Drept roman-curs

IV.Status familiae

 Familia romană

În dreptul Roman termenul familie avea mai multe accepţiuni:

totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva;
un grup de persoane aflate sub aceiaşi putere;
totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate sub puterea lui pater familias.

 Pater familias

Pater familias exercita în cadrul familiei romane o „putere care îşi avea originea în societatea gentilică
primitivă anterioară societăţii romane, societate cu specific patriarhal caracterizată prin autoritatea şefului de
familie asupra tuturor membrilor acesteia ea extinzându-se şi asupra bunurilor”1.
În epoca veche, această putere era unică şi nelimitată purtând numele de manus. Ulterior, cu trecerea
timpului şi totodată cu schimbarea condiţiilor materiale de existenţă a societăţii romane determinate de
evoluţia de la o economie naturală închisă către o economie deschisă de schimb, care a influenţat şi relaţiile
din cadrul familiei romane, „unica putere manus s-a pulverizat într-o mulţime de alte puteri derivate
numite după persoanele sau bunurile asupra cărora se exercita”2. Astfel, în ceea ce priveşte persoanele ea a
evoluat şi s-a diversificat în următoarele forme: patria potestas, manus, şi mancipio, iar în ceea ce priveşte
bunurile dominica potestas şi dominium.

a. Puterea lui pater familias asupra persoanelor:

 Patria potestas.
Această putere se exercita asupra descendenţilor.

 Puterea maritală.
În dreptul evoluat, dar tot în epoca veche puterea maritală a preluat numele fostei puteri unice manus,
schimbându-şi însă conţinutul semantic în sensul că ea desemna acum o putere specifică, diferită de cea
iniţială, respectiv puterea soţului asupra soţiei în cadrul căsătoriei numită cu manus.

 Mancipio.
Această putere se exercita asupra persoanelor cumpărate prin mancipatio ce constituia un mod originar
de realizare a operaţiunii juridice de vânzare prin îndeplinirea unor forme solemne ce constau în existenţa
unor condiţii fără de care nu era posibilă recunoaşterea actului. Astfel, erau necesare prezenţa a cinci martori
cetăţeni romani, a libripensului (cantaragiului), a balanţei, a părţilor, respectiv mancipant şi accipiens, cât
şi a lucrului care făcea obiectul vânzării.
Persoanele care cădeau sub această putere erau numite persoane in mancipio. Recunoscându-se
condiţia lor juridică ca fiind specială, ei se găseau într-o stare temporară de semilibertate.

b. Puterea lui pater familias asupra bunurilor:

Trebuie menţionat faptul că romanii aveau o concepţie proprie referitoare la dreptul de proprietate pe care
îl considerau ca fiind exprimarea unei puteri asupra lucrurilor şi persoanelor; de aceea ca o consecinţă
dreptul de proprietate putea fi exercitat numai dacă exista o putere asupra lucrului sau mai corect spus o
proprietate putere. Această concepţie a avut o consecinţă şi asupra modurilor de dobândire sau transmitere
a proprietăţii pe care ei o identificau cu însăşi lucrul asupra căruia se exercita şi care se realiza prin
1
E. Molcuţ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
2
Ibidem

1
constituirea acesteia printr-un mod specific cum de pilda era mancipaţiunea.

 Dominica potestas.
Reprezenta puterea asupra sclavilor. Sclavul era considerat un lucru –res şi datorită acestui fapt el
făcea parte în cadrul clasificării bunurilor, după criteriul res mancipi şi res nec mancipi, din prima categorie
împreună cu alte lucruri de o valoare economică mai mare, ca pământul şi vitele mari. Sclavul ar fi fost
primul res mancipi, primul lucru care a intrat în proprietatea familiei preromane în timpurile străvechi. În
timpurile mai recente a apărut termenul de dominica potestas care desemna proprietatea putere a stăpânului
asupra sclavului. Stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului - ius vitae necisque şi un drept
de corecţie nelimitat - ius verberandi. Stăpânul putea vinde, dona, închiria sclavul sau îl putea abandona în
virtutea lui dominica potestas.

 Dominium era puterea exercitată de stăpân - dominus asupra tuturor celorlalte bunuri existente în
cadrul familiei romane.

 Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris

În societatea indoeuropeana şi apoi în cea romană, familia se compunea din şeful familiei (pater
familias), soţie (uxor), copii naturali sau adoptivi (liberi) şi sclavi (servi), precum şi din patrimoniul
familial (patrimonium familiae).

Persoane sui iuris

„Cei care nu se aflau sub puterea cuiva intrau în categoria persoanelor sui iuris. În epoca veche
numai pater familias era persoană sui iuris”1.
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea fi pater familias un
bărbat necăsătorit sau chiar un copil, deoarece vechii romani înţelegeau prin termenul de familie atât un
grup de persoane, cât şi un grup de bunuri; copilul fără părinţi era şef de familie, în sensul că exercita
dreptul de proprietate asupra unor bunuri.
Persoane alieni iuris
Toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias intrau în categoria persoanelor alieni iuris. Erau alieni
iuris soţia, copiii şi nepoţii din fii. La origine, puterea lui pater familias asupra persoanelor alieni iuris,
ca şi asupra bunurilor, era nelimitată. La moartea lui pater familias soţia şi copiii deveneau sui iuris.

 Rudenia

Potrivit dreptului vechi, numai rudenia civilă, numită agnaţiune, producea efecte juridice. Rudenia
de sânge sau cognaţiunea a fost multă vreme lipsită de efecte juridice.

Agnaţiunea (rudenia civilă)

Agnaţiunea era legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub aceeaşi putere, dintre
persoanele care au fost sub aceeaşi putere în trecut sau dintre persoanele care s-ar fi aflat sub aceeaşi
putere, dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor.
Dreptul civil cunoştea, aşadar, trei categorii de agnaţi2:
 în prima categorie intrau toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias la un moment dat:
soţia, copiii, nepoţii din fii;
 din categoria a doua făceau parte cei care au fost în trecut sub aceeaşi putere, dar care apoi
au devenit sui iuris : fraţii după moartea tatălui lor;

1
C. Murezea, Drept roman, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2003
2
Cele trei cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe ci mobile, aşa încât rudele de sânge de un anumit grad, în funcţie de împrejurări,
se pot afla în oricare categorie de agnaţi. Astfel, doi veri primari sunt în primul cerc al agnaţiunii dacă bunicul lor trăieşte, trec
în al doilea cerc, după ce devin persoane sui iuris, şi fac parte din al treilea cerc, dacă se nasc după moartea bunicului.

2
  cea de a treia categorie de agnaţi era formată din persoane care nu s-au aflat vreodată sub
aceeaşi putere, dar s-ar fi putut afla dacă pater jamilias ar mai fi trăit în momentul naşterii
lor: verii primari născuţi după moartea bunicului.
La limita exterioară a celei de a treia categorii de agnaţi se aflau gentilii. „Erau gentili cei care nu
puteau dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi pater familias, deşi existau anumite indicii în acest
sens”1. Gentilitatea, ca formă de rudenie civilă, îi unea pe membrii aceleiaşi ginţi. Gentilii se moşteneau
între ei dar, numai în lipsa agnaţilor.

Cognaţiunea (rudenia de sânge)

Cognaţiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un autor comun, indiferent
dacă se găseau sau nu sub aceeaşi putere.
Cognaţii nu sunt întotdeauna şi agnaţi. Astfel, sora trece prin căsătorie sub puterea soţului şi
încetează să mai fie agnată cu fratele ei rămas sub puterea tatălui, dar continuă să fie cognată cu el.
Pe lângă cognaţiunea reală, care îşi are izvorul în natură, romanii cunoşteau şi cognaţiunea
fictivă. Indiferent dacă erau sau nu rude de sânge, agnaţii deveneau în mod automat şi cognaţi. Astfel,
adoptatul devine agnat cu membrii familiei adoptantului, întrucât se afla sub aceeaşi putere. Fiind agnat,
adoptatul devine şi cognat eu membrii familiei adoptive, cu toate ca nu este si rudă de sânge. Aşadar,
dacă toţi agnaţii sunt cognaţi, nu toţi cognaţii sunt rude de sânge (cognaţii fictivi).

 PUTEREA PĂRINTEASCĂ
1
Ibidem

3
 ✍ Caracterele puterii părinteşti

Puterea părintească (patria potestas) era exercitată de către pater familias asupra descendenţilor
săi: fii, fiice şi nepoţi din fii (nepoţii din fiice se aflau sub puterea tatălui lor). Pater familias putea fi tatăl,
bunicul sau străbunicul: câtă vreme bunicul trăia, „nepoţii din fii, împreună cu părinţii lor, se găseau sub
aceeaşi, putere, ca persoane alieni iuris” (G.Cornil).
Puterea părintească era perpetuă, astfel încât fiul de familie rămânea persoană alieni iuris până la
moartea lui pater familias, indiferent de vârsta pe care o avea. Fiul de familie devenea persoana sui iuris
numai la moartea tatălui său. Daca nepotul se găsea sub puterea bunicului nu devenea persoană sui iuris
prin moartea acestuia din urmă, deoarece rămânea sub puterea tatălui.
Puterea părintească avea şi un caracter nelimitat în virtutea căruia şeful de familie dispunea în
mod liber atât de persoana fiului, cât şi de bunurile pe care acesta le dobândea. Caracterul nelimitat al
puterii părinteşti se exprima în dreptul de viaţă şi de moarte (ius vitae necisque), dreptul de abandon şi
dreptul de a-l vinde pe fiu. Potrivit Legii celor XII Table, vânzarea fiului de familie era valabilă pe
termen de cinci ani, după care fiul revenea sub puterea lui pater familias. Odată cu cea de a treia
vânzare, fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea părintească (si pater filium ter venum duuit filius
a patre liber esto).
Puterea părintească era nelimitată şi cu privire la bunurile dobândite de către fiul de familie. Ca şi
sclavul, fiul de familie putea încheia acte juridice numai dacă, prin efectul lor, făcea mai bună situaţia
lui pater familias şi nu le încheia în nume propriu, ci împrumutând personalitatea şefului de familie.
Acest mod de organizare a familiei, caracterizat prin puterea nelimitata a lui pater familias faţa de
persoanele alieni iuris, învederează caracterul extrem de individualist al dreptului roman.

✍ Transformările puterii părinteşti

În dreptul clasic au fost adoptate măsuri de limitare a puterii părinteşti atât asupra persoanei, cât
şi asupra bunurilor fiului de familie. Astfel, tatăl care îşi ucidea fiul era pedepsit. Vânzarea fiului de
familie dispăruse din practică, în legătură cu faptul că au apărut procedee juridice mai evoluate de
exploatare a persoanelor alieni iuris, cum ar fi încheierea de servicii. Numai dreptul de abandon (de
expoziţiune) s-a menţinut şi în dreptul clasic.
Au fost luate şi unele măsuri de limitare a puterii părinteşti asupra bunurilor dobândite de către
filius familiae. Ca şi în dreptul vechi, fiul de familie putea încheia acte juridice împrumutând
personalitatea şefului de familie. În plus, s-a admis ca, în anumite cazuri, fiul de familie să se oblige în
numele propriu, obligându-l în acelaşi timp şi pe pater familias. Printr-o reformă a împăratului August,
adoptată în scopul consolidării armatei, s-a dat soldaţilor dreptul de a avea bunuri proprii de care puteau
dispune şi prin testament (peculium castrense). Cu toate acestea, situaţia juridică a fiului de familie în
domeniul dreptului privat a continuat să fie definita şi în epoca clasică de existenţa puterii părinteşti.
În epoca postclasică însă, ceea ce constituia o excepţie în dreptul clasic a devenit regulă, astfel
încât fiul de familie dobândeşte o capacitate aproape deplină. La capătul unei îndelungate evoluţii, sub
influenţa cerinţelor vieţii sociale în continuă schimbare, vechile caractere ale puterii părinteşti au
dispărut, iar fiul de familie a dobândit o situaţie juridică similară cu cea a şefului de familie. Puterea
părintească putea fi creată pe calea naturală, prin căsătorie. Pe lângă. acest mod firesc, romanii
cunoşteau şi două moduri artificiale de dobândire a puterii părinteşti: adopţiunea şi legitimarea.
Puterea părintească se putea stinge prin:
 moartea lui pater familias;
 moartea lui filius familiae;
 trecerea copilului sub altă putere;
 pierderea unui element al personalităţii;
 prin emanciţiare.

 Căsătoria romană
4
 Izvoarele dreptului roman ne fac cunoscute mai multe definiţii ale căsătoriei, astfel:
* jurisconsultul Modestinus definea căsătoria ca fiind o uniune între bărbat şi femeie, o asociere
pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios - nuptiae sunt comunicatio maris et
feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio;1
* Iustinian definea în Institutiones căsătoria ca fiind uniunea bărbatului şi a femeii ce implica o viaţă
comună - nuptia sive matrimonium este vire et mulieris conjunctio, individuam consuetudinem vitae
continens2.

I. Formele căsătoriei: căsătoria cu manus, căsătoria fără manus, concubinatul.

Romanii au cunoscut mai multe tipuri de căsătorie corespondente într-o anumită măsură epocilor de
drept care s-au succedat şi totodată au coexistat unele cu altele.
 Căsătoria cu manus
În căsătoria cu manus, adică cu puterea maritală a bărbatului exercitată asupra soţiei, femeia părăsea
familia de origine rupând astfel legăturile agnatice cu aceasta, şi intra în familia soţului dobândind în noua
familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune şi dreptul la rudenia civilă, agnaţiunea. În această
condiţie ea nu putea fi emancipată şi nici dată în adopţiune3.

 Căsătoria fără manus

Căsătoria fără manus era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate că ea coexista şi cu căsătoria cu
manus, care era oricum mai rară în această epocă. Era o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce au
existat asupra ei se pare că ea exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de către Legea celor
XII Table, fiindcă probabil era folosită de plebei.
Prin căsătoria fără manus adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii, aceasta rămânea în
familia de origine găsindu-se astfel sub patria potestas a lui pater familias3.

 Concubinatul (pelicatum)
Era căsătoria specifică dreptului postclasic, o căsătorie inferioară celor două anterioare, care în dreptul
vechi şi dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de fapt. Justinian a fost acela care a ridicat
concubinatul la rangul de căsătorie, dându-i efecte juridice, creând un drept de moştenire faţă de tatăl lor
pentru copiii naturali născuţi în afara căsătoriei fără manus.
Denumirea concubinatului folosită în dreptul vechi era pelicatum4.
La sfârşitul republicii odată cu marile cuceriri romane, când condiţiile vieţii materiale au modificat
concepţia de viaţă a romanilor în sensul că moravurile s-au depreciat, au decăzut, iar vechea familie romană se
destrăma, ca o consecinţă a acestei cauze a apărut căsătoria fără manus. Aceasta avea un dublu aspect: unul
privea concubinatul şi celălalt însăşi căsătoria fără manus ca instituţie pe deplin legitimă5.
„Împăratul Constantin, iniţial a căutat să desfiinţeze concubinatul prin toate mijloacele deoarece
creştinismul considera unirea sexuală în afara căsătoriei ca pe un păcat. Pentru a-l evita nu exista decât un
singur mijloc ce consta în contractarea unei căsătorii” 6. De aici neadmiterea iniţială a concubinatului, iar apoi
admiterea sa ca o formă de căsătorie inferioară pentru a se înscrie totuşi în principiile moralei creştine.
Copiii naturali aveau dreptul la succesiunea ab intestat - faţă de tatăl lor natural, exista de asemenea
obligaţia alimentară a acestuia, iar copiii puteau să aibă un nume special.
În ceea ce o priveşte pe concubină, aceasta avea acum o situaţie onorabilă, iar copiii ei aveau un tată

1
Modestim, D. 23, 2, 1.
2
Justinian – Institutiones, 1.1,91
3
Faţă de mamă copiii erau străini găsindu-se în poziţia de rude de sânge.
4
C. St. Tomulescu, Concubinatul în dreptul roman, 1953, pag. 96.
5
De aici chiar cuvântul paelex (de la pelicat) însemna pe de-o parte femeia care trăia cu un bărbat neînsurat şi pe de alta, cea
care trăia cu un bărbat însurat.
6
Ş. Cocoş, Drept roman, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000

5
cert din punct de vedere juridic. Concubinatul capătă astfel un caracter monogam, durabil şi a fost
considerat ca o uniune contractată cu o persoană necăsătorită.

II. Încheierea căsătoriei.

De obicei, dar nu obligatoriu, încheierea căsătoriei era precedată de logodnă - sponsalia1, ce consta
într-o înţelegere prin care viitorii soţi, ori personal ori prin intermediul părinţilor, se obligau ca mai târziu
să se căsătorească.
Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite condiţii:

Condiţii de formă:
Acestea priveau numai căsătoria cu manus:
- confarreatio, căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau exclusiv de îndeplinirea unor
ritualuri religioase de la care erau excluşi plebeii. În cadrul acestora se oferea zeului Jupiter o pâine făcută
din grâu, farreus panis, de unde şi denumirea de confarreatio, se pronunţau solemn anumite cuvinte cu
semnificaţie rituală, certa et solemnia verba, în faţa unui număr de zece martori, a flaminului lui Jupiter2
şi a lui pontifex maximus (pontifex – cel care deschide căile către zei)3. Viitoarea soţie trebuia să poarte pe
cap un voal de culoare roşie ce semnifica consacrarea către zeul Marte, zeu atât al războiului cât şi al
agriculturii.
- usus, constă în coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la capătul căruia femeia intra în
mod automat sub puterea bărbatului4.
- coemptio, consta dintr-o mancipaţiune făcută de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci aceasta era
o vânzare- cumpărare simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată de către plebeii care nu
aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobândi şi ei putere, manus asupra soţiilor lor după modelul
patricienilor.
Pentru căsătoria fără manus nu exista vreo condiţie specială privind forma. „Aceasta se realiza simplu
prin instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se dădea o petrecere de către acesta”5.

Condiţii de fond
Sunt aceleaşi atât pentru căsătoria cu manus cât şi pentru căsătoria fără manus. Astfel:
1. Connubium (ius connubii), era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o căsătorie valabilă
conform cu ius civile (iustae nuptiae, iustum matrimonium).
Operau două feluri de incapacităţi provenind din lipsa lui ius connubii: o incapacitate absolută şi una
relativă.
Incapacitatea absolută era cea care împiedica o persoană să contracteze o căsătorie valabilă cu o
altă persoană. De exemplu cei care nu aveau calitatea de cetăţeni.
Incapacitatea relativă – existau o serie de impedimente în încheierea căsătoriei cum ar fi: rudenia,
alianţa, condiţia socială şi legea.
a. Rudenia. În linie directă era piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia în linie colaterală
numai până la un anumit grad. În epoca principatului s-a admis în mod excepţional, chiar şi căsătoria între
colateralii de gradul trei: unchi şi nepoată de frate.
b. Alianţa, (afinitas) era legătura care unea pe unul dintre soţi cu rudele celuilalt soţ. Astfel, soţul
supravieţuitor nu se putea căsători cu fiica soţiei sale rezultată dintr-o altă căsătorie.
1
Logodna era o cermonie de familie, în cursul căreia părinţii se angajau să-şi căsătorească copiii. Logodnicul făcea un dar
logodniecei sale după care ei schimbau inelele. Logodna putea fi ruptă prin consimţământ mutual. Teoretic băiatul se putea
căsători la 14 ani, iar fata la 12 ani.
2
La Roma erau 15 preoţi numiţi flamini, dar neconstituiţi într-un colegiu deoarece fiecare dintre ei slujea unui zeu particular.
Marii flamini erau cei ai lui Jupiter, Marte şi Quirinus. Erau numiţi de marele pontif (de la August de împărat). Flaminul
suprem era a lui Jupiter, uşor de recunoscut în public prin boneta sa asemănătoare cu o cască asucţită (apex) şi după mantaua
sa.
3
Pontifex maximus era numit pe viaţă, invesitit cu prerogativele religioase ale vechilor regi.
4
Dacă aceasta nu întrerupea prin ius trinoctii, termenul, adică dreptul de a absenta trei zile consecutiv de la domiciliul
bărbatului.
5
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1993

6
 c. Condiţia socială. Căsătoria dintre ingenui şi dezrobiţi, adică între persoane care nu au fost niciodată
sclavi şi liberţi, nu a fost permisă până la împăratul Augustus care însă a tolerat-o cu scopul de a încuraja
căsătoriile într-o perioadă când familia romană era în declin.
d. Legea, constituind o piedică la căsătorie atunci când prin diferite dispoziţii legale se interzicea
căsătoria între diferite persoane, ca de exemplu între guvernator şi o femeie din provincia pe care o
guverna.
2.Consimţământul - affectio maritalis. În epoca veche se cerea consimţământul viitorilor soţi
numai dacă erau persoane sui iuris. Pentru femeie se cerea consimţământul tutorelui. Dacă viitorii soţi se
aflau sub puterea părintească, era suficient consimţământul celor doi şefi de familie. În epoca clasică se
cerea consimţământul viitorilor soţi chiar dacă erau persoane alieni iuris.
3.Vârsta admisă pentru căsătorie era stabilită pentru fete la 12 ani şi 14 ani pentru băieţi (Gaius).

III. Efectele căsătoriei.

Efectele căsătoriei asupra persoanelor:

- I. Relaţiile personale dintre soţi. În căsătoria fără manus femeia rămânea în familia de origine.
Dacă era considerată alieni iuris, ea îşi păstra mai departe acest statut. Pentru că nu făcea parte din familia
soţului ei, dacă era persoană sui iuris, se bucura de o libertate completă din punct de vedere al bunurilor şi
persoanei, neexistând pentru ea obligaţia de fidelitate şi nici de a locui la domiciliul soţului ei.
Tatăl femeii căsătorită fără manus putea interveni oricând în coabitarea soţilor, fapt ce explica ideea
adânc înrădăcinată a puterii părinteşti în concepţia romanilor. Totuşi indiferent de excepţie trebuie remarcate
câteva reguli de bază, respectiv: soţii îşi datorau fidelitate unul altuia, adulterul fiind pedepsit; soţii nu
puteau intenta acţiune unul împotriva celuilalt, în caz contrar suportând pedeapsa infamiei.
- II. Copiii născuţi din căsătorie. Faţă de aceştia au apărut următoarele efecte: legitimitatea,
paternitatea, filiaţia şi puterea părintească.
Legitimitatea se referă exclusiv la copiii născuţi în cadrul căsătoriei, legitimi iusti.
Paternitatea nu se stabilea decât prin căsătorie prin regula: „mama întotdeauna era sigură chiar de ar fi
zămislit în afara căsătoriei; tatăl însă era acela pe care îl arăta căsătoria”1.
Privitor la filiaţiune aceasta se proba prin dovedirea maternităţii şi paternităţii.

✍ Efectele căsătoriei asupra bunurilor

I. Relaţiile patrimoniale dintre soţi. Acestea par relativ complexe, dar dacă privim regimul
bunurilor după tipurile căsătoriei, respectiv căsătoria cu manus şi cea fără manus, lucrurile sunt simple.
Astfel, în cadrul căsătoriei cu manus acţionează regimul comunităţii de bunuri, adică tot ceea ce
dobândeşte soţia intră în patrimoniul familiei, care era proprietatea lui pater familias, respectiv soţul. În
cazul morţii acestuia soţia primea o parte egală cu partea pe care o primea fiecare copil.
În căsătoria fără manus soţii trăiau în regimul separaţiei de bunuri, ei fiind independenţi din punct de
vedere patrimonial unul faţă de celălalt.
Relaţiile patrimoniale dintre soţi se refereau la câteva instituţii precis reglementate de dreptul roman
în funcţie de necesităţile vieţii familiei romane pe de-o parte şi pe de alta de interesele aceleiaşi societăţi care
le-a impus. Acestea se refereau la: dotă (dos, zestre), parafernă, donaţie, donaţiunea ante nuptias şi
donaţiunea propter nuptias.
a. Dota era acel grup de bunuri pe care soţia le aducea în cadrul căsătoriei cu ocazia încheierii
acesteia.
Procedura juridică de constituire a dotei era variată şi se realiza prin următoarele modalităţi: datio
dotis, promisio dotis şi dotis dictio.
Datio dotis consta în transferul de proprietate făcut soţului de către soţie prin mijloace diferite ca
traditio, mancipatio.
Promisio dotis consta într-o stipulatio - contract verbal de promisiune prin care se constituia dota.
Dotis dictio - promisiunea de dotă era forma specifică pentru constituirea dotei. Diferite persoane,
1
Hanga, V., Bocşan, M., Curs de drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008

7
fata ce urma să se căsătorească, tatăl, bunicul ei dinspre tată şi chiar debitorul acesteia putea să se oblige prin
dotis dictio pronunţând cuvinte solemne în faţa viitorului soţ, să facă o prestaţie cu titlu de dotă. Faţă de
stipulatio, în acest caz numai o singură persoană pronunţa cuvintele solemne, respectiv cel care constituia
dota.
În epoca clasică dotis dictio a căzut în desuetudine.
Dota era foarte importantă la romani, iar lipsa acesteia era considerată drept o dovadă de
dezonoare.
Procedura de constituire a dotei, oricare ar fi fost modalitatea folosită depindea de condiţia ca
ulterior să fi avut loc căsătoria căci în caz contrar această constituire nu mai producea efecte.
Dota intra în proprietatea soţului care trebuia s-o folosească numai pentru susţinerea sarcinilor căsătoriei.
La desfacerea căsătoriei dota trebuia restituită.
Regimul juridic al bunurilor dotale.
În epoca veche soţul avea drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale, nu numai în timpul căsătoriei dar
şi după desfacerea acesteia pentru motivul că acest regim devenise abuziv, în sensul că la sfârşitul
republicii ca o consecinţă a slăbirii legăturilor de familie, crescând numărul de divorţuri şi foarte multe
familii destrămându-se, s-a impus ca dota care susţinea sarcinile căsătoriei să fie restituită celui care a
constituit-o, şi a nu se da posibilitatea unei categorii de bărbaţi să se îmbogăţească prin dotă.
Totuşi chiar dacă soţul restituia dota, el putea reţine din ea o parte din bunurile dotale în următoarele
cazuri: pentru a se asigura creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie; pentru cheltuielile făcute de soţ pentru
întreţinerea dotei; ca sancţiune pentru soţia ce a sustras bunuri de la soţ sau care s-a compromis imoral.
Pentru limitarea practicilor căsătoriilor din interes, respectiv pentru dobândirea dotei, s-a luat iniţial
măsura restituirii dotei în caz de divorţ, numită cautio rei uxoriae - stipulaţia prin care bărbatul promitea
restituirea dotei în caz de desfacere a căsătoriei. Stipulaţia era sancţionată prin actio ex stipulatu, dar dacă
femeia nu avea ea însăşi grijă să încheie această stipulaţie, nu avea la dispoziţie nici un mijloc juridic de
recuperare a dotei.
De aceea pretorul a creat un regim juridic unitar al bunurilor dotale printr-o acţiune - actio rei uxoriae,
prin care femeia putea solicita restituirea dotei dacă a omis să încheie stipulaţia de restituire a dotei.
Împăratul Augustus prin lex Iulia de adulteriis a interzis înstrăinarea de către soţ a imobilelor italice
ale femeii care făceau obiectul dotei. Împăratul Justinian a extins această regulă în sensul că toate imobilele
dotale nu puteau fi înstrăinate, indiferent unde s-ar fi aflat acestea.
b. Paraferna, constituia bunurile femeii ca soţie existente pe lângă zestre. În căsătoria fără manus,
femeile căutau să-şi asigure o anumită independenţă şi de aceea nu-şi constituiau zestre toată averea, ci
păstrau o parte din ea pentru ele. Femeia rămânea sau proprietară a lucrurilor sau titulară a drepturilor ce
formau obiectul parafernei. Totuşi soţia îi putea acorda soţului anumite drepturi asupra parafernei ca:
administrarea bunurilor parafernei; îi putea trece proprietatea lucrurilor corporale cu obligaţia de a le
înapoia împreună cu fructele lor.
Pentru asigurarea înapoierii parafernei, soţia avea o ipotecă generală asupra bunurilor soţului ei.
c. Donaţiunea între soţi,2 constituia un caz special al donaţiunii între vii. Ea a apărut odată cu
căsătoria fără manus, căsătorie în care femeia putea să aibă bunuri ce constituiau patrimoniu şi deci să
primească alte bunuri cu titlu de donaţiune.
Pentru motivul că soţii exercitau presiuni reciproce pentru a fi determinaţi să facă donaţii, romanii au
interzis donaţiunea între soţi. Totuşi în practică soţii îşi făceau donaţii eludând interdicţia.
d. Donaţiunea ante nuptias şi donaţiunea propter nuptias. Se obişnuia ca logodnicii să-şi facă
cadouri unul altuia înainte de căsătorie. Acest obicei s-a impus ca o regulă în sensul că bărbatul înainte de
căsătorie, să dea femeii o donaţie care odată cu constituirea dotei intrau în patrimoniul acestuia. O astfel de
donaţie, deoarece era făcută înainte de căsătorie se numea donaţiunea ante nuptias.
În vremea împăratului Justinian donaţiunea ante nuptias s-a transformat în donaţiunea propter
nuptias, în sensul că această donaţiune se putea face pe de-o parte în momentul încheierii căsătoriei şi deci
nu înainte, ori pe de alta se putea face în timpul căsătoriei.
În ceea ce priveşte regimul juridic al acestor bunuri nu exista obligaţia ca în cazul desfacerii
căsătoriei acestea să fie restituite.

8
 IV. Desfacerea căsătoriei.
Aceasta se realiza în mod forţat sau în mod voluntar.
În mod forţat căsătoria se desfăcea prin moarte şi prin pierderea libertăţii sau a cetăţeniei unuia
dintre soţi.
În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voinţa părţilor, făcându-se distincţia între căsătoria cu
manus şi cea fără manus.
În acest context căsătoria cu manus se desfăcea în virtutea principiului simetriei, prin forme inverse
decât cele prin care s-a încheiat. Astfel confarreatio se desfăcea prin difarreatio, coemptio sau usus
prin remancipatio, femeia ieşind de sub puterea maritală a bărbatului, căsătoria desfăcându-se.
În ceea ce priveşte căsătoria fără manus, pentru că la încheierea ei nu existau condiţii de formă, pe
cale de consecinţă nici la desfacerea ei nu trebuiau să existe asemenea condiţii. Era de ajuns să nu mai
existe affectio maritalis cât şi ceea ce jurisconsulţii romani numeau honor matrimonii, adică
convieţuirea în comun pentru ca o astfel de căsătorie să fie desfăcută.
De fapt intenţia părţilor de a se despărţi constituia divortium. Afară de acesta mai exista repudium,
atunci când una din părţi susţinea în scris sau cu martori voinţa de a se despărţi.
Desfacerea căsătoriei prezenta efecte pe de-o parte asupra persoanelor, iar pe de alta asupra bunurilor.
În ceea ce priveşte persoana soţilor, după desfacerea căsătoriei foştii soţi dispuneau de persoana lor
şi dacă doreau puteau încheia alte căsătorii.
Privitor la persoana copiilor, când căsătoria se desfăcea prin moartea soţului care era pater familias,
copiii deveneau persoane sui iuris. Când căsătoria se desfăcea prin divorţ, copiii rămâneau la soţul
nevinovat şi tatăl le purta de grijă pentru creştere.
În ceea ce priveşte efectele desfacerii căsătoriei asupra bunurilor, principalul efect era obligaţia de
restituire a dotei de către soţ, la fel şi a parafernei.

 Adopţiunea, adrogaţiunea şi legitimarea

Adopţiunea

9
 Era un mod artificial de creare a puterii părinteşti ce constă în trecerea unui fiu de familie (alieni iuris)
de sub puterea unui pater familias sub puterea unui alt pater familias.
Adopţiunea se realiza printr-un proces tehnic ce consta în două etape:
- În prima etapă fiul era scos de sub puterea lui pater familias prin trei vânzări şi două dezrobiri
succesive în baza unei dispoziţii a Legii celor XII Table care prevedea: dacă şeful de familie îşi vinde de trei
ori pe fiul său, acesta să iasă de sub puterea lui - si pater filium ter vendum duit, filius a patre liber esto.
- A doua etapă avea loc în faţa magistratului, unde intervenea adoptatorul, care declara - copilul este
al său revendicându-l de la terţul cumpărător. Acesta în calitate de pârât tăcea, iar magistratul ratifica
declaraţia în cadrul procesului fictiv numit in iure cessio (Cicero).
Adopţiunea impunea următoarele condiţii de fond:
 adoptantul să fie pater familias;
 să existe consimţământul adoptantului şi cel al lui pater familias al adoptatului;
 să fie o diferenţă de cel puţin 18 ani între adoptat şi adoptant.
Adopţiunea avea drept efect faptul că adoptatul devenea agnat cu agnaţii adoptantului şi în acelaşi
timp şi cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia originară înceta menţinându-se cea de sânge. Adoptatul
dobândea dreptul la moştenire în noua familie, dar îl pierdea faţă de familia de origine (Gaius).

Adrogaţiunea

Constituia un caz special de adopţiune prin care un pater familias intra sub puterea unui alt pater
familias împreună cu toată familia, adică cu toate persoanele şi bunurile sale.
Adrogaţiunea fiind un act de o mare importanţă se făcea în faţa comisiei calate (curiate). Numele
instituţiei vine de la rogare ce înseamnă a se adresa o întrebare poporului adunat în comisii.
Adrogaţiunea impunea următoarele condiţii: adrogantul să fie pater familias, să fie trecut de 60 de ani
şi să nu aibe moştenitor, să fie capabil.
Efectul asupra adrogaţiunii era acela că dispărea o familie şi se năştea o alta, situaţie de natură să
modifice echilibrul de forţe dintre familiile patriciene.
În perioada principatului, adrogaţiunea se făcea prin rescript imperial şi totodată acum pot fi adrogate
şi femeile. Treptat adrogaţiunea devine o instituţie în favoarea adrogatului tinzând să se aproprie de
adopţiune.

Legitimarea
Era un mod artificial de creare a puterii părinteşti prin care copiii naturali erau asimilaţi celor legitimi.
Legitimarea era de trei feluri: prin căsătorie subsecventă, oblaţie făcută curiei şi rescript imperial.
o Prin căsătorie subsecventă.
Împăratul Constantin a permis concubinilor să legitimeze pe copiii lor dacă se căsătoresc, dar aceasta
se aplica numai cazurilor existente deja în momentul apariţiei constituţiei sale. Împăratul Anastasie a luat
măsura permanentizării acesteia.
o Prin oblaţie făcută curiei - oblatio ad curiem.
Tatăl putea legitima pe copilul său dacă îl făcea decurion1, dându-i o suprafaţă de pământ cu care
răspundea pentru neplata impozitelor statului de către contribuabili, impozite cu a căror strângere erau
însărcinaţi.
o Prin rescript imperial.
Acest mod a fost introdus de către împăratul Justinian. Autorizaţia împăratului era dată numai la
cererea tatălui, cerere care se putea face şi printr-un testament. Ea putea fi refuzată dacă căsătoria între mamă şi
tată era încă posibilă şi dacă tatăl avea copii legitimi.
Tutela şi curatela

I. Tutela

1
Decurion (decurio)- membru al unui senat municipal, care avea o componenţă asemănătoare cu cea a senatului din Roma.

10
 Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării incapabililor de fapt. În dreptul
roman erau consideraţi incapabili de fapt cei ce aveau personalitate, aveau capacitate de drept, dar nu
aveau reprezentarea urmărilor faptelor lor. Astfel, sunt cazurile risipitorilor, nevârstnicilor sau nebunilor.
La origine, tutela şi curatela au fost procedee juridice destinate să apere interesele rudelor civile.
Rudele civile erau interesate să-i protejeze pe incapabilii de fapt, întrucât ele veneau la succesiunea
incapabililor şi orice risipă se răsfrângea în mod indirect şi asupra lor. Această funcţie a tutelei este
confirmată de numeroase dovezi. Astfel, dintr-un text rezultă că tutorii erau moştenitori prezumtivi. Mai
mult chiar, tutela legitimă era acordată agnaţilor în ordinea în care veneau la moştenire. Până în secolul
al II-lea î.e.n., incapabilul care nu avea agnaţi nu avea nici tutore, semn că tutela se instituia numai
atunci când interesele agnaţilor erau ameninţate. Astfel, chiar dacă agnaţii erau incapabili, păstrau
dreptul de a veni la tutelă. În epoca veche, tutela era cuprinsă în sfera lui manus, ca şi celelalte puteri .
Spre sfârşitul epocii vechi, odată cu manifestarea unor tendinţe tot mai pronunţate de destrămare a
familiei agnatice, se impune principiul apărării patrimoniului individului, iar tutela se constituie în
interesul incapabililor. Această linie de evoluţie a funcţiei tutelei rezultă din definiţia lui Servius
Sulpieius : vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere
nequit (o forţă sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe acela care din cauza vârstei nu
se poate apăra singur). În prima parte a definiţiei este înfăţişată vechea concepţie, conform căreia tutela
este o forţă şi o putere, pentru ca în partea a doua, aflată în opoziţie cu prima, tutela să apară ca o
instituţie de protecţie a incapabilului.
✍ Categorii de tutelă
După persoanele puse sub protecţie, tutela este de două feluri:
tutela impuberului sui iuris;
tutela femeii sui iuris.
Impuberul care nu se afla sub puterea părintească „era pus sub tutelă până la împlinirea vârstei de
14 ani” (Ulpian).
În epoca veche, femeia sui iuris cădea sub tutela perpetuă a agnaţilor, sub pretextul aşa-zisei
incapacităţi intelectuale a femeilor. Treptat, pe măsură ce tutela îşi pierde vechile caractere, tutela femeii
cunoaşte unele transformări. Astfel, împăratul Augustus a desfiinţat tutela pentru ingenua cu trei copii şi
dezrobită cu patru (ius liberorum). Printr-o constituţie dată în anul 410, ius liberorum a fost generalizat,
ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei pentru toate femeile.
Tutela poate fi clasificată astfel:
 legitimă;
 testamentară;
 dativă.
Tutela legitimă era reglementată prin Legea celor XII Table şi era acordată agnaţilor incapabilului.
Tutela testamentară era instituită prin testament de către pater familias pentru eventualitatea că ar
deceda înainte ca fiul să fi ajuns la vârsta pubertăţii. Tot aşa putea fi instituită tutela şi pentru femeia
căsătorită fără manus.
Tutela dativă a fost introdusă în secolul al II-lea prin dispoziţiile legii Atilia. Potrivit acestei legi,
magistratul putea numi un tutore impuberului care nu avea rude civile. Tutela dativă, creată pentru
cazurile în care nu exista nici tutelă legitimă, nici tutelă testamentară, prezintă caracterul unei instituţii de
protecţie a incapabilului, în opoziţie cu funcţia originară a tutelei.

Procedeele de administrare a tutelei

Negotiorum gestio este procedeul de administrare utilizat pentru perioada de timp în care pupilul
(copilul pus sub tutelă) era infam (mai mic de şapte ani). Conform acestui procedeu, tutorele putea încheia
orice acte cu privire la bunurile pupilului, inclusiv acte de înstrăinare. Actele erau încheiate în numele
tutorelui, deoarece copilul nu avea capacitate de fapt şi nu putea fi reprezentat aşa că tutorele devenea
proprietar, creditor sau debitor. Fireşte, la sfârşitul tutelei, între tutore şi copil avea loc o reglementare de
conturi.
Auctoritatis interpositio este procedeul folosit pentru „administrarea bunurilor copilului mai mare
de şapte ani, care, presupunem, se putea exprima corect”(Gaius). În acest caz, tutorele avea numai rolul

11
de a-l asista pe copil pentru a completa personalitatea acestuia. Prezenţa sa nu trebuie interpretată nici ca
o autoritate, nici ca o confirmare a actelor încheiate de copil. Efectele actelor se produceau asupra
copilului.

II. Curatela

Faţă de tutelă, care proteja incapacităţile fireşti, naturale, curatela avea drept scop protejarea
incapacităţilor accidentale care erau mult mai numeroase şi variate:
nebunii în forma furiosus şi dementes;
prodigii;
minorii până la vârsta de 25 de ani.
Existau şi alte feluri de curatela accidentală, întâmplătoare pe lângă cele enumerate şi îndeobşte
cunoscute. Astfel erau:
curatela impuberului;
curatela fiului de familie;
curatela pentru supravegherea văduvei gravide (Ulpian).

Curatela nebunului se regăseşte în Legea celor XII Table.

Se considera că nebunia avea două forme respectiv
 „furiosus, adică cel despre care s-a ocupat Legea celor XII Table şi care era considerat incapabil
numai în perioadele de criză, căci în cele de luciditate el era capabil;
 cealaltă formă, dementes era prevăzută de către pretor care îl asimila cu furiosus, însă neavând
perioade de luciditate, se considera că aveau o incapacitate continuă şi totală” (Gaius).
Curatela din punct de vedere al administrării bunurilor cât şi a celorlalte reguli a urmat un regim
similar tutelei, dar faţă de aceasta din urmă curatorul avea la îndemână numai negotiorum gestio pentru că
era considerată o incapacitate permanentă.
Curatela prodigului era un mijloc juridic de protecţie împotriva cheltuitorilor, care s-a regăsit atât în
Legea celor XII Table cât şi în preocupările pretorului.
Prodigul se deosebea de nebun, deci şi curatela corespunzătoare fiecăruia dintre aceştia. Aşadar dacă
incapacitatea nebunului era determinată de lipsa de discernământ, cea a prodigului era recunoscută
convenţional şi creată artificial pentru că faptul de a fi risipitor era dăunător atât persoanei prodigului cât
şi familiei sale. De aceea, „pentru ca prodigul să fie interzis era nevoie de o hotărâre judecătorească a cărei
efecte se răsfrângeau asupra acestuia, dar care arăta şi perioada interdicţiei” (Gaius). Curatorul prodigului
administra bunurile acestuia prin negotiorum gestio.
Curatelă minorului sub 25 de ani a fost de origine mai recentă. Ea privea pe cei între 14 şi 25 de ani,
şi a fost aplicată în baza legii Pletoria, fiind o curatelă specială. Tinerii protejaţi de aceasta se numeau
adolescentes sau adulta juvenes şi chiar dacă se bucurau teoretic de o capacitate deplină, pentru motivul
că nu aveau o experienţă similară omului matur, putând fi puşi oricând în inferioritate cu ocazia încheierii
de acte juridice, au fost astfel protejaţi în scopul de a se evita diminuarea patrimoniului lor.

 Emanciparea

Emanciparea era un mod special de ieşire de sub puterea părintească ce se produce prin voinţa tatălui şi

12
are ca efect scoaterea fiului de familie de sub puterea acestuia. Se produce capitis deminutio minima şi fiul,
pierde drepturile sale civile. De aceea emanciparea a fost considerată iniţial ca o decădere şi o pedeapsă
pentru fiul de familie.
În urma politicii de expansiune caracterizată prin cucerirea de noi teritorii, dezvoltarea economică a
impus printre altele şi mărirea capacităţii juridice a fiului de familie. Astfel emanciparea a devenit un
instrument prin care fiul de familie se transforma dintr-o persoană alieni iuris într-o persoană sui iuris,
aceasta nemaifiind acum un mijloc de pedepsire a fiului de familie ci unul de stimulare, de recompensare
a sa.
Informații privind procedura de emancipare se regăseşte în Institutele lui Gaius, unde acesta afirmă;
„descendenţii încetează a mai sta sub potestas al ascendentului, prin emancipare. Dar în timp ce fiul iese de
sub potestats a tatălui după trei vânzări, ceilalţi descendenţi ies de sub potestas a ascendenţilor, numai printr-o
singură vânzare; în adevăr, Legea celor XII Table vorbeşte despre trei vânzări numai cât priveşte persoana
fiului în termenii aceştia: dacă tatăl a vândut pe fiul său de trei ori, fiul să fie liber de tatăl său. Şi
lucrurile acestea se petrec astfel: tatăl îl mancipează pe fiu cuiva; acesta îl eliberează apoi prin vindicta;
aceasta odată făcută fiul revine sub potestas a tatălui; acesta îl mancipează din nou aceluiaşi, iar acesta din
urma îl eliberează apoi prin vindicta; prin chiar acest fapt fiul revine iarăşi sub potestas al tatălui; tatăl îl
mancipează pentru a treia oară, şi după această din urmă mancipare fiul încetează de a mai fi sub potestas a
tatălui”.
Din cele spuse de Gaius reiese clar că emanciparea se realizează în două faze: prima, este identică
cu cea de la adopţiune implicând trei mancipaţiuni şi două dezrobiri. A doua fază constă dintr-o dezrobire
vindicta a persoanei mancipate, respectiv a fiului. Dacă cumpărătorul îl dezrobeşte deci a treia oară pe fiu,
acesta devine sui iuris, este emancipat şi iese de sub puterea părintească. Consecinţa este că efectul principal
al emancipării constă în rupera legăturilor agnatice cu familia şi deci pierderea drepturilor succesorale.
În anul 502 a fost creată o procedură mai simplă care avea loc printr-o decizie imperială, iar în
timpul lui Justinian simpla declaraţie a şefului de familie era suficientă.

Persoana juridică

În dreptul roman, persoana juridică sau morală era o colectivitate înzestrată cu o anumită

13
capacitate juridică, având un patrimoniu propriu, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii independent
de membrii săi. În texte, persoana juridică este desemnată prin termenii de corpora sau universitas. Cea
mai veche persoană juridică a fost însuşi statul roman, care avea:
✍ patrimoniul său (ager publicus);
✍ primea moşteniri;
✍ avea debitori.
După modelul Romei au fost organizate apoi coloniile şi municipiile.
Erau persoane juridice şi asociaţiile de publicani (societates publicanorum) care aveau ca obiect
strângerea impozitelor statului1.
După adoptarea creştinismului ca religie de stat, biserica a devenit şi ea persoană juridică, şi a o
serie de privilegii şi aşezăminte.
Între persoanele juridice de drept privat se numărau:
corporaţiile, numite collegia;
societăţile de meseriaşi (collegia fabrorum);
asociaţiile de oameni săraci (collegia tenuiorum).
La început, aceste asociaţii se formau prin simpla manifestare de voinţă a membrilor componenţi,
fără vreun amestec din partea statului.
Către sfârşitul republicii, constatându-se că unele asociaţii urmăreau scopuri politice, s-au luat
măsuri de îngrădire a activităţii lor. Astfel, Caesar a desfiinţat toate persoanele juridice de drept privat, cu
excepţia celor care datau din epoca foarte veche. La rândul său, August a dispus ca nici o asociaţie să nu
se constituie fără aprobarea Senatului.

1
S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma. 21, 1955, p. 306.

14