Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Anul II

Cuprins

Conf. univ. dr.Anișoara Băbălău

Drept financiar…………………………………………………………………..............................4

Craiova
2020

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub sancţiune penală.

1
 I. Informaţii generale
Numele cursului: Drept financiar
An, semestru: An II, Sem. I
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Anișoara Băbălău
Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, C 4.9, Craiova, Facultatea de Drept
E-mail: anisoara.babalau@yahoo.com

Introducere
Cursul de „Drept financiar” se predă în semestrul I, anul II, la Specializarea Drept, și are ca scop
studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor specifice dreptului financiar.

Obiective
Disciplina analizează modul de constituire,repartizare şi utilizare a mijloacelor băneşti publice şi influenţa
acestor operaţiuni aspura traiului bun sau mai puţin bun al vieţii omului contemporan.

Rezultate așteptate
➢ să înţeleagă importanța prevederilor legislației interne financiar-fiscale;
➢ să înţeleagă locul şi rolul instituției bugetului general consolidat,instituției datoriei publice,precum
și a controlului financiar în asigurarea unei bune funcționări a societății actuale;
➢ să dobândească cunoştiinţele necesare pentru exercitarea unei profesii juridice.

Structura cursului
Cursul este structurat pe 8 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor
specifice dreptului financiar.
Modulul Tema
1. Noțiuni generale privind dreptul financiar și finanțele publice.

2. Conceptul de buget.

3. Procedura bugetară.

4. Aspecte generale privind veniturile publice.

5. Cheltuieli publice.

6. Datoria publică.

7. Procedura fiscală.

8. Controlul financiar.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, predare on-line, cât şi
studiu individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului –
2
studentului. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea
materialelor obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au
libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta
să fie suficient pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.
 Competențe obținute
• Cunoaşterea conţinutului instituţiilor dreptului financiar;
• Interpretarea normelor dreptului financiar;
• Explicarea relaţiei dintre dreptul financiar și alte ramuri de drept;
• Înţelegerea unor evenimente financiar-fiscale din perspectiva dreptului financiar;
• Dezvoltarea abilităţii de a înţelege şi concilia puncte de vedere diferite asupra unor situaţii
conflictuale;
• Proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode,
tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare;
• Folosirea unei gândiri logice în analiza fenomenelor financiar-fiscale.

Informații evaluare
Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe parcursul întregului an universitar, prin
intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar; verificarea
continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/testările
semestriale; evaluarea finală.
Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută în planul de învăţământ .
Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20% şi 70%) conform
algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă evaluare finală x0,7)+1p (pentru îndeplinirea
procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice referitoare
la Dreptul financiar. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se
mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea
materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă următoarea
succesiune :
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

3
 II. Suport curs

Modulul 1
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL FINANCIAR ȘI FINANȚELE PUBLICE

Unitatea de învăţare:
1.Noțiune.
2. Izvoarele dreptului financiar.
3. Norma de drept financiar.
4. Raportul juridic de drept financiar.
5.Locul dreptului financiar în cadrul sistemului de drept.

Timp alocat: 1 h

Bibliografie:
1.Anișoara Băbălău,Drept financiar,Editura Sitech,Craiova,2017,p.11-53.
2.Mircea Ștefan Minea,Cosmin Flavius Costaș,Dreptul finanțelor publice,vol.1,Editura Wolters
Kluwer,2008,p.17-58.
3.Ioana Maria Costea,Curs de drept financiar,Editura Hamangiu,2015,p.1-19.
.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

➢ definiţi dreptul financiar, ca ramură de drept;
➢ prezentaţi izvoarele dreptului financiar
➢ prezentaţi norma juridică de drept financiar;
➢ prezentaţi raportul juridic de drept financiar;
➢ prezentaţi locul dreptului financiar în cadrul sistemului de drept

➢ ;
➢ prezentaţi temeiul caracterului obligatoriu al normelor dreptului internaţional public.

Noțiune

Dreptul, în general, cuprinde ansamblul regulilor de conduită, într-o societate mai mult sau
mai puţin organizată, care reglementează relaţiile sociale şi al căror respect este asigurat, la nevoie,
prin constrângere publică.
Dreptul financiar este o ramură de drept public, întrucât relaţiile sociale pe care le
reglementează vizează satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Putem defini, astfel, dreptul financiar ca fiind un ansamblu unitar de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale, cu caracter economic, ce se manifestă în procesul de constituire,
repartizare şi întrebuinţare a fondurilor publice ale statului, colectivităţilor locale şi instituţiilor

4
publice, de administrare a impozitelor şi taxelor, precum şi de control financiar, în vederea
îndeplinirii sarcinilor generale ale societăţii.
Din analiza definiţiei, se poate observa că obiectul dreptului financiar este circumscris de
componentele structurale ale finanţelor publice, respectând delimitarea acestora faţă de finanţele
private

Izvoarele dreptului financiar

În sens etimologic, prin termenul izvor înţelegem sursele, originea, factorii de determinare şi
creare ai dreptului.
În ştiinţa juridică, pentru a se evita confuzia între cele două abordări, s-a făcut distincţia între
izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele formale sau în sens formal.
Prin izvor de drept în sens material înţelegem totalitatea condiţiilor materiale de existenţă ce
determină reglementările juridice.
Regulile de conduită capătă forţă juridică datorită organelor competente ale statului, fie
printr-o activitate directă de elaborare a actelor normative (legi, ordonanţe etc.) fie prin investirea cu
forţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt obiectul sau practica judiciară, care prin
această investire sau recunoaştere, devin izvoare de drept.
Izvorul de drept în sens formal este actul juridic care fixează şi consfiinţeşte ca drept pozitiv
efectiv o normă cristalizată printr-un izvor material.Astfel, izvorul formal reprezintă forma specifică
de exprimare a normei juridice; este haina juridică pe care o îmbracă condiţiile materiale de
existenţă.
Analiza definiţiei generale a izvorului de drept, în sens formal, ne determină să afirmăm că
izvoarele dreptului financiar reprezintă forma de exprimare a normelor de drept financiar sau actele
juridice normative prin care sunt instituite aceste norme, având forţă juridică definitivă, în funcţie
de tipul actului şi autoritatea emitentă.
a. Constituţia reprezintă legea fundamentală în toate sistemele de drept.
Prin conţinutul lor, Constituţia şi legile de revizuire a acesteia au ca obiect reglementarea
principiilor generale ale organizării sociale şi de stat, structura statului, forma de guvernământ,
sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor.
Constituţia României ca lege fundamentală a statului cuprinde şi reglementări privind
domeniul dreptului financiar.
La rândul său, Titlul IV intitulat "Economia şi finanţele publice" cuprinde mai multe articole
referitoare la:
- economie. Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă.
- sistemul financiar
- bugetul public naţional structurat, la rândul său, în buget de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat şi bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor.
- impozite, taxe şi alte contribuţii;
- Curtea de Conturi, exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
b. Legea este unul dintre principalele izvoare formale ale dreptului financiar, deoarece
stabileşte întinderea obligaţiilor bugetare ale contribuabililor şi autorizează efectuarea cheltuielilor.
Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului public se stabilesc numai prin lege.
În momentul actual, cele mai importante legi în domeniul financiar şi fiscal sunt:

5
 - Legea 500/2002 privind finanţele publice reprezintă legea-cadru în materie financiară şi
stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi
utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul
bugetar.
- Codul fiscal stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele "care se constituie venituri la
bugetul de stat" şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe,
precum şi modul de calcul şi de plată al acestora.
- Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile
juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor
locale.
Codul de procedură fiscală se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi
pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri
ale bugetului general consolidat.
Acestor categorii de legi li se adaugă şi cele care în cuprinsul lor conţin pe lângă norme de
drept financiar, şi alte norme (cum ar fi, spre exemplu, cele de drept administrativ.
c) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului - primele se emit în vederea executării legilor, iar
cele din urmă în baza unor legi speciale de abilitare. Sunt considerate izvor de drept financiar dacă
în conţinutul lor se regăsesc dispoziţii de natură financiară şi fiscală.
d) Instrucţiunile, ordinele şi celelalte acte cu caracter normativ ale Ministerului Finanţelor
Publice, emise pe baza şi pentru aplicarea legilor şi hotărârilor Guvernului,

Norma de drept financiar

a. Noţiune
Dreptul, în general, este alcătuit dintr-un ansamblu de norme constituite într-un sistem unitar,
într-o societate dată.
Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală, instituită de
puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare obligatorie este asigurată, la nevoie,
de forţa de constrângere a statului.
Cu ajutorul normei juridice se ordonează şi reglementează în forme specifice dreptului
relaţiile dintre oameni, în conformitate cu valorile ce guvernează societatea respectivă.
Pornind de la definiţia normei de drept, putem spune că norma de drept financiar
este o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită sau recunoscută de stat, care are ca
scop satisfacerea cerinţelor generale ale societăţii şi a cărei respectare poate fi asigurată prin forţa
de constrângere a statului.
Altfel spus, normele de drept financiar cuprind ansamblul de relaţii sociale, cu caracter economic,
care se manifestă în procesul de formare, repartizare, administrare, întrebuinţare şi control al resurselor
financiare publice ale statului, ale colectivităţilor locale, şi ale instituţiilor publice.
b. Structura logico-juridică a normei de drept financiar
Norma juridică de drept financiar are aceeaşi structură ca şi oricare altă normă a dreptului,
cuprinzând cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza normei de drept financiar stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa
cărora se cere o anumită conduită subiecţilor raporturilor juridice de drept financiar.
. Dispoziţia normei de drept financiar stabileşte conduita pe care trebuie să o urmeze
subiecţii, în condiţiile sau împrejurările prevăzute de ipoteză.
Sancţiunea stabileşte consecinţele care decurg din nerespectarea dispoziţiilor normelor de
drept financiar.

Raportul juridic de drept financiar

6
 Vrând-nevrând, oamenii stabilesc între ei infinite şi variate relaţii sociale. Acestea devin
juridice sub acţiunea normelor juridice, care, la rândul lor, sunt conectate la realitatea socială prin
intermediul raporturilor juridice.
Astfel, putem defini raportul juridic ca fiind o relaţie socială reglementată de o normă de
drept. Aşadar, premisele apariţiei unui raport juridic sunt: existenţa normei de drept, subiecţii de
drept şi faptele juridice.
În cadrul raporturilor juridice, cele de drept financiar ocupă un loc deosebit, cunoscută fiind
importanţa pentru societate a relaţiilor financiare şi fiscale.
Parte componentă a raporturilor juridice, în general, raporturile juridice de drept financiar
sunt relaţiile sociale care se nasc în procesul de constituire, repartizare, administrare şi utilizare a
resurselor financiare ale statului şi sectorului public, reglementată de normele juridice financiare.
Premisele raportului juridic financiar sunt: normele juridice de drept, subiecţii de drept financiar
şi faptele juridice financiare.
Faptul juridic financiar, ca izvor al raportului juridic de drept financiar, se referă la acele
împrejurări care, duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, provocând, prin
aceasta, anumite consecinţe juridice.
Faptele juridice pot îmbrăca forma evenimentelor sau acţiunilor umane.
În cadrul raporturilor juridice, cele de drept financiar se disting printr-o serie de particularităţi, cum ar fi:
-specificul relaţiilor sociale pe care le reglementează, cu ajutorul normelor juridice financiare;
-relaţia de subordonare dintre subiecţii participanţi;
-obiectul de reglementare al raporturilor juridice financiare.
Relaţiile sociale specifice pe care le reglementează raporturile juridice de drept financiar (cu
ajutorul normelor juridice financiare) sunt mobilizarea, repartizarea, administrarea şi utilizarea
resurselor financiare ale statului.
În cadrul raporturilor juridice de drept financiar, unul dintre subiecţi este întotdeauna statul,
reprezentat de un organ de specialitate (purtător al autorităţii de stat). Această particularitate creează
poziţii de subordonare a tuturor celorlalţi subiecţi participanţi faţă de subiectul purtător al autorităţii
de stat.Manifestarea unilaterală de voinţă a statului determină, aşadar, naşterea, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice de drept financiar. Această particularitate oferă posibilitatea executării
directe a creanţelor fiscale de către organele de stat, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească, în
acest sens.

Locul dreptului financiar în cadrul sistemului de drept

Recunoscând existenţa celor două mari diviziuni ale dreptului, ramura dreptului financiar face parte
din dreptul public, întrucât cuprinde norme juridice instituite în scopul satisfacerii unor interese generale,
publice.
Ca ramură distinctă a sistemului nostru de drept, dreptul financiar are legături cu celelalte ramuri de
drept numai în măsura în care anumite categorii de relaţii financiare cunosc o reglementare comună şi se
deosebeşte totodată, de acestea, datorită obiectului său propriu de reglementare.
A. Dreptul financiar şi dreptul constituţional
Legătura dreptului financiar cu dreptul constituţional este determinată prin prisma importanţei
Constituţiei ca principal izvor de drept.
Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc principiile fundamentale
ale organizării în stat, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, dar şi principiile generale pentru
sistemul finanţelor publice şi ale bugetului public naţional.
Expresia legăturii dreptului financiar cu dreptul constituţional o reprezintă şi prevederile Constituţiei
cu privire la competenţa organului legislativ de a adopta bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat,
ca şi obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe la satisfacerea nevoilor publice ale statului.

7
 B. Dreptul financiar şi dreptul administrativ
Dreptul administrativ este ramura de drept public care cuprinde normele juridice referitoare la relaţiile
sociale din domeniul administraţiei publice, organizarea structurilor administrative, raporturile dintre acestea
şi terţi, precum şi răspunderea şi sancţiunile aplicate pentru nerespectarea acestor norme.
Organele de stat cu atribuţii financiare fac parte din structurile administraţiei publice, astfel că li se
aplică şi lor dispoziţiile dreptului administrativ.
C. Dreptul financiar şi dreptul procesual civil
Dreptul procesual civil este ramura de drept care reglementează modul de judecată şi de rezolvare a
pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile, precum şi modul de executare a hotărârilor judecătoreşti sau
altor titluri executorii.
În materia administrării impozitelor şi taxelor, Codul de procedură fiscală constituie procedura de
drept comun. Dar în art. 3 alin. 3 se precizează că unde prezentul cod nu dispune altfel se aplică prevederile
Codului de procedură civil, facând dovada, astfel, a legăturii dreptului financiar cu dreptul procesual civil.
Se pot identifica legături ale dreptului financiar şi cu alte ramuri de drept, mai ales cu cele publice
(penal, internaţional public), dar şi cu ramurile dreptului privat (civil, comercial).

Concluzii:
Dreptul financiar este o disciplină dinamică întrucât orice modificare intervenită în cadrul
relaţiilor financiare se reflectă în normele sale juridice.
Concluzionând, obiectul dreptului financiar este circumscris de componentele structurale
ale finanţelor publice, respectând delimitarea acestora faţă de finanţele private.

Test de autoevaluare:

a.Identificaţi relaţiile sociale specifice dreptului financiar-2 puncte.

b.Dezvoltaţi conţinutul articolelor din Titlul 4 al Constiuţiei, intitulat Economia şi finanţele publice-2
puncte.
c.Enumeraţi izvoarele specifice dreptului financiar-2 puncte.
d.Precizaţi caracterul normelor juridice de drept financiar-2 puncte.
e.Arătaţi premisele raportului de drept financiar-2 puncte.

Spețe:
A.Analizați structura logico-juridică a normei de drept financiar
Norma juridică de drept financiar are aceeaşi structură ca şi oricare altă normă a dreptului, cuprinzând
cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza normei de drept financiar stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se
cere o anumită conduită subiecţilor raporturilor juridice de drept financiar.
Dispoziţia normei de drept financiar stabileşte conduita pe care trebuie să o urmeze subiecţii, în
condiţiile sau împrejurările prevăzute de ipoteză.În funcţie de conduita pe care trebuie s-o urmeze, normele
de drept financiar pot fi onerative, permisive sau prohibitive.Majoritatea normelor de drept financiar sunt
onerative, deoarece sunt instituite în vederea îndeplinirii cerinţelor generale ale societăţii.Normele onerative
şi prohibitive poartă denumirea şi de norme imperative, deoarece nu admit nici o derogare @n realizarea lor,
iar normele permisive mai sunt numite şi norme dispozitive.
Sancţiunea stabileşte consecinţele care decurg din nerespectarea dispoziţiilor normelor de drept
financiar.

B.Analizați faptul juridic financiar,ca izvor al raportului juridic de drept financiar.

8
 Grile
1.Dreptul financiar este ramură de:
a.de drept public;
b.de drept privat;
c. nu aparţine nici unei ramuri de drept.

2.Componentele structurale ale relațiilor financiare sunt:

a.bugetul general consolidat;
b.împrumutul civil;
c.controlul financiar.

3.Izvoare specifice dreptului financiar:

a.Codul fiscal.
b.Codul de procedură fiscală;
c.Legea 500/2002 privind finanțele publice.

4.Norma juridică de drept financiar reglementează raporturile între

oameni,cu privire la:
a.constituirea,repartizarea și utilizarea mijloacelor bănești publice;
b.căsătorie sau rudenie;
c.împărțirea moștenirii.

5.Subiecții raportului juridic de drept financiar se află pe poziții de:

a.egalitate;
b.subordonare;
c.niciuna.

9
 Modulul II.
CONCEPTUL DE BUGET

Unitatea de învăţare:
1.Conceptul de finanțe.
2.Funcțiile și caracteristicile finanțelor publice.
3.Structura finanțelor publice.
4.Conceptul de buget.
5.Natura juridică a bugetului de stat.

Timp alocat: 1 h

Bibliografie:
1.Anișoara Băbălău,Drept financiar,Editura Sitech,Craiova,2017,p.52-57.
2.Mircea Ștefan Minea,Cosmin Flavius Costaș,Dreptul finanțelor publice,vol.1,Editura Wolters
Kluwer,2008,p.74-87.
3.Ioana Maria Costea,Curs de drept financiar,Editura Hamangiu,2015,p.25-34.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

➢ definiți finanțele publice și private;
➢ identificați caracteristicile finanțelor publice;
➢ definiți bugetul.

Conceptul de finanţe

Finanţele publice
Pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale, statul mobilizează importante resurse publice şi
efectuează cheltuieli băneşti.
Contribuţia persoanelor fizice şi juridice la fondurile publice diferă de la o orânduire la alta, de la o
categorie socială la alta, de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
Apariţia statului şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani sunt cele două condiţii care au făcut necesară
şi posibilă apariţia finanţelor publice.
Etimologic, cuvântul finanţe derivă din expresiile financias, financia pecuniaria în sensul de "plată
de bani".
În sec. al XV-lea în Franţa se utilizau expresiile hommes de finances şi financiers, care desemneau
termenii de arendaşi de impozite şi persoanele care încasau impozitele regelui.
Termenul de finance desemna o sumă de bani şi mai ales un venit al statului, iar les finances întregul
patrimoniu al statului.
În limba germană (sec. XV - XVI) au circulat expresiile finanz, în sensul de plată în bani şi finantzer,
care-l numea pe cămătar.
În dreptul englez, noţiunea de finanţe are mai multe sensuri, însemnând administrarea (mai ales
publică) de bani, suportul financiar al unei întreprinderi sau resursele financiare ale unui stat, companii sau
persoane.

10
 În timp, termenul de finanţe a căpătat, mai multe sensuri, iar în vorbirea curentă, noţiunea de finanţe
este folosită în sensul de bani, resurse băneşti, venituri ale statului etc.
Astfel, relaţiile băneşti care se stabilesc între stat, pe de o parte, şi contribuabili, pe de altă parte, în
care se constituie şi se utilizează fondurile băneşti necesare satisfacerii intereselor generale ale societăţii,
reprezintă conţinutul economic al finanţelor.
Altfel spus, relaţiile de natură economică apărute în "procesul de mobilizare şi repartizare a resurselor
necesare statului, în formă bănească, sunt denumite relaţii finaciare".
L. Trotabas apreciază că "finanţele publice au ca obiect regulile fundamentale, organele şi procedurile
care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor cu ajutorul mijloacelor financiare, cu
condiţia esenţială ca aceste reguli şi procedee să se aplice, într-un regim de drept public".
În statele cu economie de piaţă s-a consacrat conceptul de finanţe publice bazat pe necesitatea unor
operaţiuni financiare de repartizare a produsului social şi, în special, a venitului naţional.
Aceste operaţiuni financiare se concretizează în transferuri băneşti de la persoanele fizice şi juridice
către bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţi economici, instituţii sau persoane fizice, precum şi
între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formării
sau utilizării diverselor fonduri.
În evoluţia finanţelor publice, sunt cunoscute două concepţii:
- concepţiile clasice;
- concepţiile moderne.
Ambele concepţii au la bază gradul de implicare a statului în viaţa economică a societăţii.
Concepţiile clasice sunt legate de doctrina economică liberală, de la sfârşitul sec. al XIX şi începutul
sec. al XX - lea, potrivit căreia viaţa economică trebuie să se desfăşoare conform principiului laisser - faire,
laisser - passer.
În această perioadă, în viaţa economică, era dominantă iniţiativa privată, aşa cum a fost dezvoltată de
Francois Quesney sau Adam Smith. Rolul statului era limitat doar la menţinerea ordinii publice, apărării
frontierelor ţării, întreţinerii lucrărilor publice (drumuri, poduri), dezvoltarea relaţiilor diplomatice cu alte
state; acesta era considerat plastic stat jandarm sau paznic de noapte.
Rolul finanţelor publice se reduce la a asigura resurse băneşti necesare funcţionării instituţiilor
publice. Astfel, s-a impus limitarea la maximum a cheltuielilor publice. Acestea erau considerate un rău
necesar şi trebuiau să fie efectuate doar pentru acoperirea nevoilor publice care nu puteau să fie furnizate de
agenţii privaţi. Erau excluse cheltuielile cu caracter economic, iar cele care depăşeau sfera menţinerii ordinii
sociale şi întreţinerii armatei reprezentau o risipă.
Potrivit concepţiei liberale, impozitele aveau o singură funcţie, aceea de a procura statului mijloacele
de finanţare a cheltuielilor sale, iar la împrumuturi nu trebuia să se apeleze decât în caz de forţă majoră, când
statul avea nevoie urgentă de resurse suplimentare.
Astfel, impozitele, taxele şi împrumuturile trebuiau să fie reglementate în aşa fel încât să nu modifice
relaţiile social-economice.
Existenţa unui echilibru între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată cheia de boltă a
finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar şi acoperirea sa prin emisiune monetară era considerată un
fenomen negativ, generator de inflaţie, care împiedica funcţionarea normală a mecanismului economic.
În situaţia excedentului bugetar, acesta era considerat rezultatul unui exces de prelevări care grevau
asupra economiei particulare.
Concepţiile moderne despre finanţele publice s-au născut în prima jumătate a sec. al XX-lea, datorită
rezultatelor primului război mondial şi crahului financiar din 1929 - 1933. Promotorul acestei concepţii a fost
lordul englez J.M.Keynes în lucrarea Teoria generală a utilizării mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor.
Potrivit acestei teorii, puterile publice pot (din punct de vedere tehnic) şi trebuie (din punct de vedere
politic) să utilizeze finanţele publice pentru a asigura echilibrul ţării:
- echilibrul economic, prin politica bugetară şi dezvoltarea infrastructurii, prin realizarea de investiţii
de interes general, deoarece resursele publice nu dispar într-o prăpastie financiară, ci reapar în circuitul
economic (ideea statului filtru) şi pot mai bine să satisfacă nevoile generale ale societăţii, decât dacă ar rămâne
în proprietatea persoanelor private;
- echilibrul social, deoarece transferurile de fonduri băneşti şi fiscalitatea pot atenua efectele
şomajului.
După cel de-al doilea război mondial, statul a depăşit funcţiile sale tradiţionale şi a intervenit
constant în viaţa economică şi socială, prin măsuri de redistribuire a veniturilor şi sistemele de asigurări
sociale care s-au dezvoltat în marea majoritate a ţărilor europene.

11
 Extinderea rolului statului la multiple domenii ale vieţii economice şi sociale a determinat schimbarea
naturii finanţelor publice.
După criza economică a anilor 70, s-a reţinut în plan doctrinar şi guvernamental o concepţie
neoliberală, avându-l ca promotor pe Friederich von Hayek (1899 - 1992).
În plan doctrinar a fost însuşită de mai multe şcoli de gândire (Şcoala de la Chicago a lui Milton
Friedman, Şcoala Public Choise a lui James M. Buchanan), iar în plan guvernamental a fost aplicată de
Margaret Thatcher în Marea Britanie şi Ronald Reagan în SUA .
Potrivit acestei concepţii, autorităţile publice nu mai pot să regleze activitatea economică şi socială,
ci prin intervenţiile lor împiedică dezvoltarea economică şi limitează libertăţile.
S-a realizat, astfel, o dereglementare a activităţilor naţionale, o privatizare a întreprinderilor publice,
o reducere a contribuţiilor obligatorii (pentru a stimula dezvoltarea agenţilor economici) şi a politicii bugetare.
În prezent, aceste concepţii inspiră cea mai mare parte a guvernelor, dar cu unele aspecte particulare, în care
finanţele publice au un rol considerabil.
În concluzie, statul mobilizează la dispoziţia sa importante resurse publice pentru acoperirea
diverselor nevoi ale societăţii.
În procesul de constituire şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului se nasc şi relaţii de repartiţie, în
dublu sens, între stat şi persoanele fizice sau juridice. Aşadar, finanţele publice sunt relaţiile sociale de natură
economică, exprimate sub forma bănească, care apar în procesul de repartizare a produsului intern brut, în
strânsă legătură cu îndeplinirea nevoilor generale ale societăţii.
Finanţele private
Analiza conceptului de finanţe presupune referiri şi la finanţele private.
Necesitatea constituirii de fonduri băneşti la dispoziţia statului priveşte deopotrivă viaţa publică şi
viaţa privată, cu precizarea că mijloacele şi efectele finanţelor publice sunt cu totul diferite de cele ale
finanţelor private.
Astfel, în timp ce finanţele publice se referă la procurarea resurselor publice şi efectuarea
cheltuielilor, la datoria publică a statului, controlul efectuat de autorităţile publice asupra modului de
constituire şi utilizare a mijloacelor băneşti publice, finanţele private sunt determinate de existenţa şi
funcţionarea băncilor, diverşilor agenţi economici (societăţi comerciale cu capital de stat, cu capital privat,
sau mixt, regii autonome), a societăţilor de asigurări şi reasigurări, cu resursele şi cheltuielile acestora.
Între finanţele publice şi finanţele private există asemănări şi deosebiri.
Asemănările derivă din problemele comune cu care se confruntă şi care sunt legate, în principal, de
realizarea echilibrului financiar, procurarea resurselor, reducerea cheltuielilor, exercitarea controlului asupra
utilizării acestora etc.
Deosebirile apar însă, atunci când se caută soluţii pentru rezolvarea acestor probleme.
Astfel, în timp ce echilibrul finanţelor private este condiţionat de raportul cerere-ofertă de pe piaţa de
capital, echilibrul finanţelor publice se realizează prin punerea în mişcare a pârghiilor economico-financiare
ale statului şi prin intervenţia forţei de constrângere a acestuia.
Problema realizării echilibrului financiar este aceea care diferenţiază, până la urmă, finanţele publice
de cele private:
- statul îşi asigură resursele băneşti necesare funcţionării sale de la persoanele fizice şi juridice prin
utilizarea unor măsuri de constrângere şi, mai puţin, înţelegerile contractuale; în schimb, agenţii economici
îşi procură resursele financiare necesare pe baze convenţionale;
- împotriva statului nu se iau măsuri de executare silită, când instituţiile sale nu efectuează cheltuielile
prevăzute; agenţii economici, însă, sunt supuşi măsurilor de executare silită dacă nu-şi îndeplinesc obligaţiile
legale sau contractuale;
- în timp ce finanţele private au ca obiect modul de constituire a capitalului social la nivelul agenţilor
economici, repartizarea profitului, modalităţii de efectuare a plasamentelor atunci când există lichidităţi
temporare sau pe timp îndelungat; finanţele publice vizează satisfacerea nevoilor generale ale societăţii. Chiar
şi atunci când statul se implică în activitatea economică el nu urmăreşte prioritar realizarea de profit, ci, mai
ales, asigurarea unor activităţi cu o importanţă şi utilitate socială deosebită;
- gestiunea financiară a agenţilor economici urmează regulile dreptului comercial, în timp ce
organizarea şi gestionarea finanţelor publice este supusă dreptului public.
Cu toate aceste deosebiri, trebuie să remarcăm faptul că finanţele publice şi cele private tind să se
întrepătrundă şi să trăiască în simbioză, atât pe plan funcţional, cât şi organic, instituţional.

12
 Funcţiile şi caracteristicile finanţelor publice

Aşa cum am mai arătat, finanţele publice servesc la realizarea unor obiective de interes general şi la
îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor statului.
Mijloacele prin care relaţiile financiare îşi îndeplinesc misiunea lor socială poartă denumirea de
funcţii ale acestora.
Finanţele publice îndeplinesc două funcţii:
- funcţia de repartiţie;
- funcţia de control.
Între cele două funcţii există o legătură strânsă, în sensul că prima creează câmp larg de acţiune celei
de-a doua şi invers.
Funcţia de repartiţie constă în mobilizarea unei părţi din produsul intern brut la dispoziţia statului,
în vederea îndeplinirii sarcinilor şi funcţiilor sale.
La rândul ei, funcţia de repartiţie a finanţelor publice cuprinde două faze distincte:
- constituirea fondurilor financiare;
- repartizarea (distribuirea) pe destinaţii a fondurilor financiare.
La constituirea fondurilor financiare participă toţi contribuabilii, în rândul cărora se regăsesc:
- regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat;
- societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;
- organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ;
- instituţiile publice şi unităţile subordonate acestora;
- populaţia;
- persoanele fizice şi juridice rezidente în străinătate.
Din veniturile realizate de contribuabili o parte ajung la dispoziţia statului, prin intermediul
impozitelor, taxelor, amenzilor, majorărilor de întârziere şi penalităţilor etc.
Aşadar, resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice şi din
toate sectoarele sociale: public, privat, mixt.
A doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă repartizarea (distribuirea) fondurilor publice pe
beneficiari - persoane fizice sau juridice.
Repartizarea resurselor financiare reprezintă, de fapt, stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii şi
anume, pentru învăţământ, apărare, asigurarea ordinii publice sănătate, întreţinerea aparatului de stat etc.
Procesul de distribuire este, în fapt, un act de decizie politică, întrucât, de regulă, cererea de resurse
financiare, ca expresie a nevoilor generale ale societăţii (care are, în principiu, un caracter nelimitat),
depăşeşte cu mult oferta de resurse financiare posibil de mobilizat, care au un grad de determinare obiectivă
în funcţie de nivelul de dezvoltare al societăţii.
Funcţia de control
Funcţia de control a finanţelor publice are o sferă de manifestare mult mai largă, întrucât vizează, pe
lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice şi modul de utilizare a acestora.
De asemenea, urmăreşte şi legalitatea, necesitatea, oportunitatea şi eficienţa cu care instituţiile
publice şi agenţii economici cu capital de stat utilizează în concret resursele băneşti de care dispun.
Prin îndeplinirea funcţiei de control, finanţele nu au doar menirea fotografierii situaţiei de fapt, la un
moment dat, ci şi una de intervenţie activă în derularea proceselor economice şi financiare.
Atribuţii de control în domeniul finanţelor publice au numeroase organe de control cum ar fi:
- Parlamentul, care exercită un control politic cu ocazia aprobării bugetului de stat şi a contului de
încheiere a execuţiei bugetare;
- Curtea de Conturi;
- Departamentul antifraudă fiscală;
- compartimentele de audit public intern;
- Direcţia generală a controlului financiar de stat şi direcţiile sale din teritoriu etc.
Prin specificul lor, finanţele publice îndeplinesc următoarele caracteristici:
a) au un caracter istoric;
Finanţele publice sunt o prezenţă remarcabilă în viaţa societăţii, din momentul apariţiei lor - în
perioada destrămării orânduirii comunei primitive şi formării societăţii sclavagiste - şi până în zilele noastre.

13
 b) sunt relaţii sociale de natură economică, deoarece apar în procesul de constituire, repartizare şi
întrebuinţare a produsului intern brut şi un asemenea proces, atât în conţinut cât şi prin mecanismele utilizate,
constituie un segment al procesului economic general;
c) sunt relaţii care se exprimă sub formă bănească, deoarece repartiţia celei mai mari părţi a
produsului intern brut în economia naţională se face prin intermediul banilor.
Sfera finanţelor este mai restrânsă decât cea a relaţiilor băneşti şi cuprinde numai acele relaţii care
exprimă un transfer de venit, de la o persoană fizică sau juridică la dispoziţia statului şi invers, prin intermediul
banilor.
d) sunt relaţii fără echivalent.
Această trăsătură este determinată de faptul că pentru mijloacele băneşti primite, subiecţii beneficiari
nu datorează o contraprestaţie directă imediată sau la o dată ulterioară.
Pe de altă parte, nici un contribuabil, persoana fizică sau juridică, ce a vărsat la buget un impozit nu
poate solicita rambursarea acesteia sau o altă prestaţie de valoare egală şi nici nu dobândeşte un drept de
creanţă asupra statului. Chiar şi în cazul taxelor care presupun, de regulă, o contraprestaţie, principiul rămâne
valabil, deoarece, întotdeauna, taxa este superioară valorii de piaţă a serviciului prestat.
e) sunt relaţii cu caracter nerambursabil.
Această trăsătură a finanţelor publice vine în completarea celei anterioare, în sensul că sumele băneşti
prelevate de la fondul statului către diverşi subiecţi, persoane fizice sau juridice, îndreptăţiţi să primească
ajutor financiar sunt nerambursabile. Altfel spus, persoanele fizice sau juridice care beneficiază de asemenea
mijloace băneşti de la bugetul statului nu sunt obligaţi să le restituie.
f) relaţiile financiare privesc satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, cum ar fi apărarea ordinii
de drept în stat, apărarea ţării, nevoi de ordin social (învăţământ, sănătate, cultură etc.)
Analiza caracteristicilor finanţelor publice reliefează faptul că acestea reprezintă o componentă
indispensabilă a procesului funcţionării şi dezvoltării statului şi răspund, în principiu, cerinţelor curente ale
vieţii social-economice.

Structura finanţelor publice

Structura finanţelor publice a diferit, în timp, de la o orânduire la alta şi de la un stat la altul, cu

excepţia a două componente, pe care le întâlnim din sclavagism şi până în zilele noastre: veniturile publice şi
cheltuielile publice.
Veniturile publice au cunoscut cele mai multe diferenţieri de la o epocă la alta şi de la un stat la altul.
Dacă la început predominante au fost veniturile în natură, mai târziu, în perioada modernă şi contemporană,
veniturile băneşti au luat locul celor dintâi.
Impozitele şi taxele au rămas principale surse de venituri ale statului, chiar dacă cuantumul lor, modul
de percepere şi de impunere s-a modificat în timp.
La rândul lor, cheltuielile publice au suferit şi ele modificări de-a lungul timpului, în funcţie de
cerinţele generale ale societăţii.

Conceptul de buget

Apariţia bugetului statului este o etapă importantă în evoluţia finanţelor publice, determinată de
necesitatea existenţei unui mijloc sau procedeu de corelare a veniturilor cu cheltuielile publice ale statului.
Termenul buget provine din vechea limbă franceză, unde cuvinte ca bouge sau bougette desemnau o
pungă de bani sau numai o pungă din piele.
În legislaţia franceză, noţiunea de buget a fost utilizată în anul 1806 în Legea privitoare la finanţe,
şi, ulterior, în dreptul francez din 1862 referitor la contabilitatea publică.
Noţiunea de bouge sau bougette a fost preluată de Anglia şi, mai apoi, de restul ţărilor Europei.
În Anglia, ministrul de finanţe se prezenta periodic în faţa Parlamentului pentru o expunere a
cheltuielilor coroanei regale şi a posibilităţilor de acoperire a acestora. Consemnarea avea loc pe un document,
introdus apoi într-o pungă de piele. Documentul din pungă reprezenta, în mod simbolic, punga tezaurului
coroanei, iar scoaterea documentului din pungă se numea deschiderea pungii de bani a bugetului.
Termenul de buget a fost consacrat oficial şi în restul statelor, dar diferit de la o ţară la alta.

14
 În România, cuvântul buget apare pentru prima dată menţionat în Regulamentele Organice din
Muntenia şi Moldova. Astfel, în capitolul III al Regulamentului Organic al Moldovei întâlnim cuvântul
biudje sau închipuirea cheltuielilor anului viitor (art.117 al Regulamentului Organic).
Dar legat de apariţia bugetului pe teritoriul ţării noastre, nu putem să nu amintim condicele de venituri
şi cheltuieli, care datează din sec. al XVII-lea, ca rezultat al reformelor fiscale din acea perioadă. Astfel, în
Ţara Românească prima Condică de venituri şi cheltuieli datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu
(1694 - 1704), în care se ţinea o evidenţă a resurselor băneşti ale statului, în legătură cu nevoile publice ale
acestuia; în Moldova, prima Condică de venituri şi cheltuieli datează din vremea lui Gheorghe Ştefan Vodă
(1654).
Deci bugetul de stat era considerat iniţial un simplu procedeu de corelare a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare.
Ulterior, i s-a acordat o semnificaţie mult mai largă, de document mult mai cuprinzător care să reflecte
întreaga activitate economică dintr-un stat, stabilind nivelul cheltuielilor şi veniturilor publice în strânsă
legătură cu ansamblul proceselor desfăşurate în economia naţională.
Astfel, legea de contabilitate publică din 1864 a prevăzut în terminologia de atunci că "toate
veniturile statului şi cheltuielile neapărate pentru îndeplinirea osebitelor servicii, aşezate conform legilor,
trebuie autorizate pentru fiecare an de o lege anuală de finanţe şi formează bugetul general al statului".
Concepţia modernă potrivit căreia bugetul este "actul prin care sunt prevăzute şi prealabil adoptate
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale altor servicii publice" a fost consacrată oficial de legea
contabilităţii din 21 martie 1903. Această lege a preluat caracterizarea obiectivă a bugetului statului cuprinsă
în decretul francez din 1862 referitor la contabilitatea publică.
În Legea asupra contabilităţii publice şi asupra controlului bugetului şi patrimoniului public din 1929
regăsim acelaşi concept al bugetului statului.
Potrivit celor două legi de contabilitate publică din perioada interbelică, bugetul statului este:
- un act anual, limitat în timp la o anumită perioadă, pentru a se prevedea mai bine sursele de venituri
şi a se urmări mai uşor execuţia bugetării;
- este un act de previziune, adică indică sursele de finanţare ale nevoilor statului;
- bugetul este un act de autorizare, deoarece puterea executivă nu poate să perceapă venituri şi să
efectueze cheltuieli decât în limitele prevederilor legii bugetare.
După cel de-al doilea război mondial, pe fondul schimbărilor în viaţa economico-financiară a
societăţii, instituţia bugetului de stat cunoaşte anumite modificări, dar îşi păstrează rolul important în
îndeplinirea sarcinilor statului. Astfel, prin Legea nr. 3/1949 bugetul de stat a fost definit drept "planul
financiar anual al formării fondului unic de mijloace băneşti necesare îndeplinirii funcţiilor statului şi
îndrumărilor, în conformitate cu planul economic general, în vederea dezvoltării puterii economice a ţării,
aşezării economiei naţionale pe baze socialiste, ridicării nivelului material şi cultural al celor ce muncesc şi
garantării independenţei naţionale".
Din definiţie rezultă că bugetul era un plan financiar, întocmit anual, subordonat planului economic
general, cu scopul îndeplinirii funcţiilor statului.
Evenimentele din decembrie 1989 au adus modificări şi în domeniul legislaţiei fiscale.
Astfel, Constituţia României a consacrat conceptul de buget public naţional, care cuprindea bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.
Legile finanţelor publice nr.10/1991 şi 72/1996 au consacrat tot conceptul de buget public naţional,
stabileau sursele băneşti ale statului, modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor publice,
precum şi organele competente să elaboreze, să adopte şi să execute bugetul public naţional.
Noua lege a finanţelor publice, Legea nr. 500/2002 ne precizează că ansamblul bugetelor,
componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg reprezintă bugetul
general consolidat.
Sistemul unitar de bugete reglementat de legea mai-sus menţionată cuprinde:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetul instituţiilor publice autonome;
- bugetul instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;

15
 - bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile.
În literatura juridică actuală românească, conceptul de buget este definit:
- ca act de autorizare şi prevedere a veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului şi prin aceasta ca
act de conducere a gestiunii financiare de stat;
- ca un plan financiar al statului, prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă
determinată de timp
- actul juridic necesar pentru stabilirea şi autorizarea prealabilă a veniturilor şi cheltuielilor publice;
- un act în care înscriu veniturile de încasat şi cheltuielile de efectuat ale statului pe o perioadă
determinată (de obicei un an) şi care se adoptă de autorităţile publice printr-o lege bugetară.
Sub aspect economic, bugetul de stat exprimă relaţiile economice sub formă bănească care iau
naştere în procesul de distribuire a produsului intern brut pentru realizarea nevoilor generale ale societăţii.
În diverse ţări ale lumii, pe lângă buget, în forma sa clasică se întocmeşte şi un buget al economiei
naţionale sau un buget economic.
În Marea Britanie, bugetul economiei naţionale se întocmeşte sub forma aşa-numitelor cărţi albe,
care se dau publicităţii de către guverne şi cuprind veniturile şi cheltuielile la nivel naţional pe anul expirat şi
prevederile respective pentru anul următor.
În Franţa, bugetul economic apare sub forma unor conturi previzionale pe anul în curs, care însoţesc
proiectul legii bugetare.
În Statele Unite ale Americii, bugetul economic îmbracă forma unui document în care sunt cuprinse
cifric veniturile şi cheltuielile şi soldul dintre acestea pe principalele sectoare ale economiei naţionale.
În concluzie, putem defini bugetul ca fiind un act de prevedere anuală a veniturilor de realizat şi
cheltuielilor de efectuat, adoptat, ulterior, printr-o lege bugetară.
Din raţiuni didactice, vom clasifica componentele bugetului public naţional în patru categorii:
- bugete centrale ( bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat);
- bugete locale ( bugete judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale);
- bugetele instituţiilor publice;
- fondurile speciale.

Natura juridică a bugetului de stat

În literatura de specialitate, în legătură cu natura juridică a bugetului de stat au fost formulate mai
multe teorii:
a) teoria bugetului de stat ca act condiţie de natură administrativă;
Potrivit acestei teorii, susţinută de doctrina administrativă interbelică, în bugetul de stat se prevede
cuantumul total anual al veniturilor publice, precum şi principalele surse de provenienţă, dacă prin bugetele
anuale se condiţionează realizarea anumitor venituri publice ca venituri ale respectivelor bugete, pe baza
acestui efect administrativ se formulează concluzia că bugetul veniturilor este un act-condiţie.
b) teoria naturii juridice de lege a bugetului statului se referă la faptul că legea emană de la puterea
legislativă, iar dacă bugetul de stat este adoptat de aceiaşi putere legiuitoare, înseamnă că şi el este o lege
propriu-zisă.
c)teoria potrivit căreia bugetul statului are natură juridică atât de lege cât şi de act administrativ
consideră că bugetul este lege în părţile lui creatoare de dispoziţii generale şi act administrativ în părţile lui
creatoare de acte individuale şi concrete.
d) teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act de planificare financiară, ce dobândeşte natură
juridică de lege în urma aprobării de Parlament.
e) teoria potrivit căreia bugetul statului este un plan financiar, în care se regăsesc veniturile de
efectuat şi cheltuielile de încasat.
Majoritatea acestor teorii au fost formulate în prima jumătate a secolului nostru, în atenţia
specialiştilor rămânând doar teoria naturii juridice de lege a bugetului statului.
În ţara noastră, bugetul general consolidat face obiectul legii finanţelor publice. Astfel, bugetul
general se adoptă anual de Parlament printr-o lege specială, de unde se deduce cu uşurinţă natura juridică de
lege a bugetului statului.

16
 Concluzii:
Termenul buget provine din vechea limbă franceză, unde cuvinte ca bouge sau bougette desemnau o
pungă de bani sau numai o pungă din piele.
Sub aspect economic, bugetul de stat exprimă relaţiile economice sub formă bănească care iau
naştere în procesul de distribuire a produsului intern brut pentru realizarea nevoilor generale ale societăţii.
În diverse ţări ale lumii, pe lângă buget, în forma sa clasică se întocmeşte şi un buget al economiei
naţionale sau un buget economic.
În concluzie, putem defini bugetul ca fiind un act de prevedere anuală a veniturilor de realizat şi
cheltuielilor de efectuat, adoptat, ulterior, printr-o lege bugetară.

Test de autoevaluare:
1.Definiți finanțele publice. 2 puncte
2.Care cunt cele două concepții cunoscute în evoluția finanțelor publice? 2 puncte
3.Care este structura finanțelor publice? 2 puncte
4. Definiți bugetul. 2 puncte
5. Care sunt teoriile bugetul de stat? 2 puncte

Speţe: 1. Analizați teoriile privind natura juridică a bugetului de stat.

În literatura de specialitate, în legătură cu natura juridică a bugetului de stat au fost formulate mai
multe teorii:
a) teoria bugetului de stat ca act condiţie de natură administrativă;
Potrivit acestei teorii, susţinută de doctrina administrativă interbelică, în bugetul de stat se prevede
cuantumul total anual al veniturilor publice, precum şi principalele surse de provenienţă, dacă prin bugetele
anuale se condiţionează realizarea anumitor venituri publice ca venituri ale respectivelor bugete, pe baza
acestui efect administrativ se formulează concluzia că bugetul veniturilor este un act-condiţie.
b) teoria naturii juridice de lege a bugetului statului se referă la faptul că legea emană de la puterea
legislativă, iar dacă bugetul de stat este adoptat de aceiaşi putere legiuitoare, înseamnă că şi el este o lege
propriu-zisă.
c)teoria potrivit căreia bugetul statului are natură juridică atât de lege cât şi de act administrativ
consideră că bugetul este lege în părţile lui creatoare de dispoziţii generale şi act administrativ în părţile lui
creatoare de acte individuale şi concrete.
d) teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act de planificare financiară, ce dobândeşte natură
juridică de lege în urma aprobării de Parlament.
e) teoria potrivit căreia bugetul statului este un plan financiar, în care se regăsesc veniturile de
efectuat şi cheltuielile de încasat.
Majoritatea acestor teorii au fost formulate în prima jumătate a secolului nostru, în atenţia
specialiştilor rămânând doar teoria naturii juridice de lege a bugetului statului.
2.Analizați evoluția istorică a bugetului de stat.

Grile:
1.Finanțele publice sunt studiate la:
a. dreptul financiar

17
b. dreptul civil
c. dreptul internațional public.

2. Finanțele publice îndeplinesc:

a. două funcții
b. trei funcții
c. cinci funcții.

3. Conceptul de buget a fost consacrat pentru prima dată în :

a. Constituția României din 1923
b. Constituția României din 1991
c. Regulamentele organice.

4. Termenul de buget provine din :

a.limba franceză
b.limba germană
c. limba italiană.

5. In structura finanțelor publice regăsim:

a. principiile procedurii bugetare
b. veniturile și cheltuielile publice
c. veniturile bugetare.

18
 Modulul III.
PROCEDURA BUGETARĂ

Unitatea de învăţare:
1. Noţiune.
2. Principiile procedurii bugetare.
3. Elaborarea, aprobarea, execuţia şi încheierea execuţiei bugetelor centrale.
4. Finanţele publice ale colectivităţilor locale.
5. Bugetele instituţiilor publice şi ale fondurilor speciale.

Timp alocat: : 3h

Bibliografie:

1.Anișoara Băbălău,Drept financiar,Editura Sitech,Craiova,2015,p.56-99.

2.Mircea Ștefan Minea,Cosmin Flavius Costaș,Dreptul finanțelor publice,vol.1,Editura Wolters
Kluwer,2008,p.87-114.
3.Ioana Maria Costea,Curs de drept financiar,Editura Hamangiu,2015,p.21-83.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
➢ Definiți procedura bugetară și să identificați principiile specifice acestei instituții;
➢ Analizați procesul de elaborare ,aprobare,execuție și încheierea execuției bugetelor centrale;
➢ Identificați etapele procedurii bugetare la nivelul colectivităților locale.

Noţiune
În raport de obiectivele programate, organele competente ale statului stabilesc, pentru fiecare an
bugetar, necesarul de venituri şi cheltuieli, precum şi modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a
cheltuielilor.
Realizarea veniturilor bugetare şi efectuarea cheltuielilor bugetare determină, datorită anualităţii
bugetului, o succesiune de etape, care au ca scop asigurarea resurselor financiare publice necesare îndeplinirii
cerinţelor generale ale societăţii.
Astfel, procedura bugetară cuprinde ansamblul de acte şi operaţiuni referitoare la elaborarea şi
aprobarea bugetului public naţional (de stat, al asigurărilor sociale de stat, local, ş.a.), executarea acestuia,
încheierea execuţiei bugetare, precum şi controlul bugetar.
În timp, procedura bugetară se întinde pe aproape trei ani calendaristici, deoarece elaborarea
proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea în cursul anului
respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a execuţiei bugetare în anul următor.

Principiile procedurii bugetare

1. Noţiune şi identificare
Etimologic, termenul principiu derivă din latinescul principium, care înseamnă început, obârşie.

19
 În drept, principiile sunt norme juridice de mare generalitate de care trebuie să se ţină seama atât în
elaborarea, cât şi în aplicarea sa. Unele dintre ele au îmbrăcat forma unor adagii sau axiome, mai ales cele
formulate de pe vremea romanilor.
Între principiile dreptului există un raport de la general la particular. Cele mai importante şi cele mai
cuprinzătoare sunt numite principii generale sau fundamentale.
Constituţia consacră multe dintre ele, cum ar fi principiul pluralismului politic, principiul
democraţiei, principiul separaţiei puterilor în stat, aşa încât, au forţa juridică superioară faţă de principiile
ramurilor dreptului.
Principiile generale sau fundamentale se întrepătrund şi se completează cu principiile proprii unei ramuri
de drept sau unor instituţii juridice, cuprinse în coduri sau legi.
Procedura bugetară se desfăşoară pe baza unor principii care se aplică fie întregului sistem bugetar, fie
numai etapelor procedurii bugetare.
Principiile procedurii bugetare sunt consacrate expres, în cea mai mare parte, de Legea 500/2002 privind
finanţele publice, iar altele reies implicit din analiza prevederilor legilor mai sus amintite:
-principiul publicităţii bugetare;
-principiul anualităţii bugetare;
-principiul specializării bugetare;
-principiul unităţii monetare;
-principiul universalităţii bugetare;
-principiul echilibrului bugetar.
-principiul realităţii bugetare.
Principiilor enumerate mai sus li se adaugă şi principiul neafectării veniturilor bugetare, a cărui aplicare
este recunoscută de doctrina contemporană.
2. Principiul publicităţii bugetare
Acest principiu este consacrat expres de Legea finanţelor publice şi Legea finanţelor publice locale.
Principiul publicităţii bugetare se aplică întregului sistem bugetar şi instituie necesitatea aducerii la
cunoştinţa cetăţenilor prin dezbateri publice , a proiectelor de buget şi a conturilor anuale de execuţie a
acestora. De altfel şi dezbaterile în Parlament privind aprobarea bugetului de stat trebuie să fie publice.
După adoptare, legea bugetară anuală se publică în Monitorul Oficial sau în Culegeri de legi, după
caz. Cu acest prilej, se dă publicităţii şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar al penultimului an, care a
fost aprobat de către Parlament.
Pentru bugetele locale, publicarea lor şi a conturilor de încheiere se realizează în documente sau în
publicaţii oficiale ale Consiliilor locale şi ale primăriilor.
Publicarea actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora
constituie o necesitate nu numai pe plan intern, dar şi pe plan extern. Situaţia finanţelor publice, mersul
execuţiei bugetului de stat şi evoluţia puterii de cumpărare a monedei naţionale, influenţează asupra
creditului de care se bucură ţara noastră pe piaţa de capitaluri.
3.Principiul anualităţii bugetare
Anualitatea bugetului se referă atât la perioada de timp pentru care se elaborează şi se adoptă
bugetul, cât şi la durata autorizaţiei dată de Parlament pentru încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.
Din punct de vedere istoric, principiul anualităţii bugetare este primul principiu aplicat în practica
bugetară.
Adoptarea anuală a bugetului a fost menţionată mai întâi în legislaţia financiară a Marii Britanii,
apoi în Constituţiile ţărilor ce au format Beneluxul (Belgia, Olanda, Luxemburgul) şi în Italia.
În Franţa, această regulă a fost impusă prin Ordonanţa regală din 14 Septembrie 1822.
Influenţată de practica franceză şi belgiană, ţara noastră a îmbrăţişat şi ea de la început principiul
anualităţii.
Această regulă a cunoscut în timp şi excepţii. Astfel, cea mai lungă perioadă de efectuare a
cheltuielilor ( de 10 ani) a fost cunoscută în Olanda, în secolul trecut. În perioada contemporană, se poate
menţiona Constituţia din Uruguay (1952) care prevede adoptarea unor bugete quadrianuale.
Perioada de un an pentru care Parlamentul votează bugetul poate să corespundă cu anul
calendaristic, ca în România, Franţa, Belgia, Grecia, Indonezia, Brazilia sau să nu corespundă, cum e cazul
SUA, Canada, Japonia, Danemarca, Australia, Italia.
Data începerii anului bugetar depinde de caracteristicile economiei naţionale, de tradiţie, de regimul
de lucru al Parlamentului, de activitatea ramurilor care sigură cea mai mare parte din veniturile bugetare.

20
 După cum am menţionat, principiul anualităţii bugetare se referă şi la durata execuţiei bugetare, în
sensul că într-un an bugetar trebuie să se încaseze veniturile şi să se efectueze cheltuielile aprobate.
În practică, apar destul de des situaţii în care unele venituri aferente anului bugetar nu pot fi
încasate până la finele anului sau unele cheltuieli angajate în anul respectiv nu pot fi lichidate decât în anul
următor.
Realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor restante indică problema includerii lor în rezultatele
executării bugetului anului în care au fost prevăzute sau a celui în care au fost realizate.
Această problemă a găsit rezolvare diferită:
- pentru ţările în care execuţia bugetului expiră la finele anului, veniturile neîncasate şi cheltuielile
neefectuate se includ în anul următor. Acest procedeu se numeşte sistem de gestiune, deoarece în
documente se înscriu numai veniturile şi cheltuielile pentru perioada de gestiune, adică pentru anul bugetar
respectiv.
- în ţările în care durata exerciţiului bugetar este mai mare de un an, se lasă o perioadă (3-6 luni)
din momentul expirării anului bugetar până la încheierea propriu-zisă a bugetului pentru a lichida operaţiile.
Procedeul se numeşte sistem de exerciţiu, deoarece veniturile şi cheltuielile aferente unui buget se includ în
acel buget, chiar dacă s-au realizat după expirarea anului.
În România, exerciţiul bugetar este anual şi se încheie în baza normelor metodologice elaborate de
Ministerul Finanţelor Publice. Aceasta înseamnă că veniturile bugetare aferente unui buget vor fi
considerate numai cele încasate în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie a anului calendaristic în cauză,
urmând ca veniturile bugetare cuvenite aceluiaşi buget, dar încasate în anul următor, să fie considerate
venituri ale noului buget.
Referitor la cheltuieli, acestea se vor efectua tot pe parcursul anului, din fondurile publice ale
aceluiaşi buget anual. Mijloacele băneşti neachitate până la sfârşitul anului sunt considerate economii şi
constituie excedentul bugetar, iar cheltuielile neefectuate până la această dată, în măsura în care va fi
necesar, se vor efectua din mijloacele băneşti ale bugetului anului următor, cu condiţia de a fi prevăzute în
acest buget.
4. Principiul specializării bugetare
Potrivit acestui principiu, veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse
de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia
acestora.
Specializarea bugetară se realizează cu ajutorul unui instrument tehnic numit clasificaţie bugetară,
prin care înţelegem repartizarea sistematică, într-o ordine riguroasă, pe anumite diviziuni şi subdiviziuni
ale bugetului general consolidat şi a verigilor sale componente, atât a veniturilor, cât şi a cheltuielilor
bugetare.
Clasificaţia bugetară este o schemă de grupare a veniturilor şi cheltuielilor înscrise în buget pe titluri,
capitole, subcapitole, paragrafe şi articole, precum şi alineate în caz de necesitate.
Respectarea riguroasă a clasificaţiei bugetare oferă posibilitatea cunoaşterii precise şi în orice moment a
modului de execuţie a bugetului, precum şi a exercitării controlului financiar.
5. Principiul unităţii bugetare
Acest principiu presupune ca toate veniturile şi cheltuielile statului să fie înscrise într-un singur document
şi în fiecare exerciţiu financiar, să fie aprobat un singur buget.
Principiul unităţii bugetare facilitează realizarea controlului Parlamentului şi oferă o imagine clară a
situaţiei financiare a statului.
În unele state s-a renunţat la acest principiu, fiind înlocuit cu principiul pluralităţii bugetare. Se admite,
astfel, pe lângă existenţa bugetului general al statului şi a altor bugete:
- bugetele extraordinare sunt utilizate în perioada cu dificultăţi financiare, cum ar fi crizele
economice, conflictele armate etc.
Cheltuielile respective se înscriu într-un buget distinct de cel general şi se acoperă pe seama unor
impozite instituite în acest scop sau împrumuturilor publice.
- bugetele anexe sunt cuprinse în mod distinct în bugetul general al statului şi se aprobă de Parlament,
prin legea de aprobare a bugetului statului. Prin folosirea acestor bugete se încearcă rezolvarea unor
trebuinţe conjuncturale, asigurarea unor servicii speciale.
- bugetele fondurilor speciale se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora.
- bugetele autonome sunt bugetele colectivităţilor locale, elaborate în temeiul Legii finanţelor publice
locale şi supuse aprobării consiliilor locale judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.
6. Principiul universalităţii bugetare

21
 Acest principiu presupune că toate veniturile şi cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul
bugetului.
Principiul universalităţii bugetare prezintă unele asemănări cu principiul unităţii bugetare, în sensul că
permite cunoaşterea exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi conexiunile
dintre acestea.
De asemenea, respectarea acestui principiu permite controlul Parlamentului asupra realizării veniturilor şi
efectuării cheltuielilor.
Aplicarea acestui principiu ridică şi unele dificultăţi generate de dimensiunea bugetului brut, adică a
tuturor veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale de stat.
În practică a început să se renunţe la bugetele brute şi au apărut bugetele mixte în care pentru anumite
sectoare sau instituţii există autonomie financiară deplină asupra veniturilor extrabugetare realizate, pentru
acoperirea propriilor nevoi. Cheltuielile bugetare îmbracă forma unor alocaţii bugetare, fără nici o legătură
cu veniturile extrabugetare sau subvenţii pentru acoperirea diferenţei dintre venituri şi cheltuieli.
7.Principiul echilibrului bugetar
Potrivit acestui principiu, între veniturile şi cheltuielile care alcătuiesc bugetul general al statului trebuie
să existe un echilibru bugetar.
În doctrina clasică, principiul echilibrului bugetar constituia cheia de boltă a finanţelor publice.
În prezent, legislaţia unor ţări permite, implicit, întocmirea unor bugete deficitare.
Astfel, realizarea unor venituri, mai mari decât volumul cheltuielilor constituie excedentul bugetar; atunci
când veniturile realizate sunt mai mici decât volumul cheltuielilor ne aflăm în situaţia deficitului bugetar.
Deficitul bugetar se poate acoperi prin emiterea de bonuri de tezaursau prin efectuare de împrumuturi de
la Banca Naţională a României, C.E.C sau societăţi de asigurare de stat, bunuri şi persoane.
8. Principiul realităţii bugetare
Este consacrat expres de prevederile Legii finanţelor publice locale şi se referă la faptul că veniturile şi
cheltuielile înscrise în bugetul general trebuie să fie stabilite pe baze reale, adică să răspundă situaţiei
economico-financiare previzibilă pentru anul bugetar, şi, totodată, aceste venituri şi cheltuieli să se poată
realiza şi efectua în aşa fel încât să nu apară dificultăţi financiare serioase în cursul execuţiei bugetare.
Pe parcursul execuţiei bugetare pot să apară situaţii care fac necesară rectificarea bugetului, adică
majorarea sau micşorarea cuantumului veniturilor sau al cheltuielilor.
9. Principiul neafectării veniturilor bugetare
Deşi neprevăzut în legislaţia actuală acest principiu a fost recunoscut de teoria finanţelor publice.
Potrivit acestui principiu, veniturile prelevate la dispoziţia statului se depersonalizează, adică vor servi la
efectuarea cheltuielilor privite în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, nu este permisă perceperea unui venit
public pentru finanţarea unor cheltuieli publice determinate.
În practica financiară întâlnim şi excepţii de la acest principiu:
- scoaterea în afara bugetului general a unor venituri care provin din anumite surse, în vederea finanţării
anumitor servicii publice, considerate de interes major;
- întocmirea bugetelor extraordinare, anexe şi autonome;
- de obicei, când se introduce un nou impozit, sunt indicate şi scopurile în care vor utilizate încasările din
impozitul respectiv.

Elaborarea, aprobarea, execuţia şi încheierea execuţiei bugetelor centrale

1. Elaborarea bugetului de stat

Potrivit Legii finanţelor publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un
sistem unitar de bugete şi anume:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetul instituţiilor publice autonome;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetele instituţiilor finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat
şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

22
 - bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursări,
dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de Guvern, prin Ministerul Finanţelor
Publice, pe baza politicilor fiscale şi bugetare, a prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru
anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi pentru următorii trei ani, a prevederilor
memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau ale altor acorduri internaţionale
cu organisme şi instituţii financiare intaernaţionale, semnate sau ratificate de România.
De asemenea, operaţiunile de elaborare a proiectelor bugetelor centrale se desfăşoară sub coordonarea
Ministerului Finanţelor Publice pe baza programelor întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul
finanţării unor acţiuni, a posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar, la care se adaugă propunerile de
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de transferuri consolidate pentru
autorităţile administraţiei publice locale.
În legătură cu structura bugetelor, menţionăm că veniturile şi cheltuielile se grupează pe baza clasificaţiei
bugetare. Astfel, veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz.
Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată, iar cheltuielile de capital se
cuprind la fiecare capitol bugetar, în conformitate cu creditele de angajament şi duratele de realizare a
investiţiilor.
Cheltuielile de personal se constituie în anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.
Fiind o activitate complexă şi pentru a se putea realiza şi prezenta Parlamentului în timp util, Legea
500/2002 privind finanţele publice stabileşte un calendar al datelor până la care trebuie să se efectueze
lucrările ce revin organelor implicate în procesul de elaborare a proiectului bugetului de stat. Astfel:
- până la data de 31 iulie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului obiectivele
politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi pe următorii
3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite.Aceste limite de
cheltuieli se aprobă de Guvern.
- până la data de 1 august a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor
principali de credite o scrisoare-cadru în care se specifică contextul macro- economic pe baza căruia vor fi
întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli
aprobate de Guvern.
Limitele de cheltuieli se pot modifica de Ministerul Finanţelor Publice,pe baza prognozelor de toamnă ale
Comisiei Naționale de Prognoză,cu informarea Guvernului.Acesta va comunica ordonatorilor principali de
credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate, în vederea definitivării proiectelor de buget.
- până la data de 1 septembrie, ordonatorii principali de credite vor depune la Ministerul Finanţelor
Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi
estimările pentru următorii 3 ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.
Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate
şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.
Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi dacă ordonatorii principali de credite nu
respectă strategia fiscal-bugetară și metodologia pentru elaborarea proiecului anual de buget,vor trebui să le
modifice în intervalul de timp cerut de autoritatea statului.
Ordonatorilor de credite, care nu respectă acest interval de timp,li se pot micșora bugetele de către
Ministerul Finanțelor Publice,după negocieri mediate de primul-ministru.
- după definitivare, prin rezolvarea eventualelor divergenţe, proiectele de buget şi anexele la acestea se
depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 15 septembrie a fiecărui an.
- până la data de 30 septembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului pentu
prima lectură proiectele bugetelor şi proiectele legilor bugetare, pe baza proiectelor de bugete ale
ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu.
Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul
bugetar pentru care se elaboreză proiectul de buget şi proiecţia acestuia în următorii 3 ani. Acest raport
cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice care au stat la baza elaborării proiectelor de buget,
precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.
-până la data de 1 noiembrie a fiecărui an Ministerul Finanțelor Publice,pe baza prognozelor de
toamnă ale Comisiei Naționale de Prognoză , va definitiva proiectele de buget ale ordonatorilor principali
de credite și al bugetului propriu,precum și proiectele legilor bugetare,pe care le va depune la Guvern.

23
 - până cel mai târziu la data de 15 noiembrie a fiecărui an, Guvernul, după ce-şi însuşeşte proiectele
legilor bugetare şi de buget, îl va supune spre aprobare Parlamentului.
În bugetul de stat se includ fondul de rezervă bugetară şi fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului.
Fondul de rezervă bugetară se repartizează unor ordonatori principali ai bugetului de stat şi ai bugetelor
locale, prin hotărâre de Guvern, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul
exerciţiului bugetar.
Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori principali de credite ai
bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor
unor calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate.
2.Aprobarea bugetului de stat
Potrivit Constituţiei României, proiectul bugetului de sat se aprobă de către Camera Deputaţilor şi Senat
reunite în sedinţă comună.
Proiectul bugetului de stat şi proiectul legii bugetului de stat se depun la Parlament, de către Guvern, până
la data de 15 noiembrie a fiecărui an, împreună cu Raportul privind situaţia economico-financiară a ţării.
Potrivit procedurii parlamentare, legea bugetului de stat este supusă următoarelor etape de examinare,
avizare şi aprobare:
- examinarea proiectului de buget, proiectului legii bugetare anuale şi Raportului Guvernului de către
comisiile permanente ale fiecărei camere (comisia de buget-finanţe, alte comisii interesate);
- comisiile permanente sesizate, inclusiv compartimentul tehnic-legislativ comunică avizul comisiei
permanente buget-finanţe, împreună cu amendamentele formulate;
- comisiile permanente buget-finanţe ale celor două camere reunite elaborează un raport comun asupra
proiectului de lege, supus aprobării prin vot. În raportul comun care cuprinde toate amendamentele
formulate de celelalte comisii, se formulează propuneri cu privire la aprobarea sau respingerea bugetului,
precum şi adoptarea cu modificări;
- raportul se înaintează Biroului permanent al fiecărei camere, care va asigura multiplicarea şi difuzarea
acestuia către deputaţi şi senatori, înainte de începerea şedinţei comune a Parlamentului ;
- expunerea de către Guvern (prin reprezentantul său) a motivelor care au condus la elaborarea acestui
proiect de buget;
- prezentarea raportului comun al Comisiilor permanente buget-finanţe de către preşedintele ales sau un
membru desemnat;
- dezbaterea generală a proiectului Legii de aprobare a bugetului de stat, pe baza raportului comun şi în
prezenţa reprezentantului Guvernului. Dacă în raportul comun s-au făcut propuneri de adoptare a legii
urmează dezbaterea pe articole a proiectului legii.
Dacă prin raportul comun s-a propus respingerea celor două proiecte, după încheierea dezbaterilor
generale, preşedintele şedinţei comune poate cere participanţilor la discuţii să se pronunţe prin vot.
- adoptarea legii pe baza votului de ansamblu, care poate fi deschis sau secret.
Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi
alineate, după caz, şi pe ordonatori principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de
angajament pentru acţiuni actuale și multianuale. Creditele bugetare și creditele de angajament estimate pe
următorii 3 ani sunt aprobate de Parlament,dar au doar valoare estimativă.
Dacă legile bugetare nu se adoptă cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar,
Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli
neputând depăşi, de regulă, 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor
deosebite,care trebuie temeinic justificate de către ordonatorii de credite.

3.Legea bugetară anuală

Proiectul legii bugetului de stat devine lege ordinară din momentul adoptării sale de către camerele
reunite ale Parlamentului.
După adoptare, legea bugetară anuală se înaitează Preşedintelui spre promulgare.
Preşedintele poate emite decretul de promulgare sau poate cere Parlamentului reexaminarea legii pentru
motive temeinice.
Reexaminarea legii poate fi cerută o singură dată, iar obiecţiile se discută în fiecare cameră şi se adoptă
sau resping cu majoritatea de voturi cerută pentru adoptarea legii, în funcţie de natura acesteia.
În situaţia în care legea a fost adoptată cu încălcarea prevederilor Constituţiei, Preşedintele poate
cere Curţii Constituţionale să verifice constituţionalitatea acesteia. Decizia Curţii prin care s-a confirmat
constituţionalitatea este obligatorie pentru Preşedinte.

24
 Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea sau verificarea constituţionalităţii, promulgarea legii se face în cel
mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale.
Ulterior, legea bugetară anuală se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de
la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Legea bugetară anuală cuprinde prevederi referitoare la:
-regimul veniturilor bugetare;
-destinaţia cheltuielilor prevăzute în bugetul de stat;
-deficitul bugetar, datoria publică şi împrumutul guvernamental;
-totalul fondurilor ce se pot constitui etc.
La redactarea textului legii se folosesc, ca părţi componente ale acesteia, anexe care conţin prevederi
referitoare la exprimările cifrice ale indicatorilor bugetari, pe structura clasificaţiei bugetare.
În cursul anului, Guvernul poate prezenta Parlamentului propuneri de modificare, prin legi rectificative a
prevederilor legii bugetare anuale.
4.. Bugetul asigurărilor sociale de stat
4. 1. Elaborare
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde relaţiile financiare referitoare la constituirea, repartizarea şi
utilizarea fondurilor băneşti ale statului necesare acoperirii pensiilor de asigurare socială de stat, pensiilor
pentru agricultori, a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă, pentru plata biletelor de
odihnă şi tratament etc.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează distinct de bugetul de stat, dar după o procedură
asemănătoare cu a acestuia din urmă.
Competenţa elaborării proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat revine Ministerului Muncii, cu
respectarea dispoziţiilor Constituţiei, Legii finanţelor publice, a altor legi referitoare la protecţia socială şi a
metodologiei stabilită de Ministerul Finaţelor Publice.
Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat se înaintează Ministerului Finanţelor Publice până la
data de 1 septembrie a fiecărui an.
Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectul şi poartă discuţii cu Ministerul de resort. În caz
de divergenţe hotărăşte Guvernul.
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectului de buget primit, va întocmi, alături de proiectul
de buget de stat, şi proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat pe care îl va depune la Guvern până la
data de 30 septembrie a fiecărui an.
Guvernul, după ce-şi însuşeşte acest proiect, împreună cu celelalte proiecte de buget, îl va înainta
Parlamentului până cel mai târziu la data de 15 noiembrie a fiecărui an.
Bugetele celorlalte organe autonome de asigurări sociale se aprobă de organele de conducere
proprii, cu avizul Ministerului Muncii şi Ministerului Finanţelor Publice.
4.2. Aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Legea bugetului asigurărilor sociale de stat
Bugetul asigurărilor sociale de stat se adoptă de Parlament, o dată cu bugetul de stat, dar distinct de
acesta.
Potrivit Constituţiei,proiectul bugetului asigurărilor de stat se adoptă printr-o lege separată de legea
bugetară anuală.
Dacă legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu a fost aprobată cu cel puţin 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul asigurărilor sociale de stat al anului precedent,
până la adoptarea noului buget.
De asemenea, Guvernul poate prezenta Parlamentului propuneri de modificare, prin legi
rectificative a prevederilor legii bugetului asigurărilor sociale de stat, ca urmare a schimbărilor intervenite
în evoluţia indicatorilor macroeconomici, a măsurilor de protecţie socială şi a adoptării unor noi acte
normative.

5.Execuţia bugetară
5.1. Noţiune
Executarea bugetului general consolidat cuprinde ansamblul operaţiunilor de realizare a veniturilor
şi de efectuare a cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală, la care se adaugă operaţiuni de trezorerie,
respectiv de încasare, păstrare şi eliberare a fondurilor băneşti.
Execuţia bugetului general începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie al fiecărui an
calendaristic.

25
 Sub aspect general al execuţiei bugetului general, veniturile şi cheltuielile bugetare anuale se
repartizează pe trimestre în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este
necesară efectuarea cheltuielilor.
Execuţia bugetară, la rândul ei, cuprinde mai multe faze:
- repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
- execuţia de casă;
- execuţia părţii de venituri;
- execuţia părţii de cheltuieli.
Actele şi operaţiunile de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor au la bază o metodologie
proprie, adaptată la noul mecanism al finanţelor publice.
În derularea acestor acte şi operaţiuni intervin foarte mulţi participanţi - instituţii financiare,
Trezoreria statului, societăţile bancare, contribuabilii, dar răspunderea generală pentru aducerea la îndeplinire
a prevederilor legii bugetare anuale revine Guvernului.
În acest sens, Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor
publice, prin examinarea periodică a execuţiei bugetare şi adoptarea de măsuri pentru menţinerea sau
îmbunătăţirea echilibrului bugetar.
La rândul său, Ministerul Finanţelor Publice asigură monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul în
care se constată abateri ale veniturilor şi cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului măsuri
pentru reglementarea situaţiei.
Ordonatorii de credite sunt persoanele care pot dispune de creditele bugetare în virtutea funcţiei ce o
deţin în conducerea unei instituţii publice sau organ de stat.
La rândul lor, ordonatorii de credite se clasifică în:
- ordonatori principali de credite, care sunt miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice
autonome.
Ordonatorii principali de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu şi repartizează
creditele bugetare, aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor
speciale, pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de
credite.
- ordonatori secundari de credite, care sunt conducătorii instituţiilor publice din subordinea
ordonatorilor principali de credite. Aceştia au competenţe asemănătoare cu cele ale ordonatorilor principali,
în sensul că aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale, cu
respectarea dispoziţiilor legale şi repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai
căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite.
-ordonatori terţiari de credite, care sunt conducătorii de instituţii din subordinea ordonatorilor
principali sau secundari de credite şi utilizează creditele bugetare numai pentru realizarea sarcinilor
instituţiilor pe care le conduc.
Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor
generali sau altor persoane împuternicite în acest scop..
Potrivit legii finanţelor publice, ordonatorii de credite răspund de:
-angajarea,lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor în limita creditelor de angajament și a creditelor
bugetare;
- realizarea veniturilor;
- angajarea şi utilizarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare și creditelor de angajament pe baza
unei bune gestiuni financiare;
- integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
- organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi a evidenţei patrimoniului;
- organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de lucrări
de investiţii publice etc.
În concluzie, ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în
limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice
respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
5.2. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe
nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele

26
legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului
bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare revine:
a) Ministerului Finanţelor Publice
- pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de
credite;
- pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titlu de cheltuieli, pentru
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de
credite;
- pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul
de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise
de Direcţiile generale ale finanţelor publice la Ministerul Finanţelor Publice.
b) ordonatorilor principali de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor
secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite.
c) ordonatorilor secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari
de credite bugetare.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor aprobate este determinată de faptul că
indicatorii financiari nu se pot repartiza în mod egal pe semestrele, trimestrele sau lunile anului. Astfel,
veniturile şi cheltuielie nu se pot realiza sau efectua în mod uniform în cursul anului bugetar.
În ceea ce priveşte sursele de venituri, unele sunt permanente şi au un ritm continuu, iar altele sunt
ocazionale.
În legătură cu efectuarea cheltuielilor, există, de asemenea, instituţii cu un ritm constant de efectuare
a cheltuielilor (organele puterii legislative, executive şi judecătoreşti şi altele), precum şi instituţii care au
cheltuieli mai mari în unele trimestre şi mai mici în altele (învăţământ, cultură, asigurări sociale) .
5..3. Execuţia de casă bugetară
Execuţia de casă constă în primirea, păstrarea şi eliberarea mijloacelor băneşti bugetare.
Procesul de execuţie de casă se caracterizează, în principal, prin separarea activităţilor de realizare a
veniturilor de cele de efectuare a cheltuielilor, fiecare folosind instrumente şi proceduri diferite.
Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului, care
asigură:
- încasarea veniturilor bugetare;
- efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor
bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;
- efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din
împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă
şi plata dobânzilor;
- efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.
Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar, atât la nivel central, în cadrul
Ministerului Finanţelor, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale acestora.
Prin trezoreria statului se pot efectua şi următoarele operaţiuni:
- păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în lei a
acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale de la organisme internaţionale şi utilizarea
acestora pe bază de hotărâri ale Guvernului;
- efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul general al Trezoreriei
Statului prin BNR.
Metodele de înregistrare a operaţiunilor (încasare, păstrare, eliberare) în Contul Curent al Trezoreriei
Statului se stabilesc prin convenţii între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României.
Soldul contului general al trezoreriei statului se regăseşte şi în bilanţul Băncii Naţionale a României.
Ministerul Finanţelor Publice elaborează, administrează şi execută bugetul Trezoreriei statului.
Bugetul se întocmeşte anual şi se prezintă spre aprobare Guvernului, odată cu propunerile pentru proiectul
Bugetului de Stat.
5.4. Execuţia părţii de venituri
Execuţia părţii de venituri a bugetului general al statului constă în mobilizarea integrală şi la
termenele prevăzute a veniturilor bugetare.
Întrunirea cumulativă a celor două condiţii în procesul de încasare a veniturilor bugetare este
hotărâtoare pentru finanţarea obiectivelor şi acţiunilor prevăzute în partea de cheltuieli.

27
 Prin legea finanţelor publice, sunt statuate principiile care stau la baza executării veniturilor bugetare:
- impozitele, taxele şi alte venituri se înscriu în bugetul de stat numai dacă au fost stabilite prin lege;
- cuantumul impozitelor şi taxelor se aprobă periodic prin legea bugetară anuală;
- inadmisibilitatea perceperii, sub orice titlu şi sub orice denumire, de contribuţii directe sau indirecte,
în afara celor stabilite de lege.
Răspunderea pentru realizarea veniturilor bugetare revine Ministerului Finanţelor Publice, care
organizează şi controlează modul de stabilire şi încasare a veniturilor ce se cuvin bugetului de stat,
ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei de stat, precum şi contribuabililor (persoane fizice şi
juridice). Aceştia răspund numai pentru veniturile pe care le datorează bugetului de stat.
În ţara noastră, aşa cum am mai arătat, exerciţiul bugetar coincide cu anul calendaristic, adică începe
la 1 ianuarie şi se închide la data de 31 decembrie a aceluiaşi an. Aceasta înseamnă că veniturile neîncasate
până la finele anului se vor încasa în contul bugetului anului următor.
Realizarea veniturilor bugetare presupune următoarele operaţiuni:
- determinarea veniturilor;
- încasarea veniturilor;
- urmărirea realizării veniturilor.
a) Determinarea veniturilor se realizează prin mai multe procedee, precum:
- calcularea şi plata directă a acestora de către subiecţii impunerii. în acest caz, contribuabilii îşi
calculează impozitul şi-l virează în contul bugetului statului la termenul prevăzut de lege;
- calculul, reţinerea şi vărsarea la bugetul statului a impozitului datorat de către o terţă persoană
(procedeul stopajului la sursă);
- calcularea veniturilor datorate bugetului de către organele fiscale.
b) încasarea veniturilor bugetare care se efectuează în urma plăţii de către subiectele plătitoare a
sumelor datorate, calculate după procedeele arătate mai sus.
Încasarea veniturilor bugetare se realizează de către Banca de Trezorerie sau C.E.C., precum şi de
administraţiile şi circumscripţiile fiscale.
Banca de trezorerie încasează direct venituri bugetare şi, în acelaşi timp, este organul la care se
concentrează veniturile bugetare încasate de celelalte instituţii.
Plata efectivă a veniturile către buget se face prin următoarele modalităţi:
- plata prin virament (metoda plăţii directe), utilizată de contribuabilii care dispun virarea sumelor
băneşti datorate din contul lor de la bancă în contul bugetului de stat;
- plata în numerar, utilizată mai mult de persoanele fizice;
- plata prin aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale;
- plata cu ajutorul internetului.
c) Urmărirea realizării veniturilor bugetare cuprinde măsurile luate de organele fiscale în vederea
realizării veniturilor în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege.
5.5. Execuţia părţii de cheltuieli
Noţiune
Execuţia părţii de cheltuieli constă în efectuarea de cheltuieli, pe parcursul unui an bugetar, în
volumul şi potrivit destinaţiei prevăzute de lege, în consens cu obiectivele şi acţiunile programate de realizat.
Importanţa execuţiei părţii de cheltuieli reiese din scopul pentru care sunt alocate fondurile bugetare:
pentru acţiuni economice, acţiuni social-culturale, cercetare ştiinţifică fundamentală.
Procedura execuţiei plăţii de cheltuieli cuprinde următoarele operaţiuni:
- deschiderea creditelor bugetare;
- repartizarea creditelor bugetare;
- utilizarea creditelor bugetare.
Deschiderea şi repartizarea creditelor bugetare
Prin credit bugetar înţelegem sumele băneşti aprobate prin legile bugetare pe destinaţii, în limitele
cărora se pot efectua cheltuieli.
Creditele bugetare nu se confundă cu creditele sau împrumuturile propriu-zise. în timp ce
împrumuturile sunt contractele prin care o persoană pretinde, în schimbul folosinţei bunului, fie numai
restituirea, fie o sumă de bani (numită dobândă), creditele bugetare sunt drepturi băneşti ale beneficiarilor
bugetului public, nerambursabile.
Creditele bugetare au caracter nerambursabil, se acordă într-un plafon maxim, ce nu poate fi depăşit
şi nu sunt purtătoare de dobândă. Se acordă cu titlu gratuit şi numai în măsura în care au fost utilizate cele
anterioare.

28
 Deschiderea creditelor bugetare este prima operaţiune în cadrul procedurii de execuţie a părţii de
cheltuieli.
Astfel, în baza prevederilor legii bugetare anuale, ordonatorii principali de credite depun cereri la
Ministerul Finanţelor Publice, însoţite de o listă nominală a instituţiilor din subordine cărora urmează să li se
repartizeze creditele aprobate.
După aprobarea cererilor, urmează alimentarea cu fonduri de către Ministerul Finanţelor Publice a
conturilor bancare ale ordonatorilor principali de credite deschise la trezoreriile publice.
Fondurile băneşti se acordă în limita creditelor bugetare aprobate, potrivit destinaţiei legale şi în
raport cu gradul de utilizare a resurselor puse la dispoziţie anterior.
După operaţiunea de deschidere de creditele bugetare, ordonatorii principali repartizează creditele
bugetare atât pentru cheltuielile proprii cât şi pentru instituţiile din subordine (ordonatori secundari şi terţiari).
Repartizarea creditelor bugetare către ordonatorii secundari şi terţiari poartă denumirea şi de
mandatare bugetară.
Utilizarea creditelor bugetare
După deschiderea şi repartizarea creditelor bugetare ordonatorii pot efectua cheltuielile pentru care
au solicitat aceste credite bugetare.
Utilizarea creditelor bugetare este supusă principiului afectaţiunii speciale, în sensul că un credit
aprobat printr-o lege bugetară anuală pentru efectuarea cheltuielilor unui exerciţiu bugetar nu poate fi utilizat
pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu.
Creditele aprobate unui ordonator principal de credite nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor
altui ordonator principal de credite. De asemenea, cheltuielile aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru
finanţarea cheltuielilor altui capitol.
în procesul execuţiei bugetare, cheltuielile parcurg următoarele faze:
- angajare;
- lichidare;
- ordonanţare;
- plată.
a) Angajarea este o operaţiune care constă în obligaţia pe care şi-o asumă un organ de stat sau o
instituţie publică de a plăti unei persoane fizice sau juridice o sumă de bani repartizată din bugetul de stat.
Operaţiunile specifice angajării sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza
avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiei publice.
b) Constatarea lichidităţii este operaţiunea prin care se verifică realitatea fiecărei cheltuieli, precum
şi stabilirea definitivă a cuantumului bănesc al acestuia.
Lichidarea este o operaţiune posterioară realizării prestaţiilor către instituţia de stat angajatoare de
cheltuieli bugetare.
Operaţiunile specifice lichidării sunt tot în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe
baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiei publice.
c) Ordonanţarea cheltuielilor bugetare constă în emiterea ordinului de plată de către funcţionarul
competent în favoarea terţului creditor.
Actele care se emit, cu acest prilej, de ordonatorii de credite trebuie să fie avizate de compartimentele de
specialitate ale instituţiilor publice.
d) Plata este operaţiunea prin care se stinge obligaţia statului faţă de persoanele fizice sau juridice
care au efectuat anumite prestaţii în favoarea acestuia.
Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil în limita fondurilor
disponibile şi numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale.

6. Încheierea execuţiei bugetare

Potrivit Legii finanţelor publice, execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.
Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, dar neplătită până la data
de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor.
În cursul anului, ordonatorii principali de credite prezintă Ministerului Finanţelor Publice rapoarte
periodice privind gradul de utilizare a fondurilor publice în vederea monitorizării execuţiei bugetare.
De asemenea, ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la
situaţiile financiare anuale rapoarte anuale de performanţă, în care sunt prezentate, pe fiecare program,
obiectivele, rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind
angajamentele legale.

29
 Conturile privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor fondurilor speciale se prezintă Ministerului Finanţelor Publice de organele abilitate în acest sens.
În urma analizării şi verificării acestora şi pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii
principali de credite, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului
de stat şi contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de
execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetelor ordonatorilor principali de credite, pe care le prezintă
Guvernului.
La rândul său, Guvernul, înaintează spre aprobare Parlamentului contul general de execuţie a
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până la data
de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.
După verificarea de către Curtea de Conturi, contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a
bugetului asigurărilor sociale de stat şi celorlalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege de Parlament.
Acestora li se adaugă ca anexă a contului general anual de execuţie a bugetului de stat şi contul general al
datoriei publice.
Potrivit legii, conturile enumerate mai sus cuprind:
- la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi bugetare definitive şi încasări realizate;
- la cheltuieli:credite de angajament inițiale;credite de angajament definitive; credite bugetare
iniţiale, credite bugetare definitive şi plăţi efectuate.
Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.
Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate
cofinanţării financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor
de implementare se reportează în anul următor.
Excedentul sau deficitul bugetar se stabileşte ca diferenţă între veniturile şi plăţile efectuate până la
încheierea exerciţiului bugetar.
Excedentul definitiv rezultat după încheierea exerciţiului bugetar, împreună cu alte surse, va fi utilizat
pentru diminuarea deficitelor din anii anteriori.
În cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii
de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidate, excedentele rezultate din execuţia acestora se
regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite.

7.Controlul execuţiei bugetare

Controlul execuţiei bugetare constă în analiza şi verificarea realizării veniturilor şi efectuării
cheltuielilor în baza legii bugetare anuale.
Execuţia bugetului general este supusă mai multor forme de control.
A. Controlul politic se efectuează de Parlamentul României, la cerere sau din oficiu şi priveşte
realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.
Controlul parlamentar se exercită şi prin aprobarea contului general anual de execuţie a bugetului de
stat, acordând descărcare de gestiune Guvernului.
B. Controlul administrativ-financiar sau de specialitate se exercită de către autorităţile puterii
executive.
Astfel, Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice.
În acest scop, stabileşte măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului financiar şi urmăreşte execuţia bugetului
general consolidat.
Ministerul Finanţelor Publice exercită, în numele statului, controlul asupra operaţiunilor de realizare
a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare, urmăreşte cheltuirea eficientă a resurselor financiare
alocate şi utilizarea alocaţiilor bugetare, conform destinaţiilor lor etc.
C. Controlul realizat de Curtea de Conturi asupra modului de formare, administrare şi utilizare a
resurselor financiare ale statului.

Finanţele publice ale colectivităţilor locale

1. Finanţele publice şi autonomia locală

Potrivit legii, administraţia publică în unităţile teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul
autonomiei locale.

30
 Prin autonomie locală înţelegem dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice
locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile
publice, în condiţiile legii.
În fapt, autonomia locală priveşte organizarea şi funcţionarea, competenţele şi atribuţiile autorităţilor
administraţiei publice locale şi gestionarea resurselor care aparţin - în conformitate cu prevederile legale -
comunei, oraşului sau judeţului.
Despre o reală autonomie locală putem vorbi însă, doar în condiţiile asigurării resurselor financiare
necesare autorităţilor, colectivităţilor locale potrivit competenţelor şi responsabilităţilor conferite de lege.
Aceasta implică o descentralizare a veniturilor şi cheltuielilor publice, prelevarea directă de către autorităţile
publice nu numai a impozitelor şi taxelor locale, ci şi a unei cote părţi din celelalte impozite şi taxe stabilite
la nivel central.
În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 189/1998 a finanţelor publice locale, abrogată prin O.U.G. nr.
45/2003 privind finanţele publice locale. Ulterior, ordonanţa a fost şi ea abrogată de Legea nr. 273/2006,cu
modificările ulterioare.
2.. Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale
Prin bugete locale înţelegem bugetele de venituri şi cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Fiecare comună, oraş, municipiu, sector al municipiului Bucureşti, judeţ, respectiv municipiul
Bucureşti, întocmeşte propriul buget local, în condiţii de autonomie, fără să existe între acestea un raport de
subordonare, ci mai degrabă de colaborare şi cooperare.
Organele cu atribuţii în elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale se numesc ordonatori de
credite şi sunt de trei categorii:
- ordonatori principali de credite. Din această categorie fac parte preşedinţii consiliilor judeţene,
primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.
- ordonatori secundari de credite;
- ordonatori terţiari de credite.
Din aceste ultime categorii, fac parte conducătorii instituţiilor Procedura de elaborare şi aprobare a
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se desfăşoară după un calendar bugetar, astfel:
- până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale
finanţelor publice o scrisoare-cadru în care se specifică contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi
întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat şi ale transferurilor consolidate;
- până la data de 1 iulie, ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale
ale finanţelor publice proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul bugetar
următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani;
- până la data de 15 iulie, direcţiile generale ale finanţelor publice locale vor transmite proiectele
bugetelor locale la Ministerul Finanţelor Publice;
- în termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a legii bugetului de stat, Ministerul
Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat şi transferurile consolidate, aprobate prin legea bugetului de stat.
- în termen de 5 zile de la comunicare, Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului
de stat, precum şi transferurile consolidate, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către
ordonatorii principali de credite.
- în termen de 15 zile de la publicarea legii bugetului de stat, ordonatorii principali de credite, pe baza
veniturilor proprii şi a celor repartizate de la bugetele centrale, vor definitiva proiectul bugetului local, care
se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţilor administrativ-teritoriale.
Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data publicării
sau afişării acestuia.
- în termen de 5 zile de la expirarea termenului de contestaţii, proiectul bugetului local, însoţit de
raportul primarului, al preşedintelui consiliului judeţean sau al primarului general al Municipiului Bucureşti
şi de contestaţiile depuse de locuitori este supus aprobării Consiliului local, judeţean sau al Municipiului
Bucureşti, după caz, de către ordonatorii principali de credite;
- în maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare, Consiliul local, judeţean sau al Municipiului
Bucureşti se pronunţă asupra contestaţiilor şi aprobă bugetul local, după ce acesta a fost votat pe capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe anexe.

31
 Proiectele de buget se aprobă, astfel, în termen de maximum 45 de zile de la data publicării legii
bugetului de stat. în caz contrar, direcţiile generale ale finanţelor publice dispun sistarea alimentării cu cote
şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidate.
În această situaţie, din bugetele locale se pot efectua plăţi numai în limita celorlalte venituri încasate.
Dacă legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului
bugetar, se aplică în continuare bugetele anului precedent, până la aprobarea noilor bugete, limitele lunare de
cheltuieli neputînd depăşi, de regulă, 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor
deosebite sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai
mici decât cele din anul precedent.
Direcţiile generale ale finanţelor publice vor acorda unităţilor administrativ-teritoriale sume defalcate
din unele venituri ale bugetului de stat şi transferuri consolidabile, cu încadrarea în limita lunară de 1/12 in
prevederile bugetare ale anului precedent.
După aprobare, veniturile şi cheltuielile cuprinse în bugetele locale se repartizează pe trimestre, în
funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se aprobă de:
- Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi
pentru transferurile de la acest buget;
- ordonatorii principali de credite, pentru bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor etc;
Repartizarea pe trimestre a transferurilor consolidate se comunică autorităţilor locale în termen de 10
zile de la aprobarea de către Ministerul Finanţelor Publice a repartizării pe trimestre a creditelor bugetare
alocate acestor bugete.
Creditele bugetare aprobate prin bugetele locale pot fi folosite prin deschideri de credite, efectuate
de ordonatorii principali de credite, în limita sumelor aprobate şi potrivit destinaţiei stabilite de lege.
Pentru transferurile de la bugetul de stat, deschiderile de credite se efectuează de Ministerul
Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice, la cererea ordonatorilor principali de credite.
Creditele bugetare aferente fondurilor externe nerambursabile au caracter previzional şi se derulează
conform acordurilor încheiate cu partenerii externi.
Fondurile externe nerambursabile vor fi încasate într-un cont distinct în afara bugetului local şi vor fi
cheltuite numai în limita disponibilităţilor existente în acest cont şi în scopul în care au fost acordate.
În procesul execuţiei bugetare, cheltuielile bugetare cuprind următoarele faze: angajare, lichidare,
ordonanţare, plată.
Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa
ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiilor
publice.
Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil în limita fondurilor
disponibile.
Efectuarea plăţilor se face numai pe bază de acte justificative, întocmite potrivit legii şi numai după
ce acestea au fost angajate, lichidate şi ordonanţate. Pentru anumite categorii de cheltuieli se pot efectua plăţi
în avans de până la 30% .
Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului.
În încheierea execuţiei bugetare, ordonatorii principali de credite întocmesc şi prezintă spre
aprobare Consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, până la data de 31 mai
a anului următor, conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, în structura următoare:
- la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi bugetare definitive, încasări realizate;
- la cheltuieli: credite bugetare iniţiale, credite bugetare definitive, plăţi efectuate.
De asemenea, ordonatorii principali întocmesc situaţii financiare asupra execuţiei bugetare la care
anexează rapoarte anuale de performanţă.
Situaţiile financiare anuale, inclusiv anexele la acestea, se prezintă de către ordonatorii principali de
credite spre aprobare Consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Bugetele instituţiilor publice şi ale fondurilor speciale

32
 1. Finanţarea instituţiilor publice
Instituţiile publice, în înţelesul Legii 500/2002 privind finanţele publice, cuprind Parlamentul,
Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte
autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de
modul de finanţare a acestora.
Instituţiile publice pot fi finanţate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat
sau bugetele fondurilor speciale, parţial din aceste bugete şi parţial din venituri proprii sau integral din
venituri proprii.
În cazul Preşedenţiei României, Guvernului şi altor instituţii publice care nu au organe ierarhic
superioare, bugetele se prevăd distinct în bugetul de stat şi se aprobă de Parlament. Camera Deputaţilor şi
Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le înaintează Guvernului în vederea
includerii lor în proiectul bugetului de stat.
Bugetele celorlalte instituţii publice se aprobă astfel:
- bugetele instituţiilor publice autonome, de către organele abilitate în acest scop prin legi speciale;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat şi alte categorii de bugete, de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora;
- bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat şi alte categorii de bugete se aprobă, prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de
credite;
- bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, de către organul
de conducere al instituţiei respective, cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior.
Veniturile proprii ale instituţiilor publice se încasează, se administrează, se utilizează şi se
contabilizează de către acestea, în condiţiile legii.
Aceste venituri provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice,
publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, prestări
de servicii şi altele asemenea.
Înfiinţarea de activităţi finanţate integral din veniturile proprii pe lângă unele instituţii publice
sau schimbarea sistemului de finanţare a unor instituţii publice se pot efectua numai cu aprobarea
Guvernului, care stabileşte totodată domeniul de activitate, sistemul de organizare şi funcţionare a acestor
activităţi, categoriile de venituri şi natura cheltuielilor.
Bugetele de venituri şi cheltuieli pentru activităţile finanţate integral din venituri proprii se întocmesc
o dată cu bugetul instituţiei publice de care aparţin şi se aprobă o dată cu bugetul acestora.
Veniturile şi cheltuielile activităţilor finanţate integral din venituri proprii se grupează pe baza
clasificaţiei bugetare aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.
În cazul deficitului, cheltuielile vor fi efectuate în limita veniturilor realizate, iar excedentele anuale
vor fi reportate în anul următor.
Dacă, la înfiinţarea în subordinea unor ordonatori principali de credite, instituţiile publice sau
activităţile finanţate integral din venituri proprii nu dispun de fonduri suficiente, ordonatorii de credite le pot
acorda un împrumut, fără dobândă din bugetul propriu (pe o perioadă de 6 luni), pe bază de convenţie.
Instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile de pe
lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri proprii, efectuează operaţiunile de încasări şi
plăţi prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului în a căror rază îşi au sediul şi la care au deschise conturile
de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi.
Pentru desfăşurarea activităţii lor, instituţiile publice pot folosi bunurile materiale şi fondurile
băneşti primite de la persoanele fizice şi juridice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, cu respectarea
prevederilor legii.
Pentru instituţiile publice finanţate integral de la buget, fondurile publice se varsă direct la bugetul de
stat din care se finanţează acestea. Pentru celelalte instituţii se vor majora corespunzător bugetele de venituri
şi cheltuieli ale acestora.
Bunurile materiale se înregistrează în contabilitatea acestora.
2. Fondurile speciale
Prin fonduri speciale, potrivit legii finanţelor publice, înţelegem venituri publice constituite prin legi
speciale, prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora.
Dispoziţiile legii mai sus amintite se aplică şi în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării
bugetelor fondurilor speciale.

33
 Bugetele fondurilor speciale se aprobă prin lege specială. Astfel de bugete, care se constituie şi se
administrează în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale sunt: bugetul Fondului pentru
asigurările sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de şomaj. Aceste bugete se aprobă ca anexă la legea
bugetului de stat şi respectiv, legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Proiectele bugetelor speciale se elaborează de Ministerul Finanţelor Publice pe baza propunerilor
ordonatorilor principali de credite, responsabili cu gestionarea fondurilor respective.
Aprobarea şi execuţia bugetelor fondurilor speciale se efectuează potrivit legilor speciale de
constituire şi prevederilor Legii 500/2002 privind finanţele publice.
Pe lângă cele două fonduri speciale enumerate mai sus putem să mai amintim:
- Fondul pentru dezvoltarea sistemului energetic;
- Fondul special al drumurilor publice. Veniturile şi cheltuielile acestor fonduri se introduc în bugetul
de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială;
- Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu dizabilități;
- Fondul naţional de solidaritate.

Concluzii:

În concluzie,procedura bugetară cuprinde ansamblul de acte şi operaţiuni referitoare la elaborarea şi

aprobarea bugetului general consolidat (de stat, al asigurărilor sociale de stat, local, ş.a.), executarea acestuia,
încheierea execuţiei bugetare, precum şi controlul bugetar.
În timp, procedura bugetară se întinde pe aproape trei ani calendaristici, deoarece elaborarea
proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea în cursul anului
respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a execuţiei bugetare în anul următor.

Test de autoevaluare:
a.Identificaţi etapele procedurii bugetare-2 puncte
b.Ce fonduri sunt incluse în bugetul de stat?-2 puncte
c.Cine elaborează proiectul bugetului local?-2puncte
d.Precizaţi organele cu atribuţii în domeniul execuţiei bugetare.-2 puncte
e.Dezvoltaţi operaţiunile specifice utilizării creditelor bugetare.-2 puncte

Speţe:1.Analizați procesul de elaborare al bugetului local.

- până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale
finanţelor publice o scrisoare-cadru în care se specifică contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi
întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat şi ale transferurilor consolidate;
- până la data de 1 iulie, ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale
ale finanţelor publice proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul bugetar
următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani;
- până la data de 15 iulie, direcţiile generale ale finanţelor publice locale vor transmite proiectele
bugetelor locale la Ministerul Finanţelor Publice;
- în termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a legii bugetului de stat, Ministerul
Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat şi transferurile consolidate, aprobate prin legea bugetului de stat.
- în termen de 5 zile de la comunicare, Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului
de stat, precum şi transferurile consolidate, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către
ordonatorii principali de credite.
- în termen de 15 zile de la publicarea legii bugetului de stat, ordonatorii principali de credite, pe baza
veniturilor proprii şi a celor repartizate de la bugetele centrale, vor definitiva proiectul bugetului local, care
se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţilor administrativ-teritoriale.

34
 Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data publicării
sau afişării acestuia.
- în termen de 5 zile de la expirarea termenului de contestaţii, proiectul bugetului local, însoţit de
raportul primarului, al preşedintelui consiliului judeţean sau al primarului general al Municipiului Bucureşti
şi de contestaţiile depuse de locuitori este supus aprobării Consiliului local, judeţean sau al Municipiului
Bucureşti, după caz, de către ordonatorii principali de credite;
- în maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare, Consiliul local, judeţean sau al Municipiului
Bucureşti se pronunţă asupra contestaţiilor şi aprobă bugetul local, după ce acesta a fost votat pe capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe anexe.
2.Analizați procesul de elaborare al bugetului de stat.

Grile:

1.Bugetul este un act de prevedere:

a.anuală;

b.bianuală;

c.cincinală.

2.Proiectul bugetului de stat se elaborează de:

a.Guvern;

b.Parlament;

c.Președinte.

3.Legea bugetului de stat se aprobă de:

a.Guvern;

b.Parlament;

c.Președintele României.

4.Legea bugetului de stat se promulgă de:

a.Ministerul Finanțelor Publice;

b.Preşedintele României;

c.Președintele Curții Constituționle.

5.Legea bugetară locală se aprobă de:

a.Ministerul Finanțelor publice;

b.Primar;

35
c.Consiliul Local.

Modulul IV.
ASPECTE GENERALE PRIVIND VENITURILE PUBLICE

Unitatea de învăţare:
1. Noţiune, rol şi importanţă.
2. Impozitul pe profit.
3. Impozitul pe venit.
4. Accizele.
5. Taxa pe valoarea adăugată.
6. Venituri datorate bugetelor locale.
.

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:
1.Anișoara Băbălău,Drept financiar,Editura Sitech,Craiova,2017,p.101-146.
2.Mircea Ștefan Minea,Cosmin Flavius Costaș,Dreptul finanțelor publice,vol.1,Editura Wolters
Kluwer,2008.
3.Ioana Maria Costea,Curs de drept financiar,Editura Hamangiu,2015.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

➢ definițí veniturile publice
identificați sursele de venit datorate bugetului de stat
identificați sursele de venit datorate bugetelor locale

Noţiune, rol şi importanţă

Alături de alte categorii de resurse (resurse umane, resurse materiale, resurse valutare),
resursele financiare au un rol important în buna organizare şi funcţionare a unei societăţi. Acestea
cuprind totalitatea mijloacelor băneşti existente în societate, la un moment dat, în vederea îndeplinirii
unor sarcini economice şi sociale.
Existenţa şi dezvoltarea societăţii omeneşti, presupune ca majoritatea oamenilor apţi de
muncă să participe la procesul de producere a bunurilor materiale sau la realizarea unor activităţi
social culturale, educative, administrative ,necesare progresului social.
Veniturile publice reprezintă obligaţii băneşti, stabilite în mod unilateral prin legislaţia
financiar-fiscală, în sarcina persoanelor fizice şi juridice care realizează venituri sau deţin bunuri
supuse impozitării.

36
 Instrumentele financiar-fiscale, prin care statul procedează la repartizarea sarcinilor publice
între membrii societăţii (persoane fizice şi juridice), se constituie sub forma impozitelor, taxelor şi
altor sarcini fiscale specifice fiecărei ţări şi fiecărei etape istorice în parte.
Putem constata, astfel, că impozitele şi taxele pot fi abordate din mai multe
ipostaze:principala sursă de venit la bugetul statului;modalitate principală de alocare optima a
resurselor între sectorul public şi privat; instrument de înfăptuire a echităţii fiscale;instrument de
influenţare a inflaţiei, prin orientarea comportamentelor agenţilor economici şi a tuturor
contribuabililor privind consumurile de resurse, bunuri, servicii;
instrument de orientare a economiei, prin obiectivele stabilite de către puterea publică.
Din analiza acestor ipostaze rezultă şi rolul important al impozitelor şi taxelor pe plan
economic, social şi financiar.
În concluzie, prin impozit înţelegem o plată bănească, obligatorie şi generală, cu titlul
nerambursabil, efectuată de contribuabili (persoane fizice sau juridice) în favoarea bugetului public
naţional, în cuantumul şi la termenele stabilite de lege, fără a se obţine o contraprestaţie directă şi
imediată din partea statului.
La rândul lui, statul este obligat, în schimbul impozitelor încasate, să asigure un cadru general
favorabil desfăşurarii activităţilor economice, sociale şi politice în societate.

Impozitul pe profit
Impozitul pe profit face parte din categoria impozitelor directe datorate bugetului de stat.
Impozitarea profitului realizat de persoanele juridice este determinat, în general, de forma de
organizare a acestora, ca societăţi de persoane sau societăţi de capital.
În cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor realizate de acestea se efectuează la
fel cu impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice.
La societăţile de capital putem vorbi de un profit realizat de acestea, din care o parte se poate
repartiza acţionarilor sub formă de dividende, iar alta să rămână la dispoziţia societăţii.
Profitul impozabil se stabileşte ca diferenţă între veniturile brute şi cheltuielile efectuate
pentru realizarea acestora, şi anume, cheltuieli cu materii prime şi alte materiale, pierderi înregistrate
în ultimul an şi, eventual, şi în anii precedenţi, dobânzi şi alte cheltuieli, ale căror condiţii şi limite
în care se pot efectua diferă de la o ţară la alta.
Cotele de impunere, la rândul lor, sunt şi ele diferite de la o ţară la alta.
Astfel, există ţări în care cotele de impunere se stabilesc diferenţiat în funcţie de proprietarul
capitalului social sau de natura activităţilor din care se obţine profitul.
În cazul impozitului pe profit, baza impozabilă o constituie profitul impozabil ca suma asupra
căreia se aplică o cotă de impunere în vederea determinării impozitului datorat de subiectul
impozabil.
Profitul impozabil, de care am amintit mereu până acum, se determină ca diferenţă între
veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un
an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Plata impozitului se face trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare
trimestrului pentru care se calculează impozitul, cu anumite excepţii reglementate prin lege.

Impozitul pe venit
În practica fiscală, se cunosc două modalităţi de impunere a veniturilor: impunerea separată
a veniturilor, pe fiecare sursă de provenienţă, şi impunerea globală a acestora.
Sistemul impunerii separate se poate administra fie prin instituirea unui impozit unic pe venit,
în cadrul căruia este prevăzută o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie
de natura acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul
obţinut dintr-o anumită sursă.

37
 În România, în urma modificărilor aduse Codului fiscal, se prevede o cotă de 10% aplicată
asupra veniturilor realizate din activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii,
activităţi agricole, premii, venituri din investiţii, jocuri de noroc.
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice rezidente şi nerezidente care
desfăşoară în România fie o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în
România, fie activităţi dependente pe teritoriul ţării noastre.
Potrivit Codului fiscal, sunt supuse impozitului următoarele categorii de venituri:
venituri din activităţile independente;venituri din salarii;venituri din cedarea folosinţei
bunurilor;venituri din investiţii;venituri din pensii;venituri din activităţi agricole;venituri din premii
şi din jocuri de noroc;venituri din alte surse etc
De la plata acestui impozit, sunt scutite, din motive de ordin social, unele persoane, care
realizează venituri din ajutoare, indemnizaţii, pensii, la care se adaugă diplomaţii străini acreditaţi
în ţara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), instituţiile publice, uneori militarii şi chiar familiile
regale.

Impozitul este calculat de organul fiscal competent, pe baza declaraţiei de venit realizat şi se
determină prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net impozabil din anul fiscal precedent, care
emite o decizie, în acest sens şi o comunică contribuabililui. Dacă în decizie sunt prevăzute diferenţe
de achitate, acestea se plătesc în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei.
Din cuantumul total al impozitului, contribuabilii pot dispune ca o cotă de 2% să fie dirijată
către societăţile nonprofit, care funcţionează potrivit legii, unităţile de cult, precum şi pentru burse
private. Calculul, reţinerea şi virarea acestei cote de 2% din impozit cade în sarcina organului fiscal
competent.

Accizele
Accizele armonizate sunt taxe speciale de consumaţie, datorate bugetului de stat pentru
următoarele categorii de produse provenite din producţia internă sau din import:bere;vinuri;băuturi
fermentate, altele decât berea şi vinurile;produse intermediare;alcool etilic;tutun prelucrat;produse
energetice;energie electrică.
Accizele fac parte din categoria impozitelor pe consumaţie. Acestea, la rândul lor, se împart
în impozite generale şi impozite speciale de consumaţie.
Accizele se înscriu în categoria formelor moderne de aşezare a impozitelor speciale pe
consumaţie. Ele au fost reglementate înaintea impozitelor generale pe consumaţie (cum ar fi TVA,
de exemplu). Astfel, impozitele speciale de consumaţie au fost reglementate prin H.G. nr. 779/1991,
pe când impozitele generale de consum, reprezentate de TVA, s-au aplicat începând cu iulie 1993.
Accizele preced taxa pe valoarea adăugată, fiind incluse, astfel, în baza de impozitare a TVA.
Produsele supuse accizării sunt:berea, cu o concentraţie alcoolică mai mare de 0,5% în
volum,vinurile,băuturile fermentate, altele decât berea şi vinurile,produsele intermediare, alcoolul
etilic, tutun prelucrat,produsele energetice, energia electrică .
Nivelul accizelor, prevăzute de Codul fiscal, diferă de la un produs la altul.
Pentru contribuabilii obligaţi la plata accizelor, aceasta se face până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei în care acciza a devenit exigibilă, cu anumite excepţii:
-în cazul furnizorilor autorizaţi de energie electrică sau de gaz natural, data de 25 a lunii
următoare celei în care a avut loc facturarea către consumatorul final;
- în cazul operatorilor înregistraţi, a doua zi lucrătoare, după ce au fost recepţionate produsele
accizabile.
În cazul importului de bunuri accizabile care nu sunt plasate în regim suspensiv, plata
accizelor intervine în momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.

Taxa pe valoarea adăugată

38
 Taxa pe valoarea adăugată este un procedeu modern de impunere, care a înlocuit, în
România, impozitul pe circulaţia mărfurilor şi a înlăturat impunerea în cascadă a mărfurilor şi
produselor, care presupunea o impunere multiplă (adică impozit la impozit) a aceluiaşi produs în
raport de modul de producţie sau de destinaţia acestuia.
Taxa pe valoarea adăugată se calculează, în general, prin aplicarea cotei de impozit fie asupra
valorii adăugate a fiecărui stadiu al circuitului economic (ca diferenţă dintre vânzările şi cumpărările
ale aceluiaşi stadiu economic), fie asupra preţului de vânzare din stadiul actual, obţinându-se astfel
taxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa aferentă preţului de vânzare din stadiul
anterior. Diferenţa reprezintă valoarea adăugată aferentă stadiului economic.
Sunt subiecţi ai impunerii persoanele care desfăşoară, în mod independent şi indiferent de
loc, activităţi economice de producţie, comerţ sau prestări de servicii, activităţile extractive, agricole
şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor corporale sau
necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Astfel de persoane menţionate
mai sus sunt persoanele fizice, în mod individual sau constituite în asociaţii şi persoanele juridice,
cu activitate economică, cum ar fi societăţile comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, regii
autonome etc.
Obiectul impunerii îl constituie operaţiunile cu plată sau asimilate acestora, de pe teritoriul
României, în legătură cu:livrarea de bunuri;prestarea de servicii;shimbul de bunuri sau
servicii;achiziţiile intracomunitare de bunuri;importul de bunuri.
În momentul actual, în România, prin reglementările Codului fiscal, se aplică principiul
destinaţiei mărfurilor, atât în cazul livrărilor de bunuri, cât şi al prestărilor de servicii.
Baza de impozitare este determinată de tot ceea ce constituie contravaloare obţinută sau
care urmează a fi obţinută de furnizor sau prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a
unui terţ, subvenţiile legate direct de preţul acestor operaţiuni La aceasta se adaugă: cheltuielile
accesorii (comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare), precum şi impozitele şi
taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, inclusive TVA ( adică se evidenţiaeză separat).
Prin aceste prevederi s-au respectat măsurile cerute de Comisia Europeană în vederea
continuării efortului de armonizare a cotelor în sistemul de impunere a TVA.

Venituri datorate bugetelor locale

Impozitele şi taxele pot fi abordate din mai multe ipostaze, dar, în principal, se constituie ca
surse de venit la bugetul general al statului.
Impozitul pe clădiri este un impozit anual, datorat de persoanele fizice şi juridice care au în
proprietate o clădire. Acest impozit „ajunge” la bugetul local al unităţilor administrativ – teritoriale
în care este amplasată clădirea.
Impozitul şi taxa pe teren face parte din categoria impozitelor datorate unităţilor
administrativ-teritoriale în raza căreia este amplasat terenul.
Taxa asupra mijloacelor de transport se plăteşte de persoanele care au în proprietate un
mijloc de transport şi trebuie înmatriculat în România, cu excepţia celor care fac obiectul unui
contract de leasing financiar. În acest caz, impozitul se datorează de locatar.
Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor se datorează de
persoanele fizice şi juridice care solicită eliberarea unor certificate, avize sau autorizaţii. Taxa se
achită anticipat eliberării acestora.
Impozitul pe spectacole este un impozit datorat bugetului local de persoanele care
organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau o altă activitate distractivă în
România.Se cuvine unităţilor administrative-teritoriale în al căror teritoriu au loc spectacolele

Concluzii:

39
 Impozitele sunt cele mai importante surse de venit la bugetul statului.Din categoria
impozitelor directe ,cele mai relevante sunt impozitul pe profit și impozitul pe venit.Acestea sunt și
un instrument financiar-fiscal care arată stadiul de dezvoltare al societății;în statele dezvoltate
,impozitele directe aduc cele mai consistente resurse bănești la bugetul statului.
În țările mai puțin dezvoltate,ponderea cea mai mare au impozitele indirecte,accizele și taxa
pe valoarea adăugată.

Test de autoevaluare:
A.Identificaţi surse de venit datorate bugetului de stat-2 puncte
B.Precizaţi reguli de impozitare a profitului societăţilor
Comerciale-2 puncte
C.Urmăriţi evoluţia istorică a impozitului pe profit- 2 puncte
D.Care sunt categoriile de venit supuse impuzitului pe venit?-2 puncte
E.În ce situaţii se depun declaraţii de venit anual estimat?-2 puncte

Speţe:1. Identificați surse de venit datorate bugetului local.

Impozitul pe clădiri este un impozit anual, datorat de persoanele fizice şi juridice care au în
proprietate o clădire. Acest impozit „ajunge” la bugetul local al unităţilor administrativ – teritoriale
în care este amplasată clădirea.
Impozitul şi taxa pe teren face parte din categoria impozitelor datorate unităţilor
administrativ-teritoriale în raza căreia este amplasat terenul.
Taxa asupra mijloacelor de transport se plăteşte de persoanele care au în proprietate un
mijloc de transport şi trebuie înmatriculat în România, cu excepţia celor care fac obiectul unui
contract de leasing financiar. În acest caz, impozitul se datorează de locatar.
Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor se datorează de
persoanele fizice şi juridice care solicită eliberarea unor certificate, avize sau autorizaţii. Taxa se
achită anticipat eliberării acestora.
Impozitul pe spectacole este un impozit datorat bugetului local de persoanele care
organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau o altă activitate distractivă în
România.Se cuvine unităţilor administrative-teritoriale în al căror teritoriu au loc spectacolele.

2.Identificați surse de venit datorate bugetului de stat.

Grile:

1.Elemente determinante ale veniturilor publice sunt:

a.obiectul impunerii;

b.subiectul impunerii;

c.grupurile de presiune.

2.Impozite directe datorate bugetului de stat sunt:

a.impozitul pe profit;

b.impozitul pe venit ;

40
c.impozitul pe clădiri.

3.Cota de impunere la impozitul pe profit este de:

a.16%;

b.19%;

c.25%.

4. T.V.A. este un impozit:

a.indirect,datorat bugetului de stat;

b.indirect,datorat bugetului local;

c.direct,datorat bugetului de stat.

5.Accizele preced:

a.impozitul pe profit;

b.impozitul pe teren;

c.T.V.A.

Modulul V.
CHELTUIELI PUBLICE

Unitatea de învăţare:
1. Noțiuni generale
2. Clasificarea cheltuielilor publice după natura şi destinaţia lor specifică

Timp alocat: : 1 h

41
 Bibliografie:
1.Anișoara Băbălău,Drept financiar,Editura Sitech,Craiova,2015,p.148-153.
2.Mircea Ștefan Minea,Cosmin Flavius Costaș,Dreptul finanțelor publice,vol.1,Editura
Wolters Kluwer,2008.
3.Ioana Maria Costea,Curs de drept financiar,Editura Hamangiu,2015.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

➢ definiţi cheltuielile publice
➢ stabiliți importanța cheltuielilor pentru societate
➢ clasificați cheltuielile publice după natura şi destinaţia lor specifică
➢ identificați sursele de finanțare pentru învățământ,sănătate,cultură,armată etc.

➢ definiţi instituţia azilului teritorial şi cea a azilului diplomatic;

➢ prezentaţi drepturile fundamentale de care se bucură fiecare categorie a populației
Noţiuni generale
Cheltuielile publice cuprind relaţiile financiare de repartizare şi utilizare a resurselor băneşti
ale statului în vederea îndeplinirii unor nevoi sociale, considerate de strictă necesitate şi prioritare la
momentul respectiv. Analiza elementelor care stau la baza cheltuielilor publice ne ajută să stabilim,
cu uşurinţă, natura juridică a acestora, care se distinge de natura cheltuielilor bugetare. Astfel că
între cheltuielile publice şi cele bugetare există un raport ca de la întreg (cheltuieli publice) la parte
(cheltuieli bugetare).
Cheltuielile publice reprezintă mijloacele prin care statul intervine în viaţa social-economică
a întregii societăţi pentru a susţine finanţarea obiectivelor şi acţiunilor de interes general, considerate
prin programele bugetare anuale de strictă necesitate şi prioritare într-o anumită perioadă de timp.
Volumul cheltuielilor publice diferă de la un stat la altul şi de la o perioadă la alta, în funcţie
de politica economico-financiară adoptată, de puterea economică de care dispun statele, de gradul
lor de dezvoltare, precum şi de alte priorităţi şi opţiuni pe care le au în vedere.
În literatura juridică de specialitate, cheltuielile publice sunt identificate prin actele şi
operaţiunile de întrebuinţare a fondurilor băneşti necesare statului şi altor colectivităţi publice, în
scopul întreţinerii materiale a organelor de stat şi serviciilor publice, satisfacerii trebuinţelor social-
culturale şi celorlalte necesităţi colective. Astfel spus, cheltuielile publice sunt considerate modalităţi
de repartizare şi utilizare a fondului bănesc bugetar în vederea satisfacerii nevoilor generale ale
societăţii.
În fapt, cheltuielile publice sunt plăţi efectuate din fondul de resurse financiar-publice ale
statului pentru realizarea unor nevoi sociale, susţinerea învăţământului, culturii, ştiinţei şi artei,
întreţinerea armatei, întreţinerea organelor puterii politice, executive şi judecătoreşti etc., la care se
adaugă cheltuielile efectuate de alte colectivităţi (asociaţii sportive, culturale, profesionale).
Toate aceste cheltuieli se acoperă din următoarele surse: cheltuieli bugetare, cheltuieli
extrabugetare (formate din resursele financiare constituite în afara bugetului de stat), cheltuieli
acoperite din fonduri cu destinaţie specială.
În efectuarea cheltuielilor publice, statul şi colectivităţile locale au în vedere nu numai
realizarea unor obiective de interes general, ci şi susţinerea unor acţiuni care vizează condiţii optime
de viaţă pentru toţi membrii societăţii.
Volumul cheltuielilor publice, împreună cu alţi indicatori macroeconomici (mărimea
deficitului bugetar şi a veniturilor bugetare) constituie dovada gradului de intervenţie a statului în
economie.

42
 Clasificarea cheltuielilor publice după natura şi destinaţia lor specifică
După acest criteriu, sunt stabilite următoarele categorii de cheltuieli:cheltuieli pentru
finanţarea unor acţiuni şi obiective economice; cheltuieli pentru finanţarea acţiunilor social-
culturale;cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat;cheltuieli pentru apărarea ţării, siguranţa
naţională şi ordinea publică.
B.1.Cheltuieli pentru finanţarea unor acţiuni şi obiective economice reflectă intervenţia
statului în domeniul economic. La rândul lor, aceste cheltuieli se grupează astfel:cheltuieli publice
pentru industrie, transporturi, construcţii de locuinţe;cheltuieli publice pentru agricultură;cheltuieli
publice pentru protecţia mediului;cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare.
În general, aceste cheltuieli publice sunt dirijate către sectorul public şi, mai puţin, către
sectorul privat. Sectorul public cuprinde unităţile economice strategice cu capital majoritar de stat,
din domeniul producţiei de bunuri sau prestărilor de servicii, în care statul are putere de decizie.
Astfel de întreprinderi îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare, împrumuturi, credite
bancare sau din ajutorul statului.
B.2.Cheltuieli pentru finanţarea acţiunilor social –culturale prezintă un rol important în
societate, deoarece se îndeplinesc unele nevoi sociale, referitoare la educaţia copiilor şi tinerilor,
asistenţa medicală a membrilor societăţii, ridicarea nivelului de cultură, asigurarea şi securitatea
socială a indivizilor etc.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale cuprind:cheltuieli publice pentru
învăţământ;cheltuieli publice pentru sănătate;cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni
privind activitatea sportivă şi de tineret;cheltuieli privind asigurările şi securitatea socială;alte
cheltuieli social-culturale.
B3.Cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret
Resursele financiare publice destinate culturii, religiei, acţiunilor cu activitatea sportivă şi de
tineret intră în componenţa investiţiilor în capital uman. Aceste resurse sunt îndreptate spre
instituţiile culturale (edituri, biblioteci, muzee, case de cultură), instituţii artistice (de teatru, case de
film, filarmonică), instituţii religioase (bisericii, case parohiale etc.), acţiuni sportive şi de tineret.
B.4.Cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat
Structurile aparatului de stat, prin activităţile specifice pe care le desfăşoară, contribuie la
dezvoltarea economică-socială a societăţii şi la desfăşurarea activităţilor în toate domeniile.
Principala sursă de finanţare pentru aparatul de stat rămâne bugetul general al statului, în
funcţie de subordonarea instituţiilor publice. La aceasta se adaugă venituri proprii realizate din
anumite activităţi speciale, donaţii, sponsorizări, credite externe sau ajutor financiar nerambursabil.
B.5Cheltuieli publice pentru apărarea ţării, siguranţă naţională şi ordine publică
Cheltuieli publice pentru apărarea ţării sunt cheltuieli neproductive, care consumă o parte
din produsul intern brut. Din aceste motive, în multe state ale lumii au existat tendinţe de reducere a
resurselor destinate scopurilor militare.
Cheltuieli publice pentru siguranţă naţională şi ordine publică se referă la cheltuielile
pentru întreţinerea poliţiei, jandarmeriei, organelor de securitate naţională, serviciile de informaţii,
serviciile speciale de pază şi protecţie.
B.6.Cheltuieli publice pentru asigurările şi securitatea socială
Asigurările sociale reprezintă un sistem de protecţie şi ajutorare a persoanelor active, a
pensionarilor şi a membrilor lor de familie prin acordarea de pensii, indemnizaţii, trimiteri la odihnă
şi tratament, în perioada în care se găsesc în incapacitate temporară sau totală de muncă, ori când au
ajuns la o anumită limită de vârstă, precum şi în alte situaţii care necesită ajutor din partea statului
sau altor organizaţii.
Securitatea socială cuprinde un ansamblu de prestaţii menite să asigure persoanei şi
membrilor familiei acestuia un venit minim şi să-l protejeze de anumite riscuri sociale, urmate de o
scădere evidentă a nivelului de trai.

43
 Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sunt diferite şi au la bază contribuţiile salariaţilor,
patronilor, liber-profesioniştilor, subvenţii de la buget, resurse provenite din fondurile speciale,
donaţii de la organizaţii neguvernamentale, resurse externe, etc.
Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere a persoanelor lipsite temporar de un loc de
muncă. Se acordă dintr-un fond financiar constituit din contribuţiile obligatorii ale angajaţilor şi
angajatorilor şi din resurse venite de la bugetul statului.
Asistenţa socială cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea persoanelor în
vârstă şi fără venituri, a persoanelor handicapate, a familiilor cu mulţi copii, etc.
În România regăsim mai multe forme de acordare de ajutoare pentru copii, bătrâni, persoane
defavorizate;alocaţia de stat pentru copii la care se adaugă alocaţia suplimentară, de care
beneficiază cei care au în întreţinere doi sau mai mulţi copii minori;alocaţiile lunare de întreţinere
pentru copii minori daţi în plasament familial;venitul minim garantat instituit pentru ajutorarea
persoanelor afectate de sărăcie;măsurile de protecţie speciale acordate persoanelor cu
handicap;înfiinţarea de cămine pentru bătrâni, cămine spitale, cantine de ajutor social, etc.
În concluzie, aceste cheltuieli trebuie să fie utilizate într-o astfel de măsură încât să nu
încurajeze lipsa de preocupare pentru asigurarea personală a unui nivel de trai, la care s-ar adăuga
măsurile de sprijin material şi uman a persoanelor care vor să iasă într-o situaţie mai grea a vieţii
lor, pentru a se recalifica sau pentru a-şi găsi un nou loc de muncă.

Concluzii:
Cheltuielile publice reprezintă mijloacele prin care statul intervine în viaţa social-economică a întregii
societăţi pentru a susţine finanţarea obiectivelor şi acţiunilor de interes general, considerate prin programele
bugetare anuale de strictă necesitate şi prioritare într-o anumită perioadă de timp.
Cheltuielile publice cuprind relaţiile financiare de repartizare şi utilizare a resurselor băneşti ale
statului în vederea îndeplinirii unor nevoi sociale, considerate de strictă necesitate şi prioritare la momentul
respectiv.

Test de autoevaluare:

A.Definiţi cheltuielile publice- 2 puncte

B.Clasificaţi cheltuielile după natura şi destinaţia lor specifică-2 puncte

C.Identificaţi sursele de finanţare ale cheltuielilor cu

învăţământul-2 puncte

D.Ce cuprind cheltuielile pentru finanţarea acţiunilor şi

obiectivelor economice?-2 puncte

E.Care sunt sursele de finanţare ale cheltuielilor cu ordinea şi

securitatea naţională?- 2 puncte

Speţe: 1.Analizați elementele specifice ale cheltuielilor cu învățământul universitar.

În general, pentru învăţământul superior sunt alocate 10-20% din totalul resurselor financiare
destinate învăţământului.
În ţările dezvoltate, resursele financiare destinate învăţământului superior îmbracă următoarele
forme:

44
 a.resurse financiare publice, reprezentate de sumele de bani alocate de la buget instituţiilor de
învăţământ;
b.resurse proprii obţinute din taxe de studiu, venituri din activitatea de cercetare ştiinţifică, donaţii,
sponsorizări etc. Taxele de studiu sunt percepute în mod diferit în funcţie de felul facultăţii (publică sau
privată) şi de profilul acesteia (umanistă, tehnică etc.); există, însă, şi ţări în care învăţământul superior este
gratuit (Finlanda, Suedia etc).Un loc deosebit îl ocupă, însă, activitatea de cercetare ştiinţifică, desfăşurată pe
bază de contract.În privinţa atragerii de resurse din domeniul privat prin intermediul donaţiilor şi
sponsorizărilor, există "modelul american", iar în unele ţări se păstrează legătura cu foştii studenţi.
În ultimii ani au avut loc reforme ale mecanismelor de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ.
Astfel, în Anglia se utilizează "formulele de finanţare" bazate pe granturi globale, separate pentru activitatea
didactică şi pentru cea de cercetare.
Prin toate aceste măsuri se urmăreşte sporirea autonomiei universitare în utilizarea resurselor de care
dispun. De asemenea, noile mecanisme urmăresc realizarea unei apropieri de cerinţele pieţii, dezvoltarea unui
cadru riguros de responsabilitate, precum şi apariţia chiar a unei concurenţe între instituţiile de învăţământ
superior.
În România, actele normative adoptateau stabilit un nou sistem de finanţare a unităţilor de învăţământ
universitar. Astfel, instituţiile de învăţământ universitar sunt instituţii autofinanţate pe baza fondurilor primite
de la bugetul de stat, a veniturilor proprii, a creditelor externe sau finanţărilor externe nerambursabile. Aceste
venituri sunt utilizate în condiţii de autonomie universitară, pentru îndeplinirea politicii statului din domeniul
învăţământului şi cercetării ştiinţifice universitare.
La rândul său, finanţarea de la buget se realizează prin două modalităţi: finanţarea de bază şi
finanţarea complementară.
Finanţarea de bază se realizează printr-un contract instituţional în care sunt prevăzute sumele băneşti
alocate în funcţie de numărul de studenţi şi doctoranzi admişi fără taxă, calitatea serviciilor prestate, la care
se adaugă fondul de burse, cheltuielile cu investiţii, alte cheltuieli cu protecţia socială a studenţilor.
Finanţarea complementară presupune acordarea de resurse băneşti pentru investiţii şi reparaţii
capitale, subvenţii pentru cazarea studenţilor, precum şi fonduri alocate pe baze competiţionale pentru
cercetarea ştiinţifică universitară.
Instituţiile de învăţământ superior românesc îşi completează resursele financiare cu venituri proprii
obţinute din desfăşurarea unor activităţi specifice, cu donaţii, sponsorizări. La acestea s-au adăugat creditele
externe acordate de Banca Mondială şi ajutorul financiar nerambursabil venit de la U.E., prin programul
PHARE sau pentru diferite programe şi acţiuni TEMPUS, SOCRATES etc.
2.Analizați comparativ cheltuielile privind securitatea și protecția socială.

Grile:
1.Cheltuielile cu învățământul sunt:

a.cheltuieli social- culturale;

b.cheltuieli pentru protecția socială;

c.cheltuieli pentru întreținerea aparatului de stat.

2. Cheltuielile publice vizează procesul:

a.de utilizare a banului public;

b.de administrare a impozitelor și taxelor;

c.de control financiar.

45
3.Cheltuielile publice se clasifică:

a.după criteriul administrativ;

b.după natura și destinația lor specifică;

c.după criteriul funcțional.

Răspuns:a,b,c.

4.Cheltuielile pentru protecția mediului se susțin de la:

a.bugetul de stat;

b.contribuția agentului economic;

c.fonduri externe.

Răspuns:a,b,c.

5.Cheltuielile publice sunt elemente structurale ale:

a.procedurii fiscale;

b.controlului financiar;

c.bugetului de stat.

46
 Modulul VI.
DATORIA PUBLICĂ

Unitatea de învăţare:
1. Noțiune
2. Clasificarea împrumuturilor de stat
3. Împrumuturile de stat interne, împrumuturile de stat externe şi garanţiile acestora

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:
1.Anișoara Băbălău,Drept financiar,Editura Sitech,Craiova,2017,p.176-191.
2.Mircea Ștefan Minea,Cosmin Flavius Costaș,Dreptul finanțelor publice,vol.1,Editura
Wolters Kluwer,2008,117-154.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

➢ definiţi datoria publică
➢ clasificați împrumuturile de stat
➢ definiți datoria publică internă și garanțiile acesteia;
➢ identificați principalele instituții financiare internaționale.

Noţiune

47
 Nevoile generale ale societăţii sunt acoperite în cea mai mare parte din impozite, taxe, contribuţii,
alte prelevări pe care statul le percepe de la contribuabili. Uneori, aceste resurse ordinare se dovedesc a fi
insuficiente şi, atunci, statul şi colectivităţile locale sunt silite să apeleze la resurse extraordinare, adică la
împrumuturi publice. În mod normal, împrumuturile se fac exclusiv pentru lansarea unor noi investiţii de
interes general, pentru modernizarea şi dezvoltarea activelor economice existente.
De asemenea, la aceste împrumuturi se apelează pentru acoperirea eventualelor goluri de casă care
pot să apară din neîncasarea la timp a veniturilor şi din necesitatea efectuării unor cheltuieli ajunse la scadenţă.
Totodată, prin aceste împrumuturi se evită fiscalitatea excesivă, care ar deveni o frână în calea dezvoltării
economice şi, în timp, ar lipsi statul de importante resurse financiare.
În majoritatea lucrărilor de specialitate, din punct de vedere terminologic, noţiunea de împrumut
public este sinonimă cu aceea de credit public. Noţiunea de credit are o largă utilizare, fiind întâlnită în
majoritatea domeniilor de activitate economică şi socială, dar mai ales în domeniul comercial şi cel financiar-
bancar. În funcţie de calitatea creditorului, creditul este de mai multe feluri: credit bancar, acordat de bănci
sau alte instituţii financiare; credit comercial, acordat cu ocazia vânzării-cumpărării unor mărfuri, de către
vânzător cumpărătorului; credit bugetar, acordat de la buget instituţiilor publice etc.
Instituţia datoriei publice a fost creată în perioada interbelică, ca urmare a creşterii nevoii de noi
resurse financiare publice, şi a cunoscut o amplă şi variată dezvoltare, mai ales după înfiinţarea instituţiilor
financiare internaţionale.
Conținutul acestei instituții constă,pe de o parte,în împrumuturile de stat contractate de Guvern și
autoritățile publice locale,la care se adaugă plata dobânzilor și altor costuri aferente,iar pe de altă parte,în
garanțiile de stat și locale asumate pentru susținerea diverselor împrumuturi interne și externe,contractate de
diverse persoane juridice dare realizează proiecte și investiții de mare interes pentru societate.
Guvernul este autorizat să angajeze în numele și în contul statului obligații de natura datoriei publice
guvernamentale numai prin Ministerul Economiei și Finanțelor,în următoarele scopuri:
-finanțarea deficitului bugetului de stat;
-finanțarea temporară a deficitelor din anii precedenți și din exercițiul curent ale bugetului de stat și
bugetul asigurărilor sociale de stat;
-refinanțarea și rambursarea anticipată a datoriei publice guvernamentale;
-finanțarea unor programe sau proiecte considerate prioritare pentru economia românească.
Împrumutul public reprezintă acordul de voinţă încheiat între stat şi o persoană fizică sau juridică,
prin care cel de-al doilea subiect se obligă să pună la dispoziţia primului o sumă de bani, pe o perioadă
determinată, cu obligaţia rambursării la o dată stabilită, la care se adaugă dobânda şi alte costuri suplimentare.
Garanţiile de stat sau garanţiile locale reprezintă angajamentele în numele statului asumate de
Ministerul Finanţelor Publice sau autorităţile administraţiei publice locale faţă de instituţiile creditoare, de a
achita sumele de bani restante în cazul neexecutării obligaţiilor de plată ale debitorului.
Precizăm că împrumuturile contractate sau garantate de autorităţile locale fac parte din datoria
publică a ţării, dar obligaţia rambursării lor revine numai autorităţiilor care le-au contractat, exclusiv din
veniturile care au stat la baza garantării lor.

Clasificarea împrumuturilor de stat

a. După criteriul teritorialităţii, împrumuturile de stat se clasifică în: -împrumuturi de stat interne;
-împrumuturi de stat externe.
b. După criteriul perioadei pentru care sunt acordate, împrumuturile se clasifică în:
-împrumuturi pe termen scurt, atunci când sunt acordate pe o perioadă de maximum 12 luni;
-împrumuturi pe termen mediu, atunci când sunt acordate pe o perioadă cuprinsă între 12 luni şi 5
ani;
-împrumuturi pe termen lung, atunci când sunt acordate pe o perioadă de peste 5 ani.
c. În funcţie de poziţia statului faţă de creditori, împrumuturile pot fi:
-împrumuturi contractate direct de stat;
-împrumuturi garantate de stat.

48
 Împrumuturile de stat interne, împrumuturile de stat externe şi garanţiile acestora

A. Împrumuturile de stat interne sunt împrumuturile contractate de Guvern, prin Ministerul

Finanţelor Publice, direct sau prin agenţi specializaţi, de pe piaţa financiară internă, din disponibilităţile
existente în contul general al Trezoreriei statului, de la bănci sau alte instituţii de credit.
Contractarea împrumuturilor de stat interne se realizează prin utilizarea mai multor instrumente
financiare:
-titlurile de stat în monedă naţională;
-împrumuturile de stat de la B.N.R.;
-împrumuturile de stat de la băncile comerciale din România;
-împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului.
a. Titlurile de stat sunt înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri de tezaur, certificate
de trezorerie sau alte instrumente financiare şi reprezintă împrumuturile statului în monedă naţională sau în
valută, pe termen scurt, mediu sau lung. Acestea pot fi emise în formă materializată sau dematerializată,
nominative sau la purtător şi pot fi negociabile sau nenegociabile. Asemenea înscrisuri conferă proprietarilor
lor un drept de creanţă, care poate fi valorificat pe piaţa primară a titlurilor de stat.
Bonurile de tezaur, certificatele de trezorerie şi celelalte instrumente create de Ministerul Finanţelor
Publice sunt titluri de credit emise de stat în vederea atragerii de împrumuturi pe termen scurt, pentru
efectuarea unor cheltuieli bugetare imediate, care , la scadenţă, vor fi plătite din caseria generală a statului.
Titlurile de stat pe termen mediu sau lung sunt obligaţiunile de stat cu o scadenţă de peste un an şi
maximum 5 ani de la emisiune, respectiv de peste 5 ani de la emisiune, fie purtătoare de dobândă, fie cu
discount emise conform clauzelor împrumutului de stat.
Titlurile de stat în formă materializată sunt înscrisurile imprimate, care conţin menţiuni obligatorii
referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii, scadenţa, modul de transmisiune şi alte elemente
necesare individualizării lor. Asemenea titluri există în formă fizică.
Titlurile de stat în formă dematerializată sunt titlurile pentru care emisiunea, probaţiunea şi
transmisiunea drepturilor încorporate se evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont.
Sistemul de înregistrare în cont este un sistem operaţional prin intermediul căruia titlurile de stat sunt
emise în formă dematerializată, iar înregistrarea lor se face de Ministerul Finanţelor Publice sau de un agent
desemnat de acesta.
Titlurile de stat nominative sunt titlurile emise pe numele unei singure persoane, iar transmiterea lor
operează numai prin serviciile unui agent oficial.
Titlurile de stat la purtător sunt titlurile în care nu este specificat numele şi prenumele titularului său,
iar transmiterea se face prin simpla înmânare, fără îndeplinirea vreunei formalităţi.
Emisia titlurilor de stat este dată în competenţa exclusivă a Ministerului Finanţelor Publice. Acesta
le poate emite direct sau prin intermediul instituţiilor financiare specializate care dobândesc calitatea de agent
al statului.
Circulaţia şi valorificarea titlurilor de stat se face pe pieţele financiare ale titlurilor de stat.
Piaţa primară a titlurilor de stat este piaţa pe care se efectuează, pentru prima dată, operaţiunile
legate de vânzarea acestora, în scopul atragerii pe termen scurt, mediu şi lung a capacităţilor financiare
disponibile.
Piaţa secundară a titlurilor de stat reprezintă totalitatea operaţiunilor de vânzare, de cumpărare şi
alte operaţiuni cu titluri de stat aflate în circulaţie, libere de sarcini.
Participanţii pe piaţa primară şi secundară a titlurilor de stat sunt intermediarii pieţei primare,
intermediarii pieţei secundare, persoanele juridice şi persoanele fizice, care, potrivit legii, pot desfăşura
operaţiuni cu titluri de stat.
Valorificarea titlurilor de stat pe piaţa primară a acestora se face utilizându-se trei modalităţi:
subscripţia publică, subscripţia publică garantată şi licitaţia.
Alegerea modalităţii optime se face ţinând cont de condiţiile pieţei, experienţa intermediarilor şi tipul
titlurilor de stat emise.
Tranzacţiile pe piaţa secundară a titlurilor de stat dematerializate se realizează prin sistemul bursier,
în cadrul căruia se negociează titlurile de către deţinătorii lor înregistraţi, cu ajutorul intermediarilor pieţei
primare sau ai pieţei secundare.
b. Împrumuturi de stat de la Banca Naţională a României

49
 Potrivit prevederilor legi, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să împrumute fonduri în
numele statului, direct de la B.N.R. . Asemenea împrumuturi se contractează pentru a acoperi decalajul
temporar dintre încasări şi plăţi din contul curent al Trezoreriei statului. Termenul de rambursare este de cel
mult 180 de zile, iar dobânda este negociată de părţi, fără a-l depăşi pe cel practicat de piaţă.
c.Împrumuturi de stat de la bănci comerciale
Potrivit prevederilor legale, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat de Guvern să contracteze
datorie publică guvernamentală directă de la băncile comerciale din România, pe bază de convenţii, în
condiţiile rezultate în urma negocierilor.
Împrumuturi asemănătoare, pe bază de negociere, pot fi contractate şi cu alte instituţii creditoare
româneşti. De obicei, astfel de împrumuturi se contractează pe o perioadă scurtă de timp, a căror scadenţă
operează în cursul aceluiaşi an fiscal.
B. Garanţiile împrumuturilor de stat interne
Garanţiile de stat sunt o obligaţie indirectă a statului român, prin intermediul Ministerului Finanţelor,
faţă de o instituţie creditoare de a plăti acesteia o anumită sumă se bani, în cazul neexecutării obligaţiilor de
plată ale debitorului.
Împrumuturile interne, garantate de stat prin intermediul Ministerului Finanţelor, pot fi contractate
pe termen scurt, mediu sau lung şi privesc, în exclusivitate, finanţarea din resurse interne a unor obiective sau
programe prioritare pentru ţara noastră.
Astfel că pentru împrumuturile interne, contractate de o persoană juridică de la o instituţie creditoare,
Ministerul Finanţelor Publice poate să emită garanţii de stat, cu avizul Comitetului Interministerial de
Finanţări,Garanţii şi Asigurări.
Autorităţile administraţiei publice centrale nu pot beneficia de garanţii sau subîmprumuturi acordate
de Ministerul Finanţelor Publice.
În acest sens, între Ministerul Finanţelor în calitate de garant şi persoanele juridice ce contractează
un împrumut cu garanţia statului, în calitate de garantat, se încheie o convenţie în care sunt stipulate drepturile
şi obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc.
Ministerul Finanţelor emite în favoarea instituţiei creditoare o scrisoare de garanţie, în care se
specifică termenii şi condiţiile în care aceasta se acordă.
În scopul asigurării fondurilor necesare pentru acoperirea riscurilor financiare ce decurg din
garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele juridice, se constituie un fond de risc din
care se vor efectua toate plăţile rezultate din executarea scrisorilor de garanţie.
Fondul de risc se constituie din sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflate în depozite, din majorările
de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor, din fondurile bugetare alocate în acest
scop,sume recuperate, precum şi din alte surse legal constituite.
Executarea garanţiilor de stat pentru împrumuturi interne se face de către instituţiile creditoare atunci
când beneficiarul împrumutului nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată rezultată din contractul de împrumut
făcându-se dovada că au fost întreprinse toate măsurile de recuperare a creditului şi a obligaţiilor adiacente
de la beneficiarul acestuia.
Garanţiile de stat pentru împrumuturi interne îşi încetează valabilitatea când beneficiarul
împrumutului şi-a achitat obligaţia faţă de instituţia creditoare, garantul a făcut în totalitate plăţile datorate,
iar termenul de valabilitate stipulat în scrisoarea de garanţie a expirat.În urma stingerii obligaţiilor asumate
prin contract, scrisoare de garanţie va fi restituită Ministerului Finanţelor în termen de 10 zile de la data plăţii
creditului.

C. Împrumuturile de stat externe

Împrumuturile contractate de stat de pe piaţa externă fac parte din datoria publică externă şi
reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a lor, de plată a dobânzilor şi a
altor costuri aferente.
Astfel de împrumuturi se efectuează cu scopul de a finanţa deficitul bugetar, pentru susţinerea
balanţei de plăţi, consolidarea rezervei valutate a statului, finanţarea investiţiilor pentru sectoarele prioritare.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să contracteze direct împrumuturi de la instituţii
financiare internaţionale sau de la alţi creditori, pe care, apoi, să le subîmprumute unor beneficiari finali, în
scopul realizării proiectelor sau programelor de importanţă prioritară pentru România.
Subîmprumuturile se acordă beneficiarilor finali pe baza unor acorduri de împrumut subsidiar
încheiate între aceştia şi Ministerul Finanţelor Publice.Încheierea acestor acorduri este condiţionată de avizul

50
Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări, pentru împrumuturile a căror rambursare se
face exclusiv din surse proprii ale agenţilor economici sau de avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor
Locale, în cazul în care subîmprumutat este o autoritate a administraţiei publice locale.
Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele:
-titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe;
-împrumuturile de stat de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare
internaţionale sau alte organizaţii internaţionale;
-împrumuturile de la băncile străine sau de la companii străine, după caz.
a. Titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe sunt înscrisuri care atestă datoria
publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi constituie
împrumuturile statului în valută, pe termen scurt, mediu şi lung; după caz, pot fi emise sub formă materializată
sau dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile ori nenegociabile.
Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face numai condiţionat de încadrarea
lor în plafonul anual de îndatorare publică externă, aprobat de Parlament, iar emisia , regimul, circulaţia şi
plata titlurilor în cauză sunt comune titlurilor de stat în monedă naţională.
b. Împrumuturi contractate direct de stat de la diverşi terţi străini.
Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate contracta împrumuturi externe, în limitele
plafonului anual de îndatorare publică, de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii
financiare internaţionale, bănci sau companii străine, investitori privaţi străini.
Principalele instituţii financiare internaţionale de la care contractăm împrumuturi externe sunt, în
plan universal, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, iar în plan regional Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
1.Fondul Monetar Internaţional a fost creat la Conferinţa monetară financiară a Naţiunilor Unite de
la Bretton Woods, din 1944 şi a început să funcţioneze la 1 martie 1947.
Îi-a început activitatea cu un număr de 39 de ţări membre, iar în prezent numără peste 180.
Scopul creării F.M.I. a fost stabilirea unui cadru permanent de cooperare pentru reglementarea
monetară internaţională.
Organismul care trasează politica F.M.I. este Comitetul Interimar, compus din miniştrii a 24 de ţări
care au un loc în Consiliul Executiv, aleşi în mod egal din ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare.
Preşedenţia Comitetului este asigurată prin rotaţie. Consiliul executiv este prezidat de directorul general,
numit pe o perioadă de 5 ani. Lor le este delegată competenţa punerii în practică a politicii promovată de acest
mecanism.
Conducerea activităţii F.M.I. este asigurată de Consiliul Guvernatorilor, în componenţa căruia intră
câte un reprezentant din ţările membre, numit prin alternanţă, care pot fi miniştrii de finanţe ori guvernatorii
băncilor centrale ale statelor în cauză.
Deciziile sunt luate prin vot proporţional, fiecare ţară are un număr mic de voturi de bază, care se
multiplică proporţional cu mărimea cotei de participare.
Astfel, puterea de votare este semnificativ determinată de contribuţia financiară în cadrul F.M.I., care,
la rândul ei, este stabilită în funcţie de indicatorii economici şi financiari ai fiecărei ţări.
România este membră a F.M.I. din 1972.
Obiectivele actuale ale Fondului Monetar Internaţional sunt:
-promovarea cooperării monetare internaţionale;
-promovarea stabilităţii valutare;
-scurtarea duratei şi reducerea gradului de dezechilibru al balanţei de plăţi externe, prin acordarea de
credite statelor-membre.
Acordarea unor astfel de credite statelor-membre cu deficit în balanţa de plăţi se înscrie în facilităţile
acordate acestora.
Din rândul facilităţilor ordinare, se detaşează Acordul Stand-by, care constă în asistenţa acordată
membrilor săi pe maximum 3 ani pentru echilibrarea balanţei de plăţi. Astfel, ţara care beneficează de facilităţi
ordinare dispune de o linie de creditare, din care se eliberează, întrun număr de tranşe, creditul acordat.
Facilităţile speciale sunt de natură conjuncturală şi au fost create după 1990, datorită transformărilor
în plan economic şi politic din spaţiul european central şi de est. Aceste facilităţi au constat în acordarea de
împrumuturi, cu o perioadă de rambursare cuprinsă între 4 şi 10 ani.
Facilităţile financiare compensatorii constau în acordarea de asistenţă financiară ţărilor aflate în criză
datorită scăderii exportului.

51
 Toate aceste credite se acordă numai după îndeplinirea unor condiţii impuse de F.M.I. în vederea
redresării balanţei de plăţi, într-o perioadă determinată.
Condiţiile impuse de F.M.I. fac obiectul unor negocieri cu guvernele statelor membre, încheiate prin
perfectarea unor acorduri, prin care beneficiari creditelor se angajează să pună în aplicare un program de
politică economică (prin respectarea unor criterii economice performante referitoare la rata dobânzilor,
creditul intern, sistemul preţurilor, cursul valutar, finanţarea sectorului public).
Astfel, F.M.I. are puteri importante de control anual global cu privire la politica economică a statelor-
membre şi le poate sancţiona recurgând de la constrângerea morală până la suspendarea ajutorului acordat.
2. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D. sau Banca Mondială) a fost
înfiinţată în anul 1944, în paralel cu F.M.I..
Are structuri echivalente cu Fondul Monetar Internaţional; de altfel, nici un stat nu este admis ca
membru B.I.R.D., dacă nu a aderat iniţial la F.M.I..
Banca Mondială a fost creată pentru sprijinirea ţărilor care au suferit pierderi materiale după cel de-
al doilea Război Mondial. Grupul Băncii Mondiale s-a creat prin aderarea la Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (înfiinţată în anul 1944, la Washington) a încă două instituţii –Corporaţia
Financiară Internaţională (1956) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (1960).
Banca Mondială este o instituţie specializată a O.N.U. şi principalul organism cu caracter universal
de finanţare a dezvoltării economice.
Obiectivele actuale sunt:
-sprijinirea investiţiilor economice ale statelor membre în curs de dezvoltare, prin acordarea de
împrumuturi pe termen lung;
-acordarea de credite organismelor guvernamentale, instituţiilor publice ori particulare pentru
proiecte de investiţii din diverse domenii (agricultură, energie, educaţie, sănătate);
-garantarea împrumuturilor obţinute de statele membre pe piaţa financiară internaţională.
Organizatoric, Grupul Băncii Mondiale are o structură asemănătoare F.M.I., în sensul că autoritatea
sa supremă este Consiliul Guvernatorilor, iar conducerea operativă este realizată de consiliul directorilor
executivi. Acesta este alcătuit din 24 de membri, din rândul cărora SUA, Japonia, Marea Britanie, Germania
şi Franţa sunt membri de drept, restul 19 fiind desemnaţi de către grupurile de state membre ale acestei
instituţii.
Preşedenţia Consiliului Directorilor Executivi este rezervată SUA, iar şedinţele se desfăşoară de două
ori pe săptămână.
Întrunirile Comitetului Interimar au loc de două ori pe an (primăvara şi toamna), pentru a superviza
transferul resurselor băncii către ţările în curs de dezvoltare.
3.Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost înfiinţată cu ocazia negocierilor
desfăşurate în cadrul Grupului celor şapte (G7), încheiate la 29 mai 1990. Are sediul la Londra, iar printre
obiectivele sale se numără sprijinirea unor ţări în vederea trecerii la economia de piaţă, promovarea iniţiativei
private în ţările Europei Centrale şi de Răsărit, finanţarea acţiunilor care vizează protecţia mediului
înconjurător, susţinerea proiectelor de infrastructură guvernamentală.
Capitalul subscris de ţările membre se varsă în dolari, euro, yeni japonezi.
B.E.R.D. este condusă de un Consiliu al Guvernatorilor. Un alt organism de conducere este Comitetul
Executiv, compus din 23 de membri, din care 9 reprezintă ţările membre ale Uniunii Europene, unul reprezintă
UE, unul este din partea Băncii Europene pentru Investiţii, iar restul sunt din afara spaţiului european.
D.Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe
Ministerul Finanţelor, în numele statului român, este autorizat să acorde garanţii de stat pentru
împrumuturile externe, contractate pentru finanţarea unor investiţii de importanţă majoră pentru societate,
pentru creşterea rezervei valutate a statului etc.
Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe constau în angajamentele pe care statul român, prin
Ministerul Finanţelor Publice, şi le asumă faţă de creditorii externi, de a plăti acestora sumele împrumutate
de anumite persoane juridice autohtone, în cazul neexecutării obligaţiilor de plată .
Valoarea totală a garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe care pot fi acordate într-un an trebuie
să se încadreze în plafonul de îndatorare publică externă, aprobat anual de Guvern.
Procedura emiterii garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe prevede acceptarea de Ministerul
Finanţelor a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între persoanele juridice şi instituţiile
creditoare. Astfel, între Ministerul Finanţelor, în calitate de garant, şi persoanele juridice care contractează
un împrumut extern, în calitate de garantat se încheie o convenţie în care sunt stipulate drepturile şi obligaţiile
părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc.

52
 În baza acestei convenţii, Ministerul Finanţelor emite scrisoarea de garanţie în favoarea instituţiei
creditoare.
Cuantumul comisionului de risc se determină în funcţie de gradul de risc şi se virează în contul
fondului de risc de către beneficiarul creditului garantat.
Fondul de risc se gestionează de către Ministerul Finanţelor Publice, prin contul general al trezoreriei
statului şi se constituie din sume încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor externe
garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflare în depozite, din majorările de întârziere
aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor, din fondurile bugetare alocate în acest scop, precum şi din
alte surse legal constituite.
Plata împrumuturilor externe garantate de stat se face de către beneficiarul împrumuturilor. Dacă
acesta nu-şi poate îndeplini obligaţiile de plată, va comunica această situaţie în scris Ministerului Finanţelor,
în vederea exercitării calităţii de garant, cu zece zile înainte de data scadenţei. Beneficiarul împrumutului va
prezenta o cerere de plată, în care sunt cuprinse ratele de credit datorate, dobânzile şi alte costuri, precum şi
data plăţilor ce urmează să fie făcute instituţiei creditoare, de către Ministerul Finanţelor Publice, în
conformitate cu termenii scrisorii de garanţie.
În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor va solicita BNR plata la extern a sumelor scadente către
instituţia creditoare, urmând a deconta contravaloarea în lei a sumelor plătite la bancă, a doua zi lucrătoare
de la primirea confirmării de plată la extern. Aceste plăţi urmează să fie recuperate de la beneficiarii creditelor.
Sumele recuperate constituie venituri pentru fondul de risc.
Stingerea obligaţiilor ce decurg din contractul de împrumut atrage încetarea valabilităţii scrisorii de
garanţie.
E. Operaţiuni privind gestionarea şi înregistrarea datoriei publice
E1. Operaţiuni privind gestionarea datoriei publice
Prin gestiunea datoriei publice înţelegem operaţiunile privind contractarea împrumuturilor interne şi
externe, organizarea şi ţinerea evidenţei în conturi specifice, rambursarea datoriei publice, calculul şi plata
dobânzilor etc..
Astfel, datoria publică se gestionează distinct pe cele două forme ale sale:
-datoria publică internă;
-datoria publică externă.
De asemenea, datoria publică se cuantifică în funcţie de termenul pentru care se contractează
împrumuturile:
-datoria publică pe termen scurt (flotantă);
-datoria publică pe termen mediu şi lung (consolidată).
Instituţia publică autorizată legal să administreze datoria publică şi garanţiile de stat este Ministerul
Finanţelor Publice, prin aparatul de specialitate din cadrul acestuia.
Operaţiunile de gestiune cele mai frecvente sunt:
a. gestionarea normală a datoriei publice constă în plata dobânzilor stipulate în contractul de
împrumut;
b. gestionarea excepţională cuprinde operaţiunea de conversiune a datoriei publice. Conversiunea
este operaţiunea care constă în schimbarea titlului vechi de împrumut contra unui titlu având aceeaşi valoare,
dar purtând o dobândă mai mică. Acest procedeu se aplică exclusiv împrumuturilor de stat interne.
Operaţiunea de conversiune poate fi determinată de dificultăţile financiare ale statului debitor, dar şi de
scăderea pe piaţa internă a ratei dobânzilor, ca urmare a sporirii capitalului disponibil.
c. amortizarea datoriei publice se referă la rambursarea împrumutului la o anumită dată stipulată
în contract. Se disting două tipuri de amortizare, recunoscute oficial la care se adaugă cea de-a treia,
nerecunoscută oficial, dar care este cea mai importantă în practică.
c.1. amortizarea obligatorie cunoaşte trei modalităţi:
- rambursarea la dată unică, când statul se angajează să ramburseze global împrumutul la o dată
scadentă;
- rambursarea anticipată, posibilă doar prin cumpărări la bursă;
- rambursarea eşalonată, cea mai favorizată în împrumuturile pe termen lung.
c.2. amortizarea facultativă este întâlnită în cazul împrumuturilor pe termen lung. În cadrul acestor
împrumuturi, există posibilitatea rambursării împrumutului înainte de scadenţă, chiar şi atunci când există
interdicţii de rambursare anticipată, prin răscumpărarea titlurilor la bursă. Astfel, se amortizează datoria
înainte de scadenţă.

53
 c.3. amortizarea indirectă este făcută de deprecierea monetară. Astfel, oricare ar fi întinderea
deprecierii monetare, statul nu rambursează şi nu plăteşte dobânzi decât pe baza valorii nominale a titlurilor
de împrumut.
E2. Operaţiuni privind înregistrarea datoriei publice şi a garanţiilor de stat
Pentru înregistrarea datoriei publice şi a garanţiilor de stat, Ministerul Finanţelor Publice ţine registre
în care sunt înscrise menţiuni privind împrumuturile care implică datoria publică.
Registrul datoriei publice a statului are două componente: subregistrul datoriei publice interne şi
subregistrul datoriei publice externe.
Registrul garanţiilor de stat pentru împrumuturi are şi el două componente: subregistrul garanţiilor
interne de stat şi subregistrul garanţiilor externe de stat.
Registrele cuprind date privind situaţia datoriei publice, a scrisorilor de garanţie, inclusiv valoarea
acestora, nivelul dobânzilor, comisioanelor.
Organele fiscale competente au obligaţia de a exercita controlul în domeniul împrumuturilor publice,
de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiuni legale în cazul constatării unor abateri.
De asemenea, împreună cu BNR şi băncile comerciale, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte
anual şi contul general al datoriei publice a statului, care constituie anexă la contul general anual de execuţie
al bugetului de stat.
F.Datoria publică locală
Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale defineşte conceptul de datorie publică locală ca
totalitate a obligaţiilor de plată, la un moment dat, ale autorităţilor administraţiei publice locale, rezultate din
acorduri şi contracte de împrumut interne şi externe, prin care se stipulează termenii şi condiţiile
împrumutului dintre beneficiar şi creditor.
Deşi statistic datoria publică locală face parte din datoria publică a ţării, totuşi nu reprezintă o datorie
sau răspundere a Guvernului, motiv pentru care plata serviciului aferent unor asemenea împrumuturi se va
efectua exclusiv din veniturile prin care s-au garantat împrumuturile de către autorităţile administraţiei
publice locale.
Aprobarea contractării de împrumuturi este de competenţa Consiliului Local sau Judeţean, după caz,
care hotărăsc aceasta cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor care le compun.
Împrumuturile contractate de colectivităţile locale pot fi garantate prin orice sursă de venituri, cu
excepţia transferurilor de la bugetul de stat cu destinaţie specială.
Autorităţile colectivităţilor locale pot angaja împrumuturi interne sau externe, numai cu avizul
Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor locale.
Instrumentele datoriei publice locale sunt: titlurile de valoare, împrumuturile de la băncile comerciale
sau de la alte instituţii de credit, creditele furnizor, leasing-ul financiar, garanţia locală.

Concluzii:
În concluzie, datoria publică, întrucât se naşte şi se stinge în urma contractării unor împrumuturi de
către stat, în literatura de specialitate şi în practica uzuală, este cunoscută şi sub denumirea de împrumut sau
credit public.
Împrumutul public reprezintă acordul de voinţă încheiat între stat şi o persoană fizică sau juridică, prin
care cel de-al doilea subiect se obligă să pună la dispoziţia primului o sumă de bani, pe o perioadă determinată,
cu obligaţia rambursării la o dată stabilită, la care se adaugă dobânda şi alte costuri suplimentare.

Test de autoevaluare:
A.Care este sinonimul termenului de credit?-2 puncte

B.Ce înțelegem prin datorie publică?-2 puncte

54
 C.Ce sursă de venit la bugetul statului reprezintă datoria publică ?-2 puncte

D.Clasificați împrumuturile de stat-2 puncte

E.Ce este scrisoarea de garanție?-2 puncte

Speţe: 1 .Analizați instrumentele datoriei publice externe.

Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele:titlurile de stat în valută, emise pe pieţele
financiare externe;împrumuturile de stat de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii
financiare internaţionale sau alte organizaţii internaţionale;împrumuturile de la băncile străine sau de la
companii străine, după caz.
Titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe sunt înscrisuri care atestă datoria publică
sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi constituie împrumuturile
statului în valută, pe termen scurt, mediu şi lung; după caz, pot fi emise sub formă materializată sau
dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile ori nenegociabile.
Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face numai condiţionat de încadrarea
lor în plafonul anual de îndatorare publică externă, aprobat de Parlament, iar emisia , regimul, circulaţia şi
plata titlurilor în cauză sunt comune titlurilor de stat în monedă naţională.
Împrumuturi contractate direct de stat de la diverşi terţi străini.
Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate contracta împrumuturi externe, în limitele
plafonului anual de îndatorare publică, de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii
financiare internaţionale, bănci sau companii străine, investitori privaţi străini.
Principalele instituţii financiare internaţionale de la care contractăm împrumuturi externe sunt, în
plan universal, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, iar în plan regional Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
2.Analizați structura organizatorică a FMI.

Grile:

1.Conceptul de datorie publică este sinonim cu:

a)împrumutul public;

b)controlul financiar

c)credit public.

2.F.M.I. este organism de vocație:

a)internațională;
b)națională;

c)regională.

3.România este membră a F .M.I. din:

55
a)1970.

b)1971

c)1972.

4.Datoria locală face parte din:

a)datoria publică a României;

b)datoria publică a U.E.

c)datoria publică a Ungariei.

Răspuns:a.

5.În cazul împrumuturilor interne se utilizează următoarele instrumente financiare:

a)împrumutul la B.N.R.

b)împrumuturi la bănci comerciale private;

c)emiterea de titluri de valoare.

56
 Modulul VII.
PROCEDURA FISCALĂ

Unitatea de învăţare:
1. Noţiuni generale
2. Acte şi operaţiuni de stabilire a creanţelor fiscale
3. Modificarea obligaţiilor fiscale
4. Stingerea creanţelor fiscale

Timp alocat: : 3 h

Bibliografie:
1.Anișoara Băbălău,Drept financiar,Editura Sitech,Craiova,2015,p.190-250.
2.Mircea Ștefan Minea,Cosmin Flavius Costaș,Dreptul finanțelor publice,vol.1,Editura Wolters
Kluwer,2008.
3.Ioana Maria Costea,Curs de drept financiar,Editura Hamangiu,2015,p.224-267.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ;

➢ definiţi procedura fiscală și să identificați etapele acesteia;
➢ identificați actele și operațiunile prealabile de stabilire a creanțelor fiscale;
1.Noţiune
➢ identificați modalitățile de stingere voluntară a creanțelor fiscale;
➢ stabiliți modaliățile de stingere silită a creanțelor fiscale.

57
 Noțiuni generale

1.1. Definiţie şi categorii de acte şi operaţiuni specifice

Prin procedură fiscală înţelegem o succesiune de acte şi operaţiuni prealabile de stabilire şi
realizare a creanţelor fiscale şi cele privind declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor şi
taxelor, precum şi măsurile întreprinse pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative
fiscale.
Din analiza definiţiei, observăm că în cadrul procedurii fiscale distingem trei categorii de acte şi
operaţiuni specifice:
- acte şi operaţiuni prealabile de stabilire şi realizare a creanţelor fiscale;
- acte şi operaţiuni privind declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general al statului;
- soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Actele şi operaţiunile specifice procedurii fiscale sunt reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, dispoziţiile acestuia constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor şi taxelor
datorate bugetului de stat, bugetelor locale, contribuţiilor, amenzilor şi altor sume datorate bugetului general
al statului, precum şi pentru administrarea drepturilor vamale. Unde acesta nu dispune se aplică prevederile
Codului de procedură civilă.
1.2. Principiile procedurii fiscale.
În Codul de procedură fiscală sunt consacrate reguli cu caracter general (principii), care trebuie să
guverneze conduita persoanelor implicate în administrarea impozitelor, taxelor şi altor sume datorate
bugetului general consolidat.
Astfel, aceste principii se referă la:
- aplicarea unitară a legislaţiei. Potrivit acestui principiu, prevederile legislaţiei fiscale se aplică la
fel pe teritoriul României, în vederea stabilirii corecte a creanţelor fiscale datorate bugetului general al
statului.Comisia fiscală centrală are atribuții în acest sens.
- utilizarea limbii române ca limbă oficială în administraţia fiscală. Potrivit acestui principiu, toate
documentele, petiţiile, certificatele sau alte înscrisuri se depun la organele fiscale în limba română. În cazul
celor străine, se depun însoţite de traduceri în limba română, certificate de traducători autorizaţi.
Pentru minorităţile naţionale, limba acestora se utilizează după aceleaşi reguli ca în administraţie în
general.
- rolul activ al organului fiscal se referă la posibilitatea acordată, prin lege, autorităţilor competente
fiscal de a obţine şi utiliza toate informaţiile şi documentele necesare în vederea determinării corecte a
situaţiei fiscale a contribuabilului. De asemenea, organul fiscal are obligaţia să examineze obiectiv starea de
fapt, să înştiinţeze contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor sale (să-l îndrume să depună declaraţii şi
alte documente, să le corecteze pe cele depuse greşit etc.).
- exercitarea dreptului de apreciere aparţine organului fiscal şi se referă la prerogativa recunoscută
acestuia de a formula aprecieri1 asupra stărilor de fapt fiscale şi de a adopta soluţia pe care o consideră legală
(bazată pe constatări complete asupra aspectelor relevante în cauză);
- dreptul de a fi ascultat este cunoscut, prin lege, în favoarea contribuabilului şi se referă la obligaţia
organului fiscal de a-i da posibilitatea acestuia să-şi exprime punctul de vedere cu privire la faptele şi
împrejurările relevante în luarea deciziei. Acest drept poate fi eludat de organul fiscal atunci când
contribuabilul se dovedeşte a fi de rea-credinţă urmează să se ia măsuri de executare silită, există pericolul
deteriorării situaţiei fiscale reale sau pur şi simplu opinia sa nu modifică sau modifică nesemnificativ
cuantumul creanţei fiscale;
- pe cale de consecinţă, relaţiile dintre debitor şi organele fiscale, trebuie să se fundamenteze pe
bună credinţă, în vederea realizării cerinţelor legii;
- obligaţia de a coopera revine debitorului şi se referă la sarcina acestuia de a ajuta organele fiscale
în determinarea corectă a stării sale fiscale, prin prezentarea faptelor reale pe care le cunoaşte şi a înscrisurilor
pe care le deţine.

58
 - păstrarea secretului fiscal este o obligaţie pe care trebuie să o respecte funcţionarii publici.
1.3. Actul administrativ fiscal
Actele administrativ fiscale sunt actele emise de autorităţile fiscale competente, în legătură cu
naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
În categoria actelor administrativ fiscale se înscriu şi soluţia fiscală anticipată şi acordul de preţ în
avans.
Soluţia fiscală anticipată este actul administrativ fiscal emis de Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală, la cererea contribuabilului, în vederea reglementării unor situaţii de fapt viitoare.
Acordul de preţ în avans este actul emis de aceeaşi autoritate publică, tot la cererea contribuabilului,
în vederea stabilirii condiţiilor şi modalităţilor în care urmează să fie determinate preţurile de transfer, pe o
perioadă fixă, în cazul tranzacţiilor efectuate între persoane afiliate.
Actele administrativ fiscale se emit numai în forma scrisă, pe hârtie sau în format electronic, şi cuprind
următoarele elemente determinante:
- data emiterii;
- data de la care îşi produc efectele;
- denumirea organului fiscal competent;
- numele sau denumirea contribuabilului, persoană fizică sau juridică, precum şi alte date de
identificare;
- obiectul actului;
- motivele de fapt şi temeiul de drept;
- numele şi semnătura persoanelor împuternicite de organul fiscal, precum şi ştampila acestuia.
Aceste elemente pot lipsi, fără să afecteze valabilitatea, în cazul anumitor acte administrativ-fiscale emise cu
ajutorul mijloacelor informatice.
- menţiunea că poate fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se
depune,precum și mențiuni privind audierea contribuabilului.
După emitere, actele administrativ-fiscale se comunică obligatoriu contribuabililor cărora le sunt
destinate, împuterniciţilor acestora sau curatorului fiscal, după caz.
Comunicarea este îndeplinită în următoarele situaţii:
- când contribuabilul s-a prezentat la sediul organului fiscal emitent şi l-a primit sub semnătură;
- actul a fost remis contribuabilului sub semnătură;
- actul administrativ fiscal a ajuns la domiciliul fiscal al contribuabilului prin poştă (cu scrisoare
recomandată cu confirmare de primire), prin fax, e-mail (dacă se asigură transmiterea conţinutului actului şi
confirmarea primirii acestuia);
- actul administrativ fiscal a fost afişat, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi publicat pe
pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sau a autorităţilor administraţiei locale, după
caz. Dacă acestea din urmă nu dispun de pagini de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet
a consiliului judeţean.
Din momentul comunicării, actul administrativ fiscal devine opozabil contribuabilului. Soluţia fiscală
anticipată şi acordul de preţ în avans sunt opozabile organelor fiscale, numai dacă termenii şi condiţiile
acestora au fost respectate de contribuabili.
Data comunicării actelor în condiţiile menţionate mai sus este şi data de la care acestea îşi produc
efectele juridice, cu excepţia cazurilor când este menţionată o dată ulterioară comunicării.
Modificarea sau desfiinţarea actelor administrativ-fiscale poate interveni în una din următoarele
situaţii:
- în cazul constatării nulităţii actului administrativ fiscal. Cauze de nulitate pot fi considerate lipsa
numelui şi prenumelui, calitatea şi semnătura persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele
ori denumirea contribuabilului, lipsa obiectului actuluietc.
- în cazul modificării sau desfiinţării deciziei de impunere, sub rezerva verificării ulterioare;
- atunci când s-au schimbat prevederile legale fiscale în baza cărora a fost luată decizia. Este cazul
soluţiei fiscale anticipate şi acordului de preţ în avans, care-şi pierd valabilitatea dacă prevederile legale de
drept material fiscal în baza cărora a fost luată decizia se modifică.
- în situaţia îndreptării unor erori materiale, din oficiu sau la cererea contribuabilului;
- în situaţia modificării sau anulării titlului executoriu, a unui act de executare sau a actului
administrativ în urma contestaţiei formulate de contribuabil.
1.4. Domiciliul fiscal al contribuabilului şi competenţa organelor fiscale

59
 În cazul creanţelor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin domiciliul fiscal,
potrivit Codului de procedură, înţelegem:
- adresa de domiciliu, potrivit legii sau adresa unde locuieşte efectiv (dacă este diferită de cea de
domiciliu) , în cazul persoanelor fizice;
- sediul social, locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilorsau
locul în care se află majoritatea activelor, în cazul persoanelor juridice;
- adresa persoanei care reprezintă entitatea sau asocierea, iar în lipsa unei asemenea persoane, adresa
de domiciliu al oricăruia dintre asociaţi, în cazul asocierilor şi altor entităţi fără personalitate juridică.
În cazul celorlalte creanţe fiscale, domiciliul fiscal este acelaşi cu domiciliul stabilit potrivit
regulilor de drept comun sau sediul social înregistrat potrivit legii.
Organele fiscale sunt autorităţi publice, cărora li s-a stabilit, prin lege, anumite competenţe în
rezolvarea unor probleme procesuale fiscale.
Astfel, Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale
teritoriale au o competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi
emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală. Acesta este primul pas în stabilirea
competenţei unei autorităţi, completată de o competenţă teritorială.
În consecinţă, pentru administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului general al statului este
competent acel organ fiscal judeţean, local sau al municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială se află
domiciliu fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit (în cazul impozitelor realizate prin stopaj la
sursă).
Pentru administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetelor locale, competenţa teritorială a fost
atribuită compartimentelor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale.
În Codul de procedură fiscală este reglementat şi un caz de competenţă teritorială specială, referitor
la lipsa de domiciliu a contribuabilului. În această situaţie, competenţa teritorială a fost încredinţată organului
fiscal în a cărui rază se face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale. Aceeaşi măsură
se aplică şi în cazul executării silite, precum şi pentru luarea unor măsuri legale urgente atunci când există
indicii temeinice de dispariţie a elementelor de identificare a bazei de impunere reale.
În aplicarea regulilor de procedură fiscală, pot să se ivească şi conflicte de competenţă, când două
sau mai multe organe se declară, în acelaşi timp, competente sau necompetente.
Conflictele de competenţă se soluţionează de organe diferite, în funcţie de anumite împrejurări
concrete:
- de organul ierarhic superior comun celor două organe fiscale între care a intervenit conflictul de
competenţă;
- de Comisia fiscală centrală din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, în situaţia în care organele
fiscale între care apare conflictul nu au organ ierarhic superior comun;
- tot de Comisia fiscală centrală, completată cu câte un reprezentant al Ministerului Administraţiei
şi Internelor, al Asociaţiei Comunelor din România, Asociaţiei Oraşelor din România, Municipiilor din
România, Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene din România, în cazul în care unul din organele fiscale
aflate în conflict de competenţă este o autoritate sau un compartiment al administraţiei publice locale.
Uneori, activitatea de administrare a impozitelor şi taxelor poate fi preluată de un alt organ fiscal,
cu acordul contribuabilului şi al organului fiscal competent teritorial. În acest caz ne aflăm în situaţia
acordului de competenţă.
Legate de competenţa teritorială, pot să apară şi incidentele de procedură, cum ar fi conflictele de
interese, abţinerea şi recuzarea funcţionarului public, reprezentant al unui organ fiscal competent.
Conflictul de interese se referă la situaţiile în care un funcţionar public este implicat într-o procedură
de administrare şi nu poate efectua anumite acte şi operaţiuni.
Aceste situaţii sunt expres reglementate de art. 39 al Codului de procedură fiscală:
- funcţionarul public implicat în procedură de administrare este, în acelaşi timp, şi contribuabil sau
soţ (soţie), rudă sau reprezentant al contribuabilului;
- funcţionarul respectiv poate dobândi un avantaj ori poate suporta un dezavantaj direct;
- există un conflict între el, soţia (soţul) acestuia sau rude până la gradul al 3-lea şi una din părţi;
- alte cazuri prevăzute de lege.
Un funcţionar public implicat într-o procedură de administrare şi aflat într-o astfel de situaţie are
obligaţia să-şi înştiinţeze conducătorul organului fiscal şi să se abţină de la îndeplinirea procedurii.
Dacă funcţionarul aflat în conflict de interese nu se abţine, el poate fi recuzat de contribuabil.

60
 Recuzarea se decide tot de conducătorul organului fiscal sau de organul ierarhic superior. Dacă
cererea de recuzare se respinge, ea poate fi atacată la instanţa judecătorească competentă.
Cererea de suspendare nu suspendă procedura de administrare în derulare.
1.5. Mijloacele de probă
Potrivit Codului de procedură fiscală, mijloacele de probă sunt administrate de organele fiscale,
procedând la:
- solicitarea informaţiilor de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane;
- solicitarea de expertize;
- folosirea înscrisurilor;
- efectuarea de cercetări la faţa locului;
- efectuarea,în condițiile legii,de controale curente,operative și inopinate sau controale tematice,după
caz.
A. Obţinerea de informaţii se referă la posibilitatea recunoscută organelor fiscale de a cere informaţii
de la anumite categorii de persoane, în mod deosebit de la contribuabili sau de la împuterniciţii acestora. În
acest sens, organul fiscal poate solicita prezenţa contribuabilului la sediu, pentru a da informaţii şi lămuriri
necesare stabilirii situaţiei sale fiscale reale.
De asemenea, organele fiscale pot solicita informaţii şi de alte persoane, atunci când starea de fapt
fiscală nu a fost clarificată de contribuabil.
Contribuabilul furnizează informaţii prin completarea unei declaraţii pe propria răspundere.
Codul de procedură fiscală cuprinde dispoziţii referitoare la obligaţia băncilor de a furniza periodic
informaţii legate de titularii persoane fizice şi juridice ce deschid sau închid conturi, forma juridică pe care
aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora. Astfel de comunicări se transmit Ministerului Finanţelor
Publice.
De asemenea, instituţiile de credit au obligaţia de a comunica ANAF-lui,la solicitarea acestuia,date
privind soldul sau rulajul conturilor deschise la acestea,persoanele care au drept de semnătură, precum şi
casetele de valori deţinute de debitori.
B. Expertiza reprezintă un mijloc de probă la care se apelează atunci când este nevoie de părerea unor
specialişti dintr-un anumit domeniu de activitate pentru lămurirea unei împrejurări de fapt.
Expertiza se prezintă sub forma unui raport scris, întocmit de un specialist, asupra unei împrejurări
de fapt care necesită o evaluare. Numele expertului se comunică întotdeauna şi contribuabilului. Acesta, la
rândul lui, poate să numească şi el un expert pe cheltuială proprie.
Acest mijloc de probă este folosit de organele statului în determinarea stării de fapt fiscale a
contribuabilului.
C. Folosirea înscrisurilor
Alături de expertize, în determinarea aceleiaşi stări de fapt fiscale se pot folosi şi înscrisurile solicitate
contribuabilului. În măsura în care mai este nevoie, obligaţia de a prezenta înscrisuri revine şi altor persoane.
De asemenea, pentru a se evita distrugerea sau înstrăinarea înscrisurilor doveditoare, organul fiscal le poate
reţine pe o perioadă de maximum 30 de zile, iar în situaţii excepţionale, pe o perioadă de 90 de zile.
Soţul (soţia) sau rudele contribuabilului până la gradul al III-lea inclusiv pot refuza furnizarea de
informaţii, efectuarea de expertize şi prezentarea unor înscrisuri.
D. Cercetarea la faţa locului se constituie într-un mijloc de probă menit să ajute la stabilirea stării
reale fiscale a contribuabilului.
În acest sens, contribuabilii sunt obligaţi să permită funcţionarilor şi experţilor să pătrundă în încăperi,
pe terenuri şi în alte incinte. Persoanele fizice pot refuza intrarea acestora în domiciliu sau reşedinţă. În acest
caz, autorităţile pot intra doar cu autorizarea instanţei judecătoreşti competente.
În aceste acţiuni, organele fiscale pot fi ajutate, la cererea acestora, de poliţie, jandarmerie sau alţi
agenţi ai forţei publice.
Acţiunea de cercetare la faţa locului se încheie cu întocmirea unui proces-verbal.
În dovedirea situaţiei de fapt fiscale, sarcina probei revine atât organului fiscal cât şi contribuabilului:
- organul fiscal trebuie să motiveze decizia de impunere pe baza de probe sau constatări proprii;
- contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale.
În concluzie, precizăm că toate aceste mijloace de probă reglementate acum de Codul de procedură
fiscală, erau înainte administrate după regulile Codului de procedură civilă. Astfel, legiuitorul a reglementat
într-un mod derogatoriu de la dreptul comun unele aspecte, specifice dreptului financiar-fiscal.
1.6. Termenele

61
 Termenele privind exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor fiscale se calculează potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă, dacă legea fiscală nu dispune altfel. Aceste termene nu încep să
curgă sau se suspendă când se ivesc cazuri de forţă majoră sau caz fortuit.
În Codul de procedură fiscală este reglementat un termen de 45 zile, acordat organelor fiscale pentru
soluţionarea unor cereri ale contribuabililor. În cazuri temeinic justificate, acest termen poate fi prelungit.

Acte şi operaţiuni de stabilire a creanţelor fiscale

Din această categorie de acte şi operaţiuni fac parte:

- înregistrarea fiscală;
- obligaţia de a conduce evidenţa contabilă şi fiscală;
- obligaţia contribuabililor de a depune declaraţii fiscale;
- obligaţia organelor fiscale de a emite decizii de impunere.

2.1. Înregistrarea fiscală

Procedura fiscală cuprinde şi acte prealabile de înregistrare şi atribuire a codului fiscal pentru
fiecare plătitor de impozite şi taxe.
Astfel, orice persoană sau entitate, subiect al raportului juridic fiscal, are obligaţia de a se înregistra
fiscal, primind un cod de identificare fiscală, după cum urmează:
- codul numeric personal atribuit conform legii, pentru persoane fizice. Pentru cele care nu au cod
numeric personal, sunt înregistrate cu număr de identificare fiscală atribuit de organul competent din
subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
- codul unic de înregistrare, pentru comercianţi, inclusiv sucursalele cu sediul principal în afara ţării;
- codul de înregistrare fiscală, atribuit de organele competente din subordinea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, pentru persoanele juridice, asociere şi entităţilor fără personalitate juridică (cu
excepţia comercianţilor), persoanele fizice plătitoare de TVA.
Persoanele juridice (cu excepţia comercianţilor) persoanele fizice plătitoare de TVA, asocierile şi
entităţile fără personalitate juridică, precum şi persoanele fizice fără cod numeric personal au obligaţia de a
depune o declaraţie de înregistrare fiscală în termen de 30 de zile de la data înfiinţării sau de la data eliberării
actului legal de funcţionare, data începerii activităţii, data obţinerii primului venit, data dobândirii calităţii de
angajator.
Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală, organul fiscal competent eliberează un certificat de
înregistrare fiscală, în care se consemnează obligatoriu codul de identificare fiscală.
În cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatului de înregistrare fiscală, organul fiscal
competent va elibera un duplicat al acestuia, la cererea contribuabilului şi cu dovada de publicare a pierderii,
furtului sau distrugerii în Monitorul Oficial al României.
Modificările ulterioare ale datelor din declaraţia de înregistrare fiscală trebuie aduse la cunoştinţă
organului fiscal competent, în termen de 30 de zile de la data producerii acestora, prin completarea şi
depunerea unei declaraţii de menţiuni.
Certificatul de înregistrare fiscală se anulează, prin predare organelor fiscale, în cazul încetării
condiţiilor care au generat înregistrarea fiscală.
Organele fiscale competente din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală au obligaţia
ţinerii evidenţei plătitorilor de impozite, taxe şi alte contribuţii într-un registru al contribuabililor.
Într-o evidenţă specială sunt trecuţi contribuabili persoane juridice care timp de 12 luni consecutive
nu au depus situaţii financiare, declaraţii fiscale şi nu au făcut plăţi către bugetul statului.
2.2. Obligaţia de a conduce evidenţa fiscală
Contribuabilii sunt obligaţi să conducă evidenţe fiscale, în vederea stabilirii datoriilor către bugetul
statului.
Evidenţele fiscale şi contabile sunt ţinute cu respectarea următoarelor reguli stabilite de art. 78 al
Codului de procedură fiscală:

62
 - evidenţele contabile şi fiscale se păstrează, după caz, la domiciliul fiscal al contribuabilului, la
sediile secundare ale acestuia, inclusiv pe suport electronic, sau pot fi încredinţate spre păstrare unei societăţi
autorizate să presteze servicii de arhivare;
- contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile
desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror documente prevăzute de lege;
- contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente primare şi de
evidenţă contabilă stabilite prin lege şi să completeze integral rubricile formularelor, corespunzător
operaţiunilor înregistrate.
2.3. Obligaţia de a depune declaraţii fiscale
Declaraţia fiscală este formularul pus la dispoziţia contribuabilului de către organul fiscal, în care
se recunosc obligaţiile fiscale dar se menţionează şi bunurile şi veniturile din a căror deţinere rezultă creanţe
fiscale către buget.
În declaraţie, contribuabilul are obligaţia să consemneaze informaţii corecte cerute de formular, să
calculeze cuantumul obligaţiilor fiscale (dacă este prevăzut de lege).
În încheiere, declaraţia trebuie să fie semnată de contribuabil sau de împuternicitul acestuia.
Condiţiile existenţei semnăturii se consideră îndeplinite şi în cazul transmiterii declaraţiilor fiscale prin
sistemul electronic de plăţi şi de transmitere la distanţă.
Declaraţiile fiscale sunt însoţite de documentaţiile cerute de lege. Acestea se depun la registratură sau
la poştă prin scrisoare recomandată ori pot fi transmise prin mijloace electronice sau prin sisteme de
transmitere la distanţă. Dacă un contribuabil se află în imposibilitate de a scrie, declaraţiile fiscale se
redactează de organul fiscal sub forma unui proces-verbal.
În situaţia în care contribuabilul nu depune declaraţie fiscală, organul fiscal competent poate stabili
din oficiu obligaţiile fiscale, prin estimarea bazei de impunere, dar nu înainte de trecerea unui termen de 15
zile de la înştiinţarea contribuabilui că a depăşit termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale.
2.4. Decizia de impunere
Alături de declaraţia fiscală, decizia de impunere emisă de organul fiscal reprezintă actul prin care se
stabilesc impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat. Astfel decizia de
impunere reprezintă actul administrativ fiscal emis de organul fiscal competent, prin care se stabilesc obligaţii
de plată faţă de un contribuabil. Întruneşte condiţiile de formă menţionate pentru actele administrative fiscale,
la care se adaugă unele specifice, legate de individualizarea şi cuantumul impozitului sau a taxei, baza de
impunere a acestora etc.
Astfel , decizii de impunere se emit:
- ori de cate ori se modifică baza de impunere;
- ca urmare a unei inspecţii fiscale;
- dacă nu s-a emis un document referitor la baza de impunere.
Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrativ fiscale:
- deciziile privind rambursarile de T.V.A;
- deciziile privind restituirea de sume de bani de la bugetul general consolidat;
- deciziile referitoare la baza de impunere;
- deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii;
- declaraţiile fiscale sub rezerva unei verificări ulterioare.
Aşa cum am menţionat mai sus organul fiscal competent emite o decizie în care se regăsesc şi aspecte
referitoare la baza de impunere. Există însă şi situaţii când baza de impunere se stabileşte separat, prin decizii
referitoare la aceasta şi anume:
- venitul este realizat de mai multe persoane. În această situaţie, persoanele pot să-şi numească un
împuternicit comun în relaţia cu organul fiscal;
- sursa venitului se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial. În această situaţie,
decizia de impunere se emite de organul fiscal pe raza căruia se află sursa venitului.
2.5. Prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale
În materia stabilirii creanţelor fiscale, această problematică are importanţă deosebită. Astfel, în Codul
de procedură fiscală este reglementat un termen general de prescripţie (de 5 ani) al dreptului organelor fiscale
de a stabili obligaţii de plată în sarcina contribuabilului. Acest termen începe să curgă de la data de 1 iulie a
anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, dacă legea nu dispune altfel. Acest termen, mai mare
decât în dreptul civil, a fost stabilit în interesul banului public şi pentru a da răgaz necesar şi suficient
organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale.

63
 Dar tot în Codul de procedură fiscală este reglementată excepţia de la regula mai sus menţionată,
referitoare la termenul de prescripţie de 10 ani pentru stabilirea obligaţiilor fiscale ce rezultă din săvârşirea
unor fapte prevăzute de legea penală.
Acest termen începe să curgă de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare
printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă
între momentul efectuării inspecţiei fiscale şi până la emiterea deciziei de impunere. În rest, termenele mai
sus menţionate se întrerup şi se suspendă potrivit regulilor de drept comun.
2.6 Titlul de creanţă şi particularităţile acestuia
Din cele analizate până acum, titlul de creanţă fiscală este un act financiar-fiscal prin care se stabilesc
de organele fiscale competente obligaţii de plată în sarcina contribuabilului.
Sunt considerate titluri de creanţă următoarele acte administrativ-fiscale :
- decizia de impunere emisă de organele fiscale competente;
- declaraţiile fiscale, angajamentele de plată sau documentele întocmite de plătitor prin care acesta
declară obligaţiile fiscale;
- declaraţiile vamale pentru obligaţiile de plată în vamă;
- procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul competent, pentru
obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;
- ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti în cazul
amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor acte fiscale stabilite de procurori sau de instanţa judecătorească;
- decizia prin care se stabilesc obligaţiile de plată pentru creanţele fiscale accesorii.
Titlul de creanţă fiscală este un act financiar-fiscal cu anumite trăsături specifice, cum ar fi:
- titlul de creanţă fiscală are un caracter legal, izvorât din reglementările juridice referitoare la acesta;
- titlul de creanţă fiscală are un caracter declarativ, în sensul că prin consimţământul său se constată
anumite sume de bani datorate statului de către contribuabili;
- se întocmeşte în formă scrisă, ca o condiţie impusă de normele dreptului public;
- are un caracter executoriu. Titlul de creanţă fiscală este executoriu de drept, putând fi adus la
îndeplinire fără nici o investire specială (ca în dreptul civil).

Modificarea obligaţiilor fiscale

În perioada scursă între momentul stabilirii creanţelor fiscale şi cel al ajungerii la scadenţă pot să
intervină situaţii care determină modificarea obligaţiei fiscale iniţiale cum ar fi:
- modificarea elementelor care au stat la baza individualizării obligaţiilor fiscale cuprinse în
declaraţia fiscală sau constatate direct de organele fiscale. Această situaţie poate fi adusă la cunoştinţa
organelor fiscale de contribuabil sau poate fi constatată de organele fiscale în urma unor acţiuni de control.
- modificarea actelor normative prin care se instituie venituri bugetare. Adoptarea unor noi
reglenentări juridice financiar-fiscal referitoare la aceleaşi relaţii sociale determină, implicit, modificarea
obligaţiilor fiscale.
- acordarea de înlesniri la plata obligaţiilor fiscale.
Înlesnirile la plată se acordă de organele fiscale competente, la cererea temeinic justificată a
contribuabililor, atât înaintea începerii executării silite cât şi în timpul efectuării acesteia.
Procedural, condiţiile în care se acordă aceste înlesniri se stabilesc printr-o convenţie încheiată între
creditorul bugetar şi debitor. După comunicarea aprobării înlesnirilor la plată, executarea silită nu se porneşte
sau nu se continuă, după caz.

Stingerea creanţelor fiscale

Creanţele fiscale se nasc pentru a se stinge după o anumită perioadă de timp. Scopul pentru care au fost
instituite îl reprezintă colectarea de impozite şi taxe la bugetul general al statului, în vederea îndeplinirii
numeroaselor nevoi sociale, de care am mai amintit până acum.

64
 Aşadar, colectarea presupune utilizarea acţiunilor şi mijloacelor legale prin care este alimentat cu
fonduri băneşti bugetul statului. Colectarea este urmată firesc de stingerea creanţelor fiscale, prin realizarea
lor totală sau parţială (de bună - voie sau de nevoie, după cum vom vedea mai jos).
În reglementările actuale ale Codului de procedură fiscală regăsim şi modalităţi de stingere a
creanţelor fiscale, urmate de nerealizarea lor (şi pe care le vom analiza în acest capitol).
În concluzie, în Codul de procedură fiscală, sunt reglementate mai multe situaţii de stingere a
creanţelor fiscale:
a) stingerea voluntară a creanţelor fiscale;
b) stingerea silită a creanţelor fiscale.
Ambele modalităţi sunt urmate de realizarea totală sau parţială a creanţelor fiscale.
c) alte modalităţi prevăzute de lege.
4.1. Stingerea voluntară a creanţelor fiscale
4.1.1. Stingerea prin plată a creanţelor fiscale
Plata este cel mai important şi cel mai uzitat mijloc de stingere a obligaţiilor fiscale. La rândul ei,
plata se poate efectua fie voluntar prin încasarea sumei datorate, fie prin executare silită (ne vom ocupa şi de
acest aspect în secţiunea următoare).
În limbajul obişnuit, plata se referă la remiterea unei sume de bani, iar în limbajul juridic înseamnă
executarea unei obligaţii.
Plăţile datorate către bugetul statului se efectuează prin intermediul băncilor, Trezoreriei statului
(inclusiv, unităţile acesteia din teritoriu) şi altor instituţii autorizate să efectueze operaţiuni de plată .
Plata se poate efectua în numerar, prin mandat poştal, prin virament, prin Internet,prin card bancar,
prin aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale sau orice alt mijloc de plată permis de lege.
Data efectuării plăţii este stabilită diferit, în funcţie de mijlocul de plată utilizat:
- data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele fiscale competente, în cazul plăţilor în
numerar;
- data poştei însrisă pe mandatul poştal, în cazul plăţilor prin mandat poştal ;
- data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice.
Acestă dată poate fi dovedită prin extrasul de cont al contribuabilului.
- data înregistrării la organul competent a documentului pentru care s-au depus şi anulat timbre
datorate potrivit legii, în cazul stingerii obligaţiilor fiscale prin aplicarea şi anularea de timbre mobile.
În situaţia în care apar neconcordanţe referitoare la data plăţii, din vina organului fiscal, debitorul
poate depune o cerere (în termen de l an), pentru îndreptarea erorii materiale, iar plata se consideră valabilă
din momentul efectuării acesteia, în suma şi din contul debitorului înscrisă în documentul de plată. Precizăm
că procedura de îndreptare a erorilor materiale se aplică numai creanţelor fiscale administrate de Agenţia
Naţională de Administrare Ficală, unităţile subordonate acesteia şi altor autorităţi publice.
Plata creanţelor fiscale se efectuează de către debitori distinct pe fiecare impozit, taxă, contribuţie şi
alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv majorări de întîrziere. Dacă un debitor datorează
mai multe tipuri de impozite, taxe şi contribuţii reprezentând creanţe fiscale şi nu are o sumă suficientă pentru
a le stinge pe toate, se achită datoria pe care o indică debitorul. În cadrul aceluiaşi tip de impozit, taxă,
contribuţie sau altă sumă reprezentând creanţă fiscală stabilită de contribuabil, ordinea stingerii lor este, de
drept , următoarea:
- sume datorate în contul ratei din luna curentă din graficul de plată a obligaţiei fiscale pentru care
s-a aprobat eşalonarea la plată, precum şi dobânda sau majorarea de întârziere datorate în luna curentă,
împreună dobânda sau majorarea de întârziere datorate pe perioada amânării (dacă termenul se împlineşte
în luna curentă);
- sume datorate cu titlu de obligaţii fiscale, principale şi accesorii aferente acestora, în ordinea
vechimii, cu excepţia celor pentru care s-a început executarea silită.
După stingerea integrală a obligaţiei fiscale principale celei mai vechi se vor stinge obligaţiile
fiscale accesorii aferente acesteia (respectiv, majorările de întârziere).
- sumele datorate în contul următoarelor rate din graficul de plată a obligaţiei fiscale pentru care s-a
aprobat eşalonarea pănă la concurenţa cu suma eşalonată la plată sau până la concurenţa cu sumă achitată,
după caz, precum şi suma amânată la plată împreună cu dobânda sau majorarea de întârziere datorată pe
perioada amânârii;
- obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la cererea contribuabilului.
Neplata la termen a creanţelor fiscale atrage, potrivit legii, obligaţii accesorii de plată a unor sume
cu titlu de dobânzi sau majorări de întârziere,cu anumite excepții prevăzute de lege(amenzile de orice

65
fel,cheltuieli judiciare,cheltuieli de executare silită etc.). Dobânda se calculează pentru fiecare zi de
întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate,
inclusiv.
În situaţii temeinic justificate de contribuabili, organele fiscale competente pot acorda înlesniri la
plată a obligaţiilor fiscale restante, atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul efectuării acesteia.
La nivel local, creditorii bugetari pot acorda la cererea temeinic justificată a debitorilor (persoane
fizice sau juridice), următoarele înlesniri la plată:
- eşalonări şi amânări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la
bugetul local;
- eşalonări, amânări şi/sau scutiri, amânări şi/sau reduceri la plata majorărilor de întârziere, cu
excepţia celor datorate pe perioada de eşalonare sau amânare.Pe perioada acordării de înlesniri la plată se
percep dobânzi pentru obligaţiile fiscale supuse unui asemenea regim fiscal.
4.1.2 Stingerea creanţelor fiscale prin compensare
Compensarea reprezintă o modalitate de stingere a creanţelor fiscale pe cale amiabilă, urmată de
realizarea acestora.Această modalitate presupune existenţa unor creanţe reciproce între autorităţile statului
care administrează impozite, taxe, contribuţii şi debitorii fiscali. Aceste creanţe se compensează până la
valoarea cea mai mică.
În principiu, se compensează creanţe care vizează separat bugetul de stat şi bugetul local. Adică, nu
se pot compensa datorii ale debitorului faţă de bugetul de stat cu creanţe ale autorităţilor locale faţă de acesta;
şi nici invers. Aşadar, se compensează datorii ale debitorului faţă de bugetul central cu creanţele autoritătilor
publice faţă de acesta şi creanţe ale debitorului faţă de bugetul local cu datorii ale autorităţilor publice locale
faţă de acelaşi debitor.
În situaţia bugetelor centrale, compensarea poate duce la stingerea obligaţiilor fiscale datorate şi
altor bugete, în următoarea ordine:
- bugetul de stat;
- fondul de risc pentru garanţii de stat, pentru împrumuturi externe;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
- bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Daca legea nu prevede altfel,compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată,
fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile.În acest sens creanțele sunt exigibile :
a) la data scadenţei, potrivit legii;
b) la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu suma negativă de TVA cu opţiune
de rambursare, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul fiscal potrivit legii;
c) la data comunicării, potrivit legii, a unei decizii de soluţionare a cererii de restituire a accizei sau
TVA;
d) la data comunicării deciziei, pentru obligatiile fiscale principale, precum şi pentru obligaţiile
fiscale accesorii stabilite de organele competente prin decizie;
e) la data depunerii la organul fiscal a declaraţiilor fiscale rectificative, pentru diferenţele de obligaţii
fiscale principale stabilite de contribuabil;
a) la data comunicării actului de individualizare a sumei, pentru obligaţiile de plată de la buget;
b) la data primirii, în conditiile legii, de către organul fiscal a titlurilor executorii emise de alte
instituţii, în vederea executării silite..
Compensarea se face de organul fiscal competent, din oficiu sau la cererea debitorului, înainte de
restituirea sau rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz, în aceeaşi ordine ca şi la plată.
Măsura compensării se comunică contribuabilului de către organul fiscal, în termen de 7 zile.
Dobânzi şi penalităţi de întârziere se datorează şi în cazul compensării, până la data stingerii
obligaţiilor fiscale.
4.1.3. Restituiri de sume
Uneori, e posibil efectuarea de contribuabil către bugetul statului a unor plăţi nedatorate. În aceasta
situaţie, există posibilitatea restituirii, la cerere, a următoarelor sume:
- cele achitate fără existenţa unui titlu de creanţă;
- cele plătite în plus, faţă de creanţele fiscale;
- cele achitate în plus din eroare de calcul sau din aplicarea eronată a prevederilor legii;
- cele de rambursat de la bugetul de stat;
- sumele de restituit stabilite prin hotărâre judecătorească sau de alt organ competent;

66
 - sumele rămase din distribuire în urma executării silite a bunurilor;
- sumele rezultate în urma valorificării bunurilor sechestrate, în baza unei hotărârii judecătoreşti prin
care se dispune desfiinţarea executării silite.
Pe cale de exceptie, se restituie din oficiu sumele rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe
venit datorat de persoanele fizice.
În situaţia în care debitorul datorează obligaţii fiscale restante, restituirea operează numai după
operaţiunea de compensare, până la concurenţa sumei de rambursat sau de restituit.
Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă, la cerera
acestora.

4.2. Stingerea silită a creanţelor fiscale

4.2.1. Condiţii generale privind executarea silită
În materia executării creanţelor bugetare, regula o constituie stingerea voluntară, prin efectuarea plăţii
de către debitor. Atunci când debitorul omite să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege, în totalitate sau
în parte, după ce acestea au ajuns la scadenţă , creditorul poate apela la mijloace de executare silită. Aşadar,
executarea silită nu reprezintă o formă a răspunderii juridice, o sancţiune, ci o modalitate de executare a
obligaţiilor bugetare. De obicei, la această modalitate se recurge atunci când au fost epuizate toate celelalte
mijloace legale de colectare a veniturilor la bugetul satului.
Într-un stat de drept democratic, care nu se doreşte a fi represiv, a fost reglementată o procedură
riguroasă de executare silită, pe care o regăsim în conţinutul Codului de procedură fiscală.
După cum am mai arătat, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia corelativă se nasc atunci când se
constituie baza de impunere care le generează. Executarea silită reprezintă una dintre multe alte modalităţi de
stingere a creanţelor fiscale, atunci când acestea au ajuns la scadenţă.
Procedura de executare silită se declanşează dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege:
- să existe un titlu executoriu emis de organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are
debitorul domiciliul fiscal;
- creanţa să fie certă şi să fii ajuns la scadenţă. Creanţa este certă atunci când nu există nici o îndoială
asupra existenţei ei şi nu este grevată de nici un litigiu. De asemenea, creanţa devine scadentă la data expirării
termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent.
- să nu se fi împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege (împlinirea acestuia anulează dreptul
organului fiscal de a mai cere executarea silită).
Din analiza condiţiilor prezentate mai sus, rezultă că procedura executării silite se poate folosi numai
dacă titlul de creanţă fiscală devine titlu executoriu, prin ajungerea la scadenţă a creanţei fiscale, ca urmare a
expirării tremenului de plată stabilit de lege sau de organul competent.
Potrivit Codului de procedură fiscală, titlu executoriu este considerat un act administrativ fiscal, care
va cuprinde pe lângă elementele obisnuite şi unele specifice, referitoare la:
- codul de identificare fiscală;
- domiciliul fiscal al debitorului şi orice alte date de identificare;
- dimensiunea şi natura sumelor datorate şi neachitate;
- cadrul legal al puterii executorii a titlului.
În continuare, precizăm că sumele realizate din titlurile executorii transmise de autorizăţile
administraţiilor publice locale, pentru veniturile proprii, către autorităţile competente de executare silită, se
fac venit la bugetul de stat. La fel se întâmplă şi în situaţia titlurilor executorii transmise de instituţiile publice,
când veniturile realizate în astfel de condiţii ajung la bugetul de stat sau bugetul local, după caz.
4.2.2. Subiecţii raportului de executare silită
În cadrul procedurii de executare silită sunt implicaţi următorii subiecţi:
a) statul, reprezentat de organele competente de executare silită în calitate de creditor, titular al unor
drepturi de creanţă, stabilite potrivit legii;
b) debitorii fiscali reprezentati de o persoană fizică sau juridică, în calitate de contribuabili.
c) acestora li se poate adăuga şi plătitorul obligaţiei fiscale. Acesta este o persoană care în numele
debitorului are obligaţia prevăzută de lege de a reţine şi de a plăti impozite, taxe şi contribuţii, amenzi şi alte
sume datorate bugetului general consolidat.
Organele de executare silită sunt organe fiscale specializate ale statului, cu atribuţii în colectarea
creanţelor fiscale. Prin lege, le-au fost atribuite anumite competenţe, atât teritorial cât şi material.

67
 Legat de competenţa materială, precizăm că organele specializate ale statului în executarea silită sunt
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru veniturile datorate bugetelor centrale şi structurile
abilitate din cadrul primăriilor pentru veniturile datorate bugetelor locale .
De asemenea, la nivelul instituţiilor publice care încasează, administrează şi utilizează creanţe
bugetare, există organe proprii cu atribuţii în urmărirea silită a acestora.
Reamintim că transmiterea titlurilor executorii referitoare la venituri proprii de instituţiile publice
către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală determină ca sumele astfel realizate să se facă venit la
bugetul de stat.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală funcţionează, la nivel central, în cadrul Ministerului
Finanţelor Publice şi are structuri în teritoriu aflate în subordinea sa.
Referitor la competenţa teritorială precizăm că în cazul declanşării procedurii de executare silită
competent este organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului. Este
vorba, în acest caz, de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general al statului.
În cazul impozitelor şi contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă, competenţa revine organelor de
executare silită stabilite prin ordin al Ministerului Finanţelor Publice, în a cărui rază teritorială se află
domiciliul fiscal al plătitorului.
Pentru contribuabilii cu obligaţii de plată la sedii secundare, competenţa executării creanţelor fiscale
neachitate revine organelor fiscale în căror rază teritorială se află aceste sedii secundare.
În Codul de procedură fiscală este reglementat un caz de competenţă specială atunci când
contribuabilul nu are domiciliu fiscal. În această situaţie, competenţa teritorială revine organului fiscal în
raza căruia se face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale.
Persoanele împuternicite de lege să declanşeze şi să efectueze executări silite sunt denumite executori
fiscali. Au calitatea de funcţionari publici şi multe atribuţii prevăzute de lege:
- să identifice bunurile sau valorile care pot fi executate silit;
- să analizeze evidenţa contabilă a debitorului în vederea descoperirii persoanelor care datorează sau
deţin bunurile ori veniturile debitorului;
- să intre în orice incintă de afaceri a debitorului ;
- să cerceteze orice încăpere în care se găsesc bunuri sau valori aparţinând debitorului persoană
fizică;
- să solicite şi să verifice orice document care poate să-i ajute în determinarea bunurilor sau valorilor
debitorilor.
În execitarea acestor atribuţii, executorii fiscali au şi obligaţii prevăzută de lege, pentru a se evita
abuzurile care pot să apară pe parcursul derulării procedurii de executare silită. Aceste obligaţii se referă la :
- accesul executorilor fiscali în incintele de afaceri, domiciliu sau în orice încăpere aparţinând
debitorilor este posibil doar între orele 6,00 - 20,00 şi numai în zilele lucrătoare.
În cazul existenţei pericolului înstrăinării bunurilor sau valorilor, executorii fiscali pot pătrunde în
incintele de afaceri şi în zilele nelucrătoare şi la alte ore decât cele menţionate mai sus, dar numai în baza
autorizaţiei instanţei judecătoreşti competente.
- în domiciliul sau în reşedinţa debitorilor, executorii fiscali pot pătrunde numai cu consimţământul
acestora, iar în caz de refuz, cu autorizarea instanţei judecătoreşti.
Debitorii fiscali sunt persoanele fizice, persoanele juridice şi asocierile de persoane fără personalitate
juridică care datorează statului sume de bani, stabilite prin creanţe fiscale şi neachitate în termenul prevăzut
de lege .
Pentru îndestularea creanţelor statului, debitorii fiscali răspund cu bunurile sau valorile din
proprietatea lor atât pentru debitele personale cât şi cele pentru care sunt răspunzători în mod solidar alături
de alţi debitori fiscali.
În cazul asocierilor fără personalitate juridică debitorii răspund cu prioritate cu bunurile sau valorile
urmăribile ce aparţin asocierii, fără să fie excluse şi bunurile personale ale membrilor acestora.
În timpul executării silite, debitorii fiscali pot să aibă atitudini diferite faţă de organele de executate
silită :
- să coopereze cu acestea, prin consimţământul dat executorilor fiscali de a pătrunde în locuinţa lor
sau de a îngădui verificări în zile nelucrătoare sau în alte ore prevăzute de lege;
- să se sustragă cu rea-credinţă de la executarea silită, iar organele fiscale competente pot să pătrundă
în domiciliul sau incintele de afaceri ale debitorului numai cu ajutorul unui reprezentant al poliţiei,
jandarmeriei sau alt agent al forţei publice şi a doi martori majori, în condiţiile existenţei unei autorizaţii
emisă de o instanţă de judecată competentă.

68
 Obiectul executării silite îl reprezintă toate bunurile şi veniturile urmăribile ale debitorului, cu
excepţiile prevăzute de lege.
4.2.3. Reguli de desfăşurare a procedurii de executare silită
4.2.3.1. Măsurile asigurătorii şi constituirea de garanţii
Măsurile asigurătorii sunt acte premergătoare executării silite şi se instituie asupra bunurilor mobile
şi imobile din proprietatea debitorului, precum şi veniturile acestuia, când se află în pericol de a fi sustrase,
ascunse sau distruse cu consecinţa îngreunării colectării.
Măsurile asigurătorii se dispun şi se aduc la îndeplinire de organele fiscale competente prin procedură
administrativă şi îmbracă forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile şi
imobile, proprietate a debitorului.
Aceste măsuri mai pot fi dispuse şi de organele judecătoreşti sau alte organe competente.
Măsurile asigurătorii se dispun printr-o decizie motivată şi semnată a organului fiscal competent, în
care se precizează că o constituire de garanţii poate duce la ridicarea acestora.
Bunurile perisabile sau degradabile sechestrate asigurătoriu pot fi vândute în regim de urgenţă
potrivit legii sau de debitori, cu acordul organului fiscal, sumele urmând să fie folosite pentru stingerea
creanţei.
În cazul înfiinţării sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor imobile se comunică, pentru înscriere
şi opozabilitate faţă de terţi, şi biroului de carte funciară.
Dacă valoarea bunurilor proprii sechestrate asigurătoriu nu pot acoperi valoarea creanţelor, măsura
asiguratorie se poate extinde şi asupra bunurilor deţinute în proprietate comună cu terţe persoane (pentru cota-
parte deţinută).
După ce creanţa a fost individualizată şi a ajuns la scadenţă, măsurile asigurătorii se transformă în
măsuri executorii
Contribuabili pot formula contestaţii împotriva actelor prin care se dispun şi se aduc la îndeplinire
măsurile asigurătorii. Se aplică regimul juridic al contestaţiilor la executare silită.
De asemenea, măsurile asigurătorii pot fi ridicate, prin decizie motivată, de organele fiscale
competente, dacă au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea de garanţii.
În consecinţă, organul fiscal poate solicita constituirea de garanţii pentru :
- suspendarea executării silite, în condiţiile prevăzute de leg;
- ridicarea măsurilor asigurătorii;
- asumarea obligaţiei de plată de către altă persoană prin angajament de plată;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Pentru a fi luate măsurile mai sus menţionate, garanţiile se constituie prin:
- consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei statului;
- scrisoarea de garanţie bancară;
- ipotecă asupra unor bunuri imobile de pe teritoriul României;
- gaj asupra unor bunuri mobile;
- fidejusiune.
4.2.3.2. Începerea executării silite
În cazul neachitării creanţelor fiscale de către debitor, organele competente transmit acestuia, după
expirarea termenului de plată, o înştiinţare prin care i se notifică suma de bani datorată bugetului.
Înştiinţarea de plată ajunge la debitor cu ajutorul poştei prin scrisoare recomandată, prin agenţii fiscali
sau prin afişare.
Neachitarea creanţelor fiscale în termen de 15 zile de la înştiinţare poate declanşa procedura de
executare silită.
Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. În consecinţă, somaţia este primul act de
executare silită şi se comunică debitorului, indiferent de modalitatea de executare silită aplicată. Aceasta va
fi însoţită întotdeauna de un exemplar al titlului executoriu.
Somaţia face parte din categoria actelor administrativ-fiscale, care cuprind pe lîngă elementele
obişnuite şi unele cu caracter specific, referitoare la:
- numărul dosarului de executare;
- sumele băneşti supuse executării silite;
- încă un termen până la care mai poate achita suma datorată;
- precizarea consecinţelor nerespectării conţinutului somaţiei.
Somaţia, aproape la fel ca şi înştiinţarea de plată, se comunică debitorului după cum urmează:

69
 - prin poştă, printr-o scrisoare recomandată la domiciliu sau sediul debitorului persoană fizică sau
juridică, după caz;
- primirea personală a somaţiei sub semnătură, prin prezentarea celui somat la sediul organului de
executare silită;
- transmiterea prin fax, telefon, e-mail cu obligaţia confirmării primirii acesteia de către debitor;
- prin executorii fiscali, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă referitore la comunicarea
citaţiilor şi a altor acte de procedură, aplicate în mod corespunzător.
În cazul în care debitorul refuză somaţia sau nu este prezent la domiciliu sau sediul său, aceasta
se publică în ziare locale sau centrale sau în Monitorul Oficial al României. După publicarea ei, toate actele
de executare silită devin opozabile debitorului.
Dovada comunicării somaţiei se păstrează în dosarul de executare şi se menţionează în evidenţa
organului de executare silită.
Debitorului, prin somaţie, i se îngăduie încă 15 zile pentru achitarea obligaţiei bugetare. După
expirarea acestui termen şi continuarea neachitării sumei datorate, se continuă modalităţile de executare
silită prevăzută de lege.
Desfăşurarea procedurii de executare silită are la bază reguli generale stabilite prin Codul de
procedură fiscală.
- în principiu, sunt supuse executării silite toate veniturile şi bunurile aflate în proprietatea
debitorului, urmăribile potrivit legii, dar valorificarea acestora se întinde numai pentru realizarea creanţelor
fiscale şi a cheltuielilor de executare;
- în vederea determinării averii debitorului, organele de executare silită pot folosi toate mijloacele
de probă admise de Codul de procedură fiscală (expertize, înscrisuri, cercetări la faţa locului , solicitare de
informaţii de la contribuabil sau alte persoane);
- pe parcursul executării silite se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare silită
prevăzute de Codul de procedură fiscală;
- executarea silită se desfăşoară până la colectarea integrală a sumelor înscrise în titlul executoriu, la
care se adaugă dobânda,penalităţile şi majorările de întârziere şi cheltuielile de executare. Dacă nu este
stabilit cuantumul acestora, organele de executare silită le pot calcula şi consemna într-un proces-verbal, care
capătă valoare de titlu executoriu.
- terţii nu se pot opune sechestrării unui bun al debitorului, invocând un drept de gaj, ipotecă sau
privilegiu, dar pot participa la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunului în condiţiile stabilite
de lege;
- executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează.

4.2.3.3. Întreruperea, suspendarea sau încetarea executării silite

Pe parcursul desfăşurării procedurii de executare silită, pot să apară situaţii care duc la întreruperea,
suspendarea sau încetarea acesteia, reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, executarea silită se suspendă în următoarele cazuri:
- când debitorului i-a fost aprobată înlesnirea la plată, iar ulterior i-a fost comunicată acestuia;
- instanţa judecătorească sau creditorul fiscal au dispus suspendarea exercitării silite;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
În situaţia în care măsurile de executare silită prin poprire duc la imposibilitatea debitorului de a-şi
continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul fiscal, la cererea debitorului, poate
dispune suspendarea temporară fie totală, fie parţială a popririi .
Termenul de suspendare este de cel mult 6 luni de la data comunicării de organul fiscal către bancă
sau alt terţ poprit a suspendării popririi.
În reglementările iniţiale ale Codului de procedură fiscală, executarea silită se întrerupea în cazul
declarării stării de insolvabilitate a debitorului şi în alte cazuri prevăzute de lege. Prin modificările aduse
acestuia,executarea silită nu se mai întrerupe pe perioada în care contribuabilul este declarat insolvabil.
Executarea silită încetează în următoarele cazuri:
- titlul executoriu a fost desfiinţat;
- s-au achitat toate sumele restante cuprinse în titlul executoriu, inclusiv majorările de întârziere şi
cheltuielile de executare;
- alte cazuri prevăzute de lege.

4.2.4. Modalităţi de realizare a executării silite

70
 În Codul de procedură fiscală sunt reglementate următoarele modalităţi de realizare a executării
silite:
- executarea silită prin poprire;
- executarea silită a bunurilor mobile;
- executarea silită a bunurilor imobile;
- executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini;
- executarea silită a unui ansamblu de bunuri.
Organele de executare silită pot folosi, succesiv sau concomitent, oricare din modalităţile de executare
enumerate mai sus în vederea colectării de resurse băneşti legale la bugetul statului. După cum vom vedea în
continuare, fiecare modalitate are reglementată o procedură proprie, care se desfăşoară după reguli specifice,
la care se adaugă cele generale, pe care le-am analizat deja.
4.2.4.1. Executarea silită prin poprire
Poprirea este o modalitate de executare silită care constă în îndestularea creanţei unui creditor (stat,
colectivitate locale) prin urmărirea veniturilor debitorului pe care i le datorează o terţă persoană.
Astfel, prin înfiinţarea popririi se nasc următoarele categorii de raporturi juridice:
- între creditor (stat, colectivităţi locale) şi debitorul obligaţiei bugetare;
- între debitor, în calitate de creditor, şi terţul poprit ;
- între creditor şi terţul poprit.
Executării silite prin poprire sunt supuse toate sumele urmăribile ale debitorului reprezentând
venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, deţinute sau datorate cu orice titlu de terţe persoane sau
pe care aceştia le vor datora sau deţine în viitor în termenul unor raporturi juridice deja existente .
Pentru sumele urmăribile reprezetând venituri şi disponibilităţi în valută, banca poate să le
convertească în lei, fără consimţământul titularului de cont la cursul de schimb afişat de aceasta pentru ziua
respectivă.
Salariile, pensiile de orice fel, ajutoarele şi indemnizaţiile realizate de debitorul persoană fizică sunt
supuse urmăririi numai în condiţile prevăzute de Codul de procedură civilă .
În schimb, nu sunt supuse executării silite prin poprire creditele nerambursabile sau finanţările
primite de la o instituţie sau organizaţie internaţională pentru derularea unor proiecte sau programe.
În concluzie, procedura executării silite prin poprire vizează veniturile realizate atât de persoanele
fizice, cât şi cele juridice.
Această procedură, ca de altfel toate celelalte, începe prin comunicarea către debitor a somaţiei,
însoţită de o copie de pe titlu executoriu. În conţinutul acesteia, se face precizarea pentru debitor că mai are
încă 15 zile la dispoziţie pentru a stinge datoria sau a face dovada acestui fapt.
Neachitarea creanţei fiscale în termenul prevăzut în somaţie, determină continuarea executării silite
prin poprire de către organele competente ale statului.
Astfel, poprirea se înfiinţează de organul de executare printr-o adresă care se transmite terţului poprit,
printr-o scrisoare de recomandare cu dovadă de primire însoţită de o copie certificată de pe titlu executoriu.
Debitorul va fi înştiinţat şi el despre înfiinţarea popririi.
Poprirea nu este supusă validării.
Adresa de înfiinţare a popririi cuprinde;
- numărul şi data emiterii;
- denumirea şi sediul organului de executare silită;
- numele , prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică sau denumirea şi sediul debitorului
persoană juridică;
- date de identificare a debitorului;
- baza legală a executării silite prin poprire;
- numărul şi data titlului executoriu, precum şi organul fiscal care l-a emis;
- natura şi cuatumul creanţei fiscale când acesta din urmă este mai mic decât cel trecut în titlul
executoriu;
- contul în care urmează a se vira suma datorată;
- semnătura şi ştampila organului de executare.
După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat să reţină de îndată sumele de bani datorate de
debitor şi să le vireze în contul indicat de organele de executare. De asemenea, terţul poprit este obligat să
indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând totodată şi organul de executare.
Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de către terţul poprit. Astfel, terţul
poprit este obligat să înregistreze ziua şi ora primirii adresei de înfinţare a popririi.

71
 Poprirea înfiinţată anterior ca măsură asigurătorie, devine executorie după comunicarea terţului poprit
a copiei certificate de pe titlul executoriu, urmată de înştiinţarea debitorului.
Aceleaşi reguli de înfiinţare a popririi se aplică şi în cazul în care debitorul este titular de conturi
bancare. Astfel, o dată cu trimiterea somaţiei şi a titlului executoriu debitorului se trimite şi băncii o copie
certificată de pe acelaşi titlu executoriu.
Dacă debitorul nu-şi achită datoria în termenul prevăzut în somaţie, banca este obligată să ia măsuri
de indisponibilizare a sumelor necesare stingerii creanţelor fiscale, aflate momentan în contul debitorului,
precum şi sumele viitoare provenite din încasările zilnice în lei şi în valută. Din momentul indisponibilizării
de la data şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi asupra sumelor din conturile bancare, instituţia bancară
este obligată:
- să nu deconteze documentele de plată primite, respectiv să nu procedeze la debitarea conturilor
debitorilor;
- să nu accepte alte plăţi din cont, cu excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, a accizelor
datorate de antreprenorii autorizați sau de cumpărătorii de produse energetice(în numele antreprenorilor
autorizați),precum și sumele necesare plății impozitelor ,taxelor,contribuțiilor de care depinde menținerea
valabilității înlesnirii.
Nerespectarea acestor obligaţii de către bancă este urmată de anularea oricăror plăţi efectuate şi
angajarea solidară a răspunderii terţului poprit cu debitorul, în limita sumelor sustrase indisponibilizării.
În situaţia în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit este
nevoit să-i anunţe în scris pe toţi şi va distribui sumele de bani datorate într-o anumită ordine stabilită de lege.
Băncile au obligația să plătească sumele indisponibilizate în contul indicat de organul de executare
silită în termen de 3 zile de la indisponibilizare.
Dacă debitorul îşi achită datoriile în termenul prevăzut în somaţie, organul de executare silită anunţă
banca pentru înlăturarea măsurii de indisponibilizare totată sau parţială a sumelor din cont.
În cadrul procedurii de executare silită prin poprire, terţul poprit are un rol important în stingerea
creanţelor fiscale datorate statului de debitor.
Tocmai de aceea, aşa cum am arătat până acum, lui îi revin o serie de obligaţii stabilite prin lege.
Dacă, însă, nu este sincer şi comunică organelor de executare că nu datorează debitorului nici o sumă de bani,
nu respectă dispoziţiile legale privind reţinerile şi distribuirile de sume de bani sau invocă nereguli în
înfiinţarea popririi, organele de executare silită se pot adresa instanţelor de judecată, în a cărei rază teritorială
se află domiciliul sau sediul terţului poprit.
Instanţa de judecată va pronunţa menţinerea sau desfiinţarea popririi, pe baza cererii organului de
executare (sau a altei părţi interesate) şi a probelor administrate. Judecata se desfăşoară cu precădere, iar
hotărîrea de menţinere a popririi constituie titlu executoriu şi va sta la baza executării silite a terţului poprit.
Pe cale de consecinţă, terţul poprit, deşi n-are personal nicio datorie faţă de bugetul statului, ajunge
să fie executat silit datorită raporturilor juridice pe care le are cu debitorul fiscal şi atitudinii sale ori ca
urmare a nerespectării obligaţiilor stabilite de Codul de procedură fiscală.
Executarea silită prin poprire a conturilor bancare se poate suspenda temporar, total sau parţial, de
creditorul fiscal, la cererea debitorului, în care se precizează că înfiinţarea popririi l-a adus pe acesta din urmă
în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea economică, cu consecinţe sociale destul de grave. O dată cu
cererea de suspendare, debitorul va indica bunurile libere de orice sarcini care pot fi supuse măsurilor
asigurătorii.
4.2.4.2. Executarea silită a bunurilor mobile
După cum ne arată şi denumirea sa, această procedură de executare silită vizează bunurile mobile ale
debitorului, persoană fizică sau juridică.
Procedură de executare silită mobiliară începe prin comunicarea somaţiei către debitorul persoană
fizică sau juridică .
La fel ca şi la cealaltă modalitate de executare silită, dacă debitorul nu-şi achită sumele restante în
termenul prevăzut în somaţie, se continuă procedura de executare silită mobiliară.
În legislaţia actuală şi în literatura de specialitate regăsim reglementateşi analizate următoarele etape
ale acestei proceduri:
- identificarea bunurilor mobile urmăribile;
-sechestarea bunurilor mobile ce vor fi supuse executării silite;
-valorificarea bunurilor sechestrate în vederea stingerii creanţei fiscale.
A. Identificarea bunurilor mobile urmăribile

72
 În principiu, sunt supuse executării silite toate bunurile aflate în proprietatea debitorului, persoană
fizică sau juridică, cu anumite excepţii prevăzute de lege. Pentru identificarea bunurilor mobile, organele de
executare pot pătrunde în încăperile, incintele de afaceri şi, în anumite condiţii, chiar în domiciliu debitorului.
De la executarea silită mobiliară sunt exceptate următoarele bunuri, necesare vieţii şi muncii
debitorului, precum şi familiei sale:
- bunuri mobile necesare exercitării profesiei, precum şi cele necesare continuării studiilor sau
formării profesionale;
- bunurile mobile necesare desfăşurării activităţii agricole, cum ar fi uneltele, seminţele,
îngrăşemintele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;
- bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale , precum şi obiectele
de cult religios, dacă sunt mai multe de acelaşi fel;
- produsele alimentare necesare debitorului şi familiei sale timp de 2 luni; dacă se ocupă cu
agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă;
- cantitatea de combustibil necesară debitorului pentru încălzit şi pentru pregătirea hranei, calculat
pentru trei luni de iarnă;
- bunurile necesare persoanelor cu handicap sau cele folosite pentru îngrijirea persoanelor bolnave;
- alte bunuri declarate neurmăribile prin alte prevederi ale legii.
Bunurile debitorului persoană fizică necesară desfăsurării activităţii de comerţ nu sunt exceptate de
la executarea silită.
Activitatea de identificare a executorilor fiscali presupune atât inventarierea bunurilor urmăribile, cât
şi evaluarea acestora, spre a se stabili cu aproximaţie dacă valoarea lor acoperă sau nu cuantumul creanţei, la
o eventuală valorificare. Evaluarea în această fază se face cu posibilităţile de apreciere de care dispune
executorul pentru că înainte de valorificarea lor efectivă se face o expertiză pentru a se stabili valoarea reală
a bunurilor mobile, supuse executării silite.
B. Sechestrarea bunurilor mobile urmăribile.
A doua etapă a executării silite mobiliare se referă la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile.
După acţiunea de identificare, bunurile urmăribile aflate la domiciliul, reşedinţa sau sediul debitorului
ori în alt loc sunt indisponibilizate prin aplicarea sechestrului în vederea acoperiri sumei datorate şi pentru a
se evita înstrăinarea până la momentul valorificării.
În acest sens, debitorul este obligat, prin lege, să prezinte toate bunurile proprietate personală, comună
sau indiviză şi să declare corect informaţii legate de locul de păstrare, să prezinte documente şi evidenţe
referitoare la acestea.
Bunurile mobile proprietate personală a debitorului vor fi sechestrate chiar dacă acestea se află la un
terţ. Acesta nu poate invoca un drept de gaj, dar va participa la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea
bunurilor.
La solicitarea debitorului,organul fiscal poate înlocui sechestrul asupra unui bun mobil cu sechestrul
asupra altui bun mobil ,liber de orice sarcini.
Bunurile mobile de valoare mică, care nu acoperă nici măcar cheltuielile de executare, nu vor fi
supuse acţiunii de sechestrare. De asemenea, pentru bunurile anterior sechestrate ca măsură asigurătorie nu
este necesară o nouă sechestrare.
Acţiunea de sechestrare a bunurilor urmăribile presupune întocmirea unui proces-verbal. Câte un
exemplar se înmânează debitorului sau se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum şi custodelui
atunci când este cazul; iar acesta va semna cu menţiunea că a primit bunurile în păstrare.
La rândul lor, organele de executare silită, prin aplicarea sechestrului dobândesc un drept de gaj
asupra bunurilor.
Procesul-verbal de sechestru cuprinde, în conţinutul său, următoarele menţiuni:
- denumirea organului de executare;
- numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul , numărul legitimaţiei şi al delegaţiei;
- indicarea locului, a datei şi a orei când s-a efectuat sechestrul;
- numărul dosarului de executare;
- data şi numărul de înregistrare a somaţiei;
- titlul executoriu şi temeiul legal în baza cărora se face executarea silită;
- numele, prenumele şi domiciliu debitorului persoană fizică sau denumirea şi sediul debitorului
persoană juridică, precum şi numele, prenumele şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la
aplicarea sechestrului;

73
 - sumele consemnate în titlul executoriu pentru care se aplică sechestrul, majorările de întârziere,
precum şi actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligaţia de plată;
- descrierea bunurilor mobile sechestrate şi evaluarea estimativă a fiecăruia, după aprecierea
executorului fiscal. Se precizează, totodată, starea de uzură a bunurilor, semnele particulare de identificare,
precum şi măsurile luate pentru a nu putea fi înlocuite, cum ar fi aplicarea de sigilii, ridicarea de la locul unde
se află, încredinţarea lor unor custode.
- măsurile luate pentru administrarea sau conservarea bunurilor, după caz;
- pentru bunurile a căror evaluare se impun cunoştinţe de specialitate, se consemnează menţiunea
că vor fi evaluate corespunzător înaintea începerii procedurii de valorificare;
- menţiunea făcută de debitor că bunurile sechestrate sunt gajate cu sau fără deposedare ori au fost
instituite anumite privilegii. În cazul bunurilor gajate cu deposedare se consemnează numele, prenumele şi
adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile, precum şi locul lor de depozitare.
- obiecţiile formulate de persoanele prezente la aplicarea sechestrului;
- menţiunea valorificării bunurilor, dacă în termen de 15 zile de la sechestru nu se sting obligaţiile
fiscale;
- menţiunea, dacă este necesar, că bunurile urmăribile fac obiectul unui sechestru anterior . În acest
sens, se vor anexa copii de pe procesele-verbale anterioare de sechestru.
Bunurile sechestrate prin procese-verbale anterioare se consideră sechestrate şi în cazul noii executări silite.
menţiunea că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constitui infracţiuni. În
această situaţie, executorul fiscal are obligaţia să sesizeze de îndată organele de urmărire penală competente.
- semnătura executorului fiscal şi a celorlalte persoane prezente la aplicarea sechestrului asupra
bunurilor mobile. Dacă o persoană nu poate sau nu vrea să semneze, executorul fiscal este obligat să
menţioneze această împrejurare.
Aşa cum am mai arătat, câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se înmânează debitorului
şi custodelui, dacă este cazul. Dacă se sechestrează bunuri gajate, pentru îndestularea creanţei altor creditori
, organul de executare le va trimite şi acestora câte un exemplar din procesul-verbal de sechestru.
Dacă pe parcursul acţiunii de aplicare a sechestrului, se observă că bunurile sechestrate nu acoperă
creanţele datorate , organele de executare silită pot face investigaţii necesare pentru identificarea şi urmărirea
altor bunuri ale debitorului.
Pentru bunurile descoperite în urmarea acestor investigaţii se încheie tot un proces-verbal de
sechestru.
De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile mobile sunt indisponibilizate . Pe
parcursul executării silite, debitorul nu poate dispune de acestea decât în anumite condiţii şi cu aprobarea
organului de executare competent. Actele de dispoziţie întocmite după această dată sunt lovite de nulitate
absolută.
Astfel, bunurile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului ori a altei
persoane desemnată de organul de executare ori pot fi ridicate de executorul fiscal şi depozitate în spaţii
special amenajate.
În cazul sumelor de bani în lei sau valută, titlurilor de valoare obiectelor de metal preţioase, pietrelor
preţioase, colecţiilor de valoare , obiectelor de artă, acestea se ridică de excutorul fiscal şi se depun, cel mai
tîrziu până a doua zi lucrătoare, la unităţile specializate.
Bunurile sechestrate pot fi şi sigilate, dacă există pericolul substituirii ori degradării acestora, atunci
când sunt lăsate în custodia debitorului sau a unei persoane desemnate în acest sens.
C.Valorificarea bunurilor sechestrate
Aşa cum se specifică şi în procesul verbal de sechestru, dacă în termen de 15 zile de la încheierea
acestuia nu se stinge creanţa fiscală, se va trece la valorificarea bunurilor.
În vederea valorificării, organul de executare verifică dacă bunurile sechestrate se găsesc în locul
menţionat în procesul-verbal.
În situaţia în care bunurile au fost substituite sau degradate, executorii fiscali întocmesc un proces-
verbal de constatare şi sesizează organele de urmărire penală, dacă există persoane care se fac vinovate de
această situaţie.
Dacă lucrurile sechestrate se găsesc la locul lor, se continuă procedura de executare silită prin
evaluarea acestora, de către experţi evaluatori (atunci când nu a fost posibilă evaluarea de executorul fiscal
pentru că nu existau acte de provenienţă ori gradul de uzură al bunurilor nu poate fi stabilit de nespecialişti).
Costul expertizelor de evaluare se includ în cheltuielile de executare şi vor fi suportate de debitor.
Potrivit legii, valorificarea bunurilor sechestrate se poate realiza prin una din următoarele forme:

74
 - înţelegerea părţilor;
- vânzare directă;
- vânzare la licitaţie;
- vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
- alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii
imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz.
În cazul bunurilor valorificate prin una din modalităţile de vânzare, cumpărător poate fi numai o
persoană fizică sau juridică care nu are obligaţii fiscale restante (în această categorie nu se includ cele pentru
care s-au acordat, potrivit legii, reduceri, amânări sau eşalonări la plată).
C1. Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor
Această formă de valorificare se realizează de debitor, cu acordul organului de executare silită, în
vederea stingerii totale a creanţei fiscale. Astfel, debitorul va găsi singur potenţialul cumpărător, îi va
comunica organului de executare numele şi adresa acestuia, precum şi termenul până la care va achita preţul
propus.
Preţul propus de potenţialul cumpărător şi acceptat de executorii fiscali nu poate fi mai mic decât
preţul de evaluare.
Dacă propunerea făcută de debitor se dovedeşte viabilă, în urma unei analize pertinente, organul de
executare va comunica aprobarea ei şi va indica termenul şi contul bugetar în care preţul bunurilor va fi virat
de cumpărător. După creditarea contului bugetar, bunurile supuse indisponibilizării devin disponibile, pentru
a putea fi inclusiv înstrăinate.
C2. Valorificarea bunurilor prin vânzare directă
Reprezintă acea modalitate de valorificare care se aplică în următoarele cazuri:
- pentru bunurile perisabile sau supuse degradării. În acest caz, potenţialul cumpărător este găsit de
organul de executare.
- înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se stinge integral creanţa fiscală;
- după încheierea procedurii de vânzare prin licitaţie, dacă bunurile sechestrate nu au fost vândute
şi se oferă cel puţin preţul de evaluare.
Operaţiunea de vânzare directă a bunurilor se consemnează într-un proces-verbal care constituie
titlu de proprietate.
Dacă pentru bunurile supuse vânzării directe, organele de executare înregistrează mai multe cereri
, acestea le vor vinde persoanelor care oferă cel mai mare preţ faţă de preţul de evaluare.
C.3. Vânzarea bunurilor la licitaţie
Reprezintă acea modalitate de valorificare a bunurilor sechestrate prin intermediul căreia
cumpărătorul este găsit de organul de executare în urma organizării unei licitaţii publice.
Prima operaţiune o reprezintă stabilirea unei date fixe pentru desfăşurarea licitaţiei. Cu cel puţin 10
zile înainte de această dată, organele de executare silită sunt obligate să efectueze publicitatea vânzării.
Publicitatea constă în afişarea unui anunţ privind vânzarea bunurilor sechestrate la o dată fixă, la
sediul organului de executare, la sediul primăriei în a cărei rază teritorială se află bunurile sechestrate, la
sediul sau la domiciliul debitorului, la locul vânzării, dacă acesta este altul decât cel în care se află bunurile
sechestrate. De asemenea, anunţurile privind vânzarea bunurilor sechestrate se pot publica în ziare naţionale
de largă circulaţie, în cotidiene locale, în pagini de Internet sau, după caz, în Monitorul Oficial al României,
partea IV-a, precum şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
Anunţul privind vânzarea este un act administrativ-fiscal şi cuprinde pe lângă elemente generale şi
unele specifice referitoare la:
- data la care a fost emis şi data afişării lui;
- denumirea şi ştampila organului fiscal emitent, numele şi semnătura persoanelor imputernicite de
acesta;
- numărul dosarului de executare silită;
- data, ora şi locul vânzării;
- bunurile care se oferă spre vânzare şi descrierea lor sumară;
- preţul de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei pentru fiecare bun oferit spre vânzare;
- precizarea, dacă este cazul, a drepturilor reale sau a privilegiilor care grevează bunurile;
- rugămintea pentru cei care pretind vreun drept asupra bunurilor să înştiinţeze despre acesta organul
de executare înainte de data stabilită pentru vânzare;
- menţiunea ca potenţialii cumpărători să depună până la termenul de vânzare ofertele de cumpărare
şi să fie prezenţi la data şi locul de vânzare a bunurilor. Pentru ofertanţi, trebuie făcută precizarea că sunt

75
obligaţi să depună până la termenul de vânzare o taxă de participare reprezetând 10% din preţul de pornire
a licitaţiei.
- menţiunea ca toţi cei interesaţi în achiziţionarea bunurilor să facă dovada, emisă de organele fiscale,
că nu au obligaţii fiscale restante.
Ofertele de cumpărare pot fi depuse direct sau prin poștă(nu prin telefon,telegrafic,prin telex sau
telefax).
Despre data, ora şi locul licitaţiei trebuie să fie înştiinţaţi şi debitorul, custodele, precum şi titularii
drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit. Dacă se schimbă locul sau ora vânzării de către
organul de executare, se vor face alte anunţuri, în aceleaşi condiţii arătate mai sus.
Licitaţia urmează să se ţină la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organele
de executare, după caz. Dacă bunurile sechestrate se află la debitor, acesta este obligat să permită ţinerea
licitaţiei în spaţiile pe care le deţine, dacă sunt adecvate în acest sens.
Pentru a putea participa la licitaţie , ofertanţii trebuie să depună, cu cel puţin o zi înainte de data stabilită
pentru licitaţie, următoarele documente:
- oferta de cumpărare;
- dovada plăţii taxei de participare.În cazul plății taxei de participare prin decont bancar sau prin
mandat poștal,executorul fiscal trebuie să verifice, la data ținerii licitației,creditarea contului curent al
Trezoreriei statului indicat de organul de executare pentru virarea acesteia.
- actul de împuternicire a persoanei care îl reprezintă pe ofertant;
- copie după certificatul de înregistrare, în cazul persoanelor juridice române;
- actul de înmatriculare tradus în limba română pentru persoanele juridice străine;
- copie de pe actul de identitate sau de pe paşaport pentru persoanele fizice române sau străine, după
caz;
- dovada emisă de organele fiscale că nu au obligaţii fiscale restante faţă de acestea.
De organizarea licitaţiei se ocupă o comisie alcătuită din 3 persoane numite de organul de conducere
al creditorului bugetar.Aceasta este condusă de un Preşedinte.
Comisia de licitaţie verifică şi analizează documentele de participare şi afişează la locul licitaţiei
lista cu ofertanţii care au depus documentaţia completă de participare.
În ziua, ora şi la locul stabilit pentru desfăşurarea licitaţiei, se prezintă ofertanţii, care se identifică
după numărul de ordine de pe lista de participare. Apoi, preşedintele comisiei anunţă obiectul licitaţiei şi
modul de desfăşurare a acesteia.
Preţul de pornire este preţul de evaluare pentru prima licitaţie.
Licitaţia porneşte de la cel mai mare preţ cuprins în ofertele de cumpărare dacă este mai ridicat
decât cel de evaluare, iar în caz contrar va începe de la acest din urmă preţ (adică de la preţul de evaluare).
În acest sens, în momentul începerii licitaţiei , executorul fiscal citeşte anunţul de vânzare şi ofertele
de cumpărare, depuse cel mai târziu cu o zi înainte de desfăşurarea acţiunii de licitaţie.
După licitarea fiecărui bun, comisia va întocmi un proces-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul
licitaţiei.
Rezultatul este diferit, în funcţie de obţinerea sau nu cel puţin a preţului de pornire a licitaţiei pentru
bunurile sechestrate.
Dacă la prima licitaţie nu se obţine cel puţin preţul de pornire al licitaţiei sau ofertanţii nu se prezintă,
organul de executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea organizării celei de-a doua licitaţie.
În situaţia în care nici la a doua licitaţie nu se obţine cel puţin preţul de pornire, se va fixa un nou
termen în cel mult 30 de zile , în vederea ţinerii celei de-a treia licitaţii.
La a treia licitaţie organizată pentru aceleaşi bunuri, acestea pot fi cumpărate la un preţ redus, dar
nu mai mic de 50% din preţul de evaluare de la prima licitaţie. Precizăm că pentru fiecare termen de licitaţie
se cer îndeplinite condiţiile legale de publicitate a vânzării, depunerea ofertelor de cumpărare, analiza şi
verificarea acestora ş,a.m.d.
De asemenea, pe parcursul desfăşurării celei de-a doua sau a treia licitaţii, preţul de pornire se
diminuează cu 25%, respectiv 50% din preţul de evaluare de la prima licitaţie .
Bunurile sunt cumpărate până la urmă de participantul care a oferit preţul cel mai mare faţă de preţul
de pornire, diminuat corespunzător, în condiţiile arătate mai sus.
Bunurile mobile sechestrate pot fi cumpărate (adjudecate) de la prima licitaţie, de participantul care
a oferit preţul cel mai mare, dar nu mai mic decât preţul de pornire. În cazul prezentării la licitaţie a unui
singur ofertant, comisia poate să îl declare adjudecatar dacă oferă cel puţin preţul de pornire a licitaţiei.

76
 După ce a câştigat licitaţia, adjudecatarul este obligat să achite preţul fie în numerar, exprimat în lei,
la o unitate a Trezoreriei Statului, fie prin decontare bancară în cel mult 5 zile de la data adjudecării.
Preţul se diminuează cu 10% reprezentând taxa de participare, achitată în momentul depunerii ofertei
de cumpărare.
După achitarea preţului la care s-a făcut adjudecarea, în termen de cel mult 5 zile se încheie un
proces-verbal de adjudecare. Acesta este un act administrativ-fiscal , care cuprinde anumite elemente
specifice, pe lângă cele generale , referitoare la:
- numărul dosarului de executare silită;
- numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;
- numele şi domiciliul sau sediul cumpărătorului;
- codul de identificare fiscală a debitorului şi cumpărătorului;
- date de identificare a bunului;
- preţul de adjudecare şi taxa pe valoarea adăugată dacă, este cazul;
- menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate;
- semnătura cumpărătorului sau a reprezentantului său legal, după caz.
Câte un exemplar al procesului-verbal de adjudecare se va transmite organului de executare
coordonator şi cumpărătorului.
Dacă adjudecatarul nu va achita preţul, se va organiza o nouă licitaţie în termen de 10 zile de la data
adjudecării. În acest caz, cumpărătorul este obligat să suporte cheltuielile de executare, iar dacă se obţine un
preţ mai mic, diferenţa de preţ. Acesta va putea să achite preţul oferit iniţial la următoarea licitaţie şi va fi
obligat doar la plata cheltuielilor de organizare a noii licitaţii.
Dacă, însă, bunul nu se vinde la următoarea licitaţie, fostul adjudecatar este obligat prin lege să achite
toate cheltuielile determinate de urmărirea acestuia.
În cazul vânzării prin licitaţie a bunurilor mobile, cheltuielile de executare sunt suportate în avans
de organele de executare şi apoi cad în sarcina debitorului, în baza unui proces-verbal, care se întocmeşte pe
baza documentelor privind cheltuielile efectuate.
C4. Vânzarea în regim de consignaţie
Reprezintă acea modalitate de valorificare a bunurilor mobile în cadrul căruia organul de executare
silită le va preda unor unităţi specializate în acest sens.
Bunurile mobile se predau în baza unui proces-verbal de predare-primire, încheiat în două exemplare.
Procesul-verbal de predare-primire cuprinde următoarele menţiuni:
- denumirea şi sediul organului de executare;
- numele şi prenumele executorului fiscal;
- numele şi prenumele persoanei care primeşte bunurile;
- denumirea şi sediul unităţii specializate;
- denumirea şi valoarea bunurilor mobile, precum şi alte elemente caracteristice;
- data şi locul predării-primirii bunurilor mobile;
- semnătura ambelor părţi.
Vânzarea bunurilor în regim de consignaţie încetează dacă debitorul achită suma datorată.
4.2.4.3. Executarea silită imobiliară
Reprezintă acea modalitate de executare silită, reglementată de lege, care se referă la bunurile imobile
aparţinând debitorilor, persoane fizice sau juridice.
Executarea silită imobiliară se întinde şi asupra bunurilor accesorii imobilului. Precizăm că bunurile
accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
Procedura executării silite imobiliare se aseamănă cu cea a executării bunurilor mobile, cu anumite
elemente specifice determinate de regimul juridic al imobilelor. Ea parcurge toate cele trei etape deja
cunoscute.
Astfel, debitorii persoane fizice sau juridice sunt obligaţi să furnizeze organelor de executare
informaţii referitoare la bunurile imobile pe care le deţin în proprietate exclusivă, în proprietate comună sau
indiviză, să precizeze locul unde se află fiecare, să prezinte documente şi evidenţe referitoare la bunurile
menţionate .
Potrivit legii, pentru debitorul persoană fizică nu poate fi executat silit şi un spaţiu minim locuit de
acesta şi familia lui.
Prevederea legii mai sus-menţionată nu se aplică şi în cazul stingerii unei creanţe fiscale rezultate în
urma săvârşirii unor infracţiuni.

77
 Procedura de executare începe cu comunicarea somaţiei şi cu precizarea ca debitorul să-şi achite
datoria scadentă în termen de 15 zile de la primirea acesteia.
A. Identificarea bunurilor imobile urmăribile
Dacă debitorul nu-şi achită datoria în termenul stipulat în somaţie, organele de executare silită sunt
nevoite să se deplaseze la locul unde se află imobilul în vederea identificării acestuia. Apoi se urmăreşte
obţinerea de date referitoare la dreptul de proprietate, drepturile reale şi sarcinile care îl grevează, suprafaţa,
vecinătăţile, calitatea şi felul construcţiilor, numărul camerelor, gradul de uzură etc.
B. Aplicarea sechestrului
Această etapă se realizează prin încheierea de către executorul fiscal a unui proces-verbal de
sechestru care se constituie într-o ipotecă legală.
În baza procesului-verbal de sechestru, organul de executare va putea solicita biroului de carte
funciară competent teritorial să transcrie ipoteca.
După aplicarea sechestrului, organele de executare silită sunt obligate să-i înştiinţeze şi pe titularii
drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează imobilul urmând, apoi, să fie chemaţi la termenele fixate pentru
vânzarea bunului şi distribuirea preţului.
Pe parcursul executării silite sau chiar de la instituirea sechestrului, organul de executare silită poate
numi un administrator-sechestru, dacă această numire este necesară pentru administrarea imobilului urmărit,
respectiv pentru încasarea arendei, chiriilor şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv
pentru apărarea în litigii referitoare la imobilul respectiv.
În calitate de administrator-sechestru poate fi numit debitorul, creditorul sau o altă persoană fizică
sau juridică. Acesta consemnează veniturile încasate la unităţile abilitate şi depune recipisa la organul fiscal
competent.
Suspendarea executării silite imobiliare poate opera la cererea debitorului, în termen de 15 zile de la
comunicarea procesului-verbal de sechestru. Acesta se angajează să achite creanţa din veniturile bunului
imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
După aprobarea cererii, executarea silită se suspendă. Pentru motive temeinice (insolvabilitatea
provocată a debitorului, înstrăinarea bunurilor accesorii imobilului), organul fiscal poate relua executarea
silită înainte de expirarea termenului de 6 luni.
A. C. Valorificarea bunurilor imobile sechestrate
Bunurile imobile sechestrate pot fi vândute prin aceleaşi modalităţi ca şi cele mobile, cu excepţia
înstrăinării lor în regim de consignaţie (determinată chiar de natura imobilelor).
Procedura de valorificare a bunurilor imobile se aseamănă destul de mult cu cea a bunurilor mobile
sechestrate, evident cu unele deosebiri pe care le vom evidenţia mai jos.
Astfel, în cazul vânzării prin licitaţie (desfăşurată după aceleaşi reguli prezentate anterior), preţul
imobilul poate fi achitat în întregime, dar şi în rate (cel mult 12 rate), după ce a fost plătit un avans de 50%
din preţul de adjudecare.
Bunul imobil adjudecat va putea fi înstrăinat doar după achitarea integrală a preţului.
Dacă adjudecatarul nu achită avansul de 50% din preţul imobilului, licitaţia se va relua în termen de
10 zile de la data adjudecării, cu toate consecinţele ce decurg din această acţiune şi pe care le-am subliniat
atunci când am vorbit de valorificarea bunurilor mobile sechestrate.
În situaţia în care plăteşte avansul, dar nu mai achită restul de preţ, în condiţiile şi la termenele
prevăzute va putea fi executat în temeiul unui nou titlu de executare emis de executorul fiscal pe baza
procesului-verbal de adjudecare.
Dacă, însă, cumpărătorul achită în întregime preţul sau numai avansul de 50% (dacă bunul a fost
vândut cu plata în rate), în termen de 5 zile de la data îndeplinirii acestei obligaţii, organul de executare
trebuie să încheie procesul-verbal de adjudecare. Acesta constituie titlu de executare, iar dreptul de
proprietate asupra imobilului se transmite de la data încheierii procesului-verbal de adjudecare.
În cazul vânzării cu plata în rate, o copie de pe procesul-verbal de adjudecare se transmite şi biroului
de carte funciară pentru a se înscrie interdicţia de vânzare şi grevare bunului până la plata integrală a preţului
şi a dobânzii sau majorării de întârziere.
În concluzie, pentru vânzarea imobilului la licitaţie cu plata în rate, dreptul de proprietate se transmite
în momentul încheierii procesului-verbal de adjudecare, dar bunul poate fi revândut doar după achitarea
integrală a preţului şi a dobânzii sau majorării de întârziere stabilită potrivit prevederilor Codului de procedură
fiscală.

78
 Procesul-verbal de adjudecare este un act administrativ-fiscal, care cuprinde, pe lângă elemente
generale şi unele specifice, pe care le-am enumerat când am vorbit de valorificarea bunurilor mobile
sechestrate, la care se adaugă în plus următoarele menţiuni:
- modalitatea de plată a diferenţelor de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;
- menţiunea că documentul constituie titlu de proprietate şi poate fi înscris în cartea funciară;
- menţiunea că pentru creditor procesul-verbal de adjudecare constituie documentul pe baza
căruia se emite titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care
vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate.
4.2.4.4. Executarea silită a ansamblului de bunuri
Până acum am analizat executarea silită a bunurilor mobile sau imobile privite în individualitatea lor,
bine determinate (din regulile de executare silită făcea parte şi acţiunea de identificare a acestora).
Bunurile mobile şi imobile din patrimoniul debitorului persoană fizică sau juridică pot fi, însă,
valorificate şi în ansamblul lor,dacă organul de executare consideră că acestea pot fi vândute în condiţii mai
avantajoase.
Bunurile mobile privite în ansamblul lor sunt supuse la aceleaşi reguli specifice procedurii de
executare silită mobiliară (adică sechestrare şi valorificare, mai puţin acţiunea de identificare). La fel,
bunurile imobile privite în ansamblul lor sunt supuse procedurii de executare silită imobiliară (sechestrare şi
valorificare, vânzarea cu plata în rate).
Atunci când se execută în ansamblul lor şi bunuri mobile şi bunuri imobile se aplică corespunzător
procedurile de executare silită atât mobiliară cât şi imobiliară .
4.2.4.5. Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini este o modalitate de
executare silită, care se desfăşoară după regulile procedurii de executare silită imobiliară.
Pentru recoltele şi fructele culese se aplică, potrivit Codului de procedură fiscală, procedura de
executare silită a bunurilor mobile.
Legea a lăsat la aprecierea organului de executare dacă recoltele şi fructele vor fi executate când sunt
prinse de rădăcini şi neculese sau după ce au fost culese.
4.2.5. Reluarea procedurii de valorificare
Dacă bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificare prin nici o modalitate analizată de
noi până acum, acestea vor fi restituite debitorului cu obligaţia menţinerii măsurii de indisponibilizare până
la împlinirea termenului de prescripţie. Înăuntrul acestui termen, se reiau procedurile de valorificare, inclusiv
se pot lua măsuri de numire, menţinere sau schimbare a custodelui sau administratorului-sechestru.
În cazul bunurilor sechestrate care nu au fost valorificate nici la a treia licitaţie, cu ocazia reluării
procedurii de vânzare, preţul de pornire a licitaţiei nu poate fi mai mic de 50% din preţul de evaluare a
bunurilor.
4.2.6. Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executarea silită
În cadrul procedurii silite, eliberarea şi distribuirea sumelor realizate se înscriu printre ultimele reguli
de desfăşurare a acesteia.
Sumele realizate prin executare silită reprezintă totalitatea sumelor băneşti obţinute după
comunicarea somaţiei prin orice modalitate reglementată de lege în contul bugetar al organelor de executare
silită.
Datoria scadentă din titlul executoriu se stinge cu sumele obţinute din executarea silită, în ordinea
vechimii, mai întâi creanţe principale şi apoi accesoriile acestora.
Dacă sumele rezultate din executarea silită sunt mai mari decât sumele datorate, se compensează cu
alte creanţe ale debitorului sau se restituie acestuia, la cerere.
Creanţele fiscale pot intra, la un moment dat, în concurenţă cu alte tipuri de creanţe, datorate de
acelaşi debitor fiscal. Astfel că sumele rezultate din executarea silită pornită de mai mulţi creditori se
distribuie în următoarea ordine de preferinţă:
1.cheltuielile de executare silită, efectuate pentru urmărirea şi conservarea bunurilor valorificate şi al
căror preţ se distribuie. Aşa cum am mai arătat, aceste cheltuieli se suportă în avans de organul de executare
silită şi, apoi, se recuperează în acest moment al distribuirii sumelor rezultate din valorificarea bunurilor
debitorului.
2.creanţe reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile , sumele cuvenite şomerilor,
ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de
muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, pentru refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces acordate
în cadrul asigurărilor sociale de stat;

79
 3.creanţele reprezentând sumele reparatorii a pierderilor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii;
4.creanţe fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi alte sume stabilite de lege, datorate
bugetului generale al statului;
5. sumele băneşti rezultate din împrumuturile acordate de stat;
6. despăgubirile acordate pentru înlăturarea pierderilor cauzate proprietăţii publice a statului prin
fapte ilicite;
7. creanţe rezultate din chirii sau amenzi, împrumuturi bancare , livrări de produse, prestări de servicii
sau executări de lucrări;
8.amenzile datorate bugetului de stat sau celui local;
9.alte creanţe.
Pentru creanţele cu aceeaşi ordine de preferinţă, plata acestora se face prin repartizarea către
creditori, proporţional cu creanţa fiecăruia. Dacă până acum am văzut care este ordinea de distribuire a
sumelor rezultate din executarea silită pornită, de mai mulţi creditori, în continuare vom prezenta câteva
reguli care se respectă în procedura de eliberare şi distribuire:
- creditorul fiscal care are un privilegiu prin efectul legii şi îndeplineşte condiţia de publicitate sau
posesie a bunului mobil, are prioritate la distribuirea unei sume rezultate din executarea silită faţă de alţi
creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv;
- accesoriile creanţei principale prevăzută în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a
creanţei principale;
- la distribuirea sumelor participă şi creditorii care au avut un drept de gaj , ipotecă sau alte drepturi
reale asupra bunului vândut. Organul de executare este obligat să-i înştiinţeze din oficiu dacă ştie de existenţa
lor în timpul executării silite.
- data întocmirii de organele de executare a procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea
sumelor rezultate din executarea silită este ultima zi în care creditorii mai pot depune titlurile lor în vederea
participării la acţiune de distribuire.
- sumele se eliberează sau se distribuie în termen de 15 zile de la depunere , de către organul de
executare, după înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care au depus titlurile.
Acţiunea de eliberare sau distribuire a sumelor se consemnează într-un proces-verbal semnat de toţi
participanţii. În conţinutul acestora putem întâlni şi obiecţiuni formulate de cei nemulţumiţi de modul în care
s-a făcut eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită.
4.2.7. Contestaţia la executarea silită
Potrivit Codului de procedură fiscală, contestaţia la executarea silită reprezintă o cale de atac pusă la
dispoziţia persoanelor interesate împotriva oricărui act de executare încheiat cu încălcarea prevederilor legii.
De asemenea, persoanele interesate pot să conteste refuzul organelor fiscale de a îndeplini un act de executare
cerut de lege.
Titlul executoriu poate fi şi el contestat, dacă nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau
un alt organ jurisdicţional.
Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească unde se găseşte sediul organului de executare , în
termen de 15 zile, de la următoarele date:
- când contestatorul a luat la cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care-l contestă
(din comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită) ori, în lipsa acestora, cu prilejul efectuării executării
silite sau în alt mod;
- contestatorul a luat la cunoştinţă de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de
executare;
- persoana interesată a luat la cunoştinţă de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestată.
O situaţie aparte o reprezintă terţele persoane care susţin că au drept de proprietate sau alt drept real
asupra bunului urmărit. Acestea pot introduce contestaţii în cel mult 15 zile de la efectuarea executării. Dacă
nu respectă acest termen, se pot adresa instanţei printr-o cerere separată, pentru realizarea dreptului conform
normelor dreptului comun.
Contestaţia se judecă printr-o procedură de urgentă. În cauză se introduc şi organele de executare în
a căror rază teritorială se găsesc bunurile urmărite sau sediul (ori domiciliul) terţului poprit (în cazul
executării silite prin poprire).
În cadrul procedurii de judecată, partea interesată poate solicita împărţirea bunurilor pe care le deţine
în proprietate comună cu alte persoane .

80
 Contestaţia la executarea silită poate fi admisă de instanţa de judecată sau respinsă. În cazul admiterii,
instanţa de judecată poate dispune, după caz:
- anularea actului de contestaţie sau îndreptarea acestuia;
- anularea ori încheierea procedurii de judecat;
- anularea sau lămurirea titlului de executare;
- efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În primele trei situaţii, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit
suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.
În cazul respingerii, instanţa de judecată poate obliga contestatarul la plata unor despăgubiri pentru
prevederile cauzate de întârzierea executării, iar dacă se dovedeşte că a fost de rea-credinţă, acesta poate fi
amendat.
4.3. Alte modalităţi de stingere a creanţelor fiscale
4.3.1. Stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie
Reprezintă acea modalitate de stingere prin care statul, prin organele de executare competente, nu
mai poate cere executarea silită a creanţei fiscale după împlinirea termenului de prescripţie.
După cum se poate lesne observa, statul poate executa silit o creanţă fiscală după împlinirea
termenului de scadenţă, dar nu mai târziu de împlinirea termenului de prescripţie. Prin acest termen de
prescripţie statul este obligat să manifeste interes în realizarea efectivă a creanţelor sale. Precizăm că după
împlinirea termenului de prescripţie, debitorul poate să-şi achite de bună-voie obligaţia fiscală, dar nu mai
poate fi executat silit.
Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este de 5 ani şi începe să curgă de la 1
iulie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Acelaşi termen se aplică şi creanţelor provenind
din amenzi contravenţionale.
4.3.2. Stingerea creanţelor fiscale prin anulare
Creanţele fiscale pot fi stinse prin anulare în următoarele situaţii, prevăzute de Codul de procedură
fiscală:
- când cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele
fiscale supuse executării silite. În această situaţie, conducătorul organului de executare poate aproba anularea
sumelor restante.
- creanţele fiscale restante mai mici de 40 lei (Ron) aflate în sold la data de 31 decembrie a anului. Plafonul
creanţelor fiscale care pot fi anulare se stabileşte anual prin hotărâre de Guvern.
Anularea este o modalitate de stingere a creanţei fiscale, urmată de nerealizarea ei.
4.3.3. Stingerea creanţelor fiscale prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului
Prin stare de insolvabilitate a debitorului înţelegem acea stare în care debitorul nu are venituri sau
bunuri urmăribile, precum şi atunci când valoarea bunurilor sau veniturilor urmăribile nu acoperă creanţele
fiscale.
Pentru prima situaţie, când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile, creanţele sale fiscale sunt
scoase din evidenţa curentă şi trecută într-o evidenţă separată la dispoziţia conducătorului organului de
executare. Dacă procedura executării silite a fost declanşată, în acest caz se suspendă.
Organele de executare silită sunt obligate să verifice periodic, cel puţin odată pe an, starea de
insolvabilitate a debitorului. Dacă se descoperă că debitorul a dobândit venituri sau bunuri urmăribile, se iau
măsuri necesare de trecere a acestora din evidenţa separată în evidenţa curentă şi de continuare a procedurii
de executare silită pentru îndestularea creanţei.
Dacă debitorul , însă, nu dobândeşte venituri sau bunuri urmăribile până la împlinirea termenului de
prescripţie, organele de executare vor proceda la scăderea creanţelor fiscale din evidenţa analitică pe plătitor.
Scăderea poate opera şi în cazul în care debitorul a decedat sau dispărut, chiar şi în intervalul
termenului de prescripţie, pentru care nu există moştenitori care să accepte moştenirea. La fel se întâmplă şi
în cazul persoanelor juridice, radiate din registrul comerţului, când creanţele lor fiscale se scad din evidenţa
analitică de plătitor, indiferent dacă s-a atras sau nu răspunderea altor persoane pentru plata obligaţiilor fiscale
În concluzie, starea de insolvabilitate a debitorului se produce când se întâmplă una din următoarele
situaţii:
- debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
- valoarea veniturilor sau bunurilor urmăribile aparţinând debitorului este mai mică decât obligaţiile fiscale
de plată;
- împlinirea termenului de prescripţie, iar debitorului în toată această perioadă a fost investigat dar nu s-au
găsit bunuri sau venituri urmăribile;

81
- debitorul a decedat sau dispărut şi nu există moştenitori care au acceptat moştenirea;
- debitorii persoane juridice au fost radiaţi din registrul comerţului.
4.3.4. Stingerea creanţelor fiscale prin deschiderea procedurii insolvenţei
Pentru recuperarea creanţelor fiscale de la debitorii aflaţi în stare de insolvenţă inclusiv cei aflaţi în
stare de lichidare intervine Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate, respectiv
compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale. Astfel cererea privind începerea
procedurii insolvenţei se formulează de organele fiscale şi se înaintează instanţelor judecătoreşti, fiind scutită
de consemnarea vreunei cauţiuni. Apoi, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale
subordonate vor comunica lichidatorilor creanţele existente în evidenţa fiscală pe plătitor la data declarării
stării de insolvenţă a debitorului.
Această modalitate de stingere a creanţelor fiscale poate fi urmată de realizarea creanţei, totală sau
parţială, sau nerealizarea ei.
4.3.5. Darea în plată.
Reprezintă o modalitate de stingere a creanţelor fiscale, la cererea debitorului şi cu acordul
creditorului fiscal. Astfel, creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională a
Administrării Fiscale şi cele ale bugetelor locale pot fi stinse prin cererea debitorului de a trece bunurile sale
imobile în proprietatea publica a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Cererea se analizează de o comisie specială a organului fiscal competent şi va hotărî, prin decizie,
asupra soluţionării acesteia. Dacă se admite cererea, organul fiscal competent va încheia un proces-verbal de
trecere în proprietatea publică a bunului imobil şi ştergerea creanţelor fiscale.
Cererea se respinge numai pentru bunurile imobile oferite ieşite din uz sau lipsite de interes
public.
Procesul verbal încheiat în condiţiile arătate mai sus constituie titlu de proprietate, ca efect al
dării în plată. Operaţiunea de transfer este scutită de plata taxei pe valoare adăugată. Apoi bunul imobil este
dat spre administrare în condiţiile legii .
Cheltuielile de administrare legate de preluarea imobilului, până la data încheierii procesului
verbal se suportă de instituţia publică solicitantă. Dacă se hotărăşte de Guvern darea în administrare către o
altă instituţie publică decât cea solicitantă, cheltuielile se suportă de instituţia publică căreia i-a fost atribuit
bunul în administrare.
Soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale
Potrivit Codului de procedură fiscală, împotriva titlurilor de creanţă şi a altor acte administrativ-
fiscale se pot formula contestaţii.
Contestaţia este o cale administrativă de atac care nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se
consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ-fiscal sau prin lipsa acestuia.
Pot fi supuse acestei căi de atac, toate deciziile de impunere prin care sunt stabilite impozite, taxe şi
alte sume datorate bugetului de stat. Contestaţiile pot fi formulate de persoanele lezate în drepturile lor de
acte administrative fiscale sau prin lipsa acestora.
Contestaţia se formulează în scris şi cuprinde: date de identificare a contestatorului, obiectul acesteia,
motivele de fapt şi de drept, dovezile pe care se întemeiază şi semnătura contestatorului (sau a împuternicitului
acestuia), precum şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Se depune în termen de 30 zile de la comunicare,
sub sancţiunea decăderii, la organul fiscal al cărui act administrativ este atacat. Contestaţia nu este supusă
taxelor de timbru.
În situaţia în care contestaţia este depusă la un organ fiscal necompetent, se înaintează, în termen de
5 zile de la primire, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal.
Introducerea contestaţiei pe cale administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ
fiscal. Contribuabilul poate cere suspendarea actului în temeiul Legii contenciosului administrativ.
Până la soluţionare, contestaţia poate fi retrasă de contestator, dar nu se pierde dreptul de a introduce
o nouă contestaţie în interiorul termenului general de depunere a acesteia.
Competenţa soluţionării contestaţiilor este încredinţată diferit organelor fiscale, în funcţie de natura
creanţei, cuantumul sumei contestate, obiectul contestaţiei etc.
În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, care au
caracter definitiv în sistemul căilor administrative de atac. Aceasta va verifica motivele de fapt şi de drept
care au stat la baza emiterii actului administrativ-fiscal, vor analiza susţinerile părţilor, dispoziţiile legale
invocate de acestea şi documentele existente la dosarul cauzei.
Organul de soluţionare poate introduce în cauză, din oficiu sau la cerere, persoane ale căror interese
sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei.

82
 Ultimele modificări aduse Codului de procedură fiscală prevăd posibilitatea suspendării actului de
instanţa competentă, dacă se depune o cauţiune de 20% din cuantumul sumei contestate sau suma de 2.000
lei, pentru cererile cu obiect neevaluabil în bani.
Pe parcursul derulării procedurii de soluţionare a contestaţiei, organul competent o poate suspenda
din motive întemeiate:
- există indiciile săvârşirii unei infracţiuni, cu efecte hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie
dată în procedura administrativă;
- soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face
obiectul unei alte judecăţi;
- la cererea bine justificată a contribuabilului.
Încetarea acestor motive determină reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei.
În final, prin decizia emisă de organul fiscal competent, contestaţia poate fi admisă, în totalitate sau
în parte, sau respinsă.
În cazul admiterii, se desfiinţează total sau parţial actul administrativ atacat şi se încheie unul nou, în
care se regăsesc considerentele deciziei de impunere.
După emitere, decizia se comunică contribuabilului, organului fiscal emitent şi persoanelor introduse
în cauză. Aceasta poate fi atacată la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă

Concluzii:

Test de autoevaluare:
1.Identificați etapele procedurii fiscale.-2 puncte
2.Arătați etapele procedurii fiscale. 2 puncte
3.Ce se înțelege prin poprire? 2 puncte
4.Arătați modalitățile de stingere silită a creanțelor fiscale. 2 puncte
5.În ce consă plata? 2 puncte

Speţe: 1. Analizațí cazurile de încetare,suspendare sau încetare a procedurii de executare silită.

Pe parcursul desfăşurării procedurii de executare silită pot să apară situaţii care duc
la întreruperea, suspendarea sau încetarea acesteia, reglementată de Codul de procedură fiscală.
Astfel , executarea silită se suspendă în următoarele cazuri:când debitorului i-a fost
aprobată înlesnirea la plată iar ulterior i-a fost comunicată acestuia;instanţa judecătorească sau
creditorul fiscal au dispus suspendarea executării silite ; suspendarea se poate decide în cazuri
excepţionale şi prin hotărîre de guvern pe o perioadă de cel mult 6 luni şi doar o singură dată pentru
acelaşi debitor; debitorul a solicitat prin cerere, şi i s-a aprobat ca plata integrală a creanţelor fiscale
să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din ale venituri ale sale, pe timp de cel mult 6
luni; suspendarea se poate decide, în cazuri excepţionale, şi prin hotărâre de Guvern, pe o perioadă
de cel mult 6 luni şi doar o singură dată pentru acelaşi debitor.
În situaţia în care creanţele de executare silită prin poprire duc la imposibilitatea
debitorului de a-şi continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul fiscal,
la cererea debitorului poate dispune suspendarea temporară fie totală, fie parţială a popririi .

83
 Termenul de suspendare este de cel mult 6 luni de la data comunicării de organul
fiscal către bancă sau alt terţ poprit a suspendării popririi.
În reglementările iniţiale ale Codului de procedură fiscală, executarea silită se
întrerupea în cazul declarării stării de insolvabilitate a debitorului şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Prin modificările aduse Codului de procedură fiscală executarea silită nu se mai întrerupe pe
perioada în care contribuabilul este declarat insolvabil.
Executarea silită încetează în următoarele cazuri: titlul executoriu a fost desfiinţat ; s-
au achitat toate sumele restante cuprinse în titlu executoriu inclusiv majorările de întârziere şi
cheltuielile de executare; alte cazuri prevăzute de lege.
2.Analizați modalitățile de stingere a creanțelor fiscale,care nu duc la realizarea lor.

Grile:
1.Potrivit Codului de procedură fiscală sunt considerate mijloace de
probă următoarele:
a)înscrisurile;
b)cercetarea la fața locului;
c)expertiza.

2.Executarea voluntară a creanței fiscale cunoaște următoarele forme:

a)declarația contribuabilului;

b)darea în plată;

c)plata.

3.Termenul de prescripție în domeniul financiar-fiscal este de :

a)5 ani;

b)10,dacă creanța fiscală izvorărește se naște dintr-o faptă penală;

c)3 ani.

4.Executarea silită a creanțelor fiscale se manifestă prin:

a)executarea silită a creanțelor prin poprire;

b)executarea silită a bunurilor mobile;

c)executarea silită a bunurilor imobile.

5.Anularea este o modalitate:

84
a)de stingere voluntară a creanțelor fiscale;

b)de stingere silită a creanțelor,urmate de realizarea lor;

c)de stingere silită a creanțelor,urmate de nerealizarea lor.

Modulul VIII.
CONTROLUL FINANCIAR

Unitatea de învăţare:
1. Noțiune
2. Actele controlului financiar
3.Organizarea controlului financiar

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:
1.Anișoara Băbălău,Drept financiar,Editura Sitech,Craiova,2015,p.254-294.
2.Mircea Ștefan Minea,Cosmin Flavius Costaș,Dreptul finanțelor publice,vol.1,Editura Wolters
Kluwer,2008.
3.Ioana Maria Costea,Curs de drept financiar,Editura Hamangiu,2015,p.224-267.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

➢ definiţi controlul financiar;

➢ prezentaţi părțile actului de control financiar;

➢ prezentaţi organizarea controlului financiar;

➢
85
 1.Noţiune
Controlul financiar determină aplicarea practică a funcţiei de control a finanţelor publice,
exercitându-se doar acolo unde întâlnim relaţii, procese şi fenomene financiare caracteristice
constituirii şi repartizării fondurilor băneşti la nivelul diferitelor structuri organizatorice, cât şi
asupra altor procese ale reproducţiei sociale din care rezultă, se mobilizează şi sunt dirijate spre
utilizare resursele financiare.
În acest context, controlul ne apare, la nivel macroeconomic, ca fiind o activitate eficientă şi
necesară desfăşurată de organele competente ale statului, prin care se asigură cunoaşterea şi
perfecţionarea modului de gestionare a patrimoniului public şi fondurilor publice.
În concluzie, controlul financiar reprezintă o formă complexă de control, care constă în
acţiunea de verificare, atât din exterior, cât şi intern, a activităţilor desfăşurate de instituţiile
publice şi alţi participanţi la viaţa economico-financiară cu privire la formarea, repartizarea,
administrarea şi utilizarea resurselor financiare publice şi în îndrumarea şi corectarea acţiunilor
diverselor structuri, în vederea asigurării legalităţii acestora.Activitatea de control financiar este
realizată de organe competente ale statului, cu atribuţii conferite de lege în acest sens.

Actele controlului financiar

Rezultatele acţiunilor de control se consemnează în raportul de control, actul de constatare
a contravenţiilor, nota de prezentare a raportului de control şi nota de expunere a concluziilor
controlului.
Raportul de control reprezintă documentul principal al acţiunilor de control în care se
consemnează neregulile şi abaterile constatate, precum şi măsurile care se impun pentru buna
gospodărire a unităţii controlate.
Notele explicative se întocmesc în cazul în care se constată abateri sau fraude care atrag
răspunderea juridică, sub formă de răspuns la întrebările adresate de organele de control persoanelor
considerate vinovate de săvârşirea unor abateri. Ca urmare a acestor acte se definitivează constatările
controlului.
Notele de constatare se încheie pentru situaţiile în care reconstituirea ulterioară nu este
întotdeauna posibilă.
Procesul-verbal de contravenţie se încheie de organele de control atunci când se constată
nerespectarea disciplinei financiar-fiscale de personalul din unitatea controlată.

Organizarea controlului financiar

Structural, controlul financiar este organizat sub următoarele forme:

- controlul intern şi controlul financiar preventiv;
- auditul public intern;
- controlul financiar de stat;
- controlul fiscal (inspecţia fiscală);
- controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi.

A. Controlul intern şi controlul financiar preventiv

Controlul intern
Controlul intern la instituţiile publice este reglementat de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului
nr.119/1999 modificată şi completată prin Legea nr.84/2003, devenită astfel "Ordonanţa privind controlul
intern/managerial şi controlul financiar preventiv",republicată,actualizată 2013.

86
 Controlul intern cuprinde ansamblul de măsuri întreprinse la o instituţie publică cu privire la
perfecţionarea structurilor organizatorice, metodele, procedurile şi sistemele de control şi evaluare instituite
în vederea asigurării unei activităţi eficiente. Astfel, măsurile luate în aceste împrejurări trebuie privite şi
înţelese ca "o activitate internă de autoreglare a acţiunilor proprii".
Obiectivele controlului intern sunt:
- protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate risipei, abuzului sau fraudei;
- realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor instituţiilor publice, stabilite în
concordanţă cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă;
- respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii;
- dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a
datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare publică
adecvate prin rapoarte periodice.
Controlului intern, pe lângă obiectivele generale prezentate mai sus, îi sunt specifice şi două categorii
de cerinţe: cerinţe generale şi cerinţe specifice.
Cerinţele generale ale controlului intern constau în:
- asigurarea îndeplinirii obiectivelor generale prin evaluarea sistematică şi menţinerea la un nivel
considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor, proiectelor sau operaţiunilor;
- asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere şi de execuţie, acesta având
obligaţia să răspundă în orice moment solicitărilor conducerii şi să sprijine efectiv controlul intern;
- asigurarea competenţei personalului de conducere şi de execuţie, a cunoaşterii şi înţelegerii de către
acesta a importanţei şi rolului controlului intern;
- stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, aşa încât acestea să fie adecvate,
cuprinzătoare, rezonabile şi integrate misiunii instituţiei şi obiectivelor de ansamblu ale acesteia;
- supravegherea continuă de către personalul de conducere a tuturor activităţilor şi îndeplinirea
obligaţiei de a acţiona corectiv, prompt şi responsabil ori de câte ori se constată încălcări ale legalităţii şi
regularităţii în efectuarea unor operaţiuni.
Cerinţele specifice controlului intern sunt următoarele:
- înregistrarea imediată şi corectă a tuturor operaţiunilor importante pentru instituţia publică în cauză,
astfel încât acestea să fie disponibile cu promptitudine pentru a fi examinate de cei în drept;
- evidenţa scrisă a organizării controlului intern;
- asigurarea aprobării şi efectuării operaţiunilor exclusiv de către persoane special împuternicite în
acest sens;
- asigurarea unei conduceri competente la toate nivelurile;
- accesarea resurselor şi documentelor numai de către persoanele îndreptăţite şi responsabile în
legătură cu utilizarea şi păstrarea lor.
Conducătorilor instituţiilor publice le revine obligaţia elaborării anual a unui raport asupra sistemului
de control intern/managerial,care se prezintă ca anexă la situația financiară a exercițiului bugetar expirat.
Controlul intern al instituţiilor publice, prin obiectivele sale, constituie obiectul auditului intern.
Controlul financiar preventiv
Concept
Controlul financiar preventiv, aşa cum rezultă şi din denumirea sa, vizează legalitatea şi regularitatea
proiectelor de operaţiuni privitoare la fondurile publice sau patrimoniul public, înainte de aprobarea acestora.
De asemenea, prin această formă de control se verifică destinaţia creditelor bugetare, operaţiunile de
angajamente legale şi bugetare, precum şi încadrarea de către unităţile publice în cauză în limitele maxime
de cheltuieli prevăzute de lege.
Conţinutul controlului financiar preventiv este stabilit în concordanţă cu prevederile Legii 500/2002,
privind finanţele publice în sensul că acest control se exercită asupra tuturor operaţiunilor care afectează
fondurile publice şi patrimoniul public.
În consecinţă, obiectul controlului financiar preventiv vizează următoarele categorii de operaţiuni:
- angajamentele legale şi angajamentele bugetare;
Angajamentul legal reprezintă actul juridic prin care se constată (în cazul legilor, hotărârilor
Guvernului, acordurilor, hotărârilor judecătoreşti) sau se creează (în cazul actelor administrative sau al
contractelor) obligaţii de plată pe seama fondurilor publice.
Angajamentele bugetare sunt acele acte prin care o autoritate competentă legal, afectează fonduri
publice unei anumite destinaţii.
- deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;

87
 - modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni a clasificaţiei bugetare a creditelor aprobate,
inclusiv prin virări de credite;
- ordonanţarea cheltuielilor;
- constituirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi stabilirii titlurilor de încasare;
- concesionarea sau închirierea de bunuri aparţinând domeniului public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale;
- vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri aparţinând domeniului privat al statului
sau al unităţilor administrativ - teritoriale.
Categoriile de operaţiuni supuse controlului financiar preventiv pot fi extinse prin ordin al ministrului
finanţelor publice. De asemenea, conducătorul unei entităţi publice, în funcţie de specificul acesteia, poate
hotărî exercitarea controlului financiar preventiv şi asupra altor categorii de operaţiuni.
Organizarea unitară a controlului financiar preventiv
La baza organizării şi exercitării controlului financiar preventiv stă un principu modern care se referă
la integrarea acestei forme de control în sfera răspunderii manageriale.
Potrivit legii, entităţile publice la care se organizează controlul financiar preventiv sunt:
- autorităţile publice şi autorităţile administrative autonome;
- instituţiile publice aparţinând administraţiei publice centrale şi locale, precum şi cele din
subordonarea acestora;
- regiile autonome, companiile sau societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat;
- Ministerul Finanţelor Publice, pentru operaţiunile de trezorerie, datorie publică, realizarea
veniturilor statului şi a contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene;
- autorităţile administraţiei publice locale pentru operaţiunile de datorie publică şi realizarea
veniturilor proprii;
- agenţiile care gestionează fonduri provenite din finanţări externe.
Controlul financiar preventiv se exercită asupra documentelor care consemnează operaţiuni
patrimoniale, înainte de a primi forţa juridică a unui act, prin aprobarea de către persoanele competente în
acest sens. Nu formează obiectul controlului financiar preventiv analiza şi certificarea situaţiilor financiare şi
patrimoniale, precum şi verificarea operaţiunilor deja efectuate.
Operaţiunile patrimoniale supuse controlului financiar preventiv sunt verificate sub aspectul
legalităţii şi regularităţii, precum şi al încadrării în limitele angajamentelor bugetare stabilite legal.
În cazul nostru, controlul de regularitate se referă la verificarea respectării principiilor şi regulilor
procedurale şi metodologice aplicabile categoriilor de operaţiuni supuse controlului financiar preventiv.
Potrivit reglementărilor în materie,entităţilor publice li se recunoaşte dreptul de a organiza controlul
financiar preventiv conform normelor specifice elaborate de acestea, în strânsă corelare cu normele
metodologice generale.
Astfel, entităţile publice prin care se realizează veniturile statului sau ale unităţilor administrativ-
teritoriale pot organiza control financiar preventiv, conform normelor specifice elaborate de acestea, dar
respectând modalităţile prevăzute de legislaţia fiscală pentru stabilirea titlurilor de încasare şi pentru
reducerea, eşalonarea sau anularea acestora.
Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită de autorităţi competente, în mod unitar, în
două forme:
- controlul financiar preventiv propriu;
- controlul financiar preventiv delegat;
Controlul financiar preventiv propriu
Controlul financiar preventiv propriu se organizează, de regulă, în cadrul compartimentelor de
specialitate financiar-contabilă ale instituţiilor publice. Se poate decide de către conducătorul unităţii
extinderea acestuia şi la alte compartimente de specialitate în care se iniţiază sau se constată obligaţii de plată
sau alte obligaţii de natură patrimonială.
Controlul financiar preventiv propriu se exercită asupra tuturor operaţiunilor cu impact financiar
asupra fondurilor publice şi a patrimoniului public.
Prin modificările aduse Ordonanţei Guvernului nr.119/1999 controlul financiar preventiv propriu se
exercită, prin viză, de persoane din cadrul compartimentelor de specialitate desemnate în acest sens de
conducătorul entităţii publice.
Actul de numire cuprinde denumirea entităţii publice, numele, prenumele şi funcţia persoanei
desemnată să exercite controlul financiar preventiv, documentele şi operaţiunile supuse controlului, precum
şi semnătura conducătorului instituţiei.

88
 Potrivit legislaţiei actuale în vigoare, pentru persoanele care desfăşoară activitate de control financiar
preventiv propriu a fost elaborat, de Ministerul Finanţelor Publice, Codul specific de norme profesionale .

Controlul financiar preventiv delegat

Organizarea controlului financiar preventiv delegat
Controlul financiar preventiv delegat se exercită de controlori delegaţi, numiţi de ministrul finanţelor
publice asupra proiectelor de operaţiuni ale ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de stat, bugetul oricărui fond special. De asemenea, ministrul finanţelor publice poate
numi controlori delegaţi pentru operaţiunile privind datoria publică şi alte operaţiuni specifice Ministerului
Finanţelor Publice.
Prin excepţie de la această regulă, ministrul finanţelor publice poate decide exercitarea controlului
financiar preventiv delegat şi asupra operaţiunilor finanţate sau cofinanţate din fonduri publice ale unor
ordonatori secundari sau terţiari de credite sau ale unor persoane juridice de drept privat, dacă prin aceştia
se derulează un volum ridicat de credite bugetare, iar operaţiunile presupun un grad ridicat de risc. De
asemenea se pot numi controlori delegaţi şi la agenţiile de implementare şi Fondul Naţional de Preaderare,
pentru asigurarea gestiunii financiare în condiţii de legalitate, economicitate şi eficienţă a fondurilor acordate
României de Uniunea Europeană şi pentru implementarea procedurilor prevăzute de regulamentele
organismelor finanţatoare.
Procedura de control
Controlul financiar preventiv delegat se exercită de controlorii delegaţi asupra operaţiunilor
menţionate în ordinul de numire al ministrului finanţelor publice. Restul operaţiunilor prin care se afectează
fondurile şi patrimoniul public intră în competenţa exclusivă a controlului preventiv intern. Controlorii
delegaţi îşi desfăşoară activitatea la sediul instituţiilor publice la care au fost numiţi.
Operaţiunile ce intră în competenţa controlului financiar preventiv delegat sunt supuse iniţial
controlului preventiv intern; dacă au fost refuzate la viza de control preventiv intern, aceste operaţiuni nu mai
sunt supuse controlului preventiv delegat. Ordonatorul de credite poate solicita un aviz consultativ asupra
acestor operaţiuni, dar nu constituie act de pronunţare asupra legalităţii şi regularităţii operaţiunilor.
Ca şi la controlul preventiv intern, procedura de control începe cu predarea documentelor către
controlorii delegaţi de către compartimentele de specialitate ale entităţilor publice în cauză.
În acest sens, conducătorul entităţii publice are obligaţia de a asigura controlorilor delegaţi spaţiul şi
dotarea adecvată, necesare exercitării în bune condiţii a atribuţiilor, precum şi cooperarea personalului din
serviciile de specialitate şi a persoanelor desemnate cu exercitarea controlului financiar preventiv intern.
Controlorii delegaţi vor prelua documentele, însoţite de acte justificative şi vor proceda la verificarea
formală a acestora. Perioada maximă de verificare este de 3 zile lucrătoare de la prezentarea operaţiunii,
însoţită de documentele justificative şi informaţiile solicitate. în situaţii excepţionale, controlorul delegat
poate prelungi activitatea de verificare cu maximum 5 zile lucrătoare, cu obligaţia informării controlorului
financiar şef şi conducătorului entităţii publice în cauză.
Controlorii delegaţi sunt obligaţi să informeze ordonatorul de credite, pentru a lua măsurile legale ce
se impun, atunci când sesizează că, în mod repetat, prin controlul preventiv intern s-a acordat viză pentru
operaţiunile care nu întrunesc condiţiile de legalitate, regularitate şi, după caz, de încadrare în limitele şi
destinaţia creditelor bugetare sau de angajament.
Pentru operaţiunile supuse controlului financiar preventiv delegat, controlorul delegat va acorda
viză, dacă acestea îndeplinesc condiţiile cerute de lege (legalitate, regularitate şi încadrare în limitele şi
destinaţia creditelor bugetare), în urma verificărilor de fond.
Dacă în urma parcurgerii procedurii de verificare, controlorul delegat constată că operaţiunile nu
îndeplinesc condiţiile cerute de lege (şi enumerate mai sus), va comunica ordonatorului de credite motivele
pentru care operaţiunea nu poate fi efectuată, consemnând acest fapt şi în Registrul privind operaţiunile
prezentate la viza de control financiar preventiv.
O copie de pe textul comunicării va fi transmisă şi controlorului financiar şef.
La rândul lui, ordonatorul de credite poate solicita în scris acordarea de viză, deoarece consideră, cu
argumente corespunzătoare, că operaţiunea poate fi efectuată, îndeplinind condiţiile de legalitate şi
regularitate. în caz contrar, operaţiunea se consideră retrasă de la viză, iar actele justificative se restituie,
sub semnătură, compartimentului de specialitate.
În situaţia în care argumentele prezentate de ordonatorul de credite sunt întemeiate, controlorul
delegat va acorda viza pentru efectuarea operaţiunii.

89
 Controlorul delegat va aduce la cunoştinţă ordonatorului de credite refuzul de viză, dacă argumentele
prezentate le consideră neîntemeiate sau insuficiente şi va restitui actele justificative compartimentului de
specialitate.
Uneori, în situaţii complexe, controlorul delegat poate cere controlorului financiar şef constituirea
unei comisii formată din 3 membrii ai Corpului Controlorilor delegaţi pentru formularea unei opinii neutre.
Aceasta va fi adusă la cunoştinţa controlorului delegat în 3 zile de la solicitarea sa.
Opinia neutră se motivează şi se formulează în scris şi are rol consultativ, soluţia finală fiind de
competenţa exclusivă a controlorului delegat.
Operaţiunile refuzate la viză, cu excepţia celor care depăşesc limitele credietelor bugetare, se pot
efectua de ordonatorul de credite pe propria răspundere, printr-un act de decizie internă, pe care-l va comunica
controlorului delegat şi compartimentului de audit intern. Controlorul delegat va consemna acest fapt în
Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv cu ocazia raporturilor lunare
adresate controlorului financiar şef, controlorul delegat va informa Ministerul Finanţelor Publice cu privire
la operaţiunile refuzate la viză şi efectuate de ordonatorul de credite, pe răspunderea sa. De asemenea, va fi
înştiinţată şi Curtea de Conturi, cu ocazia efectuării controalelor de descărcare de gestiune sau altor controale
dispuse de aceasta.
Controlorii delegaţi
Aşa cum am menţionat mai sus, controlorii delegaţi sunt numiţi prin ordin de ministrul finanţelor publice,
la propunerea controlorului financiar şef.
Controlorii delegaţi au statutul de funcţionari publici, realizând funcţii din structura Ministerului
Finanţelor.
Ansamblul controlorilor delegaţi alcătuieşte Corpul controlorilor delegaţi, care se organizează ca un
compartiment distinct, în structura Ministerului Finanţelor Publice, atât la nivel central, cât şi teritorii.
Organizarea corpului controlorilor delegaţi la nivel teritorial este rezultatul extinderii controlului
financiar preventiv delegat şi la unii ordonatori secundari şi terţiari de credite, la agenţiile de implementare,
precum şi la alte entităţi publice.
Corpul controlorilor delegaţi este condus de controlorul financiar şef, care are doi adjuncţi.

B.Auditul public intern

Concept

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, auditul public intern reprezintă o activitate funcţional
independentă şi obiectivă, care dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor şi
cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice. Ajută, astfel, entitatea publică, să îşi
îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică a controlului şi a proceselor de
administrare, care evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe
gestiunea riscului.
Obiectivele şi sfera auditului public intern
Din analiza definiţiei activităţii de audit public intern, reies şi obiectivele acestei forme de control, care
constau în:
- îmbunătăţirea sistemelor şi activităţilor entităţii publice, prin asigurarea obiectivă şi consilierea
conducerii;
- sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii publice printr-o abordare sistematică şi metodică prin
care se evaluează şi se îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a
controlului şi a proceselor administrării.
Astfel, se auditează cel puţin o dată la trei ani, fără a se limita la acestea, următoarele:
- angajamentele legale şi bugetare din care derivă direct sau indirect obligaţii de plată, inclusiv din
fondurile comunitare;
- plăţile asumate prin angajamente bugetare şi legale, inclusiv din fondurile comunitare;
- vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului ori al
unităţilor administrativ-teritoriale;
- concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului ori al unităţilor
administrativ-teritoriale;
- alocarea creditelor bugetare;

90
 - sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia;
- sistemul de luare a deciziilor şi sistemele informatice;
- sistemele de conducere şi control, precum şi riscurile;
- constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare şi stabilire a titlurilor de creanţă,
precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora.
Titlul de creanţă este actul juridic prin care se stabileşte întinderea obligaţiei bugetare ce revine
contribuabililor (persoane fizice şi juridice) din impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare,
întocmit de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Din categoria titlurilor de creanţă fac parte:
- actul sau documentul de impunere pentru obligaţiile bugetare provenite din impozite, taxe şi
contribuţii;
- declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;
- procesul-verbal de constatare a contravenţiei, pentru obligaţiile privind plata amenzilor
contravenţionale;
- procesul-verbal sau documentul prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru
obligaţii bugetare reprezentând dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere;
- alte documente emise de organele competente, prin care se constată şi se individualizează creanţe
bugetare.
Tipurile de audit
Potrivit legislaţiei actuale în domeniu, sunt reglementate trei tipuri de audit:
- auditul de sistem;
- auditul de performanţă;
- auditul de regularitate.
Auditul de sistem reprezintă o evaluare de profunzime a sistemelor de conducere şi control intern,
cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează economic, eficace şi eficient, pentru identificarea
deficienţelor şi formularea de recomandări pentru corectarea acestora.
Deşi controlul intern formează obiectul auditului intern, între acestea nu trebuie făcută confuzie,
deoarece controlul intern constă în ansamblul de măsuri exercitate la nivelul entităţii publice, stabilite de
conducere în concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu reglementările legale, în vederea asigurării
administrării fondurilor în mod economic, eficace şi eficient.
Auditul de regularitate se referă la examinarea acţiunilor asupra efectelor financiare pe seama
fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul respectării ansamblului principiilor, regulilor
procedurale şi metodologice care le sunt aplicabile.
Auditul performanţei examinează corectitudinea criteriilor stabilite pentru implementarea
obiectivelor entităţii publice, evaluează rezultatele şi apreciează dacă sunt conforme cu obiectivele.

Organizarea auditului public intern

Auditul public intern a fost organizat ca activitate funcţional independentă şi obiectivă, cu privire la
formarea şi utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public.
Această formă de control este aplicabilă categoriilor de entităţi publice cuprinse în conţiunutul
Legii nr.672/2002 privind auditul public intern.
Auditul public intern este organizat astfel:
a) Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI);
b) Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI);
c) Compartimentele de audit public intern din entităţile publice;
d) Comitetele de audit intern.
Comitetul pentru Audit Public Intern s-a înfiinţat pe lângă Unitatea Centrală de Armonizare pentru
Auditul Public Intern (UCAAPI), ca organism cu caracter consultativ, pentru a acţiona în vederea definirii
strategiei şi a îmbunătăţirii activităţii de audit public intern, în sectorul public.
Comitetul pentru Audit Public Intern este alcătuit din 11 membri, astfel:
- preşedintele Camerei Auditorilor Financiari din România;
- profesori universitari cu specialitate în domeniul auditului public intern - 2 persoane;
- specialişti cu înaltă calificare în domeniul auditului public intern - 3 persoane;
- directorul general al Unităţii Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern;
- experţi din alte domenii de activitate, respectiv contabilitate publică, juridic, sisteme informatice -
3 persoane;

91
 -un reprezentant din conducerea structurilor asociative ale autorităților publice locale.
Membrii Comitetului pentru Audit Public Intern nu pot face parte din structura Ministerului
Finanţelor Publice, cu excepţia directorului general al Unităţii Centrale de Armonizare pentru Audit Public
Intern (UCAAPI).
Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.A.P.I. este aprobat de plenul acesteia, cu o
majoritate de jumătate plus unu de voturi.
Comitetul pentru Audit Public Intern este condus de un preşedinte ales cu majoritate simplă
de voturi din membrii comitetului, pentru o perioadă de 3 ani. Preşedintele convoacă întâlnirile
Comitetului pentru Audit Public Intern. e)dezbate şi emite o opinie asupra rapoartelor de
Secretariatul tehnic al Comitetului pentru Audit Public Intern este asigurat de Unitatea Centrală de
Armonizare pentru Auditul Public Intern.
Potrivit prevederilor legale, Comitetul pentru Audit Public Intern îndeplineşte următoarele atribuţii
principale:
- dezbate planurile strategice de dezvoltare în domeniul auditului public intern şi emite o opinie
asupra direcţiilor de dezvoltare a acestuia;
- dezbate şi emite o opinie asupra actului normativ elaborat de UCAAPI în domeniul auditului
public intern;
- dezbate şi avizează raportul anual privind activitatea de audit public intern şi îl prezintă
Guvernului;
- avizează planul misiunilor de audit public intern de interes naţional cu implicaţii multisectoriale;
- dezbate şi emite o opinie asupra rapoartelor de audit public intern de interes naţional cu implicaţii
multisectoriale;
- analizează importanţa recomandărilor formulate de auditorii interni în cazul divergenţelor de
opinii către conducătorul entităţii publice şi auditorii interni, emiţând o opinie asupra consecinţelor
neimplementării recomandărilor formulate de aceştia;
- avizează numirea şi revocarea directorului general al Unităţii Centrale de Armonizare pentru
Auditul Public Intern (UCAAPI);
- analizează pregătirea profesională continuă a auditorilor;
- analizează acordurile de cooperare între auditul intern şi cel extern referitor la definirea
conceptelor şi la utilizarea standardelor în domeniu, precum şi schimbul de rezultate din activitatea propriu-
zisă de audit.
Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) este constituită în cadrul
Ministerului Finanţelor Publice, în subordinea directă a ministrului finanţelor publice.
Conducerea acestui organism este încredinţată unui director general, numit de ministrul finanţelor
publice, cu avizul Comitetului pentru Audit Public Intern.
Directorul general are calitatea de funcţionar public şi trebuie să aibă o înaltă calificare profesională
în domeniul financiar-contabil şi al auditului. De asemenea, trebuie să îndeplinească cerinţele Codului
privind conduita etică a auditorului intern.
UCAAPI are structuri şi în teritoriu, care cuprind auditorii interni din cadrul birourilor teritoriale de
audit ale Ministerului Finanţelor Publice. Aceştia exercită competenţele delegate ale Unităţii Centrale de
Armonizare pentru Auditul Public Intern.
Ca atribuţii principale ale UCAAPI reţinem:
- elaborează, conduce şi aplică o strategie unitară în domeniul auditului public intern şi
monitorizează la nivel naţional această activitate;
- dezvoltă şi implementează proceduri şi metodologii uniforme, bazate pe standardele internaţionale,
inclusiv manualele de audit intern;
- dezvoltă cadrul normativ în domeniul auditului public intern;
- elaborează Codul privind conduita etică a auditorului intern şi verifică respectarea acestuia de către
compartimentele de audit public intern.
În acest sens, poate iniţia măsuri corective în colaborare cu conducătorul unităţii publice în cauză.
- coordonează sistemul de recrutare şi de pregătire profesională în domeniul auditului public intern;
- dă avizul pentru numirea sau destituirea şefilor compartimentelor de audit public intern din
entităţile publice;
- elaborează raportul anual de audit public intern, pe baza rapoartelor primite;
- efectuează misiuni de audit public intern de interes naţional cu implicaţii multisectoriale;

92
 - cooperează cu Curtea de Conturi, alte instituţii şi autorităţi publice din România, precum şi cu
autorităţi şi organizaţii de control financiar public din alte state, inclusiv de la Comisia Europeană.
Compartimentul de audit public intern se organizează la nivelul instituţiilor public, conducerea având
obligaţia creării cadrului organizatoric şi funcţional necesar desfăşurării activităţii de audit public intern.
Pentru instituţiile publice mici, nesubordonate altor entităţi publice, auditul public intern se limitează la
auditul de regularitate şi se efectuează de compartimentele de audit intern ale Ministerului Finanţelor
Publice.
La entităţile publice subordonate, conducătorul acestora poate stabili menţinerea unui compartiment
funcţional de audit public intern, cu acordul entităţii publice de la nivelul ierarhic imediat superior. Dacă nu
se înfiinţează acest compartiment, auditul entităţii respective se efectuează de către compartimentul de audit
public intern al entităţii publice de la nivelul ierarhic imediat superior.
Astfel, compartimentul de audit public intern se constituie în subordinea directă a conducerii entităţii
publice, iar conducătorul acestuia se numeşte sau se destituie de către conducătorul entităţii publice, cu
avizul Unităţii Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
Conducătorul compartimentului de audit public intern este responsabil de organizarea şi desfăşurarea
activităţilor de audit.
La rândul său, compartimentul de audit public intern îndeplineşte următoarele atribuţii:
- elaborează norme metodologice specifice entităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu
avizul Unităţii Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI), în cazul entităţilor publice
subordonate, respectiv aflate în coordonarea sau sub autoritatea altei entităţi publice, cu avizul acesteia;
- elaborează proiectul planului anual de audit public intern;
- efectuează activităţi de audit public intern pentru a evalua dacă sistemele de management financiar
şi control ale entităţii publice sunt transparente şi conforme cu normele de legalitate, regularitate,
economicitate, eficienţă şi eficacitate;
- informează Unitatea Centrală de Armonizare a Auditului Public Intern despre recomandările
neînsuşite de către conducătorul entităţii publice auditate, precum şi despre consecinţele acestora;
- raportează periodic asupra constatărilor, concluziilor şi recomandărilor rezultate din activităţile
sale de audit;
- în cazul identificării unor nereguli, raportează conducătorului entităţii publice şi structurii de
control abilitate;
- Verifică respectarea normelor, instrucţiunilor, precum şi a Codului privind conduita etică în cadrul
compartimentelor de audit intern din entităţile publice subordonate, aflate în coordonare sau sub autoritatea
altei entităţi publice.
Din analiza atribuţiilor compartimentului de audit public intern, rezultă că acesta nu se implică în
elaborarea procedurilor de control intern şi desfăşurarea activităţilor supuse auditului public intern.
Comitetele pentru audit intern
Instituțiile publice centrale care desfășoară în cursul un exercițiu bugetar un buget mai mare de
2.000.000.000 lei trebuie să constituie un comitet de audit pentru a acționa în vederea creșterii eficienței
activității de audit public intern.Acesta este alcătuit din 5-7 membri,numiți de conducătorul instituției
centrale și este format din auditori interni cu experiență(minimum 5 ani),specialiști cu minimum 5 ani
experiență în domeniul finaniar-contabil,resurse umane,juridic,sisteme informatice, precum și conducătorul
compartimentului de audit public intern.
Desfăşurarea auditului public intern
Auditul public intern la entităţile publice se realizează de către compartimentul de audit public
intern, care evaluează dacă sistemele de management financiar şi control ale entităţii publice se aplică în
conformitate cu normele de legalitate, regularitate, economicitate, eficienţă şi eficacitate.
Prin compartimentul de audit public intern se auditează cel puţin o dată la trei ani toate activităţile
desfăşurate de entitatea publică, inclusiv din entităţile subordonate, cu privire la formarea şi utilizarea
fondurilor publice, precum şi la administrarea patrimoniului public.
Personalul care alcătuieşte compartimentul de audit financiar poartă denumirea de auditori interni.
Desfăşurarea activităţilor specifice de către auditorii interni presupune:
- plan de audit public intern;
- ordin de serviciu;
- raport de audit public intern.
Planul de audit public intern

93
 Proiectul planului de audit public intern se elaborează de compartimentul de audit public intern, pe
baza evaluării riscului asociat diferitelor situaţii şi activităţi (program şi operaţiuni), precum şi prin
preluarea sugestiilor conducătorului entităţii publice prin consultare cu entităţile publice ierarhic superioare,
ţinând seama de recomandările Curţii de Conturi.
Planul de audit public intern se aprobă de conducătorul entităţii publice, fără a se lua în considerare
auditurile ad-hoc, precum şi misiunile de audit public intern cu caracter excepţional.
Ordinul de serviciu
În realizarea misiunilor lor, auditorii interni îşi desfăşoară activitatea pe bază de ordin de serviciu, emis de
şeful compartimentului de audit public intern, care prevede în mod explicit, scopul, obiectivele, tipul şi
durata auditului public intern, precum şi nominalizarea echipei de auditare.
Entitatea publică care urmează să fie auditată este notificată cu 15 zile înainte de declanşarea misiunii de
audit.
Pentru îndeplinirea scopului şi obiectivelor precizate în ordinul de serviciu, auditorii interni au acces la
toate datele şi informaţiile, inclusiv cele existente în format electronic, pe care le consideră utile şi
importante. De asemenea, pot solicita date şi informaţii şi copii după documente, pentru conformitate, de la
persoanele fizice şi juridice aflate în legătură cu structura auditată.
Auditorii interni pot, de asemenea, efectua la persoanele fizice şi juridice aflate în legătură cu structura
auditată, orice fel de reverificări financiare şi contabile legate de activităţile de control intern la care
acestea au fost supuse, care vor fi utilizate pentru constatarea legalităţii şi a regularităţii activităţii
respective.
Reprezentanţilor autorizaţi ai Comisiei Europene şi ai Curţii de Conturi Europene li se asigură drepturi
similare celor prevăzute pentru auditorii interni, cu scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii
Europene.
Raportul de audit public intern
La sfârşitul fiecărei misiuni de audit public intern, auditorii interni elaborează un proiect de raport de
audit public intern, care reflectă cadrul general, obiectivele, constatările, concluziile şi recomandările
efectuate. însoţit de documente justificative, acest proiect se transmite la structura auditată.
În maximum 15 zile de la data primirii raportului, entitatea publică auditată va transmite punctele sale de
vedere, care vor fi analizate ulterior de auditorii interni.
În termen de 10 zile de la primirea punctelor de vedere, se organizează o reuniune de conciliere între
compartimentul de audit public intern şi structura auditată, la iniţiativa celei dintâi, în cadrul căreia se
analizează constatările şi concluziile, în vederea acceptării recomandărilor formulate.
Raportul de audit trebuie să prezinte uşurinţă în înţelegere, fără ambiguităţi sau exprimări confuze şi să
includă numai informaţii care să fie susţinute de probe de audit suficiente şi relevante.
Rezultatele concilierii, împreună cu raportul de audit public finalizat, se trimit conducătorului entităţii
publice care a aprobat misiunea, pentru analiză şi avizare.
După avizare, recomandările cuprinse în raportul de audit public intern se comunică structurii auditate.
Despre recomandările care nu au fost avizate, şeful compartimentului de audit public intern este obligat să
informeze Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
Recomandările cuprinse în raportul de audit public intern vor fi supuse unui program de implementare,
după un calendar prestabilit.
Compartimentul de audit public intern verifică şi raportează UCAAPI sau organului ierarhic superior,
după caz, evoluţiile pozitive înregistrate în aplicarea recomandărilor.
Auditorii interni au, în general, statut de funcţionari publici.
Numirea sau revocarea acestora se face de conducătorul entităţii publice, cu avizul conducătorului
compartimentului de audit public intern.
Pentru auditorii interni care nu au statut de funcţionari publici, selectarea, stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor se fac în concordanţă cu regulamentele proprii de funcţionare a entităţii publice.
Auditorii interni trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile în mod obiectiv şi independent, cu
profesionalism şi integritate.
Aceştia sunt obligaţi să nu divulge informaţiile luate la cunoştinţă cu prilejul îndeplinirii misiunilor
de audit public intern.

C.Controlul financiar de stat

Noţiune

94
 Controlul financiar de stat este controlul exercitat de stat, prin organele sale specializate cu privire la
modul cum sunt administrate şi gestionate mijloacele financiare ale statului, ale colectivităţilor locale, ale
instituţiilor publice şi ale agenţilor economici publici subordonaţi acestora şi îndeplinite obligaţiile
contribuabililor faţă de bugetul public.
Controlul financiar al statului este organizat şi funcţionează în structura Ministerului Finanţelor
Publice. în structura acestuia, organele de stat cu atribuţii de control în domeniul financiar sunt Direcţia
generală a controlului financiar de stat şi Direcția Generală Antifraudă Fiscală.
Direcţia generală a controlului financiar de stat
Organizarea Direcţiei generale a controlului financiar de stat
Direcţia generală a controlului financiar de stat este organizată ca structură a Ministerului Finanţelor
Publice, atât în plan central cât şi în plan teritorial.
La nivel central (al Ministerului Finanţelor Publice) întâlnim Direcţia generală a controlului financiar
de stat, iar în judeţe şi municipiul Bucureşti funcţionează direcţii ale controlului financiar de stat ca unităţi
teritoriale ale acestei forme de control.
în cadrul Direcţiei generale a controlului financiar de stat, atât la nivel central, cât şi al direcţiilor din
teritoriu, sunt organizate două compartimente:
- serviciul de metodologie, coordonare şi programare a activităţii controlului de stat;
- serviciul de control.
În virtutea raporturilor ierarhice, Ministerul Finanţelor Publice, prin ordin al ministrului, este cel care
aprobă structura organizatorică, numărul de personal şi numeşte conducătorii acestor structuri funcţionale
teritoriale.
Direcţia generală a controlului financiar de stat din Ministerul Finanţelor Publice şi structurile sale
din teritorii îndeplinesc următoarele atribuţii:
- controlează utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de interes public,
ca şi al subvenţionării unor activităţi, produse şi alte destinaţii prevăzute de lege;
- verifică realitatea şi exactitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege şi de actele de
constituire a societăţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici, urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea
integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;
- controlează modul de folosire a mijloacelor materiale şi a fondurilor băneşti, precum şi respectarea
reglementărilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital de
stat;
Pe lângă aceste atribuţii principale, Direcţia generală a controlului financiar de stat efectuează şi alte
acte şi operaţiuni de control financiar stabilite în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Drepturile organelor Direcţiei generale a controlului financiar de stat şi obligaţiile unităţilor
controlate.
Organele Direcţiei generale a controlului financiar de stat, în baza rezultatelor controalelor efectuate,
au dreptul să dispună următoarele:
- luarea unor măsuri în vederea înlăturării neregulilor constatate şi prevenirea acestora în activitatea
financiar-contabilă a autorităţilor administraţiei centrale şi locale, precum şi a regiilor autonome;
- completarea şi corectarea bilanţurilor contabile şi virarea la buget a impozitelor şi taxelor legal
datorate statului;
- suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile şi fiscale.
La rândul lor, organele de conducere şi salariaţii unităţilor controlate, la cererea organelor de control
financiar, au următoarele obligaţii:
- să pună la dispoziţia organelor de control actele şi documentele justificative, dările de seamă,
bilanţurile contabile şi alte documente necesare controlului;
- să prezinte spre verificare bunurile valorice pe care le gestionează sau le au spre păstrare şi care,
potrivit legii, intră sub incidenţa controlului;
- să dea informaţiile necesare, verbale şi în scris, să asigure sprijinul pentru desfăşurarea în bune
condiţii a obiectivelor controlului;
- să elibereze, potrivit legii, documentele solicitate în original sau copii certificate.
În aceste condiţii, controlul financiar devine eficient dacă personalul împuternicit în acest sens îşi
îndeplineşte cu bună credinţă atribuţiile de control, întocmind toate actele de control impuse de împrejurările
de fapt existente în unităţile controlate, iar în conţinutul lor sunt înscrise date şi fapte reale (din care reies
încălcările normelor financiar-fiscale, răspunderea juridică a persoanelor vinovate, măsurile necesare
înlăturării neregulilor constatate etc.

95
 Nerespectarea sau neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege pentru conducere şi ceilalţi salariaţi
ai unităţilor supuse controlului financiar de stat sunt calificate contravenţii şi sancţionate cu amendă
pecuniară.
Constatarea contravenţiilor şi stabilirea cuantumului amenzilor (dacă se dovedeşte necesar) se fac de
organele de control financiar împuternicite în acest sens de Ministerul Finanţelor Publice.
Procedura controlului exercitat de Direcţia generală a controlului financiar de stat şi unităţile sale
teritoriale
Procedura de control cuprinde o serie de acte şi operaţiuni referitoare la programarea şi efectuarea
controlului, întocmirea actelor de control, precum şi adoptarea unor măsuri necesare în vederea înlăturării
neregulilor constatate.
Controlul exercitat de Direcţia generală a controlului financiar de stat este un control tematic
(programat).
Pentru programarea controlului, legea prevede că un agent economic, într-un an calendaristic, poate
face obiectul unui singur control al contabilităţii, pentru sinceritatea bilanţurilor şi determinarea sumelor
datorate cu orice titlu statului. Este supusă controlului întreaga perioadă scursă de la verificarea precedentă,
de aceeaşi natură şi pentru aceleaşi obiective care, potrivit legii, nu s-a prescris.
De la această regulă fac excepţie verificările reclamaţiilor cu privire la încălcările legilor financiare
(care se efectuează ori de câte ori este cazul), precum şi verificarea acţiunilor de documentare, analiză şi
urmărire a implementării unor reglementări (care se pot efectua numai după notificarea şi obţinerea acordului
agentului economic).
Controlul financiar de stat poate fi programat asupra întregii activităţi financiar-contabile a unităţii
controlate sau numai asupra uneia dintre componentele acestei activităţi.
în timpul acţiunii de control, se verifică modul de calcul şi de plată a impozitelor şi altor sume de bani
datorate statului, utilizarea eficientă a valorilor materiale şi băneşti, precum şi ţinerea completă şi corectă a
evidenţelor contabile.
Acţiunea de verificare se încheie cu întocmirea unor acte de control financiar, cu caracter constatator
şi decizional.
Pentru a se evita abuzul de control, legea stabileşte ca durata maximă a unei acţiuni de control, la
sediul unui agent economic să fie de 3 luni, indiferent de perioada supusă controlului.
De asemenea, pe parcursul desfăşurării acţiunilor de control, agenţii economici au dreptul să fie
asistaţi de o persoană autorizată în acest sens.
Rezultatele controlului se comunică celor controlaţi în termen de 30 de zile de la terminarea verificării
la sediul acestora.
Măsurile dispuse prin actele de control pot fi supuse unor contestaţii, potrivit normelor legale în
vigoare.

Direcția generală antifraudă fiscală

În cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală s-a organizat și funcționează Direcția generală
antifraudă fiscală,structură fără personalitate juridică cu atribuții de prevenire,descoperire și combatere a
actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală.
Direcția generală antifraudă fiscală este coordonată de un vicepreședinte,cu rang de subsecretar de
stat și este condusă de un inspector general antifraudă numit prin decizia primului-ministru.
Inspectorul general antifraudă este ajutat în activitatea sa de inspectori generali adjuncți numiți în
funcție tot prin decizia primului-ministru.
În cadrul Direcției generale antifraudă fiscală funcționează direcții regionale antifraudă fiscală
conduse de inspectori generali adjuncți antifraudă.
Personalul Direcției generale antifraudă fiscală este compus din funcționari publici care ocupă funcții
publice specifice și funcții generale specifice.
Inspectorii antifraudă poartă în timpul serviciului uniformă,însemne distinctive,ecusoane și după
caz,armament și alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare,protecție și comunicare.Toate
acestea se atribuie gratuit și pot fi utilizate numai în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu.
Armamentul se poate asigura atât prin achiziții publice,cât și prin redistribuire de la alte instituții
autorizate,pe baza protocoalelor încheiate în condițiile legii,în măsura disponibilităților cu condiția predării
acestuia în perfectă stare fizică și de funcționare tehnica și de fiabilitate.
Direcția generală antifraudă are următoarele atribuții:

96
 -să efectueze controale în toate spațiile în care se produc,se depozitează sau se comercializează bunuri
și servicii ori se desfășoară activități care cad sub incidența actelor normative naționale;
-să verifice respectarea reglementărilor legale privind circulația mărfurilor pe drumurile publice,căi
ferate și fluviale,etc.;
-să dispună măsuri cu privire la confiscarea bunurilor a căror fabricație,depozitare,transport sau
desfacere este ilicită și să ridice documentele financiar-contabile și de altă natură care pot servii la dovedirea
contravențiilor sau, după caz,a infracțiunilor;
-să legitimeze și să stabilească identitatea administratorilor entităților controlate, precum și a oricăror
persoane implicate în săvârșirea faptelor de fraudă și evaziune fiscală și vamală constatate și să solicite
acestora explicații scrise ,după caz;
-să constate contravențiile și să aplice sancțiunile corespunzătoare;
-să oprească mijloacele de transport pentru verificarea documentelor de însoțire a bunurilor și a
persoanelor transportate;
-să efectueze acte de control inopinat;
-să efectueze verificări necesare prevenirii și descoperirii faptelor de fraudă și evaziune fiscală și
vamală etc.

D.Inspecţia fiscală
Concept
Controlul fiscal sau inspecţia fiscală cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate de organele de
inspecţie fiscală care au ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor
fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor
legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente
acestora.
Inspecţia fiscală se exercită prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau prin
compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, potrivit Codului de procedură
fiscală, asupra tuturor persoanelor juridice, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii de stabilire,
reţinere şi plată a impozitelor şi taxelor.
Drepturile şi obligaţiile organelor fiscale
În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce le revin, organelor fiscale le sunt conferite, prin lege, numeroase
drepturi.
Astfel, au dreptul să examineze documentele aflate în dosarul fiscal al contribuabilului, să verifice
concordanţa dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă, să discute constatările şi
să solicite explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor sau împuterniciţilor acestora.
Pentru determinarea corectă a impozitelor datorate de contribuabili, organele fiscale pot solicita
informaţii de la alte persoane care pot da relaţii în legătură cu operaţiunile verificate.
Alte drepturi recunoscute organelor fiscale putem enumera:
- stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată şi de obligaţii fiscale accesorii aferente acestora;
- verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;
- dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;
- efectuarea de investigaţii fiscale;
- aplicarea de sancţiuni, potrivit prevederilor legale.
Corespunzător drepturilor conferite de lege, organelor fiscale le revin următoarele obligaţii:
- să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea de control care urmează să se desfăşoare, prin
transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală;
- înainte de începerea inspecţiei fiscale, să prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi
ordinul de serviciu semnat de conducătorul organelor de control;
- să consemneze începerea inspecţiei fiscale în registrul unic de control;
- să informeze contribuabilul asupra constatărilor rezultate din inspecţia fiscală;
- să sesizeze organul de urmărire penală, dacă constatările întrunesc elementele constitutive ale
unei infracţiuni.
Drepturile şi obligaţiile contribuabililor
La începutul inspecţiei fiscale, contribuabilul are dreptul să numească persoane care să furnizeze
informaţii organelor fiscale.
Pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale, are dreptul să fie informat asupra constatărilor rezultate
din inspecţia fiscală şi să-şi prezinte în scris punctul de vedere în legătură cu aceste constatări.

97
 Pe lângă aceste drepturi, în Codul de procedură fiscală regăsim şi numeroase obligaţii ale
contribuabililor:
- să pună la dispoziţia organelor fiscale un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară
desfăşurării inspecţiei fiscale;
- să colaboreze la constatarea stărilor fiscale de fapt;
- să dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate documentele,
precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal;
- la încheierea inspecţiei fiscale, să dea o declaraţie scrisă pe propria răspundere din care să rezulte
că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile relevante pentru inspecţia fiscală;
- să îndeplinească măsurile prevăzute în actul de control.
Perioada supusă inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii
fiscale.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani.
Procedura desfăşurării inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului. Dacă nu există un
astfel de spaţiu, atunci activitatea de inspecţie se va putea desfăşura la sediul organului fiscal sau în orice alt
loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.
Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale,
trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală.
Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxă şi pentru fiecare
perioadă supusă impozitării. Prin excepţie de la această regulă, se poate decide reluarea controlului pentru o
anumită perioadă dată, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de
prescripţie, dacă apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau
erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.
Reverificarea unei perioade impozabile se realizează numai la iniţiativa organului fiscal, cu aprobarea
conducătorului acestuia.
Potrivit Codului de procedură fiscală, procedura de desfăşurare a inspecţiei fiscale presupune mai
multe etape, în vederea stabilirii imaginii corecte cu privire la declararea, calcularea şi plata obligaţiilor
fiscale.
a) Pregătirea inspecţiei fiscale, prin examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al
contribuabilului (a actelor de înfiinţare a contribuabilului, a declaraţiei de înregistrare ca plătitor de impozite
şi taxe), precum şi a compartimentelor care, prin atribuţiile pe care le îndeplinesc, deţin informaţii cu privire
la situaţia fiscală a contribuabilului (administraţia financiară, trezorerie,).
Din analiza declaraţiilor existente la dosarul fiscal şi a informaţiilor culese de la celelalte
compartimente, inspectorul stabileşte dacă au fost depuse toate declaraţiile şi nu există plăţi restante de
efectuat.
b) Înştiinţarea contribuabilului, cu excepţia situaţiilor în care controlul se desfăşoară în mod inopinat
şi încrucişat, pentru soluţionarea unor cereri ale contribuabilului, în cazul unor acţiuni îndeplinite ca urmare
a solicitării unor autorităţi şi în cazul refacerii controlului ca urmare a unei dispoziţii de reverificare.
c) Deplasarea persoanelor împuternicite cu exercitarea inspecţiei fiscale la locul de desfăşurare a
controlului.
Astfel, inspecţia se desfăşoară în spaţiile de lucru ale contribuabilului, în prezenţa acestuia sau a unei
persoane desemnată de el. Contribuabilul trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi logistica
necesară desfăşurării inspecţiei fiscale.
Acţiunea de control se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al contribuabilului, cu
încercarea de a afecta cât mai puţin activitatea curentă. Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara
programului de lucru al contribuabilului, cu acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului organului
fiscal.
d) Constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultate din activitatea
contribuabilului supus inspecţiei, precum şi verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu
cele din evidenţa contabilă a contribuabilului.
În funcţie de volumul acţiunii de verificare inspecţia fiscală poate fi:
- inspecţie fiscală generală;

98
 În cazul acestei forme de inspecţie, se verifică toate obligaţile fiscale ale unui contribuabil pe o
perioadă de timp determinată.
- inspecţie fiscală parţială;
În acest caz, se verifică una sau mai multe obligaţii fiscale, pentru o perioadă de timp determinată.
Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozite, dacă
acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.
În realizarea sarcinilor încredinţate, organele de inspecţie fiscală folosesc următoarele proceduri şi
metode de control:
- verificarea prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi
operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale
datorate bugetului de stat;
- verificarea exhaustivă, care constă în activitatea de verificare a tuturor documentelor şi
operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale
datorate bugetului de stat
- controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor acesteia,
prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi testare asistate de instrumente
informatice specializate.
e) Organele fiscale stabilesc, dacă este cazul, diferenţe de obligaţii fiscale de plată, dispun măsuri
asiguratorii şi aplică sancţiuni, potrivit prevederilor legale.
f) La încheierea perioadei de control, rezultatele inspecţiei sunt consemnate într-un raport scris.
Dacă se modifică baza de impunere, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere,
care va cuprinde şi diferenţe în plus sau în minus faţă de creanţa fiscală anterioară. Decizie de impunere
se emite şi în cazul în care baza de impunere nu se modifică; aceasta se comunică în scris contribuabilului.

E.Controlul exercitat de Curtea de Conturi

Scurt istoric
Înalta Curte de Conturi a fost înfiinţată în anul 1864 şi era competentă să cerceteze şi să stabilească
conturile veniturilor tezaurului, casieriilor generale de judeţe, regiilor administraţiilor contribuţiilor indirecte,
precum şi să încheie socotelile cheltuielilor făcute de agenţii contabili. Cu timpul, prin legi modificatoare, i
s-au atribuit şi unele competenţe jurisdicţionale privind apelurile făcute de organele comunale, precum şi
contabilii şi perceptorii direcţi care nu erau supuşi jurisdicţiei de prima instanţă a Curţii, împotriva încheierilor
comunale sau administraţiei de care aparţineau.
Constituţia din 1923 a supus controlului preventiv al Curţii de Conturi deciziile ordonatorilor
principali de alocaţii bugetare. în anul 1929 au fost abrogate aceste prevederi printr-o lege de reorganizare a
Curţii de Conturi. în anul 1948, înalta Curte de Conturi a fost desfiinţată, prin decretul-lege 352/1948.
După evenimentele din decembrie 1989 a apărut necesitatea reînfiinţării Curţii de Conturi.
Sediul materiei
Activitatea Curţii de Conturi este reglementată de Constituţia României, republicată şi Legea
94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în anul 2014(M.O.238/2014).
Competenţa Curţii de Conturi
Curtea de Conturi a României a fost reintrodusă ca organ de control financiar prin art. 139 al
Constituţiei României din 1991. Potrivit alin 1 al acestui articol, Curtea de Conturi exercită controlul asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public. în condiţiile legii, Curtea de Conturi exercită şi atribuţii jurisdicţionale.
în aplicarea dispoziţiilor constituţionale, Parlamentul a adoptat Legea nr. 94/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii de Conturi în care aceasta era calificată ca fiind organ suprem de control financiar şi
de jurisdicţie în domeniul financiar.
Calificarea organ suprem a făcut obiectul criticii de neconstituţionalitate asupra căreia Curtea
Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 64/1994, definitivă prin nerecurare.
Prin decizia Curţii Constituţionale s-a reţinut caracterul de organ suprem al Curţii de Conturi în
domeniul financiar şi s-a precizat că acesta nu vine în conflict cu nici o prevedere constituţională şi
corespunde atribuţiilor conferite de lege Curţii de Conturi, de a controla modul de îndeplinire a sarcinilor
legale de către celelalte organe de control financiar ale statului.

99
 Prin dispoziţiile Legii 99/1999 prin care s-au adus modificări Legii 94/1992, Curtea de Conturi este
calificată autoritatea administrativă autonomă de control financiar care exercită şi atribuţii asupra modului
de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Potrivit statutului său constituţional, Curtea de Conturi devine o autoritate administrativă autonomă,
nefiind subordonată nici unei alte autorităţi a statului.
Ca autoritate de control, Curtea de Conturi este, îndeosebi, un organ al Parlamentului, care exercită
un control general asupra gestiunii bugetului public naţional.
La baza funcţionării Curţii de Conturi stă principiul autonomiei, regăsit în lege prin sintagma în mod
independent
Prin modificările şi completările aduse Legii 94/1992, Curtea de Conturi era instituţia supremă de
control financiar ulterior extern asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public. Curtea de Conturi exercită atribuţii jurisdicţionale în condiţiile
prezentei legi.
Prin Constituţia României republicată în anul 2003, Curtea de Conturi exercită controlul asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.
În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de
instanţele judecătoreşti specializate.
Aşadar, prin Constituţie, i-au fost retrase atribuţiile jurisdicţionale Curţii de Conturi.
În aceste condiţii, principalele atribuţii ale Curţii de Conturi sunt:
- atribuţii de control şi audit financiar;
- atribuţii de raportare, avizare şi alte competenţe.
Membrii Curţii de Conturi sunt consilieri de conturi,numiți pe un mandat de 9 ani. Pe durata
exercitării mandatului lor membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi inamovibili.
Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, în cazurile şi condiţiile prevăzute
de lege.
Atribuţii de control ale Curţii de Conturi
Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile de control financiar asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi asupra
modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale.
Obiectivele controlului Curţii de Conturi sunt urmărirea respectării legii în gestionarea mijloacelor
materiale şi băneşti, precum şi analizarea calităţii gestiunii financiare din punct de vedere al economicităţii,
eficienţei şi eficacităţii.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor stabilite de lege, Curtea de Conturi controlează:
- formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste bugete;
- constituirea și utilizarea celorlalte fondurilor publice componente ale bugetului general
consolidat;
- formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite
interne şi externe;
- utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi a transferurilor şi a altor forme de
sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;
- constituirea, administrarea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia
mediului, îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de muncă şi viaţă;
- modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome etc.
- constituirea,administrarea și utilizarea fondurilor publice de căre autoritățile administrative
autonome și de către instituțiile publice înfiinate prin lege,precum și de organismele autonome de asigurări
sociale ale statului:
- alte domenii în care prin lege s-a stabilit competenţa Curţii;
Sunt supuse controlului Curţii de Conturi următoarele subiecte: statul şi unităţile administrativ-
teritoriale, cu serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau neautonome, regiile autonome, organismele
autonome de asigurări sociale sau de altă natură, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat,
societăţile de investiţii financiare, alte persoane juridice, stabilite prin lege.
Controlul bugetului Curţii de Conturi se exercită de către o comisie instituită în acest scop de cele
două Camere ale Parlamentului.

100
 Curtea de Conturi are atribuţii de control şi asupra execuţiei bugetelor Preşedinţiei, Guvernului,
Camerei Deputaţilor şi Senatului, Curţii Constituţionale, înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Consiliului
Legislativ şi Avocatului Poporului. După conţinutul său, controlul exercitat de Curtea de Conturi este un
control de audit public extern şi priveşte respectarea dispoziţiilor legale privind gestionarea şi folosirea
fondurilor publice.
Atribuţii de raportare, avizare şi alte competenţe
Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului
public naţional din exerciţiul bugetar expirat cuprinzând şi neregulile constatate.
Raportul public anual se elaborează de Curtea de Conturi, în termen de 6 luni de la primirea contului
general anual de execuţie a bugetului de stat, contului general de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de
stat, conturilor anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale, conturilor fondului de tezaur, contului anual
al datoriei publice.
Raportul public anual cuprinde: observaţiile Curţii de Conturi asupra conturilor de execuţie a
bugetelor supuse controlului său; concluziile degajate din controalele dispuse de Camera Deputaţilor sau de
Senat.
În îndeplinirea atribuţiilor conferite de lege, Curtea de Conturi mai are competenţe:
- să evalueze activitatea de control financiar propriu a persoanelor juridice controlate;
- să solicite organelor de control financiar şi ale Băncii Naţionale a României verificarea, cu
prioritate, a unor obiective, în cadrul atribuţiilor lor legale;
- să ceară şi să utilizeze rapoartele celorlalte organisme cu atribuţii de control financiar.
În baza constatărilor rezultate în urma controlului efectuat, Curtea de Conturi are dreptul să decidă:
- suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul financiar,
contabil şi fiscal;
- blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală sau
ineficientă a acestora;
- înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă controlată, corectarea bilanţului
contabil, a contului de profit şi pierderi şi a contului de execuţie.

Concluzii:
În concluzie, controlul financiar reprezintă o formă complexă de control, care constă în
acţiunea de verificare, atât din exterior, cât şi intern, a activităţilor desfăşurate de instituţiile
publice şi alţi participanţi la viaţa economico-financiară cu privire la formarea, repartizarea,
administrarea şi utilizarea resurselor financiare publice şi în îndrumarea şi corectarea acţiunilor
diverselor structuri, în vederea asigurării legalităţii acestora.Activitatea de control financiar este
realizată de organe competente ale statului, cu atribuţii conferite de lege în acest sens.

Test de autoevaluare:
1.Definiți controlul financiar.
2.Identificați actele controlului financiar.
3.Precizați părțile actului de control.
4.De câte feluri este controlul financiar preventiv?
5.Ce atribuții au controlorii delegați ?

101
Speţe
A.Analizați incompatibilitățile persoanelor care exercită control financiar preventiv propriu
Persoanele care exercită control financiar preventiv propriu sunt altele decât cele care iniţiază,
aprobă şi efectuează operaţiunea supusă vizei.Activitatea pe care o desfăşoară persoanele care
exercită controlul financiar preventiv propriu are la bază următoarele principii: competenţă
profesională, independenţă decizională în condiţiile separării atribuţiilor, obiectivitate, conduită
morală, confidenţialitate şi incompatibilitate.
Codul de norme profesionale stabileşte şi o serie de incompatibilităţi, după cum urmează:
- nu pot fi desemnate pentru exercitarea controlului financiar preventiv propiu persoanele
care sunt soţi sau rude de gradul I cu conducătorul entităţii publice pe lângă care urmează să
exercite această activitate, precum şi acele persoane care pot să se afle într-o situaţie de conflict de
interese în legătură cu operaţiunile care îi sunt supuse spre avizare;
- nu pot fi desemnate să exercite activitate de control financiar preventiv propriu persoanele
aflate în curs de urmărire penală, de judecată sau care au fost condamnate penal . Dacă a
intervenit amnistia pentru orice situaţie arătată mai sus, persoana în cauză nu poate fi desemnată
pentru exercitarea activităţii de control financiar preventiv propriu timp de doi ani de la data aplicării
amnistiei. De asemenea, persoana căreia i s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei nu poate
să fie desemnată să exercite activitate de control financiar preventiv propriu pe parcursul termenului
de încercare şi încă doi ani de la expirarea acestui termen.
B.Analizați atribuțiile Direcției Generale Antifraudă Fiscală.

Grile:
1.Actele controlului financiar sunt:
a)contractul de vânzare-cumpărare;
b)procesul-verbal de control;
c)nota explicativă.

2.Direcția Generală Antifraudă Fiscală exercită un control:

a)inopinat;

b)tematic;

c)ambele forme de control.

3.Controlul fiscal este un control:

a)inopinat;

b)tematic;

c)ambele forme de control.

4.Controlul financiar de stat cuprinde:

102
a.Garda Financiară;

b.Direcţia Generală a Controlului de Stat;

c.Curtea de Conturi.

5.Auditul public intern cuprinde:

a.Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI);

b.Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI);

c.Compartimentele de audit public intern din entităţile publice.

Răspunsurile la grile

NR. 1 2 3 4 5
GRILĂ

MODUL
I a a,c a,b,c a b
II a a c a b
III a a b b c
IV a,b a,b a a c
V a a a,b,c a,b,c c

103
 VI a,c a c a a,b,c
VII a,b,c b,c b,c a,b,c c
VIII b,c a b b a,b,c

104