Procedura civilă de judecată

3.1. Considerații generale

Procedura civilă de judecată reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează

modul de desfășurare a procesului în sistemul roman de drept și care vizează apărarea
dreptului la libertate, la proprietate, la moștenire și a drepturilor de creanță.
După cum se poate observa din definiție, existența unei veritabile proceduri de judecată
presupune existența unui sistem juridic organizat și coerent, lucru despre care nu se poate
vorbi la începuturile Romei, în societatea prestatală, ci doar ceva mai târziu, după apariția
statului și a ordinii politice.
În perioada anterioară formării statului, funcționa un fel de răzbunare privată sau o justiție
privată, astfel că, dacă un cetățean roman încălca drepturile altui cetățean roman, acesta din
urmă își putea face singur dreptate, pe calea răzbunării și folosind violența, ceea ce ducea, în
mod evident, la efecte disproporționate față de faptele petrecute.
Această primă etapă a justiției private a fost, ulterior, înlocuită, cu legea talionului, care,
prin regula „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” aduce o oarecare măsură, un oarecare
control al răzbunării private, legea talionului fiind, la rândul ei, înlocuită, apoi, cu procedura
arbitrajului privat.
Justiția privată era de două feluri:
- o justiție agresivă, care opera atunci când o persoană își restabilea dreptul încălcat,
personal, prin mijloace proprii;
- o justiție defensivă, care opera atunci când o persoană urmărea să se apere prin
propriile mijloace împotriva altei persoane care emitea pretenții față de aceasta.
Bineînțeles că în contextul nașterii statului roman organizat juridic și politic,
conducătorii acestuia au înțeles necesitatea securității cetățenilor și a menținerii unui
echilibru la nivel social, indispensabil oricărui popor care trebuie să urmeze aceeași
orânduire, astfel că, treptat, justiția privată a fost reprimată. Înn acest sens sunt semnificative
trei acte normative:
a) Lex Iulia de vi publica et privata, care a fost dată în timpul împăratului Augustus și
care prevedea pedepsirea creditorului care lua un bun din patrimoniul debitorului prin
violență;
 b) Decretum Marcii, emis de împăratul Marcus Aurelius, care pedepsea cu pierderea
creanței pe creditorul care lu aun bun din patrimoniul debitorului, chiar fără
întrebuințarea violenței;
c) Constituția din 389 a lui Valentinian al II-lea, care prevedea sancțiunea pierderii
dreptului de proprietate pentru cel care lua prin violență bunul din mâinile posesorilor.
Prin aceste trei acte ale autorității de stat s-au pus bazele procedurii civile romane, bazate
nu pe răzbunarea privată, ci pe acțiunea adresată unui organ cu atribuții judiciare, ca act de
procedură inerent restabilirii dreptului încălcat. De altfel, dreptul civil roman s-a dezvoltat și
a evoluat pe cale procedurală, plecând de la speță la abstractizarea principiului.
În istoria dreptului procedural, romanii au cunsocut trei sisteme procedurale care s-au
succedat în timp:
- procedura legisancțiunilor, specifică epocii vechi a dreptului
- procedura formulară, care a existat în perioada clasică
- procedura extraordinară, specifică epocii postclasice.

3.2. Procedura legisancțiunilor

Procedura acțiunilor legii (legis actiones), introdusă prin Legea celor XII table a fost
prima procedură civilă romană, care a prevăzut mijloacele prin care o persoană își putea
apăra un drept sau valorifica o pretenție într-un cadru legal, organizat, orice altă modalitate de
realizare a drepturilor, în afara celor prevăzute de lege, fiind de neconceput. Cu alte cuvinte,
în cadrul procedurii legisancțiunilor, nicio persoană nu își putea valorifica vreun drept, dacă
nu exista o procedură care să consacre dreptul respectiv și posibilitatea apărării lui în fața
judecătorului.

3.2.1. Caractere
Procedura legisancțiunilor avea trei caractere specifice, care reflectă fidel mentalitatea
societății romane de la momentul respectiv:
a) caracterul legal, care decurge din faptul că legisancțiunile erau prevăzute expres și
limitativ de normele juridice, astfel că persoanele nu putea utiliza alte proceduri, în
afara celor sancționate de lege;
b) caracterul formalist, care se referă la faptul că formulele legisancțiunilor trebuia să fie
respectate întocmai, alterarea oricărui cuvânt sau gest ducând la nulitatea procedurii și
pierderea procesului, așa cum a fost, de pildă, situația unei persoane care, în cadrul
 procesului a folosit termenul viță de vie în locul termenului de arbore, care era
prevăzut în textul legii și, care, pentru acest motiv, a pierdut procesul;
c) caracterul judiciar, care presupune desfășurarea procesului în fața unui magistrat cu
atribuții judiciare.

3.2.2. Organizarea judecătorească

Inițial, rolul magistratului judiciar îl juca regele, pentru ca, ulterior, în timpul republicii,
această atribuție să cadă în sarcina consulilor, iar după crearea preturii, aceștia devenind
personajele principale în organizarea proceselor. Procesul începea în fața pretorului și se
termina, de regulă, în fața judecătorului sau arbitrului, acest ultim personaj intervenind în
cauzele mai ușoare, ca persoană patriculară, agreată de ambele părți procesuale și confirmată
de către magistrat.
Ulterior, judecătorul nu a mai fost ales de părți, ci tras la sorți. Existau judecători unici și
judecători multipli, care erau împărțiți în trei categorii: recuperatores, decemvirii și
centumvirii.
Competența magistraților judiciari se exprima în iurisdictio și imperium.
Iurisdictio desemna activitatea magistratului de a supraveghea desfășurarea procesului
conform procedurii legale prevăzute și era două feluri: contencioasă, atunci când părțile
aveau interese contrare și procesul se finaliza prin pronunțarea unei horărâri și voluntară,
atunci când, în prezența magistratului, părțile ajungeau la un consens, sub forma unui act
juridic, fără a dezbate pretenții contradictorii.
Imperium desemna puterea de comandă a magistratului, în temeiul căreia acesta putea
pune capăt procesului, fără a mai trimite părțile în fața judecătorului, uzitând de una din
următoarele proceduri pe care le avea la îndemână: interdicta, missio in pssessionem,
stipulationes praetoriae și restitutio in integrum.
Interdicta desemna dispozițiile prin intermediul cărora pretorul impunea părții (interdicte
simple) sau părților (interdicte duble) să încheie un anumit act juridic.
Missio in pssessionem era procedura prin care pretorul dădea reclamantului posesiunea
lucrurilor pârâtului, fiind utiliazată în situațiile în care acesta din urmă încerca să
prelungească starea de litigiu, cum era cazul în care pârâtul refuza să se prezinte în fața
magistratului.
Stipulationes praetoriae erau contractele încheiate de către părțile aflate în litigiu în mod
verbal, din ordinul pretorului, celelalte stipulații fiind încheiate din dorința părților, fără
intervenția pretorului.
 Restitutio in integrum desemna ordinul prin care pretorul desființa actul prejudiciabil
pentru reclamant, care redobândea dreptul încălcat de către pârât și, de asemenea, dobândea
posibilitatea de a intenta o acțiune în valorificarea dreptului respectiv, fapt care se realiza prin
repunerea părților în situația anterioară încheierii actului. Deci, practic, restabilirea situației
anterioare nu era consecința imediată a lui restitutio in integrum, ci aceasta doar îi dădea
posibilitatea intentării unei noi acțiuni.

3.2.2. Citarea
Citarea pârâtului cădea în sarcina reclamantului și se putea face numai în locuri publice,
întrucât domiciliul cetățeanului roman era sacru și inviolabil, fapt pentru care acesta nu putea
fi luat de la domiciliul său.
Procedura de citare putea fi îndeplinită prin trei modalități:
- in ius vocatio, care consta invitația pe care reclamantul o adresa pârâtului de a se
prezenta la judecată, pronunțând cuvintele in ius te voco (te chem în fața
magistratului), pârâtul care refuza să se prezinte putând fi adus cu forța, însă niciodată
de la domiciliul său; pârâtul avea posibilitatea de a aduce un garant (vindex), care să îi
ia locul în proces și să judece cu reclamantul în locul său;
- vandimonium extrajudiciar, care reprezenta o convenție prin care părțile stabileau
faptul că se vor prezenta la o dată aleasă de ele prin acea convenție în fața
magistratului;
- condictio, care se utiliza în cazul în care pârâtul era peregrin și reprezenta somația prin
care acesta era chemat în judecată.

3.2.3. Desfășurarea procesului

Procesul se desfășura numai în anumite zile și presupunea două faze: faza in iure, care
avea loc în fața magistratului și faza in iudicio, care presupunea prezentarea părților în fața
unui judecător sau a unui arbitru.
Faza in iure
În primul rând, trebuie menționat faptul că în procedura de judecată era obligatorie în
această fază prezența părților, astfel că nu se admitea reprezentarea lor sau judecarea în lipsă.
Faza in iure începea cu expunerea de către reclamant (actor) a pretențiilor sale împotriva
pârâtului (reus), situație față de care acesta din urmă putea să aleagă una din următoarele trei
poziții:
 - să recunoască pretențiile reclamantului, recunoaștere care constituia titlu executoriu și
care semnifica finalizarea procesului în această fază, întrucât cel care recunoaștea era
asimilat celui condamnat;
- să nege pretențiile reclamantului și să se apere respectând procedura de judecată, caz în
care procesul trecea în faza a doua;
- să nu recunoască pretențiile reclamantului, dar să nu se apere în mod corespunzător,
așa cum prevedea procedura, ceea ce făcea, din nou, ca procesul să se termine în acel
moment, fără a trece în cea de-a doua fază.
Dacă pârâtul se situa în prima ipoteză, adică recunoștea pretențiile reclamantului, se
declanșa ultimul act al fazei in iure, care purta denumirea de litis contestatio, act absolut
obligatoriu, care însemna luarea de martori și dovedea faptul că părțile doreau să se judece.
În ceea ce privește activitatea magistratului, adică a pretorului, în această fază, aceasta
consta mai mult în a supraveghea dacă părțile procesuale au îndeplinit procedura în mod
corespunzător și dacă au respectat formulele legisancțiunilor, la finalul fazei in iure având
posibilitatea de a pronunța unul din următoarele cuvinte solemne: do, prin care numea
judecătorul ce va interveni în cea de-a doua fază procesuală, dico, prin care dispunea ca una
dintre părți să intre, porvizoriu, în posesia bunului litigios și addico, prin care erau
recunoscute pretențiile uneia dintre părți.
Faza in iudicio
Faza in iudicio se desfășura în fața judecătorului, fără obligația de a respecta anumite
solemnități, părțile dezbătând cauza, prezentându-și, fiecare, pretențiile și apărările, fie
personal, fie prin recurgerea la serviciile unui avocat.
Această fază putea avea loc în lipsa părții, situație în care, judecătorul aștepta până la
amiază, iar dacă cealaltă parte procesuală nu se prezenta până în acel moment, procesul era
câștigat de partea care s-a prezentat.
Procesul se finaliza prin pronunțarea, de către judecător, a unei sentințe, în ultima zi de
judecată, a cărei executare se făcea direct de către partea care a câștigat procesul, prin una din
cele două legisancțiuni de executare: manus iniectio sau pignoris capio.

3.2.4. Legisancțiunile
Legisancțiunile erau de două feluri:
- legisancțiuni de judecată, adică proceduri civile ce se utilizau în desfășurarea
procesului: sacramentum, iudicis arbitrive postulatio și condictio;
 - legisancțiuni de executare, prin intermediul cărora partea care a câștigat procesul
punea în executare sentința: manus iniectio și pignoris capio.
Sacramentum era de două feluri, în funcție de natura dreptului ce forma obiectul
procesului, astfel:
- sacramentum in rem, dacă prin acțiune se urmărea apărara unui drept real, cum este
dreptul de proprietate;
- sacramentum in personam, dacă prin acțiune se urmărea apărarea unui drept de
creanță.
Despre acțiunea legii sacramentum in personam nu s-au păstrat prea multe detalii. În ceea
ce privește sacramentum in rem, aceasta presupunea, în primul rând, aducerea bunului litigios
în fața judecătorului, bunurile mobile fiind aduse efectiv, iar din cele imobile aducându-se o
bucată, de exemplu o cărămidă dintr-o casă, o bucată de pământ dacă era vorba de un fond.
Reclamantul și pârâtul atingeau, pe rând, lucrul cu o nuia, pronunțând următoarele cuvinte:
Declar că acest sclav (pământ, casă etc) este al meu după dreptul quiritar în conformitate cu
cauza sa, după care intervenea magistratul, care le cerea să lase amandoi lucrul, moment în
care urma un schimb de replici al părților care să stabilească cine este în drept să stăpânească
lucrul, în cadrul căruia reclamantul cerea pârâtului să menționeze dreptul în temeiul căruia
revendicase sclavul, iar pârâtul răspundea că și-a exercitat dreptul atingând lucrul cu nuiaua.
Apoi reclamantul îl provoca pe pârât la sacramentum în funcție de valoarea lucrului litigios:
Fiindcă ai revendicat pe nedrept, te provoc la sacramentum de 500 de ași. În această fază,
magistratul atribuia bunul litigios în mod provizoriu uneia dintre părți, iar în faza a doua a
procesului judecătorul pronunța sentința în funcție de acel sacramentum care i se părea just.
Iudicis arbitrive postulatio era o legisancțiune cu caracter excepțional, care se utiliza
atunci când nu era posibilă aplicarea lui sacramentum sau în alte situații de excepție, cum ar
fi litigiile care se nășteau ca urmare a încheierii unui contract verbal (sponsio). Procedura era
destul de simplă, constând înt-un scimb de replici între reclamant și pârât, care se finaliza cu
cererea de numire a unui judecător, adresată magistratului.
Condictio se aplica în cazul proceselor ce aveau ca obiect sume de bani sau alte bunuri
determinate și consta în fatul că părțile, prezente în fața magistratului, purtau un dialog în
care reclamantul îi cerea pârâtului să recunoască sau să nege datoria (Afirm că tu îmi datorezi
10.000 de sesterți. Îți cer să consimți sau nu). Dacă pârâtul nega pretenția reclamantului,
acesta îi cereasă vină peste 30 de zile în fața magisratului, pentru ca magistratul să desemneze
un judecător și ambele părți își luau angajamentul ca partea care pierdea procesul să plătească
celeilalte părți o treime din valoarea lucrului litigios.
 Manus iniectio (punerea mâinii) era acea acțiune a legii care se folosea atunci când
procesul avea ca obiect un drept personal, de creanță și presupunea să fi fost pronunțată o
hotărâre judecătorească privind o datorie în bani, iar în cazul în care creanța consta înr-un
lucru cert, trebuia parcursă o procedură intermediară (arbitrium liti aestimandae) ce avea ca
scop evaluarea creanței respective, pentru a putea fi utilizată manus iniectio.
În cadrul acestei proceduri, partea care fusese condamnată sau recunoscuse datoria avea
la dispoziție un termen de grație de 30 de zile, iar dacă la finalul celor 30 de zile aceasta nu
își plătea datoria, era adusă, chiar prin violență, în fața magistratului, de către cealaltă parte,
care pronunța anumite cuvinte solemne, apoi punea mâna pe debitor și, astfel, îl lua în
stăpânire.
În situația în care debitorul nu își achita datoria și nu intervenea niciun garant pentru el,
era dus timp de 60 de zile în închisoarea proprie a creditorului, care îl scotea de trei ori
consecutiv la târg, unde striga în auzul celorlalți creanța pe care acesta i-o datora, iar dacă
nimeni nu se oferea să îl salveze și să plăteasca datoria în locul său, în final, după trecerea
celor 60 de zile era omorât sau vândut ca sclav în afara Romei. Uneori, creditorii recurgeau la
variante mai benefice pentru ei, astfel că nu îi omorau pe datornici, ci îi țineau să muncească
pentru ei până își achitau datoria. În anul 326 Legea Poetelia-Papiria a interzis uciderea
debitorilor.
Pignoris capio era o legisancțiune diferită față de celelalte, în sensul că nu se desfășura
un proces în fața magistratului, ci presupunea luarea de către creditor a unui bun din
patrimoniul debitorului, în prezența martorilor, până la achitarea datoriei, bun pe care
creditorul nu putea să îl vândă, dar putea să îl distrugă dacă debitorul nu își achita datoria.
 Test grilă

1. Procedura civilă de judecată reprezintă:

a) totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de magistrații romani
b) ansamblul normelor juridice care reglementează modul de desfășurare a
procesului în sistemul roman de drept
c) totalitatea regulilor de drept nescrise, care s-au înrădăcinat în conștiința unei
populații prin efectul aplicării lor constante de-a lungul timpului.

2. În ceea ce privește justiția privată, este adevărată următoarea afirmație:

a) reprezintă situația în care, dacă un cetățean roman încălca drepturile altui cetățean
roman, acesta din urmă își putea face singur dreptate, pe calea răzbunării și
folosind violența
b) a fost reprimată prin Lex Iulia de vi publica et privata
c) se realiza de către organele statului.

3. Romanii au cunsocut următoarele sisteme procedurale, care s-au succedat în timp:

a) procedura legisancțiunilor, procedura formulară și procedura extraordinară
b) procedura formulară și procedura extraordinară
c) procedura legisancțiunilor, procedura pretoriană și procedura formulară

4. Procedura legisancțiunilor:
a) se mai numea procedura acțiunilor legii (legis actiones)
b) avea la bază formula redactată de către pretor
c) avea caracter legal

5. În cadrul procedurii legisancțiunilor:

a) procesul se desfășura în două etape, faza in iure și faza in iudicio
b) citarea pârâtului se realiza de către instanța de judecată, la ordinul pretorului
c) pretorul era și judecător suprem

6. În procedura legisancțiunilor, în faza in iure:

a) era obligatorie prezența părților la proces
b) se desfășura în fața magistratului, iar nu a judecătorului
c) se desfășura în fața judecătorului
7. Referitor la procedura de citare din cadrul procedurii legisancțiunilor:
a) citarea se făcea de către judecător prin procedeul in ius vocatio
b) citarea se făcea de către reclamant numai prin vandimonium extrajudiciar
c) citarea se făcea de către reclamant prin in ius vocatio, vandimonium extrajudiciar
sau condictio.

8. In ius vocatio consta în:

a) somația prin care peregrinii erau chemați în judecată de către cetățenii romani
b) invitația pe care reclamantul o adresa pârâtului de a se prezenta la judecată,
pronunțând cuvintele „te chem în fața magistratului”
c) convenția prin care părțile stabileau faptul că se vor prezenta la o dată aleasă de ele prin
acea convenție în fața magistratului;

9. Convenția prin care părțile stabileau faptul că se vor prezenta la o dată aleasă de ele
prin acea convenție în fața magistratului purta denumirea de:
a) vandimonium extrajudiciar
b) in ius vocatio
c) condictio

10. În cadrul procedurii legisancțiunilor, procesul trecea în faza in iudicio și se judeca în

continuare dacă:
a) pârâtul nega pretențiile reclamantului și se apăra respectând procedura de
judecată
b) pârâtul recunoștea pretențiile reclamantului
c) pârâtul nega pretențiile reclamantului, dar nu se apăra respectând procedura de
judecată

11. Legisancțiunile în procedura judiciară romană erau:

a) legisancțiuni de judecată și legisancțiuni de executare
b) sacramentum, iudicis arbitrive postulatio și condictio, manus iniectio și pignoris
capio
c) numai legisancțiuni de judecată

12. Legisancțiunea intitulată sacramentum:

a) era de două feluri, sacramentum in rem și sacramentum in personam
b) era o acțiune folosită în cadrul procedurii formulare
c) era o legisancțiune prin care se urmărea apărara unui drept real sau personal.

13. Manus iniectio:

a) era prima fază a procesului
b) semnifica punerea mâinii
 c) era sentința pronunțată de jdecător

14. Faza in iudicio din cadrul procedurii legisancțiunilor:

a) se desfășura în fața judecătorului
b) era aceea în care părțile dezbăteau cauza, prezentându-și, fiecare, pretențiile și
apărările, fie personal, fie prin recurgerea la serviciile unui avocat
c) se desfășura în fața magistratului

15. Imperium din procedura legisancțiunilor desemna:

a) puterea de comandă a magistratului
b) puterea de comandă a reclamantului
c) puterea de comandă a pârâtului