Izvoarele dreptului roman

2.1. Noțiunea de izvor de drept roman

Indiferent de perioada istorică în care ne situăm sau de societatea despre

al cărui drept este vorba, noțiunea de izvor de drept se referă, în toate
situațiile, pe de o parte, la acel lucru care determină un anumit conținut al
normei juridice, iar pe de altă parte, la norma juridică însăși. În această
ipoteză, identificăm două accepțiuni ale sintagmei izvor de drept:
- izvor de drept în sens formal, adică formele concrete prin care se
exprimă dreptul, dintre care cea mai cunoscută este legea;
- izvor de drept în sens material, adică ansamblul condițiilor materiale
de existență din cadrul unei societăți, care determină un anumit
conținut specific al normelor juridice.
Ceea ce vom analiza în continuare este noțiunea de izvoare formale de
drept, întrucât, într-o anume măsură, izvoarele materiale de drept se
desprind din prezentarea succintă a evoluției Romei din capitolul anterior al
prezentei lucrări. Aceasta nu înseamnă că izvoarele materiale de drept nu
sunt la fel de importante, dimpotrivă, acestea constituie fundamentul
normelor juridice ale dreptului obiectiv, adică al izvoarelor formale de
drept. Orice lege, orice regulă de drept este rezultatul unei anume
mentalități, unei anume conștiințe colective pe care o societate o are la un
moment dat al existenței sale. Aceasta pentru că norma, pentru a fi bună,
trebuie să reglementeze situațiile specifice ce apar în cadrul societății, în
funcție de specificul acesteia, cu alte cuvinte să se plieze pe realitățile
sociale pe care le reglementează, care îi determină, deci, conținutul. De
aceea legislația este diferită de la un popor la altul, pentru că ea trebuie să
corespundă nevoilor societății care o recunoaște ca fiind obligatorie.
În funcție de complexitatea lor, dar și de succesiunea lor în timp,
izvoarele formale ale dreptului roman sunt: cutuma sau obiceiul, legea,
edictele magistraților, jurisprudența, senatusconsultele și constituțiile
imperiale.
La începutul epocii vechi, adică după apariția statului roman, singurul
izvor de drept era obiceiul, lucru absolut firesc, având în vedere stadiul
societății și stilul de viață al romanilor, bazat pe economia naturală.
În jurul sec. V î.e.n., pe fondul transformărilor sociale, apare ca principal
izvor de drept legea, iar spre sfârșitul epocii vechi avem ca izvoare de drept
obiceiul, legea, edictele și jurisprudența, cărora li se alătură, în epoca
clasică, senatusconsultele și constituțiile imperiale. Apoi, declinul Romei
atrage după sine numeroase schimbări, pe toate planurile, de la revenirea la
economia autarhică, până la amalgamul de cutume locale ale populațiilor
cucerite, fapt care scoate din nou în prim-plan cutuma și constituțiile
imperiale, lăsând pe locul doi celelalte izvoare de drept.

2.2. Obiceiul sau cutuma

Obiceiul, cunoscut sub denumirea latină de mos, consuetudo sau usu,
primul și, deci, cel mai vechi izvor de drept, singurul, de altfel, din epoca
primitivă, este acea regulă de drept nescrisă, consensuală, care s-a
înrădăcinat în conștiința unei populații prin efectul aplicării sale constante
de-a lungul timpului.
Ceea ce este specific obiceiului este faptul că acesta, pentru a dobândi
valoare juridică, presupune trecerea unui interval de timp în care, prin
consensul general, se aplică în mod continuu de către populația de pe un
anumit teritoriu, fiind, astfel, perceput ca obligatoriu. În felul acesta,
obiceiul apare ca fiind cel mai firesc lucru. În orice comunitate, membrii săi
își stabilesc tacit anumite reguli de conduită, nescrise, pe care le respectă în
în raporturile dintre ei sau în legătură cu bunurile pe care le dețin, reguli
care, prin repetiție devin obiceiuri juridice.
Ulpian definea dreptul nescris ca fiind „ceea ce a consfințit uzul,
deoarece obiceiurile din vechime statornicite, aprobate de cei ce le urmează,
au putere de lege (Ex non scripto, ius venit quod, usus comprobavit. Nam
diuturni, mores consensu utentium comprobati legem imitandur).”
Existau mai multe categorii de obiceiuri în Roma antică, în funcție de
sursa lor: mores maiorum (obiceiurile înaintașilor), usus (practica
obișnuită), commentarii pontificum (obiceiuri care s-au născut din practica
pontifilor), commentarii magistratum (obiceiuri create de către magistrați în
practica lor) și consuetudo (obiceiurile din perioada dominatului).
Deși obiceiul reprezintă principalul izvor de drept în perioada regalității,
acesta trece pe locul secund în epoca republicană, când oamenii simt
necesitatea unui drept scris care să le ofere mai multă certitudine și
siguranță, mai ales în contextul dezvoltării schimburilor comerciale.
Urmează imperiul, cu numeroasele sale cuceriri, care fac ca în lumea
romană să apară o diversitate de populații străine de dreptul roman, cu o
multitudine de cutume specifice fiecăreia, astfel că obiceiul își reia rolul de
izvor principal de drept, împărații romani impunând, totuși, condiția ca
aplicarea cutumelor locale să se facă numai dacă acestea nu contravin
legilor romane.

2.3. Legea
Apariția legii scrise reprezintă o consecință firească e voluției societății
romane în contextul expansiunii teritoriale și economice fără precedent, fapt
care aduce cu sine o diversitate de relații comerciale, care determină
necesitatea unui drept scris, care să ofere certitudine și securitate
raporturilor dintre romani și dintre romani și străini.
Dincolo de aceasta, legea apare și pe fondul revendicărilor plebei,
nemulțumită de faptul că, ori de câte ori se năștea un conflict între un plebeu
și un patrician, aceștia erau nevoiți să se adreseze pontifilor, deoarece numai
pontifii cunoșteau obiceiurile juridice, cutumele, acestea fiind ținute secrete,
pontifi care, erau, la rândul lor, patricieni. Asupra modului de soluționare a
conflictelor plana incertitudinea, datorită originii patriciene a pontifilor,
astfel că plebeii cer ca regulile juridice să fie făcute publice și să fie
accesibile tuturor, lucru care se va întâmpla după multe eforturi și
frământări, prin publicarea primei legi scrise, intitulată Legea celor 12 table
(Lex duodecim tabularum).
Referitor la originea termenului de lege, nu există neapărat o unitate a
opiniei doctrinare. Astfel, o parte a doctrinei consideră că noțiunea vine din
cuvântul sanscrit lag, care semnifică „a stabili”, „a rândui” sau din verbul
legare, care exprimaă ideea de legătură. Într-o altă opinie, cuvântul lege
vine de la lex, termen prin care era desemnată convenția încheiată între
magistrat prin popor (reprezentat de adunarea poporului). Această convenție
se încheia prin parcurgerea unor etape bine stabilite. Astfel, mai întâi
magistratul făcea propunerea legislativă, apoi aceasta era afișată în forum
(promulgatio), pentru a putea fi discutată de adunările populare, care nu
puteau, însă aduce modificări proiectului de lege. Ulterior era convocată
adunarea populară, iar cetățenii votau prin aprobarea legii (uti rogas) sau
respingerea proiectului de lege (antiquo), de aici cuvintele lui Gaius: „lex
est quod populus Romanus iubet atque constituit” (ceea ce poporul roman
decide și hotărăște. După votarea legii de către adunarea poporului, legea
era ratificată de senat, pentru că senatul trebuia să verifice dacă prescripțiile
legii era în concordanță cu tradițiile poporului roman, al căror păstrător era
acesta. Legea purta numele magistratului la propunerea căruia fusese
adoptată și intra în vigoare fie imediat, fie era prevăzut un termen pentru
intrarea ei în vigoare.
În funcție de modalitatea în care erau adoptate, legile se clasificau în:
a) legi rogatae, care erau propuse de către un magistrat și votate de
popor;
b) legi datae, care erau adoptate de către magustrați, fără a fi votate în
prealabil de popor.
În funcție de calitatea magistratului care făcut propunerea legislativă,
legile erau de trei feluri:
a) lex consulares, care erau adoptate la propunerea consulilor;
b) lex praetoria, care erau adoptate la propunerea pretorilor;
 c) lex tribunicia, care erau adoptate la propunerea tribunilor.
În funcție de consecințele care interveneau în cazul nerespectării lor,
legile se clasificau în:
a) legi perfecte (perfectae), care erau legile care interziceau anumite
acte și care sancționau cu nulitatea actele încheiate cu nerespectarea
textului legal;
b) legi mai puțin perfecte (minus quam perfectae), care nu prevedeau
nulitatea ca sancțiune pentru nesocotirea dispozițiilor lor, dar
prevedeau alte sancțiuni, cum ar fi amenda;
c) legi imperfecte (imperfectae), care, deși interziceau o anumită
manifestare de voință, nu stipulau nicio sancțiune pentru
nerespectarea lor.
Aceste din urmă legi nu sunt, totuși, lipsite de eficacitate, întrucât
restabilirea dreptului încălcat se realiza pe cale de excepție. Astfel a fost
legea Cincia de donis, care interzicea donațiile care depășeau o anumită
valoare, făcute față de anumite persoane, fără să prevadă o sancțiune în
cazul nerespectării limitei impuse, însă, în practică, dacă X se obliga să îi
doneze lui Y o anumită sumă ce depășea cuantumul permis de lege, în
situația în care Y îl chema în judecată pe X și îi cerea să își execute
oblogația, acesta din urmă putea să respingă pretenția lui Y în temeiul legii
Cincia de donis. Se poate observa din această împrejurare cât de ingenios
era gândit sistemul juridic al Romei antice, fiind în permanență tributar ideii
de echitate.
Din punct de vedere al structurii legii, aceasta era formată din trei părți:
a) praescriptio, partea dinaintea textului legal (prae), care cuprindea:
numele magistratului care a făcut propunerea legislativă, tipul
comițiilor care au votat legea, ordinea în care s-a votat, locul și data
votării;
b) rogatio, care cuprindea însăși textul legii, cu alte cuvinte ipoteza și
dispoziția
c) sanctio, care prevedea sancțiunea care intervenea în cazul
nerespectării prescripției legale.
Așa cum menționam anterior, prima lege scrisă a romanilor a purtat
denumirea de Legea celor 12 table (Lex duodecim tabularum), de la faptul
scrierii sale pe zece table, inițial din lemn, apoi din bronz. Este, de altfel și
cea mai veche lege scrisă, „izvorul întregului drept public și privat”. Cu
greu au reușit plebeii să obțină această victorie și să pună capăt incertitudinii
menținute de caracterul secret al cutumei. Din scrierile care au rămas reiese
ca tribunul Terentilius Arsa, după zece ani de insistențe consecutive, a
reușit, în anul 451 î.e.n. să determine formarea unei comisii de zece
persoane (decemvirii legibus scribundis), care au avut misiunea de a
sistematiza și de a codifica obiceiurile juridice, lucru pe care l-au făzut,
publicând legea, astfel formată, pe zece table din lemn. Însă, nemulțumiți de
textul legii, plebeii au obținut o nouă victorie, formarea unei noi comisii din
care făceau parte, de data aceasta și cinci plebei, care a redactat legea în
forma finală, în anul 459 î.e.n. și a publicat-o pe doisprezece table din
bronz.
Legea celo 12 table este, deci, o codificare a dreptului roman cutumiar,
un adevărat izvor de drept, care reglementa statutul persoanelor, familia,
bunurile, consacra proprietatea privată, menținând, totuși, diferența dintre
săraci și bogați, cuprindea dispoziții referitoare la succesiuni și doar puține
referiri la materia obligațiilor, lucru explicabil prin faptul că în perioada
adoptării legii, romanii aveau o economie naturală, bazată pe păstorit și
agricultură.
Din păcate, legea nu a rămas în forma ei inițială, deoarece cele 12 table
au fost distruse în incediul provocat la Roma în sec. IV î.e.n. de gali, textul
legii fiind făcut cunoscut datoriă reconstituiri sale de către jurisconsulți și
transmiterii acestuia pe cale orală prin intermediul învățământului juridic.
Cert este că legea nu a fost niciodată abrogată.

2.4. Edictele magistraților

Magistrații romani ( consulii, pretorii, cenzorii, edilii curuli și
guvernatorii de provincii) beneficiau de ius edicendi, în virtutea căruia
aceștia emiteau edicte, adică acele acte prin care, la preluarea funcției de
magistrat, aceștia își prezentau, practic, programul de guvernare,
modalitatea în care intenționau să își exercite atribuțiile pe durata funcției și
care era obligatoriu pentru o perioadă de un an, adică intrevalul în care
magistratul respectiv era în funcție.
Termenul edict provine de la cuvintele ex dicere, ceea ce se explică prin
faptul că, la început, edictele erau orale, fiind rostite în fața populației,
pentru ca mai târziu să fie scrise pe table din lemn vopsite în alb.
Edictele erau de două feluri:
a) edicta perpetua, care erau edictele obișnuite, valabile pentru anul în
care magistratul care a emis edictul era în funcție, fiind aplicate
constant, fără întrerupere
b) edicta repentina, care era emis în situații de excepție, neprevăzute,
fiind valabil doar pentu perioada cât dura situația respectivă.
Edictul era format din două părți:
- edictum vetus sau pars translaticia, care reprezenta acea parte din
edict care făcuse parte din edictul fostului magistrat și pe care
 magistratul în funcție o păstrase datorită faptului că se dovedise utilă,
eficientă, deși edictul predecesorului nu mai era în vigoare;
- edictum novum sau pars nova, care constituia contribuția actualului
magistrat, propria lui propunere privind activitatea ce urma să o
desfășoare.
Edictele puteau fi anulate de către magistrații de același rang cu cel care a
emis edictul sau de către cei de rang superior, dacă edictul respectiv
contravenea unei legi în vigoare, votate de adunarea poporului, procedură
care purta denumirea de intercessio.
Cele mai importante edicte au fost edictele pretorilor urbani și peregrini,
deoarece aceștia aveau atribuții jurisdicționale foarte importante, primii
organizând litigiile civile dintre cetățenii romani, iar ceilați pe cele dintre
cetățenii romani și peregrini, în virtutea dreptului de jurisdictio de care se
bucurau.
Rolul pretorului a crescut cel mai mult odată cu adoptarea legii Aebutia
(149-126 î.e.n.), care introduce procedura formulară în procedura judiciară,
procedură ce consta în aceea că pretorul avea rolul de a redacta în scris
problema de drept din speța dedusă judecății, pe care o înainta apoi
judecătorului, iar acesta din urmă era obligat să țină cont de opinia și
indicațiile pretorului.
Astfel se explică de ce edictele pretorilor sunt cele mai importante.
Pentru că, prin intermediul acestor edicte, pretorii ajung să creeze adevărate
norme de drept, influențând dreptul civil din trei perspective: odată, prin
completarea dreptului civil (supplendi iuris civilis gratia), apoi prin
facilitarea aplicării dreptului civil (adiuvandi iuris civilis gratia), dar și prin
modificarea dreptului civil (corrigendi iuris civilis gratia), atunci când
dispozițiile se dovedeau nepotrivite cu realitățile din practică. Astfel ia
naștere dreptul pretorian, adică acel drept care derivă din activitatea
pretorilor, care, prin intermediul rolului pe care îl aveau de a organiza
procesele, au reșit să creeze adevărate izvoare de drept civil.
Aceștia au meritul de a fi adaptat conținutul dreptului în vigoare la
necesitățile din practică, determinate de evoluția permanentă a societății, de
transformările economice și sociale la care expansiunea Romei a dat naștere
în timp. Dreptul pretorian a ajuns o parte importantă a dreptului civil roman,
deși, prin atribuțiile lor, preotorilor le era interzis să creeze dreptul, așa cum
reise și din definiția dată de jurisconsultul Papinian dreptului pretorian: „Ius
praetorium est, quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel
corrigendi civilis (Dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor
pentru a veni în sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa și îmbunătăți
conform binelui public.”
 Ca exemplu al modului în care pretorul influența dreptul civil și
procedura de judecată, putem aminti situația în care, pe calea excepției,
pretorul îl împiedica pe judcător să dispună condamnarea pârâtului, în
situația în care exusta incertitudine asupra anumitor elemente de fapt ale
speței. Astfel, dacă obiectul judecății îl constituia cercetarea faptului dacă
Primus s-a obligat față de Secundus pentru suma de 10.000 e sesterți, ar
trebui ca Primus să fie condamnat, dar, dacă Secundus l-a amenințat pe
Primus, iar acesta s-a obligat fiind constrâns prin violența exercitată de
Secundus, atunci pârâtul trebuie să fie achitat, prin urmare, deși din punct de
vedere legal, era posibil ca o persoană, cum este cazul lui Primus, să se
oblige față de o altă persoanaă, în această situație, prin aplicarea excepției
ridicate de pretor, pretenția reclamantului este respinsă. Iată cum pretorul
putea influența soluționarea procesului, modificând normele existente.
Oprea creatoare a pretorilor încetează, însă, cand Roma se transformă în
imperiu, cu precădere în timpul împăratului Hadrian, lucru explicabil prin
forma de organizare, care presupunea acapararea puterii de către împărat, or
puterea pe care o căpătaseră pretorii era incompatibilă cu puterea absolută a
conducătorului suprem. În acest context, împăratul Hadrian ordonă
jurisconsultului Salvius Iulianus să sistematizeze toate edictele existente
într-un cod, denumit edictum perpetuum, adică un edict definitiv, care nu
mai poate fi modificat și care urmează a fi aplicat pe viitor de către toți
pretorii, fără ca aceștia să mai poată emite reguli noi prin edictele lor, prin
care să creeze dreptul, deși păstrau ius edicendi. Din acest moment, pretorii
nu făceau decât să preia edictum perpetuum, fără a putea să îi aducă
modificări sau completări, iar dacă în practică apărea o situație pentru care
nu exista o normă care să o reglementeze sau edictum perpetuum nu
prevedea o soluție, dezlegarea urma să fie dată de către împărat, prin
intermediul unei constituții imperiale.
2.5. Senatusconsultele
Conceput ca un sfat al celor mai în vârstă, senatul a avut, în istoria
Romei, un rol mai mult consultativ, fără ca hotărârile sale să fie izvor de
drept, deși el participa, în mod indirect, la procesul de legiferare, prin
indicațiile pe care le dădea pretorului și care le introducea pe acestea din
urmă în edictul să sau prin posibilitatea pe care senatul o avea de a suspenda
termporar aplicarea legii și chiar de a acorda dispense în aplicarea acesteia,
în anumite situații.
Hotărârile senatului (senatusconsultele) devin izvor de drept abia în
perioada imperiului, când, datorită întinderii teritoriale a statului roman,
devenise imposibil de convocat adunarea poporului pentru adoptarea legilor,
situație în care împăratul făcea propunerile legislative în fața senatului, iar
acesta le aproba, hotârile sale, devenind, astfel, obligatorii. De fapt,
împăratul ținea o cuvântare (oratio) în senat, pe care acesta și-o însușea și o
adopta, ulterior, sub forma unei hotărâri proprii, lucru care s-a petrecut
pentru prima dată sub domnia împăratului Hadrian.
Hotărârile senatului erau denumite după numele persoanei care le-a
propus și acopereau domenii cum ar fi finațele, alianțele, chestiunile de
război și de pace și, uneori, materii de drept privat. Senatusconsultele erau
de două feluri:
a) senatusconsultum factum per discentionem, care erau acelea votate
de către senat fără ca propunerea legislativă să fie discutată în
prealabil de către membrii senatului;
b) senatusconsultum per relationem, care erau adoptate numai după ce
președintele senatului discuta propunerea legislativă cu fiecare
senator în parte.
Astfel, din izvoare indirecte de drept în perioada republicii, prin faptul
introducerii lor în edictele magistraților, senatusconsultele devin izvoare
directe de drept în imperiu. Din modul în care acestea sunt adoptate, în
sensul că ele reprezintă, de fapt, cuvântul împăratului, senatusconsultele
apar ca o formă indirectă de legislație imperială. Acest lucru este pe deplin
explicabil, având în vedere faptul că perioada în care acestea devin izvor de
drept conicide cu perioada concentrării puterii în mâinile împăratului, până
la anihilarea treptată a oricărei alte autorități în afară de cea imperială. De
altfel, treptat, guvernarea evoluează către monarhia absolută inclusiv prin
modul de adoptare a hotărârilor în senat, senatusconsultele nefiind altceva
decât o etapă premergătoare monarhiei absolute, în sensul că propunerile
făcute de împărat în fața senatului, care duc la adoptarea senatusconsultelor
devin foarte rapid ordine date de împărat, acestea fiind înlocuite de
constituțiile imperiale.

2.6. Constituțiile imperiale

„Constitutio principis est quod imperator decreto vel edicto vel epistula
constituit”(Constituția imperială este ceea ce împăratul hotărăște prin decret,
prin edict sau prin scrisoare).
Din definiția dată de Gaius se desprinde concluzia potrivit căreia
constituțiile imperiale erau acele dispoziții scrise, date de împărat, care au
devenit, treptat, izvoare ale dreptului roman. La începutul imperiului, pentru
a nu lăsa să se vadă intervenția în opera legislativă a împăratului, acesta
legifera prin intermediul adunărilor populare și al senatului.
Împăratul avea ius edicendi, în calitatea lui de magistrat, putând, astfel,
să dea edicte, drept pe care, treptat și l-a consolidat din ce în ce mai mult,
astfel că, odată cu domnia lui Hadrian, dispozițiile date de acesta devin
adevărate izvoare de drept, purtând denumirea de constituții imperiale.
Vorbind despre actele împăratului, Ulpian spunea că „ceea ce rânduiește
împăratul, are putere de lege”(„quod principi placuit, legis habet vigorem”).
Bineînțeles că împăratul nu avea un drept legal de a interveni în procedura
de adoptare a legii în acest fel, astfel că, pentru a justifica această intervenție
a împăratului în procesul de legiferare, jurisconsulții vremii au atestat că
poporul este cel care deleagă împăratului această autoritatea de a legifera, în
momentul alegerii sale.
Principalul izvor de drept din perioada dominatului, constituțiile
imperiale erau discutate în consistorium, sfatul intim al împăratului, apoi
erau aprobate de către acesta și deveneau obligatorii.
Constituțiile imperiale erau de patru feluri: edictele (edicta), mandatele
(mandata), decretele (decreta) și rescriptele (rescripta).
Edictele erau acele acte emise de împărat în virtutea lui ius edicendi,
fiind dispoziții cu caracter general, similare legilor, care vizau atât domeniul
dreptului public, cât șipe cel al dreptului privat și care, spre deosebire de
edictele pretorilor, erau valabile nu numai pe durata domniei celui care le-a
emis, ci și după moartea acestuia chiar, dacă cel care îi succeda la tron nu le
abroga în mod expres.
Mandatele erau acte emise de împărat care cuprindeau instrucțiuni
adresate funcționarilor imperiali, în special guvernatorilor de provincii și
care erau, în principiu obligatorii pentru cei cărora le erau destinate, însă,
care, ulterior, au devenit general obligatorii, dobândind calitatea de izvor de
drept roman.
Decretele erau soluțiile pe care împăratul le dădea în calitatea sa de
judecător suprem, în procesele deduse judecății și prin intermediul cărora,
uneori, acesta dădea naștere unor reguli de judecată noi, care deveneau prin
intermediul decretului izvoare de drept. Cu alte cuvinte, aceste decrete
aveau rol de precedent judiciar cu caracter obligatoriu în spețele similare.
Rescriptele erau acte prin care împăratul dădea dezlegări cu privire la
anumite probleme de drept controversate în care era consultat de către
magistrați și chiar de particulari. Magistraților le răspundea la întrebările
adresate prin scrisori, numite epistulam, iar particularilor prin subscriptio,
adică un răspuns scris chiar pe cererea care îi fusese înaintată.
Mai târziu apar încă două tipuri de constituții imperiale: adnotationes,
care erau decizii pe care împăratul le scria direct pe cererea pe care o primea
și pragmaticae sanctiones, care erau acte emise ca răspuns la o problemă de
interes general, adresate întotdeauna unei colectivități.
În ceea ce privește sistematizarea constituțiilor imperiale, sunt cunoscute
trei codificări, înainte de codificarea lui Iustianian:
 - Codex Gregorianus, care cuprindea constituțiile din perioada anilor
196-291;
- Codex Hermogenianus, care cuprindea constituțiile date între anii
293-294;
- Codex Theodosianus, și prima codificare oficială, intrat în vigoare în
naul 439, care era o culegere sistematică a constituțiilor imperiale din
perioada împăratului Constantin și până la data codificării respective,
cuprinzând chiar modificări ale anumitor constituții, astfel încât să fie
puse de acord cu transformările sociale și să nu conțină contradicții în
textele lor.

2.7. Jurisprudența
Termenul de jurisprudență la romani avea, într-o oarecare măsură, alt
sens decât cel pe care îl are în limbajul juridic de astăzi, Astfel, în dreptul
roman, jurisprudența semnifica știința dreptului, creată de către jurisconsulți
în opera lor de interpretare a dispozițiilor legale. Iuris prudentes sau
jurisconsulții erau profesioniști cunoscători ai legilor, care interpretau
normele juridice cu ocazia soluționării proceselor.
Profesia de jurisconsult se conturează odată cu laicizarea dreptului prin
divulgarea formulelor de judecată și a calendarului judecătoresc de către
libertul Gnaeus Flavius în naul 301 î.e.n. Până atunci, știința dreptului
fusese monopolul pontifilor, care păstrau secretul asupra normelor juridice
și asupra procedurii de judecată și numai un preot desemnat anual de
colegiul pontifilor dădea consultații celor interesați, motiv pentru care
dreptul din acea perioadă era unul sacral, religios și aplicat, de regulă, în
interesul patricienilor.
După ce Gnaeus Flavius face cunoscută tuturor procedura de judecată,
prin publicarea unei culegeri care cuprindea formulele de acțiuni, încep să
apară cunoscători ai dreptului care emit opinii și dau consultații juridice,
primul dintre aceștia fiind, se pare, Tiberius Coruncanius, preot plebeu, care
acorda consultații publice celor interesați.
Într-o primă fază, respectiv în epoca veche a dreptului roman, activitatea
jurisconsulților consta în arătarea dispozițiilor legale aplicabile în fiecare
speță dedusă judecății, precum și a formelor și cuvintelor solemne ale
proceselor, ceea ce face ca jurisprudența specifică perioadei respective să fie
una cazuistică, fără a exista în actiivtatea juridică a vremii preocuparea
pentru sistematizarea și abstractizarea conceptelor juridice.
În epoca clasică, jurisprudența cunoaște o dezvoltare fără precedent,
jurisconsulții câștigând un rol din ce în ce mai important în practica
judiciară prin interpretarea normelor juridice în spiritul echității, astfel încât
să adapteze dreptul în vigoare la transformările permanente ale societății
romane, ceea ce a dus la o adevărată operă creatoare a jurisconsulților, care
nu s-au limitat la activitatea de interpretare, dar au creat norme care au
devenit rapid izvoare de drept pentru judecători.
Pentru a se convinge de utilitatea unei norme, jurisconsulții creau spețe
complexe prin combinarea diferitelor cazuri practice, iar norma de drept era
considerată bună numai în măsura în care oferea rezolvare celor mai
complicate cazuri imaginate de către acești profesinoști ai dreptului.
Activitatea jurisconsulților consta în realizarea a patru activități,
considerate esențiale pentru fiecare om de drept, după spusele lui Cicero:
a) agere, care era capacitatea jurisconsultului de a da indicații cu
privire la modalitatea de dirijare a unui proces;
b) cavere, care consta în aptitudinea jurisconsultului de a redacta de o
manieră corespunzătoare acte juridice;
c) respondere , care era activitatea juriscosultului de a oferi consultații
în chestiunile de ordin juridic, materializate în responsa prudentium;
d) scribere, care reprezenta capacitatea de a redacta acte juridice și de a
scrie tratate de drept.
Treptat, numărul jurisconsulților a crescut din ce în ce mai mult, aceștia
au început să scrie studii de drept, tratate, au creat curente doctrinare și au
întemeiat școli de drept, două dintre acestea remarcându-se cu precădere:
- școala sabiniană, întemeiată de Caius Ateius Capito, care avea o
viziune tradiționalistă, clasică, căutând mai de grabă soluții de speță,
decât o teoretizare a principiilor;
- școala proculiană, fondată de Marcus Antistius Labeo, care funcționa
pe un sistem inovator, progresist, susținând sisitematizarea și
abstractizarea principiilor juridice.
Epoca postclasică este perioada de declin a jurisprudenței, întrucât, în
contextul instaurării puterii absolute a împăratului, prestigiul de care se
bucurau jurisconsulții a fost privit ca un pericol pentru conducătorul suprem,
motiv pentru care Octavianus Augustus decide să limiteze oarecum
autoritatea jurisconsulților, prin acordarea lui ius publice respondendi doar
unora dintre aceștia, lucru care excludea autoritatea oficială a celorlalți.
Până în acest moment, jurisconsulții acordau consultații magistraților
sau particularilor, fără ca acestea să fie obligatorii, magistrații ținând cont de
opiniile lor în virtutea renumelui de care se bucurau jurisconsulții datorită
profesiei lor, însă prin acordarea de ius publice respondendi, împăratul
acorda, practic, posibilitatea jurisconsultului resperctiv de a emite opinii cu
putere de lege pentru cel căruia îi era adresată. Acestea trebuia obligatoriu
să fie formulate în scris și să poarte sigiulul personal al jurisconsultului
pentru a avea valoare juridică. În situația în care mai multi jurisconsulți
emiteau opiniii divergente cu privire la aceeași probemă juridică,
magistratul era liber să aleagă opinia pe care o considera ce mai potrivită
pentru speța pe care o avea de soluționat. Primul jurisconsult care s-a
bucurat de ius publice respondendi a fost Massurius Sabinus.
Împăratul Hadrian face din ius publice respondendi un adevărat
precedent judiciar, impunând aplicarea lui nu numai la speța pentru a fost
emisă consultația juridică, ci și la celelalte spețe similare.
Din cauza declinului jurisprudenței, în procedurile de judecată, partea
care cita cât mai multe texte elaborate de jurisconsulții clasici în apărarea sa
avea câștig de cauză, fapt care a dus la falsificarea textelor, din dorința de a
câștiga procesele. Pentru a elimina această practică a falsificării scrierilor
jurisconsulților, în anul 426 a fost adoptată Legea citațiilor, prin care s-a
acordat valoare de izvor de drept numai operelor a cinci jurisconsulți clasici,
respectiv: Papinian, Paul, Ulpian, Modestin și Gaius, astfel că numai aceștia
puteau fi citați.
Dintre jurisconsulții cei mai de seamă pe care i-a avut Roma, amintim pe
următorii:
- Sextus Aelius Paetus Catus, care s-a remarcat prin lucrarea sa,
Tripartita commentaria;
- Marcus Manilius, Marcus Iunius Brutus și Publius Mucius Scaevola,
care sunt considerați de către toți doctrinarii ca fiind jurisconsulții
care au pus bazele dreptului civil;
- Quintus Mucius Scaevola, care, în cele 18 cărți ce compun lucrarea
sa, intitulată Ius civile, a realizat prima sistematizare a dreptului civil,
încercând o structurare a principiilor de bază, pentru a depăși
empirismul ce caracteriza până atunci dreptul roman;
- Marcus Tullius Cicero, autor de renume al unei opere de mare
valoare pentru dreptul roman;
- Caius Aquilius Gallus, care a adus inovații în dreptul roman, cum ar
fi instituția dolului civil, introducând actio de dolo, prin care se putea
interveni în cazul în care un contract era încheiat prin înșelăciune și
instituția stipulației Aquiliene, care reprezenta o modalitate de evitare
a caducității testamentului, în cazul predecesului fiului instituit
legatar, prin acordarea calității de beneficiar al testamentului
nepotului de fiu predecedat, chiar nenăscut, dar conceput la data
decesului legatarului predecedat;
- Servius Suplicius Rufus, autor al unui număr mare de cărți de drept;
- Sextus Pomponius, care a elaborat un important manual de
introducere în dreptul roman, intitulat Enchiridium;
- Africanus, care a scris Quaestiones;
- Gaius, jurisconsult de o valoare fără egal, despre a cărui biografie nu
se cunoaște aproape nimic, cu excepția faptului că a fost profesor de
 drept la Roma, dar care, deși nu a beneficiat de ius publice
respondendi, a lăsat o operă importantă, sub denumirea de
Institutiones;
- Aemilius Papinianus, care a scris operele remacabile Quaestiones,
privitoare la cazurile practice, Responsa, care era o culgere de
consltații și Definitiones, care era o expunere a dreptului în vigoare;
- Iulius Paulus, care a scris Instituțiile și Regulile;
- Domitius Ulpianus, important autor de comentarii ale edictului
pretorului, de monografii și manuale de drept;
- Herennius Modestinus.
Complexitatea operei jurisconsulților romani s-a concretizat în
următoarele tipuri de lucrări:
a) questiones, culegeri de cazuri analizate sub aspect teoretic, studiate
în școli;
b) epistulae, expuneri ale unor probleme de drept sub forma scrisorilor;
c) institutiones, lucrări elementare de drept;
d) sententiae, lucrări elementare de practică a dreptului;
e) digesta, enciclopedii de drept;
f) notaele, observații critice asupra scrierilor jursiconsulților clasici.

2.8. Codificarea lui Iustinian

Numărul mare de norme juridice adoptate în epoca veche și, mai ales, în
epoca clasică a determinat o oarecare dezordine legislativă, la care s-au
adăugat contradicții inevitabile în contextul acestei multitudini de dispoziții
legale, fapt care a revelat necesitatea unei ordonări, a unei structurări
sistematice a dreptului în vigoare, dar și a unei revizuiri a acestuia, pentru a-
i asigura unitatea și adaptabilitatea la realitățile epocii.
Primul pas în acest sens a fost făcut prin intermediul celor trei culegeri
de constituții imperiale, respectiv Codex Gregorianus, care cuprindea
constituțiile din perioada anilor 196-291, Codex Hermogenianus, care
cuprindea constituțiile date între anii 293-294 și prima codificare oficială,
Codex Theodosianus, care era o culegere sistematică a constituțiilor
imperiale din perioada împăratului Constantin și până la data codificării
respective.
În anul 528, împăratul Iustinian dă ordin prin intermediul unei constituții
imperiale să se realizeze un cod care să sistematizeze constituțiile imperiale
și să le modifice atât cât este cazul, pentru a le adapta pe acestea la
transformările societății romane de la momentul respectiv.
„Se cuvine ca puterea imperială să fie nu numai biruitoare prin arme, dar
și înarmată cu legi, pentru ca, atât la vreme de război, cât și de pace, să
poată fi bine călăuzită, iar împăratul roman să biruiască nu numai în luptele
cu dușmanii, ci (pășind) pe căile cele legiuite, să înlăture nedreptățile celor
ce învinuiesc pe alții pe nedrept, devenind, astfel, atât cel mai devotat
susținător al dreptului, cât și biruitorul vrăjmașilor înfrânți.” Aceste cuvinte
sunt justificarea demersului lui Iustinian, care, sub denumirea de Corpus
iuris civilis, sistematizează întregul drept roman într-o colecție ce îi va
asigura acestuia eternitatea.
Devenind împărat în anul 527, Iustinian (Flavius Petrus Sabbatius
Iustinianus) a conștientizat necesitatea acută a transformării statului roman,
scindat și slăbit de puteri și a început acest proces de la nivel legislativ,
întrucât a înțeles importanța legii, or domeniul legislației era destul de
neclar, străbătut de incertitudini, contradicții și imprecizie. În aceste
circumstanțe Iustinian a inițiat reorganizarea sistemului juridic, începând cu
revizuirea și codificarea constituțiilor imperiale de care aminteam mai sus,
fără a se limita, însă, la ordonarea legislației imperiale, așa cum o făcuseră
codurile Gregorian, Hermogenian și Teodosian, ci realizând cea mai amplă
operă de sistematizare și revizuire a dreptului, de la teorie până la
jurisprudență, scopul fiind nu de a crea norme noi, dar de a adapta și
uniformiza structura legislația existentă, de a o curăța de neclarități și
ambiguități.
Codificarea iustiniană a fost realizată prin elaborarea a patru cărți, care
alcătuiesc ceea ce se numește Corpus iuris civilis: Codex,
Digesta/Pandecta, Institutiones și Novellae, aceasta din urmă fiind alcătuită
după moartea împăratului.
Codex este o culegere a constituțiilor imperiale edictate începând de la
împăratul Hadrian, prezentate cronologic, fiind redactat de o comisie
formată din zece membri și publicat în două ediții, una în anul 529 și cea de-
a doua în anul 534, care mai cuprindea încă 300 de constituții date în timpul
împăratului Iustinian. Lucrarea este structurată pe 12 cărți, cărțile sunt
formate din titluri, titlurile din constituții, constituțiile mai lungi sunt
împărție în paragrafe, iar fiecare constituție începe cu inscriptio, care
cuprinde numele împăratului care a dat-o și numele destinatarului și se
încheie cu subscriptio, în care se menționează data și locul actului.
Digesta sau Pandecta reprezintă o antologie de texte din operele
jurisconsulților romani, structurată în 50 de cărți formate din titluri,
împărțite, la rândul lor, în fragmente care sunt precedate de câte o inscriptio,
în care se arată numele jurisconsultului, opera și cartea din care este preluat
fragmentul. Digestele se compun din șapte părți, respectiv Prota, De
iudiciis, De rebus, Umbilicus, De testamentis, ultimele două neavând titluri
și trebuie menționat că, prin constituție, împăratul a interzis comentarea lor,
pentru a se asigura că sensul dat de autori termenilor nu va fi alterat nici de
cei care au redactat digestele, nici de jurisconsulții ce vor urma.
 Institutiones au fost elaborate ca un manual elemnetar de drept, spre a
servi drept ajutor studenților în învățarea dreptului, așa cum reiese chiar din
textul său: „Astfel, cunoștințele pe care odinioară studenții le dobândeau
abia în patru ani de studiu – citind constituțiile imperiale – voi le veți putea
aborda de timpuriu, deoarece ați fost găsiți vrednici de marea cinste și
fericire de a primi, de la început și până la sfârșit, pregătirea voastră juridică
din glasul împăratului.” Instituțiile erau formate din patru cărți, împărțite în
titluri, iar titlurile în paragrafe și cuprindeau definiții, clasificări, aspecte
generale referitoare la anumite instituții de drept, fiind expuse atât opiniile
clare, cât și cele mai controversate.
Novellae constituie o culegere de 137 de constituții adoptate de către
Iustinian după elaborarea Codexului, care a fost alcătuită după moartea
împăratului de către persoane particulare și cuprinde dispoziții referitoare la
bunurile bisericii, organizarea imperiului, moștenirea legală, moștenirea
testamentară.