curs

 VII. SUCCESIUNILE

Privită în lumina semnificaţiei sale istorice, moştenirea ne apare ca un sistem juridic prin care se
înlocuieşte o persoană printr-o altă persoană, aparţinând aceleiaşi clase, iar cel mai adesea chiar aceleiaşi
familii.
Materia succesiunii – (hereditas) cuprinde totalitatea normelor ce reglementează transmiterea
patrimoniului defunctului către moştenitorii săi.
Romanii au ajuns la această concepţie abia mai târziu, în procesul evoluţiei generale a ideilor privind
transmiterea patrimoniului. La origine, ei nu admiteau ideea transmiterii patrimoniului de la defunct către
moştenitorii săi, aşa cum nu au admis nici ideea transmiterii proprietăţii între vii
Pornind de la principiul că nu există patrimoniu fără titular, vechii romani considerau că patrimoniul unei
persoane dispare odată cu moartea sa. În acea epoca, raportul dintre o persoană şi patrimoniul său apărea ca o
legătură materială întemeiată pe ideea de putere, care se stingea odată cu moartea titularului patrimoniului. Ca
atare, dobândirea bunurilor defunctului de către moştenitori nu implica ideea de transmitere a unui patrimoniu.
Întrucât dreptul defunctului se stingea odată cu personalitatea sa, romanii considerau că moştenitorii
dobândesc un drept nou, un drept de proprietate-putere. Aşadar, succesiunea se întemeiază, la origine, nu pe
transmiterea unui patrimoniu, ci pe stăpânirea dobândită de către moştenitori asupra bunurilor defunctului.
Astfel se explică faptul că cel mai vechi termen clasic care-l desemnează pe succesor este heres, termen
care vine de la herus (stăpân). Când sunt mai mulţi succesori coheredes, fiecare dintre ei are vocaţie la întreaga
succesiune, dar din pricina concurenţei succesiunea trebuie să se împartă- concursu partes fiunt.
Termenii de succesiune şi de succesor apar mai târziu, abia după ce romanii au admis principiul
continuităţii persoanei defunctului.
În timpul lui Jstinian exista o successio in res sau in singularis res, în opoziţie cu succesio per
universitatem sau in universitatem.
Dreptul roman a cunoscut şi succesiunea universală între vii, când titularul unui patrimoniu trecea sub
puterea altuia, devenind din sui iuris – alieni iuris (ex. adrogaţia). Succesiunea cu titlu universal este şi
succesiunea mortis causa, când transmiterea patrimoniului unei persoane moarte ca un tot unitar comportă un
activ şi un pasiv.
Romanii au cunoscut trei sisteme de transmitere a bunurilor:
moştenirea ab intestat sau legală (conform legii sau fără testament);
moştenirea testamentară ;
moştenirea deferită contra testamentului.
S-a dovedit, atât pe baza unor texte, cât şi pe baza cercetării modulai de organizare a familiei romane, că
moştenirea ab intestat este cea mai veche
Moştenirea ab intestat a apărut odată cu stăpânirea individuală asupra unor bunuri, încă înainte de
constituirea familiei patriarhale. Moştenirea asupra acestor bunuri revenea gentililor (membrilor ginţilor).
Odată cu apariţia familiei patriarhale, când bărbatul dobândeşte o poziţie dominantă în familie, exercitând
o putere nelimitată asupra persoanelor şi bunurilor de sub puterea sa, a apărut şi moştenirea testamentară.
Testamentul apare ca un act juridic menit să asigure transmiterea puterii lui pater familias urmaşilor săi. Pe
această cale, romanii au creat modalitatea prin care pater familias dispune de bunurile sale chiar şi după
moarte, ducând principiul proprietăţii-putere până la ultimele sale consecinţe.
În cadrul evoluţiei generale a dreptului succesoral roman se pot identifica două tendinţe principale:
1
decăderea formalismului şi ocrotirea rudeniei de sânge, rudenie care tinde să ia locul agnaţiunii ca fundament al
moştenirii .
Daca la origine actele juridice, reclamate de transmiterea patrimoniului defunctului către urmaşii săi, erau
îmbrăcate în forme solemne extrem de rigide, cu timpul, faţă de cerinţele economiei în continuă expansiune,
formele se simplifică tot mai mult, astfel încât, în final, constatăm că simpla manifestare de voinţa este
suficientă pentru declanşarea unor consecinţe juridice. Menţionăm, în acest sens, numai faptul că în foarte
vechiul drept roman, testamentul reclama forme extrem de greoaie, ca de pildă în cazul testamentului calatis
comitiis. Acest testament presupunea condiţii de formă similare cu cele cerute de adoptarea unei legi. În epoca
clasică însă, vechiul principiu este răsturnat, astfel încât testamentul se poate face printr-o simplă declaraţie
orală sau chiar prin scrisoare.
Cât priveşte cea de a doua tendinţă ce se desprinde din evoluţia dreptului succesoral roman, precizăm că
nici ea nu este străină de transformările intervenite în viaţa economică şi socială a Romei şi în special de cele
petrecute în modul de organizare a familiei. Astfel, în cazul căsătoriei fără manus, femeia este străină atât faţă
de bărbat, cât şi faţă de copiii ei, aşa încât nu venea la moştenirea lor. Tot astfel, fiul de familie emancipat nu-şi
putea moşteni tatăl, întrucât înceta să mai fie rudă civilă cu el.
Pentru a atenua contradicţia ivită între principiile dreptului succesoral şi modul de organizare a familiei,
dreptul pretorian, ca şi dreptul imperial au introdus unele reguli noi, de natură să ocrotească rudele de sânge.
La capătul unei îndelungate evoluţii, în dreptul lui Justinian, rudenia de sânge va înlocui cu totul agnaţiunea,
devenind unicul temei al succesiuni.

SUCCESIUNEA AB INTESTAT

Sistemul Legii celor XII Table

Reformele pretorului
Dreptul imperial

Sistemul Legii celor XII Table

Succesiunea ab intestat (fără testament) se deschide atunci când nu există moştenitori testamentari, fie
pentru că defunctul nu a lăsat un testament, fie pentru că testamentul nu a fost valabil întocmit.
Moştenirea ab intestat este desemnată şi prin termenul de moştenire legală, întrucât normele care o
reglementează sunt cuprinse în Legea celor XII Table.
Categoriile de moştenitori legali.
Conform Legii celor XII Table, există trei categorii de moştenitori:
heredes sui;
agnatus proximus;
gentiles.
Heredes sui sunt persoanele care prin moartea lui pater familias devin sui iuris. Aceste persoane vin la
moştenire cu prioritate faţă de toate celelalte rude civile ale defunctului şi formează prima categorie de
moştenitori legali. În categoria sui heredes intră fiii, fiicele, soţia căsătorită cu manus, precum şi nepoţii din fiii,
dacă tatăl lor a predecedat bunicului. Adoptatul şi adrogatul fac şi ei parte din prima categorie de moştenitori,
deşi nu sunt rude de sânge cu defunctul. Dimpotrivă, soţia căsătorită fără manus, ca şi fiul emancipat, nu sunt
sui heredes, deoarece între ei şi pater familias nu existau legături civile în momentul morţii acestuia.
Nepoţii din fii vin la moştenire prin reprezentare. Astfel dacă în momentul morţii lui pater familias au
2
calitatea de sui heredes doi fii şi doi nepoţi de fiu, fiii vor primi fiecare câte o treime din moştenire, iar cei doi
nepoţi vor primi împreuna o treime, atât cât s-ar cuveni tatălui lor, dacă ar mai fi trăit în momentul morţii lui
pater familias.
Agnatus proximus vin la moştenire în lipsa sui heredes-ilor. Expresia agnatus proximus, desemnează fie
o singură persoană, fie mai multe persoane, aflate în cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul. Această
categorie de moştenitori este formată din fraţi, din veri, precum şi din nepoţii de frate sau de văr. În lipsa unor
agnaţi apropiaţi, cei mai îndepărtaţi agnaţi vor veni la moştenire în calitate de agnatus proximus. Aşadar,
această categorie de moştenitori nu este fixă, ci mobilă. Astfel, dacă există, fraţi, aceştia vor veni la moştenire
ca cele mai apropiate rude civile, în lipsa lor însă, verii vor fi consideraţi agnatus proximus. Dacă cel mai
apropiat agnat refuză moştenirea, nu va veni la moştenire agnatul următor, deoarece, în sistemul Legii celor XII
Table, colateralii nu vin la moştenire prin reprezentare.
Gcntiles formează cea de a treia categorie de moştenitori legali. Ei vin la moştenire în lipsa celor din
categoriile sui heredes şi agnatus proximus. Gentilii vin la moştenire în părţi egale.

Reformele pretorului
Pornind de la faptul că reglementarea moştenirii conform Legii celor XII Table, nu mai corespundea în
multe privinţe noilor tendinţe ce se manifestau în privinţa organizării familiei, pretorul a intervenit şi de această
dată, ocrotind acele categorii de persoane care potrivit moştenirii legale, nu aveau drepturi succesorale.
Reformele pretorului au operat în direcţia ocrotirii rudelor de sânge, precum şi în direcţia consolidării
raporturilor dintre soţi în cadrul căsătoriei fără manus.
Într-o epocă în care se afirmau tot mai mult ideile cu privire la independenta femeii, în raport cu bărbatul,
şi a fiilor de familie în raport cu pater familias, vechiul sistem succesoral, întemeiat în ultimă instanţă pe
puterea exercitată de către pater familias, nu putea supravieţui fără unele adaptări.

 Categoriile de moştenitori pretorieni.

Moştenirea pretoriană este desemnată prin termenul de bonorum possessio (posesiunea bunurilor
succesorale).
Spre sfârşitul republicii erau cunoscute patru categorii de moştenitori pretorieni:
bonorum possessio unde liberi;
bonorum possessio unde legitimi;
bonorum possessio unde cognati;
bonorum possessio unde vir et uxor.
Prima categorie de moştenitori (unde liberi) este formată din sui heredes, precum şi din alte rude de
sânge, care suferind o capitis deminutio au pierdut drepturile succesorale după dreptul civil, cum este cazul
fiului emancipat şi al descendenţilor săi. Prin urmare, conform sistemului pretorului, descendenţii vin la
moştenire, indiferent dacă se află sau nu sub puterea lui pater familias în momentul decesului acestuia.
În a doua categorie de moştenitori pretorieni intră agnaţii şi gentilii. De această dată, s-ar părea că
pretorul nu a introdus nici o modificare, limitându-se să consacre o dispoziţie a dreptului civil. În realitate,
prin introducerea în sistemul succesiunii pretoriene a acestor moştenitori, pretorul a modificat, deşi numai
indirect, sistemul moştenirii legale. Astfel, dacă cel mai apropiat agnat repudiază moştenirea, aceasta nu devine
vacantă, ci trece la următoarea categorie de moştenitori pretorieni, adică la cognaţi.
A treia categorie de moştenitori este formată din rudele de sânge (unde cognati). Este vorba despre acei
cognaţi care nu sunt în acelaşi timp şi agnaţi, cum este cazul copiilor faţă de mama lor în cadrul căsătoriei fără
3
manus sau a altor rude de sânge după mamă. Aceşti moştenitori vor veni la succesiune numai în lipsa rudelor
civile. Un agnat, oricât de îndepărtat ar fi, îi exclude de la moştenire pe cognaţi.
În categoria bonorum possessio unde vir et uxor intră soţul şi soţia. Este vorba de soţii căsătoriţi fără
manus, deoarece în cazul căsătoriei cu manus, soţul şi soţia se moştenesc potrivit celor XII Table, în calitate de
rude civile. Dreptul de moştenire al soţilor unul faţă de altul se deschide numai în lipsa rudelor civile sau a
celor de sânge.
Dreptul imperial
În dreptul clasic s-au adoptat din iniţiativa împăraţilor, două senatus consulte prin care s-a extins şi mai
mult cercul rudelor de sânge chemate la succesiune.
Astfel, prin senatus consultul Tertullian, votat în vremea lui Hadrian, s-a acordat un drept de succesiune
mamei, faţă de copiii rezultaţi din căsătoria fără manus. Spre deosebire de sistemul pretorului, în care
mama venea la succesiunea copiilor săi în calitate de cognată, în sistemul dreptului imperial, mama îşi
moştenea copiii în calitate de rudă legitimă alături de ceilalţi agnaţi. Senatus consultul Tertullian acordă drept
numai mamelor care au ius liberorum (femeia liberă cu trei copii şi cea dezrobită cu patru).
Prin senatus consultul Orfitian, dat în vremea lui Marc Aureliu, au fost chemaţi la succesiunea mamei,
copiii rezultaţi din căsătoria fără manus. Conform acestui, senatus consult, copiii vin la succesiunea mamei
înaintea agnaţilor, în cadrul primei categorii de moştenitori.
Îîmpăratul Justinian a pus capăt definitiv sistemului succesoral întemeiat pe rudenia civilă, făcând din
rudenia de sânge unicul temei al moştenirii.
Prin reforma lui Justinian au fost create patru categorii de moştenitori :
a) descendenţii;
b) ascendenţii, fraţii, surorile şi copii lor;
c) fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii lor ;
d) ceilalţi colaterali.
În felul acesta, distincţia dintre agnaţiune şi cognaţiune şi-a pierdut orice semnificaţie în privinţa vocaţiei
succesorale. în acelaşi timp, a dispărut şi distincţia dintre moştenirea civilă şi pretoriană.
Constatăm că şi în această materie, ca şi în multe altele, legislaţia lui Justinian şi-a afirmat caracterul său
unificator. Rezultat al unei evoluţii seculare, sistemul succesoral cristalizat în epoca lui Justinian şi-a dovedit
cu prisosinţă viabilitatea, căci a fost preluat, cu unele modificări neesenţiale, în sistemele juridice de mai
târziu.

SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ
I.Noţiuni introductive
Testamentul este un act solemn prin care o persoană, numită testator, institute unul sau mai mulţi
moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima sa voinţă.
Originea cuvântului testament rezultă din lb. latină testari- a lua mărturie, a testa.
În definiţiile testamentului ce ne-au parvenit de la jurisconsulţii clasici, se subliniază în special caracterul
solemn şi de ultimă voinţă al actului. Potrivit lui Ulpian, testamentul este manifestarea, în conformitate cu
legea, a voinţei noastre, pentru a avea tărie după moarte (testamentum est mentis nostrae iusta contestatio, in
id solemnifer facta, ut post mortem nostram valeat).
În realitate, trăsătura ce dă în primul rând identitate proprie testamentului este instituirea de moştenitori,
trăsătură ce nu este amintită în definiţia de mai sus, dar pe care, totuşi, jurisconsulţii romani o menţionează în
mai multe rânduri.
4
 La origine, testatorul instituia ca moştenitori numai pe herezii săi, dar mai târziu a putut institui şi agnaţi
mai îndepărtaţi şi chiar persoane străine de familia sa. În principal, moştenitorul sau moştenitorii instituiţi, în
calitatea lor de executori testamentari, asigurau distribuirea bunurilor defunctului, conform dispoziţiilor
cuprinse în testament .
Testatorul putea favoriza pe unii din herezi spre deosebire de moştenirea legală unde herezii veneau la
succesiune în mod egal; după cum putea greva pe cei instituiţi cu executarea unor legate în profitul anumitor
persoane străine de familie.
Testamentul îndeplinea şi alte funcţii, cum ar fi numirea unui tutore sau dezrobirea unui sclav. În nici
un caz, testamentul roman nu a avut niciodată ca funcţie unică îngrijirea cultului privat, aşa cum afirmă unii
autori.
II. Forme de testament
Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament:
calatis comitiis;
in procinctu;
per aes et libram.

Testamentul calatis comitiis îmbrăca forma unei legi votate de către comitia curiata, de unde se poate
deduce că la început romanii priveau cu o anumită reticenţă testamentul, act prin care succesiunea prevăzută de
lege putea fi modificată.
Cert este că în epoca Legii celor XII Table principiul libertăţii de a testa s-a impus definitiv, în dreptul
roman. Din acest moment, poporul s-a transformat dintr-un adevărat legiuitor în martor colectiv, chemat sa ia
act de ultima voinţă a testatorului.
Testamentul calatis comitiis prezenta două inconveniente importante: în primul rând, el era accesibil
numai patricienilor, căci numai ei participau la lucrările comitiei curiate, iar în al doilea rând, se putea face
numai de două ori pe an, probabil la 24 martie şi 24 mai, date la care era convocată adunarea patricienilor.
Testamentul in procinctu a apărut probabil mai târziu decât testamentul calatis comitiis, în scopul de a
înlătura unele din inconvenientele pe care acesta din urmă le prezenta. Testamentul in procinctu se făcea în faţa
armatei gata de luptă, fiind accesibil şi plebeilor. Întrucât membrii unităţii militare în faţa căreia se făcea
testamentul aveau rolul de martori, se pare că testamentul in procinctu a fost creat după modelul testamentului
calatis comitiis, într-o epocă în care poporul pierduse calitatea de adevărat legiuitor în această materie.
Testamentul in procinctu prezenta dezavantajul că era accesibil numai soldaţilor, cu alte cuvinte numai
cetăţenilor având între 17 şi 46 de ani.
Testamentul per aes et libram reprezintă una din aplicaţiunile mancipaţiunii fiduciare. Testatorul
transmitea prin mancipatio patrimoniul său unei persoane ce purta numele de emptor familiae, după care
încheia cu aceasta din urmă anumite pacte fiduciare, pacte în care se arăta numele moştenitorului, precum şi
felul în care să fie împărţite bunurile. Deşi acest testament, spre deosebire de cele mai sus arătate, era accesibil
oricărui cetăţean roman, prezenta totuşi un serios inconvenient. Emptor familiae. care era un executor
testamentar sui generis, devenea proprietar al bunurilor succesorale, iar pactele de fiducie prin care urma să
transmită bunurile, conform înţelegerii cu testatorul, nu erau sancţionate în dreptul vechi. Iată dar că la origine
executarea testamentului per aes et libram depindea de buna credinţă a lui emptor familiae.
Datorită acestor inconveniente, testamentul per aes et libram a fost astfel adaptat încît emptor familiae să
nu mai dobândească nici un drept asupra bunurilor succesorale, rolul său limitându-se la a păstra aceste bunuri
şi a le transmite la moartea testatorului, adevăratului moştenitor.
5
 În dreptul clasic, alături de testamentul per aes et libram, care continua să fie utilizat, apar noi forme de
testament : testamentul nuncupativ, testamentul pretorian şi testamentul militar.
Testamentul nuncupativ se făcea sub forma unei declaraţii, în prezenţa a şapte martori, prin care se
cunoaşte numele herediului şi ultimele acte ale sale de voinţă.
Testamentul pretorian era întocmit în formă scrisă şi purta sigiliile a şapte martori. În prezenţa celor
şapte martori trebuie să vedem unele reminiscenţe ale testamentului per aes et libram (cei cinci martori de. la
mancipaţiune, libripens şi emptor familiae ).
Testamentul militar nu presupunea vreo condiţie de formă. El putea fi făcut oricum, cu condiţia ca voinţa
testatorului să fie clar exprimată.
Dreptul imperial. Mai târziu apar noi forme de testament specifice acestei perioade după cum urmează:
Testamentul civil sub formă orală manifestă voinţa testatorului, clar exprimată verbal faţă de martori,
cinci la început, apoi şapte. Era forma de testament per aes et libram redusă la expresia cea mai simplă.
Testamentul sub forma scrisă, nu se mai făcea prin mijlocul tablelor de ceară, ci se întocmea pe
papirus şi pergament. Testamentul se putea prezenta martorilor înfăşurat sub forma unui sul, atât cât este scris, ca
peceţile şi numele lor în subscriptio să fie puse in reliqua parte, fără ca ei să vadă conţinutul.
Testamentul olograf, recunoscut de Valentinian III, trebuia să fie scris în totalitate de testator. Acesta
însă nu a trecut în legislaţia lui Justinian, decât ca partaj de ascendent.
Testamentul public - apud acta conditium a fost recunoscut de o constituţie a lui Theodosiu şi
Honoriu la 413 e.n. Testamentul public este o declaraţie verbală făcută înaintea autorităţilor judecătoreşti sau
municipale, în urma căreia se încheie un proces-verbal.
Testamentul principi oblatum, era scris şi apoi remis pentru păstrare în cancelaria imperială. Acesta
era folosit de personalităţile de vază ale imperiului.
Testamentul excepţional, făcut în condiţii deosebite când testatorul era în imposibilitate de a vorbi, auzi
sau vedea. Astfel, în timpul lui Justinian a apărut testamentul orbilor, care, spre deosebire de alte forme de
testament, trebuia scris nu de un martor, ci de un tabularius, ofiţer public al cetăţii, conţinutul acestuia trebuind
să fie cunoscut şi de martori.
Testamentul surdomuţilor era actul prin care aceştia trebuiau să-şi scrie singuri testamentul. La ţară,
unde gradul de instrucţie era mai scăzut, era suficient ca la întocmirea testamentului să fie de faţă cinci martori.

III.Testamenti factio – (capacitatea testamentară)

Testamenti factio desemnează capacitatea unei persoane de a-şi face testamentul sau de a fi martoră la
întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de a veni la succesiune în calitate de moştenitor sau de
legatar. Distingem testamenti factio activa şi testamenti factio pasiva.
Au testamenti factio activa (capacitatea de a-şi face testamentul) cetăţenii romani sui iuris, care sunt
capabili să-şi exprime singuri voinţa (capabili de fapt). Peregrinii care se bucură de ius comercii au de
asemenea; testamenti factio activa.
Nu-şi pot face testament sclavii (cu excepţia sclavilor publici), precum şi fii de familie care nu aveau un
peculium castrense (incapabili de drept). Tot aşa, nu-şi puteau face testamentul alienaţii, impuberii şi femeia
(incapabilă de fapt). Dacă la început femeia nu a avut dreptul de a testa, începând cu împăratul Hadrian ea
poate exercita acest drept, dar numai cu auctoritatis tutoris. Femeile care se bucurau de ius libero um aveau
capacitatea deplină de a testa.
Nu aveau testamenti factio pasiva (capacitatea de a veni la succesiune) incapabilii de drept şi de fapt,
precum şi persoanele incerte. Prin legea Voconia, adoptată în anul 169 î.e.n., s-a interzis femeii să vină la
6
moştenirea unei persoane cu o avere mai mare de 100.000 de aşi. Persoanele alieni iuris puteau veni la
moştenire, dar bunurile dobândite de ele intrau în patrimoniul lui pater familias. Pentru realizarea pe căi ocolite
a unor interese, s-a admis instituirea ca moştenitor fie a sclavului propriu, fie a sclavului altuia.

IV.Instituirea de moştenitor
Condiţiile de forma ale instituirii. Gaius numeşte instituirea de moştenitor: Caput et fundamentum toius
testamenti, de unde rezultă că în lipsa acestei dispoziţii, testamentul nu este valabil.
Instituirea moştenitorului trebuie făcută în termeni imperativi şi solemni ,; : Titius heres esto sau Titium
heredem esse iubeo. Dacă în dreptul clasic formele solemne ale instituirii erau încă respectate, începând din
epoca împăratului Constantin ele au încetat să mai fie obligatorii. Întrucât numirea moştenitorului reprezenta
temeiul existenţei juridice a actului, ea se făcea în fruntea testamentului.
Condiţiile de fond ale instituirii de moştenitor sunt exprimate în cele două principii ce guvernează materia
succesiunii testamentare:
nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesi (nimeni nu poate muri în parte cu
testament şi în parte fără testament);
semel heres semper heres (o dată herede pentru totdeauna herede).
Ca o consecinţă a celui dintâi principiu, nu era permisă instituirea de moştenitor numai pentru o parte din
succesiune. Dacă totuşi testatorul făcea o asemenea instituire (ex certa re), heredele dobândea şi partea pentru
care nu a fost instituit, de unde rezultă că nu se poate deschide succesiunea ab intestat alături de succesiunea
testamentară. În virtutea celui de, al doilea principiu, nu era admisă, instituirea până la un anumit termen .

V.Substituirea de moştenitor
Dacă cel instituit moştenitor nu vrea sau nu poate accepta moştenirea, se deschide succesiunea legală.
Testatorul poate evita această perspectivă introducând în testament, o clauză prin care dispune ca o alta
persoană, numită substituit, să ia locul celui instituit moştenitor, în cazul în care acesta din urmă nu
dobândeşte moştenirea. Aşadar, substituirea de moştenitor ne apare ca o instituire de gradul doi sau ca o
instituire condiţională. Romanii au cunoscut trei forme de substituire:
substituirea vulgară (substitutio vulgaris);
substituirea pupilară (substitutio pupillaris);
substituirea quasi pupilară (quasi pupillaris).
Substituirea vulgară este cea obişnuită şi constă din substituirea unuia sau mai multor moştenitori în
locul moştenitorului instituit.
Substituirea pupilară constă în numirea unei persoane care să vină la succesiune în locul moştenitorului
instituit, dacă acesta din urmă ar muri înaintea pubertăţii.
Substituirea quasi-pupilară se face prin numirea de către testator a unui moştenitor, pentru
descendentul său lipsit de minte (mente captus)

VI.Deschiderea testamentului
Până la începutul imperiului, deschiderea testamentului era o operaţiune privată.
În secolul al Vl-lea d. Ch., împăratul Augustus stabileşte un impozit pe succesiune - vicessima
hereditatum.
Unele rude apropiate şi cei care primeau sub 100.000 sestreţi erau scutiţi de acest impozit
Mai târziu, împăratul Caracalla a dublat impozitul şi a suprimat scutirile, extinzându-le la întreaga lume
7
romană - in toto urbe romano.
Pentru perceperea taxei, orice detentor al unui testament trebuia să-1 prezinte la autorităţi pentru a fi
deschis în termen de cinci zile de la moartea testatorului.Magistrul convoca martorii în viaţă şi deschidea
testamentul, încheind un proces - verbal. Originalul procesului - verbal rămânea la heredele care era obligat să-1
facă cunoscut oricui era interesat.Dacă testamentul se găsea în mâna unui terţ, magistratul, la cererea oricărei
persoane interesate, dădea ordine de a prezenta actul prin interdictul - de tabulis exhibendis.

SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI

Nerespectarea formelor dezmoştenirii

În vechiul drept roman, potrivit principiului libertăţii de a testa, testatorul putea institui sau dezmoşteni
pe descendenţii săi după cum credea de cuviinţă, cu condiţia să respecte formele solemne. Aşa cum instituirea
de moştenitor presupunea anumite condiţii de forma, tot aşa şi dezmoştenirea unui descendent se făcea cu
respectarea formelor solemne. Astfel, dacă pater familias voia să dezmoştenească un fiu, trebuia să o facă
nominal (Titius filius meus exheres esto). Fiicele şi nepoţii puteau fi dezmoşteniţi în bloc, potrivit formulei:
ceteri omnes exheredes sunto- (toţi ceilalţi să fie dezmoşteniţi).
Dacă unul din descendenţi era omis (nici instituit, nici dezmoştenit) sau era dezmoştenit fără respectarea
formelor solemne mai sus menţionate, testamentul era fie nul, fie rectificat. În cazul în care cel omis sau
dezmoştenit fără forme solemne era un fiu, testamentul era nul (ruptum). În cazul fiicelor sau nepoţilor,
testamentul era rectificat de aşa manieră încât aceştia să dobândească o parte din moştenire.
Testamentul inoficios
Spre sfârşitul republicii, în condiţiile în care legăturile de familie, întemeiate cândva pe puterea nelimitată
a lui pater familias, tind să slăbească, libertatea de a testa cunoaşte unele limitări.
O expresie a tendinţei de limitare a libertăţii testatorului de a-şi dezmoşteni rudele, o constituie
testamentul inoficios, creaţie a. practicii tribunalului centumvirilor. În noile condiţii, tribunalul centumvirilor
acordă unor categorii de rude posibilitatea de a ataca testamentul, chiar şi în cazurile în care aceste rude au fost
dezmoştenite cu respectarea condiţiilor de forma cerute de dreptul civil. Centumvirii au pornit de la ideea că cel
ce-şi dezmoşteneşte rudele apropiate, încalcă în mod vădit datoria de iubire (officium) pe care o are faţă de ele
(descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile).Astfel, s-a pus la dispoziţia celor dezmoşteniţi pe nedrept o acţiune,
querela inofficiosi testamenti, prin care aceştia puteau ataca testamentul pornindu-se de la pretextul că
testatorul nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale în momentul întocmirii testamentului.

DOBÂNDIREA SUCCESIUNII

Modurile de acceptare a moştenirii

Potrivit dreptului civil, aditio hereditatis se poate realiza în trei moduri, după cum urmează:
 cretio;

8
  pro herede gestio;
 nuda voluntas.
Cretio este un mod de acceptare a succesiunii şi se realizează printr-o declaraţie făcută în faţa martorilor -
(Quod me Octavius testamento suo heredem instituit eam hereditatem adeo cernoque - pentru că Octavius m-a
instituit succesor în testamentul său, accept această succesiune)
Atunci când testatorul dispune ca succesorul să fie dezmoştenit, dacă nu se pronunţă într-un anumit interval
de timp, cretio se numeşte perfecta.
Pro herede gestio este actul din care rezultă că heredele acceptă succesiunea, deşi nu se pronunţă expres în
acest sens. Astfel, este cazul succesorului care înstrăinează un bun aparţinând succesiunii.
Nuda voluntas este o declaraţie de acceptare expresă, dar nesolemnă.

Condiţiile acceptării
Deoarece prin acceptarea succesiunii se puteau aduce heredelui nu numai avantaje materiale, dar şi datorii pe
care acesta urma să le suporte, s-a luat măsura ca numai aceia care au capacitatea de a se obliga să poată face o
declaraţie de acceptare a succesiunii.
Deci pentru a se face acceptarea succesiunii trebuiau îndeplinite următoarele condiţii:
- existenţa capacităţii de a se obliga. În acest sens fiii de familie sau sclavii nu puteau face o acceptare a
succesiunii fără autorizaţia lui pater familias;
- ius capiendi, consituia o altă condiţie care consta în dreptul de a culege o moştenire. Acesta a fost creat
de către împăratul Augustus prin lex Julia şi lex Papia Poppaea;
- pars nuptiaria, constituia condiţia prin care femeile între 20 şi 50 de ani, şi bărbaţii între 25 şi 60 de ani
trebuiau să trăiască în regimul căsătoriei;
- pars caducaria, constituia condiţia de incapacitate totală sau parţială de a dobândi o moştenire după
cum cei instituiţi erau celibes -adică necăsătoriţi, sau orbi - căsătoriţi dar fără copii. Cei din prima categorie nu
puteau primi nimic din moştenire, iar cei din a doua categorie nu primeau decât numai jumătate.

Efectele acceptării

În urma acceptării se producea confusio - confuziunea dintre bunurile patrimoniale ale defunctului cu cele
ale heredelui moştenitor.
Efectele acceptării succesiunii erau de două categorii:
efectul general rezultat în urma confuziunii;
efectul special de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor succesorale de către moştenitor - per
universitatem.
Efectul general. Moştenitorul va răspunde de toate datoriile lui decuius - defunctului chiar dacă acestea
vor depăşi activul succesoral. De aceea, în scopul protejării moştenitorilor necesari de efectele lui confusio,
pretorul a creat ius abstinendi - dreptul de a se abţine, drept prin care herezii nu puteau fi obligaţi să-i plătească
pe creditorii defunctului în afara limitelor activului succesoral.
De asemenea Justinian a creat beneficium inventării - beneficiul de inventar în conformitate cu care
moştenitorul care va face inventarul bunurilor succesorale va răspunde faţă de creditorii defunctului numai în
limitele activului succesoral.
Aceste măsuri au rolul deci de a proteja herezii necesari de plata datoriilor defunctului a cărui moştenire

9
este grevată de datorii.
Totuşi confuziunea patrimoniilor poate afecta şi interesele creditorilor defunctului dacă herezii
moştenitori sunt insolvabili. Astfel în situaţia heredelui insolvabil, după contopirea celor două patrimoniui,
creditorii defunctului sunt puşi în situaţia de a veni în concurs cu creditorii moştenitorului, şi astfel a nu-şi mai putea
valorifica în întregime drepturile lor de creanţă.
De aceea pretorul a luat măsuri de protecţie a acestora prin separatio bonorum - adică separarea
bunurilor defunctului de cele ale moştenitorului, creditorii defunctului putându-şi astfel valorifica drepturile de
creanţă din activul succesoral, înaintea altor creanţe.
Efectul special. Acesta constă în dobândirea proprietăţii mortis causa - pentru cauză de moarte,
dobândirea bunurilor în universalitatea lor.
Un prim aspect se referă la situaţia în care sunt mai mulţi moştenitori - comoştenitori, situaţie în care se
pune problema raportului juridic dintre aceştia după cum urmează:
- în cazul creanţelor şi datoriilor provenite de la defunct, acestea se divid între moştenitori de plin drept;
- în cazul bunurilor corporale, comoştenitorii se află în stare de indiviziune, şi ei pot pune capăt acestei
stări prin intentarea lui actio familiae herciscunde.
Un al doilea aspect priveşte raportul bunurilor - collatio bonorum. în acest context moştenitorii sunt obligaţi
să aducă la masa succesorală toate bunurile pe care le-au primit în timpul vieţii lui pater familias.

Repudierea moştenirii

Succesorii voluntari puteau accepta moştenirea după cum puteau şi să renunţe la ea: is potest repudiare
qui adquirere potest.
Repudierea moştenirii se putea face printr-o simplă manifestare de voinţă.
În dreptul clasic, dacă moştenitorul nu se pronunţa într-un anumit termen (avem în vedere situaţia în
care se fixa un termen în vederea acceptării), tăcerea sa era interpretată ca o manifestare tacită de a repudia
moştenirea.
Atunci când în acelaşi testament erau instituiţi mai mulţi moştenitori de acelaşi rang şi nu existau
substituiţi, repudierea succesiunii de către unul din ei avea ca efect acrescământul (ius adcrescendi).
Acelaşi efect se producea şi în cazul repudierii succesiunii de către unul din moştenitorii ab intestat. În
virtutea acrescământului, partea persoanei care a renunţat la moştenire revenea celor care au acceptat-o.
Acrescământul se producea de drept, în sensul că dreptul celor care au acceptat moştenirea se extinde
automat asupra părţii neacceptate.
Dacă testatorul instituia un singur moştenitor şi acesta renunţa la moştenire, venea la succesiune
substituitul, iar în lipsa substituitului se deschidea succesiunea legală. Dacă nu existau nici succesori legali,
moştenirea revenea statului, în conformitate cu dispoziţiile legilor caducare.

SANCŢIUNEA MOŞTENIRII

§ Sancţiunea moştenirii civile

Moştenitorul civil îşi valorifică dreptul de succesiune prin intermediul petiţiunii de hereditate
(hereditatis petitio). Acţiunea va fi intentată de către moştenitor împotriva celui ce exercită o stăpânire de fapt
asupra succesiunii.
Hereditatis petitio este o acţiune generală, având ca obiect întreaga moştenire, compusă atât din res

10
corporales, cât şi din res incorporales. Spre deosebire de acţiunea în revendicare, ce poartă asupra unui lucru
determinat, petiţiunea de hereditate are un caracter universal. Ea mai prezintă şi alte avantaje faţă de acţiunea în
revendicare: astfel, reclamantul trebuie să facă numai dovada calităţii sale de moştenitor civil, nefiind obligat să
dovedească şi faptul că defunctul a fost propri etarul bunurilor lăsate moştenire, iar, pe de altă parte, întrucât,
datorită caracterului universal al acţiunii, soarta tuturor bunurilor era decisă printr-o singură sentinţă, pârâtul nu
era nevoit să facă faţă mai multor procese.
Pentru intentarea petiţiunii de hereditate erau necesare anumite condiţii: reclamantul să dovedească titlul
său de moştenitor civil şi să nu posede, iar pârâtul să posede bunurile succesorale fie pro herede, situaţie în care
cu bună-credinţă se consideră moştenitor, fie pro possessore, situaţia în care ştie că nu este moştenitor, dar
opune reclamantului calitatea sa de posesor. Ca şi la acţiunea în revendicare, posesorii fictivi (qui dolo desiit
possidere şi qui liti se obtulit) pot fi urmăriţi în justiţie de către moştenitor, acţiunea împotriva lor fiind dată cu
titlu de pedeapsă.
Potrivit senatusconsuîtului Juventian, reaua-credinţă ţine loc de posesiune (dolus pro possessione est).
Acelaşi senatusconsult precizează condiţiile în care urmează a fi restituită moştenirea de către posesorul
(pârâtul) de bună-credinţă, precum şi de către cel de rea-credinţă. Astfel, posesorul de bună-credinţă răspunde
numai în măsura în care s-a îmbogăţit pe seama succesiunii, câtă vreme cel de rea-credinţă răspunde pentru tot
ce lipseşte din succesiune, indiferent de cauzele ce au dus la diminuarea valorii sale.

§ Sancţiunea moştenirii pretoriene

Moştenirea pretoriană (bonorum possessio) era sancţionată prin interdictul quorum bonorum. La
cererea reclamantului, pretorul îi acorda bonorum possessio (calitatea de moştenitor pretorian) fără a verifica
dacă întruneşte condiţiile cerute pentru recunoaşterea acestei calităţi. Pe de altă parte, recunoaşterea calităţii de
moştenitor pretorian nu are ca efect punerea reclamantului în posesia bunurilor succesorale. Moştenitorul
pretorian va intra în posesia bunurilor moştenirii numai în momentul în care pretorul va fi eliberat interdictul
quorum bonorum (interdict cu privire la bunurile succesorale). Cu ocazia eliberării acestui interdict, pretorul va
verifica dacă reclamantul întruneşte cu adevărat condiţiile cerute pentru a fi moştenitor pretorian.
Sancţiunea moştenirii pretoriene este inferioară celei civile, întrucât, pe de o parte, interdictul quorum
bonorum duce numai la dobândirea lucrurilor corporale, nu şi la dobândirea drepturilor de creanţă (res
incorporales), iar, pe de altă parte, nu este eficace împotriva oricărui adversar.

LEGATELE

 Definiţie
Legatul constituie o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi solemni, prin care testatorul dispune cu
intenţia de a gratifica o persoană numită legatar, de anumite bunuri individual determinate, dispoziţie care
grevează asupra heredelui testamentar.
Din această definiţie rezultă următoarele caractere ale legatului:
- nu poate fi lăsat, până la Justinian, decât prin testament;
- trebuie formulat în termeni imperativi deoarece constituie lege pentru moştenitor, caracter care va
dispare în epoca postclasică;
- trebuie formulat în termeni solemni, fiecare formă de legat având termeni proprii, caracter care va dispare de
asemenea în epoca postclasică;
- legatul nu poate fi pus în sarcina heredelui instituit deoarece prin legat i se ia un bun din moştenire;
- legatul constituie o dispoziţie cu titlu particular, adică are ca obiect lucruri individual determinate din
moştenire. Totuşi, în mod excepţional dreptul roman cunoaşte un legat cu titlu universal, având ca obiect o parte
11
din moştenire;
- legatul trebuie făcut în scopul de a gratifica pe legatar, adică de a-i face o donaţiune.

 Evoluţie, categorii, sancţiune

Încă din epoca veche a dreptului roman s-a admis în mod general că testamentul comitial, cel mai vechi
testament roman cunoştea în cadrul său cele două forme vechi de legat, respectiv legatum per vindica-tionem şi
legatum per damnationem.
Legatul per vindicationem constituia categoria de legat prin care testatorul transfera direct legatarului
proprietatea bunului pe care dorea să-l transmită, întrebuinţând în acest sens o formulă solemnă.
Datorită faptului că beneficiarul legatului, respectiv legatarul primea direct de la testator lucrul legat, el
dispunea în baza legatului de sancţiunea dreptului de proprietate, respectiv actio rei vindicatio.
Legatul per damnationem constituia categoria de legat prin care testatorul obligă pe heredele testamentar
să transmită legatarului proprietatea asupra unui lucru.Acesta era sancţionat printr-o acţiune numită - actio ex
testamente
În epoca dreptului clasic pe lângă cele două categorii de legat au mai apărut două după cum urmează:
legatum sinendi modo şi legatum per praeceptionem.
Legatul sinendi modo - cu titlu de permisiune, constituie categoria de legat care crează heredelui testamentar
obligaţia de a nu-l împiedica pe legatar să intre în stăpânirea unui bun ce face obiectul legatului.
Dacă în cazul legatului per damnationem heredele este obligat a îndeplini o prestaţie în beneficiul
legatarului, în acest caz heredele testamentar nu este obligat să facă ceva, ci să nu împiedice executarea
legatului.
Acesta era sancţionat ca şi legatul per damnationem prin acţiunea numită - actio ex testamente.
Legatul per praeceptionem - prin luare de mai înainte, constituie categoria de legat prin care unul din
herezii testamentari, care era în acelaşi timp şi legatar lua cu titlu de legat un bun din patrimoniul ce făcea
obiectul moştenirii.
Acesta era sancţionat printr-o acţiune binecunoscută privind situaţia celor care se aflau în stare de
indiviziune, respectiv - actio familiae herciscunde.
În epoca dreptului postclasic, Justinian iniţiază o reformă în materia sancţiunii legatelor hotărând că orice
legatar va avea la dispoziţia să un număr de trei acţiuni după cum urmează;
- o acţiune reală - actio rei vindicatio, dacă testatorul nu a legat lucrul altuia, sau când obiectul legatului
nu consta într-un fapt;
- o acţiune personală - actio ex testamento, când acţiunea reală nu putea fi intentată;
- o acţiune ipotecară, prin care testatorul putea să-i constituie legatarului o ipotecă asupra bunurilor
succesorale ce reveneau heredelui grevat, ipotecă ce-i conferă legatarului, dreptul de urmărire şi de preferinţă faţă de
creditorii personali ai heredelui, dar nu şi faţă de creditorii defunctului, deoarece legatele nu sunt executate decât
după ce sunt plătite datoriile defunctului conform principiului nemo liberalis, misi liberatus - nimeni nu poate să
fie darnic, până ce nu îşi plăteşte datoriile.
FIDEICOMISELE
 Definiţie
Fideicomisul constituie actul de ultimă voinţă, prin care o anumită persoană - disponent, roagă pe o altă
persoană - fiduciar, să transmită cuiva - fideicomisar un anumit lucru individual determinat sau chiar o parte
din moştenire.Deci persoana care a fost însărcinată de către testator cu executarea fideicomisului se numea
fiduciar şi acesta era fie moştenitorul fie legatarul, iar beneficiarul fideicomisului se numea fideicomisar.
12
Originea fideicomisului trebuie căutată în evoluţia relaţiilor comerciale de la sfârşitul republicii. Pentru că toţi
cei care erau plecaţi departe de Roma nu mai aveau posibilitatea să recurgă la formele cerute de testament, s-a
impus necesitatea de a se creea un nou instrument juridic care să le permită acestora ca fără formele bine
cunoscute să poată totuşi dispune de bunurile lor pentru cauză de moarte.
 Evoluţie şi categorii
În epoca veche, nimeni nu putea fi silit să execute fideicomisul deoarece acesta nu era cunoscut din
punct de vedere juridic. În practică totuşi, înainte de această perioadă, heredele putea jura că va aduce la
îndeplinire fideicomisul. Dacă cel care jura nu îşi respecta jurământul în ceea ce priveşte executarea
fideicomisului el putea fi declarat infam de către censor printr-o notă cenzorială trecută în registrele censului în
dreptul numelui celui vinovat. În epoca clasică a dreptul roman apare fideicomisul ca instituţie juridică, prin
recunoaşterea lui de iure de către împăratul Augustus. Acest fapt are o deosebită însemnătate în evoluţia ideilor
juridice, deoarece datorită fideicomisului o persoană putea dispune chiar de întreaga lui avere pentru cauză de
moarte, fără a face apel la nici o formă, deoarece putea greva cu fideicomis pe herezii ab intestat.
Toate formele cerute pentru testament sau pentru legat puteau fi eludate graţie fideicomisului care
constituia o lovitură dată formalismului acestora. În epoca postclasică a dreptului roman, respectiv în vremea
lui Justinian, legatele şi fideicomisele au fost unificate în conformitate cu tendinţa generala în acest sens
binecunoscută. Apropierea dintre legate şi fideicomise a fost realizată prin atenuarea condiţiilor prea riguroase a
legatelor pe de o parte, şi înăsprirea condiţiilor prea largi de validitate a fideicomoselor pe de alta, astfel încât
treptat s-a ajuns la unificarea realizată de Justinian.
Au existat două categorii de fideicomis, respectiv fideicomisul de familie şi fideicomisul de ereditate.
Fideicomisul de familie constituie mijlocul prin care disponentul lăsa un bun fiduciarului, cu condiţia ca
acesta din urmă să îl transmită urmaşilor săi. Prin fideicomisul de familie se menţineau bunurile în cadrul
aceleiaşi familii, în scopul ca aceasta să-şi conserve puterea economică sau politică. Fideicomisul de ereditate
purta asupra unei părţi din moştenire, sau chiar asupra întregii moşteniri. Acesta a dat naştere unor inechităţi
sociale datorate faptului că moştenitorul în sarcina căruia stătea executarea fideicomisului, trebuia să plătească
datoriile succesorale, deşi nu primea decât o parte din moştenire sau chiar nimic.

13