 IX.

IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

I. Precizări conceptuale
I.1. Evoluţia conceptului de izvor al obligaţiilor
Noţiunea de obligaţie s-a format încă din epoca foarte veche a dreptului roman, iar originea ei se confundă
cu însăşi originea contractului, în care trebuie să vedem cel mai vechi izvor de obligaţii 1. Deşi în cadrul primului
contract roman, înţelegerea dintre garant şi păgubaş îmbrăcată în forma jurământului religios, a apărut în legătură
cu comiterea unui delict, în întreaga epocă veche, şi chiar la începutul epocii clasice, delictul nu a fost văzut ca
izvor de obligaţii, ci numai ca fapt ilicit, ce dădea naştere obligaţiei legale de a compune (plata unei sume de bani
ia locul dreptului de răzbunare al victimei)2.
Abia în secolul al II-lea d.Hr., jurisprudenţa înfăţişează delictul ca pe un veritabil izvor de obligaţii.
Menţionam în acest sens că, potrivit lui Gaius, obligaţiile izvorăsc fie ex contractu, fie ex delicto. Această
clasificare bipartită, pe care autorul Institutelor o considera cea mai importantă (summa divisio), s-a dovedit
necorespunzătoare, astfel încât a fost completată cu o clasificare tripartită, mult mai cuprinzătoare: contracte,
delicte şi diferite tipuri de izvoare de obligaţiuni (variae causarum figurae).
În sfera noţiunii de variae causarum figurae intră quasicontractele, quasidelictele, precum şi alte izvoare
de obligaţiuni (rudenia, vecinătatea sau detenţiunea).
Cu toate că această clasificare cuprinde toate izvoarele obligaţiilor, ea a fost înlocuită în legislaţia lui
Justinian cu o clasificare cvadripartită: contracte, delicte, quasicontracte şi quasidelicte.
Clasificarea cvadripartită prezintă un mai pronunţat caracter sistematic, în sensul că oferă elemente mai
sigure (deşi nu în toate cazurile) pentru încadrarea actelor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare.
I. 2. Expunerea materiei
În economia acestei părţi a materiei locul central va reveni contractelor, întrucât ele reprezintă cele mai
vechi şi, totodată, cele mai importante izvoare de obligaţii3.
Formate în cadrul unei permanente confruntări cu cerinţele practicii, o serie de contracte au fost atât de
bine adaptate la specificul anumitor operaţiuni juridice, încât sistemele de drept care au urmat nu le-au adus
modificări, nici în privinţa modului de formare, nici în privinţa elementelor sau efectelor 4. Aşadar, sub aspectul
tehnic al fizionomiei lor, contractele „clasice” au putut fi adaptate cu succes la realităţile economice proprii unor
formaţiuni sociale diferite.
Materia quasicontractelor îşi află locul imediat după cea a contractelor, deoarece cele două categorii de
izvoare există puncte comune, dar şi deosebiri, care pot fi puse în lumină numai în cadrul acestui sistem de
expunere a instituţiilor.
Delictele vor fi cercetate numai după contracte şi quasicontracte, datorită faptului că ele au fost asimilate
izvoarelor obligaţiilor într-o epocă târzie şi prezintă unele caractere aparte, de natură să genereze unele consecinţe
speciale. La origine, obligaţia era privită ca o legătură de drept născută din convenţia părţilor, care dădea naştere
unor drepturi şi datorii. Faţă de această concepţie, delictul, ca fapt ilicit, dădea naştere numai dreptului de
răzbunare al victimei, iar mai târziu, obligaţiei părţilor de a înlocui sistemul răzbunării private prin plata unei
sume de bani. Această sumă de bani avea caracterul unei pedepse, prin care victima realiza o îmbogăţire (A. E.
Giffard, R. Villers). Iată pentru ce, abia în dreptul clasic, pe baza unor analogii, jurisprudenţa asimilează datoria
născută din delict cu cea născută din contract, deşi nu sub toate aspectele.
În final vom expune quasidelictele, ca izvoare de obligaţii de sine stătătoare, cu toate că nu dispunem de
criterii precise pentru a le delimita fizionomia, în raport cu cea a delictelor.

II.Fizionomia contractelor
II.1. Noţiunea contractului
În vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia să fie îmbrăcat în anumite forme;
simpla manifestare de voinţă era lipsită de valoare juridică. Principiul formalismului, exprimat în materia noastră
prin utilizarea gesturilor rituale, a cuvintelor solemne sau prin prezenţa martorilor, a fost impus de condiţiile
materiale de existenţă ale societăţii romane, într-o epocă în care predomină economia primitivă, iar schimbul de
mărfuri avea un caracter accidental.
1
C. A. Cannata, Rivista internazionale di diritto romano e antico, Napoli, 1970, p. 52; P. Voci, Le obligazione romana. II contenuto dell'obligatio, I,
Milano, 1969; De la Chevalerie, Revue internationale des droits de l'antiquitd. Bruxelles, I, 1952, p. 379; A. E. Giffard. R. Villers, Droit romain et
ancien droit francais, II, Paris, 1976, p. 10.
2
F. de Visscher, Revue historique de droit francais et etranger Paris, 1928, p. 385; E. Albertorio, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „Vittorio
Scialoja", Milan, 26, 1913, p. 90.
3
F. Wubbe, Revue d'histoire du droit, Bruxelles, 1967, p. 500; B. Albanese, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 1972, p. 189; I. Cătuneanu,
Drept privat roman. Bucureşti 1927, p. 285; V. Arangio Ruiz, Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1951, p. 296.
4
M. de Jugulart, Cours de droit civil, II, 1, Paris, 1967, p. 121; v. L. Constantinesco, Traite de droit compare, I, Paris, 1972.
1
 Astfel, cel mai vechi contract roman, stipulaţiunea, îşi are originea în sponsio religioasă, care se încheia
prin întrebare şi răspuns, în forma unui jurământ religios, invocându-se bunăvoinţa zeilor, în sprijinul celor care
participau la raportul juridic1. Deşi prezintă inconvenientul de a paraliza ritmul operaţiunilor juridice, formalismul
are şi anumite avantaje, în raport cu realităţile sociale ale vechii Rome, precum şi în raport cu nivelul de elaborare
a figurilor şi ideilor juridice în ansamblu. Menţionăm, în acest sens, că, în acea epocă, datorită formalismului
actelor juridice, dolul sau violenţa nu erau posibile, ceea ce explică de altfel şi sancţionarea relativ târzie a viciilor
de consimţământ în dreptul roman.
Aşadar, la origine, contractul ne apare ca o convenţie îmbrăcată în forme solemne, prevăzute de lege şi
făcute în conformitate cu legea. Potrivit concepţiei dreptului civil, numai asemenea convenţii dădeau naştere
dreptului de a intenta o acţiune în justiţie. Simplul acord de voinţă, aşa-numitul pact, nu era sancţionat nici prin
acţiune, conform principiului ex nudo pacto actio non nascitur, nici prin excepţiune, deoarece, aşa cum s-a văzut,
până spre sfârşitul epocii vechi, excepţiunile nu erau cunoscute2.
La sfârşitul republicii, odată cu dezvoltarea accelerată a economiei de schimb, principiul formalismului
devine o piedică în calea producţiei şi circulaţiei mărfurilor. Rigorile formalismului s-au resimţit în mod negativ,
în special în domeniul contractelor, legate nemijlocit de producţia şi circulaţia mărfurilor. Drept urmare,
constatăm o transformare a mentalităţii romanilor, o evoluţie a ideilor juridice în direcţia înlăturării treptate a
formalismului în materia contractelor.
La început, regimul formalist a fost numai atenuat prin unele măsuri indirecte, pentru ca la sfârşitul
republicii să asistăm la apariţia unor contracte noi, formate prin simplul acord de voinţă al părţilor, în
conforrnitate cu cerinţele vieţii economice. Astfel, la contractele reale, singura condiţie constă în predarea lucru-
lui, iar la contractele consensuale formalismul este cu totul înlăturat, căci, în cazul lor, simplul acord de voinţă
este generator de obligaţii.
Constatăm, prin urmare, ca, la sfârşitul republicii, conceptul de contract a ajuns la treapta elaborarii sale
perfecte, configurandu-se ca convenţie care naşte, modifică sau stinge raporturi juridice. Cu toate acestea, regula
generală potrivit căreia simpla convenţie nu produce efecte juridice a continuat să se aplice în dreptul clasic. Faţă
de această concepţie, contractele consensuale apar ca o excepţie de la regulă. Este interesant de observat că
termenul contractus apare abia în secolul I d.Hr. cu înţelesul de simplă convenţie generatoare de efecte juridice.
Celelalte contracte erau desemnate, la începutul secolului I d.Hr., prin termenii de actum re (contracte
reale), actum verbis (contracte verbale) sau actum litteris (contract în formă scrisă).
După un secol, jurisprudenţa afirma că şi în cazul obligaţiunilor născute verbis suntem în faţa unei
convenţii, ca şi la obligaţiile născute din contracte.
Rezultă că a începutul secolului al II-lea d.Hr. cuvântul contractus avea înca un sens restrâns, desemnând
exclusiv contractele consensuale. Ceva mai tarziu, dar tot în secolul al II-lea d.Hr., termenul de contractus tinde a
se generaliza, desemnând toate convenţiile producatoare de efecte juridice, indiferent dacă erau îmbrăcate sau nu
în forme solemne.
Tendinţa pe care o identificăm în textul Institutelor lui Gaius, se consolidează definitiv abia în legislatia
lui Justinian, unde termenul contractus este înţeles ca o conţentie destinată să genereze obligatiuni.
II.2. Contracte şi pacte
Remarcam faptul ca romanii au recunoscut simplei convenţii valoarea de contract numai în anumite
cazuri: este vorba despre contracte nesolemne, care, deşi sunt convenţii lipsite de formă, produc totuşi efecte
juridice; celelalte contracte necesită anumite condiţii de formă, cu toate că în dreptul clasic şi postclasic
formalismul cunoaşte o tot mai pronunţată tendinţă de decădere. Această stare de lucruri exprimă în modul cel
mai fidel caracterul pragmatic al ideologiei juridice romane, înclinată în permanenţă să asigure un echilibru între
tendinţele conservatoare şi necesitatea de a inova structura instituţiilor juridice.

III. Contractele solemne

Pe lângă faptul că necesită anumite forme pentru a produce efecte, contractele solemne prezintă şi alte
caractere speciale. Astfel, ele sunt unilaterale, născând obligaţii numai pentru una din părţi, sunt guvernate de
principiul interpretării literale, deci sunt contracte de drept strict şi, în fine, cu o singură excepţie, se încheie în
formă orală.
III.1. Contractele în formă religioasă
 Sponsio religioasa.
La romani, cât şi la alte popoare vechi, ideologia religioasă a jucat un rol important în elaborarea institu-
ţiilor juridice, în special în epoca veche, în care delimitarea dintre ius şi fas este oarecum dificil de realizat.

1
P. Huvelin, Cours elementaire de droit romain, II, Paris, 1927, p. 53.
2
S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, 19, 1953, p. 326.
2
 Cel mai vechi contract roman, încheiat între victima delictului şi garant, presupunea pronunţarea unui
jurământ religios1. Acest jurământ venea să dea o consolidare specială înţelegerii dintre părţi, deoarece se
invoca bunavoinţa zeilor, de care, în concepţia vechilor romani, depindea buna desfăşurare a raporturilor sociale.
Mai târziu, contractul încheiat în forma jurământului religios s-a extins şi la alte cazuri decât cel al garantului şi
păgubitului, dar cerinţa pronunţării jurământului s-a pastrat. Debitorul care se obliga în aceasta formă pronunţa
mai întâi cuvântul spondeo, după care zeii erau invocaţi în forma unui jurământ.
În concepţia romanilor, respectarea jurământului asigura graţia zeilor, pe când încălcarea lui era de natura
să declanşeze mânia lor (Dionis din Halicamas).
 Jusiurandum liberti.
Jurământul dezrobitului s-a format după modelul sponsio în forma religioasă, dar utilizarea sa a
supravieţuit modelului secole de-a rândul.
Jusiurandum liberti se forma, din punct de vedere tehnic, prin pronunţarea a două jurăminte succesive.
Prin intermediul său dezrobitul îşi asuma, faţă de patron, obligaţia de a presta servicii ce necesitau o pregătire
specială.
 Primul jurământ era prestat înainte de actul dezrobirii şi nu avea o valoare juridică de sine stătătoare
(Gaius). Dezrobitul promitea printr-un jurământ, să muncească un număr de zile în folosul stăpânului său.
 Cel de-al doilea jurământ, prestat în stare de libertate, era de natură să-l oblige pe dezrobit potrivit
dreptului civil(Gaius).

III.2.Contractele în formă verbală

 Sponsio laica
Formalismul religios, propriu lui sponsio religioasa, a fost înlocuit cu formalismul laic, probabil în epoca
instaurării republicii romane, când atribuţiile religioase au fost bine delimitate de cele laice. Dacă în epoca
regalităţii atribuţiile religioase ca şi cele politice aparţineau regelui, după ce s-a fondat republica, pontifex
maximus, a încetat să mai deţina atribuţiuni de ordin politic, ele fiind preluate de catre Adunările poporului, Senat
şi magistraţi.
Noua configuraţie a structurii politice îşi pune amprenta asupra fizionomiei instituţiilor juridice, care
traversează un proces de laicizare. Delimitarea tot mai clară dintre ideologia şi instituţiile religioase faţă de
ideologia şi instituţiile juridice se reflectă, în mod evocator, şi pe planul izvoarelor obligaţiilor.
În cadrul acestei linii de evoluţie, forma originară de a contracta îşi pierde caracterul său religios,
transformandu-se în sponsio laica.
Sponsio laica se formează prin întrebarea formulată de către creditor şi răspunsul dat de către debitor.
Constatăm că între sponsio religioasa şi sponsio laica există atât elemente comune cât şi unele deosebiri.
Elementul comun constă în aceea că actul se formează tot prin întrebare şi răspuns, iar debitorul se obligă
pronunţând cuvântul spondeo.
Deosebirea constă în aceea că întrebarea şi răspunsul nu mai sunt însoţite de jurământul religios, ca o
expresie a delimitării ce tinde să se realizeze, în epoca instaurării republicii, între religie şi sistemul juridic.

 Stipulaţiunea
Dacă la origine numai cetăţenii se puteau obliga prin întrebare şi răspuns, întrucât numai ei puteau
pronunţa cuvântul spondeo, cu timpul, în condiţiile dezvoltării economiei, romanii au fost nevoiţi să introducă noi
procedee, de natură să asigure şi străinilor accesul la schimbul de mărfuri care se practica pe piaţa Romei. În acest
sens s-a admis că străinii se pot obliga în formă verbală sus menţionată, cu condiţia să nu folosească verbul
spondeo, ci unul cu înţeles similar (Gaius). Primul verb pe care peregrinii l-au utilizat în acest scop a fost
fidepromitto.
Contractul în formă verbală, încheiat prin întrebare şi răspuns, la care au acces şi peregrinii, poartă
numele de stipulaţiune.
După apariţia stipulaţiunii, sponsio laica a continuat să se aplice, dar numai în raporturile dintre cetăţeni.
În noua situaţie, însă, ea apare ca o aplicaţiune a stipulaţiunii, astfel încât indiferent de verbul pe care îl pronunţa
debitorul (spondeo sau fidepromitto), contractul era desemnat prin termenul de stipulatio.
Potrivit lui Paul, cuvântul stipulaţiune vine de la stipulus (tare), de unde rezultă că romanii au văzut în
stipulaţiune forma care dădea tărie juridică voinţei, conform concepţiei că orice instituţie juridică apare ca o
expresie a puterii2.

1
C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p. 471. Gaius, 3.92.
2
Ibidem
3
 Funcţiile stipulaţiunii.
Stipulaţiunea este forma prin intermediul căreia orice convenţie dobândeşte valoare juridică. Spre
deosebire de celelalte contracte, care au un scop bine determinat, slujind la realizarea unei operaţiuni juridice
anume, cum este cazul vânzării sau locaţiunii, stipulaţiunea are o funcţie generală, constituind un mod abstract
de crearea a unei obligaţiuni.
Stipulaţiunea are o funcţie generală, în sensul că poate îmbrăca în haina juridică orice convenţie şi este un
mod abstract de a crea o obligaţie, în sensul că din norma sa nu rezultă motivul pentru care debitorul se obligă1.
În virtutea funcţei sale generale, stipulaţiunea a fost folosită pentru sancţionarea celor mai variate convenţii.
Aşa de pildă, în timpul în care contractul consensual de vânzare nu apăruse încă, operaţiunea juridică a vânzării se
putea realiza prin intermediul a două stipulaţiuni:
 printr-o stipulaţune vânzătorul stipula plata preţului (obţinea de la cumpărător promisiunea că îi va plăti
preţul);
 iar prin cea de-a doua, cumpărătorul stipula predarea lucrului.

Caracterele stipulaţiunii.
Stipulaţiunea prezinta caractere prin care se individualizeaza sub numeroase aspecte faţă de celelalte
contracte.
Stipulaţiunea este un act solemn. Potrivit acestui caracter, părţile trebuiau sa folosească anumite verbe şi să
vorbească într-o anumită ordine. Dacă, de pildă, promitentul vorbea înaintea stipulantului, actul nu era valabil.
Congruenţa este un alt caracter al stipulaţiunii şi reclamă potrivirea (congruenţa) dintre suma (când e vorba de
o sumă de bani) de bani care figurează în întrebare şi cea care figurează în răspuns. Dacă stipulantul întreabă pe
promitent: promiţi să-mi dai 100?; promitentul nu poate răspunde: promit 50, căci actul ar fi nul. Pe aceasta cale,
stipulantul are posibilitatea să impună promitentului obligaţia de a plăti o sumă de bani, indiferent dacă
promitentul primise în prealabil chiar acea suma sau mai puţin1.
Din caracterul solemn al actului decurge şi caracterul său continuu. Aşadar, răspunsul promitentului trebuie să
fie dat imediat după întrebarea formulată de către stipulant, căci altfel actul n-ar mai avea acea unitate care să-i
dea o identitate proprie.
Stipulaţiunea este un contract de drept strict şi deci de riguroasă interpretare. Judecătorul cercetează numai
dacă au avut loc întrebarea şi răspunsul, fără să-l intereseze voinţa reală a părţilor.
Un alt caracter este unitatea de timp şi loc. Din modul de formare a actului decurge că părţile trebuie să fie
într-un moment anume într-un anumit loc; altfel întrebarea şi răspunsul în formă orală nu se pot realiza. Dacă
debitorul dovedeşte că unitatea de timp şi loc nu este întrunită, urmează să fie absolvit de către judecător.
Caracterul abstract al stipulaţiunii este de natură să-i asigure vocaţia unei utilizări generale. Spre deosebire de
celelalte contracte, care au fost create în vederea realizării unor scopuri bine precizate, stipulaţiunea dă naştere
unor obligaţii, dar nu ne arată, prin modul său de formare, scopul, motivul pentru care debitorul se obligă.
Datorită acestui fapt, nu este posibil să se stabilească vreo relaţie între actul stipulaţiunii şi scopul său. La vânzare,
spre exemplu, rezultă foarte clar motivul pentru care vânzătorul promite să predea posesiunea lucrului precum şi
motivul pentru care cumpărătorul se obligă să-i remită o sumă de bani (preţul). Aşadar, în cazul vânzării, ca şi în
cazul altor contracte, constatăm o unitate organică între fizionomia actului şi scopul urmărit de părţi .
Nu aceeaşi este situaţia în cazul stipulaţiunii. Debitorul se obligă să plătească o sumă de bani, dar nu ştim
pentru ce o face. Suma promisă poate constitui preţul unei vânzări sau al unei locaţiuni (dacă vânzarea sau
locaţiunea au fost realizate prin stipulaţiune), dar tot aşa de bine ea poate fi obiectul unei donaţii.

 Dotis dictio.
Dotis dictio (constituirea de dotă) este contractul verbal prin care se constituie dota viitoarei soţii. Acest
contract a apărut în legătură cu practica romanilor de a le dota pe fete cu anumite bunuri, pentru ca viitorii soţi să
poată face faţă greutăţilor căsătoriei (Gaius).
Spre deosebire de stipulaţiune, unde vorbesc ambele părţi, la dotis dictio vorbeşte numai cel ce constituie
dota, folosind anumite cuvinte solemne. Dota putea fi constituită de către viitoarea soţie, de către debitorul ei sau
de către ascendenţii ei pe linie paternă.

III.3 Nexum
1
C. Lemosse, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1933, p. 598.
4
 Condiţiile sociale şi economice ale apariţiei lui neuxum. Nexum a apărut încă din epoca foarte veche a
dreptului roman, constituind un instrument de aservire a plebei faţă de patricieni. Deşi forma şi funcţiile sale au
fost controversate, considerăm că trebuie admisă teoria conform căreia nexum se încheie în faţă magistratului, în
forma unei declaraţii prin care creditorul afirmă că munca debitorului îi este aservită pentru un număr de zile,
declaraţie ratificată de către magistrat. Părţile recurgeau la această soluţie, atunci când debitorul nu-şi putea plăti
o datorie izvorâtă din stipulaţiune. Se ştie că în epoca veche, dacă debitorul se dovedea insolvabil, urma executarea
silită care purta asupra persoanei şi ducea, în final, la vinderea debitorului trans Tiberim.
Faţă de aceasta practică, nexum constituia o alternativă pentru debitor, în sensul că putea evita consecinţele
executării silite prin manus iniectio, dacă se obliga să muncească un număr de zile pentru creditor. În acelaşi timp,
creditorul era interesat să recurgă la nexum, întrucât, pe această cale îşi procura forţa de muncă necesară.
Aşadar, în baza unei înţelegeri prealabile, părţile se prezentau în faţa magistratului, unde vorbea numai
creditorul pronunţând următoarea formulă: "Afirm că serviciile acestui om îmi sunt aservite pentru suma de ...
până la calendele lui aprilie". Faţă de tăcerea debitorului, magistratul ratifica declaraţia prin cuvântul addico.
Constatăm că nexum este o aplicaţie a lui in iure cesio, creditorul şi debitorul recurgând la un simulacru de
proces.
Condiţia juridică a lui nexus. Am arătat la materia persoanelor că nexus era un om cu o condiţie juridică
specială, în sensul că era considerat un om liber, deşi, în fapt, era tratat ca un sclav. Nu trebuie să facem o
confuzie între nexus şi iudicatus. Este adevărat că şi unul şi celalalt se află într-o stare de aservire faţă de creditor,
dar pe când nexus munceşte în baza unei înţelegeri cu creditorul său, iudicatus este condamnat pentru neplata
datoriei şi ţinut 60 de zile în închisoare, după care, dacă totuşi nu plăteşte, urmează a fi vândut ca sclav în
străinătate.
Titus Livius ne-a transmis informaţii preţioase despre amploarea pe care o luase această formă de aservire
a plebeilor, precum şi despre tratamentul la care erau supuşi. Rezultă din aceste date că nexii erau trataţi atât de
rău, încât adesea organizau adevărate răscoale, de natură să răstoarne întreaga organizare socială. În acelaşi sens,
tot Titus Livius ne arată că tribunul plebei a fost impus de plebe ca urmare a unei răscoale a nexilor. Conflictul a
luat asemenea proporţii, încât, la un moment dat, plebeii au refuzat să mai lupte împotriva duşmanului extern, sub
motiv că preferă să fie sclavi faţă de străini, decât să ajungă sclavi în propria cetate.
Legea Poetelia Papiria. În anul 326 î.Hr. s-a dat legea Poetelia Papiria prin care s-a interzis aservirea
debitorilor insolvabili. Titus Livius ne ajută să stabilim cu precizie obiectul acestei legi. El afirmă că în anul 428
al Romei, plebea a cucerit un început de libertate, în sensul că plebeii au încetat de a mai deveni nexi. Potrivit
aceleiaşi legi, urmau să fie ţinuţi în lanţuri numai delincvenţii până la plata datoriei.
Spre sfârşitul sec. IV î.Hr., Roma repurtase o serie de victorii asupra etruscilor şi latinilor, inaugurând
epoca războaielor de expansiune, mai întâi în Italia, apoi în întreaga Mediterană. Drept urmare, numărul sclavilor
prizonieri de război a crescut foarte mult, aşa încât patricienii nu au mai avut un interes real să înrobească plebea,
cu atât mai mult cu cât cetatea avea nevoie de unitate în vederea susţinerii marilor eforturi militare.

III.4. Contractul litteris

Condiţii de formă. Spre sfârşitul republicii, în condiţiile extinderii operaţiunilor comerciale şi bancare, romanii
au început să utilizeze tot mai mult forma scrisă, care prezenta, în primul rând, avantajul că era uşor de probat.
Contractul litteris se forma printr-o dublă înscriere, făcută de către bancheri sau de către alte persoane într-
un registru numit codex accepti ex expensi (registrul plăţilor şi încasărilor). Aşa cum arată şi numele său, registrul
avea două coloane, una a plăţilor făcute (expensa) şi una a sumelor primite (accepta). Înregistrările prin care se
crea o obligaţie erau desemnate prin termenul de nomina transcripticia. Registrul putea fi, însă, folosit şi pentru
menţionarea unei datorii existente.
Funcţiile contractului litteris. Contractul litteris avea o aplicaţiune relativ restrânsă, în sensul că era
utilizat numai în două scopuri: pentru schimbarea debitorului şi pentru schimbarea cauzei unei obligaţiuni.
Aşadar, contractul era folosit fie pentru înlocuirea unui debitor prin altul (transcriptio a persona in personam),
fie pentru schimbarea temeiului juridic al unei obligaţii (transcriptio a re in personam).
Transcriptio a persona in personam. Înlocuirea unui debitor cu altul se făcea prin două menţiuni în
registrul bancherului. Potrivit unei înţelegeri prealabile, urma ca Primus, debitorul bancherului, să fie înlocuit cu
Secundus. În acest scop, la coloana plăţilor se menţiona că Secundus a primit de la bancher o sumă de bani,
menţiune pe care el o confirmă la aceeaşi coloană. În acelaşi timp, la coloana încasărilor se scria că bancherul a
primit de la Primus aceeaşi sumă, cu toate că în realitate nu primise nimic. Prin aplicaţiunea formalismului,
obligaţia lui Primus se stingea, dar se năştea o nouă obligaţie, în sarcina lui Secundus (novaţiune prin schimbare
de debitor).
Transcriptio a re in personam. Presupunând că debitorul datora bancherului o sumă de bani în baza
5
contractului de vânzare, cauza obligaţiei putea fi schimbată prin anumite menţiuni făcute la cele două coloane ale
registrului. În acest scop, la coloana plăţilor se scria că bancherul a plătit debitorului său suma de bani pe care
acesta din urma o datora în baza vânzării, deşi nu plătise nimic, iar la coloana încasărilor se menţiona că bancherul
a primit aceeaşi sumă de bani, deşi nu primise nimic. Pe această cale se schimbă cauza obligaţiei, deoarece
debitorul nu mai datora în virtutea contractului de vânzare, ci a contractului litteris.

IV. Contractele reale

Contractele reale au apărut la sfârşitul epocii vechi şi începutul epocii clasice, cu excepţia gajului care a
fost sancţionat abia în secolul al II-lea d.Hr.
Ele se formează printr-o convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului (re), ceea ce explică şi
termenul tehnic utilizat pentru desemnarea lor.
IV.1. Mutuum
Contractul prin intermediul căruia romanii realizau împrumutul de consumaţiune este desemnat în texte fie
prin termenul de mutu datio (care este mai adecvat), fie prin cel de mutuum (fără un sens originar precis) a fost
pus în legătură cu expresia ex meo tuum fit (de la mine devine al tău). Aceste cuvinte sugerau faptul că încheierea
contractului presupunea transmiterea unui lucru de către creditor debitorului său.
Mutuum este contractul prin care debitorul se obligă să restituie creditorului său, lucruri de acelaşi
fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea consumaţiunii.
Ca orice contract real, mutuum se formează prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea materială a
lucrului. Simpla convenţie nu prezintă vreo semnificaţie juridică în acest caz, ea având regimul unui pact oarecare.
Remiterea materială a lucrului care însoţeşte convenţia părţilor, apare aici ca o condiţie de formă (necesară pentru
naşterea actului) şi nu ca un efect al contractului. Întrucât lucrurile împrumutate erau destinate consumului,
creditorul le transmitea debitorului cu titlu de proprietate. Aşa cum se ştie, lucrurile care se consumă prin
întrebuinţare sunt res nec mancipi. Datorită acestui fapt, condiţia remiterii materiale a lucrului a urmat evoluţia
fizionomiei tradiţiunii.
În epoca veche, remiterea lucrului era materială şi directă, cu alte cuvinte, ele „se transmiteau de la mână
la mână” (Gaius). În epoca clasică, însă, în anumite cazuri, condiţia remiterii materiale a fost suprimată, fiind
suficientă înţelegerea părţilor însoţită de un fapt ce sugera intenţia părţilor de a transmite lucrul.
Caractere
Mutuum este un contract real, întrucât, pentru formarea sa este necesară transmiterea proprietăţii lucrului
care face obiectul contractului.
Este un contract unilateral. Transmiterea lucrului de către creditor nu se face în vederea executării unei
obligaţii, ci este o condiţie de formă necesară pentru naşterea contractului. Numai retransmiterea proprietăţii de
către debitor a unor lucruri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele primite constituie efectul unui
contract, şi, ca atare, se face în executarea unei obligaţii.
Mutuum face parte din categoria contractelor de drept strict, spre deosebire de celelalte contracte reale,
care se interpretează cu bună-credinţă.
Fiind un act de drept al ginţilor, mutuum putea fi utilizat în raporturile dintre cetăţeni şi peregrini.
Menţionăm că tendinţa decăderii formalismului are ca revers apariţia unor acte de drept al ginţilor, iar relaţiile cu
necetăţenii au constituit una din cauzele înlăturării treptate a caracterului exclusiv al unor instituţii juridice.
 Împrumutul cu dobândă
Textele autorilor latini abundă în informaţii privind practicarea pe scară largă a sistemului dobânzilor
cămătăreşti. Astfel, istoricul Tacit ne arată că împrumutul cu dobândă, practicat încă din epoca foarte veche, a
avut urmări deosebit de grave, generând adânci prefaceri sociale, de natură să accentueze şi mai mult deosebirile
dintre bogaţi şi săraci.
Din punct de vedere tehnic, împrumutul cu dobândă a îmbrăcat, la origine, forma stipulaţiunii.
După apariţia lui mutuum, datorită caracterului său gratuit, împrumutul cu dobândă a îmbrăcat fie forma
stipulaţiunii, fie forma lui mutuum însoţit de o stipulaţiune a dobânzilor.
În primul caz se încheia un singur act ce avea ca obiect atât capitalul cât şi dobânzile; debitorul primea 100
dar se obliga să plătească 150.
În al doilea caz era nevoie de două acte distincte: mutuum care avea ca obiect capitalul şi stipulaţiunea,
avand ca obiect dobânzile.
Sistemul dobânzilor câmâtăreşti luase o asemenea amploare la Roma, încât o bună parte a plebei,
constrânsă de factori diverşi să împrumute mari sume de bani, a fost adusă într-o stare de semiservitute. Titus
Livius ne vorbeşte despre un cetăţean care s-a distins într-o campanie militară şi care întors la Roma şi-a găsit
gospodăria ruinată, astfel încât a trebuit sa contracteze împrumuturi cu dobânzi câmătăreşti. Neputând plăti la

6
scadenţă, s-a obligat în forma lui nexum să muncească un mare număr de zile în contul datoriei, timp în care a fost
supus de către creditor unui tratament brutal, potrivit condiţiei sale de nexus. Asemenea cazuri au devenit cu
timpul frecvente, astfel încât plebea care îşi vedea libertatea ameninţată mai degrabă în cetate decât în afara ei, şi-
a manifestat nemulţumirea în cele mai diverse forme, inclusiv în forma unor răscoale. Sub presiunea exercitată de
către plebei, patricienii au adoptat unele măsuri vizând limitarea dobânzilor, pentru ca în final să interzică
practicarea împrumutului cu dobândă.
O primă dispoziţie privind limitarea dobânzilor este cuprinsă în Legea celor XII Table. Potrivit acestei
dispoziţii, dobânda nu poate depăşi a douăsprezecea parte din capital, ceea ce reprezintă 8,33 la sută din suma
împrumutată.
Deşi faţă de situaţia anterioară, când dobânzile nu cunoşteau vreo limită, sistemul introdus de Legea celor
XII Table ameliorează întrucâtva situaţia debitorilor, nu trebuie să uităm că, aproape sigur, dobânda nu era anuală
ci lunară, ceea ce ducea la dublarea capitalului în termen de un an.
Alte măsuri favorabile debitorilor au fost adoptate prin legea Licinia Sextia, potrivit căreia dobânzile
plătite urmau a fi scăzute din capital. La sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. se interzice practicarea împrumutului cu
dobândă.
 Împrumutul maritim (nauticum foenus) se practică în relaţiile dintre bancheri şi armatori.
Bancherul oferea armatorului o sumă de bani cu împrumut, pentru ca acesta din urmă să întreprindă un comerţ pe
mare, urmând să restituie suma împrumutată plus o dobândă.
Este de reţinut faptul că în cazul împrumutului maritim, riscurile sunt ale bancherului. Astfel, dacă
mărfurile pier (avem în vedere forţa majoră) înainte de a ajunge la destinaţie, armatorul nu mai datorează nimic
bancherului. Constatăm aşadar că în acest caz nu se aplică regula genera non pereunt. Pe de altă parte, în
considerarea riscului pe care şi-1 asumă, bancherul poate percepe o dobândă oricât de mare. În epoca lui
Justinian, limita maximă a dobânzilor pentru împrumutul maritim a fost fixată la 12%.
 Senatusconsultul macedonian.
Capacitatea lui filius familiae de a se obliga prin mutuum a fost restrânsă printr-un senatusconsult adoptat,
se pare, în vremea lui Claudiu. Se ştie că la începutul Imperiului, fiul de familie putea să-şi asume anumite
obligaţiuni, dar executarea acestora putea da naştere unor complicaţii, decurgând din faptul că titularul
patrimoniului era pater familias, iar acesta nu putea fi urmărit decât dacă autorizase sau ratificase împrumutul.
Dacă, însă, fiul de familie se împrumuta fară autorizaţia lui pater familias, creditorul se vedea în imposibilitatea de
a-şi valorifica dreptul de creanţă, până la decesul şefului de familie, când filius familiae devenea titular al
patrimoniului şi putea să fie urmărit cu succes. Aceste împrejurări îl puneau pe creditor într-o stare de nesiguranţă,
căci fiul de familie putea muri înaintea lui pater familias, după cum pater familias putea să-şi piardă averea,
situaţie în care fiul nu moştenea nimic şi executarea asupra bunurilor nu mai era posibilă1.

IV.2. Fiducia
Fiducia este contractul real care se naşte prin transmiterea lucrului în forma mancipaţiunii sau a lui in iure
cessio, însoţită de o convenţie prin care dobânditorul promite să retransmită proprietatea asupra lucrului celui de la
care l-a primit. În alţi termeni, fiducia este o convenţie grefată pe mancipaţiune sau pe in iure cessio.
Originea acestui contract trebuie căutată în practica acelor pacte fiduciare, alăturate mancipaţiunii, prin
care părţile precizau în ce scop au recurs la mancipaţiune, ori de câte ori acest act nu era utilizat în scopul
realizării vânzării unui lucru. Mancipaţiunea fiduciară urmărea atingerea altor scopuri decât vânzarea unui lucru:
ea servea fie la realizarea adopţiunii sau a emancipării, fie la formarea căsătoriei cu manus, fie la întocmirea unui
testament. La origine, însă, aceste acte fiduciare nu erau sancţionate, astfel încât respectarea lor depindea de
buna-credinţă a părţilor, de unde şi termenul fidesfiducia prin care sunt desemnate.
În epoca veche, actele se încheiau în faţa unor martori, aşa încât părţile nu riscau să-şi încalce cuvântul
dat, de teama consecinţelor ce le-ar fi avut de suportat, într-o societate închisă unde actele se încheiau între
1
Pentru a evita asemenea complicaţii, creditorii refuzau să acorde împrumuturi fiilor de familie, îndeosebi acelora care erau
împovăraţi de datorii. În aceste condiţii, un fiu de familie căruia i se refuzau noi împrumuturi, cunoscute fiindu-i datoriile anterioare
precum şi tendinţa spre risipă, şi-a ucis tatăl, cu scopul de a intra în stăpânirea averii acestuia şi de a pune capăt presiunilor exercitate de
către creditori. Uciderea unui pater familias de către fiul său înglodat în datorii, a produs o puternică impresie în cercurile superioare ale
clasei dominante, cei puternici simţindu-se ameninţaţi nu numai în cadrul structurii sociale de care ţineau, ci chiar şi în sânul familiei lor.
Ca răspuns la faptele ucigaşului, Senatul a adoptat o hotărâre cunoscută sub numele de senatusconsultul macedonian (de la
numele asasinului) prin care se prevedea că fiul de familie care nu poate fi urmărit în timpul vieţii lui pater familias, întrucât nu are
bunuri, sa nu poată fi urmărit nici după moartea acestuia. Urmarea firească a fost că nimeni nu a mai acordat împrumuturi fiilor de
familie, deoarece aceştia nu puteau fi urmăriţi nici în timpul vieţii lui pater familias, pentru că nu aveau bunuri, nici după moartea
acestuia, datorită prevederilor senatusconsultului macedonian. Nemaiavând de la cine să contracteze datorii, fiii de familie nu mai
ajungeau să fie supuşi presiunilor umilitoare ale creditorilor şi nu mai aveau motive să recurgă la uciderea părinţilor lor.

7
cunoştinţe, iar tradiţia şi regulile morale se bucurau de o mare autoritate.
Către sfârşitul republicii, o dată cu schimbările intervenite în fizionomia societăţii romane, s-a simţit
nevoia unor sancţiuni mai sigure care să facă funcţionale acele convenţii şi în noile împrejurări. În acele condiţii
pretorul a recunoscut o figură juridică distinctă în transmiterea proprietăţii prin mancipaţiune sau in iure cessio,
însoţită de o convenţie privind retransmiterea proprietăţii asupra lucrului.
Noua figură juridică este chiar contractul real de fiducie, sancţionat printr-o acţiune in factum şi printr-o
acţiune in ius.
Mai întâi, fiducia putea fi utilizată în scopul constituirii unei garanţii reale, prin transferarea proprietăţii
asupra unui lucru de către debitor creditorului său, în forma mancipaţiei sau a lui in iure cessio, transmitere
însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să retransmită debitorului proprietatea asupra lucrului, dacă
acesta din urmă îşi va fi plătit datoria la scadenţă. Mai târziu, această funcţie a fiduciei a fost preluată de gaj, în
condiţii mai avantajoase pentru părţi.
Apoi, fiducia era utilizată în vederea realizării împrumutului de folosinţă, prin transmiterea unui lucru de
către creditor debitorului său, transmitere însoţită de o înţelegere prin care debitorul promitea să restituie lucrul
după ce îl va fi folosit până la un anumit termen. Împrumutul de folosinţă a fost realizat apoi prin intermediul
contractului de comodat.
Fiducia mai îndeplinea şi funcţia păstrării unui lucru de către debitor, care promitea să-1 retransmită
creditorului, desigur tot prin mancipatio sau in iure cessio, la cererea acestuia din urmă. Funcţia păstrării unui
lucru a fost preluată de către contractul de depozit.
Este util să subliniem că în definiţia contractului de fiducie nu utilizăm termenii de creditor şi debitor, şi
nici nu am putea-o face, deoarece fiducia îndeplinind mai multe funcţii, cel ce transmite proprietatea asupra
lucrului este fie debitor al unei sume de bani şi creditor condiţional al lucrului, fie pur şi simplu creditor al
lucrului transmis.
Fiducia mai prezintă şi inconvenientul că presupune utilizarea unor acte solemne ca mancipatio şi in iure
cessio, într-o epocă în care ritmul afacerilor era în continuă creştere, iar părţile erau interesate să recurgă la acte
libere de forme. Pe de altă parte, întrucât reclamă acte de drept civil, fiducia nu era accesibilă peregrinilor, cu care
romanii întreţineau la începutul imperiului intense relaţii comerciale. Aşa se explică faptul că rând pe rând,
funcţiile fiduciei au fost preluate de către gaj, comodat şi depozit, acte grefate pe tradiţiune, simple şi eficiente,
mult mai bine adaptate scopurilor urmărite de către părţi. Fiducia a continuat, totuşi, să fie utilizată până către
sfârşitul epocii clasice, în scopul realizării unor acte ca adopţiunea sau emanciparea. După ce mancipatio şi in
iure cessio nu s-au mai aplicat, prin forţa lucrurilor, fiducia a dispărut din practica juridică.
IV.3. Gajul
Gajul se formează prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului său, în forma
tradiţiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să retransmită posesiunea lucrului,
după ce debitorul îşi va fi plătit datoria.
În texte, gajul este desemnat prin termenul de pignus care, în sens general, se aplică şi la ipotecă. Începând
din secolul al Il-lea d.Hr., însă, acest termen primeşte un sens mai restrâns, desemnând în mod obişnuit gajul, pe
când ipoteca începe să fie denumită printr-un cuvânt de origine greacă (ipotiki), cuvânt care devine tot mai frecvent
la începutul sec. III d.Hr.
Faţă de fiducia, gajul prezintă o serie de avantaje. Mai întâi, gajul este o convenţie grefată pe tradiţiune,
act deosebit de suplu, la îndemâna atât a cetăţenilor cât si a peregrinilor. Pe de altă parte, în cazul gajului,
tradiţiunea este utilizată în scopul transmiterii posesiunii şi nu a proprietăţii. Consecinţa este că debitorul rămâne
proprietar al lucrului transmis cu titlu de garanţie, bucurându-se atât de dreptul de urmărire cât şi de dreptul de
preferinţă. Aşadar, debitorul, după plata datoriei, în calitate de proprietar, se poate îndrepta împotriva terţilor
deţinători, după cum în cazul unui concurs cu alţi creditori ai creditorului său, poate exercita dreptul de preferinţă.
Pe de altă parte, situaţia creditorului este perfect asigurată atât în raporturile cu debitorul cât şi în cele cu
terţii. Astfel, debitorul nu poate intra în stăpânirea lucrului dat în gaj înainte de a-şi plăti datoria, căci ar comite un
furtum possessionis. Nici terţii nu au vreo posibilitate de a-1 împiedica să exercite stăpânirea asupra lucrului,
întrucât se bucură de interdictele posesorii, în calitate de posesor ad interdicta .
Un alt avantaj al gajului constă în aceea că părţile pot încheia o convenţie, pe baza căreia fructele produse
de lucrul transmis cu titlu de garanţie pot fi păstrate de către creditor în contul dobânzilor. Această convenţie,
numită anticreză, simplifică raporturile dintre părţi în legătură cu regimul fructelor, ca şi în legătură cu plăţile ce
urmează a fi făcute.

8
 IV.4.Comodatul
Contractul de comodat se formează prin transmiterea detenţiunii unui lucru în forma tradiţiunii de
către creditor (comodantul) debitorului său (comodatarul), în vederea folosinţei, transmitere însoţită de o
convenţie prin care debitorul promite să restituie lucrul la termen.
Ca şi în cazul gajului, convenţia părţilor este grefată pe tradiţiune, numai că, de data aceasta, tradiţiunea
este utilizată în scopul transmiterii detenţiunii şi nu a posesiunii. Exercitând o simplă detenţiune, dobânditorul
lucrului nu dispune de mijloace juridice proprii prin care să se apere împotriva eventualelor pretenţii ale terţilor.
Drept urmare, în cazul unui conflict cu terţe persoane, comodatarul trebuie să se adreseze comodantului pentru ca
acesta să-i asigure protecţia juridică.
Fiind destinat realizării împrumutului de folosinţă, comodatul are ca obiect lucruri ce nu se consumă prin
întrebuinţare.
Comodatul este un contract de bună-credinţă, sancţionat încă din epoca împăratului August. În principiu,
el dă naştere numai obligaţiei de restituire de către comodatar, dar uneori creează obligaţii şi în sarcina
comodantului şi este prin urmare, un contract sinalagmatic imperfect.
În calitatea sa de detentor, comodatarul nu stăpâneşte lucrul pentru sine ci pentru comodant, aşa încât la
termenul fixat trebuie să-1 restituie. În cazul dispariţiei lucrului, având în vedere că este vorba de un lucru
individual determinat, comodatarul răspunde atât pentru doi cât şi pentru culpă. Ca atare, debitorul va răspunde nu
numai pentru acţiunile sale dolozive, ci şi pentru abstenţiunile sale vinovate. Vinovăţia debitorului se apreciază
prin compararea conduitei pe care el a avut-o faţă de bunul datorat, cu conduita pe care trebuie să o aibă un bun
şef de familie faţă de bunurile sale.

IV.5. Depozitul
Formarea contractului de depozit presupune transmiterea detenţiunii unui lucru prin tradiţiune, de către
o persoană numită deponent altei persoane numită depozitar, transmitere însoţită de o convenţie prin care
depozitarul promite să păstreze lucrul şi să-1 restituie la cererea deponentului.
Ca şi comodatarul, depozitarul este un simplu detentor şi nu dispune de mijloace juridice proprii de
apărare faţă de terţi. Spre deosebire de comodatar, însă, care este obligat să restituie lucrul la termenul fixat,
depozitarul trebuie să-1 restituie la cererea deponentului.
Obiectul contractului de depozit este un lucru individual determinat, ca şi la comodat, dar pe când
comodatul poate avea de obiect şi lucruri imobile, depozitul nu se aplică decât lucrurilor mobile.
Depozitarul nu poate folosi lucrul primit în păstrare, căci folosirea lucrului altuia fără drept este calificată în epoca
principatului ca faptă delictuală.
Depozitul este un contract gratuit, aşa încât deponentul nu are obligaţia de a plăti ceva depozitarului pentru
păstrarea lucrului.
Depozitul necesar. Depozitul necesar se formează în împrejurări excepţionale, când deponentul nu mai
are posibilitatea de a opta pentru o persoană sau alta în vederea depunerii lucrului. În anumite situaţii: cutremure,
inundaţii, incendii, deponentul este nevoit să lase lucrurile în mâinile primului venit. De obicei, contractul de
depozit, gratuit şi de bună-credinţă, se încheie între persoane animate de o încredere reciprocă, pe când depozitul
necesar, luând naştere în împrejurări neprevăzute, nu întruneşte această condiţie. Iată de ce depozitul necesar a
fost sancţionat mai grav decât cel obişnuit, în cazul refuzului de a restitui lucrul dat în păstrare, depozitarul era
condamnat să plătească dublul valorii lucrului. Această formă de depozit a apărut în dreptul clasic.
Depozitul sechestru. Tot în epoca clasică a apărut şi depozitul sechestru. Noua formă a fost creată în
legătură cu anumite exigenţe ale procedurii civile. În cazul unui proces, părţile se înţelegeau să depună obiectul
litigios în păstrarea unei terţe persoane, urmând ca acesta să-l remită celui ce va fi câştigat procesul.
Depozitul neregulat. Spre sfârșitul epocii clasice începe să se contureze forma depozitului neregulat.
Operațiunea juridică pe care o îmbracă această din urmă variantă a depozitului, constă din transmiterea unei sume
de bani cu titlu de proprietate, de către o persoană oarecare (deponent) unui bancher (depozitarul) urmând ca, la
cererea deponentului, depozitarul să-i restituie suma de bani depusă și în plus o dobândă.
Forma depozitului neregulat s-a născut în legătură cu operațiunile bancare. Particularii obișnuiau să-și
depună banii disponibili unor bancheri, care la rândul lor îi dădeau cu împrumut unor terți, cu o dobândă
substanțială, iar bancherii promiteau să restituie banii la cererea deponenților, la care se adaugă o anumită
dobândă.

V. Contractele consensuale
V.1.Generalităţi

9
 Contractele consensuale (vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul), iau naştere printr-un simplu
acord de voinţă şi reprezintă forma cea mai evoluată pe care a cunoscut-o tehnica de creare a obligaţiilor în dreptul
roman. Stadiul evoluat pe care tehnica de elaborare a obligaţiilor 1-a atins în cazul contractelor consensuale, se
exprimă şi în aceea că ele sunt prin excelenţă convenţii generatoare de obligaţii şi nu presupun, în momentul
formării, efectuarea vreunui act material.
V.2.Vânzarea
Vânzarea este contractul prin care o parte, numită vânzător, se obligă să transmită posesiunea liniştită a
unui lucru celeilalte părţi, numită cumpărător, în schimbul unei cantităţi de metal, numită preţ, pe care
cumpărătorul se obligă, la rândul său, să i-o transmită.
Formele primitive ale vânzării. Operaţiunea juridică a vânzării s-a realizat încă din epoca foarte veche,
dar contractul consensual de vânzare, ca formă de realizare a acestei operaţiuni, a apărut abia spre sfârşitul
republicii, la capătul unei îndelungate evoluţii.
a.Vânzarea prin mancipaţiune1. Funcţia originară a mancipatiunii a fost aceea de a transmite proprietatea
asupra lucrurilor mancipi, în schimbul unei cantităţi de aramă. Aşadar, mancipaţiunea este cea mai veche formă
pe care a îmbrăcat-o operaţiunea juridică a vânzării, dar întrucât mancipaţiunea era un act solemn, momentul
formării actului coincidea cu executarea sa (transmiterea metalului preţ constituia o condiţie de formă a
mancipatiunii). Această unitate dintre formarea vânzării şi executarea sa prezenta dificultăţi, mai ales atunci când
cumpărătorul nu putea face plata imediat.
b.Vânzarea prin stipulaţiuni. În virtutea caracterului său abstract, stipulaţiunea putea da haină juridică
oricărei convenţii (G. Cornil). Valorificând acest caracter al stipulaţiunii, romanii au utilizat-o în scopul realizării
vânzării. Cele două prestaţiuni, predarea lucrului şi plata preţului, făceau obiectul a două stipulaţiuni distincte.
Prima stipulaţiune genera obligaţia de a preda preţul (Promiţi să-mi dai 100? Promit), iar cea de a doua,
obligaţia de a preda lucrul (Promiţi să-mi dai pe sclavul X? Promit). În felul acesta, o operaţiune juridică unitară
se realizează prin acte distincte, dar scopul părţilor este atins; executarea obligaţiilor are loc după naşterea lor.
Aşadar, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb, părţile erau interesate să vândă lucruri viitoare (o recoltă
viitoare) sau să cumpere anumite lucruri deşi nu aveau încă banii necesari, scopuri pe care le puteau realiza prin in-
termediul celor două operaţiuni.
Apariţia contractului de vânzare. Vânzarea consensuală (prin simplă convenţie) a fost practicată mai
întâi în dreptul public şi numai după aceea a trecut în dreptul privat. Se ştie că prizonierii de război erau vânduţi,
fie de către stat, fie de către soldaţi, pe pieţele publice. Spre sfârşitul republicii, în plină epocă a marilor războaie
de cucerire, numărul prizonierilor de război a crescut foarte mult, vânzarea lor în formele solemne ale
mancipaţiunii sau stipulaţiunii devenise cu totul nepractică. În scopul accelerării ritmului acestor operaţiuni
juridice, romanii au admis că simplul acord de voinţă dintre questori (magistraţi însărcinaţi cu vânzarea sclavilor)
şi particulari este suficient pentru formarea vânzării.
Cu timpul, datorită avantajelor pe care le prezintă această practică, insuficient conturată pe plan tehnic în
dreptul public, a fost preluată de către particulari şi perfecţionată prin intervenţia pretorului. Este de admis că
vânzarea consensuală a fost mai întâi utilizată în raporturile dintre cetăţeni şi peregrini şi că numai după aceea a
trecut în raporturile dintre cetăţeni.
 Elementele vânzării
Potrivit lui Gaius, contractul de vânzare se formează prin acordul de voinţă asupra obiectului şi preţului.
Această definiţie concentrată ne înfăţişează cele trei elemente ale vânzării: consimţământul, obiectul şi preţul.
Aşadar, pentru ca o convenţie să dobândească valoarea de vânzare trebuie să poarte asupra unui lucru şi asupra
unui preţ. În lipsa lor contractul nu se poate forma, întrucât numai pe baza acestor elemente se individualizează în
raport cu alte figuri juridice.
Consimţământul. Dacă în general consimţământul este manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit
de cealaltă parte, în materia vânzării consimţământul constă în acordul dintre voinţa celui ce intenţionează să
vândă şi a celui ce intenţionează să cumpere. Gaius spune că vânzarea se naşte din simplul consimţământ, fără să
fie necesar vreun element material; afirmaţia trebuie înţeleasă în sensul că pentru formarea contractului nu este
necesară prezenţa sau remiterea lucrului ori a preţului, şi nu în sensul că acea convenţie nu ar avea ca obiect
elemente materiale (lucrul şi preţul).
Contractul ia naştere, de regulă, în momentul realizării acordului de voinţă.
Pentru a fixa momentul încheierii contractului, părţile recurgeau uneori la remiterea unui lucru de mică
valoare sau a unei sume de bani, remitere destinată să probeze că acordul de voinţă al părţilor s-a realizat. Cu
timpul, sistemul a căpătat o finalitate nouă, în sensul ca cel ce preda o sumă de bani în momentul încheierii

1
G. Corrnil, Nouvelle revue historique de droit francais et etranger, Paris, 25, p. 136
10
contractului, putea renunţa ulterior la act, dar pierdea banii remişi celeilalte părţi.
În dreptul lui Justinian, dacă părţile s-au înţeles să redacteze un înscris, contractul se formează în
momentul redactării acelui înscris şi nu în momentul realizării acordului de voinţă. Până la întocmirea actului
scris, oricare din părţi avea dreptul să renunţe la promisiunea făcută.
Obiectul. Obiectul vânzării (res, merx) trebuie să întrunească toate condiţiile pe care le-am înfăţişat la
teoria generală a obligaţiilor, şi, în plus, unele condiţii speciale. Poate şi în legătură cu faptul că vânzarea
consensuală a apărut relativ de timpuriu, într-o epocă ce nu cunoştea încă mijloace elastice şi subtile de
transmitere a drepturilor (creanţelor in special), obiectul său putea consta nu numai în lucruri corporale (res
corporales), ci şi în lucruri incorporale (res incorporales).
Vânzătorul putea transmite posesiunea asupra unor lucruri mobile sau imobile, după cum putea transmite
drepturi de creanţă, drepturi reale, exerciţiul dreptului de uzufruct, dreptul de emfiteoză sau chiar drepturi cu
caracter universal. Cel mai frecvent, însă, vânzarea avea de obiect lucruri corporale, existente în momentul
încheierii contractului.
Aşa cum rezultă şi din definiţie, vânzătorul nu se obliga să transmită proprietatea, ci numai posesiunea
liniştită a lucrului. O primă consecinţă ce decurge din această funcţie a vânzării este că obligaţia de a transmite
lucrul se executa prin intermediul tradiţiunii, act prin excelenţă liber de forme solemne. Pe de altă parte,
vânzătorul se poate obliga să transmită chiar un lucru ce nu-i aparţine, în credinţa că până la executarea obligaţiei
va procura acel lucru.
Dacă în mod obişnuit vânzarea purta asupra unor lucruri existente în momentul încheierii actului, s-a admis
totuşi că pot fi vândute şi lucruri viitoare. Aşa de pildă, se poate vinde o recoltă viitoare, evident sub condiţia ca
ea să apară. Dacă recolta vândută apare, indiferent de calitatea şi de cantitatea ei, cumpărătorul trebuie să
plătească preţul stabilit la încheierea contractului. Mai mult, romanii au admis chiar şi vânzarea speranţei că se va
obţine un lucru. O asemenea vânzare nu este afectată de condiţie, ci este pură şi simplă. Aşa de exemplu, acela
care promite să cumpere peştele care urmează a fi scos de pescar cu năvodul, trebuie să plătească preţul, deoarece
el a cumpărat speranţa că pescarul va prinde peşte.
Preţul (pretium). Cel de-al treilea element al vânzării este preţul, constând din suma de bani pe care
cumpărătorul trebuie să o plătească vânzătorului .
a) În dreptul roman, preţul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, între care să fie exprimat în bani (in
pecunia numerata). Dacă preţul nu ar consta în bani ci într-un alt lucru, vânzarea n-ar mai dobândi o identitate
proprie ci s-ar confunda cu schimbul.
b) Preţul trebuie să fie real (verum). Romanii nu au admis simularea preţului în contractul de vânzare (vânzătorul
nu avea intenţia să-1 ceară), deoarece transmiterea cu titlu gratuit a unui lucru, dacă erau întrunite şi alte condiţii,
constituia o donaţie şi nu o vânzare.
c) De asemenea, preţul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil. Preţul este determinat atunci
când se fixează din momentul încheierii contractului şi este determinabil atunci când se indică anumite mijloace
pentru fixarea lui.
În epoca postclasică s-a admis ca preţul să fie fixat de către o a treia persoană. Dacă acea persoană nu fixa
preţul, vânzarea nu lua naştere, deoarece una dintre condiţiile preţului nu era întrunită.
d) Preţul trebuie să fie echitabil în dreptul clasic, caracterizat prin libertatea neîngrădită de a contracta, romanii
nu au cunoscut ideea de leziune, astfel încât un lucru putea fi vândut la orice preţ, în paguba fie a vânzătorului, fie
a cumpărătorului. Se pare, însă, ca din epoca lui Diocleţian (chestiunea este controversată) s-a introdus, probabil
numai pentru imobile, sistemul fixării unor limite sub care preţurile nu puteau coborî. Cert este că în epoca lui
Justinian, vânzătorul putea să ceară anularea vânzării cu restituirea celor două prestaţiuni, dacă preţul nu
reprezenta jumătate din valoarea lucrului. Cumpărătorul avea totuşi posibilitatea de a plăti în plus o sumă de bani,
până la acoperirea diferenţei, dacă dorea să păstreze lucru.
 Obligaţiile vânzătorului
- Obligaţia de a păstra lucrul. Vânzătorul este obligat să păstreze lucrul, iar dacă acesta dispare din vina
lui trebuie să plătească despăgubiri. El trebuie să-1 administreze ca un bonus pater familias şi răspunde pentru cea
mai mică neglijenţă. Dacă, însă, lucrul piere fără vina vânzătorului, cumpărătorul este totuşi obligat să plătească
preţul, întrucât, în materia vânzării, riscurile sunt ale cumpărătorului. Aşa de pildă, dacă sclavul vândut este furat
sau ucis, vânzătorul nu-şi mai execută obligaţia, dar cumpărătorul trebuie să şi-o execute şi să plătească preţul
promis.
- Obligaţia de a preda lucrul. Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului posesiunea liniştită a
lucrului şi nu dreptul de proprietate. Această particularitate îşi are explicaţia în faptul că vânzarea consensuală, ca
act de drept al ginţilor, a fost creată în scopul de a facilita desfăşurarea operaţiunilor comerciale, într-o epocă în
care proprietatea quiritară, îngrădită de forme solemne, continua să-şi găsească o largă aplicaţie, dar alături de ea
11
îşi făcuseră loc şi alte forme de proprietate.
Vânzătorul nu poate fi obligat să predea lucrul înainte de plata preţului. în dreptul clasic s-a adoptat soluţia
ca cele două obligaţii să fie executate în acelaşi timp (principiul simultaneităţii).
- Obligaţia de garanţie pentru evicţiune. Obligaţia de garanţie, fie pentru evicţiune, fie pentru vicii, este
prin excelenţă un efect al vânzării consensuale, ajunsă în stadiul final de elaborare.
Evicţiunea este deposedarea pe cale juridică (prin proces) de un lucru. Pericolul evicţiunii apare mai ales
atunci când cumpărătorul a dobândit lucrul de la neproprietar (non dominus) sau a cumpărat un lucru grevat cu
ipotecă.
- Obligaţia de garanţie pentru vicii. Vânzătorul este răspunzător pentru viciile lucrului transmis, iar
răspunderea sa cunoaşte o reglementare complicată, în două etape distincte: până la apariţia vânzării consensuale
şi după sancţionarea contractului de vânzare. În cadrul vânzării consensuale, trebuie să distingem, între sistemul
dreptului civil şi sistemul edililor curuli.
Prin vicii ale lucrului înţelegem anumite defecte care îl fac impropriu scopului pentru care a fost cumpărat
sau îi micşorează valoarea. Aşa de pildă, boala de care suferă sclavul vândut îi micşorează valoarea, iar delictul
comis de sclav îl expune pe cumpărător unui proces cu victima delictului, care poate intenta acţiunea noxală
(noxia).
Garanţia pentru vicii în cazul vânzării prin mancipaţiune. La vânzarea realizată prin mancipaţiune, asupra
unui fond de pământ, vânzătorul răspunde pentru vicii în două cazuri: când transmite o suprafaţă de pământ mai
mică decât cea declarată şi când declară că fondul este liber de orice sarcini, deşi în realitate acesta este grevat cu
servituti.
Vânzarea realizată prin stipulaţiuni nu se bucură, însă, de aceleaşi consecinţe, tot aşa, dacă obiectul
vânzării mancipaţiune nu consta dintr-o suprafaţă de pământ, vânzătorul nu răspundea pentru vicii.
- Sistemul edililor curuli. Reglementarea răspunderii pentru vicii dată de dreptul civil prezintă unele
inconveniente, în special pentru cazul vânzărilor făcute în târguri, unde participau adesea şi peregrinii, care nu
aveau acces la mancipaţiune. Pe de altă parte, rapiditatea operaţiunilor făcute în acest cadru, nu permite o atentă
verificare a lucrului vândut. De aceea, edilii curuli, magistraţi care supravegheau operaţiunile comerciale în
târguri, au adus unele modificări regimului răspunderii pentru vicii, prin intermediul a două edicte: de mancipiis
vendundis (cu privire la vânzarea sclavilor) şi de iumentis vendundis (cu privire la vânzarea de animale).
 Obligaţiile cumpărătorului
Principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul; în schimbul lucrului care i-a fost remis,
el trebuie să transmită vânzătorului proprietatea asupra unei cantităţi de metal. Vânzătorul transmite numai
posesiunea lucrului, deşi primeşte acea cantitate de metal, numită preţ, cu titlu de proprietate. Atunci când
vânzătorul este obligat să transmită chiar proprietatea lucrului, dobândirea proprietăţii este condiţionată de plata
efectivă a preţului.
În legătură cu momentul plăţii preţului, trebuie să distingem între vânzarea făcută cu termen şi cea în
care nu se prevede un termen pentru plată. La vânzarea cu termen, cumpărătorul trebuie să efectueze plata la
termenul fixat. În cel de al doilea caz, când contractul nu prevede un termen, funcţionează principiul simulta-
neităţii, potrivit căruia vânzătorul nu poate pretinde plata înainte de a fi transmis lucrul. Desigur, în cazul pierii
fortuite a lucrului, vânzătorul are totuşi dreptul la preţ, cu toate că nu transmite nimic, potrivit principiului că
riscurile sunt ale cumpărătorului.
În anumite situaţii, alături de obligaţia principală, se pot naşte pentru cumpărător şi unele obligaţii
accesorii. Astfel, după transmiterea lucrului de către vânzător, cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi,
chiar dacă nu s-au îndeplinit formele punerii în întârziere.
De asemenea, cumpărătorul trebuie să despăgubească pe vânzător pentru cheltuielile făcute cu păstrarea şi
conservarea lucrului, dacă, din vina sa, nu 1-a luat în stăpânire la termenul fixat.

V.3. Locaţiunea
Locaţiunea este contractul prin care, în funcţie de scopul urmărit, o parte se obligă să procure folosinţa
unui lucru, serviciile sale sau să execute o anumită lucrare, în schimbul preţului pe care cealaltă parte promite
să-1 plătească.
Terminologie. Locaţiunea este de mai multe feluri: locatio rei (locaţiunea unui lucru), locatio operaram
(locaţiunea de servicii) şi locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei lucrări determinate).
A. Locatio rei constă în transmiterea folosinţei unui lucru (teren sau casă) de către proprietarul său, unei
persoane, pe care în terminologia actuală o denumim, după caz, arendaş sau chiriaş, în schimbul preţului pe care
aceasta se obligă a-1 plăti.
În dreptul modern, din locatio rei s-au desprins mai multe contracte cu finalităţi distincte (închiriere,

12
arendare).
Cel mai vechi tip de locaţiune este locatio rei, având ca obiect închirierea unui sclav. Apoi, în condiţiile
expansiunii imperiului şi a revoluţiei economice, prin secolul al H-lea î.Hr. se produce o adevărată criză de
locuinţe, fapt ce duce la apariţia unei noi aplicaţiuni a locaţiunii unui lucru, sub forma închirierii unei case. Ultima
aplicaţiune a locaţiunii unui lucru a apărut în sec. I î.Hr., sub forma arendării unei moşii. Dacă ultima aplicaţiune
a locaţiunii s-a realizat de la început printr-un act consensual, primele două au îmbrăcat, la origine, forma
stipulaţiunilor.
Locaţiunea consensuală, ca şi vânzarea, a trecut în domeniul privat din domeniul dreptului public. Se ştie
că statul roman, atunci când închiria particularilor anumite suprafeţe de pământ, nu recurgea la forme solemne.
Imitând practica statului, pretorul a recunoscut în convenţia părţilor care avea ca obiect închirierea unui lucru, o
locaţiune consensuală.
 Elemente
Un prim element al locaţiunii unui lucru este consimţământul părţilor cu privire la lucrul dat în chirie şi la
preţ.
Cel de-al doilea element este obiectul, constând dintr-un lucru mobil sau imobil.
Locaţiunea trebuie să aibă un preţ. Ca şi la vânzare, preţul trebuia să fie certum, verum şi să constea într-o
sumă de bani. Este adevărat că spre sfârşitul epocii clasice, în anumite cazuri, s-a admis ca preţul locaţiunii să
constea într-o pane din recoltă şi nu în bani.

 Obligaţiile locatorului.
Locatorul are obligaţia de a transmite lucrul, transmitere ce se face prin intermediul tradiţiunii.
Locator mai are şi obligaţia de a garanta pentru evicţiune. Această obligaţie a lui locator corespunde
dreptului lui conductor de a se bucura de libera folosinţă a lucrului. Aşadar, atunci când conductor nu poate folosi
lucrul închiriat potrivit convenţiei, are dreptul de a intenta împotriva lui locator actio conducti, în scopul de a
obţine despăgubiri.
 Obligaţiile conductorului.
Conductorul are obligaţia de a plăti preţul (merces) pentru lucrul primit spre folosinţă, precum şi obligaţia de a
restitui acel lucru la stingerea locaţiunii, obligaţie sancţionată prin actio locati, pusă la dispoziţia locatorului.
Cât priveşte obligaţia de a plăti preţul, precizăm că ea se naşte numai în măsura în care locatorul procură
chiriaşului folosinţa lucrului.
Conductorul răspunde pentru pieirea lucrului ca şi pentru deteriorările produse din vina sa; având obligaţia de a se
comporta faţă de lucrul închiriat ca un bun pater familias, el va răspunde pentru culpa levis in abstracto.
B. Locatio operarum este contractul prin care un om liber îşi oferă serviciile sale; aşa este cazul
lucrătorului care se obligă să muncească într-o mină pentru patronul său, în schimbul unei sume de bani.
Spre sfârşitul republicii, când viaţa economică s-a dezvoltat şi s-a diversificat extrem de rapid, forţa de
muncă necesară în cele mai variate domenii era asigurată de milioanele de sclavi, care munceau în mine, cariere
de piatră, construcţii. Desigur că nu oricine dispunea de sclavi calificaţi să muncească în toate domeniile de
activitate, dar această dificultate putea fi înlăturată prin închirierea serviciilor sclavului altuia; această operaţiune
juridică, însă, nu făcea obiectul unei locaţiuni de servicii ci a unei locaţiuni a lucrului, căci sclavul era asimilat
lucrurilor.
Pe de altă parte, serviciile prestate de anumite categorii de persoane, cu o anumită calificate şi de o
anumită condiţie socială nu făceau obiceiul unei locaţiuni de servicii, căci la romani, ca şi la alte popoare din
antichitate, munca intelectuală era considerată a fi superioară celei fizice şi, drept urmare, nu putea fi valorificată
prin forme juridice proprii muncii fizice. Aşa se face că serviciile avocaţilor, medicilor sau profesorilor nu făceau
obiectul locaţiunii de servicii, ci al contractului de mandat. Cu toate acestea, faţă de complexitatea şi amploarea
activităţilor economice practicate de către romani la începutul imperiului, serviciilor oamenilor liberi în sfera
producţiei materiale se bucurau de o anumită importanţă, dovadă apariţia locaţiunii de servicii în forma
consensuală.
C. Locatio operis faciendi, cel de al treilea fel de locaţiune, este convenţia prin care proprietarul unui
teren (clientul) se înţelege cu un întreprinzător, pentru ca acesta din urmă să execute o anumită lucrare (să-i
construiască o casă).
Spre sfârşitul perioadei republicii, dezvoltarea economiei de schimb a determinat o considerabilă sporire a
populaţiei Romei, astfel încât proprietarii de terenuri, în dorinţa de a specula situaţia existentă, se înţelegeau cu
anumiţi întreprinzători pentru a le construi locuinţe pe acele terenuri; locuinţele astfel construite erau apoi
închiriate.
Romanii, spre deosebire de moderni, utilizau, în cazul operaţiunilor juridice arătate mai sus, o

13
terminologie unitară. Astfel, partea care lua iniţiativa contractului era denumită locatar, iar cealaltă parte se
numea conductor.
Aşadar, proprietarul unui teren, al unei case sau al unui sclav este locator (la locatio rei), ca şi omul liber
care îşi oferă serviciile (la locatio operarum), ca şi clientul unui întreprinzător (la locatio operis faciendi).
Chiriaşul, arendaşul, proprietarul unei mine sau întreprinzătorul erau desemnaţi prin termenul de conductor.
V.4.Societatea
Societatea este contractul consensual prin care două sau mai multe persoane pun în comun activitatea
lor sau anumite bunuri, cu scopul de a realiza un câştig.
Contractul de societate a fost precedat de o formă a indiviziunii, numită antiquum consortium. Potrivit lui
Gaius, antiquum consortium este o formă de societate în care societarii au dreptul să dispună atât de partea ce le
revine, cât şi de întregul patrimoniu. În realitate, antiquum consortium era o stare de codevălmăşie între membrii
aceleiaşi familii, apărută în legătură cu exploatarea pământului sau a unor bunuri mobile. Mai târziu, când a apărut
contractul consensual de societate, întemeiat pe voinţa părţilor şi nu pe un fapt accidental (moştenirea), s-au
păstrat totuşi unele caractere ale lui antiquum consortium. Astfel, în cazul societăţii tuturor bunurilor prezente şi
viitoare, moştenitorii rămân în indiviziune, pentru a asigura şi pe mai departe unitatea economică a patrimoniului
moştenit.
 Clasificarea contractului de societate.
Cea mai veche formă a contractului consensual de societate este societas alicuius negotiationis (societatea
ce are ca obiect un singur fel de afaceri). Se pare că prima aplicaţiune a acestui tip de societate a constituit-o -
societatea de publicani, care îşi asuma atributia strângerii impozitelor statului. La romani, ca de altfel şi în
societatea medievală până la un punct, nu exista un aparat specializat în a percepe impozitul, astfel încât statul
arenda (în cazul romanilor) strângerea impozitelor unor asociaţii de particulari.
Asemenea asociaţii, care în mod excepţional se bucurau şi de personalitate juridică, erau formate din
cavaleri şi purtau numele de societas publicanorum. Dacă la origine asemenea îndeletnicire era extrem de
profitabilă, întrucât publicanii încasau sume considerabil mai mari decât cele fixate de stat, cu timpul, în epoca
descompunerii imperiului, ea începe să fie ocolită cu multă grijă.
Societas ominium bonorum (societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare) prezintă unele puncte
comune cu antiquum consortium, particularizându-se faţă de această formă de indiviziune mai mult prin elementul
intenţional decât prin efectele sale. O aplicaţiune a societăţii tuturor bunurilor prezente şi viitoare o constituie
înţelegerea intervenită între dezrobiţii aceluiaşi patron, cu privire la punerea în comun a bunurilor lor,
Societas unius rei (a unui singur lucru) se realizează prin punerea în comun a unui singur bun (un sclav).
Societas quaestus (cu privire la venituri) se încheie de obicei între acei negustori care se înţeleg să pună în
comun toate câştigurile realizate de pe urma unor acte cu titlu oneros. Aşadar, bunurile dobândite cu titlu gratuit
(donaţiile) nu urmează a fi puse în comun.
 Elementele societăţii.
Fiecare asociat trebuie să aibă un aport, al cărui obiect poate fi extrem de variat: transmiterea proprietăţii
asupra unui lucru, munca asociatului, prestarea de servicii.
Societatea mai reclamă şi existenţa unui interes comun. Aşa se face că fiecare societar trebuie să participe
la beneficiile (precum şi la pagubele) produse de asociaţie conform înţelegerii.
Dacă nu s-a stabilit nici o înţelegere cu privire la repartizarea câştigului, părţile vor profita în mod egal de
beneficiul realizat.
Societatea presupune un scop licit. Drept urmare, înţelegerea cu privire la comiterea unor delicte nu
generează efecte juridice.

V.5.Mandatul
Mandatul este convenţia prin care o persoană, numită mandatar se obligă să presteze un serviciu gratuit
în folosul altei persoane, numită mandant.
Mandatul a îmbrăcat forma unei convenţii abia către sfârşitul republicii, în condiţiile dezvoltării economiei
şi diversificării relaţiilor de schimb,când aceeaşi persoană trebuie să-şi apere interesele, în acelaşi timp, în diferite
locuri. Lipsind vreme îndelungată de la domiciliu, romanii recurgeau la serviciile altora în scopul administrării
unor bunuri sau valorificării unor drepturi. Fireşte, cei absenţi nu puteau utiliza serviciile sclavilor, întrucât aceştia,
chiar dacă dispuneau de calităţile intelectuale necesare, nu aveau capacitatea de a sta în justiţie, încât sarcina
administrării unor bunuri era încredinţată oamenilor liberi (chiar dezrobiţi lor).
 Elementele mandatului.
Pentru formarea contractului de mandat este necesar să existe un obiect, constând într-un fapt material sau
într-un act juridic, pe care mandatarul se obligă a-1 înfăptui. Se poate vedea că în dreptul roman, spre deosebire de

14
dreptul modern, unde mandatul are ca obiect în exclusivitate un act juridic, se putea da mandat şi pentru săvârşirea
unui fapt material (o lucrare determinată). Explicaţia acestei deosebiri stă în faptul că dreptul modern include
executarea unei lucrări determinate în sfera contractului de locaţiune, pe când la romani, în funcţie de situaţia
socială a celui ce se obligă, executarea unei asemenea lucrări făcea fie obiectul locaţiunii, fie obiectul mandatului.
Actul material sau juridic la care se obligă mandatarul trebuie să fie licit şi moral.
Un alt element al mandatului este gratuitatea. Acest caracter al contractului de mandat a fost pus pe seama
caracterului special al relaţiilor existente între mandant şi mandatar, întemeiate pe încredere reciprocă. În realitate,
la origine, cei ce îndeplineau anumite însărcinări în interesul altora erau sclavii sau dezrobiţii, care nu puteau
pretinde o remuneraţie pentru serviciile făcute în folosul stăpânului sau patronului.
Gratuitatea este elementul în virtutea căruia contractul de mandat capătă o fizionomie distinctă de cea a
locaţiunii de servicii. Din caracterul gratuit al mandatului decurge posibilitatea mandantului de a revoca oricând
contractul; dimpotrivă, locaţiunea de servicii nu se poate stinge, în principiu, prin voinţa unei singure părţi.
Dreptul clasic a permis totuşi unele abateri de la regula gratuităţii mandatului, admiţând pentru anumite cazuri ca
activitatea mandatarului să fie remunerată.
Mandatul presupune săvârşirea faptului material sau actului juridic în interesul mandantului.
Dacă faptul este săvârşit în interesul mandatarului nu se formează contractul de mandat, ci o simplă
convenţie fără consecinţe juridice. Cu toate acestea, în urma unei îndelungate evoluţii, în scopul realizării
transferului de creanţe, romanii au admis, dar numai pentru acest caz, formarea unui mandat in interesul
mandatarului.

VI. Contractele nenumite

VI.1.Apariţia contractelor nenumite
Contractele nenumite se formează printr-o convenţie însoţită de executarea obligaţiei de către una
dintre părţi. Aşadar, pentru una dintre părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu executarea sa.
Potrivit sistemului dreptului roman, contractele se pot forma verbis, litteris, re sau consensu.
Primul contract nenumit, recunoscut ca atare în edictul pretorului, este aestimatum. Potrivit lui Ulpian,
contractul estimator a fost sancţionat printr-o acţiune de aestimatio, având o formulă redactată in ius, de bună-
credinţă şi incertă.
Contractul estimator este convenţia prin care un mic negustor promite să vândă un bun aparţinând unui
mare negustor, la un anumit preţ şi până la un anumit termen, convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului.
Dacă micul negustor nu reuşeşte să vândă lucrul, trebuie să-1 restituie marelui negustor, iar dacă îl vinde la un
preţ mai mare decât cel stabilit, are dreptul să păstreze diferenţa.
VI.2. Categorii de contracte nenumite
Tipuri de contracte nenumite în timpul lui Justinian.
Contractele nenumite se individualizează şi prin aceea că, în principiu, nu sunt desemnate prin termeni
proprii fiecărui contract în parte, ci prin numele categoriei din care fac parte. Reticenţa romanilor de a da un nume
special fiecărui contract nenumit, se explică şi prin aceea că multă vreme au ezitat să dea o sancţiune juridică
noilor contracte; nu întâmplător, chiar şi după ce au recunoscut contractele nenumite, le-au desemnat prin
termenul generic de nova negotia. De altfel, nici acţiunile prin care sunt sancţionate aceste contracte, cu excepţia
acţiunii estimatorii, nu au o de numire specială, ci sunt indicate prin termeni comuni.
 Contracte nenumite care au totuşi un nume.
Deşi regula este că, nova negotia se desemnează prin numele categoriei din care fac parte, unele contracte
nenumite poartă un nume special.
Permutatio. Permutatio rerum (schimbul) este convenţia prin care părţile promit să transmită una către
cealaltă proprietatea asupra unor lucruri, convenţie urmată de executarea promisiunii de către una dintre părţi.
Primus promite lui Secundus că-i va transmite proprietatea asupra unui inel, iar Secundus promite că-i transmită
lui Primus proprietatea asupra unei pietre preţioase; contractul se formează în momentul executării promisiunii de
către una dintre părţi. Aşadar, obligaţia lui Primus de a transmite inelul se va naşte numai după ce Secundus va fi
transmis piatra preţioasă.
Permutatio face parte din categoria contractelor do ut des şi nu se confundă cu alte operaţiuni juridice, deşi
uneori romanii nu au făcut distincţie între vânzare şi schimb.
Precarium. Precariul se formează prin remiterea lucrului de către una din părţi, remitere însoţită de o
convenţie prin care cel ce primeşte lucrul în vederea folosinţei, promite să-1 restituie la cerere.

VII. Pacte
VII.1. Generalităţi

15
 În dreptul roman nu s-a ajuns niciodată până la conceptul formei generale de a contracta, pentru ca o
convenţie să producă efecte juridice erau necesare anumite forme. Chiar şi contractele consensuale, care se
formează prin simplul acord de voinţă, au fost recunoscute ca atare în mod individual, prin procedee tehnice
speciale fiecărui contract, ca o abatere de la principiul formalismului. De fapt, principiul consensualităţii nu s-a
generalizat la romani nici în epoca lui Justinian, sfera lui de aplicare limitându-se la un număr determinat de
contracte. Convenţiile care nu erau sancţionate prin mijloace juridice specifice, nu produceau efecte juridice.
În vechiul drept, simpla convenţie nu putea fi sancţionată prin acţiune. Convenţiile nu puteau fi sancţionate
nici pe cale de excepţie, deoarece excepţiunile au fost introduse numai după edoptarea legii Aebutia .
După adoptarea legii Aebutia, îndeplinindu-şi rolul creator, pretorul creează noi forme tehnice, în scopul
sancţionării celor mai diverse operaţiuni economice. În dorinţa de a proteja toate interesele pe care le considera
legitime, pretorul a dat sancţiune unor simple convenţii, fară a le ridica, însă, la rangul de contracte; convenţiile
care se bucură de protecţie juridică, fără a fi trecute în rândul contractelor, poartă numele de pacte sancţionate
(pacta vestita), spre deosebire de cele nesancţionate care sunt pacte nude (pacta nuda)1.
În dreptul clasic au fost sancţionate pactele pretoriene (de către pretor) şi pactele alăturate (de către
jurisconsulţi). În epoca postclasică au apărut pactele legitime, sancţionate de către împăraţi.
VII.2. Pacte pretoriene
Pactele pretoriene sunt sancţionate prin acţiuni in factum, introduse de către pretor în edictul său; ele
sunt pacte unilaterale. Edictul perpetuu ne înfăţişează următoarele categorii de pacte pretoriene: recepta, pactul de
jurământ şi pactul de constitut.
Recepta
Recepta sunt la rândul lor de trei feluri:
a. receptam arbitrii -(promisiunea de arbitraj)
b. receptum argentarii (promisiunea bancherului)
c. receptum nantarum, cauponum et stabulariorum (promisiunea corăbierilor, a hangiilor şi a
proprietarilor de grajduri).
a. Receptum arbitrii. Promisiunea de arbitraj este subsecventă unui compromis. Compromisul intervine
între părţile aflate în litigiu, care se înţeleg să apeleze la un terţ pentru ca acesta să le soluţioneze cauza. Dacă
pactul de compromis se încheie între părţi, receptum arbitrii se încheie între părţi şi terţ (arbitrul). Prin receptum
arbitrii, terţul îşi asuma sarcina (recipit) de a face un arbitraj, arătând de partea cui este dreptatea. Arbitrul este o
persoană particulară, aleasă de către părţi fără învestitura magistratului. Pe de altă parte, executarea arbitrajului
rămâne să se facă în baza înţelegerii pe care părţile au făcut-o cu ocazia încheierii compromisului.
b. Receptum argentarii. Promisiunea bancherului este pactul prin care argentarius se obligă faţă de
clientul său, promiţând să-i plătească datoriile pe care eventual le va contracta faţă de terţ. Promisiunea
bancherului era de natură să întărească încrederea terţului creditor în solvabilitatea clientului (debitorului).
În mod obişnuit, bancherul se obliga să plătească eventualele datorii ale clientului, în limitele solvabilităţii
(limite pe care în calitate de bancher le cunoştea) acestuia din urmă. Dacă la scadenţă bancherul nu plătea datoriile
clientului (aşa cum se obligase), acţiunea era intentată chiar de către client si nu de către terţul creditor.
Dacă la origine bancherul se obliga faţă de clientul său, într-un stadiu mai avansat, acţiunea este dată chiar
creditorului. Aşadar, conform noului sistem, dacă bancherul nu plăteşte la scadenţa, va fi urmărit în justiţie de
către creditorul clientului.
c. Receptum nautarum, cauponum et stabulariorum. Acest pact se formează între corăbieri, hangii şi
proprietarii de grajduri pe de o parte, şi călători pe de altă parte, fie prin convenţia părţilor, fie în mod tacit. Prin
intermediul pactelor de acest fel, corăbierii, hangii şi proprietarii de grajduri se obligă să păstreze lucrurile care le-
au fost încredinţate şi să le restituie intacte la cerere. Aşa cum arătam, obligaţia de restituire rezultă fie din
convenţia expresă a părţilor, fie din faptul depunerii unor lucruri, situaţie explicabilă prin rapiditatea pe care o
reclamă operaţiunile de acest gen.
Cei ce primesc în păstrare lucrurile călătorilor sunt supuşi unui regim special în privinţa răspunderii. Dacă în
mod obişnuit debitorul răspunde numai pentru culpă, de data aceasta el va răspunde chiar dacă lucrul dispare prin
caz fortuit (a fost furat), adică fără vina sa.
Pactul de jurământ.
Pactul de jurământ este convenţia prin care părţile hotărăsc să tranşeze litigiul dintre ele prin intermediul unui
jurământ. Conform acestui procedeu debitorul jură că nu datorează sau, simetric, creditorul jură că are un drept de
creanţă. Astfel, dacă debitorul, conform pactului încheiat, jură că nu datorează, creditorul renunţă la pretenţiile
sale.
Pactul de constituit.
1
J. Gaudemet, Institutions de l'antiquite, Paris, 1967, p. 625.
16
 Pactul de constitui este convenţia prin care părţile fixează un nou termen pentru plata datoriei. Convenţia
intervine fie între creditor şi debitor, fie între creditor şi o altă persoană, de regulă un negustor, pentru ca aceasta
din urmă să plătească datoria2. La origine, pactul de constituit s-a aplicat numai pentru datoriile ce aveau ca obiect
o sumă de bani, dar mai târziu s-a extins şi asupra lucrurilor ce pot fi înlocuite unele prin altele.

VII.3. Pactele alăturate

Pactele alăturate sunt convenţii încheiate pe lângă obligaţiunea principală, pentru a-i aduce unele
modificări în conţinut. Dispunem de două criterii pentru clasificarea acestor pacte: momentul în care au fost
încheiate şi scopul urmărit de părţi.
Din punct de vedere al momentului încheierii lor, pacta adiecta sunt de două feluri: pacte alăturate imediat
după contractul principal (in continendi) şi pacte încheiate la un anumit interval de timp (ex intervallo).
După scopul lor, pacta adiecta pot fi încheiata pentru a micşora obligaţia principală sau pentru a agrava acea
obligaţie. Astfel, debitorul promite să plătească dublul valorii lucrului în cazul descoperirii unor vicii sau promite
să plătească datoria în rate.

VII.4. Pactele legitime

Pactele legitime sunt convenţii sancţionate în epoca postclasică de către împăraţi, prin acţiuni de drept
strict. Aceste pacte sunt în număr de trei:
 promisiunea de dotă
 convenţia de donaţiune
 compromisul.
Promisiunea de dotă a fost sancţionată de către Teodosiu al II-lea printr-o constituţiune dată în anul 428,
iar convenţia de donaţiune, după majoritatea autorilor, în epoca lui Justinian. Cu toate acestea, operaţiunea juridică
a donaţiunii, care în sens larg cuprinde şi dota, a fost practicată la romani încă din cele mai vechi timpuri, prin
intermediul unor forme care serveau în mod obişnuit pentru realizarea actelor cu titlu oneros.
Donaţiunea - este actul prin care o parte numită donator îşi micşorează patrimoniul în favoarea celeilalte
părţi, numită donatar, cu scopul de a o îmbogăţi.
Operaţiunea juridică a donaţiunii prezintă anumite trăsături care îi conferă o identitate proprie. „În primul
rând, donatorul trebuie să sufere o sărăcire; depozitarul, deşi aduce un serviciu gratuit, nu face o donaţie, deoarece
prin fapta sa nu-şi micşorează patrimoniul” (Gaius). Donatorul trebuie să aibă intenţia de a dona, intenţie ce nu
există în cazul debitorului care execută o obligaţie naturală, în fine, era necesar ca donatarul să se îmbogăţească,
îmbogăţire realizată pe seama „sărăcirii donatorului”.
Operaţiunea juridică a donaţiunii care, la origine, nu avea o formă proprie, îndeplinea o multitudine de
funcţii. Astfel ea se putea face între persoane care aparţineau unor familii diferite sau între soţi, se putea face între
vii sau pentru cauză de moarte, putea fi utilizată pentru constituirea unei dote sau a unei donaţiuni ante nuptias
(înainte de căsătorie).
Corespunzător acestor aplicaţiuni, dreptul roman cunoaşte mai multe categorii de donaţiune: donaţiunea
între vii obişnuită, donaţiunea între soţi, dota, donaţiunea ante nuptias şi donaţiunea mortis causa.
A. Donaţiunea între vii obişnuită
Condiţii de formă. Până în epoca postclasică, simpla convenţie de donaţiune nu producea efecte
juridice, conform principiului ex nudo pacto actio non nascitur.
În dreptul vechi şi clasic donaţiunea nu era un act special, ci îmbrăca forma proprie altor acte. Pentru a
obţine efectele donaţiunii, romanii recurgeau fie la unele moduri de dobândire a proprietăţii, fie la unele moduri
de creare sau de stingere a obligaţiilor. Faptul că unul dintre actele menţionate mai sus era utilizat în scopul
realizării donaţiunii, rezulta numai din intenţia părţilor .
În dreptul postclasic, dar înaintea reformei lui Justinian, au fost introduse noi condiţii de formă (proprii
numai actelor prin care se făcea o donaţie). Astfel, împăratul Constantin Chior a impus transcrierea actului de
donaţie într-un registru public.
Constantin cel Mare a mers mai departe, cerând ca transmiterea bunului donat să se facă în faţa unor
martori, iar actul scris, redactat cu această ocazie, să fie transcris într-un registru public. Impăratul Justinian a
sancţionat simpla convenţie de donaţiune printr-o condictio ex lege.
B. Donaţiunea între soţi - este o formă distinctă a donaţiuuii între vii şi cunoaşte unele reguli speciale.
Este mai întâi de remarcat faptul că practica donaţiunilor între soţi nu a putut apărea înaintea căsătoriei fără
manus. Se ştie că în cadrul căsătoriei cu manus, femeia se afla sub puterea bărbatului şi că nu avea bunuri.
Neavând dreptul la bunuri femeia nu putea face, nici nu putea primi donaţiuni. Dimpotrivă, în cadrul căsătoriei
2
Levy-Bruhl, Revue historique de droit francais et etranger. Paris, 1963, p. 106.
17
fără manus, femeia avea un patrimoniu distinct de cel al bărbatului, putând face sau primi donaţiuni.
în noua situaţie s-a constatat că unul din soţi exercita presiuni asupra celuilalt spre a-1 determina să-i facă
donaţii. Pentru a reprima asemenea practici, care imprimau căsătoriei caracterul unei legături venale, romanii au
interzis donaţiunea între soţi. Această interdicţie, exprimată, se pare, în forma unor obiceiuri, trebuie să fie
posterioară legii Cincia, deoarece, conform dispoziţiilor sale, soţii puteau sa-şi facă donaţii. Cu toate acestea, soţii
continuau să-şi facă donaţii ocolind prin anumite practici interdicţia sus-menţionată. Astfel, unul din soţi putea să-i
doneze celuilalt un bun, donaţie nerecunoscută, dar eficientă din punct de vedere practic. Cât timp trăia donatorul,
soţul donatar se putea folosi de bunuri cu acordul celui dintâi, iar după moartea donatorului le dobândea în plină
proprietate, în baza legatului introdus în testament. Prin urmare, donatarul stăpânea bunurile numai în fapt în
timpul vieţii donatorului, iar după moartea acestuia cu titlu de proprietate, prin efectul unor dispoziţii
testamentare.
C. Dota
Dota este formată din bunurile pe care femeia le aduce cu ocazia căsătonei, în scopul de a contribui la
susţinerea sarcinilor care apasă asupra vieţii de familie.
La origine, dota, ca şi donaţiunea între vii obişnuită, se putea constitui, prin procedee juridice foarte diverse
(manicipatio, traditi). Pe lângă formele utilizate în vederea constituirii oricărei donaţii, dreptul vechi cunoaşte şi o
formă specială, numită dotis dictio, rezervată în mod exclusiv pentru constituirea de dotă. In cazul în care dota era
constituită prin stipulaţiune, aceasta purta numele de promissio dotis.
Faţă de donaţiunea între vii obişnuită, dota prezintă unele caractere aparte. In primul rând, ea se constituie
pentru sprijinirea noii familii şi nu pentru a procura un beneficiu după contractarea căsătorie.
Regimul juridic al bunurilor dotale. în epoca veche, bărbatul avea drepturi nelimitate asupra bunurilor
dotale, atât în timpul căsătoriei, cât şi după desfacerea ei. în calitate de proprietar al dotei bărbatul o putea
înstrăina, iar în cazul desfacerii căsătoriei, o putea păstra pentru sine, căci nu se cunoaşte încă obligaţia de
restituire a bunurilor dotale. Este adevărat că la căsătoria cu manus, în cazul morţii bărbatului, soţia îşi recupera o
parte din bunurile dotale, întrucât venea la moştenirea acestuia în calitate de fiică. La căsătoria fără manus, însă,
unde soţia era o străină faţă de bărbat, bunurile dotale nu puteau fi redobândite nici măcar în ipoteza morţii
acestuia, căci femeia avea drepturi succesorale numai în familia sa de origine.
D. Donaţiunea ante nuptias.
Donaţiunea ante nuptias apare ca un echivalent al dotei, căci se constituie prin remiterea unor bunuri de către
viitorul soţ viitoarei soţii, pentru a fi utile acesteia în cazul divorţului sau al decesului bărbatului.
Donaţiunea ante nuptias, ca formă specială a donaţiunii, îşi are originea în vechiul obicei de a face daruri
viitoarei soţii înainte de căsătorie şi a fost sancţionat ca atare în secolul al V-Iea. In epoca lui Justinian s-a permis ca
asemenea donaţiuni să poată fi constituite şi în timpul căsătoriei, numindu-se donaţiuni propter nuptias.
Donaţiunea ante nuptias se individualizează faţă de dotă, mai întâi prin funcţia sa: era constituită cu scopul de
a procura mijloace de trai pentru soţie după desfacerea căsătoriei. La desfacerea căsătoriei, dota trebuia restituită
femeii, deoarece temeiul constituirii sale dispare, pe când donaţiunea ante nuptias îşi îndeplineşte scopul numai
după desfacerea căsătoriei, şi, drept urmare, nu se pune problema restituirii bunurilor de către soţie.
E. Donaţiunea mortis causa
Donaţiunea mortis causa se constituie sub condiţia ca donatorul să moară înaintea donatarului; ea se
poate face sub condiţie suspensivă sau rezolutorie.
Donaţiunea mortis causa făcută sub condiţie suspensivă urmează să-şi producă efectele în momentul
morţii donatorului, iar cea făcută sub condiţie rezolutorie îşi produce efectele imediat, dar este desfiinţată în mod
automat dacă nu se îndeplineşte condiţia (donatorul nu moare înaintea donatarului).
Această formă a donaţiunii prezintă particularitatea că poate fi revocată oricând, spre deosebire de
donaţiunea între vii obişnuită, care poate fi revocată numai în anumite cazuri şi că nu se consolidează definitiv
decât dacă donatorul moare înaintea donatarului. O altă particularitate a donaţiunii mortis causa este aceea că se
poate desfiinţa de drept (dacă donatarul moare înaintea donatorului).

VIII. Quasicontracte
VIII.1. Precizari conceptuale
Quasicontractele sunt fapte licite care dau naştere unor efecte juridice asemănătoare cu cele izvorâte din
1
contract . Termenul generic prin care sunt desemnate aceste izvoare de obligaţii s-a format prin comparaţie cu
contractele. Dacă pe planul formei între contracte şi quasicontracte nu există puncte comune, constatăm că

1
E. Volterra, Rivista internazionaie di diritto romano e antico, Napoli, 12,1961, p. 331. D.39.6.42. pr.
18
efectele sunt întrutotul similare, fapt ce i~a determinat pe romani să le denumească printr-un termen ce sugerează
o fizionomie comună cu cea a contractelor (quasi ex contractu).
Deşi quasicontractele au fost considerate veritabile izvoare de drept abia în epoca postciasică, încă de pe
vremea lui Gaius începe să se contureze concepţia că anumite fapte asemănătoare contractelor (prin efecte) au
totuşi o identitate proprie. Astfel, plata lucrului nedatorat se face cu intenţia stingerii obligaţiei şi nu în scopul
creării sale; cu toate acestea, faptul licit al plăţii lucrului nedatorat este generator de obligaţii.
Institutele lui Justinian menţionează, pe lângă plata lucrului nedatorat, încă patru quasicontracte: negotiorum
gestio (gestiunea de afaceri), gestiunea tutorelui pentru pupil, indiviziunea şi acceptarea unei succesiuni.

VIII.2. Plata lucrului nedatorat

Dând expresie ideii de echitate, romanii au admis încă din secolul I î.Hr. că nu este drept ca cineva să se
îmbogăţească pe seama altuia (îmbogăţire fără cauză). Potrivit acestui principiu, cunoscut de către veteres,
Pomponius afirmă că nu este echitabil ca cineva să devină mai bogat în paguba altuia şi pe nedrept.
Dacă doctrina juridică a recunoscut principiul îmbogăţirii fără cauză, în practică abia după mai multe
secole s-au creat mijloacele procedurale necesare pentru sancţionarea diferitelor cazuri de asemenea îmbogăţiri
(
P.Huvelin). Nici chiar în vremea lui Justinian, când s-a conturat un sistem de acţiuni menite să sancţioneze
îmbogăţirea fără cauză, nu s-a ajuns încă la soluţionarea tuturor cazurilor. în dreptul modern, îmbogăţirea fără just
temei este sancţionată prin acţiunea în repetire. Acestei acţiuni i-au corespuns în dreptul roman mai multe
condictiones, care au apărut treptat şi s-au constituit în sistem abia în epoca lui Justinian.
✍ Condictio indebiti
Acţiunea în repetire îmbracă forma condicŢiunii indebiti atunci când se face o plată nedatorată.
Pentru existenţa plăţii lucrului nedatorat, ca formă principală de expresie a principiului îmbogăţirii fără cauză,
erau necesare anumite condiţii:
a)Trebuia să existe o plată.
b)Plata să nu fie datorată, fie pentru că nu există o obligaţie, fie pentru că a fost făcută altei persoane decât
creditorului, fie pentru că nu a fost făcută de către debitor;
c) Plata să fie făcută din eroare. Dacă cel ce face plata ştie că nu datorează, nu poate fi intentată condictio
indebiti, deoarece se consideră că a vrut să facă o donaţiune;
d) Cel ce primeşte plata trebuie să fie de bună-credinţă. Dacă accipiens ştie că nu are o creanţă şi totuşi primeşte
plata (este de rea-credinţă), va fi asimilat cu cel ce comite un furt şi poate fi urmărit prin condictio furtiva;
e) Plata să nu facă obiectul unei datorii care atunci când este negată de către debitor, urmează a fi plătită la dublu.
Această condiţie a fost introdusă cu scopul de a nu da posibilitatea ocolirii principiului condamnării la dublu în
cazul negării anumitor datorii.

VIII.3 Negotiorum gestio

Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) constă în administrarea bunurilor unei persoane fără ştirea sa.
Administrarea poate avea ca obiect fie un act juridic (plata unei datorii, contractarea unei datorii în calitate de
garant, intervenţia într-un proces), fie un fapt material (stingerea unui incendiu, repararea unei case). Cel ce
intervine în administrarea bunurilor altuia se numeşte gerant (negotiorum gestor), iar proprietarul bunurilor
administrate se numeşte, gerat (dominus rei gestae).
Gestiunea de afaceri s-a desprins ca figură juridică distinctă în condiţiile amplificării relaţiilor comerciale, când
interese economice diverse puteau reţine anumite persoane departe de Roma o perioadă de timp mai îndelungată
decât se crezuse iniţial. În aceste condiţii, un străin intervenea în administrarea afacerilor celui absent, fără o
însărcinare prealabilă din partea sa.
Pentru existenţa gestiunii de afaceri sunt necesare trei elemente: un act de gestiune, un element intenţional
şi un element negativ.
Actul de gestiune poate să fie material sau juridic, la fel ca în cazul mandatului.
Elementul intenţional constă în administrarea bunurilor altuia cu bună ştiinţă. Dacă cineva administrează
bunurile altuia crezând că este vorba de propriile bunuri, elementul intenţional nu este întrunit. în acelaşi timp,
gerantul trebuie să aibă intenţia de a-1 obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor făcute cu administrarea afacerilor
sale. Dacă gerantul nu are o asemenea intenţie, se va interpreta că a dorit să facă un act de liberalitate.
Elementul negativ constă în administrarea unor bunuri fără ştirea proprietarului. Dacă proprietarul ar avea
ştiinţă despre actul de administrare, nu ar mai fi gestiune de afaceri, ci contract de mandat, fie expres, fie tacit
(dacă proprietarul bunurilor îşi dă consimţământul, mandatul este expres, iar dacă nu se opune acestei
administrări, deşi are ştiinţă despre ea, mandatul va fi tacit).

19
 VIII.4. Gestiunea tutorelui pentru pupil
Tutorele are obligaţia de a administra patrimoniul pupilului conform exigenţelor decurgând dm negotiorum
gestio (procedeu de administrare a tutelei) şi din auctoritatis interpositio. La sfârşitul tutelei, între tutore şi pupil
avea loc o reglementare de conturi (Cicero). Cu această ocazie, tutorele trebuia să dea socoteală pentru felul în
care a administrat, iar pupilul avea obligaţia de a-l despăgubi pe tutore pentru cheltuielile făcute în exercitarea
tutelei1.

VIII.5. Indiviziunea
Indiviziunea constă în faptul stăpânirii unui lucru de către mai mulţi proprietari. Romanii au cunoscut două
forme principale de indiviziune: antiquum consortium, care se naşte prin efectul moştenirii şi starea de indiviziune
creată prin manifestarea voinţei unor persoane.
Antiquum consortium este cea mai veche formă de indiviziune, cunoscută din epoca Legii celor XII Table. La
moartea lui pater familias sui heredes devin coproprietari ai bunurilor ce fac obiectul proprietăţii familiale (casa şi
grădina).
Alături de această indiviziune, ce se formează de drept, romanii au cunoscut şi indiviziunea creată prin voinţa
unor persoane de a stăpâni împreună un bun (mai multe persoane cumpără o casă).
Starea de indiviziune dă naştere unor obligaţii pentru coindivizari. Mai întâi, toţi copărtaşii au obligaţia de a
se supune partajului, dacă unul dintre ei doreşte să părăsească indiviziunea. Dreptul de a ieşi din indiviziune nu
poate fi desfiinţat nici prin convenţia părţilor. În cazul proprietăţii familiale (antiquum consortium), obligaţia de
ieşire din indiviziune era sancţionată prin actio familiae herciscundae, introdusă de către Legea celor XII Table.
În al doilea rând, coindivizarii ce realizează un profit de pe urma lucrului aflat în coproprietate, au obligaţia de
a împărţi cu ceilalţi copărtaşi câştigul realizat. In fine, copărtaşii care au făcut cheltuieli în interesul comun, au
dreptul să ceară despăgubiri de la ceilalţi.

IX. Obligaţiuni delictuale

IX.1. Delicte publice şi delicte private
În dreptul roman, materia delictelor a cunoscut o evoluţie extrem de complexă, în desfăşurarea căreia s-au
format numeroase categorii şi instituţii juridice,în cadrul acestei evoluţii s-a conturat noţiunea delictului, s-au fixat
sensurile sale, precum şi regimul juridic propriu fiecărui delict.
Într-un sens foarte general, delictele erau văzute de către romani ca fapte ilicite, de natură să afecteze
interesele unor persoane, sancţionate în principiu prin plata unor sume de bani. Aceste fapte erau extrem de
variate şi puteau genera consecinţele cele mai diverse, de la prejudicii materiale ca vătămarea sau uciderea unor
persoane.
Faţă de gama extrem de variată a delictelor, romanii le-au clasificat, încă din epoca foarte veche, în două
mari categorii: delicte private şi delicte publice. Dacă la origine distincţia dintre delictele publice şi cele private
este mai mult de ordin formal, cu timpul, începând din epoca clasică, apar deosebiri de fond, de natură să
delimiteze foarte clar fizionomia celor două categorii de delicte.
Încă din cele mai vechi timpuri, delictele sunt sancţionate de către stat sub diferite forme, dar ele nu apar
ca izvoare de obligaţii, ci ca fapte ilicite care atrag anumite pedepse .
Aşadar, deşi în epoca veche delictele private nu se înscriu în sfera obligaţiilor, totuşi au o identitate proprie
în raport cu cele publice, identitate conferită de regimul lor juridic în materia procedurii de judecată precum şi a
pedepsei ce urmează a se aplica. În acest sens, constatăm că delictele private erau judecate după normele
procedurii civile, de către judecători aleşi din rândul persoanelor particulare, pe când delictele publice erau
judecate după normele procedurii penale de către instanţe speciale (magistraţi, senat, adunarea centuriată,
împărat). Delictele publice erau pedepsite cu moartea, exilul sau amenda în folosul statului, pe când delictele
private erau sancţionate de regulă prin amenzi plătite victimei delictului ca despăgubiri.

IX.2 Formarea noţiunii de obligaţie delictuală

Apariţia delictelor private. Noţiunea delictelor private s-a format în procesul trecerii de la societatea
gentilică la societatea politică, o dată cu preluarea de către stat a atribuţiilor comunităţii.
În societatea gentilică, dacă o persoană suferea o vătămare corporală, era îndreptăţită să provoace un rău
similar autorului faptei (legea talionului). În epoca de tranziţie către societatea politică, părţile pot realiza o
înţelegere conform căreia victima renunţă la dreptul său de răzbunare, în schimbul unei sume de bani pe care
delincventul o plăteşte. Constatăm că în acest stadiu al procesului formării noţiunii de delict privat
(compoziţiunea voluntară), dreptul de răzbunare poate fi înlocuit cu plata unei sume de bani.
1
Inst., 1.20.7.; S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 4, 1938, p. 135.
20
 În etapa următoare, statul nu mai lasă părţilor posibilitatea de a fixa valoarea despăgubirii pe care delincventul
urmează să o plătească, ci ia asupra sa această atribuţie (compoziţiunea legală). Sistemul compoziţiunii legale
cunoaşte, la rândul său, două stadii de evoluţie.
La origine, compoziţiunea legală nu presupunea obligaţia părţilor de a compune, adică de a înlocui răzbunarea
sângelui cu plata sumei de bani fixată de către stat; dacă părţile se înţelegeau, delincventul plătea echivalentul
dreptului de răzbunare, iar dacă nu, urma să suporte rigorile răzbunării private. În acest stadiu, intervenţia statului
se limitează la a fixa suma de bani pe care delincventul trebuie să o plătească, dacă părţile ajung la o înţelegere în
acest sens.
În următorul stadiu al sistemului compoziţiunii legale, victima delictului nu mai are dreptul să opteze între a-şi
exercita dreptul de răzbunare şi a primi suma de bani stabilită de către stat. Ea este obligată să compună, adică să
accepte o sumă de bani ca echivalent al dreptului de răzbunare. Statul pune la dispoziţia victimei o acţiune pentru
a-l urmări pe delincvent. Aşadar, în stadiul al doilea al compoziţiunii legale statul preia sub toate aspectele
reprimarea faptelor prin care se aduc vătămări persoanelor sau bunurilor. Fapt este că în dispoziţiile Legii celor
XII Table cu privire la delictele private, găsim numeroase urme ale fazelor succesive prin care a trecut noţiunea
delictului în procesul formării sale.

X. Delicte private vechi

Cercetarea delictelor private prezintă o importanţă deosebită, datorită, în primul rând, faptului că ele sunt
izvoarele obligaţiunilor delictuale şi, în al doilea rând, întrucât în multe cazuri, plecându-se de la anumite delicte,
s-a ajuns la recunoaşterea unor contracte sau cvasicontracte.
X.1. Furtul
În epoca primitivă a Romei, furtul era un delict privat, care dădea dreptul victimei să recurgă la răzbunarea
individuală apoi la o compoziţiune bănească.
În epoca clasică, furtul tinde să devină un delict public.
Urmărind evoluţia istorică a noţiunii de furt, putem distinge câteva momente mai importante: furtul înainte de
Legea celor XII Table, în Legea celor XII Table, reformele pretorului şi, în fine, furtul în dreptul clasic.
Se pare că la origine, potrivit cutumelor anterioare Legii celor XII Table, se autoriza răzbunarea privată în
cazul lui fur manifestus precum şi percheziţiei lance licioque.
Fur manifestus este hoţul surprins ţinând încă în mână lucrul furat, precum şi cel care este descoperit în urma
unei percheziţii lance et licio. În practică, hoţul, fie că era prins asupra faptului înainte de a putea ascunde lucrul
furat, fie că lăsa urme clare de natură să permită identificarea casei în care a intrat. În acest din urmă caz, victima
delictului nu putea intra imediat în casa celui bănuit că ar fi comis furtul, ci trebuia să procedeze la o percheziţie
solemnă, care presupunea, în primul rând, o vestimentaţie specială1.
O altă condiţie cerută de percheziţia lance et licio era prezenţa martorilor care înconjurau casa, păzind toate
ieşirile prin care s-ar fi putut scoate obiectul furat. Descoperirea obiectului în casa celui urmărit era asimilată cu
prinderea asupra faptului.
Legea celor XII Table introduce un sistem mai complet şi mai perfecţionat de sancţionare a furtului. Legea
decemvirală pedepseşte delictul de furt, indiferent dacă hoţul a fost prins asupra faptului sau nu. S-a menţinut
împotriva lui fur manifestus sistemul cutumiar, potrivit căruia delincventul cădea în puterea păgubaşului, dar, în
acelaşi timp, se prevedea şi intervenţia magistratului.
În cazul în care autorul furtului era un om liber, păgubaşul, îl putea vinde ca sclav trans Tiberim.
Delincventului i se lăsa totuşi posibilitatea de a se înţelege cu victima, dacă aceasta voia să-i muncească un
anumit număr de zile sau să-i plătească o sumă de bani.
În două cazuri, delincventul om liber putea fi omorât:
a) când furtul era săvârşit în timpul nopţii;
b)când furtul era săvârşit în timpul zilei, dar delincventul era înarmat şi se apăra pentru a nu fi prins. În acest din
urmă caz se cerea ca victima furtului să cheme vecinii, pentru ca aceştia să ia cunoştinţă de felul în care a fost
comisă fapta.
Dacă autorul furtului era un sclav, acesta era invariabil pedepsit cu moartea, prin aruncarea de pe stânca
Tarpeiană.
Legea celor XII Table completează sistemul cutumiar prin introducerea noţiunii de furtum nec manifestum.
Furtum nec manifestum presupune că hoţul nu a fost prins asupra faptului. Victima furtului intentează în acest caz
actio furti, al cărei obiect este îndoitul pagubei suferite.
În afară de percheziţia lance el licio, legea decemvirală mai cunoaşte şi o percheziţie nesolemnă, care atrage
după sine sancţiunea printr-o acţiune la triplu contra detentorului, actio furti concepti. Această acţiune se dă
1
Ihering, L'esprit de droit romain dans Ies divcrses phases de son developpement, vol. III, p. 258.
21
contra detentorului, indiferent dacă este sau nu vinovat, spre desebire de cazul în care se aplică sancţiunea lui fur
manifestus, când se cere, pe lângă respectarea unor forme solemne, şi dovedirea vinovăţiei detentorului.
O acţiune specială, actio furti oblati, referitoare la lucrul furat şi oferit, se dădea celui ce cumpăra cu bună-
credinţă un lucru furat. Prin acesta acţiune, cumpărătorul de bună-credinţă cerea întreitul sumei plătite celui care i-
a furnizat lucrul.
Prin reformele sale, pretorul a realizat unificarea sancţiunii delictului de furt. Dispoziţiile Legii celor XII Table
ne înfăţişează două sisteme de reprimare a furtului, primul prezentând un pronunţat caracter arhaic, datând din
epoca în care domnea justiţia privată, pe când celălalt, de dată mai recentă, introduce sistemul compoziţiunii
legale.
Unificarea sancţiunii furtului de către pretor a fost uşurată de folosirea compoziţiunii voluntare private. Legea
celor XII Table prevede că delincventul poate să evite vânzarea sa ca sclav trans Tiberium prin plata unei sume de
bani. Întrucât în lege nu se stabilea nici o limită a compoziţiunii, victima furtului putea pretinde de la delincvent
orice sumă de bani. Încetul cu încetul, s-a statornicit practica de a se cere delincventului o sumă de bani egală cu
împătritul lucrului furat. Acest obicei a fost consacrat de către pretor. Magistratul acorda victimei o acţiune
împotriva delincventului, fixând cuantumul condamnării la cvadruplu.
O altă inovaţie a pretorului constă în faptul că hoţul prins asupra faptului are dreptul să-şi conteste vina, astfel
încât vechea addictio este înlocuită cu un adevărat proces.
În urma adoptării legii Aebutia, percheziţia solemnă a dispărut, menţinându-se percheziţia nesolemnă, cu
importante modificări aduse de către pretor.

În dreptul clasic noţiunea de furt dobândeşte noi trăsături:

a) Furtum este contrectatio, de unde rezultă că în această epocă, furtul nu constă numai într-o sustragere ca în
dreptul vechi, ci poate consta în mânuirea, folosirea sau atingerea lucrului altuia.
b) Contrectatio rei desemnează ceea ce astăzi înţelegem prin fapte ca escrocheria sau abuzul de încredere. Astfel,
comodatarul sau depozitarul care vinde un lucru primit pentru folosinţă sau pentru păstrare, comite în zilele noastre
un abuz de încredere, pe când romanii vedeau în aceste fapte un furt.
c) Pe lângă furtul care poartă asupra însuşi lucrului, dreptul clasic mai cunoaşte şi furtum usus. Comite furtul
uzului cel ce foloseşte lucrul altuia, cu toate că nu are dreptul, cum este cazul depozitarului ce foloseşte un lucru
al deponentului, pe care îl are în păstrare.
d) Furtum possessionis este comis de către însuşi proprietarul asupra lucrului său. Astfel este cazul debitorului
care-şi reia lucrul dat ca garanţie creditorului său, înainte de a-şi fi plătit datoria.
Delictul de furt presupune, de asemenea, scopul de a obţine un folos. Când cineva ucide un sclav sau ia lucrul
altuia în scopul de a-l distruge, nu comite un furt şi, prin urmare, va fi sancţionat pentru alt delict.
Intenţia de a realiza o îmbogăţire este cerută în epoca clasică numai în anumite cazuri, pentru ca în vremea lui
Justinian să devină o condiţie generală a furtului.
O altă condiţie constă în aceea că lucrul trebuie să fie luat fără voia stăpânului. Datorită acestui fapt, lucrul ce nu
aparţine nimănui, nu poate să fie obiect al furtului.

X.2. Iniuria
Din punct de vedere etimologic, cuvântul iniuria desemnează orice fapt contrar dreptului. Din punct de
vedere juridic, însă, sensul termenului este cu totul altul, fiind cu mult mai restrâns, în special în epoca veche a
dreptului roman. În sens general, în dreptul vechi, iniuria este delictul de vătămare corporală, iar în sens special,
iniuria este delictul de lovire simplă.
Delictul de iniuria prezintă, cel puţin la origine, un pronunţat caracter arhaic. Acest caracter rezultă din faptul
că, potrivit dispoziţiilor Legii celor XII Table, dacă părţile nu cad la învoială, se aplică legea talionului.
Noţiunea de iniuria în Legea celor XII Table.
a) Membrum ruptum. Referitor la termenul de membrum ruptum, care desemnează o parte a corpului vătămată,
vedem aici o rămăşiţă a unor practici arhaice, când în lipsa unei înţelegeri între părţi, intervenea răzbunarea
privată.
b) Iniuria în sens restrâns, sancţionată de Legea celor XII Table cu o amendă de 25 de aşi, desemnează o lovire
uşoară. A existat tendinţa de a include în sfera noţiunii de iniuria simplă şi injuriile şi cântecele şi poeziile satirice
sau defăimătorii.
Potrivit unor păreri, autorul unor insulte verbale sau scrise este pedepsit cu moartea.
Aşadar, Legea celor XII Table pedepsea cu moartea vrăjitoria şi compunerea de formule magice, fapte care nu
au nici o legătură cu injuriile verbale sau scrise şi la care legea decemvirală nu face vreo referire.
Iniuria în edictul pretorului.

22
 În dreptul clasic noţiunea de iniuria s-a schimbat, căpătând o sferă tot mai cuprinzătoare şi o importantă
modificare de sens .
Dacă în Legea celor XII Table iniuria avea sensul unei vătămări corporale, în sistemul creat de către pretor se
pune tot mai mult accentul pe ofensa morală.
Unii romanişti au încercat să explice această evoluţie a delictului prin dezvoltarea la romani a simţului onoarei.
Astfel, se afirmă că, faţă de evoluţia ideii de onoare şi a sentimentului valorii individuale, ofensa morală este de
natură să atingă personalitatea individului mai mult decât leziunea fizică.
Actio iniuria aestimatoria este introdusă de către pretor în edictul său şi realizează un nou sistem de reprimare a
Iniuriei. Caracterul esenţial al acestei acţiuni constă în faptul că suma de bani nu mai este invariabilă, aşa cum se
întâmpla în sistemul creat de Legea celor XII Table. Judecătorul stabilea cuantumul condamnării în funcţie de
anumite circumstanţe.
Legea Cornelia de iniuriis.
Legea a fost dată la sfârşitul republicii, în timpul dictaturii lui Cornelius Sulla, când datorită frământărilor
sociale şi războaielor civile, ordinea publică era ameninţată. Pentru a evita agravarea situaţiei, s-a introdus o
sancţiune mai cuprinzătoare şi mai severă pentru actele de violenţă îndreptate împotriva persoanelor. Legea
Cornelia nu s-a limitat la a sancţiona violenţa fizică îndreptată împotriva unei persoane, ci a avut în vedere şi alte
fapte, ca: violarea domiciliului, atentatul la liniştea căminului unui cetăţean, pedepsind şi fapte care nu vatămă în
mod direct persoana cuiva, ca de exemplu, în cazul violării de domiciliu Legea Cornelia apără în mod indirect şi
dreptul de proprietate.
X.3. Damnum iniuria datum
În dreptul clasic, damnum iniuria datum (paguba cauzată pe nedrept) reprezintă o pagubă materială cauzată
cuiva. Acest delict nu trebuie confundat nici cu furtul, nici cu iniuria.
Damnum iniuria datum se deosebeşte de furt prin faptul că nu presupune o îmbogăţire a delincventului, pe când
furtul este o contrectatio faciendi gratia. Se deosebeşte, de asemenea, şi de iniuria, deoarece constituie o leziune
directă a patrimoniului, pe când iniuria este privită ca o leziune adusă persoanei (poate să consiste şi dintr-o
leziune a patrimoniului, dar numai în secundar).
Damnum iniuria datum a fost sancţionat prin legea Aquilia, un plebiscit din secolul al III-lea Î.Hr.; legea
sistematizează în trei capitole anumite fapte păgubitoare, dar nu sancţionează în mod general orice pagubă adusă
altuia.

XI. Delicte private noi

În acelaşi timp, pretorii au creat şi delicte noi (faţă de cele pedepsite prin legi), sancţionând fapte care în epoca
foarte veche, fie nu erau pedepsite, fie nu erau cunoscute în practica socială. Delictele private noi sunt în număr de
patru: metus, dolus, rapina, fraus creditorum.
XI.1. Metus
Precizam la partea generală a obligaţiilor că violenţa (metus) este de două feluri: fizică şi morală
(psihică). Violenţa fizică nu produce vreun efect în materia contractelor, deoarece actul încheiat sub imperiul
violenţei fizice este inexistent din punct de vedere juridic. Fără îndoială, exercitarea violenţei fizice va fi
sancţionată, dar nu în legătură cu încheierea actului juridic, ci ca fapt de natură să aducă atingere unei persoane
fizice în sens material.
Violenţa morală, însă, (ameninţarea de natură a determina partea contractantă să încheie actul contrar
voinţei sale) a avut implicaţii în materia contractelor. La origine, actele încheiate sub imperiul violenţei morale
erau considerate valabile, potrivit principiului etiamsi coactus, tamen volui (o voinţă constrânsă este totuşi o
voinţă).
Dacă în epoca foarte veche acest principiu nu părea exagerat, datorită abundenţei de formule şi simboluri,
a prezenţei martorilor, condiţii în care constrângerea morală era greu de realizat, spre sfârşitul republicii situaţia s-
a schimbat, căci formalismul a decăzut rapid, iar actele se încheiau prin simplul acord de voinţă. În noua situaţie,
violenţa morală se putea lesne realiza, iar viaţa socială ne arată că ea a devenit tot mai frecventă, cu atât mai mult
cu cât la începutul secolului I î.Hr. se instaurează nesiguranţa şi abuzul, generate de războaiele civile.
În aceste împrejurări, exercitarea violenţei morale a fost sancţionată ca faptă delictuală. Măsura a fost luată
de către pretorul Octavius în anul 74 î.Hr., care a pus la dispoziţia victimei ameninţărilor o actio quod metum
causa (adio metus).
Actio metus este arbitrară (Cicero), aşa încât, dacă partea care a exercitat violenţa (delincventul) satisface
pretenţiile victimei (de a restitui lucrul transmis sub imperiul ameninţării, de a recunoaşte existenţa unei creanţe la
care victima a renunţat de frică sau de a renunţa la o creanţă), nu riscă să fie condamnată la o sumă de bani. Dacă,
însă, delincventul nu execută ordinul de a satisface pretenţiile victimei, va suferi o condamnare la împătritul

23
valorii pagubei cauzate.
Actio metus este in rem scripta, ceea ce înseamnă că poate fi intentată împotriva oricărui terţ care profită
de pe urma violenţei.
Actio metus este numai un procedeu în anulare şi nu propriu-zis o acţiune în anulare, deoarece delincventul
nu poate fi silit să renunţe la actul încheiat sub imperiul violenţei, iar dacă nu renunţă, aşa cum s-a văzut, urmează
condamnarea la o sumă de bani.
În fine, se mai acordă victimei o restitutio in integrum propter metum, prin care actul păgubitor este desfiinţat.

XI.2. Dolus
Cuvântul dol (dolus) desemnează mijloacele viclene prin care una dintre părţi o determină pe cealaltă să
facă un act juridic. Cicero defineşte dolul ca pe o înşelătorie: Cum esset aliud simulatum, aliud actum (dolul
constă în a simula ceva şi a face altceva).
Romanii făceau distincţie între dolus bonus (dolul bun) şi dolus malus (dolul rău)1. Dolus bonus nu a fost
niciodată sancţionat întrucât prin natura sa nu dădea naştere unor consecinţe grave (vânzătorul care îşi lăuda în
mod exagerat marfa, dar nu recurgea la mijloace frauduloase pentru a-1 convinge pe cumpărător să încheie
contractul, comitea un dolus bonus).
La origine, nici dolus malus nu a fost sancţionat, deoarece, pe de o parte, actele juridice se încheiau între
vecini, rude sau prieteni, şi, pe de altă parte, erau înconjurate de forme solemne, de simboluri şi ritualuri, pe care
părţile le observau cu cea mai mare atenţie, astfel încât utilizarea manoperelor doiozive (mijloace viclene) era
quasi imposibilă2.
Cu timpul, spre sfârşitul republicii, în condiţiile dezvoltarii comerţului, operaţiunile juridice devin tot mai
frecvente, formalismul decade, iar actele se încheie prin simplul acord de voinţă, între persoane care nu se cunosc,
împrejurări de natură să favorizeze utilizarea manoperelor frauduloase la încheierea contractelor.
În noua situaţie, s-a simţit în mod acut, necesitatea sancţionării acestor fapte. Aici trebuie să facem distincţie
între contractele de bună-credinţă şi cele de drept strict. Dacă se încheia un contract de bună-credinţă sub influenţa
unor mijloace viclene, nu era necesară o sancţiune specială deoarece judecătorul cerceta cauza cu bună-credinţă,
dând câştig de cauză victimei înşelăciunii3.
Dacă, însă, contractul era de drept strict, judecătorul cerceta cauza conform literei contractului, dând câştig
de cauză autorului manoperelor doiozive. Pentru a facilita pronunţarea unor soluţii echitabile şi în cazul
contractelor de drept strict, pretorul Aquilius Gallus, a creat în anul 66 Î.Hr. adio de dolo.
Ca şi actio mctus, actio de dolo este arbitrară şi, drept urmare, judecătorul, in calitate de arbitru, ordonă
pârâtului (delincventului) să restituie ceea ce a primit prin dol. Dacă nu execută ordinul pronunţat de către
arbitru, delincventul va fi condamnat la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul pagubei cauzate.
Actio de dolo este personală, ceea ce înseamnă că se îndreaptă numai împotriva delincventului. Fiind o
acţiune infamantă, se acordă numai după cercetarea faptelor dolozive de către magistrat (cognita causa).
Actio de dolo este anuală, ceea ce înseamnă că după expirarea termenului de un an se va acorda numai
pentru a se obţine ceea ce a mai rămas din îmbogăţire.
În acelaşi timp, victima dolului dispune de o exceptio dol pentru a se apăra împotriva pretenţiilor
formulate de către delincvent (dacă acesta din urmă vrea sa-şi valorifice creanţa izvorâtă din actul lovit de doi).
Victima poate cere pretorului şi o restitio in integrum ob dolum, prin care actul păgubitor este desfiinţat, după
care intentează împotriva delincventului o acţiune pentru a reintra în stăpânirea lucrului transmis (Paul).

XI.3. Rapina
Rapina este delictul de tâlhărie: qui res aliena răpit (furt ca violenţă comis de către o persoană sau de
către o bandă armată) (Cicero).
Către sfârşitul republicii, în condiţiile dezordinilor generate de războaiele civile, faptele de jaf deveniseră
frecvente, iar mijloacele juridice puse la dispoziţia victimei de către vechiul drept civil erau insuficiente. Faţă de
această situaţie, pretorul a creat o acţiune specială, vi bonorum raptorum (cu privire la lucrurile luate prin
violenţă), prin care furtul cu violenţă a fost sancţionat cu împătritul prejudiciului cauzat (Cicero).

XI.4. Fraus creditorum

Fraus creditorum (frauda creditorilor) constă în fapta debitorului care îşi creează sau îşi măreşte
insolvabilitatea în dauna creditorilor săi.

1
D. 4.3.I.2.; G. I. Luzzatto, Enciclopedia del diritto, 13, Milano, 1964, p. 712.
2
Totuşi prin legea Plaetoria este pedepsit faptul înşelării minorului de 25 de ani.
3
Judecătorul lua în considerare intenţia părţilor, voinţa lor reală, şi nu litera actului.
24
 Unii debitori îşi creau o stare artificială de insolvabilitate, vânzând la preţuri simbolice sau donându-şi
bunurile, astfel încât la deschiderea procedurii de executare creditorii nu-şi mai puteau valorifica drepturile de
creanţă. Asemenea fraude nu s-au practicat în epoca veche datorită faptului că executarea purta asupra persoanei,
iar debitorul care nu plătea risca să fie vândut trans Tiberim sau chiar ucis, în dreptul clasic, însă, se introduce
sistemul executării asupra bunurilor, caracterizat prin vânzarea în bloc a bunurilor debitorului, iar executarea
asupra persoanei trece pe un plan secundar. Faţă de regimul vădit mai blând al executării, debitorii încep să-şi
înstrăineze bunurile, fraudându-i pe creditori.
Pentru a dejuca asemenea practici, pretorul a creat o restitutio in integrum ob fraudem creditorum,
desfiinţând actele prin care debitorii îşi înstrăinau bunurile în paguba creditorilor. Practic, după ce se trecea în
faza a doua a executării asupra bunurilor, emptor bonorum îi chema în judecată pe terţii care dobândiseră bunuri
de la debitorul insolvabil, ca şi când actele de înstrăinare n-ar fi existat. În cazurile în care restitutio in integram
nu era aplicabilă (debitorul nu şi-a valorificat un drept în termenul stabilit), pretorul elibera creditorilor un
interdict.
Către sfârşitul republicii, pretorul a creat o acţiune in factum cunoscută mai târziu sub numele de acţiune
pauliană, prin care creditorii puteau revoca actele încheiate de către debitor în paguba lor.
Acţiunea pauliană este arbitrară, ceea ce înseamnă că înainte de pronunţrea condamnării pecuniare
judecătorul va ordona (ca arbitru) pârâtului să satisfacă pretenţia reclamantului (de a i se remite lucrul) şi este in
rem, adică poate fi intentată împotriva terţilor care au profitat de pe urma fraudei.
Pentru ca terţii să poată fi urmăriţi de către creditori prin acţiunea pauliană, în scopul desfiinţării actelor
păgubitoare pentru creditori, se cereau întrunite anumite condiţii:
a) Debitorul să fi suferit o micşorare a patrimoniului. Nu este întrunită această condiţie atunci când debitorul refuză
să se îmbogăţească, spre exemplu, refuză o donaţiune. Dar ea este întrunită atunci când debitorul se abţine în mod
fraudulos să intenteze o acţiune în scopul valorificării unui drept, lăsând-o să se prescrie.
b)Debitorul trebuie să fie conştient că prin actele de înstrăinare şi-a creat o stare de insolvabilitate.
c) Dobânditorul trebuie să fie conscius fraudis (să ştie că debitorul este insolvabil). La acest punct trebuie să
facem distincţie între cazul dobânditorului cu titlu oneros şi cel al dobânditorului cu titlu gratuit.
Dacă dobânditorul cu titlu oneros este de rea-credinţă, pierde lucrul dobândit de la debitorul insolvabil şi
nu are dreptul de a primi un echivalent. Dimpotrivă, dobânditorul cu titlu oneros de bună credinţă are dreptul să
vină alături de ceilalţi creditori pentru a se despăgubi din masa falimentului (bunurile scoase în vânzare).
Dacă terţul a dobândii lucrul cu titlu gratuit, nu se mai cercetează buna sau reaua sa credinţă. Aşadar, chiar
în cazul dobânditorului cu titlu gratuit de bună-credinţă, actul urma să fie revocat, căci el nu pierdea nimic în
urma acestei revocări. Pe când creditorii luptă să evite o pagubă (certat de damno vitando), dobânditorul cu titlu
gratuit luptă să realizeze un câştig (certat de lucro captando). Iată de ce, în cazul actelor cu titlu gratuit, acţiunea
se poate intenta indiferent dacă dobânditorul este sau nu de rea-credinţă.
d) Actul de înstrăinare să-i fi păgubit pe creditori (aceştia nu-şi pot satisface creanţele integral).

XI.5. Delicte private secundare

Pe lângă delictele private vechi şi noi mentionate mai sus, socotite a fi principale, romanii au cunoscut şi
delicte mai puţin importante, sancţionate fie de dreptul civil, fie de cel pretorian, cunoscut sub numele de delicte
private secundare.
a) În epoca veche, tutorele care sustrăgea bunuri din averea pupilului era urmărit printr-o acţiune similară furtului,
iar în dreptul clasic prin actio de rationibus distrahendis (acţiune în reglementare de socoteli).
b)Actio auctoritatis sancţiona fapta mancipantului de a transmite un bun care nu-i aparţine. Prin intermediul
acestei acţiuni, în caz de evicţiune, dobânditorul avea dreptul să pretindă dublul preţului plătit. Mancipantul
răspundea fie pentru că nu 1-a asistat pe dobânditor în procesul cu terţul (adevăratul proprietar), fie pentru că 1-a
asistat fără succes. La un moment dat, fundamentul delictual al acţiunii a dispărut din conştiinţa romanilor, ea
fiind văzută ca un efect al mancipaţiunii.
c) Actio de pauperie se dădea împotriva proprietarului care a pricinuit pagube pe terenul vecinului. Actio de
pauperie era acordată numai dacă paguba se datora în mod exclusiv animalului, scăpat de sub controlul
proprietarului.
d) Actio de servo corrupto sancţiona fapta celui care îndemna pe sclavul altuia să comită un rău. Autorul instigării
la o faptă rea era sancţionat cu plata dublului valorii prejudiciului.

XII. Quasidelicte
XII. 1. Obligaţia quasidelictuală

25
 Obligaţiunile quasidelictuale izvorăsc din quasidelicte, fapte ilicite asemănătoare întrutotul cu
delictele, dar care sunt desemnate în Institutele lui Justinian printr-un termen tehnic special.
Dreptul modern a preluat distincţia dintre delicte şi quasidelicte, dar i-a creat un fundament teoretic,
oferind criterii sigure pentru încadrarea unei fapte în sfera uneia sau alteia din cele două figuri juridice.
Romanii, însă, nu au dispus de asemenea criterii. Astfel, quasidelictele ca şi delictele sunt fapte ilicite,
sancţionate prin acţiuni pretoriene. Pe de altă parte, constatăm că unele quasidelicte sunt fapte comise cu intenţie,
pe când unele delicte nu presupun, acest element, aşa încât nici aspectul intenţional nu poate fi un criteriu
distinctiv.
Faţă de lipsa unor date de domeniul tehnicii juridice care să explice utilizarea unor termeni diferiţi, trebuie
să admitem că Justinian a văzut în quasidelicte izvoare de obligaţii, din raţiuni de ordin mai general.

XII. 2. Enumerarea quasidclictelor

a) ludex qui litem suam facit este judecătorul care din neglijenţă sau cu intenţie aduce o pagubă uneia dintre
părţi. Judecătorul vinovat de o asemenea faptă va fi urmărit printr-o actio infactum pentru o sumă de bani egală cu
paguba cauzată. În practică, judecătorul vinovat de pronunţarea unei sentinţe greşite lua locul debitorului.
b) Paguba cauzată unei persoane sau unui lucru prin vărsarea sau aruncarea unor obiecte în stradă dintr-o casă era
sancţionată prin actio de effusis et deiectis (cu privire la lucrurile vărsate şi aruncate) (Gaius). Acţiunea se dădea
împotriva proprietarului (sau locatarului) casei, fără a se cerceta cine poartă vina pentru paguba produsă. Era o
acţiune populară, căci putea fi intentată de oricine.
c) Expunerea unor obiecte în afara locuinţelor era sancţionată prin actio de positis et suspensis. Acţiunea se
îndrepta împotriva celui care locuia în casă şi avea ca obiect plata unei amenzi. Este şi ea o acţiune populară.
d) Când persoanele aflate în slujba căpitanilor de corăbii, a hangiilor şi a proprietarilor de grajduri (nautae,
caupones, stabularii) comiteau un furt sau păgubeau sub altă formă pe călători, aceştia din urmă aveau o actio
infactum pentru a obţine o sumă de bani ca despăgubire. Acţiunea era îndreptată împotriva stăpânilor, care
răspundeau pentru faptele persoanelor aflate în slujba lor.

26