor bonorum, un
speculant, nu risca să plătească mai mult decât suma promisă, dar avea şansa de a plăti mai puţin.
Debitorul executat silit prin procedura lui venditio bonorum devenea infam, ceea ce aducea o gravă atingere
personalităţii.
Distractio bonorum. În scopul de a se ocoli unele din inconvenientele decurgând din venditio
bonorum, a fost creată distractio bonorum ca formă de executare mai evoluată. Astfel, în cazul lui distractio
bonorum, bunurile debitorului insolvabil nu se mai vindeau in bloc, ci cu amănuntul, până la satisfacerea
tuturor cerinţelor. Pe de altă parte, executarea sentinţei prin distractio bonorum nu atrăgea infamia pentru
debitor.

15
 § 2. Forţa juridică a sentinţei
Orice sentinţă, fie de condamnare, fie de absolvire, se bucura de forţă juridică . Forţa juridică a sentinţei
făcea imposibilă redeschiderea procesului între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect, ceea ce astăzi ar
corespunde autorităţii lucrului judecat.
În dreptul roman, forţa juridică a sentinţei s-a impus cu greu, astfel încât, la origine, se puteau pronunţa
mai multe sentinţe cu privire la aceeaşi cauză. Această stare de lucruri se explică prin faptul că judecătorul era
un simplu particular cu atribuţii limitate la un singur proces. Totuşi, însă, din epoca veche s-a introdus
principiul bis de eadem re ne sit actio (o legisacţiune nu poate fi utilizată de două ori pentru valorificarea
aceluiaşi drept). In virtutea acestui principiu s-a asigurat autoritatea lucrului judecat, dar numai faţă de
reclamant, deoarece pârâtul care nu dedusese nimic injustiţie putea redeschide procesul.
În procedura formulară, autoritatea lucrului judecat faţă de reclamant era asigurată prin efectul extinctiv
al lui litis contestatio. Reclamantul nu putea redeschide procesul, deoarece, în momentul lui litis contestatio,
dreptul său se stingea. Nimic nu-1 împiedica, însă, pe pârât să declanşeze un nou proces în aceeaşi cauză.
Pentru a face opozabilă forţa juridică a sentinţei şi faţă de pârât, jurisprudenţa a creat principiul res indicata pro
veritate accipitur (lucrul judecat se consideră adevărat), principiu sancţionat prin exceptio rei iudicatae. În
virtutea acestui principiu, oricare din părţi, pârâtul sau reclamantul, putea opune adversarului excepţia lucrului
judecat, dacă încerca redeschiderea procesului în aceeaşi cauză. Această excepţiune, opozabilă ambelor părţi,
constituie un mijloc procedural perfect adecvat în vederea sancţionării autorităţii lucrului judecat.

3.PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

a. Caracterele procedurii extraordinare

În sistemul procedurii extraordinare procesul era condus de la început până la sfârşit de către
magistratul judecător. Diviziunea procesului în două faze dispare, de unde şi denumirea noii proceduri (extra
ordinem) care se desfăşoară în afara lui ordo. Procedura extraordinară a fost generalizată abia în epoca
postclasică, dar ea a funcţionat, în anumite cazuri, chiar şi în epoca clasică.
Din punct de vedere strict formal, procedura extraordinară îşi are originea în activitatea magistraţilor
care soluţionează anumite litigii în virtutea lui imperium, fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului.
Pe de altă parte, procedura extraordinară a apărut ca o consecinţă a politicii de centralizare promovată
de către împărat, politică ce şi-a pus amprenta asupra întregului mecanism al statului. In dorinţa de a controla
întreaga viaţă publică, inclusiv activitatea jurisdicţională, împăratul a interzis ca persoanele particulare, aflate în
afara birocraţiei imperiale, să conducă procese şi să pronunţe sentinţe. Judecarea proceselor a fost încredinţată
unor magistraţi judecători aflaţi la dispoziţia împăratului. Aceşti magistraţi nu mai aveau poziţia şi competenţa
de odinioară, ci erau simpli funcţionari, învestiţi cu anumite atribuţii administrative şi jurisdicţionale în cadrul
unor subdiviziuni teritoriale.
Desfiinţarea procesului cu ordo şi învestirea judecătorului cu autoritate publică sunt, pe de altă parte,
reforme fireşti în condiţiile dezordinilor generate de anarhia militară şi de abuzurile celor bogaţi. Potentiores,
proprietari ai unor întinse domenii, dispuneau de adevărate armate personale, şi refuzau, adesea, să se supună
autorităţilor. în asemenea împrejurări, instituţia judecătorului privat devine un anacronism.

b.Desfăşurarea procesului
O dată cu dispariţia diviziunii procesului în două faze a dispărut şi formula, deoarece magistratul era în
acelaşi timp şi judecător". Citarea părţilor a căpătat un caracter oficial sau, cel puţin, semioficial. Astfel, în
cadrul procedurii din denuntiatio, pârâtul era citat de către un funcţionar inferior, iar în cadrul procedurii prin
libel citarea era făcută de către reclamant pe baza autorizaţiei magistratului1.
Părţile se prezentau în faţa magistratului personal sau îşi constituiau reprezentanţi. Procesul se desfăşura
16
într-o clădire, în prezenţa magistratului, a părţilor, a avocaţilor şi a unor funcţionari judecătoreşti. După ce avea
loc expunerea contradictorie a părţilor, judecătorul le putea adresa anumite întrebări sau le cerea să depună un
jurământ.
În cadrul procedurii extraordinare începe să se contureze o anumită ierarhie a probelor. înscrisurile, în
special cele înregistrate la autorităţi, aveau o putere probantă mai mare decât probele orale. Recunoaşterea
pârâtului, ca şi în sistemele procedurale anterioare, era considerată probă suficientă.

c. Hotărârea judecătorească

Sentinţa de condamnare nu mai purta asupra unei sume de bani, ci chiar asupra obiectului cererii
reclamantului. Generalizarea condamnării ad ipsam rem constituie un pas important în direcţia perfecţionării
mecanismului sancţiunii drepturilor subiective. Avem în vedere, mai ales, cazul drepturilor reale care poartă,
prin excelenţă, asupra unor lucruri.
Dispariţia formulei s-a răsfrânt şi asupra caracterului excepţiunilor. Dacă în procedura formulară
judecătorul nu putea pronunţa o sentinţă de condamnare la mai puţin, în procedura extraordinară, eliberat de
rigorile formulei, el are posibilitatea să-1 condamne pe pârât la o sumă de bani mai mică decât cea pretinsă de
către reclamant. Dacă reclamantul pretindea 100, iar pârâtul dovedea, pe cale de excepţie, că datorează numai
50, judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare la 50. Aşadar, în procedura extraordinară, excepţiunile au
devenit minutorii.
Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin intervenţia organelor de specialitate ale statului (manu
militari), ceea ce a contribuit la perfecţionarea sistemului de valorificare a drepturilor subiective pe calea
justiţiei. Spre deosebire de procedura legisacţiunilor şi de procedura formulară, în procedura extraordinară atât
recunoaşterea drepturilor, cât şi executarea sentinţei se realizau cu participarea nemijlocită şi exclusivă a
organelor de stat.

17