 VIII.

OBLIGAŢIUNI

✍ VIII.1. Orginea, definiția și elementele obligației

Originea obligaţiei
Noţiunea de obligaţie s-a format pe baza unei îndelungate evoluţii, în procesul de tranziţie de la societatea
gentilică la societatea politică.
Cercetarea originii şi evoluţiei obligaţiei prezintă un mare interes, datorită în primul rând urmelor pe care
etapele succesive prin care a trecut noţiunea de obligaţie în procesul elaborării sale le-a lăsat asupra unor instituţii
de mai târziu, precum şi asupra terminologiei juridice romane.
Conceptul de obligaţie, ajuns în stadiul perfectei elaborări, presupune un raport juridic caracterizat
printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă, obligaţia a fost o simplă legătură materială, fizică,
legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat, într-un îndelungat şi complex proces de evoluţie, a cărui
reconstituire, în mod firesc, a dat naştere unor controverse.
Anumiţi cercetători au afirmat că originile obligaţiei trebuie căutate în obiceiurile unor popoare primitive.
Conform acestei teorii, raportul obligaţional şi-ar avea punctul de plecare în sentimentul de nedreptate, născut din
faptul că o persoană a primit un lucru, fără a da ceva în schimb.
Într-adevăr, s-a observat la unele triburi, cu ocazia anumitor ceremonii, că un grup (clan, familie) face daruri
altui grup. Acest din urmă grup are la rândul său obligaţia de a face daruri similare. Credem că această explicaţie
este superficială, întrucât nu ştim ca romanii primitivi să fi practicat asemenea obiceiuri. Pe de altă parte, practica
acestor daruri este lipsită de un acord prealabil şi ca atare nu se apropie de conceptul de obligaţie elaborat de către
romani.
Alţi autori caută originea obligaţiei în raporturile dintre ginţi, în epoca anterioară fondării statului. Astfel,
dacă o gintă era în vreun fel lezată de o altă gintă, fie în colectiv, fie numai prin unul din membrii săi, între cele
două ginţi izbucnea o stare de război. Leziunea suferită de către gintă o legitima să se răzbune. Aşadar, potrivit
concepţiei de mai sus, dreptul de răzbunare a dus la crearea unei stări de aservire între ginţi, drept pe care romanii
l-ar fi numit obligaţia. Deşi în unele privinţe această teorie înfăţişează în mod corespunzător cadrul în care a
apărut obligaţiunea, pe fond ea întâmpină serioase obiecţii. Fără sa tăgăduim că delictul comis de un membru al
ginţii angrena răspunderea întregului colectiv, nu putem totuşi explica originea obligaţiei, rămânând la nivelul
raporturilor colective dintre ginţi.
S-a mai susţinut că originea obligaţiei trebuie văzută în anumite practici religioase sau magice. În sprijinul
acestei teorii este invocat argumentul unui anumit paralelism ce există la romani între terminologia juridică şi cea
religioasă. Aşa, de pildă, cuvântul obligare era folosit uneori şi în sens religios. Gaius ne vorbeşte despre
întrebuinţarea jurământului în raporturile de patronat, când libertul promite serviciile sale patronului. Gaius mai
precizează că acesta este singurul caz de obligaţie contractată prin jurământ. Pe de altă parte, indiciile de care
dispunem ne îndreptăţesc să admitem că primul acord de voinţă generator de obligaţie a fost îmbrăcat într-o formă
religioasă. Se presupune că la origine, mai întâi garantul apoi şi debitorul foloseau verbul spondeo, însoţit de un
jurământ, probabil pentru că acest cuvânt era socotit a avea o virtute specială în a atrage favoarea zeilor.
Nu contestăm faptul că religia a jucat un rol important în viaţa popoarelor din lumea antică şi, că acest rol s-
a manifestat şi pe plan juridic. Recunoaştem şi faptul că în anumite domenii, dreptul şi religia au avut organisme
comune. Amintim în acest sens numai faptul că primii jurisconsulţi ai Romei au fost chiar pontifii.
Se poate considera că noţiunea de obligaţie, ca şi alte instituţii sau idei juridice, îşi au originea în
obiceiurile nejuridice ale romanilor, generate de condiţiile materiale proprii epocii de descompunere a orânduirii
gentilice.
a) în societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict, toţi membrii colectivităţii îi luau
apărarea. Nu suntem în măsură să cunoaştem cum funcţiona în mod concret obligaţia membrilor ginţii de a se
apăra reciproc. Dar aceste obiceiuri erau cunoscute la toate popoarele vechi, precum şi la unele popoare ce se află
încă la nivelul organizării gentilice.
b) mai târziu, dreptul de răzbunare al victimei a fost înlocuit cu un alt sistem, mai evoluat, potrivit căruia
delincventul şi păgubaşul ajung la înţelegere. Despăgubirea ia locul răzbunării.

1
 În acest stadiu de evoluţie al ideii de obligaţie, păgubaşul îl ţine totuşi pe delincvent în lanţuri până la plata
efectivă a despăgubirii. Numai în felul acesta victima delictului avea siguranţă că paguba va fi reparată.
c) într-un stadiu mai avansat, păgubaşul consimte să-l elibereze pe delincvent din lanţuri, încă înainte de
procurarea valorii ce constituie obiectul despăgubirii, cu condiţia ca delincventul să lase în locul său un gaj. Este
vorba de un gaj viu, un ostatic, care devine obiectul răzbunării victimei dacă delincventul nu-şi respectă
promisiunea de a plăti despăgubirea.
Eliberarea din lanţuri a delincventului şi înlocuirea sa cu un gaj viu dă naştere unei situaţii noi, în care care
face promisiunea încetează să mai fie obiect de executare, iar ostaticul devine obiectul executării, cu toate că nu a
promis nimic. În această etapă primitivă, obligaţia este formată din două elemente: datoria, care reprezintă
situaţia delincventului şi răspunderea, care înfăţişează situaţia garantului.
Distincţia dintre datorie şi răspundere a lăsat urme puternice în dreptul roman. Astfel, spre exemplu,
intervenţia garanţilor eliberează pe cel ce a făcut o promisiune sau este considerat debitor. Tot aşa, cel chemat în
judecată poate fi eliberat prin intervenţia unui vindex, care la început era ostatic.
d) într-o fază nouă, între garant şi păgubaş intervine o înţelegere, în care trebuie să vedem cea dintâi
obligaţie contractuală. Potrivit acestei înţelegeri, garantul se obligă să plătească păgubaşului, în cazul refuzului
delincventului. în acest stadiu, garantul nu mai este ţinut în lanţuri, legătura materială fiind înlocuită cu una
juridică (obligaţia).
e) cu timpul, s-a admis ca delincventul să devină garant pentru promisiunea sa. Din moment ce garantul nu
mai era ţinut în lanţuri, nimic nu se opunea ca delincventul să devină propriul său garant, asumându-şi
răspunderea pentru plata datoriei. Odată cu acest pas, constatăm că cele două elemente ale obligaţiei (datoria şi
răspunderea) se întrunesc asupra persoanei delincventului.
f) la un moment dat, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să apară ca propriul său garant.
Delincventul se obligă direct, astfel încât cele două elemente ale obligaţiei se contopesc. Din momentul în care
delincventul se obligă direct, procesul de formare al noţiunii de obligaţie s-a încheiat. Ca efect al înţelegerii
intervenite, păgubaşul apare în calitate de creditor, iar delincventul în calitate de debitor.
Revăzând întreaga evoluţie a procesului de elaborare a obligaţiei, constatăm că în toate fazele, elementul
dominant a fost cel al răspunderii, întemeiat la origine pe constrângerea materială. Societatea gentilică a recurs la
asemenea forme de constrângere, întrucât numai ele erau de natură să constituie o garanţie autentică, în acel
stadiu de dezvoltare al ideilor şi instituţiilor.
La capătul acestei evoluţii, concepţia primitivă, potrivit căreia obligaţia era văzută ca o stare de aservire
fizica se transformă. În stadiul final, obligaţia ne apare ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul are dreptul
de a pretinde o prestaţie de la debitor. În vederea valorificării acestui drept, creditorul are posibilitatea de a
urmări patrimoniul debitorului.

Definiţia şi elementele obligaţiei

Cunoaştem două definiţii celebre ale obligaţiei, prima atribuita lui Paul: Obligationum substantia non in eo
consistit, ut aliquod corpus nostrum aut seritutem nostram faciat, sed ut alium nobis adstringat ad dandum
aliquid vel faciendum vel praestandum. (Natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne
este constituită o servitute, ci în faptul că cineva e constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva
sau a îndeplini o prestaţiune).
Celebrul jurisconsult ne înfăţişează şi unele elemente ale obligaţiei, arătând că natura ei se defineşte prin
termenii: dare, facere şi praestare.
✍ Termenul de dare desemnează obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru, a constitui un drept real
sau a plăti o sumă, de bani.
✍ Prin facere înţelegem obligaţia de a face orice pentru creditor, ca de pildă o prestaţiune de servicii, sau
chiar a nu face.
✍ Praestare desemnează obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a se constitui un drept real, ca de
exemplu remiterea posesiunii unui lucru. În vocabularul juridic modern, cuvântul prestaţiune, derivând din
praestare, desemnează obiectul oricărei obligaţii.

Cea de a doua definiţie, datorată Institutelor lui Justinian, se apropie mai mult de accepţiunea modernă a
2
obligaţiei. Potrivit acestui text: Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei
secundum nostrae civitatis iura (Obligaţia este o legătură de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva conform
dreptului cetăţii noastre).
Deşi definiţia lui Justinian ne prezintă obligaţia ca pe un raport de drept (vinculum iuris), ea prezintă şi
unele imperfecţiuni, în special în privinţa precizării elementelor obligaţiei. Astfel, definiţia ne înfăţişează numai
un aspect al obligaţiei şi anume, situaţia debitorului. Se vorbeşte numai despre constrângerea la care debitorul era
supus (quo necessitate adstringimur), fără să se amintească despre dreptul creditorului de a pretinde o plată. Pe
de altă parte, în definiţie nu se precizează că obligaţia într-un stadiu evoluat presupune datoria juridică de a face
şi nu numai constrângerea de a plăti (quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei).
În acest text, termenul plată nu desemnează pur şi simplu obligaţia de a plăti o sumă de bani, ci obligaţia de
dare, facere sau praestare.
Cuvintele vinculum iuris prin care se desemnează o legătură de drept, fac aluzie la cele două persoane între
care se stabileşte raportul juridic. Situaţia debitorului este arătată în mod expres, cea a creditorului este numai
sugerată: cealaltă parte a legăturii juridice către care suntem constrânşi a tace o plată nu poate îi decât creditorul.
Termenii de creditor şi debitor nu au fost cunoscuţi la romani de la origine. Multă vreme, atât debitorul cât
şi creditorul au fost desemnaţi prin termenul reus (parte în proces). În sens etimologic, cuvântul creditor vine de
la credo (a da bani cu împrumut), de unde deducem că primul creditor a fost cel căruia i se datora o sumă de
bani. Cu timpul, termenul a fost extins la situaţia tuturor persoanelor cărora li se datora ceva.
Am putut constata că în definiţia lui Justinian există numeroase urme care ne arată cât de mult este legată
noţiunea de obligaţie de ideea constrângerii. Chiar cuvântul obligata este format din ob şi legare, adică a lega. În
sens originar solvere înseamnă a deslega şi numai cu timpul a căpătat înţelesul de a plăti. Mai târziu, vechiul sens
al cuvântului a dispărut din conştiinţa socială, dar etimologia sa este elocvnetă.

Elementele obligaţiei
Din cele arătate mai sus rezultă că raportul juridic obligaţional presupune următoarele elemente:
persoană numită creditor;
persoană numită debitor (subiectele raportului juridic);
obiectal şi sancţiunea.
Creditorul este subiectul activ, căci are dreptul să pretindă o plată.
Debitorul este subiectul pasiv, întrucât el urmează să facă o plată, la nevoie chiar prin constrângere.
Obiectul obligaţiei, desemnat in definiţia lui Justinian prin cuvântul plată, constă în dare, facere sau
praestare, cu alte cuvinte în prestaţiunea la care debitorul s-a obligat. Obiectul obligaţiei presupune anumite
condiţii:
 să fie licit (nu îndeplineşte această condiţie promisiunea de a comite un delict);
 să fie posibil (imposibilitatea este fizică atunci când se promite ceea ce nu există în natură şi juridică,
atunci când se promite un lucru extra patrimonim) ;
 să fie determinat (nu este valabilă promisiunea de a se remite sclavi fără a se preciza numărul lor);
 să constea dintr-o prestaţie pe care debitorul o face pentru creditor (în dreptul roman, efectele actelor
juridice se produc numai între trăiţi şi nu faţă de terţi si ca atare nimeni nu poate promite fapta altuia, după
cum nu poate promite în folosul altuia);
 să prezinte interes (de regulă pecuniar) pentru creditor (nu este valabilă promisiunea de a remite
creditorului un lucru ce se află în patrimoniul său).
Dreptul de creanţă este sancţionat printr-o acţiune personală. În intentio a formulei acţiunii personale, vor
figura cuvintele dare sau dare facere oportere, prin care se exprimă ideea că debitorul trebuie să îndeplinească o
prestaţiune.
În expunerea materiei vom utiliza termenul de obligaţie în două sensuri. În sens larg, cuvântul obligaţie va
desemna un raport juridic de drept personal, iar în sens restrâns, fie dreptul de creanţă al creditorului, fie datoria
debitorului.

✍ VIII.2. Clasificarea obligaţiilor

3
 Există numeroase criterii de clasificare a obligaţiilor, dintre care pot fi enunţate:
I. După izvoarele lor (faptele juridice ce le generează), obligaţiile cunosc o clasificare cvadripartită:
obligaţii contractuale, obligaţii delictuale, obligaţii quasi-contractuale şi obligaţii quasidelictuale;
II. Potrivit mecanismului sancţiunii, obligaţiile se clasifică în civile şi naturale;
III. Potrivit numărului persoanelor care participă la raportul juridic, în obligaţii cu un singur creditor şi
un singur debitor şi obligaţii cu pluralitate de subiecte (mai mulţi creditori sau debitori).

I. Clasificarea obligaţiilor după izvoare

În Institutele sale, Gaius afirmă că obligaţiile izvorăsc fie din contracte (ex contractu), fie din delicte (ex
delicto). Această clasificare bipartită dovedindu-se incompletă, a fost apoi înlocuită cu una tripartită: contracte,
delicte şi alte tipuri de izvoare de obligaţiuni.
În epoca lui Justinian, a fost introdusă clasificarea cvadripartită. Faţă de clasificarea tripartită, această din
urmă clasificare este criticabilă, întrucât lasă în afară unele izvoare ale obligaţiunilor (ele nu sunt încadrabile în
nici una din cele patru categorii de izvoare)1.
a) Obligaţiile contractuale se numesc astfel pentru că izvorăsc din contracte. Noţiunea de „contract” a
cunoscut în dreptul roman un îndelungat proces de evoluţie. Dacă la origine simpla convenţie a părţilor nu dădea
naştere la vreo consecinţă juridică, în dreptul clasic apar contractele consensuale, care se formează prin simpla
manifestare de voinţă.
Contractele se clasifică în baza a trei criterii: după sancţiune, după efecte şi după modul de formare.
 Potrivit sancţiunii lor, contractele sunt:
de drept strict, cele sancţionate prin acţiuni de drept strict;
de bună credinţă, cele sancţionate prin acţiuni de bună-credinţă.

 În funcţie de efectele lor, contractele sunt unilaterale şi bilaterale sau sinalagmatice.

Contractele unilaterale creează obligaţii în sarcina unei singure părţi (împrumut);
Contractele bilaterale dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi (vânzare).

 Potrivit modului de formare, contractele sunt solemne şi nesolemne.

Pentru naşterea contractelor solemne este nevoie de întrebuinţarea unor forme. Romanii au cunoscut
următoarele contracte solemne: sponsio religiosa, insiurandum liberti (jurământul dezrobitului), sponsio
laică, stipulaţiunea, dotis dictio (promisiunea de dotă), nexum şi contractul litteris.
Contractele nesolemne nu necesită o formă specială şi se subdivid în trei categorii: contracte reale,
contracte consensuale şi contracte nenumite.
1. Pentru formarea contractelor reale este nevoie de consimţământul părţilor, însoţit de remiterea
materială a lucrului. Contractele reale sunt: mutuum (împrumutul de consumaţiune), fiducia, gajul,
comodatul şi depozitul.
2. Contractele consensuale se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor. Ele sunt în număr de
patru: vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.
3. Contractele nenumite se formează printr-o convenţie însoţită de executarea obligaţiei de către una
din părţi.
b)Obligaţiile delictuale izvorăsc din delicte.
Romanii înţelegeau prin delict o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, care dădea naştere obligaţiei
delincventului de a repara prejudiciul cauzat.
c)Obligaţiile quasicontractuale izvorăsc din quasicontracte.
Noţiunea de quasicontract a fost creată din expresia quasi ex contractu (ca şi din contract). Quasicontractul
este un fapt licit ce generează efecte juridice similare celor ale contractului.
d)Obligaţiile quasidelictuale izvorăsc din quasidelicte.
Quasidelictele sunt fapte ilicite, pe care totuşi romanii nu le-au încadrat, datorită mentalităţii lor con-

1
Molcuţ, E., Oancea, D., Drept roman, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1993.
4
servatoare, în categoria delictelor. Construcţia celor două figuri juridice fiind identică, nu dispunem de criterii de
conţinut pentru clasificarea lor distinctă. Urmăm totuşi clasificarea, deoarece textele o spun ca atare1.

II. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune

a) Obligaţiile civile.
Obligaţiile civile sunt sancţionate printr-o acţiune.
După cum obligaţia este de drept strict sau de bună-credinţă, va fi sancţionată prin acţiune de drept strict
sau prin acţiune de bună-credinţă.
În cazul obligaţiilor de drept strict, interpretarea se face urmând litera actului ce a generat raportul
2
juridic . Intenţia părţilor sau alte circumstanţe nu prezintă nici o semnificaţie.
Obligaţiile de bună-credinţă însă, sunt interpretate ţinându-se seama de voinţa reală a părţilor, precum şi
de alte împrejurări. Astfel, debitorul care a fost determinat să încheie un contract prin înşelăciune, poate opune
creditorului o excepţiune (exceptio doli), refuzând în felul acesta să-şi execute obligaţia3.
Atunci când în temeiul acţiunii intentate, creditorul obţine o sentinţă de condamnare, aceasta va fi executată
conform regulilor procedurii civile.
b)Obligaţiile naturale.
Spre deosebire de obligaţiile civile, obligaţiile naturale nu sunt sancţionate printr-o acţiune. Astfel, dacă
debitorul nu plăteşte, creditorul nu dispune de o acţiune pentru a-l urmări în justiţie. Ele au totuşi o sancţiune, căci
în lipsa acesteia nu ar avea valoare juridică şi nu şi-ar justifica locul în materia noastră. Această sancţiune este
excepţiunea.
Aşadar „obligaţiile naturale nu pot fi valorificate prin acţiune, dar sunt totuşi sancţionate prin intermediul
excepţiunii”4. Rezultă din cele arătate că debitorul nu poate fi silit să-şi plătească datoria. Dacă însă debitorul
plăteşte de bunăvoie, nu mai poate să repete, cu alte cuvinte nu poate cere restituirea prestaţiei.
În ipoteza în care, după executarea de bunăvoie a obligaţiei, debitorul va intenta acţiunea în repetire,
creditorul va suspenda cererea sa prin intermediul unei excepţiuni. Această excepţiune, de natură să facă
zadarnice strădaniile debitorului, dă valoare juridică obligaţiei naturale, conturând-o ca pe o figură juridică
distinctă. Cu toate acestea, datorită caracterelor sale anormale, obligaţia naturală a fost văzută de unii jurisconsulţi
ca o simplă legătură de echitate, fără vreo valoare juridică.
Primele cazuri de obligaţii naturale au apărut în dreptul clasic, pentru ca în dreptul postclasic numărul lor
să sporească tot mai mult. Apariţia obligaţiei naturale trebuie pusă în legătură cu situaţia juridică a sclavului.
Astfel, sclavul nu avea capacitate juridică şi, ca atare, nu putea încheia acte juridice în nume propriu. El
putea cel mult să încheie acele acte prin care făcea mai bună situaţia stăpânului, împrumutând capacitatea juridică
a acestuia. În dreptul clasic însă, odată cu apariţia şi apoi cu extinderea actelor comutative, sclavul nu mai putea
dobândi un drept fără să-şi asume o obligaţie.
În scopul de a valorifica la maximum calităţile sclavilor, care s-au dovedit a fi preţioase instrumente de
achiziţie, romanii au recurs la o soluţie ocolită, care şi-a găsit expresia în obligaţia naturală 5. În practică, ori de
câte ori sclavul încheia un contract, întrucât actul se făcea în interesul stăpânului, pretorul îi recunoştea
valabilitatea, considerând că în sarcina sclavului s-a născut o obligaţie naturală.

III. Obligaţii cu pluralitate de subiecte

Obligaţia se configurează ca un raport juridic stabilit între două persoane: creditorul şi debitorul.
Definiţia pe care ne-a lăsat-o Justinian are şi ea în vedere o obligaţie cu un singur creditor şi cu un singur
debitor. Dacă la origine obligaţia se înfăţişa ca o relaţie simplă, cu timpul, sub presiunea cerinţelor practicii,
fizionomia ei s-a complicat, aşa încât apar obligaţii la care participă mai multe persoane, fie în calitate de
creditori, fie în calitate de debitori.
În cazul pluralităţii de subiecte, trebuie să distingem:

1
Ibdem
2
B. Biondi, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”, Milano, 32, 1922, p. 61.
3
Cicero, De off., 3.14.58; A. Guarino, Rassegnadi dirito romano, Napoli, 8, 1962, p. 270.
4
Gaius, 4.73; J. Gaudemet, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1963, p. 638.
5
G. Longo, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 16, 1950, p. 81.
5
 1. între situaţia în care “debitorii sau creditorii se găsesc pe picior de egalitate”;
2. “situaţia în care aceştia nu sunt pe picior de egalitate” (Gaius).

1.În prima situaţie, obligaţiile pot fi:

 conjuncte
 coreale.
2.În cea de-a doua situaţie, în care “părţile nu sunt pe picior de egalitate”, alături de creditorul principal
poate apărea un creditor-accesor, după cum alături de debitorul principal pot apare debitori-accesori sau garanţi.
1.1 Obligaţii conjuncte.
În cazul obligaţiilor conjuncte funcţionează principiul divizibilităţii creanţelor şi datoriilor. Astfel:
dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare dintre ei va putea pretinde numai partea sa din creanţă;
dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei va putea fi ţinut numai pentru partea sa din datorie.
În materia pluralităţii de subiecte, regula este că datoriile şi creanţele se divid între părţi1. Această regulă
poate fi însă ocolită, dacă subiectele raportului juridic o doresc. Aşadar, în mod excepţional, ca expresie a voinţei
părţilor obligaţiile cu pluralitate de subiecte pot apărea ca obligaţii coreale.
1.2.Obligaţii coreale
Obligaţiile coreale (de la correus) sau solidare, se definesc prin aceea că oricare dintre creditori poate
pretinde întreaga creanţă, după cum, simetric, oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru întreaga datorie. Atunci
când sunt mai mulţi creditori, corealitatea este activă iar când sunt mai mulţi debitori, corealitatea este pasivă.
În cazul corealităţii, creanţele şi datoriile sunt indivizibile. Drept urmare, obligaţiile coreale au o fizionomie
proprie, ce se exprimă în unicitatea de obiect şi în pluralitatea de raporturi juridice. Spre deosebire de obligaţiile
conjuncte unde sunt mai multe obiecte, în funcţie de numărul subiectelor, la obligaţiile coreale obiectul este unic.
Aşa se face că în cazul corealităţii pasive, dacă unul din debitori face plata, celelalte raporturi juridice se sting din
lipsă de obiect, pe când la obligaţiile conjuncte, unde avem un singur raport juridic şi mai multe obiecte, obligaţia
se va stinge numai atunci şi ultimul dintre debitori va fi făcut plata.
Pe de altă parte, corealitatea presupune atâtea raporturi juridice distincte, câte subiecte sunt. Ca atare, dacă
intervin anumite cauze ce atrag nulitatea unui raport juridic, aceasta nu va afecta cu nimic celelalte raporturi
juridice.
În concluzie, în cazul obligaţiilor conjuncte avem mai multe obiecte şi un singur raport juridic, pe când în
cazul obligaţiilor coreale vom avea un singur obiect şi mai multe raporturi juridice.
2.Adstipulatio şi adpromissio
Atunci când în cadrul pluralităţii de subiecte “părţile nu sunt pe picior de egalitate”, întâlnim, după caz,
două instituţii: adstipulatio şi adpromissio.
Adstipulstio este actul prin care un creditor accesor se alătură creditorului principal 2. În mod obişnuit, se
încheie un contract (stipulatio), prin care debitorul promite creditorului accesor ceea ce i-a promis şi creditorului
principal. Creditorul accesor se numeşte adstipulator. Apariţia acestei instituţii trebuie pusă în legătură cu
exigenţele practicilor comerciale, într-o epocă în care contractul de mandat nu apăruse încă.
Într-adevăr, adstipulator putea să-l urmărească pe debitor3 atunci când, din anumite motive, creditorul
principal nu putea face acest lucru.
Adpromissio este actul în baza căruia un debitor accesor se alătură debitorului principal 4. Debitorul
accesor, numit adpromissor, promite printr-o stipulaţiune ceea ce a promis şi debitorul principal. Rolul debitorului
accesor este acela de a-l pune pe creditor la adăpost de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului
principal.

✍ VIII.3. Elementele contractelor

1
P. Voci, Diritto ereditario romano, Milano, 1967, p. 46.
2
De Martino, Novissimo digesto italiano, Torino, 1, 1957, p. 306.
3
C. St. Tomulescu, Rivista internaţionale di diritto romano e antico, Napoli, 21, 1970.
4
A. E. Giffard, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1933, p. 598.
6
 1. Elementele esenţiale ale contractelor
Materia privind elementele contractelor îşi justifică locul în cadrul părţii generale a obligaţiilor, pentru că
ne prezintă caractere pe care le întrunesc toate contractele, ca acte generatoare de obligaţii. Pe de altă parte, din
punct de vedere strict tehnic, înţelegerea instituţiilor din materia obligaţiilor depinde în bună măsură de cunoaş-
terea elementelor contractelor.
Elementele contractelor sunt de două feluri: esenţiale şi accidentale.
Elementele esenţiale sunt cele ce dau identitate proprie contractului, configurându-l ca pe o instituţie
juridică distinctă, şi sunt în număr de trei:
Obiectul;
Consimţământul;
Capacitatea.
În lipsa unuia din aceste trei elemente nu există contract. Spre deosebire de dreptul modern, în dreptul
roman cauza nu a figurat între elementele contractului, deşi romanii au avut reprezentarea conceptului şi l-au
utilizat, dar cu altă valoare juridică.

Obiectul
În sens strict, obiectul contractului constă în crearea unei obligaţii. În acest prim sens, obiectul contractului
se confundă cu efectele sale.
În sens extins, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei, care consistă în prestaţiunea pe care
debitorul trebuie să o facă faţă de creditorul său (dare, facere, praestare).
În legătură cu obiectul contractului, amintim că în dreptul roman, spre deosebire de cel modern, contractul
are funcţie exclusivă de a crea obligaţii. Aceste obligaţii care în sens restrâns constituie chiar obiectul
contractului, se execută prin acte ulterioare şi distincte de contractul care le-a dat naştere. Astfel, contractul de
vânzare-cumpărare poate genera între părţi obligaţia de transmitere a proprietăţii asupra unui lucru, obligaţie care
urmează să se execute prin intermediul unor acte ca mancipatio sau in iure cessio. Acest caz ne învederează că la
romani contractul nu este translativ de proprietate, ci numai generator de obligaţii.

Consimţământul
În dreptul roman, pentru existenţa contractului era necesar acordul de voinţă al celor două părţi, în scopul
creării unor drepturi şi datorii. Oferta unei părţi nu era de natură să creeze vreo obligaţie, ea putând fi retrasă până
la acceptarea de către cealaltă parte. Prin consimţământ înţelegem manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul
dorit de cealaltă parte. Termenul de consimţământ (consensu) provine de la cum sentire, adică a avea o părere
comună cu cealaltă parte. Deşi orice contract presupune existenţa acordului de voinţă, în vechiul drept, guvernat
de principiul formalismul, consimţământul părţilor nu ducea automat la formarea contractului, el trebuind să fie
îmbrăcat în forme solemne. Abia mai târziu, odată cu apariţia contractelor consensuale, consimţământul este
suficient pentru formarea contractului, bineînţeles numai dacă erau întrunite şi celelalte elemente (obiectul şi
capacitatea).
Dreptul roman cunoaşte anumite cauze care duc fie la inexistenţa consimţământului, fie la vicierea sa.

Cauzele care duc la inexistenţa consimţământului sunt:

a. neseriozitatea
b. eroarea.
a. Neseriozitatea duce la inexistenţa consimţământului, întrucât acesta a fost dat în glumă sau în
împrejurări care, în mod evident, exclud intenţia părţii de a se obliga (jocandi causa).

b.Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări. Uneori, când nu poartă asupra unor aspecte ce
prezintă interes pentru părţi, eroarea nu produce nici un efect asupra contractului, alteori însă ea duce la
inexistenţa acestuia.
Următoarele cazuri de eroare atrag nulitatea contractului:
7
  error in negotio;
 error in persona;
 error in corpore;
 error in substantia.

Error in negotio (eroarea asupra naturii actului juridic) apare atunci când o parte intenţionează să încheie
un anumit contract, iar cealaltă parte crede că este vorba de o altă operaţiune juridică.
O asemenea situaţie întâlnim atunci când Primus intenţionează să vândă un lucru, iar Secundus crede că
este vorba de un împrumut.
Erorr in persona (eroare asupra identităţii persoanei) se produce atunci când o parte crede că a încheiat
contractul cu o anumită persoană şi, în realitate, l-a încheiat cu altcineva: Primus crede că se asociază cu
Secundus, şi în realitate, s-a asociat cu Tertius.
Error in corpore (eroare asupra identităţii lucrului) se produce când o parte crede că obiectul material al
contractului este un anumit lucru, iar cealaltă parte crede că este vorbe, de alt lucru: Primus intenţionează să
vândă un fond, iar Secundus crede că dobândeşte o casă.
Error in substantia (eroarea asupra calităţilor esenţiale ale lucrului) apare atunci când o parte crede că a
dobândit un lucru făcut dintr-o anumită materie şi în realitate dobândeşte un lucru făcut din altă materie (aramă în
loc de aur). Eroarea asupra sexului sclavului este un alt caz de eroare asupra substanţei lucrului.

✍ Viciile consimţământului sunt:

a. teama (metus )
b. dolul (dolus).

a. Teama (metus). Prin teamă în sens juridic înţelegem violenţa ce se exercită asupra unei persoane în
scopul de a o determina să încheie contractul. Teama nu duce la inexistenţa consimţământului, ci numai la
vicierea sa, ceea ce înseamnă că victima violenţei dispune de anumite mijloace juridice prin care poate obţine, e
drept, pe cale indirectă, anularea contractului.
În vechiul drept roman, potrivit dreptului civil, violenţa fizică era o cauză de inexistenţă a
consimţământului. De pildă, cineva semnează actul sub imperiul constrângerii fizice.
Violenţa psihică însă (ameninţarea unei părţi cu un rău pentru a o determina să încheie contractul), nu
afecta în vreun fel consimţământul, aşa încât contractul nu putea fi atacat. Este adevărat însă că în epoca veche, în
condiţiile formalismului ce caracteriza regimul actelor juridice, prezenţa martorilor, gesturile şi cuvintele rituale
erau factori ce în practică făceau ca şi imposibilă exercitarea violenţei, sub o formă sau alta, asupra vreuneia din
părţi.
Spre sfârşitul republicii însă, în condiţiile dezvoltării explozive a schimbului de mărfuri, a contactului cu
persoane din toate colţurile imperiului, paralel cu decăderea formalismului, se resimte necesitatea sancţionării
violenţei psihice în actele juridice, în scopul protejării părţilor contractante.
Pretorul a pus la îndemâna victimei violenţei un mijloc procedural, exceptio metus, prin care se suspenda
acţiunea reclamantului. În acelaşi timp, s-a acordat victimei o acţiune (actio metus) prin care se ajunge la anularea
contractului.
b. Dolul (dolus). Cuvântul dol desemnează mijloacele viclene (manopere dolosive) utilizate de o parte, în
scopul de a determina pe cealaltă parte să încheie contractul. Potrivit dreptului civil, dolul nu este sancţionat. În
secolul I însă, în condiţiile pe care le-am evocat mai sus, pretorul a intervenit, creând o actio de dolo, prin care
victima dolului obţinea pe cale indirectă anularea contractului. Aici este momentul să precizăm ca actio de dolo,
ca şi actio metus, nu sunt acţiuni în anulare, ci numai procedee în anulare. Ambele acţiuni sunt arbitrarii, aşa încât
judecătorul pronunţă sentinţa de condamnare, numai dacă autorul delictului de dol sau violenţă nu satisface
pretenţiile reclamantului5.
Pârâtul va satisface aceste pretenţii, căci altfel ar risca să fie condamnat şi să suporte consecinţe deosebit
de grave. Iată cum aceste două acţiuni, prin clauza arbitrală pe care o conţin în formulă, vor duce, de regulă, la
anularea pe cale indirectă a contractului, în sensul că autorul delictului va renunţa la prestaţia ce i s-a promis, sau,
după caz, va restitui lucrul ori valoarea prestaţiei, motiv ce ne-a determinat să afirmăm că ele nu sunt acţiuni în
8
anulare, ci procedee în anulare.
Mai precizăm că teama şi dolul, deşi afectau consimţământul, erau considerate de către romani delicte
sancţionate pe tărâm pretorian şi nu vicii ale consimţământului.
Cu toate acestea, noi tratăm cele două delicte şi la materia viciilor de consimţământ şi le considerăm ca
atare. În acest caz, utilizăm o categorie juridică modernă pentru a defini o realitate juridică romană, care era altfel
încadrată din punct de vedere terminologic, dar, care din punct de vedere al efectelor, se adaptează perfect actualei
terminologii.

Capacitatea
Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice. În dreptul roman capacitatea se
definea în raport cu condiţia juridică a persoanelor. Între cetăţeanul roman sui iuris, care avea plenitudinea
drepturilor, şi sclavul care nu avea nici un drept, fiind asimilat cu lucrurile, se aflau numeroase categorii de
persoane cu o capacitate limitată.
Este necesar să distingem între capacitatea de drept şi capacitatea de fapt. Limitele capacităţii de drept
sunt fixate de către lege, pe când capacitatea de fapt este determinată de factori subiectivi şi constă în posibilitatea
cuiva de a-şi da seama de consecinţele actelor sale.
Incapacitatea de drept decurgea din lipsa unuia sau a tuturor elementelor personalităţii.
Potrivit dreptului civil, sclavul nu are capacitatea de a contracta în nume propriu. Peregrinii nu puteau
încheia acte de drept civil, acestea fiind rezervate cetăţenilor romani, dar puteau încheia acte de drept al ginţilor.
În dreptul vechi, fiul de familie nu putea încheia contracte în nume propriu, dar în dreptul clasic a dobândit
dreptul de a se obliga atât natural, cât şi civil.
Incapabilii de fapt sunt: nebunii, infantes, prodigii, minorii de 25 de ani, precum şi femeia sui iuris.

2. Elementele accidentale ale contractelor

Spre deosebire de elementele esenţiale, care ţin de natura contractului şi ca atare figurează în mod necesar
în contract, elementele accidentale pot figura sau nu, potrivit voinţei părţilor. Cele mai importante elemente
accidentale ale contractelor sunt:
a. termenul (dies)
b. condiţia (condicio).

a.Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept.
Atunci când afectează exigibilitatea unui drept, termenul se numeşte suspensiv (dies a quo), iar când afectează
stingerea dreptului se numeşte extinctiv (dies ad quem). Dacă debitorul promite să plătească la calendele lui
aprilie, termenul este suspensiv. Până la acea dată, dreptul, deşi există, nu este totuşi exigibil, adică nu poate fi
valorificat. Aşadar, termenul suspensiv nu suspendă existenţa dreptului, ci numai exigibilitatea sa.
Dacă creditorul intentează acţiune în justiţie în scopul valorificării unui drept, înainte de împlinirea
termenului, acţiunea va fi respinsă şi totodată va pierde şi dreptul material, ca urmare a mecanismelor procedurale
pe care le-am cercetat la locul potrivit. Dacă însă debitorul va plăti înainte de termen, el nu va avea acţiunea în
repetire, întrucât nu sunt întrunite condiţiile pe care le reclamă plata lucrului nedatorat. În acest caz, debitorul a
plătit ceea ce a datorat. Momentul în care dreptul ia naştere se numeşte dies cedens, iar momentul în care devine
exigibil este numit dies veniens.
Termenul extinctiv este evenimentul viitor şi sigur de care depinde stingerea unui drept. De exemplu,
Primus se obligă să plătească o sumă de bani anuală până la moartea creditorului său. Acest termen este incert, în
sensul că nu se ştie când va avea loc evenimentul, deşi el se va produce cu certitudine. Spre deosebire de condiţie,
termenul cuprinde întotdeauna o certitudine. Din acest punct de vedere, termenele pot fi grupate în mai multe
categorii:
 dies certus an;
 certus quando (calendele lui aprilie ale anului în curs);
 dies certus an, incertus quando (moartea unei persoane), dies incertus an;
 certus quando (ziua când cineva va împlini o anumită vârstă), dies incertus an, incertus quando (ziua în
care o anumită persoană se va căsători).
9
 După cum se vede, anumite termene se apropie de natura condiţiei.

b.Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea unui drept.
 Condiţia suspensivă (condicio a qua) afectează naşterea unui drept;
 Condiţia rezolutorie (condicio ad quam) afectează stingerea dreptului.
Condiţie suspensivă: “mă oblig să-ţi plătesc 100 de sesterţi dacă corabia ta se va întoarce din
Grecia”(Gaius).
După cum se poate constata, în cazul condiţiei suspensive, deşi contractul s-a încheiat, raportul juridic
obligaţional este suspendat, el urmând să se nască numai dacă se va îndeplini condiţia. Drept urmare, acţiunea
intentată de creditor înainte de îndeplinirea condiţiei, nu va avea nici un efect, întrucât dreptul nu există şi ca atare
nu s-a dedus nimic în justiţie.
Condiţie rezolutorie: vând un lucru cu condiţia de a rezilia vânzarea dacă în termen de 30 de zile voi primi
un preţ mai mare. După trecerea acestui termen, dacă nu s-a oferit un preţ mai mare, vânzarea rămâne definitivă.

✍ VIII.4.Efectele obligaţiilor

§ 1. Executarea obligaţiilor Generalităţi

Efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor, pentru ca astfel creditorul să-şi valorifice dreptul. în
legătură cu executarea obligaţiilor, se impun anumite distincţii şi precizări privind izvorul obligaţiilor, părţile între
care se încheie actul juridic, precum şi capacitatea juridică a acestora. Astfel, problema executării obligaţiilor se
pune altfel la obligaţiile contractuale faţă de cele delictuale, după cum altele sunt implicaţiile atunci când obligaţia
este dobândită prin intermediul altui pater familias sau actul a fost încheiat de un alieni iuris sau de un sclav.
Principiul relativităţii efectelor contractului. La romani, actul producea efecte numai între părţile
contractante. În categoria părţilor contractante intră: 1) persoanele care au încheiat actul; 2) moştenitorii acestora
şi 3) creditorii lor chi-rografari. Aici trebuie să avem în vedere faptul că, la origine, în condiţiile formalismului
rigid contractul se năştea numai dacă formele erau îndeplinite, iar efectele sale se răsfrângeau numai asupra celor
ce participaseră la solemnitate.
Principiul relativităţii efectelor contractului s-a menţinut nealterat în întreaga istorie a dreptului roman,
găsindu-şi la comentatori următoarea formulare: res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest
(contractul încheiat între unii nici nu vatămă, nici nu profită altora) .
Această regulă a dat cadrul general în care a evoluat materia contractelor şi şi-a găsit aplicaţia în trei principii mai
importante: nulitatea stipulaţiunii pentru altul, nulitatea promisiunii pentru altul şi nereprezentarea în contracte.
Cel din urmă principiu, însă, aşa cum vom vedea, a fost cu timpul înlăturat (măcar în parte).

 Nulitatea stipulaţiunii pentru altul

Stipulaţiunea pentru altul are drept scop să dea naştere unei creanţe în profitul unei persoane care nu a
participat la încheierea actului. Mecanismul formării acestei stipulaţiuni este următorul. Primus îl întrebă pe
Secundus: Promiţi să-i dai 100 de aşi lui Tertius? La care Secundus răspunde: promit. Această stipulaţiune este
nulă potrivit principiului alteri stipulari nemo potest. Deşi principiul a fost formulat în legătură cu stipulaţiunea, el
se aplică tuturor contractelor şi trebuie înţeles în sensul că nimeni nu poate contracta pentru altul.
Stipulaţiunea pentru altul este nulă atât faţă de Primus, cât şi faţă de Tertius. Faţă de Primus, stipulaţiunea
este nulă, întrucât acesta nu are nici un interes, ori se ştie că, potrivit dreptului roman, acolo unde nu există
interes, nu există nici acţiune. Faţă de Tertius, stipulaţiunea este nulă, întrucât acesta nu a participat ia încheierea
actului.
Din punct de vedere practic însă, acest principiu, atât de justificat din punct de vedere al tehnicii juridice
formale, apărea ca o piedică în calea operaţiunilor comerciale. Datorită acestui fapt, romanii au creat un mecanism
de natură să facă executorie stipulaţiunea pentru altul, cu toate că în sens formal ea continua să rămână nulă.
Acest mecanism este stipulatio poenae (stipulaţia unei despăgubiri). După încheierea stipulaţiunii pentru altul,
10
intervine stipulatio poenae, în cadrul căreia Primus îl întreabă pe Secundus: dacă nu-i vei da lui Tertius 100 de aşi,
promiţi să-mi dai mie 500 de aşi ? Promit. Cea de-a doua stipulaţiune este valabilă întrucât urmează să-şi producă
efectele între părţi, aşa încât Secundus va prefera să execute stipulaţiunea ne valabilă, căci altminteri va fi nevoit
s-o execute pe cea de-a doua care este valabilă şi care are un obiect în valoare mult mai mare decât prima.
Precizăm totuşi că, în ciuda mentalităţii lor conservatoare, romanii au admis unele excepţii de la principiul
nulităţii stipulaţiunii pentru altul. Astfel,, este cazul mandantului care face o stipulaţiune în favoarea mandatarului
său, din raţiuni lesne de sesizat sau cazul celor care încheie o stipulaţiune pentru cotutore, în scopul asigurării unei
bune administrări a tutelei1.

 Nulitatea promisiunii pentru altul

Nulitatea promisiunii pentru altul sau mai exact nulitatea promisiunii pentru fapta altuia, se exprimă în
principiul nemo alienam factum promitere potest (nimeni nu poate promite fapta altuia) 2. în acest caz, Primus
promite lui Secundus că Tertius îi va da 100 de aşi. Această promisiune este nulă faţă de Primus, întrucât acesta
nu a promis fapta sa, după cum este nulă şi faţă de Tertius, deoarece neparticipând la încheierea actului, Tertius nu
a promis nimic3. în cazul unei astfel de promisiuni, Secundus nu va avea acţiune nici împotriva lui Primus, nici
împotriva lui Tertius.
Romanii au ajuns totuşi la executarea promisiunii pentru altul prin modificarea unor termeni. Astfel,
Primus spune că va face în aşa fel ca Tertius să-i dea lui Secundus 100 de aşi . De data aceasta, Primus promite
propria-i faptă, aşa încât contractul e valabil, iar dacă la scadenţă Tertius nu plăteşte, Secundus va avea acţiune
împotriva lui Primus.
În raport cu principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul, principiul nulităţii promisiunii pentru altul are o
sferă de aplicare mai restrânsă. Textele, fără nici o excepţie, limitează aplicarea sa la categoria contractelor
verbale. La contractele de bună-credinţă apărute în epoca dezvoltării economiei de schimb, acest principiu nu s-a
mai aplicat, căci ar fi constituit o piedică pentru sporirea ritmului afacerilor.

 Reprezentarea în contracte
Reprezentarea este acel sistem juridic prin care un pater familias se obligă prin contractul încheiat de un
alt pater familias.
Pater familias în numele căruia se încheie contractul se numeşte reprezentat iar cel ce încheie contractul
din însărcinarea altuia se numeşte reprezentant.
Instituţia reprezentării în contracte poate fi privită din punct de vedere al efectelor sale,precum şi din punct
de vedere al calităţii reprezentantului. Din punct de vedere al efectelor pe care le generează, reprezentarea este
perfectă sau imperfectă.
În cazul reprezentării perfecte, raportul juridic se stabileşte între reprezentat şi terţ. Cu toate că a participat
la încheierea actului, reprezentantul nu dobândeşte drepturi sau obligaţii, cu alte cuvinte, persoana sa dispare din
acea operaţiune juridică (în ce priveşte efectele). La reprezentarea imperfectă, reprezentantul se obligă alături de
reprezentat. Cât priveşte calitatea sa, reprezentantul poate apărea în contract fie ca debitor, fie ca titular al
creanţei. Atunci când reprezentantul apare în contract în calitate de creditor, reprezentarea se numeşte activă, iar
când apare în calitate de debitor, reprezentarea este numită pasivă.
Aşa cum spuneam, la origine, romanii nu au admis ideea reprezentării, căci aceasta ar fi contrazis
principiul relativităţii efectelor contractului4. Drept urmare, dacă un pater familias (reprezentatul) împuterniceşte
pe un alt pater familias să încheie un contract, reprezentantul (cel împuternicit) devenea titularul drepturilor şi
obligaţiilor izvorâte din acel contract. Era nevoie să se recurgă apoi la anumite operaţiuni juridice distincte de
1
D. 43.1.38.20; Tot aşa, pentru cazul donaţiunii cu sarcini s-a dat o acţiune utilă în favoarea unui terţ (Fr. Vat. 286.290).
2
Inst., 3.18.21; D.45.1.38. pr. (Nemo autem alienum factum promitendo obligatur).
3
Inst., 3.19.21.
4
v. Ch. Chahata, Revue historique de droit français et étranger, Paris, 1966 (Le concept de représentation en droit romain et en droit musulman comparés).
11
contractul încheiat de reprezentant, prin care acesta să transmită asupra reprezentatului ceea ce a dobândit.
Principiul nereprezentării în contracte a corespuns epocii foarte vechi, când economia era puţin dezvoltată
şi, ca urmare, actele juridice se încheiau relativ rar. Cu timpul, însă, în contextul extinderii imperiului şi a
relaţiilor cu peregrinii, romanii îşi manifestă tot mai mult tendinţa de a-şi administra bunurile prin alţii.
Negustorii, datorită volumului sporit al afacerilor, erau nevoiţi să încheie numeroase acte în acelaşi timp, în locuri
diferite, dezrobiţii se ocupă tot mai mult de interesele patronilor. în noua situaţie, principiul nereprezentării în
contracte a primit unele îngrădiri. La început romanii au admis reprezentarea imperfectă, pentru ca mai târziu să
admită, în unele cazuri, chiar şi reprezentarea perfectă.
Cu toate acestea, reprezentarea în contracte nu a devenit o regulă generală, nici în ultimul moment al
evoluţiei dreptului roman. Primul pas către instituţia reprezentării îl constituie crearea acţiunilor cu caracter
alăturat.

 Acţiunile cu caracter alăturat (adiecticiae qualitatis)

Această categorie de acţiuni a apărut în legătură cu marele avânt pe care 1-a cunoscut viaţa comercială în
epoca clasică. Prin intermediul lor, pretorul a dat posibilitatea fiului de familie sau sclavului să se oblige în nume
propriu şi în acelaşi timp să-1 oblige pe pater familias.
Ne amintim că în epoca veche, fiul de familie sau sclavul putea încheia numai acele acte prin care se făcea
mai bună situaţia lui pater familias, acte pe care nu le încheiau în nume propriu, ci împrumutând personalitatea
şefului de familie: „vocea fiului se consideră a ta cu privire la acele lucruri care pot fi dobândite ţie". Aşadar,
pater familias nu putea fi făcut debitor prin actele celor aflaţi sub puterea sa. Această practică a fost posibilă în
condiţiile specifice epocii vechi, când operaţiile juridice erau puţin numeroase, iar contractele aveau un caracter
unilateral. „Revoluţia economică" de la sfârşitul republicii însă şi-a pus cu putere amprenta asupra întregii
fizionomii economice şi sociale a Romei sclavagiste, inclusiv asupra fenomenului juridic. Una din consecinţele
acestei „revoluţii" a fost apariţia actelor cu caracter bilateral, în care nu poţi deveni creditor dacă nu te obligi Ia
rândul tău. Faţă de noua f donomie a contractelor, urma ca pater familias să nu mai poată recurge la fiii de familie
sau la sclavi în vederea încheierii unor operaţii juridice. Şi în acest caz, ca şi în numeroase altele, pretorul a găsit
soluţia procedurală prin care să împace consecinţele decurgând din caracterul comutativ al contractelor, cu situaţia
juridică a fiului de familie sau a sclavului. Această soluţie a constat în crearea acţiunilor cu caracter alăturat.
Potrivit reformei pretorului, în anumite cazuri, fiul de familie sau sclavul se pot obliga în nume propriu,
primul pe tărâmul dreptului civil, cel de al doilea pe tărâmul dreptului natural, dar în acelaşi timp, îl obligă cu
caracter alăturat, potrivit dreptului pretorian, şi pe pater familias. Conform acestui sistem, din momentul încheierii
contractului de către fiul de familie, creditorul are doi debitori; fiul de familie, obligat potrivit dreptului civil, şi
pater familias, obligat potrivit dreptului pretorian. Remarcăm în cadrul acestui sistem că, deşi pater familias nu a
participat la încheierea actului, devine totuşi obligat şi poate fi chemat injustiţie prin acţiunea cu caracter alăturat.
Creditorul avea doi debitori, dar potrivit principiilor procedurii civile nu putea urmări decât pe unul din ei.
El avea de ales între acţiunea directă îndreptată împotriva fiului de familie, şi acţiunea cu caracter alăturat,
îndreptată împotriva lui pater familias. Aici trebuie să avem în vedere că cele două acţiuni care stau la îndemâna
creditorului sancţionează un singur drept şi că, prin intentarea uneia din ele, ca urmare a efectului extinctiv al lui
litis contestatio, dreptul se stinge, aşa încât cea de-a doua acţiune rămâne fără obiect.

Acţiunile cu caracter alăturat, creaţie a pretorului, sunt date în cinci cazuri, toate în legătură cu interese
aie oamenilor de afaceri.
Actio quod iussu (acţiune în baza unei declaraţii speciale) se intentează împotriva acelui pater familias
care 1-a autorizat expres pe fiul de familie sau pe sclav, se încheie un anumit contract;
Actio exercitoria a fost creată în legătură cu interese privind comerţul maritim. Uneori, pater familias

12
numea pe un alieni iuris în calitate de comandant al unei nave pe care o stăpânea cu titlu de proprietate şi pe care
o utiliza în scopuri comerciale. Contractele încheiate de către fiul de familie în calitate de căpitan de corabie îl
obligau pe pater familias faţă de creditori, care puteau intenta împotriva sa actio exercitoria (exercitor sau armator
este cel ce echipează un vapor în vederea realizării unui comerţ maritim).
Actio institoria se dă împotriva lui pater familias, atunci când acesta încredinţează fiului de familie sau
sclavului exercitarea unui comerţ pe uscat, ca de pildă conducerea unei prăvălii.
În cele trei cazuri pe care le-am evocat, pater familias răspunde cu toate bunurile sale (in solidum).
În ultimele două cazuri, sancţionate prin actio de peculio et de in rem verso şi prin actio tributoria, când
fiul de familie sau sclavul deţin un peculiu, pater familias vă răspunde numai pro parte.
Actio de peculio et de in rem verso (acţiune cu privire la peculiu şi la îmbogăţire). Dacă fiul de familie
sau sclavul îşi utilizează peculiul în scopul realizării unui comerţ, fară ştirea lui pater familias, acesta va răspunde
numai în limitele peculiului. Dacă pater familias se îmbogăţeşte prin acele acte, va răspunde în limitele
îmbogăţirii sale.
Rezultă din cele arătate că în sistemul acţiunilor cu caracter alăturat, sub anumite aspecte, fiul de familie şi
sclavul au o situaţie asemănătoare cu cea a reprezentantului. în acest sens ne referim, la faptul că, deşi pater
familias nu participă la încheierea contractului, devine totuşi parte într-un raport juridic obligaţional. Această
creaţie tehnică trebuie pusă în legătură cu faptul că, pe de o parte, ideile juridice nu erau suficient de evoluate
pentru a admite sistemul reprezentării în contracte, iar pe de altă parte, se simţea puternic necesitatea de a se
încheia acte prin intermediul altora. Pentru moment, sistemul acţiunilor cu caracter alăturat, care nu se aplică în
raporturile dintre sui iuris, ci numai în raporturile dintre un sui iuris şi un alierii iuris, par a se încadra în rigorile
principiului nereprezentării, deşi practic ele constituie primul pas către negarea acestui principiu, căci, în fapt, fiul
de familie ne apare, din multe puncte de vedere, în postura unui reprezentant. De la acţiunile cu caracter alăturat
până la sistemul reprezentării imperfecte mai rămăsese de făcut un singur pas.
Mai precizăm că acţiunile cu caracter alăturat nu sunt independente, în sensul că nu sunt acţiuni directe.
Acţiunea directă se dă împotriva fiului de familie, pe când împotriva lui paterfamilias se acordă o acţiune utilă. Cu
alte cuvinte, acţiunea cu caracter alăturat nu este altceva decât acţiunea directă cu formula uşor modificată. Aşa de
pildă, când fiul de familie încheie o vânzare, iar creditorul preferă să-1 cheme în justiţie pe pater familias,
intentează în acest scop acţiunea care sancţionează în mod obişnuit vânzarea, dar va aduce unele modificări
formulei. Aşa se face că în formula acţiunii cu caracter alăturat, în intentio va figura numele fiului de familie,
întrucât el a încheiat actul, iar în condemnatio numele lui paterfamilias, deoarece el este chemat în justiţie.
Aşadar, acţiunile cu caracter alăturat fac parte din categoria acţiunilor pretoriene cu formula cu transpoziţiune.

 Reprezentarea imperfectă
Potrivit sistemului acţiunilor cu caracter alăturat, paterfamilias putea încredinţa unei persoane aflate sub
puterea sa încheierea unor acte juridice. Acest sistem nu putea funcţiona însă între două persoane sui iuris, între
doi pater familias.
La un moment dat, sub presiunea factorilor economici, pretorul a mai făcut un pas către sistemul
reprezentării în contracte şi a decis ca mecanismul acţiunilor cu caracter alăturat să poată fi adaptat la raporturile
dintre doi pater familiae. În acest sens, el a admis ca acţiunile institoria şi exercitoria să fie date creditorului, chiar
şi atunci când un paterfamilias a încredinţat unui alt pater familias exercitarea unui comerţ pe mare sau pe uscat.
Noul sistem prezenta mari avantaje, dar prezenta totuşi inconvenientul că nu se aplica tuturor operaţiunilor
juridice, ci numai celor încheiate în legătură cu exercitarea unui comerţ pe mare sau pe uscat. Acest inconvenient
a fost înlăturat printr-o inovaţie a jurisprudenţei. În dorinţa de a perfecţiona sistemul reprezentării în contracte,
jurisconsulţii au dat creditorului posibilitatea de a intenta o acţiune împotriva reprezentatului, chiar şi atunci când
era vorba de altă operaţie juridică decât de un comerţ pe mare sau pe uscat (actio quasi institoria).
Din momentul creării acţiunii quasi institoria, mecanismul reprezentării în contracte este constituit, dar el

13
prezintă încă unele limite.
Astfel, reprezentarea nu era admisă decât pentru cazurile în care reprezentantul era debitor. Pentru
situaţiile în care reprezentantul urma să devină creditor, mecanismul reprezentării nu funcţiona, aşa încât dreptul
de creanţă era dobândit de către reprezentant.
Pe de altă parte, constatăm că, alături de reprezentant, se obliga şi reprezentatul, astfel încât terţul
(creditorul) avea doi debitori şi prin urmare două acţiuni. O acţiune directă pe care o poate intenta împotriva
reprezentantului şi o acţiune utilă pe care o poate îndrepta împotriva reprezentatului. Ca şi în cazul acţiunilor cu
caracter alăturat, creditorul nu va putea intenta ambele acţiuni, ci va trebui să opteze pentru una din ele.

 Reprezentarea perfectă
Sub influenţa dreptului egiptean, dreptul roman a evoluat către reprezentaţiunea perfectă pe care a admis-o
în anumite cazuri, deşi nu a ajuns niciodată să o consacre pe scară generală.
a)În materia tutelei, pretorul a admis că toate acţiunile pe care le avea tutorele, precum şi toate acţiunile
date împotriva tutorelui, trec asupra pupilului. în acest caz, se aplică, aşadar, principiul reprezentării perfecte, dar
numai după sfârşitul tutelei, întrucât până atunci pupilului îi lipseşte capacitatea juridică de fapt.
b) Cazul reprezentantului insolvabil. Atunci când în executarea mandatului pe care 1-a primit de la
reprezentat, reprezentantul devine insolvabil, se aplică de asemenea principiul reprezentării perfecte. Acesta este
singurul caz de reprezentare perfectă activă admis de către romani. Raţiunea acestei soluţii stă în anumite impli-
caţii de ordin practic, ce apar în cazul reprezentantului insolvabil. Conform regulilor generale, creanţa este
dobândită de către reprezentant (am precizat că reprezentarea, în forma ei imperfectă, funcţionează numai atunci
când reprezentantul se obligă). Ca atare, prin acte ulterioare şi distincte, reprezentantul urmează să transmită
asupra reprezentatului tot ce a dobândit. Dacă însă reprezentantul devine insolvabil, el va fi supus executării silite
asupra bunurilor de către creditorii săi, între care şi reprezentatul. Venind în concurs cu ceilalţi creditori ai
reprezentantului, prin forţa lucrurilor, reprezentatul nu-şi va putea valorifica întreaga creanţă, pentru a se evita o
asemenea eventualitate, s-a admis că în cazul reprezentantului insolvabil, creanţa să treacă direct asupra
reprezentatului. Pe această cale, creanţa dobândită de către reprezentant nu va mai intra în patrimoniul său şi nu va
mai putea fi urmărită de către ceilalţi creditori.
c) în cazul împrumutului în vederea consumaţiunii (mutuum), romanii au admis reprezentarea perfectă
activă şi pasivă. împrumutul în vederea consumaţiunii se realiza prin intermediul contractului real numit mutuum,
care presupunea încheierea unei convenţii, însoţită de remiterea materială a lucrului prin tradiţiune . Din
momentul în care romanii au admis că tradiţiunea poate fi făcută prin altul, a apărut în această materie
posibilitatea realizării reprezentării perfecte. Astfel, dacă reprezentatul dă mandat reprezentantului să remită o
sumă de bani cu titlu de împrumut unei persoane, reprezentatul va deveni creditor (reprezentare perfectă activă).
Dacă reprezentatul îl însărcinează pe reprezentant să ia cu împrumut o sumă de bani, datoria va apăsa asupra
reprezentatului (reprezentarea perfectă pasivă). Constatăm că şi într-un caz şi în celălalt, persoana
reprezentantului dispare.

 Sistemul noxalităţii
În cele de mai sus, am văzut ce probleme se pun în legătură cu executarea obligaţiilor contractuale. în ce

14
priveşte executarea obligaţiilor delictuale, apar unele aspecte legate, în special, de capacitatea celui ce se obligă 1.
Dacă, în materie contractuală, capacitatea fiului de familie sau a sclavului de a se obliga este mai restrânsă decât
cea a lui pater familias, în materie delictuală, fiul şi sclavul, potrivit dreptului civil, au capacitate deplină şi drept
urmare răspund în nume propriu. Nu este însă mai puţin adevărat că, atât fiul de familie, cât şi sclavul, se află în
puterea lui paterfamilias şi nu au bunuri proprii. Datorită acestui fapt, răspunderea lor pe tărâm delictual ia naştere
în condiţii speciale.
Potrivit sistemului noxalităţii, întrucât fiii de familie şi sclavii nu au bunuri, răspund cu persoana lor. Dacă
fiul de familie sau sclavul comitea un delict, pater familias avea dreptul să-i abandoneze pentru ca victima
delictului să-şi poată exercita asupra lor dreptul de răzbunare. Acest abandon este desemnat prin termenul de
noxae deditio (abandonarea delincventului). Nimic nu-1 împiedica însă pe pater familias să ajungă la o înţelegere
cu victima şi să plătească o sumă de bani, ca echivalent al dreptului de răzbunare. Cu toate acestea, ceea ce
caracterizează sistemul noxalităţii este părăsirea delincventului de către pater familias.

 Sistemul acţiunilor noxale

În sistemul noxalităţii, pater familias are două posibilităţi: fie să-1 abandoneze pe delincvent, fie să
plătească o sumă de bani. Cu timpul s-a observat, însă, că pater familias nu dispune de vreun mijloc juridic prin
intermediul căruia să dovedească nevinovăţia persoanei alierii iuris. în scopul înlăturării acestui inconvenient, au
fost create acţiunile noxale2. Potrivit acestui sistem, victima era obligată să intenteze acţiunea noxală, pentru a
vedea dacă pater familias intenţionează să-1 apere pe presupusul delincvent. Dacă pater familias accepta să se
judece şi câştiga procesul, persoana alieni iuris rămânea sub puterea sa. În felul aceasta, pater familias care
dovedea nevinovăţia presupusului delincvent nu mai poate fi obligat să procedeze la abandonul noxal sau la plata
unei sume de bani. Este lesne de observat că la originea sistemului acţiunilor noxale au stat raţiuni de ordin
economic, în condiţiile dezvoltării economiei sclavagiste, pater familias era interesat să păstreze sub puterea sa
forţa de muncă a delincventului, tară să plătească o sumă de bani3.
Condiţii de intentare a acţiunilor noxale
Acţiunea noxală poate fi intentată numai atunci când o persoană alieni iuris comite un delict privat,
deoarece numai în materia delictelor private dreptul de răzbunare poate fi răscumpărat prin plata unei sume de
bani. Prin urmare, acţiunea nu poate fi acordată cu titlu noxal (noxaliter), când persoana alieni iuris a comis un
delict public sau când nu se purcede la plata unei penalităţi pentru fapta comisă (acţiune dată cu titlu de
pedeapsă);
Acţiunea noxală poate fi intentată cu succes numai împotriva acelui pater familias care îl are pe delincvent
sub puterea sa în momentul lui litis contestatio. Dacă după comiterea delictului, delincventul trece sub o altă
putere, acţiunea va fi intentată împotriva noului pater familias. Această soluţie se explică prin aceea că
delincventul răspunde cu persoana sa, iar pater familias este chemat în justiţie deoarece delincventul fiind o
persoană alieni iuris, nu are bunuri proprii. Aşadar, dreptul victimei delictului îl urmează pe delincvent, care, aşa
cum spuneam, răspunde personal, deşi în condiţii speciale, decurgând din situaţia sa juridică. în această materie,
în dorinţa de a sublinia că delincventul este cel ce se obligă, romanii au formulat adagiul noxa caput sequitur
(delictul îl urmează pe delincvent)4.
În opinia sabinienilor, care s-a impus, se cere ca victima delictului să nu-1 fi avut pe delincvent sub
puterea sa5. Potrivit acestei opinii se interpretează că de vreme ce victima delictului l-a avut pe delincvent sub
1
D. 44.7.14; Gaius, 4.80; Inst., 4.87. în epoca clasică, fiul de familie poate obţine în anumite condiţii bunuri proprii, dar rămâne totuşi sub puterea
părintească.
2
D.2.9.2.1; F. de Wisscher, Revue générale du droit, Paris, 42, p. 153; v. B. Biondi, Revue historique de droit français et étranger, Paris, 1926. Actiones
noxaies.
3
Gaius, 4.76; Lévy-Bruhi, Revue historique de droit français et étranger, Paris, 1938, p. 533, Abandonul noxal este cunoscut şi în domeniul dreptului
internaţional public (Tit. Liviu, 9.8).
4
F. de Wisscher, Revue generale du droit, Paris, 42, p. 12.
5
Inst., 4.8.6; D.50.17.156. pr.; Gaius, 4.78.
15
puterea sa, fie şi-a exercitat dreptul de răzbunare, fie a renunţat să-şi exercite acest drept. Nu trebuie să uitam că
acţiunea noxală este dată cu titlu de pedeapsă şi că prin intermediul ei se urmăreşte dobândirea unei sume de bani,
ca echivalent al dreptului de răzbunare al victimei. Avem în vedere ipoteza în care Primus, sclavul lui Secundus,
comite un delict împotriva lui Tertius, iar după comiterea delictului, Tertius îl cumpără pe Primus. Dacă ulterior
Tertius îl vinde pe Primus lui Quatrus, nu va putea intenta împotriva acestuia din urmă acţiunea noxală.
Efectele acţiunilor noxale. Spunem că delincventul răspunde personal pentru faptele sale şi că pater
familias (în cazul sclavului, dominus) nu este obligat prin fapta celui aflat sub puterea sa. În consecinţă, pater
familias nu poate fi obligat să se judece cu victima delictului. Dacă pater familias nu doreşte să-i apere pe
delincvent, se aplică abandonul noxal. În acest caz, pârâtul nu este supus consecinţelor pe care le-am înfăţişat în
materia procedurii civile.
Dacă pater familias acceptă să se judece şi câştigă procesul, reclamantul nu mai poate formula vreo
pretenţie, iar delincventul rămâne la situaţia de mai înainte, în eventualitatea pierderii procesului, pater familias
are două alternative: fie să plătească o sumă de bani, fie să-1 abandoneze pe delincvent în mâinile victimei1.
Rezultă din cele arătate că în sistemul acţiunilor noxale, pe primul plan se află plata unei sume de bani,
abandonul delincventului intervenind numai în ultimă instanţă, spre deosebire de sistemul noxalităţii unde
abandonul noxal se află pe primul plan.
Acţiunile noxale sunt cunoscute încă din epoca Legii celor XII Table. Astfel, codul decemviral
menţionează că actio furti nec manifesti, prin care este sancţionat furtum nec manifestum (furtul neflagrant) este
dată ca noxală. De asemenea, acţiunea legii Aquilia, creată în secolul al III-lea î.Hr., prin care se sancţionează
anumite fapte ale sclavilor sau ale patrupedelor, a fost dată cu titlul noxal. Spre sfârşitul republicii, pretorul a creat
o serie de acţiuni penale, care puteau fi intentate şi ele cu titlu noxal.
Cât priveşte mecanismul lor sau, în alţi termeni, cuprinsul formulei, acţiunile noxale sunt de două feluri:
acţiuni obişnuite, care pot fi intentate cu titlu noxal2 şi acţiuni autonome, create de la început ca noxale. În prima
categorie intră acţiunile care sancţionează în mod obişnuit un delict şi care sunt adaptate pentru a fi utilizate pe
tărâm noxal. în acest scop, formula acţiunii va suferi unele modificări. Astfel, dacă delictul de furt neflagrant este
comis de către pater familias, acesta va fí che-mat în justiţie prin actio furti nec manifesti. In cazul furtului
neflagrant comis de către un fiu de familie, se va intenta aceeaşi acţiune, dar cu formula modificată. Aşadar, când
actio furti nec manifesti este dată cu titlu noxal, în intentio va figura numele delincventului, deoarece el a comis
delictul, iar în condemnatio numele lui pater familias, deoarece el stă în justiţie.
În cea de-a doua categorie intră acţiunile create de la început ca noxale. Din această categorie face parte
acţiunea dată împotriva proprietarului pentru paguba creată de un patruped (actio de pauperie). Precizăm cu
această ocazie că în vechiul drept roman, pentru pagubele produse de către patrupede se aplicau aceleaşi reguli
juridice ca şi pentru delictele comise de către alieni iuris.
Sistemul acţiunilor noxale păstrează urme vizibile ale concepţiei primitive, conform căreia victima
delictului poate să-şi exercite dreptul de răzbunare fizică asupra delincventului 3. Este posibil ca la origine, în cazul
comiterii unui delict, să nu fi existat altă soluţie decât abandonul delincventului. Mai târziu, odată cu evoluţia
concepţiilor juridice, când s-a admis ideea de reparare a pagubei, s-a introdus sistemul noxalităţii, dar şi în acest
sistem primează încă ideea de răzbunare 4. în fine, sistemul acţiunilor noxale pune pe primul plan plata unei sume
de bani, deşi nici în acest stadiu, ideea de abandonare a delincventului în vederea exercitării dreptului de
răzbunare nu este cu totul înlăturată.
§ 2. Neexecutarea obligaţiilor Generalităţi
1
în acest sens trebuie să înţelegem natura obligaţiei lui pater familias (facultas solutionis).
2
Gaius, 4.76.
s
F. de Wisscher, Revue generale du droit. Paris, 1963, p. 325.
3
D.2.10.2.
4
A. E. Giffard, R. Vilîers, op. cit., p. 271; V. F. de Wisscher, Les actions noxales et le systèm de la noxalité d'après ses
origines historiques et la Loi des XII Tables, Paris, 1919.
16
 Arătam că efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor. în cazul neexecutării obligaţiei de către
debitor, se pun anumite probleme în legătură cu răspunderea sa. în acest sens, este necesar să fie cercetate
împrejurările care au dus la neexecutarea obligaţiei şi în primul rând atitudinea subiectivă a debitorului. Dacă
neexecutarea obligaţiei se datorează vinei debitorului, acesta trebuie să plătească anumite daune, care se stabilesc,
fie de către judecător cu ocazia soluţionări litigiului (daune-interese convenţionale), fie de către părţi. Pentru a şti
în ce cazur şi în ce condiţii debitorul răspunde pentru neexecutarea obligaţiei, vom înfăţişa pe rând conceptele
juridice pe care romanii le-au creat în această materie. Cazul for tuit şi forţa majoră, culpa şi dolul, întârzierea
debitorului (mora) şi, în fine, răspunderea obiectivă (custodia) sunt cele şase situaţii care pot apărea în legătură cu
neexecutarea obligaţiei. Orice debitor care nu şi-a executat obligaţia se află în una din-situaţiile mai sus
enumerate. Vom vedea că în unele din aceste situaţii debitorul răspunde pentru neexecutare, iar în altele este
exonerat de răspundere.

 Cazul fortuit şi forţa majoră (casus)

Cazul fortuit (casus minor). Prin termenul de casus romanii înţelegeau un fapt neprevăzut care a intervenit
fără voinţa debitorului. Faptele de acest gen, enumerate pe larg în Institutele lui Justinian, se împart în două
categorii: cele ce constituie cazul fortuit (casus minores) şi cele ce constituie forţa majoră (casus maiores).
Cazul fortuit intervine fără vina debitorului şi duce la dispariţia lucrului, astfel încât debitorul nu-şi mai
poate executa obligaţia, deşi a luat măsurile obişnuite de pază 1. Furtul sclavului datorat este un exemplu de caz
fortuit.
Forţa majoră (casus maior). Forţa majoră (casus maior damnum fatale, vis maior) este un eveniment căruia
nimic nu i se poate opune (cui resisti non potest). Textele ne indică numeroase cazuri de forţă majoră: inundaţii,
cutremur, atacul inamicului, atacul unei bande etc. Aşadar, cazul fortuit poate fi prevenit de regulă prin măsuri
excepţionale de pază, dar forţa majoră nu poate fi prevenită indiferent ce măsuri s-ar lua.
În ambele cazuri, obiectul obligaţiei dispare fără vina debitorului. Această situaţie este desemnată prin
termenul de imposibilitate de executare şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului. Această regulă se aplică
însă numai atunci când obiectul obligaţiei îl constituie un lucru individual determinat (debitor rei certe in-teritu rei
liberatur ). Obligaţia nu se va stinge dacă are ca obiect lucruri de gen 2, deoarece în acest caz se aplică regula
genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).
 Culpa şi dolul
Culpa. Culpa în materia noastră este neglijenţa sau neîndemânarea manifestată printr-o acţiune sau o
abstenţiune . încă din epoca veche, romanii au făcut distincţie între culpa delictuală şi culpa contractuală .
Potrivit legii Aquilia, culpa delictuală presupune o acţiune, un fapt comis fie din greşeală, fie cu intenţia de
a produce o pagubă. Aşadar, ceea ce ţine de'esenţa culpei delictuale este provocarea unei pagube printr-o acţiune a
delincventului. în aprecierea comportării delincventului, se ţine seama de cea mai mică greşeală (culpa levissima).
În materie delictuală, nu se pune deci problema răspunderii pentru omisiuni. Obligaţia delictuală se naşte abia
după comiterea faptei delictuale, iar delictul nu poate consta dintr-o abţinere, ci numai dintr-o faptă. Până la
comiterea faptei păgubitoare, între părţi nu există nici o legătură juridică şi prin urmare nici o obligaţie.
Dimpotrivă, culpa contractuală constă în neglijenţa sau neîndemânarea celui ce s-a obligat prin contract. În
acest caz, se apreciază comportarea debitorului faţă de lucrul datorat, în intervalul de timp cuprins între încheierea
contractului şi momentul în care obligaţia trebuia să fie executată. Dacă în acest interval de timp, prin acţiunea sau
abţinerea sa neglijentă sau neîndemânatică, debitorul a provocat dispariţia lucrului datorat, va fi găsit în culpă şi
va plăti daune-interese. Iată dar că în materie contractuală, debitorul răspunde şi pentru abţinerile sale. Precizăm
însă că această regulă s-a impus mai târziu, aşa încât la origine, chiar şi în materia contractuală, culpa s-a
manifestat numai sub forma unei acţiuni. Aşa se face că în vechiul drept roman, debitorul era ţinut să plătească

1
De Medio, Bulletino dell'Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja", Milano, 1908, 20, p. 157.
2
1. Cătuneanu, op. cit., p. 195.
17
daune-interese, numai atunci când lucrul datorat pierea ca rezultat al acţiunii sale neglijente. Potrivit
comentatorilor dreptului roman, în contractele de drept strict, debitorul este ţinut numai pentru culpa in faciendo,
dar nu răspunde pentru culpa in omitendo sau in non faciendo.
În dreptul clasic, pe baza unor soluţii de speţă, s-a impus treptat principiul potrivit căruia debitorul
răspunde şi pentru omisiunile sale. Iniţial s-a admis că debitorul răspunde pentru omisiunile sale, numai în cazul
contractelor sinalag-matice perfecte (vânzare, societate). Cât priveşte alte contracte, potrivit unui text din
Modestin, romanii au făcut anumite distincţii. Astfel, în cazul mandatului sau depozitului, debitorul nu răspunde
pentru omisiunile sale, întrucât în aceste con-tráete nu are vreun interes. In alte contracte, însă, unde debitorul are
un interes, ca de pildă la contractul de fiducie, debitorul răspunde pentru neglijenţa sa numită culpa in non
faciendo . Pe această cale, s-a conturat regula potrivit căreia în contractele de bună-credinţă debitorul răspunde
atât pentru fapte pozitive, cât şi pentru omisiuni, iar în contractele de drept strict, răspunde numai pentru faptele
sale.
Culpa în dreptul iui Justinian. Dreptul lui Justinian cunoaşte o nouă distincţie în această materie, exprimată
în termenii de culpa lata şi culpa levis.
Culpa lata este vina grosolană pe care n-ar comite-o nici cel mai neîpdemânatic administrator. Culpa levis
este vina uşoară, care poate îmbrăca, la rândul ei, două forme: culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto.
Criteriul de distincţie între aceste două forme ale culpei stă în aprecierea vinovăţiei debitorului. La culpa levis in
abstracto, comportarea debitorului faţă de bunul datorat se compară cu comportarea unui bun pater famili as
(bonus vir). In cazul culpei levis in concreto, comportarea debitorului faţă de bunul datorat se compară cu modul
în care acesta îşi administrează propriile bunuri. Rezultă de aici că aprecierea culpei in abstracto are consecinţe
mai grave pentru debitor, căci este ţinut pentru orice neglijenţă. În al doilea caz, situaţia debitorului este mai bună,
căci nu va fi găsit în culpă dacă şi în administrarea bunurilor proprii manifestă o uşoară neglijenţă.
Dolul. Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de natură să provoace pieirea lucrului
datorat. Criteriul de distincţie dintre doi şi culpă stă prin urmare, în aspectul intenţional . In cazul dolului,
vinovăţia îmbracă forma, intenţiei, pe când la culpă, lipseşte elementul intenţional. Debitorul răspunde pentru doi
chiar şi în contractele unde nu are interes, ca de pildă în cazul depozitului sau al mandatului. Dacă debitorul are un
interes în contract, cum este cazul la fiducie sau la comodat, va răspunde atât pentru culpă cât şi pentru doi.
Rezultă că răspunderea debitorului este stabilită în baza criteriului utilităţii; în contractele unde nu are vreun
interes, răspunde numai pentru doi, iar în cele unde are interes, răspunde atât pentru doi cât şi pentru culpă'.

 Mora
Mora debitoris (întârzierea debitorului). Pentru ca debitorul să se afle în întârziere, este necesar ca datoria
să fie exigibilă, iar neexecutarea să se datoreze vinei debitorului. în epoca lui Justinian, pe lângă condiţia
întârzierii vinovate a debitorului, s-a mai cerut şi o somaţie din partea creditorului, numită interpeîlatio .
În dreptul feudal, pornindu-se de la un text al lui Papinian, s-a formulat principiul potrivit căruia dies
interpellat pro homine (termenul somează pe debitor). Potrivit acestui principiu, dacă debitorul nu plăteşte la
scadenţă, este considerat în întârziere de drept (automat).
La romani, debitorul este considerat de drept în întârziere numai în două ca zuri: atunci când datoria
izvorăşte dintr-un delict, conform principiului fur semper moram facere videtur (hoţul se consideră întotdeauna
pus în întârziere), precum şi atunci când curatorul are o datorie faţă de minor.
Principalul efect al morei este perpetuarea obligaţiei (perpetuatio obligationis). Aceasta înseamnă că
pieirea lucrului, chiar dacă se datorează cazului fortuit, nu stinge obligaţia debitorului. Astfel, dacă sclavul datorat
este furat după punerea în întârziere, debitorul rămâne şi pe mai departe obligat. Altfel spus, după punerea în
întârziere, răspunderea debitorului este obiectivă. în epoca lui Justinian, pentru cazul fortuit s-a admis că debitorul
pus în întârziere se liberează de obligaţie, dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi în mâinile creditorului.
Din momentul executării obligaţiei, efectele morei se sting.

18
 Mora creditoris (întârzierea creditorului). Creditorul este pus în întârziere, atunci când, fără motiv, refuză
să primească plata la termenul şi la locul stabilit. întrucât refuzul de a primi plata poate cauza anumite prejudicii
debitorului, s-a admis, încă din vechiul drept, că debitorul poate formula anumite pretenţii faţă de creditor. Astfel,
debitorul are dreptul de a pretinde creditorului anumite despăgubiri pentru întreţinerea sclavului datorat, pe care
creditorul refuză să-1 primească.
Principalul efect al morei creditorului constă în aceea că din momentul punerii în întârziere, debitorul nu mai
răspunde pentru culpa sa. El continuă, însă, să răspundă pentru doi. De asemenea, debitorul nu mai este obligat să
păstreze lucrul, astfel încât îl poate abandona. Totodată, întârzierea creditorului are drept consecinţă stingerea
efectelor întârzierii debitorului.

 Custodia
Custodia este o formă specială de răspundere . Debitorul ţinut de custodie trebuie să plătească daune-
interese, chiar dacă lucrul piere fără vina sa. El răspunde pentru cazul fortuit, dar nu şi pentru forţa majoră . In
dreptul clasic, debitorul era ţinut pentru custodia în numeroase cazuri. Astfel, anumiţi meseriaşi răspundeau
pentru custodia întrucât primeau un salariu. Comodatarul răspundea şi el în mod obiectiv (fără vină), întrucât se
folosea de lucrul luat cu împrumut şi prin aceasta, realiza un profit. Răspunderea pentru custodia putea fi
prevăzută şi prin convenţia părţilor. în dreptul lui Justinian, răspunderea obiectivă a fost menţinută într-un singur
caz.

• Sancţiunea neexecutării obligaţiei

Daune-interese judecătoreşti. în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia şi nu intervine una din
situaţiile care să-1 scutească de răspundere, creditorul intentează o acţiune personală (in personam) prin care cere
debitorului să facă plata (remiterea unei sume de bani sau a unui lucru). Aşa cum am văzut la materia procedurii
civile, în dreptul clasic, sentinţa de condamnare avea un caracter pecuniar Datorită acestui fapt, ori de câte ori
dreptul creditorului avea alt obiect decât o sumă de bani sau izvora dintr-un delict, judecătorul trebuia sa
procedeze la o evaluare a creanţei. Suma de bani la care judecătorul i condamna pe debitorul care nu-şi execută
obligaţia, este desemnată prin termenul de daune-interese judecătoreştii în anumite cazuri, judecătorul îl
condamnă pe parat la o suma de bani ce reprezintă valoarea reală a lucrului datorat (ex condictio triticana).
Judecătorul apreciază valoarea acelui lucru situându-se fie în momentul lui litis contestatio, fien în momentul
pronunţării sentinţei.
În alte situaţii, ca de pildă la acţiunile ce sancţionează o obligaţie de facere, funcţionează sistemul
condamnării subiective a debitorului. În baza acestui sistem, judecătorul va avea în vedere atât paguba reală
suferită de către credite, (damnum), cât si câştigul de care acesta a fost privat prin neexecutare (lucrum ) .
Plecandu-se de la cei doi termeni, au fost create mai târziu expresiile de damnum emergens (paguba care se arată)
şi lucrum cesans (câştigul care lipseşte) .
Daune-interese convenţionale.
Uneori părţile încheiau o stipulatio poene (stipulaţiune de pedeapsă), prin care fixau valoarea
despăgubirupe care debitorul trebuia să o plătească, în cazul neexecutării obligaţiei izvorâte din stipulaţiunea
principală. Sistemul evaluării convenţionale a despăgubirilor presupune, deci existenta a două stipulaţiuni. Prima
stipulaţiune are ca efect naşterea unei obligaţii de dare sau de facere, iar cea de-a doua, fixează despăgubirea pe
care debitorul trebuie să o plătească în cazul neexecutării primei stipulaţiuni: Pamphilum dari spondes? Si non
dederis centum dari spondes?. (Promiţi să mi-1 dai,pe sclavul Pamphil ? Dacă nu mi-1 vei da, promiţi să-mi dai
100?). în felul acesta, în ipoteza neexecutării obligaţiei, creditorul este scutit de a face proba prejudiciului pe care
1-a suferit.
Un alt avantaj pe care îl prezintă pentru creditor sistemul evaluării convenţionale a daunelor, este acela că
obligaţia nu se stinge în cazul pieirii fortuite a lucrului datorat.

19
 Stipulatio poene avea şi altă funcţie decât fixarea despăgubirii pe care trebuia să o plătească debitorul
pentru neexecutare. Ne amintim în acest sens că stipulatio poene putea fi utilizată în scopul de a face executorie o
stipulaţie nulă (stipulaţia pentru altul). In ciuda faptului că din punct de vedere tehnic stipulatio poene are, în
ambele cazuri, aceeaşi fizionomie, sub aspectul funcţionalităţii există importante deosebiri. Menţionăm, numai, că
în primul caz, stipulaţia penalităţilor era încheiată în scopul de a-1 scuti pe creditor de a face proba prejudiciului
suferit, pe când în al doilea caz, stipulaţia se încheia în scopul ocolirii principiului relativităţii efectelor
contractelor.

20