Drept Financiar

Universitatea ”Dunărea de Jos”
Departamentul pentru Învațământ la Distanță

și cu Frecvență Redusă
Drept financiar și fiscal

Nadia-Cerasela Aniței
Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Specializarea: Drept
Anul II
Drept financiar si fiscal1
Nadia-Cerasela Aniței
IFR
2019
1
Evaziunea fiscala intre legalitate si infractiune, editia II,. Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2016, ISBN
978-606-673-863-7, (coautorat Roxana –Elena Lazar), pp.204; Evaziunea fiscala intre legalitate si
infractiune. Editura Lumen, Iaşi, 2013. ISBN 978-973-166-356-2, pp.208, (coautorat Roxana –Elena Lazar);
Legal regulation of the bodies responsible for financial and fiscal control Editura Lambert, Germania, 2012,
pp.177, ISBN 978-3-659-11878-4; Procedura fiscala, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ISBN 978-973-
127-640-3, 2011, pp.330; Reglementarea juridică a organelor cu atribuţii de control financiar-fiscal, Editura
Lumen, Iaşi, 2011, ISBN- 978-973-166-284-8, pp. 169; Procedura fiscala, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, ISBN 978-973-127-640-3, 2011, pp.330; Drept financiar, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.
Cuprins
CUPRINS
Capitolul 1
DREPTUL FINANCIAR. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
CONŢINUT...............................................................................................................................
OBIECTIVE..............................................................................................................................
1.1. Noţiunea de drept financiar
1.2. Obiectul dreptului financiar
1.3. Locul dreptului financiar în sistemul dreptului
1.4. Ştiinţa dreptului financiar
1.5. Izvoarele dreptului financiar
1.6. Normele dreptului financiar
1.7. Raportul juridic de drept financiar
TEME DE AUTOEVALUARE..................................................................................................
Capitolul 2
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE FISCALITATE
CONŢINUT...............................................................................................................................
OBIECTIVE..............................................................................................................................
2.1. Noțiunea de fisc, principiile si conținutul fiscalității
2.2. Cadrul juridic de susținere a integrării Românieii în UE in domeniul
fiscalității
TEME DE AUTOEVALUARE..................................................................................................
Capitolul 3
BUGETUL DE STAT
CONŢINUT...............................................................................................................................
OBIECTIVE..............................................................................................................................
3.1.Sistemul bugetar
3.2. Definitia bugetului de stat si natura sa juridică
3. 3. Conținutul bugetului de stat
Teme de autoevaluare...........................................................................................................
Capitolul 4
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
CONŢINUT...............................................................................................................................
OBIECTIVE..............................................................................................................................
Denumire curs. Partea I 3

Cupris
4.1. Notiuni generale despre cheltuielile publice
4. 2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice
4.3. Gruparea cheltuielilor publice in România
Teme de autoevaluare...........................................................................................................
Capitolul 5
SISTEMUL VENITURILOR BUGETARE
CONŢINUT...............................................................................................................................
OBIECTIVE..............................................................................................................................
5.1. Definiția veniturilor publice
5.2. Categorii de venituri publice
5.3. Venituri obținute din România
Teme de autoevaluare
Capitolul 6
REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

CONŢINUT...............................................................................................................................
OBIECTIVE..............................................................................................................................
6.1.Definiţia şi trăsăturile specifice impozitelor şi taxelor
6.2.Natura juridică obligaţională a impozitelor şi taxelor
6.3.Principiile impozitelor şi taxelor
6.4. Categorii de impozite si taxe
6.5.Categoriile de contribuabili si impozitele si taxele datorate de acestia
Capitolul 7
EVAZIUNEA FISCALĂ ÎN ROMÂNIA
CONŢINUT...............................................................................................................................
OBIECTIVE..............................................................................................................................
7.1. Cronologia reglementărilor privind evaziunea fiscală în România
7.2. Cauzele evaziunii fiscale în România
7.3. Evaziunea fiscală – elemente definitorii, forme şi sfera de reglementare
7.4.Situaţii frecvent întâlnite de evaziune fiscală
Capitolul 8
EXERCITAREA CONTROLULUI FINANCIAR ŞI FISCAL
CONŢINUT...............................................................................................................................
OBIECTIVE..............................................................................................................................
4 Denumire curs. Partea I

Cuprins
8.1. Noţiunea, rolul, funcţiile şi obiectul controlului financiar

8.2. Formele şi metodele controlului financiar
8.3.Procedura de control finanicar si fiscal
8.4. Actele de control financiar si fiscal
Capitolul 9
MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE CA ORGAN CU ATRIBUŢII DE CONTROL
FINANCIAR SI FISCAL
CONŢINUT...............................................................................................................................
OBIECTIVE..............................................................................................................................
9.1. Noțiuni introductive despre organe ale statului care au competență in domeniul financiar
si fiscal
9.2. Organizarea si functionarea Minsiterului Finantelor Publice
9.3. Colegiul fiscal
9.4. Agenția Națională de Administrare Fiscală
9. 5. Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (DGAF
9.6. Departamentul de Luptă Antifraudă (DLAF)
Capitolul 10
Curtea de Conturi
CONŢINUT...............................................................................................................................
OBIECTIVE..............................................................................................................................
10.1. Noțiuni generale despre Curtea de Conturi
10. 2. Atribuțiile Curții de Conturi
10. 3. Organizarea Curții de Conturi
10. 4. Conducerea Curții de Conturi
10. 5. Personalul Curții de Conturi
10. 6. Funcționarea Curții de Conturi
10. 7. Colaborarea si reprezentarea internațională
10. 8. Infracțiuni si contraventii
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..................................................................................................
Denumire curs. Partea I 5

Cupris
6 Denumire curs. Partea I

Denumire capitol
Capitolul 1
DREPTUL FINANCIAR. NOŢIUNI INTRODUCTIVE2
CONŢINUT

OBIECTIVE
Studiul acestui capitol ne va edifice asupra noțiunilor de: drept financiar, obiect al
dreptului financiar, morme de drept financiar, raport juridic de drept financiar.
Dreptul reprezintă un ansamblu de norme juridice constituite într-un sistem unitar

într-o societate dată.
Dreptul financiar a fost şi este denumit de diferiţi autori 3 ,,Drept financiar şi fiscal’’,
sau ,,Drept financiar’’ ori “Dreptul finanţelor publice”. De asemenea, dreptul financiar este
definit de aceşti autori în mod diferit ca fiind:
1. format din totalitatea actelor normative, care reglementează relaţiile de constituire,
repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice,
destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii;
2
ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.
3
T., Toma. P., Olcescu. Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura Cantes, Iaşi, 2000, pp. 32-35; D., D.,
Şaguna. op. cit. p. 81; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, op. cit. p. 43; C., D., Popa. A., Fanu - Moca, Drept
financiar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 15-16; E., Bălan. Drept financiar, Ediţia a III-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004, p. 19.
Denumire curs. Partea I pag

Denumire capitol
2. acea ramură a sistemului de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice,
instituite de statul nostru, ce reglementează relaţiile sociale care iau naştere în
procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondului de dezvoltare (acumulare) şi a
fondului de consum social în vederea satisfacerii intereselor generale ale societăţii;
3. ansamblul normelor juridice instituite conform conceptului modern al finanţelor
publice contemporane, care reglementează în regim de drept public, constituirea şi
întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului şi ale celorlalte colectivităţi publice,
precum şi controlul financiar de interes public.
În concluzie, vom defini dreptul financiar 4 ca acea ramură a sistemului de drept
public care cuprinde, ansamblul normelor juridice instituite de stat şi care reglementează
relaţiile sociale ce iau naştere în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor
băneşti ale statului şi ale celorlalte instituţii publice, precum şi controlul financiar al statului.
Obiectul dreptului financiar este determinat, în mod raţional, de componentele

structurale ale finanţelor publice cuprinzând: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat, bugetele locale, finanţele instituţiilor publice, finanţele regiilor autonome, veniturile
bugetare, cheltuielile bugetare, împrumuturile de stat, controlul finanţelor publice 5.
Sistemul dreptului financiar este alcătuit din ansamblul normelor juridice constituite
într-un tot unitar pe baza anumitor principii urmărind o anumită finalitate.
În raport de criteriile obiectului de reglementare juridică şi de criteriile metodei de
reglementare juridică sunt configurate ramurile dreptului ca principale componente ale
sistemului de drept, ca un ansamblu distinct de norme juridice legate organic între ele.
Dreptul pozitiv este împărţit în drept public şi drept privat. Astfel, cu privire la
dreptul financiar în sistemul dreptului menţionăm că el aparţine dreptului public deoarece
cuprinde norme juridice instituite în scopul satisfacerii unor interese generale ale
societăţii.
Dreptul financiar poate fi delimitat de diferite ramuri de drept 6:
1. dreptul financiar se aseamănă cu dreptul civil şi dreptul comercial deoarece
cuprinde norme juridice care reglementează raporturi patrimoniale având ca obiect
drepturi şi obligaţii exprimate în bani; dar se deosebeşte prin aceea că
reglementează normele juridice cu privire la mobilizarea, administrarea şi
repartizarea pe destinaţii a fondurilor băneşti necesare satisfacerii intereselor
publice în timp ce, dreptul civil şi dreptul comercial cuprind ansamblul normelor
juridice care reglementează relaţiile băneşti ce se stabilesc între persoane fizice şi
persoane juridice;
4
N., C., Dariescu. Drept financiar şi fiscal, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2004, p. 22.
5
Şaguna. op. cit. p. 81; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, op. cit. p. 43; C., D., Popa. A., Fanu - Moca. Drept
Beck, Bucureşti, 2004, p. 19.
6
Şaguna. op. cit. p. 85-86; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, op. cit. p. 43; C., D., Popa. A., Fanu – Moca. Drept
Beck, Bucureşti, 2004, p. 25-26; N., C., Dariescu. Drept financiar şi fiscal, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2004,
p. 25-26 .
pag Denumire curs. Partea I

Denumire capitol
2. dreptul financiar şi dreptul procesual civil prezintă asemănări cu privire la procedura
executării silite;
3. dreptul financiar şi dreptul internaţional public presupun existenţa unor convenţii
interstatale determinate de necesităţi şi interese financiare ca de exemplu: convenţii
cu privire la împrumuturi externe, convenţii de stabilire a unor taxe vamale,
convenţii privind dubla impunere etc.;
4. dreptul financiar şi dreptul comunitar au în vedere relaţii de armonizare a legislaţiei
financiare naţionale cu legislaţia financiară internaţională ca de exemplu instituirea
taxei pe valoare adăugată ca principalul impozit indirect asemănător celui din
statele membre ale comunităţii europene;
5. dreptul financiar se aseamănă cu dreptul constituţional deoarece ambele au în
vedere raporturi ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat de exemplu
conceptul de buget public, de procedură bugetară etc.;
6. dreptul financiar şi dreptul administrativ se află în relaţii de interferenţă deoarece
ambele cuprind norme referitoare la organizarea, conducerea şi funcţionarea
organelor financiare de stat care fac parte din administraţia de stat, constituirea
finanţelor organelor administraţiei de stat, normele juridice care conţin reglementări
speciale referitoare la contravenţii etc.
Noţiunea de drept financiar are două sensuri. Astfel, într-un prim sens, prin dreptul
financiar înţelegem un ansamblu de norme juridice care alcătuiesc o ramură distinctă de
drept iar în cel de-al doilea sens prin dreptul financiar înţelegem acea ramură a dreptului
ca ştiinţă care cercetează normele dreptului financiar putându-se vorbi de ştiinţa dreptului
financiar.
Potrivit unor autori7 ştiinţa dreptului financiar este ansamblul sistematic al ideilor,
teoriilor şi celorlalte cunoştinţe referitoare la reglementările juridice privind componentele
structurale ale finanţelor publice.
Ştiinţa dreptului financiar are ca obiect reglementările juridice privind bugetul de
stat, procedura bugetară, impozitele, celelalte venituri bugetare, cheltuielile publice,
creditul public, etc. precum şi controlul financiar de stat.
În ştiinţele juridice conceptul de izvor al dreptului - în sens formal - desemnează

formele de exprimare a normelor juridice.
Izvoarele dreptului financiar sunt alcătuite din totalitatea actelor normative care
reglementează raporturile juridice financiare.
În raport de gradul de generalitate sau specificitate izvoarele dreptului financiar
pot fi:
 izvoare comune ale dreptului financiar cu alte ramuri de drept ca de exemplu:
Constituţia, legile ordinare, hotărârile Guvernului etc.;
 izvoare specifice dreptului financiar ca de exemplu: Legea finanţelor publice, Legea
privind organizarea şi funcţionarea Curtea de Conturi, etc. .
7
Pentru amănunte a se vedea T., Toma. P., Olcescu. Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura Cantes, Iaşi,
2000, pp. 35-37; D., D., Şaguna. op. cit. pp. 81-83; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, op. cit. p. 44-48; C., D.,
Popa. A., Fanu – Moca. Drept financiar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 16-18; N., C., Dariescu.
Drept financiar şi fiscal, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2004, p. 27; I., Condor. Drept financiar, Editura R. A.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994, p. 48-52.

Denumire capitol
1.Definiţia normelor de drept financiar
Putem defini norma de drept financiar ca fiind acea regulă de conduită stabilită sau
recunoscută de stat care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la
raportul de drept financiar şi a cărui respectare este asigurată de autoritatea de stat.
Normele dreptului financiar au un caracter general, impersonal privind un număr
nedeterminat de subiecte de drept se aplică în mod repetat în timp ori de câte ori
îndeplinesc condiţiile vizate de ele. Ca excepţie, normele dreptului financiar pot avea şi
caracter individual în vederea îndeplinirii anumitor necesităţi financiare ca de exemplu
legea bugetară cuprinde dispoziţii care stabilesc individual cuantumul bănesc al unor
transferuri, subvenţii, etc.
Normele dreptului financiar sunt adoptate de Parlament, Guvern precum şi de
organele de specialitate ale administraţiei de stat în legătură cu privire la constituirea,
repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti publice.
2. Structura logico-juridică a normelor de drept financiar
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului financiar cuprind

următoarele elemente:
 ipoteza prevede descrierea clară, precisă a împrejurărilor, a faptelor sau a
condiţiilor în care apar relaţiile financiare pentru a se permite subiectelor raporturilor
juridice să respecte regula de conduită prescrisă în vederea realizării scopului
urmărit;
 dispoziţia prevede conduita subiectelor de drept vizate de aceste norme;
 sancţiunea arată care sunt consecinţele nerespectării dispoziţiei.
Elementul specific al normei juridice financiare este sancţiunea. Ca atare
menţionăm că sancţiunile financiare pot fi:
o sancţiuni comune, cele care sunt identice cu ale altor norme juridice şi anume:
disciplinare (mustrarea), administrative (amenda), pecuniare, penale (închisoarea);
o sancţiuni specifice sunt măsuri de ordin financiar care se iau împotriva celor ce
încalcă legislaţia financiară şi fiscală şi anume: majorări de întârziere, amenda
financiară, penalizări, suspendarea finanţării de la buget, suspendarea finanţării
investiţiilor, suspendarea creditării.
o
4. Clasificarea normelor juridice financiare
Normele juridice financiare pot fi clasificate 8 astfel:

1. Norme juridice imperative obligă subiectele de drept financiar să acţioneze într-un
anumit fel. Aceste norme se împart, la rândul lor, în două categorii:
o norme juridice onerative care impun efectuarea anumitor operaţiuni financiare sau
săvârşirea anumitor acte financiare;
8
Pentru amănunte a se vedea T., Toma. P., Olcescu. Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura Cantes, Iaşi,
2000, pp. 37-42; D., D., Şaguna. op. cit. p. 83-84; N., C., Dariescu. Drept financiar şi fiscal, Casa de Editură
Venus, Iaşi, 2004, p. 28-29; I., Gliga. Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti,1998, pp.16-24; E.,
Bălan. Drept financiar, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 20-21.

Denumire capitol
o norme juridice prohibitive care interzic comiterea unor acte sau operaţiuni de natură
financiară ori cu implicaţii financiare.
2. Norme juridice permisive sunt cele care nici nu interzic, nici nu impun săvârşirea
anumitor acte financiare sau anumitor operaţiuni financiare.
3. Norme juridice supletive sunt cele care fie le permit subiectelor să-şi aleagă
conduita de urmat şi numai în caz contrar urmează să li se aplice prevederile
normelor financiare care se încalcă în lipsa manifestării de voinţă.
1. Definiţia raportului juridic de drept financiar
Raportul juridic de drept financiar constă în relaţiile sociale care iau naştere, se
modifică şi se sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale
statului şi care sunt reglementate de normele juridice financiare 9.
Raporturile juridice financiare se nasc numai în cadrul activităţii financiare înfăptuite
de stat şi de organele sale. În cadrul acestor raporturi, fără excepţie, unul dintre subiecte
este statul care intră în aceste raporturi juridice de pe poziţia de purtător al autorităţii de
stat. Această particularitate rezultă din poziţia de subordonare a tuturor celorlalte subiecte
participante faţă de subiectul purtător al autorităţii de stat.
Raporturile juridice financiare se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării
unilaterale de voinţă a statului, prin forme specifice prevăzute de normele juridice
financiare.
2. Clasificarea raporturilor juridice financiare
În funcţie de sfera de cuprindere a finanţelor publice aceste raporturi pot fi:

1. raporturi juridice bugetare;
2. raporturi juridice fiscale;
3. raporturi juridice de creditare;
4. raporturi juridice bancare;
5. raporturi juridice de organizare a circulaţiei monetare;
6. raporturi juridice de asigurare prin efectul legii;
7. raporturi juridice de control financiar, etc. .
4. Conţinutul raporturilor juridice financiare
Conţinutul raporturilor juridice financiare constă în elementele constitutive ale

acestor raporturi. Aceste elemente constitutive10 sunt:
1. subiecte;
2. conţinut;
3. obiect.
9
D., D., Şaguna. op. cit. p. 84-85; N., C., Dariescu. Drept financiar şi fiscal, Casa de Editură Venus, Iaşi,
2004, p.30-32; C., D., Popa. A., Fanu-Moca, Drept financiar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 18-20.
10
Ş., M., Minea. F., C., Costaş. op. cit. p. 51-34; D., D., Şaguna. op. cit. p. 84-85; N., C., Dariescu. Drept
financiar şi fiscal, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2004, p.30-32; C., D., Popa. A., Fanu – Moca. Drept
financiar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 18-20.

Denumire capitol
Subiectele oricărui raport juridic presupun existenţa a cel puţin două persoane pentru
ca un astfel de raport să poată lua naştere, să se poată modifica sau stinge. Subiectele
participante la raporturile juridice financiare sunt:
o statul ca organ de specialitate în activitatea financiară reprezentat prin: Ministerul
Finanţelor Publice (ca de exemplu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
Garda Financiară, Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Generală a Finanţelor
Publice) şi Curtea de Conturi.
o persoane fizice - ca subiecte individuale titulare de drepturi şi obligaţii - şi/sau
juridice – ca subiect colectiv de drept care întruneşte condiţiile cerute de lege
(patrimoniu propriu, organizare de sine stătătoare, obiect de activitate) pentru a fi
titular de drepturi şi obligaţii. Din categoria persoanelor fizice fac parte: cetăţeni
români; persoane fizice străine rezidente (reprezentanţi diplomatici, reprezentanţi
consulari, reprezentanţi comerciali, doctoranzi, studenţi, apatrizi); persoane fizice
nerezidente (specialiştii, oameni de cultură, ştiinţă, artişti, sportivi, turişti). Persoana
juridică este subiectul colectiv de drept care întruneşte condiţiile cerute de lege
(patrimoniu propriu, organizare de sine stătătoare, obiect de activitate) pentru a fi
titular de drepturi şi obligaţii. Din categoria persoanelor juridice fac parte: societăţi
comerciale; regii autonome; instituţii publice; asociaţii politice; alţi agenţi economici.
Conţinutul raporturilor juridice financiare îl formează drepturile şi obligaţiile subiectelor
participante la aceste raporturi. Conţinutul acestor raporturi diferă de conţinutul altor
raporturi juridice întrucât se stabileşte în legătură cu necesitatea, constituirea şi
repartizarea fondurilor băneşti ale statului.
Obiectul raporturilor juridice financiare este determinat de sfera largă a finanţelor
publice pe de o parte, iar pe de altă parte de faptele, actele normative şi operaţiunile
specifice cu privire la activitatea financiară şi fiscală. Astfel, acest obiect poate fi:
 în prima situaţie: venituri publice, cheltuieli publice, politica fiscală, acţiuni de
prognoză şi organizare bugetară, de creditare, de control financiar, de circulaţie
monetară, etc.;
 în a doua situaţie plata unor sume de bani la care sunt obligate subiectele
participante la raporturile juridice financiare.
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Definiți noţiunea de drept financiar.

2. Ce intelegeți prin obiectul dreptului financiar?
3.Care este locul dreptului financiar în sistemul dreptului?
4. Ce intelegeți prin știinţa dreptului financiar?
5. care sunt izvoarele dreptului financiar?
6. Ce stiți despre normele dreptului financiar?
7. Ce stiți despre raportul juridic de drept financiar?

Denumire capitol
Capitolul 2
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE FISCALITATE11
CONŢINUT

2.2. Cadrul juridic de susținere a integrării Românieii în UE in domeniul
fiscalității
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va fi dedicat noțiunii de fisc, principiilor, conținutului

fiscalității, cadrului juridic de susținere a integrării Românieii în UE in domeniul
fiscalității .
Noţiunea de fisc îşi are originea în termenul latinesc fiscus care desemna coşul,
panerul, lădiţa în care se păstrau banii. Împăratul Augustus a creat un organ administrativ
denumit Fiscus care percepea şi administra impozitele şi taxele provenite din provinciile
romane.
Fiscalitatea a fost definită de autori în mod diferit. Astfel, unii autori, pornind de la
definirea impozitelor ca formă de prevalare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice,
privesc fiscalitatea ca o legătură între stat şi persoanele fizice sau juridice. Alţi autori
privesc fiscalitatea prin prisma elementelor componente formate din totalitatea taxelor şi
impozitelor reglementate prin acte normative.
11
ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.

Denumire capitol
În dicţionarul Le petit Larousse fiscalitatea este definită ca sistem de percepere a
impozitelor, ansamblul legilor la care se raportează iar în Dicţionarul enciclopedic al limbii
române fiscalitatea este definită ca sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc.
Ca urmare a trecerii timpului termenul îşi conservă sensul sub denumirea de
fisc, termen care desemnează în accepţiunea modernă atât constituirea
impozitelor, taxelor şi contribuțiile sociale, cât şi organele desemnate cu
administrarea şi colectarea acestor creanţe fiscale.
Un pas important în sistematizarea legislaţiei fiscale a fost făcut în luna decembrie
2003, când sub presiunea comunităţii oamenilor de afaceri şi a Uniunii Europene au fost
adoptate cele două coduri: Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571 din 19 decembrie şi
Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92 din 29 decembrie
2003.
Codul fiscal este format din următoarele zece titluri care sunt împărţite în capitole,
iar acestea la rândul lor, sunt împărţite în articole:
 Titlul I. Dispoziţii generale cuprinde un număr de patru capitole (art. 1-12);
 Titlul II. Impozitul pe profit cuprinde un număr de sapte capitole (art. 13-38);
 Titlul III. Impozitul pe venit cuprinde un număr de paisprezece capitole (art. 39-95);
 Titlul IV indice (1). Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor (art.112 indice (1)-112
indice (11);
 Titlul V. Impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi şi impozitul pe
reprezentanţele firmelor străine înfiinţate în România cuprinde un număr de patru
capitole (art. 113- art. 124 indice (27));
 Titlul VI. Taxa pe valoare adăugată cuprinde un număr de cincisprezece capitole (art.
125- art.161 indice (2));
 Titlul VII. Accize şi alte taxe speciale cuprinde un număr de şase capitole (art. 171- art.
221 indice (5));
 Titlul VIII. Măsuri speciale privind supravegherea producţiei, importului şi circulaţiei
unor produse accizabile cuprindea un număr de opt capitole (art. 222-246) dar a fost
abrogat;
 Titlul IX. Impozite şi taxe locale cuprinde un număr de paisprezece capitole (art. 247-
art. 296);
 Titlul IX indice (1). Infracţiuni (art. 296 indice (1));
 Titlul IX indice (2). Contribuţii sociale obligatorii cuprinde trei capitole (art. 296 indice
(1) – indice (32));
 Titlul IX indice (3). Impozitul pe construcţii capitole (art. 296 indice (33) – indice (36)) ;
 Titlul X. Dispoziţii finale art. (297- art. 298).
Art. (1) stabileşte scopul şi sfera de cuprindere a Codului fiscal.
Alin. (1) art. (1) prevede „Prezentul cod stabileşte cadrul legal pentru impozitele,
taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2, care constituie venituri la
bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi fondul
de garantare pentru plata creanţelor salariale, precizează contribuabilii care au obligaţia
să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de
plată al acestora. Prezentul cod cuprinde procedura de modificare a acestor impozite, taxe
şi contribuţii sociale. De asemenea, autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze
norme metodologice, instrucţiuni şi ordine în aplicarea prezentului cod şi a convenţiilor de
evitare a dublei impuneri”.
Alin. (2) al art. (1) dispune: „Cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor
reglementate de prezentul cod este stabilit prin legislaţia privind procedurile fiscale.”
Conform art. (1) alin. (3) „În materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează
asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea
aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal.”

Denumire capitol
Potrivit art. (1) alin. (4) „Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei
prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat.”
Alin. (5) al art. (1) precizeată că „Orice măsură de natură fiscală care constituie
ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007.”
Fiscalitatea trebuie să respecte o serie de principii care sunt prevăzute în art. 3 C.
fiscal şi anume:
1. Neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului
român şi străin;
2. Certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă
la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis
stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina
fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor
management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
3. Echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în
funcţie de mărimea acestora;
4. Eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului
fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile
pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data
adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.
Completările şi modificările celor două acte normative fundamentale au anulat cel mai
mare avantaj al codificării dreptului financiar şi fiscal: acela de a avea între coperţile unei
singure cărţi normele juridice fundamentale ale acestei ramuri juridice, anulându-se astfel
principalul câştig al edictării celor două coduri.
În opinia noastră, cele două coduri precum şi legislaţia fiscală secundară care a suferit
şi suferă modificări de la o zi la alta, ar trebui republicate cu toate modificările aduse
până acum sau, eventual modificate şi ar trebui păstrate în această formă pentru o
perioadă de cel puţin 4 ani spre a semnaliza comunităţii oamenilor de afaceri români şi
străini hotărârea de a pune în practică un sistem fiscal transparent şi consecvent
principiilor care stau la temelia celor două acte normative menţionate.
În privinţa conţinutului fiscalităţii menţionăm că abordările teoretice existente,
cât şi experienţa practică permit conturarea concluziei că fiscalitatea cuprinde sistemul de
principii, reguli şi norme legiferate privind:
 evidenţa şi gestiunea contribuabililor;
 stabilirea, evidenţierea şi stingerea obligaţiilor fiscale;
 conţinutul şi soluţionarea plângerilor;
 acordarea de asistenţă contribuabililor pentru cunoaşterea şi aplicarea corectă a
legislaţiei fiscale.
Orice demers care se întreprinde pentru a fundamenta necesitatea fiscalităţii
porneşte de la analiza rolului pieţei, şi respectiv, al statului în furnizarea de bunuri şi
servicii publice. Indiferent de modalitatea la care se recurge pentru aprovizionarea cu
bunuri şi servicii, direct prin intermediul pieţei ori prin oferta statului, sunt necesare
informaţii cu privire la:
 Cunoaşterea preferinţelor cetăţenilor;
 A preţurilor;
 A costurilor furnizorilor.
Fiscalitatea poate fi prezentă în cadrul politicii economice guvernamentale şi prin
micşorarea impozitului pentru stimularea creşterii consumului în cazul subutilizării unor
resurse cum ar fi forţa de muncă, sau creşterea impozitului pentru diminuarea
consumului, dacă producţia tinde să crească peste capacitatea de producţie existentă.
Acest ultim aspect conturează o altă funcţie a impozitului, şi anume aceea de a regulariza

Denumire capitol
nivelul cererii agregate – cum ar fi denumită în teoria keynesiană – prin corelarea cererii
de produse şi servicii publice cu capacităţile de producţie existente.
Argumentele consistente aduse în sprijinul fiscalităţii legitimează utilizarea acestei
pârghii de către Guvern, concretizarea acestei necesităţi în programe guvernamentale cu
ţinte clare în domeniul economico – social. Posibilităţile multiple de combinare a măsurilor
din domeniul fiscalităţii pun în faţa Guvernelor problema raţiunii alegerii pachetului de
măsuri fiscale pentru obţinerea unor rezultate scontate, adică a problemei optimului fiscal.
Teoria optimului fiscal ca abordare este nouă, dar elemente ale acesteia au fost
analizate pentru prima dată de Adam Smith în sec. XVIII care arăta că un impozit poate fi
calificativul „bun” dacă respectă patru canoane:
1. Economie. Nici un impozit nu trebuie să necesite o procedură costisitoare de
încasare şi nici să descurajeze afacerile oportune;
2. Facilitate. Toate impozitele trebuie colectate de o manieră convenabilă pentru
contribuabil;
3. Certitudine. Toate impozitele trebuie să fie clare şi uşor de înţeles de către
contribuabil;
4. Echitate. Toate impozitele trebuie percepute ca fiind „corecte”.
Pornind de la esenţa explicaţiilor lui Adam Smith, profesorul englez Stephen C. R.
Munday de la Selwyn College, Cambridge, recunoaşte că „toate discuţiile privitoare la
fiscalitatea ideală recunosc faptul că există trei cerinţe care trebuie luate întotdeauna în
considerare:
1. necesitatea corectitudinii, indiferent cum era ea definită;
2. necesitatea de a mimiza costurile administrative pe care le presupune
fiscalitatea;
3. necesitatea de a mimiza efectele demobilizante ale impozitelor.
În sens larg, gradul de fiscalitate (sau rata presiunii fiscale) la nivel microeconomic
poate fi exprimat de raportul dintre: încasările la buget sub forma impozitelor şi contribuţiile
sociale şi produsul intern brut, iar în sens restrâns se reflectă prin raportul procentual între
încasările la buget sub forma impozitelor şi produsul intern brut.
Influenţa pe care o exercită impozitul asupra venitului se poate reflecta cu ajutorul
ratei marginale a impunerii, respectiv a raportului dintre creşterea impozitului (dI) şi
creşterea venitului (dV): R=dI/dV.
Rata medie a impozitului rezultă ca raport între impozitul plătit şi totalul venitului
realizat de o persoana: I = Ip/V
În România, rata presiunii fiscale (gradul de fiscalitate) a evoluat de la 57,5% în
anul 1990 la 33 - 34% în ultimii ani. Este evidentă politica vărsămintelor obligatorii la cote
înalte făcute de întreprinderile de stat înainte de 1990 care şi-a prelungit efectele şi în
1990, când reforma sistemului impozitelor abia a început.
În România reforma fiscală trebuie să îndeplinească cinci cerinţe: asigurarea eficienţei
sistemului fiscal prin propunerea unui tratament fiscal nediferenţiat şi lărgirea bazelor de
impozitare, flexibilitatea sistemului fiscal prin adoptarea şi adaptarea de decizii; stabilitatea
sistemului fiscal; utilizarea unor rate diferenţiate de impozitare în vederea sprijinirii unor
categorii defavorizate ale societăţii; coerenţa sistemului fiscal.
În condiţiile tranziţiei către o economie de piaţă stabilă în România este important de
subliniat motivaţiile reformei impozitelor: asigurarea compatibilităţii sistemului de impozite cu
mecanismul de piaţă, asigurarea prin sistemul de impozite a liberei circulaţii a capitalurilor,
produselor şi serviciilor; asigurarea unui raport echilibrat între produsul intern brut şi sarcina
fiscală care să favorizeze acumularea şi cererea agregată.
Politica fiscală trebuie deci concepută şi privită ca un subsistem al politicii economice,
alături de politica bugetară în principal şi de politica monetară, de politica preţurilor, etc.
Din punct de vedere al contribuabilului fiscalitatea este o inoportunitate, oricât cinism ar
dovedi acesta. De aceea, studiile consacrate fiscalităţii urmăresc tocmai limitarea efectelor
negative sau nedorite ale acesteia asupra contribuabilului, asupra comportamentului său fiscal.

Denumire capitol
În concluzie, fiscalitatea deşi nu se va bucura niciodată de popularitate, este
obiectiv necesară, iar problema care se pune este aceea a proiectării uni sistem fiscal care
să diminueze pierderea socială şi să realizeze obiectivele de echitate acceptate social la
un moment dat.
Potrivit art. 9 alin. 1 C. fiscal impozitele şi taxele se plătesc în moneda naţională

care este leul.
Potrivit alin. 3 sumele exprimate într-o monedă străină se convertesc în moneda
naţională a României, după cum urmează:
În cazul unei persoane care desfăşoară o activitate într-un stat străin şi îşi ţine
contabilitatea acestei activităţi în moneda statului străin, profitul impozabil sau venitul
net din activităţi independente şi impozitul plătit statului străin se convertesc în moneda
naţională a României prin utilizarea unei medii a cursurilor de schimb valutar pentru
perioada căruia îi este aferent profitul impozabil sau profitul net;
În oricare alt caz, sumele se convertesc în moneda naţională a României prin utilizarea
cursului de schimb valutar la data la care se primesc sau se plătesc sumele respective
ori la o altă dată prevăzută în norme.
2.2. Cadrul juridic de susținere a integrării Românieii în UE in domeniul fiscalității
România a semnat la 1 februarie 1993 Acordul de asociere la Uniunea Europeană

care a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Acordul a statuat cadrul juridic şi instituţional al
raporturilor româno-comunitare, având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării
României în Uniunea Europeană.
Cu ocazia formulării solicitării de a obţine calitatea de membru, România a acceptat
obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene, inclusiv strategiile şi instrumentele sale.
Acest angajament este necesar pentru a se asigura funcţionarea după aceleaşi reguli a
tuturor componentelor vieţii economice şi sociale cu cele ale Uniunii Europene, respectiv
este vorba despre ,,cadrul legal şi instituţional cunoscut sub denumirea de acquis
comunitar", prin intermediul căruia Uniunea Europeană îşi pune în practică obiectivele.
În domeniul fiscal, atenţia Uniunii Europene este îndreptată, în primul rând spre
impozitele indirecte, acquis-ul comunitar referindu-se la taxa pe valoarea adăugată, accize
şi taxe vamale.
Procesul armonizării impozitelor indirecte cuprinde acele măsuri care sunt necesare
pentru garantarea creării şi funcţionarea pieţei interne unice astfel încât să fie prevenită
distorsionarea concurenţei şi să facă posibilă desfiinţarea obstacolelor din calea liberei
circulaţii a bunurilor şi serviciilor.
Aderarea la Uniunea Europeană implică alinierea la reglementările pieţei interne
unice şi asumarea responsabilităţii de a respecta permanent obligaţiile ce decurg din
aceasta calitate.
În domeniul finanţelor îşi găsesc reflectarea rezultatele activităţii desfăşurate de
milioane de oameni, participarea persoanelor fizice şi juridice la constituirea fondurilor
publice de resurse financiare, procesele de redistribuire a acestora între diverşi beneficiari,
precum şi impactul acestor procese asupra dezvoltării economico-sociale a ţării. În acest
domeniu se confruntă interesele generate cu cele de grup, individuale şi locale, interesele
imediate cu cele de perspectivă, interesele generaţiilor de azi şi de mâine.
Întrucât relaţiile financiare reflectă fluxuri băneşti, transferuri de putere de
cumpărare, mutaţii de natură patrimonială şi schimbări ale condiţiilor de viaţă ale
populaţiei, este necesar ca toate actele generatoare de asemenea modificări să fie riguros
reglementate. Este vorba de reglementări care să emane de la organele puterii legislative
sau ale celei executive de stat, după caz, să aibă caracter obligatoriu de sus până jos, să fie

Denumire capitol
unitare pe întreg cuprinsul ţării, să stabilească condiţiile în care se produc asemenea acte şi
sancţiuni ce se aplică în cazul nerespectării prevederilor legale.
Printre cele mai importante probleme financiare care trebuie să capete o reglementare
juridică se numără şi sistemul de impozite şi taxe; modul de evaluare a materiei impozabile, de
aşezare şi percepere a impozitelor; obligaţiile fiscale ale persoanelor fizice şi juridice; limitele
suveranităţii fiscale a României.
Referitor la activitatea fiscală se poate considera ca ea îmbină patru forme aflate în
interdependenţă şi anume: pregătirea şi iniţierea reglementărilor legislative în domeniu;
executarea şi îndrumarea metodologică a activităţii fiscale, urmărirea şi controlul respectării
legislaţiei şi îndeplinirii obligaţiilor fiscale; perceperea propriu-zisă a impozitelor şi taxelor,
respectiv încasarea şi evidenţierea lor în conturi bugetare.
Reforma sistemului fiscal-bugetar poate fi în continuare perfecţionată deoarece mai
există unele aspecte insuficient reglementate, iar unele practici necesită corecturi.
a. Ce ințelegem prin noțiunea de fisc?

b. Care sunt principiile fiscalității?
c. Ce presupune conținutul fiscalității?
d. Prezentați cadrul juridic de susținere a integrării Românieii în UE in domeniul
fiscalității.

Denumire capitol
Capitolul 3
BUGETUL DE STAT12
CONŢINUT
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol este dedicat: sistemului bugetar, definitiei bugetului de stat,
naturii sale juridice și conținutului bugetului de stat.
Datorită faptului că bugetul de stat este procedeul financiar cel mai important de
autorizare şi corelare a veniturilor şi cheltuielilor statului, din punctul de vedere al
organizării bugetare publice sunt remarcabile anumite particularităţi care presupun atât
asemănări cât şi deosebiri, între statele de tip unitar şi cele de tip federal.
Comparând statele de tip unitar cu cele de tip federal vom reuşi să scoatem în relief
principalele variante practice de organizare bugetară şi în acelaşi timp, faptul că în unele
dintre aceste state s-au conceput şi s-au pus în aplicare variante originale care au
dezvoltat categoria variantelor moderne de organizare bugetară de interes public 13.
Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele lumii pot fi:
 state de tip unitar;
 state de tip federal.
State de tip unitar, cum sunt: Franţa, Italia, Olanda, Grecia, Turcia, Suedia,
România, etc., se caracterizează prin: legislaţie unică; prin organe centrale unice ale
puterii şi administraţiei de stat; teritoriu împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, conduse
de organe locale autonome, care au personalitate juridică şi dispun de bugete locale
proprii. Astfel, în Franţa, unde unităţile administrativ teritoriale sunt comunele urbane şi
comunale rurale, departamentele şi teritoriile de bază, pot fi create, prin lege, cantoane,
12
Procedura fiscala, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ISBN 978-973-127-640-3, 2011, pp.330; Drept
financiar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.
13
I., Gliga. Op. cit. p. 36-40; D., D., Şaguna. Drept financiar, Editura Oscar Print, vol. II, Bucureşti, 1997, p.
24-28; Ş., M., Minea. F., C., Costaş. op. cit. pp. 69-71; N., C., Dariescu. Drept financiar şi fiscal, Casa de
Editură Venus, Iaşi, 2004, p. 42-46.

Denumire capitol
arondismente, regiuni şi asociaţii de comune. Teritoriul Italiei este organizat în: regiuni
autonome, provincii şi comune. Anglia are ca unităţi administrativ-teritoriale: comitatele,
teritoriile de comitat şi districtele de comitat. Suedia are ca unităţi administrativ-teritoriale
provinciile comunale şi administraţiile ecleziastice. În România, teritoriul este organizat în
comune, oraşe, municipii (şi sectoare ale capitalei) şi judeţe. Organizarea bugetară a
statelor de tip unitar era la început simplă, deoarece cuprindea numai bugetul de stat şi
bugetele locale. Actualmente structura bugetară a unor astfel de state a fost dezvoltată,
cuprinzând bugete anexe celui de stat, bugete extraordinare sau fonduri băneşti speciale
şi alte fonduri băneşti alăturate bugetului de stat. Referindu-ne la bugetul de stat ce
aparţine statelor naţionale unitare, denumit şi buget ordinar sau general, trebuie să
precizăm că acesta a avut şi are ca venituri principale impozite şi taxe ce sunt completate
în caz de insuficientă cu împrumuturi de stat. Cheltuielile acestui buget sunt destinate
celor mai importante necesităţi cum ar fi: învăţământ; sănătate publică; întreţinerii
organelor centrale legislative şi executive; instanţelor judecătoreşti şi altor autorităţi
publice; întreţinerii armatei; sprijinirii unor ramuri economice. În ceea ce priveşte bugetele
locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, acestea sunt o componentă a organizării şi
structurii bugetare de interes public din statele unitare naţionale cu o însemnătate
deosebită pentru autonomia funcţională a organelor de conducere a acestor unităţi. Prin
aceste bugete locale sunt finanţate: întreţinerea autorităţilor publice locale; instituţiile
publice (învăţământ public, culturale şi sanitare) modernizarea şi dezvoltarea urbanistică.
State de tip federal – cum sunt Statele Unite ale Americii, Brazilia, Germania,
Elveţia, Austria, Iugoslavia, India, care sunt formate din federaţie, statele (provinciile)
membre ale federaţiei şi unităţile administrativ – teritoriale. Federaţia dispune de organe
supreme legislative şi executive, care au competenţe atât pe plan intern, cât şi în relaţiile
internaţionale. La rândul lor statele, provinciile, cantoanele, republicile, landurile cuprind
unităţi administrativ-teritoriale conduse de organe locale, ca şi în cazul statelor unitare,
care îşi alcătuiesc bugete locale proprii. În consecinţă, structura bugetară a statelor de tip
federal este complexă cuprinzând: bugetul federaţiei, bugetele statelor, landurilor,
provinciilor, cantoanelor membre ale federaţiei şi bugetele locale ale unităţilor
administrativ-teritoriale din fiecare dintre statele, landurile, provinciile, cantoanele
componente.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, în afară de bugetul de stat în forma sa
clasică, se propune un document mai cuprinzător, denumit buget al economiei naţionale
(Franţa), sau buget economic (S.U.A., Marea Britanie).Acesta reprezintă un document
estimativ ce cuprinde toate resursele naţiunii şi destinaţia lor (producţia, repartiţia,
consumul PIB-ului şi utilizarea resurselor bugetare).
În forma revizuită prin Legea nr. 429/2003, Constituţia României în art. 138 arată
că bugetul public naţional cuprinde: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.
Resursele finanţelor publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de
bugete care sunt prevăzute în art. 1 alin. 2 Legea 500/2002 şi anume:
a. bugetul de stat;
b. bugetul asigurărilor sociale de stat;
c. bugetele fondurilor speciale;
d. bugetul trezoreriei statului;
e. bugetele instituţiilor publice autonome;
f. bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din: bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;
g. bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h. bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat
şi ale cărei rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i. bugetele fondurilor externe nerambursabile;
j. bugetele locale.

Denumire capitol
Recunoaşterea importanţei bugetului de stat în influenţarea şi stimularea dezvoltării
economice, precum şi în realizarea reformelor structurale în societăţile cu economii aflate
în tranziţie au impus noi principii şi reguli bugetare, cum sunt: principiul repartizării
transparente a resurselor bugetare prin prezentarea tuturor fondurilor alocate şi a surselor
de finanţare; principiul valorificării integrale a informaţiilor cuprinse în bugetul public
naţional; principiul deplinei coerenţe între elementele bugetului. Aceste principii se regăsec
în legile bugetare anuale din ultimii ani, întreaga construcţie bugetară având drept scop
asigurarea respectării Pactului de Stabilitate în perspectiva aderării la Uniunea
Europeană14.
După cum va rezultă din acest capitol raţionalizarea veniturilor şi cheltuielilor statului
prin intermediul unui plan financiar alcătuit pe o perioadă de un an a fost şi va fi o valoare
esenţială a ordinii juridice din spaţiul carpato-danubiano-pontic
1. Definiţia bugetului de stat
Etimologic, cuvântul buget îşi are originea în latinescul bulgo – a cărui semnificaţie
era aceea de sac sau pungă cu bani. Ulterior, în Franţa s-au folosit expresiile bouge şi
bougette, cu sensul de punguţă sau săculeţ. Astfel, majoritatea autorilor de specialitate
consideră cuvântul buget ca provenit din limba franceză veche.
În literatura de specialitate,15 asupra bugetului de stat, au fost emise numeroase
definiţii. Astfel, unii autori, au afirmat că bugetul este un stat de prevedere a veniturilor şi
cheltuielilor pe o perioadă determinată 16 sau că bugetul este un program de cheltuieli ce
urmează a se efectua şi de venituri ce urmează a se realiza într-o perioadă determinată.
Alţi autori, abordând sub aspect juridic noţiunea de buget, consideră că acesta reprezintă
un act prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului 17.
Dintre toate definiţiile şi caracterizările bugetului de stat exprimate în literatura şi legislaţia
financiară18, cea la care aderăm şi pe care o considerăm de referinţă este cea consacrată
prin legea franceză a contabilităţii publice, conform căreia bugetul statului este un act de
stabilire şi autorizare a veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului. Actualitatea acestei
definiţii este confirmată de faptul că elementele ei esenţiale au fost preluate şi pentru
caracterizarea oficială a bugetului Comunităţilor Europene. Regulamentul financiar din 21
decembrie 1977 definea bugetul comunităţilor drept actul care prevede şi autorizează în
prealabil, în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor. 19 În prezent, acest
regulament a fost înlocuit prin Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 1605/2002 al
Consiliului, din 25 iunie 2002 asupra regulamentului financiar aplicabil bugetului general al
14
Mircea, Ştefan, Minea. Lucian, Teodor, Chiriac. Cosmin, Flavius, Costaş. Dreptul finanţelor publice,
Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, p. 78 -81.
15
Emil, Bălan. Drept financiar, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 17 -18.
16
Dan, Drosu, Şaguna. Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 519;
Constantin, D., Popa şi Adrian, Fanu –Moca. Drept financiar. Curs universitar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,1993, p. 26 -28.
17
Nadia, Cerasela Dariescu. Drept financiar şi fiscal, Editura Casa de Editură Venus, Iaşi, 2004, p. 33-46.
18
Ioan, Gliga. Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 54.
19
L. Carton, Droit financier et fiscal europeen, Précis Dalloz, Paris, 1972, p.23.

Denumire capitol
Comunităţilor europene. Acest act normativ nu mai defineşte, însă, noţiunea de buget
general.
Potrivit art. 2 pct. 6 din Legea nr. 500/2002, bugetul de stat este documentul prin
care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile, sau, după caz,
numai cheltuielile în funcţie de sistemul de finanţare al instituţiilor publice.
3. Natura juridică a bugetului de stat
Natura juridică a bugetului de stat a dat naştere unor puternice controverse şi opinii
diverse în literatura de specialitate.
Au fost exprimate mai multe opinii cu privire la natura juridică cele mai comentate
fiind următoarele:
1. Teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act administrativ deoarece atât
veniturile cât şi cheltuielile sunt simple evaluări de natură financiară realizate de
agenţii administrativi. Potrivit acestei opinii bugetul de stat ar fi un act – condiţie pus
de legiuitor la dispoziţia agenţilor administrativi pentru a realiza acte juridice prin
care sunt create creanţe de la şi în favoarea tezaurului public şi prin care se
efectuează plata acestor creanţe20 Mai mult această teorie a fost fundamentată pe
faptul că, în statele moderne, prin bugetele anuale se condiţionează atât
cheltuielile, cât şi veniturile pe care le efectuează şi respectiv le realizează statul,
sub aspecte parţiale diferite, însă comune actelor administrative. I. Gliga 21 arată că
într-adevăr, prin bugetele statelor moderne cu economie liberal-capitalistă se
stabileşte cuantumul veniturilor şi cheltuielilor în acest fel. În susţinerea acestei
teorii, referindu–ne la totalitatea veniturilor acestor bugete, se prevede conţinutul
fiecăruia dintre principalele impozite sau categorii de venituri bugetare şi, de
asemenea, se specifică impozitele, taxele şi celelalte venituri de stat programate a
se realiza anual în conformitate cu dispoziţiile din legi sau celelalte acte normative
referitoare la fiecare dintre aceste venituri ale bugetului de stat. Dacă, potrivit
necesităţii de stabilire şi autorizare a veniturilor bugetare, prin bugetele anuale se
condiţionează realizarea anumitor venituri publice... pe baza acestui efect specific
administrativ se formulează concluzia că <bugetul veniturilor este un act –
condiţiune >.Dar cum existenţa unui buget presupune şi o parte de cheltuieli,
autorul referindu-se la acestea, arată că potrivit acestei teorii, bugetul anual al
statului este condiţia obţinerii din trezoreria publică a sumelor de bani destinate
cheltuielilor bugetare, pe lângă faptul că prin acest buget se stabilesc şi se aprobă
cuantumul bănesc al fiecăreia dintre cheltuielile programate a se efectua. În temeiul
acestor argumente se apreciază că < şi bugetul cheltuielilor este un act -
condiţiune>. Considerăm că teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act
condiţie de natură administrativă s-a fundamentat pe faptul că în lipsa bugetului de
stat, efectuarea cheltuielilor şi încasarea veniturilor statului ar fi fost de neimaginat.
2. Teoria naturii juridice de lege a bugetului de stat este fundamentată pe ideea că
legea este orice decizie emanată de la puterea legislativă, iar în situaţia în care
bugetul statului este o decizie a legislatorului, el este şi lege propriu-zisă 22. Astfel,
această teorie se bazează pe principiul că tot ce îmbracă forma legii este o normă
de drept şi în consecinţă bugetul de stat nu poate fi decât o lege.
3. Teoria potrivit căreia bugetul statului are natură juridică atât de lege, cât şi de act
administrativ, susţinută de L. Dugiut23, ajunge la concluzia că bugetul este lege în
20
I. Văcărel ş.a. Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1992, p. 15, p. 39-41.
21
I. Gliga, Drept financiar public, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp.51-53.
22
Idem p..55.
23
L. Dugiut, Traité de Droit constitutionnel, vol. II, Paris, 1923, p. 144.

Denumire capitol
părţile lui creatoare de dispoziţii generale şi act administrativ în părţile lui creatoare
de acte individuale şi concrete. În acest sens I. Gliga relevă că dintre cele două
componente ale bugetului de stat, partea de venituri este considerată creatoare de
dispoziţii generale. Astfel, aprobarea anuală a părţii de venituri a bugetului statului
este o adevărată lege, materială, deoarece determină în fiecare an, prin dispoziţie
generală, perceperea impozitelor şi taxelor ca şi când ar fi reglementate din acel
moment. Şi este cert că actele prin care se creează obligaţiuni de plată a
impozitelor şi taxelor sunt acte legislative. Partea de cheltuieli a bugetului de stat
este considerată creatoare de acte individuale şi concrete de natură administrativă
deoarece votul cheltuielilor bugetare de către Parlament se produce în sfera de
aplicare a legilor preexistente, referitoare la deschiderea de credite bugetare şi alte
procedee de cheltuieli bugetare. Din moment ce acest vot nu aduce nici o
modificare a unor norme juridice preexistente şi rămâne conform unor reguli
generale este un act individual de natură administrativă.
Dintre aceste teorii principale privind natura juridică a bugetului statului, formulate în
primele decenii ale secolului XIX, ultimele două au rămas în atenţia şi aprecierea
doctrinelor de specialitate.
În perioada contemporană24, în doctrina franceză de specialitate 25 s-a remarcat şi
susţinut că bugetul statului trebuie să fie considerat, în acelaşi timp:
 Un document politic, deoarece el are incidenţă asupra regimului politic şi asupra
politicii regimului în orice stat modern;
 Un document juridic, având în vedere natura sa legislativă (cu consecinţa impunerii
obligatorii a prevederilor sale), dar şi previzională;
 Un document financiar, datorită caracterului evolutiv al veniturilor şi caracterului
limitat al cheltuielilor.
În acelaşi sens, mai nou, în doctrina română de specialitate, bugetul de stat este
considerat a fi un document tehnic de conducere care are trăsăturile specifice ale unui
document politic major. Iar executarea bugetului de stat (alături de celelalte documente
cuprinse în activitatea bugetară sau în procesul bugetar ) este considerată ca o
chestiune politică de primă importanţă reprezentând o sursă a puterii politice 26.
Bugetul statului român, ca dealtfel al oricărui stat, cuprinde în mod constant două
27
părţi , şi anume:
 veniturile bugetare;
 cheltuielile bugetare.
Veniturile statului sunt definite în mod emblematic de Montesquieu, care în lucrarea
„Spiritul legilor” – cartea XIII, afirma că veniturile statului sunt o parte pe care fiecare
24
I. Gliga, Drept financiar public, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 53; D., D., Şaguna. Drept financiar,
Editura Oscar Print, vol. I, Bucureşti, 1997, p. 261; D., Popa şi Adrian, Fanu –Moca . Drept financiar. Curs
universitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1993, p.30-31; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, op. cit. p. 77-78.
25
Raymond Muzellec, Finances publiques, Ediţia a 8-a, Editura Sirey, Dalloz, Paris, 2003,pp. 9.28.
26
Nicolae, Hoanţă. Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 211-213.
27
I. Gliga, Drept financiar public, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 67-71; D., D., Şaguna. op. cit. pp.
526-528; D., Popa şi Adrian, Fanu –Moca. Drept financiar. Curs universitar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,1993, p.38-39; Ionel, Bostan şi coaut. Drept bugetar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2005, pp. 18-22. N., C., Dariescu. op. cit. p.31-42 .

Denumire capitol
cetăţean o dă din bunul său pentru a avea siguranţa celeilalte părţi rămasă lui, sau de a
se bucura deplin de aceasta.
Veniturile publice se realizează în raport de necesităţile repartiţiei venitului naţional,
de structura economiei naţionale, de gradul de dezvoltare teritorială a ţării şi de nivelul de
dezvoltare a forţelor de producţie.
Veniturile publice se împart în:
 Venituri ordinare sau curente ale bugetului de stat sunt reprezentate în principal
prin impozite şi taxe, precum şi din veniturile obţinute de la întreprinderile şi
domeniile statului;
 Veniturile publice extraordinare sunt acele venituri la care statul apelează numai în
cazuri excepţionale şi anume numai în acele situaţii în care mijloacele băneşti
provenite din resursele curente nu pot acoperi integral cheltuielile bugetare.
Veniturile bugetare sunt resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la art.
1 al. 2 din Legea nr.500/2002 ce se mobilizează în baza unor prevederi legale, formate
din impozite, taxe, contribuţii băneşti şi alte vărsăminte editate de fiecare stat în funcţie de
politica sa economico-financiară privind repartiţia produsului intern net şi mobilizarea unor
surse externe (accesibile).
Cheltuielile publice reprezintă modalităţile de repartizare şi utilizare a fondurilor
băneşti bugetare, în vederea satisfacerii trebuinţelor generale ale societăţii prin intermediul
funcţiilor statului. Cheltuielile sunt repartizate de către bugetul de stat în funcţie de
importanţa şi urgenţa lor, pentru satisfacerea anumitor necesităţi.
Cheltuielile publice reprezintă sumele aprobate în bugetele prevăzute la art.1 al. 2
în limitele şi potrivit destinaţiei stabilite prin bugetele respective. Partea de cheltuieli a
bugetului statului nostru are un conţinut orânduit şi el conform concepţiei moderne. Astfel,
principalele categorii de cheltuieli ale bugetului de stat sunt cele social-culturale, pentru
apărarea naţională şi ordinea publică internă pentru organele de stat legislative, executive
şi juridice, pentru acţiuni economice şi cercetare ştiinţifică, precum şi pentru datoria
publică şi alte trebuinţe de interes general.
Repartizarea cheltuielilor publice pe domenii se face în fiecare stat ţinându-se
seama de nivelul de dezvoltare economică şi socială. Factorii care determină creşterea
cheltuielilor bugetare sunt în viziunea doctrinei 28 următorii: sporirea cheltuielilor militare,
creşterea numerică a aparatului de stat şi înzestrarea acestuia cu mijloace moderne de
acţiune, dezvoltarea sectorului economic de stat, acordarea de subvenţii în vederea
stimulării producţiei şi a exportului, dezvoltarea reţelei de instituţii publice, asigurarea
socială, protecţia socială, dezvoltarea infrastructurii, sistematizarea teritoriului, protecţia
mediului înconjurător, etc. .
În art. 30 Legea 500/2002 privind finanţele publice se prevede că în bugetul de
stat se includ Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului si Fondul de intervenţie
la dispoziţia Guvernului.
Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor
ordonatori principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de
hotărâri ale Guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute
în timpul exerciţiului bugetar.
Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori
principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale
Guvernului, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor
calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate.
28
Ş., M., Minea. op. cit. p. 63.

Denumire capitol
1. Prezentați sistemul bugetar

2. Definiti bugetul de stat
3. Ce știți despre natura juridică a bugetulii de stat?
4. Prezentați conținutul bugetului de stat.
Capitolul 4
SI STEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE29
29
Procedura fiscala, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ISBN 978-973-127-640-3, 2011, pp.330; Drept
financiar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.

Denumire capitol
CONŢINUT

4. 2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va ajuta la înţelegerea noțiunilor de: cheltuieli publice, citerii
de grupare a cheltuielilor publice si cum sunt grupate cheltuielile publice in România
Cheltuielile publice reprezintă relaţii economico – sociale în formă bănească care

se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu
ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii
funcţiilor acestuia.30
Efectuarea cheltuielilor publice înseamnă plăţi efectuate de stat pentru achiziţii de
bunuri sau prestări servicii în vederea îndeplinirii diferitelor obiective ale politicii statului,
cum sunt: servicii publice generale, acţiuni social – culturale, acţiuni economice, etc. .
Aceste plăţi sunt efectuate pe diferite căi din impozite, taxe, contribuţii.
Cheltuielile publice sunt extrem de diversificate şi, ca urmare, ele trebuie analizate
prin prisma domeniului în care sunt efectuate, cât şi din punct de vedere al influenţei pe
care o pot exercita asupra procesului reproducţiei sociale.
Cheltuielile publice înglobează31:
 Cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat, din fonduri
bugetare şi extrabugetare;
 Cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ - teritoriale);
 Cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
 Cheltuielile organismelor (administraţiilor) internaţionale finanţate din resursele
publice prelevate de la membrii acestora.
Cheltuielile bugetare au o sferă de cuprindere mai redusă decât cheltuielile publice
în cadrul cărora sunt cuprinse. Cheltuielile bugetare se acoperă numai de la bugetul de
stat, din bugetele locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat, în timp ce cheltuielile
publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice, care se
30
I. Văcărel (coord.),Tratat de Economie contemporană, vol. 2, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ,
1989, p.145.
31
Şt. Amariţei, Finanţe generale, Editura Junimea, Iaşi, p.67.

Denumire capitol
acoperă fie de la buget fie din fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii ale
instituţiilor, pe seama veniturilor obţinute de acestea.
Cheltuielile bugetare se delimitează în cadrul cheltuielilor publice în baza câtorva
principii4:
a. Efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi de
aprobarea nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, în
conformitate cu legile în vigoare;
b. Nerambursibilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor aprobate;
c. Efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor şi nu numai de
constituirea (existenţa) resurselor băneşti;
d. Finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau
activităţilor care au caracter bugetar(din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale);
e. Exercitarea controlului financiar care are caracter preventiv şi acordarea vizei cu
ocazia operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor
financiare publice.
4. 2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice 5
Gruparea cheltuielilor în funcţie de clasificaţie

În literatura de specialitate, în practica financiară şi în statistică se folosesc
următoarele clasificaţii:
1.Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţiilor (ministere, unităţi
administrativ – teritoriale, etc.) prin care se utilizează cheltuielile publice.
2.Clasificaţia economică care presupune două criterii de grupare:
 Cheltuieli publice care se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli
de capital (de investiţii):
 Cheltuieli publice care se împart în: cheltuieli ale serviciilor publice sau
administrative şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice,
finanţarea acţiunilor publice, transferuri de bani anumitor persoane dezavantajate, etc. .
Cheltuieli de capital (de investiţii) se concretizează în bunuri de folosinţă îndelungată
destinate sferei materiale sau nemateriale (spitale, şcoli, administraţie).
Cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative cuprind remunerarea serviciilor, a
prestaţiilor şi a furniturilor, necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau
achiziţionarea de mobilier, aparatură şi echipamente.
Cheltuieli de transfer (de redistribuire) reprezintă trecerea unor sume de bani de la
buget la dispoziţia unor persoane juridice ( întreprinderi, instituţii), unor persoane fizice
(pensionari, studenţi, elevi) sau a unor bugete ale administraţiei locale.
3.Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu ramurile, domeniile, sectoarele de
activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale
cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri, plata dobânzilor la datoria publică sau
constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţilor executive.
4.Clasificaţia financiară ţine seama de momentul în care se efectuează şi de
modul în care afectează resursele financiare publice.
Cheltuielile publice se grupează în acest caz în:
 Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare şi cuprind
cheltuieli curente cât şi cheltuieli de capital;
4
idem, p.68.
5
idem, p.69 –72.

Denumire capitol
 Cheltuielile temporare reprezintă în marea lor majoritate operaţiuni de trezorerie,
ele nu figurează în bugetele publice şi se gestionează separat în conturi ale
trezoreriei;
 Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să
le efectueze în anumite condiţii.
După forma de manifestare cheltuielile publice pot fi :
 Cheltuielile fără contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare şi reprezintă o
finanţare definitivă, fără un contraserviciu din partea beneficiarilor de resurse
publice (alocaţii familiale, burse).
 Cheltuielile care presupun contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de
bani de către stat , conform condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli:
dobânzi la împrumuturile acordate, comisioane la garanţiile statului, etc. .
 Cheltuielile definitive presupun acordarea unor sume de bani de către stat fără
restituirea lor, în timp ce cheltuielile provizorii (împrumuturi şi avansuri)sunt urmate
de rambursarea sau lichidarea obligaţiei de furnizare de produse sau servicii
instituţiilor statului.
5.Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale
Din acest punct de vedere cheltuielile se împart în:
 Cheltuielile reale (negative) care reprezintă un consum din PIB (cheltuielile cu
întreţinerea aparatului de stat, dobânzi şi comisioane la împrumuturi de stat, etc.
 Cheltuielile economice (pozitive) sunt creatoare de valoare adăugată şi reprezintă o
avansare de PIB (investiţii pentru finanţarea de noi întreprinderi, dezvoltarea şi
modernizarea celor existente, etc.).
6.Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O. N.U. se bazează pe două
criterii principale:
a. Clasificaţia funcţională O.N.U. cuprinde: cheltuieli pentru servicii publice generale,
apărare, educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe şi servicii comunale, cultură
şi religie, acţiuni economice şi alte scopuri.
b. Clasificaţia economică O.N.U. cuprinde: cheltuieli care reprezintă consum final
(dobânzi aferente datoriei publice), subvenţii de exploatare şi alte transferuri
curente, formarea brută de capital (investiţii brute şi creşterea stocurilor materiale ),
achiziţii de terenuri şi active necorporale, transferuri de capital.
În România, cheltuielile publice sunt cuprinse în buget, folosindu–se următoarele

grupări (utilizate în clasificaţia O. N. U.)32 :
1.Clasificaţia economică care presupune gruparea cheltuielilor astfel:
1. Cheltuieli curente care pot fi :
 cheltuieli de personal;
 cheltuieli materiale şi de servicii;
 subvenţii;
 prime;
 transferuri;
32
Şt. Amariţei, Finanţe generale, Editura Junimea, Iaşi, p.71-72 N., C., Dariescu. op. cit. pp.102-107.

Denumire capitol
 dobânzi aferente datoriei publice;
 rezerve.
2. Cheltuieli de capital;
3. Împrumuturi acordate care pot fi:
 Împrumuturi pentru finalizarea unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi
acorduri interguvernamentale;
 Împrumuturi pentru creditarea agriculturii;
 Împrumuturi pentru acoperirea arieratelor către RENEL şi ROMGAZ.
4. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe care
pot fi:
 Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe;
 Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite interne.
2.Clasificaţia funcţională permite gruparea cheltuielilor astfel:
Partea I Servicii publice generale şi anume:
 Autorităţi publice din care fac parte: Preşidenţia României; Puterea legislativă;
Puterea executivă; Puterea judecătorească; alte organe ale autorităţii de stat.
Partea a II Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională cuprinde:
 Apărare naţională: Administraţie centrală; Apărare naţională şi operaţiuni de
menţinere a păcii; Acţiuni de integrare euroatlantică; Plăţi efectuate în cadrul
programului de redistribuire a forţei de muncă.
 Ordine publică: Administraţie centrală; Poliţie; Protecţie şi pază contra incendiilor;
Jandarmerie; Siguranţă naţională; Alte instituţii şi acţiuni.
Partea a III: Cheltuieli social – culturale:
 Învăţământ: Administraţie centrală; Învăţământ preşcolar; Învăţământ primar şi
gimnazial; etc. .
 Sănătate: : Administraţie centrală; Dispensare medicale; Spitale; Sanatorii; Creşe;
etc. .
 Asistenţă socială: Alocaţii; Pensii; etc. .
Partea a IV: Servicii de dezvoltare publică, mediu şi ape;
 Servicii de dezvoltare publică, mediu şi ape;
Partea a V: Acţiuni economice:
 Industrie; Agricultură şi silvicultură; Transporturi şi telecomunicaţii; Alte acţiuni
economice.
Partea a VI: Alte acţiuni:
 Cercetare ştiinţifică; Alte acţiuni.
Partea a VII: Transferuri:
Transferuri din bugetul de stat.
Partea a VIII: Împrumuturi acordate.
Partea a IX: Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice.
Partea a X: Fonduri de rezervă:
 Fondul de rezervă la dispoziţia Guvernului;
 Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului
Cheltuielile publice se înscriu în buget conform principiului “cheltuielile sunt
plafoane maxime” , deoarece aceste limite superioare aprobate de Parlament, poartă
denumirea de credite bugetare.
Deficitul este diferenţa între totalul cheltuielilor şi totalul veniturilor înscrise în buget,
şi este prevăzut la partea de cheltuieli.
3.Clasificaţia administrativă se utilizează la repartizarea fondurilor publice în
cadrul clasificaţiei funcţionale, la nivelul ordonatorilor de credite principali, care vor
repartiza cheltuielile publice în cadrul clasificaţiei funcţionale şi economice la ordonatorii
de credite bugetare secundari, care la rândul lor, le repartizează ordonatorilor terţiari.

Denumire capitol
Aşadar, principalele cheltuieli33 ce se finanţează din bugetul de stat se grupează în
felul următor:
1. Cheltuieli social-culturale care cuprind:
 cheltuielile pentru învăţământul preşcolar, primar, gimnazial, profesional, liceal,
postliceal, universitar, case de copii, inspectorate şcolare, etc.;
 cheltuielile cu sănătatea precum: dispensar, spitale, sanatorii şi dispensare cu
staţionar TBC, creşe, leagăne de copii, centre de recoltare şi conservare a
sângelui, staţii de salvare, alte instituţii şi acţiuni sanitare;
 cheltuielile cu cultura şi arta ca: biblioteci naţionale, universitare, muzee, teatre,
instituţii muzicale, alte instituţii de cultură;
 cheltuielile cu activitatea sportivă şi de tineret;
2. Cheltuieli cu apărarea naţională şi apărarea ordinii publice;
3. Cheltuieli cu puterea şi administraţia de stat, în această categorie intrând:
 cheltuieli pentru preşedenţia ţării, cheltuieli pentru organele puterii legislative;
 cheltuieli pentru organele judecătoreşti şi ale parchetului;
 cheltuieli cu organele centrale ale puterii executive (guvern, ministere,
instituţii centrale).
4. Cheltuieli cu acţiunile economice de importanţă naţională şi cercetare ştiinţifică,
care se referă la:
 cheltuielile pentru rezerva de stat, investiţii ale instituţiilor publice şi ale regiilor
autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat;
 subvenţii pentru regiile autonome şi societăţi comerciale de stat pentru acoperirea
diferenţelor de preţ şi tarife;
 cheltuieli pentru transport şi telecomunicaţii;
 cheltuieli pentru cercetare ştiinţifică fundamentală din domeniul industriei extractive,
energiei, chimiei, agriculturii, precum şi pentru prospecţiuni geologice în vederea
descoperirii de noi zăcăminte minerale.
5. Transferuri şi subvenţii de fonduri băneşti pentru:
 completarea fondurilor proprii ale bugetelor locale;
 completarea fondurilor proprii ale asigurărilor sociale de stat;
 completarea fondului pentru ajutor de şomaj.
6. Cheltuieli cu datoria publică şi anume:
 dobânzile aferente datoriei publice externe.
Dintre aceste categorii de cheltuieli ale bugetului de stat, cheltuielile social-culturale
sunt cele mai numeroase, urmate apoi de cheltuielile pentru acţiuni economice şi de
cercetare ştiinţifică. Acestor categorii de cheltuieli li se pot adăuga cheltuieli care pot fi
considerate conjuncturale autorizate şi ele de Parlament prin dispoziţii exprese ale legilor
bugetare anuale. Astfel de cheltuieli sunt cele destinate înlăturării unor efecte ale
calamităţilor naturale, stimulării exportului de produse autohtone potrivit necesităţii de
sporire a resurselor valutare şi altele. Asemănător acestora, au caracter conjunctural şi
unele cheltuieli cuprinse în principalele categorii de cheltuieli bugetare, cum au fost – în
anii anteriori – subvenţiile incluse în categoria cheltuielilor economice pentru acoperirea
unor diferenţe de preţuri la produsele alimentare de bază necesare consumului populaţiei,
ca acţiune de protecţie socială a cetăţenilor.
33
vezi pt. amănunte D. D. Şaguna, op. cit. p. 984 – 1026.

Denumire capitol
1. Cum sunt definite cheltuielile publice ?

2. Care sunt criteriile de grupare a cheltuielilor publice?
3. Prezentați gruparea cheltuielilor publice in România .
Capitolul 5
SISTEMUL VENITURILOR BUGETARE34
34
ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.

Denumire capitol
CONŢINUT

OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va defini veniturile publice, va arata care sunt categoriile de
vinutiri publice si ce venituri publice se obtin in România.
Veniturile statului35 sunt formate din totalitatea resurselor băneşti instituite prin
lege, care contribuie la constituirea fondurilor băneşti ale acestuia, alcătuind un tot unitar
denumit sistemul veniturilor bugetare.
Prin sistemul veniturilor publice36 se înţelege totalitatea veniturilor care alimentează
bugetele prevăzute în legea nr. 500/2002.
Din punct de vedere juridic37 veniturile publice reprezintă obligaţiile băneşti stabilite
în mod unilateral prin acte normative în sarcina persoanelor juridice şi fizice care
realizează venituri şi bunuri impozabile sau taxabile.
În ţara noastră, veniturile38 publice sunt formate din:

 veniturile administraţiei centrale de stat;
 veniturile administraţiei locale de stat;
 veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate;
 veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat;
 fondul ajutorului de şomaj.
1. Din punct de vedere economic veniturile publice cuprind:
 veniturile administraţiei centrale de stat;
 veniturile întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă natură;
 veniturile asigurărilor sociale de stat.
35
M., Ş., Minea. Op. cit. p. 92.
36
D., D., Şaguna. op. cit., vol II, p. 95.
37
Ibidem.
38
P. Olcescu şi T. Toma, op. cit. p. 140 – 143.

Denumire capitol
Veniturile publice care se încasează cu regularitate la bugetul de stat se grupează
în:
a. venituri ordinare (curente);
b. venituri din capital;
c. venituri diverse;
d. venituri extraordinare (întâmplătoare).
a. Categoriile de venituri39 publice ordinare (curente) sunt:
1. Venituri fiscale alcătuite din:
Impozite directe, în categoria cărora intră:
a. impozitul pe profit, perceput de la agenţii economici indiferent de forma de
proprietate;
b. impozitul pe salarii;
c. alte impozite directe.
Impozite indirecte, în care intră:
a. taxa pe valoare adăugată;
b. taxele vamale de la persoanele juridice;
c. taxele vamale şi alte venituri încasate de la persoane fizice prin unităţile vamale;
d. taxe de timbru încasate de la persoane juridice;
e. penalităţile şi majorările pentru veniturile nevărsate la timp de către contribuabili;
f. alte impozite indirecte.
2.Venituri nefiscale în care intră:
a. vărsăminte din profiturile nete ale regiilor autonome ;
b. venituri din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale;
c. vărsăminte de la instituţiile publice şi anume:
 venitul creşelor;
 taxele de spitalizare, analize, consultaţii, tratamente, etc.;
 taxele pentru brevete de invenţii şi înregistrarea mărcilor de fabrică;
 veniturile sanatoriilor balneoclimaterice;
 veniturile din activitatea de navigaţie şi alte prestări de servicii în
porturi;
 veniturile din sumele ce se încasează de către instituţiile de
învăţământ drept regim de cămin şi cantine;
 taxele pentru examinarea conducătorilor de autovehicule;
 eliberarea permiselor de conducere şi alte venituri privind circulaţia
pe drumurile publice.
b. Venituri din capital în care intră:
 venituri provenite din valorificarea unor bunuri ale statului din care fac parte:
 venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
 venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat.
c. Venituri diverse din care enumerăm:
 venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri;
 venituri din amenzile aplicate, potrivit dispoziţiilor legale;
 încasarea ratelor scadente la creditele externe acordate de la buget;
 încasarea dobânzilor aferente creditelor externe acordate de la buget;
 venituri din concesiuni etc.
d. Venituri extraordinare (întâmplătoare) sunt veniturile la care apelează statul în
situaţia în care nu-şi poate acoperi cheltuielile din resurse financiare proprii. Din
această categorie fac parte:
 emisiunea de bani de hârtie;
 împrumuturile de stat interne şi externe;
 ajutoare de sănătate;
39
Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe Ana. Finanţe, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1995. p. 13.

Denumire capitol
 sumele rezultate din participaţia de capital în străinătate;
 valorificarea în străinătate a unor bunuri ale statului.
2. Provenienţa veniturilor publice poate fi:
 internă provenind din : impozite, taxe, veniturile de la ntreprinderile de stat şi
instituţiile publice, emisiune de monedă, donaţii, împrumuturi;
 externă provenind în cea mai mare parte din: împrumuturi de stat de la diferite
instituţii financiar-bancare internaţionale care pot fi completate cu ajutoare
nerambursabile din partea unor state sau organisme internaţionale.
Potrivit art. 12 din Codul fiscal 40 următoarele venituri sunt considerate ca fiind
obţinute din România, indiferent dacă sunt primite în România sau în străinătate, sub
formă de:
a. venituri atribuite unui sediu permanent în România;
b. venituri din activităţi dependente desfăşurate în România;
c. dividende de la o persoană juridică română;
d. dobânzi de la un rezident;
e. dobânzi de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă
dobânda este o cheltuială a unui sediu permanent;
f. redevenţe de la un rezident;
g. redevenţe de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă
redevenţa41 este o cheltuială a sediului permanent;
h. venituri din proprietăţi imobiliare situate în România, inclusiv veniturile din
exploatarea resurselor naturale situate în România, venituri din folosirea
proprietăţi imobiliare situate în România şi venituri din transferul dreptului de
proprietate asupra proprietăţilor imobiliare situate în România;
i. venituri din transferul titlurilor de participare la o persoană juridică, dacă persoana
juridică este o persoană juridică română sau dacă cea mai mare parte a valorii
mijloacelor fixe ale persoanei juridice, direct sau prin una sau mai multe persoane
juridice, reprezintă proprietăţi imobiliare situate în România;
j. venituri din pensii primite de la bugetul asigurărilor sociale sau de la bugetul de
stat;
k. venituri din servicii prestate în România;
l. venituri din prestarea de servicii de management, de intermediere sau de
consultanţă în orice domeniu, dacă aceste venituri sunt obţinute de la un rezident
sau dacă veniturile respective sunt cheltuieli ale unui sediu permanent în România;
Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571 din 22.12.2003 publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 888 din
40
19.12.2003 cu modificările şi completările ulterioare.

41
potrivit art. 7 alin. 1 pct. 7 c. fiscal prin redevenţă se înţelege orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în
natură pentru folosirea ori dreptul de folosinţă al oricăruia dintre următoarele:
Drept de autor asupra unei lucrări literare, artistice sau ştiinţifice, inclusiv asupra filmelor, benzilor pentru
emisiunile de radio sau de televiziune, precum şi efectuarea de înregistrări audio, video;
Orice brevet, invenţie, inovaţie, licenţă, marcă de comerţ sau de fabrică, franciză, proiect, desen, model,
plan, schiţă, formulă secretă sau procedeu de fabricaţie ori software;

Denumire capitol
m. venituri reprezentând remuneraţii primite de nerezidenţii ce au calitatea de
administrator, fondator sau membru al consiliului de administraţie al unei persoane
juridice române;
n. comisioane de la un rezident;
o. comisioane de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă
comisionul este o cheltuială a sediului permanent;
p. venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România, indiferent
dacă veniturile sunt primite de către persoanele care participă efectiv la asemenea
activităţi sau de către alte persoane;
q. venituri din transportul internaţional aerian, naval, feroviar sau rutier care se
desfăşoară între România şi un stat străin;
r. venituri din premii acordate la concursuri organizate în România;
s. venituri obţinute la jocurile de noroc practicate în România;
t. orice alte venituri obţinute dintr-o activitate desfăşurată în România.
1. Definiți veniturilor publice.

2. Care sunt categoriile de venituri publice?
3. Prezentați veniturile obținute din România

Denumire capitol
Capitolul 6
REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR42
CONŢINUT

6.3.Principiile impozitelor şi taxelor
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va fi dedicat: definiţiei,trăsăturilor specifice impozitelor şi

taxelor, naturii juridică obligaţionale a impozitelor şi taxelor , principiilor impozitelor şi
42
ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.

Denumire capitol
taxelor, categoriilor de impozite si taxe si categoriilor de contribuabili si impozitele si taxele
datorate de acestia.
Definiţia impozitului. Impozitul este definit ca fiind plata bănească obligatorie,

generală şi definitivă efectuată de persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului statului,
în cuantumul şi în termenele precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a
presta plătitorului un echivalent direct şi imediat.
Impozitul este definit de unii autori ca fiind plata bănească obligatorie, generală şi
definitivă efectuată de persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului statului, în
cuantumul şi în termenele precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a
presta plătitorului un echivalent direct şi imediat. În opinia altor autori impozitul reprezintă o
formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la
dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare se face în mod
obligatoriu, cu tittlu nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului.
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor,
statul procedeză la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut între clase
şi pături sociale, între persoane fizice şi juridice.
În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite şi taxe care se
deosebesc nu numai ca formă ci şi în ceea ce priveşte conţinutul lor. Pentru a se sesiza
mai uşor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, financiar, social şi
politic este necesară gruparea acestora pe baza unor criterii ştiinţifice.
Definiţia taxei. Taxele sunt plăţile făcute de persoane fizice sau juridice, de regulă,
pentru servicii prestate sau activităţi efectuate în favoarea acestora de către instituţii
publice.
Trăsături specifice impozitelor respectiv taxelor

Trăsături specifice impozitelor. Din definiţie rezultă că noţiunea de impozit
prezintă următoarele trăsături:
1. îmbracă forma bănească întrucât este o obligaţie bănească;
2. are natura de plată generală deoarece se referă la grupe sau categorii de
contribuabili şi nu la subiecţi individual determinaţi;
3. caracterul definitiv ce presupune lipsa unei obligaţii de restituire direct către
contribuabil a sumei percepute;
4. caracterul unilateral al obligaţiei în sensul că beneficiarul necondiţionat al plăţii este
statul, iar contribuabilul nu dobândeşte vreun drept corelativ la o contraprestaţie
concretă şi imediată;
5. elemente de stabilire a obligaţiei fiscale în sarcina contribuabililor ceea ce
înseamnă în alţi termeni aşezarea şi realizarea impozitelor.
Trăsături specifice taxelor. Taxele prezintă următoarele trăsături:
 reprezintă plăţi neechivalente deci, plata poate fi mai mică sau mai mare în
raport de valoarea prestaţiilor efectuate de anumite organe sau instituţii ale
statului;
 subiectul plătitor este precis determinat din momentul solicitării prestaţiei
respective;
 constituie o contribuţie de acoperire a cheltuielilor ocazionată de prestarea
unui serviciu persoanelor solicitante;
 sunt plăţi făcute de solicitanţi pentru servicii efectuate din partea organelor
de stat în mod direct şi imediat.

Denumire capitol
Între impozite şi taxe există deosebiri şi anume:
 în cazul impozitului plata făcută în contul bugetului nu obligă statul presteze
plătitorului un serviciu direct şi imediat pe când la taxă, există obligaţia prestării
unui serviciu direct şi imediat din partea statului;
 cuantumul lor se determină diferit, la impozit în principal în funcţie de baza
impozabilă, pe când mărimea taxei este influenţată în general, de natura serviciului
prestat;
 termenele de plată sunt stabilite la date fixe pentru impozite, iar la taxe în momentul
solicitării sau după efectuarea prestaţiei serviciilor.
Impozitele şi taxele sunt obligaţii financiar – bugetare deoarece condiţionează

finanţarea cheltuielilor publice.
Impozitele şi taxele sunt reglementate prin două categorii de norme juridice şi
anume:
 norme privind obiectul şi subiectele debitoare ale impozitelor, taxelor şi celorlalte
venituri bugetare;
 norme privind procedura fiscală a stabilirii şi încasării impozitelor şi taxelor şi ale
soluţionării litigiilor dintre contribuabili şi organele fiscale.
Reglementarea juridică a impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri bugetare este
instituită potrivit unor criterii de aplicare a legii fiscale în timp şi spaţiu astfel:
 aplicarea legii fiscale în timp este guvernată de principiul anualităţii impozitelor;
 aplicarea legii fiscale în spaţiu se bazează pe principiul teritorialităţii impozitelor
urmărindu-se evitarea dublei impuneri. Astfel, venituri realizate pe teritoriul unui stat
(de către persoane străine) care în alte state ar putea fi impozitate dublu:
 prima dată, de către statul în care au fost realizate;
 altă dată, de către statul în care au fost transferate.
6.3. Principiile impozitelor şi taxelor
Principiile impozitelor. Impunerea reprezintă procesul complex de stabilire a

impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Aceasta prezintă o
latură ordin tehnic şi una de ordin politic.
Latura de ordin tehnic cuprinde metode şi tehnici folosite pentru determinarea
cuantumului impozitului în raport cu mărimea obiectului impozabil.
Sub aspect politic, fiecare impozit trebuie să răspundă unor cerinţe, să concorde
cu anumite principii i care au fost formulate pentru prima dată de Adam Smith. Aceste
principii sunt:
1. justeţea impunerii constă în aceea că plătitorii trebuie să contribuie cu impozite în
funcţie de veniturile pe care le realizează;
2. echitatea socială presupune dreptate şi justiţie socială în repartizarea sarcinilor
fiscale pe clase şi categorii sociale în funcţie de veniturile realizate şi de avere cu
stabilirea unui minimum de venit neimpozabil;
3. certitudinea impunerii, potrivit căreia mărimea impozitelor datorate statului de către
fiecare persoană trebuie să fie certă respectiv termenele, modalităţile de plată şi
sumele de plată să fie clare pentru fiecare plătitor;
4. comoditatea perceperii impozitelor presupune ca impozitele să fie percepute la
termenele şi după o procedură cât mai convenabilă pentru plătitor;
5. randamentul impozitelor, ceea ce înseamnă că sistemul fiscal trebuie să facă
posibil încasarea impozitelor cu cheltuieli cât mai mici şi în acelaşi timp să fie cât
mai acceptabil pentru plătitori;

Denumire capitol
6. unicitatea impunerii presupune ca un venit impozabil să fie impus o singură dată şi
cu un singur impozit;
7. stabilitatea impozitelor constă în menţinerea la acelaşi nivel a randamentului lor în
toate fazele ciclului economic adică impozitele nu trebuie să scadă şi nici să
crească în funcţie de producţie şi de venituri;
8. elasticitatea impozitelor presupune adaptarea acestora în funcţie de cerinţele
bugetare, respectiv să poată fi majorate sau micşorate în funcţie de cheltuielile
bugetare;
9. proporţionalitatea impunerii presupune creşterea cotei de impozit şi a impozitului pe
măsura creşterii venitului impozabil.
Adaptate la condiţiile politice, social-economice şi financiare actuale aceste principii
cu anumite retuşuri, sunt susţinute de o serie de economişti contemporani. Aceştia
argumentează că pentru o bună structură a impozitelor se cere:
 repartizarea cât mai echitabilă a sarcinilor fiscale;
 impozitele trebuie să fie selecţionate în aşa fel încât să reducă la minimum influenţa
asupra deciziilor economice ce se iau pe alte pieţe eficiente şi-n acelaşi timp trebuie
folosite pentru a corecta ineficienţa diverşilor agenţi economici;
 sistemul fiscal trebuie să faciliteze o administrare eficientă, nearbitrară şi să fie clar
pentru contribuabil;
 costul administraţiei fiscale şi al metodelor de constrângere trebuie să fie cât mai
redus cu putinţă;
 orice impozit nou legiferat trebuie să fie în concordanţă cu principiile de echitate fiscală,
de politică economică şi socială precum şi de politică financiară.
Principiile taxelor. Principiile care stau la baza aplicării taxelor sunt următoarele:
1. unicitatea taxării constă în aceea că taxa se datorează o singură dată pentru unul şi
acelaşi serviciu;
2. răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine funcţionarului şi nu
debitorului;
3. actele netaxate legal sunt nule;
4. taxele sunt anticipative, datorându-se şi achitându-se în momentul solicitării
serviciului.
Actele normative care reglementează veniturile bugetare cuprind toate elementele
care să permită stabilirea obligaţiei de plată concrete a acestor venituri, de către organele
competente, în sarcina unor subiecte individualizate persoane fizice sau juridice.
Aceste elemente sunt următoarele:
1. Denumirea venitului bugetar reliefează natura economică a bugetului respectiv
( impozit, taxă, contribuţie, vărsământ ).
2. Plătitorul sau subiectul supus plăţii veniturilor bugetare este persoană fizică numită
contribuabil sau persoana juridică numită plătitor care pe baza dispoziţiilor legale
este obligată să plătească la buget o anumită sumă de bani sub forma unui venit
bugetar. Persoanele fizice sau juridice străine care realizează venituri pe teritoriul
ţării noastre sunt obligate să plătească impozite şi taxe.
3. Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoană care suportă impozitul ca
regulă dar există şi situaţii în care suportatorul impozitului este o altă persoană ( de
ex. pentru oamenii de litere, artă şi ştiinţă impozitul pe venit este reţinut şi virat la
buget de către edituri sau uniunile de creatori).
4. Obiectul impozabil sau materia impozabilă sunt veniturile sau bunurile ce cad sub
incidenţa impozitelor şi taxelor( de ex. venitul realizat de o persoană, încasările din
vânzarea mărfurilor produse în ţară sau provenite din import etc.).
5. Sursa sau izvorul veniturilor bugetare o constituie mijloacele din care subiectul
plăteşte de fapt impozitul (de ex. salariile, profitul etc.).

Denumire capitol
6. Aşezarea şi percepere impozitelor cuprinde măsurile şi metodele succesive folosite
de organele financiare pentru stabilirea, constatarea, evaluarea materiei
impozabile, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea impozitului.
7. Aşezarea impozitului înseamnă:
1. stabilirea mărimii obiectului impozabil;
2. determinarea cuantumului impozitului;
3. perceperea (încasarea) impozitului.
1. Stabilirea mărimii obiectului impozabil presupune constatarea şi evaluarea materiei
impozabile prin următoarele metode:
 metoda evaluării indirecte;
 metoda evaluării directe.
 Prima metoda cunoaşte trei variante de realizare:
 evaluarea pe baza semnelor exterioare permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii
obiectului impozabil (variantă simplă şi puţin costisitoare prezintă dezavantajul că nu
permite stabilirea cât de cât exactă a mărimii obiectului impozabil, cu efecte negative
asupra activităţii fiscale);
 evaluarea forfetară înseamnă atribuirea unei anumite valori obiectului impozabil de
către organele fiscale cu acordul persoanei în cauză;
 evaluarea administrativă presupune stabilirea valorii materiei impozabile pe baza
elementelor (datelor) pe care organele fiscale le au la dispoziţie. Subiectul impozitului
poate contesta evaluarea făcută, prezentând organului fiscal argumentele de rigoare.
 A doua metodă cunoaşte două variante:
 evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în stabilirea mărimii
obiectului impozabil pe baza declaraţiei scrise de o terţă persoană care este
obligată prin lege să o depună la organele fiscale şi care cunoaşte această mărime;
 evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) presupune o evidenţă
strictă privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o
desfăşoară, astfel trebuie să încheie un bilanţ contabil, să întocmească o declaraţie
de venituri şi cheltuieli, o declaraţie privind averea pe care o posedă etc., şi ca atare
organele fiscale vor determina mărimea materiei impozabile.
7. Perceperea impozitelor se realizează prin următoarele metode:
 Direct de către organele fiscale de la plătitori pe două căi:
 subiectul impozabil este obligat să achite din proprie iniţiativă suma datorată
bugetului de stat în acest caz impozitul se numeşte portabil;
 organul fiscal trebuie să se deplaseze la domiciliul subiectului impozabil pentru a
încasa impozitul, în acest caz impozitul se numeşte cherabil;
 prin stopaj la sursă ceea ce înseamnă că impozitul se varsă la stat de către o terţă
persoană;
 prin aplicarea de timbre fiscale mobile este metoda folosită în cazul taxelor datorate
statului pentru acţiunile în justiţie, certificate, acte şi diferite documente elaborate de
notariatele publice şi de organe ale administraţiei de stat.
2. Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură prin care se evaluează
obiectul impozabil ( de ex. leul în cazul impozitului pe profit, pe salarii).
3. Cota de impunere reprezintă suma sau procentul care se aplică asupra bazei
impozabile şi cu ajutorul căruia se calculează impozitul .
4. Termenul de plată reprezintă data la care trebuie plătite pe seama bugetului de stat
veniturile bugetare datorate.
5. înlesnirile la plata impozitului cuprind: reduceri, scutiri, compensări de sumă
plătite în plus, amânări, eşalonări, reeşalonări. La cererea temeinic justificată a
debitorilor Ministerul Finanţelor şi organele teritoriale pot acorda de la caz la caz
înlesniri la plata sumelor datorate bugetului de stat şi bugetului trezoreriei statului.
În cazul sumelor datorate bugetelor locale, competenţa de acordare a înlesnirilor la
plată revine după caz, Ministerul Finanţelor sau consiliilor locale, potrivit

Denumire capitol
reglementărilor legale. Înlesnirile se pot acorda numai pentru sumele neachitate la
termenul de plată sau potrivit reglementărilor în materie pentru taxele de timbru.
6. Drepturile şi obligaţiile subiectelor veniturilor bugetare. Subiectele veniturilor
bugetare au următoarele drepturi:
 de a cere acordarea înlesnirilor legale;
 de a cere compensarea sumelor plătite în plus;
 de a contesta veniturile încasate în mod ilegal;
Subiectele veniturilor bugetare au următoarele obligaţii:
 de a plăti integral şi la termenul stabilit sumele datorate;
 de a prezenta organelor financiar – bancare toate documentele, evidenţele, datele
şi informaţiile în legătură cu venitul bugetar stabilit sau în curs de stabilire urmărite
sau încasate la bugetul de stat (de ex. obligativitatea societăţilor comerciale de a
vira impozitele pe salarii).
Responsabilitatea debitorilor. Plătitorii sunt răspunzători de respectarea strictă a
prevederilor legale privitor la veniturile bugetare. Contribuabilii sunt obligaţi să-şi achite
obligaţiile fiscale faţă de stat la termenele stabilite. Nerespectarea normelor juridice cu
privire la plata impozitelor, taxelor şi a altor venituri bugetare atrage după sine
răspunderea juridică. Aceasta poate îmbrăca una din următoarele forme:
 răspunderea penală;
 răspunderea administrativă (disciplinară şi contravenţională);
 răspunderea patrimonială (civilă şi materială).
Impozitele şi taxele pot fi grupate în funcţie de mai multe criterii.

1. În funcţie de forma în care se obţin de către stat impozitele pot:
 impozite în natură, având forma prestărilor sau dărilor în natură, fiind specifice şi
frecvente în orânduirile sclavagistă şi feudală;
 impozite pecuniare îmbracă forma bănească de percepere şi le întâlnim sporadic în
orânduirile sclavagistă şi feudală, dar devin preponderente în capitalism, odată cu
extinderea relaţiilor marfă – bani.
2. În funcţie de obiectul impunerii, impozitele şi taxele pot fi împărţite în următoarele
categorii:
 impozite şi taxe pe avere cum spre exemplu impozitul pe clădiri, impozitul pe avere;
 impozite şi taxe pe venit, care se stabilesc şi se percep asupra veniturilor
contribuabililor, persoane fizice sau juridice. Aceste impozite se realizează sub
forma impozitului pe salarii, impozitului pe profit;
 impozite sau taxe pe cheltuieli, pentru limitarea sau frânarea unor cheltuieli, cum
este de ex. impozitul suplimentar pentru depăşirea fondului total destinat plăţii
salariilor.
3. După modul de percepere distingem cea mai importantă grupare a impozitelor şi
taxelor, atât din punct de vedere teoretic cât şi din punct de vedere practic. Aceste
impozite sunt:
 Impozite directe care se percep periodic direct şi nominal de la persoane fizice şi
juridice pe baza venitului constat sau asupra valorii bunurilor ce le aparţin ca de ex.
impozitul pe clădiri, impozitul pe profit, etc. Impozitele directe în funcţie de criteriile
ce stau la baza aşezării şi încasării lor pot fi:
a. impozite reale sau obiective ori pe produs sunt stabilite asupra unor obiecte materiale
(case, terenuri), asupra produsului, asupra obiectului impozabil, fără a se avea în
vedere situaţia persoanei contribuabilului;
b. impozite personale sau subiective au în vedere, în principal, persoana contribuabilului,
în conexiune cu veniturile sau averea sa indiferent de acestea;

Denumire capitol
 Impozite indirecte care se stabilesc asupra vânzării de bunuri sau prestării unor
servicii (spectacole, operaţii bancare, transport, etc. ) sau executării de lucrări. În
general aceste impozite sau taxe sunt incluse în preţul mărfurilor, serviciilor sau
lucrărilor, astfel că se suportă de consumatori sau beneficiarii acestora, după caz.
Impozitele indirecte la rândul lor sunt împărţite în raport de diferite caracteristici, în:
a. impozite sau taxe de consumaţie, percepute asupra produselor şi serviciilor de primă
necesitate, prin adăugarea lor la preţul de vânzare ( de ex. la băuturi, tutun, zahăr,
făină, etc. ) şi asupra unor servicii mai ales locale ( servicii hoteliere, transport în
comun, etc.);
b. monopoluri fiscale, modalitate constând în dreptul exclusiv al statului asupra producţiei,
vânzării sau producţiei şi vânzării anumitor produse (ca de ex. sarea, băuturile
alcoolice, tutunul);
c. taxe vamale stabilite asupra mărfurilor exportate, importate sau tranzitate pe teritoriul
unui stat;
alte impozite sau taxe cum ar fi : cele de timbru, înregistrare, pe circulaţia averii, etc.
3. În funcţie de scopul urmărit avem următoarele categorii de impozite:
a. impozite financiare a căror stabilire are loc în vederea obţinerii de venituri publice (de
ex. impozitul pe venit, impozitul pe cifra de afaceri, taxa pe valoare adăugată );
b. impozite de ordine care au ca scop limitarea anumitor activităţi, realizarea unor ţeluri de
altă natură decât cea fiscală (de ex. impozitul pe celibatari prin care se urmăreşte
stimularea natalităţii).
4. În raport de frecvenţa de realizare impozitele pot fi grupate în:
a. impozite permanente care au o anumită regularitate în aşezare şi percepere, fiind
anuale sau lunare;
b. impozite incidentale (întâmplătoare ) care se stabilesc şi se percep o singură dată
(impozitul pe avere, câştigul de război ).
Ţinând seama de nivelul la care se administrează impozitele şi taxele pot fi:
 federale sau ale statelor (landurilor, cantoanelor) membre ale federaţiei ori ale
statului ( în cazul statului cu structură unitară);
 locale cele ale provinciilor, departamentelor, judeţelor, oraşelor, comunelor.
În C. fiscal român sunt reglementate potrivit art. (2) categoriile de impozite, taxe şi
contribuţii sociale.
Astfel, conform art. (2) alin. (1) „Impozitele şi taxele reglementate prin prezentul cod
sunt următoarele:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe venit;
c) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
d) impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
e) impozitul pe reprezentanţe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele şi taxele locale;
i) impozitul pe construcţii”.
Alin (2) al art. (2) dispune „Contribuțiile sociale reglementate prin prezentul cod
sunt următoarele:
a) contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național
unic de asigurări sociale de sănătate;
c) contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate
datorată de angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
d) contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru
șomaj;

Denumire capitol
e) contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată
de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
f) contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de
persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr.
200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor
salariale, cu modificările ulterioare.”
În sistemele fiscale europene impozitele şi taxele cele mai utilizate sunt:
1. impozite pe venit, cuprinzând:
 impozitul pe venitul sau profitul întreprinderii , societăţii sau companiei;
 impozitul pe venitul persoanelor fizice;
 contribuţii pentru asigurări sociale denumite în general, contribuţii pentru securitate
socială;
2. impozite pe avere, cum sunt:
 impozite pe bunuri imobile ( pe case, pe terenuri);
 impozite pe capital, pe valoare;
 impozite pe succesiuni şi donaţii;
3.impozite pe transferul capitalului;
4. impozite şi taxe pe bunuri sau mărfuri cum sunt:
 impozite pe circulaţia bunurilor sau pe vânzări ( în special taxa pe valoarea
adăugată);
 impozite şi taxe de consumaţie;
 impozite asupra producţiei;
5. impozite pentru protecţia mediului;
6. taxe vamale;
7. taxe de timbru;
8. alte impozite sau taxe
Potrivit art. 9 alin. 1 C. fiscal impozitele şi taxele se plătesc în moneda naţională
care este leul.
Potrivit alin. 3 al art. 9 C. fiscal sumele exprimate într-o monedă străină se
convertesc în moneda naţională a României, după cum urmează:
a. În cazul unei persoane care desfăşoară o activitate într-un stat străin şi îşi ţine
contabilitatea acestei activităţi în moneda statului străin, profitul impozabil sau venitul
net din activităţi independente şi impozitul plătit statului străin se convertesc în moneda
naţională a României prin utilizarea unei medii a cursurilor de schimb valutar pentru
perioada căruia îi este aferent profitul impozabil sau profitul net;
b. În oricare alt caz, sumele se convertesc în moneda naţională a României prin utilizarea
cursului de schimb valutar la data la care se primesc sau se plătesc sumele respective
ori la o altă dată prevăzută în norme.
Contribuabilii pot fi grupaţi în două mari categorii:

1.persoane juridice;
2.persoane fizice.
1. Persoanele juridice pot fi clasificate din punct de vedere fiscal în:
I. Persoane juridice propriu – zise categorie care cuprinde:
Persoane juridice care desfăşoară activităţi economice cum sunt:
 regiile autonome;
 societăţile comerciale;
 organizaţiile cooperatiste;
 alţi agenţi economici organizaţi ca persoane juridice.
Persoane juridice fără scop lucrativ, cum sunt:

Denumire capitol
 instituţiile publice;
 organizaţiile sociale;
 asociaţiile de cetăţeni;
 fundaţii.
II. Unităţi economice fără personalitate juridică, categorie care cuprinde:
 unităţi economice aparţinând unor persoane juridice;
 asociaţia în participaţie;
 societatea de drept civil.
III. Societăţile străine reprezentate prin:
 societăţi străine;
 filiale ale societăţilor străine.
Contribuabilii din grupele I şi II de mai sus datorează următoarele categorii de impozite
şi taxe:
 taxa pe valoare adăugată şi accize;
 impozitul pe profit cuprinzând:
 impozitul pe profitul propriu - zis;
 impozitul pe dividende de la societăţile comerciale
 impozitul pe sumele obţinute din vânzarea activelor societăţilor comerciale.
 contribuţia pentru asigurările sociale;
 taxa pentru scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor aflate în extravilan
şi taxa pentru folosirea terenurilor în alt scop decât pentru producţia agricolă sau
silvică;
 impozitul pe clădiri;
 alte impozite şi taxe cum sunt:
1. taxa asupra mijloacelor de transport;
2. impozitul pe terenuri;
3. taxe vamale;
4. taxe de înregistrare;
5. taxe locale;
6. taxe de timbru.
Contribuabilii din grupa a III a datorează:
 impozit pe unele venituri specifice realizate de nerezidenţi;
 impozit pe venitul reprezentanţelor firmelor comerciale străine;
 unele impozite şi taxe prevăzute la literele: A; B; C; D; E şi F de mai sus.
Unele dintre impozitele şi taxele de mai sus se aplică şi persoanelor fizice.
Persoanele fizice inclusiv cele rezidente sau nerezidente datorează diferite impozite şi
taxe. Fiind dificil să facem o grupare a acestora vom menţiona că:
 toţi salariaţii sunt subiecţii ai impozitului pe salari;
 toate persoanele fizice care obţin câştig sunt subiecţii ai impozitului pe venit;
 toate persoanele fizice datorează impozit pe avere.
În sistemele fiscale europene impozitele şi taxele cele mai utilizate sunt:
1. impozite pe venit, cuprinzând:
 impozitul pe venitul sau profitul întreprinderii , societăţii sau companiei;
 impozitul pe venitul persoanelor fizice;
 contribuţii pentru asigurări sociale denumite în general, contribuţii pentru securitate
socială;
2. impozite pe avere, cum sunt:
 impozite pe bunuri imobile ( pe case, pe terenuri);
 impozite pe capital, pe valoare;
 impozite pe succesiuni şi donaţii;
 impozite pe transferul capitalului;
3. impozite şi taxe pe bunuri sau mărfuri cum sunt:

Denumire capitol
 impozite pe circulaţia bunurilor sau pe vânzări ( în special taxa pe valoarea
adăugată);
 impozite şi taxe de consumaţie;
 impozite asupra producţiei;
 impozite pentru protecţia mediului;
 taxe vamale;
 taxe de timbru;
4. alte impozite sau taxe.
1.Definiţia şi trăsăturile specifice impozitelor şi taxelor

2.Natura juridică obligaţională a impozitelor şi taxelor
3.Principiile impozitelor şi taxelor
4. Categorii de impozite si taxe
5.Categoriile de contribuabili si impozitele si taxele datorate de acestia

Denumire capitol
Capitolul 7
EVAZIUNEA FISCALĂ ÎN ROMÂNIA43
CONŢINUT
7.4.Situaţii frecvent întâlnite de evaziune fiscală
OBIECTIVE
Studiul acestui va trata evaziunea fiscala din perspectiva cronologiei

reglementărilor privind evaziunea fiscală în România, a cauzelor evaziunii fiscale în
România si va defini noțiunea de evaziune fiscală, va prezenta elemente definitorii, forme
şi sfera de reglementare si situaţii frecvent întâlnite de evaziune fiscală.
Evaziunea fiscală este legată de reglementarea fiscalităţii. Amintim astfel la

Regulamentele Organice, care, la nivelul anilor 1831 şi 1832, unifică prevederile fiscale în
Moldova şi în Ţara Românească.
Prima reglementare românească destinată evaziunii fiscale apare în 1929, fiind
intitulată Legea pentru represiunea evaziunii fiscale la contribuţiile directe. Aceasta nu
prevede în cuprinsul ei sintagma de „evaziune fiscală”. Legiuitorul a plecat de la principiul
43
pp.330; Drept financiar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.

Denumire capitol
că ideea responsabilităţii fiscale este de esenţa sistemului democraţiei, spre deosebire de
celelalte sisteme în care contribuabilul, fiind sub un sistem de constrângere, este în afară
de orice responsabilitate. Dintre dispoziţiile legii, cele care au legătură cu formele contabile
ale evaziunii fiscale au fost cuprinse în art. 8 care prevedea că „orice firmă care prezintă
fiscului un bilanţ menit să slujească drept element în calculul impozitului este răspunzător
de exactitatea şi sinceritatea datelor conţinute în bilanţ”. Formula uzitată nu a fost însă
suficientă. Faptul de a nu interzice expres anumite operaţii contabile care serveau la
disimularea veniturilor crea un fel de legalitate a unor astfel de forme de evaziune.
Această reglementare a fost urmată în anul 1933 de Legea contribuţiilor directe, un
veritabil cod al evaziunii fiscale.
A urmat o perioadă de relaxare a legislaţiei îndreptate împotriva celor care se făceau
vinovaţi de fapte de evaziune fiscală, asigurându-li-se posibilitatea de a intra în legalitate
prin îndeplinirea obligaţiilor fiscale restante, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 344/1947.
Prin Decretul nr. 202/1953 privind modificarea Codului Penal al Republicii Populare
Române este introdus titlul „Infracţiuni contra sistemului economic”, abrogat însă prin
intrarea în vigoare a Codului Penal din 1969.
În perioada postdecembristă au intrat în vigoare O.G. nr. 17/1993 privind stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor la reglementările financiar-gestionare şi fiscale, dar şi Legea
nr. 82/1991 a contabilităţii, evaziunea fiscală fiind reglementată ulterior prin Legea nr.
87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale, aceasta din urmă fiind criticată în decursul
timpului, datorită neclarităţilor în reglementare. Astfel, neexistând o disociere clară între
infracţiuni şi contravenţii, o serie de fapte ilicite ale conribuabililor puteau fi plasate într-o
categorie sau în alta, în funcţie de interes sau în raport de gradul de temeinicie al pregătirii
persoanei care efectua controlul.
Actualmente este în vigoare Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale, aceasta din urmă fiind în vigoare şi în prezent, astfel cum a fost
modificată prin O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii
fiscale şi prin Legea nr. 50/2013 privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea
şi combaterea evaziunii fiscale.
Legea nr. 241/2005 aduce chiar din primul articol patru elemente noi, stabilind măsuri
de prevenire a evaziunii fiscale, instituind noi infracţiuni denumite infracţiuni în legătură cu
infracţiunea de evaziune fiscală, incriminînd mai multe fapte ca infracţiuni de pericol şi
definind mai mulți termeni folosiţi de lege pentru o mai mare precizie, spre deosebire de
reglementarea anterioară.
În ţara noastră schimbările intervenite după 1989 au provocat o evidentă stare de

anomie care în opinia noastră explică creşterea infracţionalităţii economice şi financiare 44.
În zilele noastre, evaziunea fiscală este pretutindeni în România, fiind practicată în bloc de
vânzătorul de la almentarele de cartier care nu eliberează bonuri fiscale pentru marfa
vândută, de marii retaileri, de comerciantul ambulant, de chelnerul care serveşte în
restaurante sau în baruri şi care este răsplătit cu bacşiş, de angajatorul care plăteşte
angajatului său un salariu mai mare decât cel stipulat ca preţ al contractului de muncă, de
fermierul care vinde produsele agricole fără să declare sursa venitului, de proprietarii
apartamentelor care au chiriaşi şi încasează chirii fără să le declare la Agenţia Naţională
44
N.,C.,Aniței R.,E., Lazar. Evaziuea fiscală între legalitate și infracțiune, Editura Lumen, Iasi, 2013, pp. 95-
124; N., C., Dariescu. Comparaţii între noua şi vechea reglementare a evaziunii fiscale volumul
dedicat Simpozionului Naţional Criminalitatea financiar-bancarăorganizat de Univ. Craiova, Facultatea de
Drept şi Ştiinţe Administrative „Nicolae Titulescu” din 17-18 martie 2006, p. 50.

Denumire capitol
de Administrare Fiscală, de comercianţii care vând în piaţă ouă şi produse lactate 45 şi
exemplele pot continua.
Economie emergentă, România datorează răspândirii largi a fenomenului de
evaziune fiscală unor cauze specifice, similare pentru toate statele aflate în curs de
dezvoltare46:
1. modificările geo-politice din sud-estul Europei care au determinat includerea României
în filierele ce-şi deplasează profitul dinspre Asia şi Africa către vestul Europei;
2. stării şubrede a statului de drept în România, ca urmare a modificărilor repetate a
normelor fiscale, având drept consecinţă crearea unei stări de confuzie pentru
contribuabili. Decizia de a deschide/promova o afacere în România este în legătură cu
sitemul existent de taxe şi impozite;
3. lipsei unei culturi fiscale a contribuabilului. Contribuabilul român trebuie să îşi
creeeze un obicei în a-şi plăti taxele şi impozitele;
4. dirijarea unor mari sume de bani obţinuţi din activităţi desfăşurate în România către
firme înregistrate în paradisuri fiscale sau finanţarea unor firme româneşti cu bani proveniţi
din aceste zone, în toate aceste situaţii, posibilităţile de control şi investigare fiind extrem
de limitate;
5. utilizarea excesivă a numerarului în plăţile între agenţii economici, precum şi
tendinţa de obţinere cu orice preţ a unor sume în valută, în ambele cazuri cu ocolirea
sistemelor bancare în scopul ştergerii urmelor operaţiunilor realizate;
6. ineficienţa administraţiei publice în colectarea impozitelor şi a taxelor;
7. nivelulul ridicat de corupţie, datorat nivelului scăzut de salarizare al funcţionarilor
publici;
8. lipsei unei competiţii reale între companiile multinaţionale în România, de natură a
descuraja controalele autorităţilor naţionale în cadrul acestora şi de a da naştere unor
comportamente monopoliste47;
9. permisivitatea sistemului legislativ în anumite sectoare, neincriminarea sau
sancţionarea blândă a unor fapte precum fraudele şi înşelăciunea.
Aşadar politica fiscală greoaie, incoerentă în reglementarea şi menţinerea unor
facilităţi fiscale, alăturată unui comportament al contribuabilului lipsit de o educaţie civică
firească, suprapuse pe un nivel de trai mult sub media celorlate state ale Uniunii Europene
este de natură a explica un potenţial comportament înclinat spre evaziune al
contribuabilului român.
7.3.1. Noțiunea de evaziune fiscală
Dificultatea definirii noţiunii de evaziune fiscală provine chiar din poziţionarea noţiunii
într-un cadru interdisciplinar, aflar la graniţa juridicului şi economicului.
45
S., A., Ciupitu. M., Niculae. Tax evasion in Romania în International Journal of Academic Research in
Accounting, Finance and Management Science vol. 3, no. 1/2013, Editura Hrmars, p. 162.
46
N., Hoanţă.. op.cit, 1997, p.241; D., Drosu, Şaguna. Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck,
Bucureşti, 2006, p. 1053; D., Drosu, Şaguna. M., E., Tutungiu, Evaziunea fiscală, Editura Oscar Printr,
Bucureşti. 1995, p. 58; V., Codrescu. Evaziunea fiscală în românia, Teză de doctorat. 1936, Iaşi; N., C.,
Dariescu. Drept financiar şi fiscal, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2004, p. 203-217; N., C., Dariescu. Radu,
Mogoş. Evaziunea fiscală în Eseuri de hermeneutică juridică, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 199; C.,
Balaban. Evaziunea fiscală.Aspecte controversate de teorie şi practică judiciară, Editura Rosetti, Bucureşti,
2003, p. 7-23.
47
Cazul ArcelorMittal care ameninţă închiderea fabricii din România pe fondul sprijinului acordat proiectelor
care susţin producerea de energie regenerabilă.

Denumire capitol
Pluralitatea de termeni uzitaţi pentru a defini acelaşi fenomen („fraudă (...), fraudă
legală sau legitimă, frauda ilegală, evaziunea internaţională, evaziunea legală, evaziunea
ilegală, paradisuri fiscale, refugii, abuzul dreptului de a fugi din faţa impozitului, libertatea
alegerii căii celei mai puţin impozante, subestimare fiscală, frauda la lege, economia
subterană”48) susţine cele menţionate anterior.
În literatura de specialitate49 comparând vocabularul juridic uzitat în state diferite,
observăm că dacă în ţările anglo-saxone, conceptul de „tax evasion” desemnează frauda
fiscală, în timp ce sintagma „tax avoidance” defineşte evaziunea fiscală, ajungem la
concluzia că frauda fiscală are caracter ilegal, în timp ce evaziunea fiscală are caracter
legal.
Oricum, linia de demarcaţie dintre cele două noţiuni este foarte fină şi, totodată, greu
de trasat cu precizie. Astfel, în literatura de specialitate 50 se pune întrebarea dacă este
echitabil ca în cazul unei companii multinaţionale care îşi deschide o filială într-un stat cu o
fiscalitate diminuată decât în S.U.A. să vorbim despre „tax avoidance”, iar în situaţia unei
persoane – cetăţean al S.U.A. care îşi deschide un cont bancar în Caraibe, fără să îl
aducă la cunoştinţa autorităţilor, să existe o fraudă fiscală.
Dreptul anglo-saxon a cunoscut în decursul timpului o veritabilă schimbare de
paradigmă cu privire la evaziunea fiscală. Dacă iniţial, opinia larg îmbrăţişată de
judecători, în perioada 1929-1980, era aceea că fiecare persoană (fizică sau juridică) este
pe deplin îndreptăţită să îşi conducă afacerile în aşa manieră încât taxele şi impozitele
aferente actelor şi faptelor juridice pe care le încheie să fie cât mai mică, în anul 1982
asistăm la o schimbare de direcţie spectaculoasă în această materie, odată cu
soluţionarea cazului Ramsey51. Din acest moment, în dreptul anglo-saxon se vorbeşte
despre un veritabil principiu, a cărui aplicare este condiţionată de trei factori: existenţa unei
serii de tranzacţii comerciale, premeditate, a căror înlănţuire nu are nici un scop comercial,
scopul primordial fiind acela de a evita plata taxelor şi a impozitelor. Principiul Ramsey a
schimbat jurisprudenţa anglo-saxonă continentală.
Analiza juridico-gramaticală a noţiunilor de „fraudă fiscală legală” şi „fraudă fiscală
ilegală” evidenţiază o exprimare tautologică pentru sintagma „fraudă fiscală ilegală”,
întrucât, firesc, frauda este sinonimă cu ilicitul.
Din punct de vedere gramatical, termenul de „evaziune” este înrudint cu „evaziv”,
care semnifică neclaritate, caracter vag şi imprecis 52.
În mod obişnuit, se consideră că evaziunea fiscală reprezintă fapta penală, non-
violentă, ce constă în sustragerea de la impunere a unei părţi sau a întregii materii
impozabile realizată de către contribuabil, pe cale de consecinţă nefiind plătit impozitul ori
taxele aferente veniturilor realizate.
Reflectarea unei definiţii a evaziunii fiscale în actele normative, presupune analiza
reglementărilor naţionale şi internaţionale în materie.
Paradoxal, dacă Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale (abrogată în
prezent) a reuşit să dea o definiţie 53 acestei instituţii, nu la fel putem spune despre actuala
reglementare românească, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
48
N., Hoanţă. Evaziunea fiscală, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1997, p. 214; N.,C.,Aniței R.,E.,
Lazar. Evaziuea fiscală între legalitate și infracțiune, Editura Lumen, Iasi, 2013, pp. 31-44.
49
Luc de Broe, International tax planning and prevention of abuse, Editura IBFD, Amsterdam, 2008, p. 332;
D., Drosu- Şaguna. D., Şova . Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 279.
50
Gravelle Jane, Tax havens: international tax avoidance and evasion, Congressional Research Service,
september, 2010, p. 1.
51
Cazul Ramsey, disponibil la http://www.taxationweb.co.uk/tax-articles/general/the-ramsay-principle.html
(accesat la 29.07.2013).
52
N., Hoanţă. op.cit., p. 180.

Denumire capitol
fiscale. Complexitatea formelor pe care le îmbracă evaziunea fiscală poate reprezenta o
explicaţie pentru absenţa cu desăvârşire din legislaţia noastră a unei definiţii legale a
evaziunii fiscale.
În documentele oficiale O.E.C.D., evaziunea fiscală este definită în sensul
„aranjamentelor nelegale în care răspunderea juridică în ceea ce priveşte plata taxelor şi a
impozitelor este ignorată”54.
Este de notorietate că expresia de fraudă fiscală este sinonimă cu cea de evaziune
fiscală. Noțiunii de evaziune fiscală i se asociază trei sensuri şi o dublă precizare în ceea
ce priveşte legalitatea.
Primul sens care i s-a atribuit evaziunii - între cele două războaie mondiale - a fost
cel extensiv, adică evaziunea fiscală este inclusă în cea de fraudă.
Al doilea sens - şi cel mai cunoscut - defineşte evaziunea fiscală ca fiind arta de a
evita căderea în câmpul de atracţie al legii fiscale. Evaziunea fiscală este oarecum
asimilată fraudei fiscale.
Al treilea sens defineşte evaziunea fiscală ca totalitatea manifestărilor de fugă din
faţa impozitelor. Aceasta este o definire în sens larg a evaziunii fiscale care include şi
frauda fiscală.
Pentru a stabili conţinutul materiei impozabile ce poate fi sustrasă de la impunere,
avem în vedere categoriile de venituri supuse impozitării (cu cota de impozitare constantă
de 16 %), astfel cum sunt prevăzute în Codul fiscal (venituri din salarii, activităţi
independente, investiţii, pensii, cedarea folosinţei bunurilor). Aşadar numai aceste venituri
vor putea fi avute în vedere în cazul fraudei fiscale. Dar, legea organică în materie fiscală
stabileşte şi alte categorii de venituri, care nu sunt supuse impozitării, aşadar nu vor putea
fi evazionate: ajutoarele, indemnizaţiile, orice alte forme de sprijin acordate din bugetul
asigurărilor sociale, bugetul de stat, bugetele fondurilor speciale şi alte fonduri publice,
precum şi indemnizaţiile pentru creşterea copilului, risc maternal, maternitate şi îngrijirea
copilului bolnav, sumele colectate drept despăgubiri, sumele asigurate.
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale reglementează
infracţiunile de evaziune fiscală (art. 9), respectiv infracţiunile conexe acestora (art. 3-8).
Chiar dacă din perspectiva organizării legii remarcăm că sunt reglementate iniţial
infracţiunile conexe, pentru ca ulterior să fie reglementate infracţiunile propriu-zise de
evaziune fiscală, aspect care nu este la adăpost de critici, considerăm că economia legii
nu este întâmplătoare. Este mai facil de depistat una dintre infracţiunile conexe, motiv
suficient pentru investigarea ulterioară a infracţiunii principale de evaziune fiscală.
7.3.1. Infracțiunile de evaziune fiscală propriu-zise55
1. Elemente caracteristice generale infracțiunilor de evaziue fiscală propriu-zise

În România, art. 9 din Legea nr. 241/2005 reglementează şapte fapte penale de
evaziune fiscală.
Infracţiunele de evaziune fiscală propriu-zise prezintă elemente specifice infracțiunilor
care vor fi prezentate în cele ce urmează.
1. Definiţie. Generic vorbind, fapta penală de evaziune fiscală constă în sustragerea,
prin orice mijloace, a contribuabilului de la plata impozitelor şi/sau taxelor datorate
53
Art. 1 din Legea nr. 87/1994 (abrogată) – „evaziunea fiscală este sustragerea prin orice mijloace de la
impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat,
bugetelor locale, bugetelor asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor sociale de către persoanele
fizice şi persoanele juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili.”
54
OECD, International Tax Terms for the Participants în the OECD Programme of Cooperation with Non-
OECD Economies, disponibil la http://www.oecd.org/dataoecd/17/21/33967016.pdf (accesat la 28.01.2013).
55
N.,C.,.R., E., Lazăr. Regimul juridic al infracţiunilor propriu-zis de evaziune fiscală în dreptul românesc,
Curierul fiscal, nr. 12/2013, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013.

Denumire capitol
bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale
extrabugetare.
2. Obiectul juridic. Obiectul juridic este reprezentat de relaţiile sociale privind
constituirea bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat,
fondurilor speciale extrabugetare. Relaţiile de afaceri implică încrederea între parteneri. În
cazul evaziunii fiscale, unul dintre parteneri este statul, a cărui încredere este înşelată prin
neplata taxelor şi a impozitelor corespunzătoare.
3. Obiectul material. Obiectul material îl constituie sumele băneşti datorate bugetului
de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale
extrabugetare.
4. Subiectul activ. Subiectul activ este contribuabilul, persoană fizică ori juridică,
română ori străină, care obţine venituri ori alte asemenea sume generatoare de impozite
şi/sau taxe. În diverse circumstanţe, subiect activ al faptei penale de evaziune fiscală este
persoana care:
a. nu plăteşte deloc taxe şi impozite, deşi obţine venituri impozabile sau taxabile;
b. plăteşte impozite şi taxe mai mici decât cele care ar fi în mod real datorate;
c. plăteşte impozitele şi taxele la alte instituții decât cele care au competenţa de a
încasa impozote şi taxe;
d. plăteşte impozite şi taxe cu depăşirea termenelor legale.
Din punct de vedere psohologic, explicaţiile potenţiale ale persoanelor care
săvârşesc astfel de fapte pot fi exemplificate astfel: „voi achita taxele şi impozitele mai
târziu”; „nu fac decât ceea ce face şi restul lumii” etc56.
În conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 241/2005, persoanele
condamnate pentru infracţiuni de evaziune fiscală nu vor mai putea, în viitor, să aibă
calitatea de fondatori, administratori, directori sau reprezentanţi legali ai societăţilor
comerciale, fiind decăzute din astfel de drepturi persoanele care au deja astfel de calităţi.
Odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare a unei persoane
pentru una sau mai multe dintre infracțiunile prevăzute de Legea nr. 241/2005, această
hotărâre va fi comunicată Oficiului Național al Registrului Comerțului pentru a se efectua
mențiunile necesare.
Totodată, aceste infracţiuni sunt susceptibile a fi săvârşite în forme diferite de
participaţie penală.
5. Subiectul pasiv. Subiectul pasiv este statul, ca titular al valorilor sociale sociale
privind constituirea bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de
stat, fondurilor speciale extrabugetare.
6. Elementul material. Elementul material se concretizează în acţiuni, în puţine cazuri
infracţiunea de evaziune fiscală îmbrăcând o formă omisivă de săvârşire. Fapta de
evaziune fiscala nu este niciodata statică, nu are un tipar bine definit, ci schimbarea
legislaţiei fiscale şi a condiţiilor sociale atrag forme diferite de concretizare a acţiunilor care
formeaza latura obiectivă a acestei fapte penale. Sub aspectul elementului material se
particularizează formele diferite ale evaziunii fiscale, astfel cum le prezentăm mai jos.
7. Latura subiectivă. Latura subiectivă constă în săvârşirea faptei penale cu forma de
vinovăţie a intenţiei directe, deoarece există întotdeauna un scop – acela de a se sustrage
de la plata obligaţiilor fiscale. Sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale poate fi totală sau
parţială, neavând importanţă forma acestei sustrageri pentru reţinerea infracţiunii.
Legiuitorul nu sancţionează culpa în săvârşirea unor astfel de fapte. Autorul unor astfel de
fapte premeditează, de cele mai multe ori, fapele sale.
Intenţia de fraudă vizează reaua-credinţă, dorinţa contribuabilului de a frauda fiscul
în completă cunoştinţă de cauză. În alte situaţiii, o tranzacţie, care la prima vedere pare a
fi o fraudă fiscală voluntară, dacă este examinată cu atenţie arată că încălcarea legii
fiscale este făcută pe fondul unei atitudini oneste, printr-o îndrumare greşită a
contribuabilului de către alte persoane incompetente sau de rea-credinţă precum anumiţi
56
S.,Picket . J., Picket. Financial Crime Investigation and Control, John Wiley & Sons Inc., 2002, p. 12.

Denumire capitol
contabili, sau printr-o interpretare cinstită (făcută cu bună-credinţă) dar greşită a legilor
fiscale în vigoare.
Neplata îşi poate avea originea şi în comportamentul intenţionat, voluntar al
contribuabilului, dar absenţa conformării la lege poate rezulta şi din ignoranţa
(necunoaşterea legii), eroare (calcul greşit) sau neglijenţă (de exemplu lipsa grijii pentru
efectuarea şi păstrarea înregistrărilor contabile).
8.Tentativa.Tentativa, deşi posibilă, nu este sancţionată.
9. Urmarea imediată. Fiind infracţiuni de pericol, urmarea imediată rezidă în starea de
pericol pentru relaţiile sociale privind constituirea bugetului de stat, bugetelor locale,
bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale extrabugetare. Starea de pericol
creată este cu atât mai gravă cu cât acest tip de infracţiune economico-financiară se
caracterizează prin posibilitatea de a rămâne ascunsă timp nedefinit.
10. Pedeapsa. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea, de la 2 ani la 8 ani,
alături de interzicerea unor drepturi.
2. Formele infracțiunilor de evaziune fiscală propriu-zise

Infracţiunile propriu-zise de evaziune fiscală constau în (art. 9 din Legea nr.
241/2005):
1. ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
2. omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte
documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
3. evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor
care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;
4. alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale
aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare
a datelor;
5. executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte
mijloace de stocare a datelor;
6. sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin
nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile
principale sau secundare ale persoanelor verificate;
7. substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe
persoane a bunurilor sechestrate in conformitate cu prevederile Codului de
procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.
3. Forme agravate ale infracțiunilor de evaziune fiscală propriu-zise

Infracţiunile propriu-zise de evaziune fiscală prezintă două forme agravate:
- dacă prejudiciul produs depăşeşte 100.000 euro în echivalentul moendei
naţionale, când limitele pedepsei se majorează cu cinci ani;
- dacă prejudiciul produs depăşeşte 500.000 euro în echivalentul monedei
naţionale, când limitele pedepsei se majorează cu şapte ani.
7.3.2. Infracțiunile conexe de evaziune fiscală
1. Elementele specifice generale infracțiunilor conexe de evaziune fiscală

Infracţiunile conexe evaziunii fiscale sunt, la fel ca infracțiunile de evaziune fiscală
propriu-zise, tot în număr de şapte (art. 3 – art. 8 din Legea nr. 241/2005).
Infracţiunele de evaziune fiscală conexe prezintă elemente specifice infracțiunilor
care vor fi prezentate în cele ce urmează.
1. Obiectul juridic. Obiectul juridic constă în relațiile sociale privind buna
desfășurare a activităților economico-financiare, a căror realizare implică îndeplinirea în

Denumire capitol
mod onest de către contribuabil a obligațiilor constatate în documentele de control
întocmite de organele de control fiscal (art. 3 și art. 4 din Legea nr. 241/2005), dar și în de
relaţiile sociale privind constituirea bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului
asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale extrabugetare (art. 5 – 8 din Legea nr.
241/2005).
2. Subiectul activ. Subiectul activ al infracţiunii este contribuabilul.
3. Latura obiectivă. Latura obiectivă este diversificată, putând consta sau în
acţiuni, sau, după caz, în inacţiuni.
4. Latura subiectivă. Sub aspectul laturii subiective, faptele penale conexe
infracţiunii de evaziune fiscală sunt săvârşite cu intenţie directă sau indirectă, existând
situaţii când este sancţionată şi fapta săvârşită din culpă (art. 3 din Legea nr. 241/2005).
5. Sancţiunile. Sancţiunile aplicabile sunt închisoare şi interzicerea unor
drepturi.
Modificările recente aduse Legii nr. 241/2005 prin Legea nr. 50/2013 vizează exclusiv
aceste fapte penale, conexe evaziunii fiscale, sporind limitele speciale de pedeapsă 57.
2. Formele infracțiunilor conexe de evaziune fiscală 58

Infracţiunile propriu-zise de evaziune fiscală constau în (art. 3 – art. 8 din Legea nr.
241/2005):
1. fapta contribuabilului care nu reface, cu intenţie sau din culpă, documentele
de evidenţă contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control (art. 3
din Legea nr. 241/2005);
2. refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente
documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor
financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somaţie (art. 4 din
Legea nr. 241/2005);
3. împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în
condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării
verificărilor financiare, fiscale sau vamale (art. 5 din Legea nr. 241/2005);
4. reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a
sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă (art. 6 din Legea
nr. 241/2005);
5. deţinerea sau punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau
formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special (art. 7 alin. 1 din
Legea nr. 241/2005);
6. tipărirea, deţinerea sau punerea în circulaţie, cu ştiinţă, de timbre, banderole
sau formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate (art. 7
alin. 2 din Legea nr. 241/2005);
7. stabilirea cu rea-credinţa de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau
contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de
rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate
bugetului general consolidat (art. 8 din Legea nr. 241/2005).
7.3.4. Cauze de impunitate, de reducere și de agravare a pedepselor în cazul

infracțiunilor de evaziune fiscală și a infracțiunilor conexe evaziunii fiscale
C., A., Munteanu. Current issues about tax evasion (Law no. 50/2013) în “Jurnalul de Studii Juridice” nr. 1-
57
2/2013, Editura Lumen, Iasi, pp. 69-76.

58
124; N., C.,Anitei..R., E., Lazăr.. Regimul juridic al infracţiunilor conexe de evaziune fiscal, Curierul fiscal, nr.
1/2014, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014.

Denumire capitol
Art. 9 şi art. 10 din lege prevăd, după caz, cauze de agravare a pedepselor, dar şi
cauze de nepedepsire şi de reducere a pedepselor, condiţionat de existenţa unei
infracţiuni de evaziune fiscală, de stadiul procesual (în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii), respectiv de cuantumul prejudiciului produs şi acoperirea integrală a acestuia.
În cazul savarsirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevazută de lege, dacă în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori
inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevazute de lege pentru
fapta săvârşită se reduc la jumătate.
Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro,
în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amenda.
Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro,
în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se
înregistrează în cazierul judiciar (art. 10).
Dispoziții legale menţionate operează ca o favoare reglementată în beneficiul
învinuitului sau inculpatului care înțelege să repare prejudiciul cauzat statului.
Dimpotrivă, nerecuperarea prejudiciului cumulativ cu existenţa unui prejudiciu mai
mare de 100.000 euro sau 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, atrage
aplicabilitatea unei cauze de agravare a pedepsei, în sensul majorării limitelor speciale de
pedeapsă cu 5 ani, respectiv 7 ani (art. 9).
Analiza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 evidențiază faptul că toate cauzele de
reducere a pedepsei sau, după caz, de nepedepsire, vizează excusiv faptele penale de
evaziune fiscală, astfel cum sunt prevăzute de art. 9 din lege, nu și faptele penale conexe
evaziunii fiscale. Dacă infracțiunile prevăzute de art. 3-5, art. 7 alin. (1) și (2), fiind
infracțiuni de pericol, oricum nu puneau problema reparării prejudiciului, faptele penale
reglementate de art. 6 și art. 8 alin. (1) și (2) nu intră sub incidența art. 10 alin. (1), chiar în
situația reparării prejudiciului, deoarece sunt excluse de legiuitor din câmpul de aplicare al
articolului de lege anterior menționat, fiind infracțiuni conexe evaziunii fiscale, iar nu
infracțiuni de evaziune fiscală. Eventuala reparare a prejudiciului funcționează, din
perspectiva cauzelor de impunitate și nepedepsire prevăzute în legea specială, doar ca
circumstanță atenuantă judiciară.
Totuși, pentru că diferențierea pe care a făcut-o legiuitorul sub aspectul cauzelor de
reducere a pedepselor putea fi calificată drept ilogică și, totodată, discriminatorie, prin
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor,
legiuitorul a realizat o corecție necesară, prin introducerea în Codul penal a articolului 74¹
("În cazul săvârsirii (...) unor infracțiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a
pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la soluționarea
cauzei în primă instanță, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat,
limitele pedepsei prevazute de lege pentru fapta savarsita se reduc la jumatate. Daca
prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în
echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. Dacă prejudiciul
cauzat și recuperat în aceleași conditii este de până la 50.000 euro, în echivalentul
monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul
judiciar.").
Cauza de nepedepsire și cauzele de reducere a pedepselor nu sunt aplicabile în
situația în care învinuitul sau inculpatul a mai săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute
de Legea nr. 241/2005 în ultimii cinci ani și pentru aceasta a beneficiat de nepedepsire
sau, după caz, de reducerea pedepsei.
În cazul săvârşirii oricărei infracţiuni dintre cele prevăzute în Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, organele judiciare au obligaţia de a lua
măsuri asigurătorii.
Trecerea în revistă a formelor evaziunii fiscale, astfel cum sunt acestea reglementate
în prezent, susţine părerea exprimată în literatura de specialitate conform căruia “cadrul
juridic nu acoperă corespunzător, sub aspectul incriminării şi sancţionării, numărul mare şi

Denumire capitol
59
diversitatea actelor şi faptelor de evaziune fiscală” . Cu titlu de exemplu, avem în vedere
practica care se evidenţiază în cazul societăţilor comerciale, cu precădere, de a-şi provoca
intrarea în insolvabilitate. În Franţa, Codul fiscal include în categoria evaziunii fiscale fapta
de organizare a insolvabilităţii. Opinăm că această faptă ar trebui inclusă şi în legislaţia
naţională ca formă a evaziunii fiscale.
Deoarece interesul principal al statului, ca subiect pasiv al infracţiunilor de evaziune
fiscală ori conexe acestora, este de a recupera prejudiciul produs bugetului consolidat al
statului, art. 14 din Legea nr. 241/2005 prevede o alternativă: dacă sumele datorate
bugetului consolidat al statului nu pot fi cuantificate ca urmare a evidenţelor
contribuabilului, se recurge la metoda estimării prejudiciului creat, în conformitate cu
dispoziţiile Codului de procedură fiscală.
7.4. Situaţii frecvent întâlnite de evaziune fiscală
Raportul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor în Parlamentul European 60

şi practica curentă prezintă forme variate de săvârşire a infracţiunilor de evaziune fiscală.
Vom da cu titlu de exemplu doar câteva dintre formele frecevente de săvârșire a
infracțiunii de eveziune fiscală propriu-zise ori de infracțiune conexă evaziunii fiscale:
- transferul proprietăţii bunurilor impozabile/taxabile către soţ/soţie sau copil/copii,
pentru a reduce sau chiar a nu mai plăti impozite şi taxe. Acest tip de evaziune fiscală este
încurajat de legilaţia fiscală existentă care îl are în vedere pe contribuabil în mod
individual. Această formă de evaziune ar putea fi eliminată prin luarea în considerare a
familiei ca unitate. Dezavantajele soluţiei propuse constau în: descurajarea căsătoriei şi
încurajarea relaţiilor de concubinaj, descurajarea afacerillor de familie;
- transferul proprietăţii bunurilor către o fundaţie sau organizaţie neguvernamentală,
scutită de la plata impozitelor şi a taxelor. Soluţia o reprezintă obligaţia de face
transparente astfel de tranzacţii sau, de ce nu, includerea acestor tranzacţii în categoria
celor impozabile şi în cazul fundaţiilor şi asociaţiilor aşa-zise non-profit;
- transferul veniturilor obţinute de un agent economic într-o altă jurisdicţie,
considerată paradis fiscal. Soluţia la îndemână ar fi restricţionarea libertăţii de mişcare a
capitalurilor, măsură care ar fi însă în contradicţie cu piaţa internă sau lărgirea noţiunii de
reşedinţă/domiciliu fiscal astfel încât să poată fi incluse şi paradisurile fiscale,
- înregistrarea de cheltuieli fictive, pentru care nu există documente justificative (de
exemplu: absența avizului de expediție, a certificatelor de confirmare, a documentelor de
recepție a mărfurilor, concomitente cu plata prin numerar pot fi elemente necesare pentru
a dovedi ca vanzarea/cumpărarea unor mărfuri nu este reală). Soluția ar putea fi
controalele fiscale mai riguroase;
- emiterea de facturi fiscale, fără includerea lor în jurnalul de vânzări, precum și
vânzarea de mărfuri fără a deține documente justificative pentru operațiunile contabile
desfășurate. Dsoluția ar putea fi reintroducerea obligativității utilizării facturilor tipizate;
- reducerea bazei de impozitare, prin deducerea de cheltuieli, deși nu există
documente justificative sau pentru care nu există o bază legală (de exemplu: deducerea
fără drept a penalităților sau a amenzilor sau chiar a plății impozitelor). Soluția ar putea fi
includerea acestor cheltuieli în categoria cheltuielilor deductibile, ca măsură însăși de
încurajare a plății creanțelor către stat. Menționăm că sunt deductibile însă cheltuielile
făcute anticipat, sumele fiind transferate în conturile furnizorului, pentru servicii ce
59
R., Postolache.Drept financiar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 362.
60
Richard Murphy, Closing the European Tax Gap: a report for group of the progressive alliance of socialists
and democrats in the European Parliament, p. 25, disponibil la
http://europeansforfinancialreform.org/en/system/files/3842_en_richard_murphy_eu_tax_gap_en_120229.pd
f (accesat la 26.08.2013).

Denumire capitol
urmează a-i fi prestate anul următor, după cum s-a pronunțat Curtea Supremă de Justiție
prin decizia secției de contencios administrativ nr. 2294 din 18 noiembrie 1998 61;
- schimbarea naturii unei tranzacţii astfel încât să pară ceea ce nu este în realitate,
cum ar fi, de exemplu: plata unor drepturi salariale în forma unor poliţe de asigurare;
- plata muncii prin barter, a cărui evidenţă nu are transpunere contabilă;
- neînregistrarea în evidența contabilă a facturileor privind achiziționarea de mărfuri,
în condițiile în care pentru orice operațiune patrimonială există obligația consemnării ei în
scris, acesta reprezentând baza înregistrărilor în contabilitate, acestea având ca urmare
neachitarea impozitului către stat;
- neîntocmirea în nici o lună de la înființarea unei societăți comerciale de către
administrator a vreunei balanțe de verificare pentru a evidenția activitatea societății;
- înregistrarea în evidențele contabile a unor prețuri de aprovizionare mai mari decât
cele reale prin întocmirea de facturi false care au ca urmare mărirea cheltuielilor societății,
diminuând astfel profitul impozabil;
- utilizarea unei firme nou înfiinţate care funcţionează numai în aparenţă normal,
dispărând în preajma scadenţei obligaţiilor fiscale, în sensul imposibilităţii de identificare la
sediul social declarat sau la punctele de lucru, devenind practic firme fantomă;
- omiterea unor operații comerciale ce intră în sfera T.V.A în baza de calcul a taxei pe
valoare adăugată a tuturor facturilor;
- necalcularea de către instituțiile financiare a T.V.A. aferentă veniturilor obținute ca
urmare a vânzării-cumpărării bunurilor supuse gajului;
- utilizarea ilicită de rapoarte de reevaluare a bunurilor imobile, prin care clădirile din
patrimoniul agenților economici sunt subevaluate, pentru a beneficia de reduceri ilicite de
la plata impozitului pe clădiri;
- neînregistrarea la administrațiile financiare a contractelor de închiriere a mobilelor
sau imobilelor, pentru a nu plăti impozite. O soluție ar fi sancționarea nu doar a locatorului,
ci și a locatarului, ambii fiind în culpă pentru nedeclararea contractului la administrația
financiară în a cărei circumscripție se află imobilul închiriat;
- în cazul bunurilor accizabile, folosirea unor cote de accizare inferioare cotelor
legale. Soluția ar fi reducerea cotelor de accizare;
- neîntocmirea registrelor de casă pentru evidențierea încasărilor și plăților efectuate
prin casierie pentru punctele de lucru;
- utilizarea muncii la negru. Soluția ar fi chiar reducerea taxelor și impozitelor pe care
le suportă angajatorul pentru salariul plătit angajatului;
- în cazul alcoolului – produs supus accizelor – necalcularea accizelor în cazul
modificării concentrației alcoolice sau crearea de plusuri de cantități de alcool, prin
instalarea de mijloace de sustragere (robinete, furtunuri) înainte de contoare. Soluția ar fi
tot reducerea cotelor de accizare;
- comercializarea ilicită a motorinei care beneficiază de reduceri de accize dacă este
destinată activităților agricole. Soluția ar fi tot reducerea cotelor de accizare.
Curtea Supremă de Justiție, Secția de Contencios Administrativ., dec. nr. 2294 din 18 noiembrie 1998, în
61
Carcu M.D., Safta M., Safta D., Jurisprudenta fiscala, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 2000, p. 16-21.

Denumire capitol
1. Cronologia reglementărilor privind evaziunea fiscală în România
2. Cauzele evaziunii fiscale în România
3. Evaziunea fiscală – elemente definitorii, forme şi sfera de reglementare
4.Situaţii frecvent întâlnite de evaziune fiscală
Capitolul 8
EXERCITAREA CONTROLULUI FINANCIAR ŞI
FISCAL62
62
ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.

Denumire capitol
CONŢINUT

8.3.Procedura de control finanicar si fiscal
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va aborda noţiunea, rolul, funcţiile, obiectul controlului

financiar, formele controlului financiar, metodele controlului financiar,procedura de control
finanicar si fiscal si actele de control financiar si fiscal .
1. Noţiunea de control financiar

Etimologic63 noţiunea de control provine din expresia latină contra rolus care
însemna a confrunta actul original al unei părţi cu duplicatul eliberat părţii cu interese
contrare.
În general prin noţiunea de control înţelegem efectuarea unor acte şi operaţiuni
materiale pentru a verifica dacă sunt respectate în raporturile juridice concrete normele
legale. Acest control se poate realiza fie anticipat efectuării şi executării actelor şi
operaţiunilor materiale, fie concomitent cu derularea lor, fie la un interval relativ redus
îndeplinirii actelor şi operaţiunilor materiale.
Controlul financiar reprezintă acea latură a controlului economic, care are ca
obiectiv cunoaşterea de către stat a modului cum sunt constituite, repartizate şi utilizate
mijloacele materiale şi financiare de către regiile autonome, societăţile comerciale, de
diferite instituţii şi alţi agenţi, precum şi: modul de realizare şi cheltuire a banului public de
către: regiile autonome, societăţile comerciale care au capital de stat, instituţiile publice;
asigurarea echilibrului financiar; realizarea eficienţei economico – financiare; dezvoltarea
economiei naţionale şi înfăptuirea progresului social.
2. Rolul controlului financiar

Controlul financiar are rolul de a preveni faptele ilegale, de a identifica deficienţele
şi de a lua măsurile necesare pentru restabilirea legalităţii.
Obiectivul controlului financiar de a rezolva erorile, abaterile, lipsurile, deficienţele
cu scopul de a le remedia şi de a le evita în viitor.
Ş., M., Minea. F., C., Costaş, 2008, op. cit. pp. 165-168; D., D., Şaguna. op. cit. p. 329-330; D., Popa şi
63
Adrian, Fanu –Moca. Drept financiar. Curs universitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1993, p.331; N., C.,
Dariescu. op. cit. p.237-238; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, 2005, op. cit. p.215-217.

Denumire capitol
3.Funcţiile controlului financiar

Având în vedere modul de organizare şi exercitare, rolul şi obiectivele pe care le
îndeplineşte controlul financiar îndeplineşte următoarele funcţii 64:
 Funcţia de evaluare care constă în actele şi operaţiunile de estimare a situaţiei
existente la un moment dat, a rezultatelor obţinute la sfârşitul unei perioade, a
modului de desfăşurare a activităţii în condiţiile de normalitate, legalitate şi
eficienţă;
 Funcţia preventivă constă într-o serie de măsuri luate de organele de control în
vederea evitării şi eliminării unor fraude înainte de a se produce efectele negative
ale acestora, prin identificarea şi anularea cauzelor care le generează sau le
favorizează;
 Funcţia de documentare care se asigură cunoaşterea cantitativă şi calitativă a
problemelor ce fac obiectul dezvoltării economico-sociale, controlul participând
nemijlocit la actul de conducere, furnizând date şi informaţii pentru fundamentarea
deciziilor economico-financiare;
 Funcţia recuperatorie constă în acţiunea de descoperire şi recuperare a pagubei şi
luarea de măsuri faţă de cei vinovaţi;
 Funcţia pedagogică presupune ridicarea nivelului de pregătire a cadrelor din
economie în vederea rezolvării în condiţii satisfăcătoare a sarcinilor ce le revin,
precum şi pregătirea profesională a organelor de control.
4. Obiectul controlului financiar

Obiectul controlului financiar îl formează actele şi operaţiunile emise sau înfăptuite
de agenţii economici, instituţiile publice, precum şi de alţi participanţi la viaţa economico-
financiară a statului.
1. Noţiuni introductive
In cadrul structurii şi formelor organizatorice de control distingem trei componente

majore:
1. Controlul legislativ care se realizează de Parlament prin Camera Deputaţilor şi
Senat şi de organul consultativ de specialitate (Consiliul Consultativ, Curtea
Constituţională). Cele două Camere îşi exercită controlul legislativ prin comisii,
comisii permanente, comisii speciale, subcomisii, raporturi, interpelări, etc.;
2. Controlul economico-financiar şi fiscal se realizează de organe specializate şi
anume de Ministerul Finanţelor Publice (prin Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală, Comisia Fiscală Centrală, Departamentul Naţional Antifraudă, Autoritatea
Naţională a Vămilor, Garda Financiară, Direcţia Generală a Finanţelor Publice) şi
de Curtea de Conturi;
3. Controlul judiciar se realizează de puterea judecătorească prin următoarele
instituţii:
 Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;
 Instanţele judecătoreşti.
I. Bostan Controlul financiar, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 17 -20; D., D., Şaguna. op. cit. p. 330-331; Ş.,
64
M., Minea. F., C., Costaş, 2005, op. cit. p. 238-239; N., C., Dariescu. op. cit. p.237-238.

Denumire capitol
2. Formele controlului financiar
Formele controlului financiar se delimitează prin următoarele criterii 65:

1. După momentul în care se efectuează controlul financiar poate fi:
a. Controlul financiar preventiv este un control specializat, care implică verificarea şi
analiza activităţii economice şi financiare sub aspectul legalităţii, oportunităţii, necesităţii
actelor şi operaţiunilor, a utilizării cu eficienţă a fondurilor materiale şi băneşti, precum şi
pentru asigurarea integrităţii acestora. Acest control poate fi:
 control financiar preventiv propriu care este executat de conducătorii instituţiei
respective care au obligaţia să stabilească toate actele şi operaţiunile care se
supun controlului financiar preventiv. Acest control se exercită de către contabilul
şef prin viză de control financiar preventiv propriu;
 controlul financiar preventiv delegat se organizează de către Ministerul Finanţelor
Publice prin controlori delegaţi. Aceştia exercită viza de control financiar preventiv
delegat asupra proiectelor de operaţiuni vizate în prealabil de către controlul
financiar preventiv propriu al instituţiei respective.
b. Controlul financiar concomitent (simultan sau operativ ori curent) se exercită în
momentul desfăşurării proceselor economice şi financiare, odată sau în paralel cu
efectuarea actelor şi operaţiunilor pe care le presupune acest control, în scopul de a
interveni în vederea corectării, înlăturării, prevenirii şi corectării deficienţelor sau
ilegalităţilor. Acest control se exercită inopinat, odată pe lună, prin verificări faptice pe bază
de documente, de regulă prin sondaj. Controlul se exercită de către membrii consiliului de
administraţie, cenzori, inspectori sau alte persoane având atribuţii similare.
c. Controlul financiar posterior (ulterior) se exercită asupra actelor şi operaţiunilor care au
fost deja executate. Acest control este cel mai eficient deoarece se exercită în mod
amănunţit asupra actelor şi operaţiunilor deja efectuate stabilind în mod concret cum au
fost îndeplinite actele şi operaţiunile de către persoanele îndrituite.
2. După sfera de activitate controlul financiar poate fi:
a. Controlul intern care se exercită pe baza dispoziţiilor din interiorul societăţii
presupune verificarea modului cum au fost îndeplinite şi efectuate actele şi
operaţiunile economico-financiare;
b. Controlul extern care se exercită pe baza documentelor ce se află la alţi agenţi
economici pentru a stabili modul cum au fost îndeplinite actele şi operaţiunile
economico-financiare;
c. Control financiar parţial care se exercită doar asupra unor actele şi operaţiunile
d. Control financiar total care presupune verificarea tuturor actelor şi operaţiunilor
economico-financiare.
3. După durata de timp controlul financiar poate fi:
a. Controlul financiar periodic se exercită la anumite intervale de timp asupra actelor şi
operaţiunilor economico-financiare;
b. Controlul financiar permanent se exercită tot timpul asupra actelor şi operaţiunilor
4.După poziţia organului de control controlul financiar poate fi:
a. Controlul intern este exercitat de organele din interiorul firmei si pe baza dispoziţiilor
acestora. Este un atribut al conducerii şi poate îmbrăca forma controlului preventiv,
operativ şi post operativ;
b. Controlul extern este efectuat de organele externe ierarhice sub diferite forme al
controlului fiscal sau bancar, control exercitat de Ministerul Finanţelor, Agenţia
Naţională de Control , Curtea de Conturi, şi alte organe specializate.
D., D., Şaguna op. cit. 334 –336; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, 2008, op. cit. pp. 168 -176; N., C.,
65
Dariescu. op. cit. p.240-244.

Denumire capitol
5.In raport cu interesele economico financiare pentru care este organizat si
executat, controlul financiar poate fi:
a. Controlul financiar al statului care cuprinde in sfera sa modul de administrare si
utilizare a mijloacelor financiare publice, precum si reglementarilor financiar
contabile de către agenţii economici;
b. Controlul financiar propriu exercitat la nivelul ministerelor, departamentelor, instituţii
publice, agenţi economici este organizat sub forme distincte: control financiar
preventiv si control financiar de gestiune.
6.După modul în care se concretizează controlul financiar poate fi:
a. Controlul financiar direct se exercită în mod direct asupra actelor, faptelor şi
operaţiunilor economico –financiare şi fiscale;
b. Controlul financiar indirect se exercită asupra actelor, faptelor şi operaţiunilor care
au conexiuni cu actele, faptele şi operaţiunile economico –financiare şi fiscale;
c. Controlul financiar de drept se exercită de către organele de control financiar şi
fiscal asupra conformităţii actelor, faptelor şi operaţiunilor economico –financiare şi
fiscale şi respectarea dispoziţiilor legale în vigoare în domeniul economico-financiar
şi fiscal;
d. Controlul financiar de fapt se exercită de către organele de control financiar şi fiscal
asupra realităţii actelor, faptelor şi operaţiunilor economico –financiare şi fiscale.
3. Metodele controlului financiar
Metodele care se utilizează în exercitarea controlului financiar 66 sunt:

1. Controlul financiar faptic este acel procedeu de stabilire reală a existenţei şi mişcării
mijloacelor materiale şi băneşti precum şi a desfăşurării activităţii economice şi
financiare. Acest control se exercită la faţa locului printr-o observare directă,
constatând acele situaţii ce nu rezultă din documente. Modalităţile de rezolvare a
controlului financiar sunt diverse dar cele mai importante sunt:
a. Inventarierea are ca obiectiv constatarea la un moment dat a existenţei
cantitative şi calitative a elementelor de activ şi de pasiv ale unei unităţi
precum şi a modului de executare a sarcinilor de către gestionari;
b. Observarea directă urmăreşte modul cum este organizat şi cum funcţionează
un compartiment, dacă se respectă prescripţiile legale în desfăşurarea unei
activităţi, în ce măsură este organizat timpul de muncă corespunzător,
c. Expertiza tehnică şi analiza de laborator sunt modalităţi care se folosesc
pentru stabilirea integrităţii valorii materiale, realităţii unor operaţii calităţii
unor produse;
2. Controlul financiar documentar se exercită prin verificarea documentelor existente
în cadrul evidenţei contabile. Prin acest procedeu se stabileşte realitatea,
oportunitatea, necesitatea şi legalitatea operaţiunilor economico-financiare care se
controlează;
3. Controlul documentar contabil se poate realiza prin diverse modalităţi utilizate
selectiv sau combinat în raport cu situaţia existentă:
a. Controlul cronologic al documentelor presupune verificarea documentelor pentru a
vedea dacă ele au fost înregistrate în ordine cronologică în evidenţa contabilă;
b. Controlul invers cronologic al documentelor constă în verificarea documentelor de
la sfârşitul perioadei ultimei înregistrări spre începutul perioadei către prima
înregistrare a documentelor;
66
D., D., Şaguna op. cit. 337 –340; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, 2008, op. cit. p. 179 -180; N., C., Dariescu.
op. cit. p.244 -247.

Denumire capitol
c. Controlul sistematic este modalitatea prin care se examinează documentele şi
înregistrările contabile care dau posibilitatea să se urmărească un anumit obiectiv
putându-se trage concluzii pentru fiecare în parte;
4. Controlul formal se realizează pentru stabilirea autenticităţii documentului
verificându-se dacă el corespunde formei specifice acestei operaţiuni şi cuprinde
toate datele prevăzute în mod obligatoriu;
5. Controlul de fond se realizează pentru a evidenţia legalitatea, necesitatea,
oportunitatea, sinceritatea şi realitatea operaţiunilor economico-financiare;
6. Controlul financiar încrucişat constă în verificarea documentaţiei unităţii controlate,
concomitent cu o verificare a documentelor unităţilor cu care aceasta are relaţii
economice şi financiare în scopul constatării autenticităţii actelor şi operaţiunilor
efectuate;
7. Controlul reciproc al operaţiunilor şi documentelor constă în confruntarea
operaţiunilor şi documentelor cu altele care conţin aceleaşi elemente ce se găsesc
în cadrul unităţii controlate;
8. Controlul documentar este o operaţiune complexă care cuprinde:
a. Controlul planificat atunci când se prevede într-un plan efectuarea controlului;
b. Controlul neplanificat care intervine ca urmare a unor evenimente neprevăzute ce îl
fac necesar;
9. Controlul financiar departamental sau extradepartamental se realizează atunci
când unitatea care controlează şi cea controlată precum şi organele de control
aparţin aceluiaşi departament sau sunt din departamente diferite;
10. Controlul financiar total există atunci când se exercită asupra tuturor actelor şi
operaţiunilor ce au avut loc în perioada de la ultimul control financiar;
11. Controlul financiar prin sondaj cercetează cele mai reprezentative documente şi
operaţii care permit obţinerea unor concluzii cu caracter general asupra obiectivului
urmărit;
12. Controlul financiar complex se realizează atunci când se cercetează întreaga
activitate a unităţii de la probleme economico-financiare la probleme tehnice şi de
cadre în profunzime;
13. Controlul financiar mixt presupune folosirea unor procedee tehnice direct cu scopul
de a realiza o mai mare eficacitate a acţiunilor de verificare şi de a elimina
dezavantajele unora dintre procedeele folosite;
14. Controlul financiar repetat se realizează atunci când rezultatele unor controale sunt
nesatisfăcătoare trecându-se la un nou control ce poate fi efectuat de acelaşi organ
sau de un organ diferit;
15. Auditul public67 intern reprezintă un ansamblu de activităţi şi acţiuni corelate,
desfăşurate de structuri specializate, constituite la nivelul instituţiei publice în cauză
sau la nivelul instituţiei ierarhic superioare , care, pe baza unui plan şi a unei
metodologii prestabilite se vor efectua verificări, inspecţii şi analize sub aspect
tehnic, managerial şi financiar-contabil.
8.3. Procedura de control finanicar si fiscal
Procedura executării controlului financiar 68 este alcătuită dintr-un ansamblu de acte

şi operaţiuni care privesc desfăşurarea şi valorificarea rezultatelor acţiunilor de control.
67
vezi pt. amănunte I. Macovei şi I. Bostan, Audit financiar public, Editura Corona, Iaşi, 2001;
68
D., D., Şaguna op. cit. 340-342; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, 2008, op. cit. pp. 180 -186; N., C., Dariescu.
op. cit. p.253 -255.

Denumire capitol
Procedura executării controlului financiar cuprinde următoarele momente:
 Primul moment presupune alegerea activităţii şi unităţii ce urmează a fi controlată.
Acest moment constă în informarea şi documentarea asupra problemelor esenţiale
spre care se îndreaptă controlul.
 Al doilea moment constă în desfăşurarea acţiunii de control care presupune o serie de
acte, operaţiuni şi metode folosite de echipa de control pentru a verifica: mijloacele
materiale şi băneşti, valorificarea potenţialului de muncă , tehnica de care dispune
unitatea, etc.
 Al treilea moment constă în valorificarea rezultatelor controlului prin informarea
organului care a dispus controlul pentru a da posibilitatea luării celor mai bune măsuri
în vederea: îmbunătăţirii activităţii unităţii controlate, stabilirii de măsuri pentru
prevenirea şi înlăturarea abaterilor, aplicarea sancţiunilor.
Procedura executării controlului financiar se desfăşoară pe baza unui plan bine
determinat, într-o anumită ordine care poate fi grupată în următoarele etape:
 I etapă constă în pregătirea echipei de control prin informarea şi documentarea cu
privire la: dispoziţiile legale, specificul unităţii ce urmează a fi controlată, actele
normative cu caracter economico-financiar pe care le înfăptuieşte unitatea, analiza
actelor anterioare de control, măsurile luate ca urmare a verificărilor, sesizările făcute
de banca finanţatoare, sesizările făcute de întreprinderile ce au legături economice cu
această unitate;
 a II – a etapă constă în prezentarea echipei de control la unitatea unde urmează să se
efectueze controlul;
 a III - a etapă presupune organizarea activităţii echipei de control care constă în
întocmirea unui plan de lucru în care se prevăd obiectivele cuprinse în tematica de
control ca urmare a constatărilor făcute în urma informării şi documentării săvârşite în
prima etapă;
 a IV-a etapă constă în desfăşurarea activităţii de control care presupune: verificarea
propriu-zisă a actelor şi operaţiunilor, a legalităţii actelor şi operaţiunilor, a oportunităţii
actelor şi operaţiunilor, a săvârşirii actelor şi operaţiunilor pentru realizarea în condiţii
de eficienţă şi economicitate a obiectivelor unităţii respective;
 a V-a etapă constă în redactarea actelor de control ceea ce presupune: fundamentarea
concluziilor, a constatărilor făcute, prezentarea abaterilor şi a dispoziţiilor legale
încălcate precum şi a măsurilor dispuse, stabilirea persoanelor răspunzătoare de
încălcarea dispoziţiilor legale, poziţia acestor persoane în faţa echipei de control,
punctele de vedere ale echipei de control şi concluziile definitive la care s-a ajuns în
urma controlului;
 a VI-a etapă constă în valorificarea rezultatelor acţiunii de control ceea ce presupune
luarea măsurilor corespunzătoare ca urmare a controlului şi urmărirea de către
unitatea care a dispus controlul a îndeplinirii în mod corespunzător a acestor măsuri
de către unitatea controlată ca urmare a constatărilor făcute în urma efectuării
controlului.

Denumire capitol
Actele de control financiar şi fiscal 69 sunt documente în care se consemnează
constatările şi rezultatele acţiunii de control fiind specifice diferitelor forme şi nivele de
organizare a controlului financiar şi fiscal.
Actele de control financiar şi fiscal70 sunt:
1. Raportul de control financiar este documentul principal al controlului care
cuprinde deficienţele şi abaterile constatate, cauzele şi consecinţele neregulilor
constatate. Acest act se întocmeşte pe capitole, într-o succesiune cronologică fiind
format din următoarele capitole:
 Un capitol introductiv care cuprinde: numele organului de control, delegaţia pe baza
căruia s-a efectuat controlul, stadiul de executare a obligaţiilor, recomandările
stabilite în urma controalelor efectuate, perioada în care s-a efectuat controlul;
 Un alt capitol cuprinde deficienţele constatate care sunt grupate pe probleme
corespunzătoare obiectivelor urmărite iar pentru fiecare deficienţă constatată se
indică actele, persoanele răspunzătoare, cauzele, consecinţele;
 în ultimul capitol se precizează că s-a încheiat controlul, că s-au restituit
documentele, se arată în câte exemplare a fost întocmit raportul, se semnează de
organul de control şi conducerea unităţii.
În raportul de control se consemnează numai constatările proprii ale echipei de control
bazate pe fapte prezentate clar şi concis.
2. Raportul de audit public intern este un act unilateral în care se va consemna:
 Scopul şi obiectivele raportului de audit intern
 Structura minimală a raportului de audit intern (date de identificare a acţiunii de audit
intern, modul de desfăşurare a acţiunii de audit intern, constatările efectuate,
concluziile şi recomandările echipei de auditare, documentaţia anexă la raportul de
audit intern );
 Prezentarea sistematică a concluziilor, a recomandărilor şi măsurilor, după caz, care
se impun pentru remedierea sau prevenirea deficienţelor constatate.
Raportul de audit intern se caracterizează prin următoarele elemente minimale:
 va fi semnat pe fiecare pagină de auditor;
 va fi întocmit într-un singur exemplar şi se înregistrează la auditor;
 se prezintă conducătorului instituţiei publice (ordonatorului de credite) care a
aprobat audierea şi se arhivează la compartimentul de audit intern.
3. Registrul unic de control are ca scop evidenţierea tuturor controalelor desfăşurate
la contribuabil de către toate organele de control specializate, în domeniile:
financiar-fiscal, sanitar, fitosanitar, urbanism, calitatea în construcţii, protecţia
consumatorului, protecţia muncii, inspecţia muncii, protecţia împotriva incendiilor,
precum şi în alte domenii prevăzute de lege. Evidenţierea controalelor în registrul
unic de control, se face cu semnăturile reprezentantului legal al contribuabilului şi
organului de control. Contribuabilii , persoane juridice înregistrate la Oficiul Naţional
al Registrului Comerţului, precum şi celelalte categorii de contribuabili au obligaţia
de a prezenta organelor de control registrul unic de control. Organele de control au
obligaţia de a consemna în registru, înaintea începerii controlului, următoarele
elemente: numele şi prenumele persoanelor împuternicite de a efectua controlul,
unitatea de care aparţin, numărul legitimaţiei de control, numărul şi data delegaţiei /
ordinului de deplasare, obiectivele controlului, perioada controlului, perioada
controlată, precum şi temeiul legal în baza căruia se efectuează controlul.
69
Menţionăm că mai există şi alte acte de control financiar în afara celor menţionate în curs.
D., D., Şaguna op. cit. 342-344; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, 2005, op. cit. p. 235 -236; N., C., Dariescu.
70
op. cit. p.256 -264.

Denumire capitol
Organele de control sunt obligate ca înainte de începerea acţiunii de control să
consulte actele de control încheiate anterior, care au legătură cu domeniul lor de
activitate, pentru a cunoaşte constatările făcute, măsurile stabilite şi stadiul
îndeplinirii lor. În situaţia neprezentării registrului unic de control, verificarea se
efectuează, iar cauzele neprezentării se consemnează în actul de control. După
finalizarea controlului, în registrul unic de control se înscriu obligatoriu numărul şi
data actului de control întocmit. Registrul unic de control se numerotează, se
sigilează şi se păstrează de reprezentantul legal al unităţii verificate sau de
înlocuitorul acestuia. Registrul unic de control se ţine la sediul social şi la fiecare
sediu secundar pentru care s-au eliberat avize/autorizaţii şi/sau acorduri de
funcţionare. Registrul unic de control se eliberează, contra cost, de direcţiile
generale ale finanţelor publice din raza teritorială unde îşi are sediul social
contribuabilul, pe baza certificatului de înregistrare, în cazul comercianţilor, şi pe
baza certificatului de înregistrare fiscală, în cazul celorlalte categorii de
contribuabili.
4. Cazierul fiscal reprezintă un mijloc de evidenţă şi urmărire a contribuabilului cu risc
financiar ridicat care au săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, financiare şi
vamale sau care urmăresc disciplina financiar - fiscală. Cazierul fiscal s-a organizat
în scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, întăririi administrării impozitelor şi
taxelor datorate bugetului de stat. În cadrul cazierului fiscal se ţine evidenţa
persoanelor fizice şi juridice, a asociaţilor, a acţionarilor şi reprezentanţilor legali ai
persoanelor juridice care au săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, financiare şi
vamale sau care urmăresc disciplina financiar - fiscală. Cazierul fiscal se
organizează de Ministerul Finanţelor Publice la nivel central şi la nivelul Direcţiilor
Generale ale Finanţelor Publice judeţene şi a municipiului Bucureşti în format
electronic. În cazierul fiscal se înscriu provizoriu date până la soluţionarea definitivă
a cauzei, când se şterg din evidenţă date privind contribuabilii faţă de care organele
competente au dispus măsuri care pot fi atacate. Înscrierile provizorii pentru care nu
s-au primit comunicări de soluţionare definitivă timp de 10 ani de la înregistrare se
şterg din evidenţă la împlinirea acestui termen. În cazierul fiscal se înscriu date
privind:
 Faptele care constituie infracţiuni şi contravenţii prevăzute de H.G. 1036/2003;
 Sancţiuni aplicate contribuabililor care au săvârşit fapte sancţionate de legile
fiscale, financiare şi vamale sau care urmăresc disciplina financiar – fiscală;
 Măsuri de executare silită aplicate contribuabililor ca urmare a săvârşirii unor fapte
sancţionate de legile financiare, fiscale şi vamale.
Înscrierea datelor privind sancţiunile aplicate contribuabililor, a măsurilor de executare
silită sau înscrierile provizorii se efectuează pe baza următoarelor documente:
 Extrase de pe hotărârile judecătoreşti definitive, transmise de instanţele
judecătoreşti Ministerului Finanţelor Publice;
 Extrase de pe deciziile de soluţionare a contestaţiilor rămase definitive pentru
neexecutarea căilor de atac;
 Actele, documentele întocmite de organele fiscale şi vamale din subordinea
Ministerului Finanţelor Publice prin care se consemnează faptele sancţionate de
legile financiare, fiscale, vamale sau care privesc disciplina financiară;
 Acte ale altor organe competente să constate faptele sancţionate de legile
financiare , fiscale, vamale sau care privesc disciplina financiară.
Contribuabilii care au înscris date în cazierul fiscal sau pentru care sau făcut înscrieri
provizorii se scot din evidenţă dacă se află în una din următoarele situaţii:
 Faptele pe care le-au săvârşit numai sunt sancţionate de lege;
 A intervenit reabilitarea de drept sau judecătorească;
 Nu au mai săvârşit fapte de natura celor menţionate într-o perioadă de 10 ani de la
data rămânerii definitive a actului prin care au fost sancţionate faptele;

Denumire capitol
 În cazul achitării datoriilor;
 Decesul duce la radierea contribuabiliului.
În scopul completării cazierului fiscal organele fiscale pot solicita Inspectoratului
General al Poliţiei şi unităţilor teritoriale extras de pe cazierul judiciar al contribuabilului
care a săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, fiscale, vamale sau care privesc
disciplina financiară.
Contribuabilii au dreptul să solicite certificate de cazier fiscal conţinând datele înscrise
în cazierul fiscal propriu sau într-o formă simplificată care să ateste dacă figurează în
evidenţa cazierului fiscal.
Certificatul de cazier fiscal este valabil 30 de zile de la data emiterii în scopul în care a
fost eliberat şi se remite pe baza perceperii de taxe extrajudiciare de timbru.
5. Procesul verbal de control va avea o parte introductivă în care se va menţiona: data
şi locul controlului; numele şi pronumele celui care efectuează controlul; denumirea
unităţii controlate; perioada la care se referă controlul; perioada în care s-a efectuat
controlul. În funcţie de cele constatate procesul verbal va cuprinde următoarele
elemente: obiectul controlului; actele şi operaţiunile controlate, din care a rezultat
constatarea; actele normative încălcate; numele, prenumele şi funcţia persoanei
răspunzătoare; eventualele obiecţii ale persoanelor controlate; măsurile luate în timpul
controlului.
6. Nota de prezentare a procesului verbal de control reprezintă un raport al echipei de
control reprezintă un raport al echipei de control, care va cuprinde: concluziile şi
propunerile echipei de control cu privire la cele constatate.
7. Notele de constatare reprezintă acte constatatorii pentru situaţii în care reconstituirea
ulterioară nu este întotdeauna posibilă. În aceste note se consemnează situaţii de fapt,
precum şi măsurile luate pentru remedierea deficienţelor.
8. Notele explicative se întocmesc în cazul în care se constată abateri sau fraude care
atrag răspunderea juridică. Acestea se întocmesc sub formă de întrebări şi răspunsuri.
Întrebările sunt puse de organele de control, iar răspunsurile sunt date de persoanele
considerate răspunzătoare de abateri sau de fraude precum şi de alte persoane care
pot clarifica cauzele şi împrejurările care au dus la săvârşirea abaterilor sau fraudelor
ori de persoane care pot clarifica împrejurările care au dus la nerespectarea actelor
normative în cauză. Ca urmare a acestor note se definitivează constatările echipei de
control.
9. Nota de expunere a concluziilor se va încheia în situaţia în care nu s-a constatat nici
o încălcare a operaţiunilor economice, financiare şi contabile şi se vor consemna
obiectivele urmărite, actele şi operaţiunile verificate.
10. Procesul verbal de constatare a contravenţiilor se încheie de echipa de control în
cazul în care se constată încălcarea disciplinei financiare şi fiscale de către unitatea
controlată. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod
obligatoriu:
 data şi locul unde este încheiat;
 numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator;
 datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi
locul de muncă ale contravenientului;
 descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost
săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea
gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;
 indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia;
 posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii
prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;
 termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea.
În situaţia în care contravenientul este persoană juridică în procesul-verbal se vor face
menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului şi

Denumire capitol
codul fiscal ale acesteia, precum şi datele de identificare a persoanei care o reprezintă. În
momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la
cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de
constatare. Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica "Alte
menţiuni", sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de
contravenient. În cazul în care contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să
semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie să
fie confirmate de cel puţin un martor. În acest caz procesul-verbal va cuprinde şi datele
personale din actul de identitate al martorului şi semnătura acestuia. Nu poate avea
calitatea de martor un alt agent constatator. În lipsa unui martor agentul constatator va
preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod.
1. Ce intelegem prin: noţiunea, rolul, funcţiile şi obiectul controlului financiar?

2. Care sunt formele şi metodele controlului financiar?
3.Procedura de control finanicar si fiscal.
4. Ce acte de control financiar si fiscal cunoașteti?

Denumire capitol
Capitolul 9
MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE CA ORGAN
CU ATRIBUŢII DE CONTROL FINANCIAR SI FISCAL71
CONŢINUT
9.1. Noțiuni introductive despre organe ale statului care au competență in domeniul financiar
si fiscal
9.2. Organizarea si functionarea Minsiterului Finantelor Publice(MFP)
9.3. Colegiul fiscal
9.4. Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF)
9. 5. Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (DGAF
71
ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.

Denumire capitol
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va fi dedicat: noțiunilor introductive despre organe ale statului
care au competență in domeniul financiar si fiscal, organizarii si functionarii Minsiterului
Finantelor Publice (MFP), Colegiului fiscal,Agenției Națională de Administrare Fiscală
(ANAF), Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală (DGAF), Departamentului de Luptă
Antifraudă (DLAF).
9. 1. Noțiuni introductive despre organe ale statului care au competență in domeniul

financiar si fiscal
În sens larg72 cuprinsul aparatului financiar al statului sunt incluse totalitatea

organelor de stat care contribuie în mod direct sau care doar înlesnesc înfăptuirea
activităţii financiare prin care se aplică politica financiară a statului.
În sens restrâns aparatul financiar cuprinde organele de specialitate ale statului cu
atribuţii în domeniul financiar.
Din cele menţionate mai sus, rezultă că există două categorii de organe în cadrul
aparatului financiar şi anume:
1. organe ale statului care au competenţă generală, din care fac parte Parlamentul,
Preşidenţia, Guvernul, Consiliile judeţene şi locale, celelalte organe centrale şi
locale ale administraţiei de stat, precum şi instituţiile publice de subordonare
centrală şi locală;
2. organe ale statului care au competenţă specială din care fac parte:
 organe centrale de specialitate: Ministerul Finanţelor Publice şi Curtea de
Conturi.
 organe locale de specialitate (cele care aparţin de Ministerul Finanţelor
Publice şi Curţii de Conturi).
Potrivit art. 17 din Codul de procedură fiscală „Statul este reprezentat de Ministerul
Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale
subordonate cu personalitate juridică (alin.3). Unităţile administrativ-teritoriale sunt
reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de compartimentele de
specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de către autorităţile respective (alin
4). Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile subordonate acesteia, precum şi
compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt denumite
în prezentul cod organe fiscale” (alin 5)
9.2. Organizarea si functionarea Minsiterului Finantelor Publice
Ministerul Finanţelor se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al

administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care aplică strategia şi
Programul de guvernare în domeniul finanţelor publice. 73
Conducerea Ministerului Finanţelor Publice 74 se exercită de către ministrul finanţelor
publice. Ministrul finanţelor publice reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi
72
D., D., Şaguna op. cit. 89-90; Ş., M., Minea. F., C., Costaş, 2005, op. cit. p. 237 -238; N., C., Dariescu. op.
cit. p.265 -266.

Denumire capitol
publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate. Prin ordin al ministrului
finanţelor publice unele atribuţii pot fi delegate şi persoanelor cu funcţii de conducere din
compartimentele de specialitate. Ministrul finanţelor publice îndeplineşte, în domeniul de
activitate al ministerului, atribuţiile generale prevăzute la art. 53 alin. (1) din Legea 90/2001
privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi
completările ulterioare. De asemenea, ministrul finanţelor publice îndeplineşte şi alte
atribuţii specifice, stabilite prin alte acte normative.
În exercitarea atribuţiilor sale ministrul finanţelor publice emite ordine şi instrucţiuni,
în condiţiile legii.
Ministrul finanţelor publice este ajutat în activitatea de conducere a ministerului de 5
secretari de stat şi de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu rang de
secretar de stat, numiţi prin decizie a primului-ministru.
Ministerul Finanţelor Publice contribuie în mod eficient, transparent şi orientat la

elaborarea şi implementarea strategiei şi a Programului de guvernare în domeniul
finanţelor publice, în exercitarea administrării generale a finanţelor publice, asigurând
utilizarea pârghiilor financiare şi valutare în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi
pentru stimularea iniţiativei agenţilor economici.
Ministerul Finanţelor Publice asigură, prin redistribuirea veniturilor, desfăşurarea
activităţilor din domenii de interes public, cum este cel social, cel economic, cel al apărării
naţionale şi ordinii publice.
În subordinea Ministerul Finanţelor Publice funcţionează următoarele unităţi: 75
A. Cu finanţare de la bugetul de stat:

1. Agenţia Naţională Administrare Fiscală inclusiv preşedintele şi vicepreşedinţii în
subordinea căreia funcţionează:
1.1. Garda Financiară;
1.2. Autoritatea Naţională a Vămilor;
1.3. Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene în subordinea cărora
funcţionează: administraţiile finanţelor publice municipale; administraţiile
finanţelor publice pentru contribuabilii mijlocii; administraţiile finanţelor publice
orăşeneşti; administraţiile finanţelor publice comunale; Direcţia Generală a
Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti
2. Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor;
3. Comisia Naţională de Prognoză;
4. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor;
5. Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor
religioase din România;
6. Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut
comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
B. Activităţi care funcţionează pe lângă Ministerul Finanţelor Publice:

1. Tipărirea şi difuzarea publicaţiei „Revista finanţe publice şi Contabilitate”;
2. Consiliul Contabilităţii şi Raportărilor Financiare.
A. Companii naţionale aflate sub autoritatea Ministerul Finanţelor Publice la care
acesta exercită calitatea de reprezentant al statului ca acţionar:
1. Compania Naţională „Imprimeria Naţională” – S.A.;
73
N., C., Aniţei . Reglementarea juridică a organelor cu atribuţii de control financiar-fiscal, Editura Lumen,
2011; N., C., Aniţei . procedura fiscală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; N., C., Dariescu. Drept
financiar, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2006, p. 178-184.
74
Vezi pentru amănunte art. 11-23 din Hotărârea nr. 208 din 17/03/2005.
75
http://www.mfinante.ro/subordonate.html?pagina=acasa.

Denumire capitol
2. Compania Naţională „Loteria Română” – S.A..
Ministerul Finanţelor Publice aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul

finanţelor publice. Este un minister cu rol de sinteza şi îndeplineşte următoarele funcţii:76
- asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare în

domeniul finanţelor publice;
- asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar pentru realizarea
obiectivelor strategice din domeniul său de activitate;
- - asigură, în numele statului român şi al Guvernului României, reprezentarea pe plan
intern şi extern în domeniul său de activitate;
- aplică prevederile Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru
domeniul financiar, fiscal şi economic;
- elaborează şi implementează politicile bugetare şi politicile fiscale ale Guvernului;
- asigură corelarea politicilor fiscale şi bugetare cu celelalte politici economico-sociale;
- coordonează relaţiile bugetare cu Uniunea Europeană, precum şi a contactelor cu
structurile comunitare, din punct de vedere administrativ;
- administrează veniturile statului;
- contractează şi administrează datoria publică;
- administrează resursele derulate prin Trezoreria Statului;
- exercită controlul financiar public intern, inclusiv a auditului intern;
- asigură evidenţa centralizată a bunurilor ce constituie domeniul public al statului;
- elaborează şi supraveghează cadrul legal în domeniul contabilităţii;
- coordonează asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de către
Uniunea Europeană şi de către statele membre ale acesteia;
- coordonează utilizarea asistenţei financiare nerambursabile acordate României de
către Uniunea Europeană prin fondurile structurale şi de coeziune;
- asigură administrarea financiară a fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD;
- asigură exercitarea controlului aplicării unitare şi respectării reglementărilor legale în
domeniul său de activitate, precum şi al funcţionării instituţiilor care îşi desfăşoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa;
- asigură elaborarea şi implementarea politicii în domeniul sistemelor de management
financiar şi control la instituţiile publice.
Principiile care stau la baza activităţii Ministerului Finanţelor Publice sunt

următoarele:
- coerenţa, stabilitatea şi predictibilitatea în domeniul finanţelor publice pe termen

mediu;
- armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene;
- întărirea autorităţii instituţiei;
- perfecţionarea managementului fondurilor publice;
- transparenţa activităţii în toate domeniile sale de activitate;
- colaborarea cu partenerii sociali;
- asigurarea unui mediu de afaceri concurenţial şi predictibil.
Ministerul Finanţelor Publice, are în principal, următoarele atribuţii legate de fiscalitate:

b. în domeniul finanţelor publice;
76
http://www.mfinante.ro/subordonate.html?pagina=acasa.

Denumire capitol
c. referitoare la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor
speciale şi bugetele locale;
d. privind încasarea, administrarea şi repartizarea veniturilor bugetare;
e. elaborează proiecte de acte normative în domeniile: economic, financiar, fiscal şi
financiar-contabil;
f. legate de convenţiile şi acordurile privind evitarea dublei impuneri;
g. coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale în numele statului, în
domeniul relaţiilor financiare şi valutare, în colaborare cu Ministerul Afacerilor
Externe.
În îndeplinirea atribuţiilor sale Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională
Administrare Fiscală, după caz, sunt autorizate:
a. să aprobe înlesniri, restituiri, compensări şi amânări la plata impozitelor, taxelor,
contribuţiilor sociale şi a altor vărsăminte bugetare obligatorii în condiţiile legii;
b. să aplice, prin organele abilitate, modalităţile de executare silită şi măsurile
asigurătorii, în condiţiile legii, pentru recuperarea creanţelor bugetare.
9. 3. Colegiul fiscal
Potrivit art. 1 din Ordinul nr. 86/2011 pentru constituirea şi funcţionarea Colegiului
fiscal se constituie în cadrul Ministerului Finanţelor Publice un colectiv de lucru numit
„Colegiu fiscal” care are responsabilităţi în demararea procedurilor de rescriere a Legii nr.
571/2003 privind Codul fiscal precum şi a Ordonanţei nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală.
Coordonarea activităţii de elaborare a celor două acte normative se va asigura de
ministrul finanţelor publice. In situaţia în care acesta se va afla în imposibilitatea a a-şi
exercita această prerogativă va fi înlocuit de secretarul de stat care coordonează
activitatea de fiscalitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Din Colegiul fiscal vor face parte în calitate de membri:
1. secretarul de stat din Ministerului Finanţelor Publice, coordonator al Direcţiei
generale legislaţie Cod fiscal, Direcţiei legislaţie Cod procedură fiscală şi Direcţiei
de Politici şi legislaţie în domeniile vamal şi nefiscal;
2. reprezentanţi desemnaţi din partea departamentelor de profil din Ministerul
Finanţelor Publice;
3. reprezentant desemnat din partea Comisiei Naţionale de Prognoză;
4. reprezentant desemnat din partea Consiliului Fiscal;
5. reprezentant desemnat din partea Camerei Auditorilor Financiari din România;
6. reprezentant desemnat din partea Corpului Experţilor Contabili şi Contabili
Autorizaţi;
7. reprezentant desemnat din partea Camerei Consultanţilor Fiscali;
8. reprezentant desemnat din partea cadrelor de profil din instituţiile de învăţământ
economic superior;
9. reprezentanţi desemnaţi din partea instituţiilor financiar-bancare;
10. reprezentant desemnat din partea Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare;
11. reprezentant desemnat din partea Bursei de Valori Bucureşti;
12. reprezentant desemnat din partea Băncii Naţionale;
13. reprezentant desemnat din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
14. reprezentant desemnat din partea Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi a
Municipiului Bucureşti;
15. reprezentant desemnat din partea Curţii de Conturi;
16. reprezentant desemnat din partea Ministerului Justiţiei;
17. reprezentant desemnat din partea Institutului naţional de Statistică;

Denumire capitol
18. reprezentant desemnat din partea Camerei de Comerţ Americane în România;
19. reprezentant desemnat din partea Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România;
20. reprezentant desemnat din partea Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici
şi Mijlocii din România;
21. reprezentant desemnat din partea Consiliului Investitorilor Străini din România;
22. reprezentant desemnat din partea Centrului Român pentru Promovarea Comerţului
şi Investiţiilor Străine;
23. reprezentant desemnat din partea Ligii Întreprinzătorului Român;
24. reprezentant desemnat din partea grupului de firme de consultanţă: KPMG, Deloitte
România, Ernst&Young, PricewaterhouseCoopers;
25. reprezentanţi desemnaţi din partea caselor de avocatură cu notorietate care deţin
departamente specializate în domeniul fiscalităţii;
26. alţi specialişti fiscali.
În desfăşurarea activităţii sale, Colegiul fiscal va organiza întruniri şi consultări
lunare, pentru dezbaterea problemelor înscrise în ordinea de zi.
Secretariatul Colegiului fiscal va fi asigurat de cabinetul secretarului de stat care
coordonează activitatea de fiscalitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
9.4. Agenția Națională de Administrare Fiscală
1. Noţiuni introductive despre Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
În subordinea Ministerului Finanţelor Publice se organizează şi funcţionează

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul de stat. 77
Potrivit art. 4 alin. 1 din H. G. nr. 109/2009 privind organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are
următoarele obiective generale:
a) realizarea veniturilor bugetului general consolidat din impozite, taxe, contribuţii sociale,
şi din orice alte sume datorate bugetului de stat prin îmbunătăţirea continuă a nivelului
conformării voluntare a contribuabililor;
b) aplicarea unitara a prevederilor legislaţiei fiscale;
c) prestarea serviciilor de informare şi asistenţă către contribuabili în scopul înţelegerii şi
aplicării corecte a legislaţiei fiscale;
d) creşterea constantă a eficienţei colectării veniturilor bugetare ;
e) formarea de resurse umane competente şi motivate;
f) garantarea încrederii contribuabilului în integritatea şi imparţialitatea administraţiei
fiscale;
g) prevenirea şi combaterea evaziunii şi fraudei fiscale;
h) apărarea intereselor financiare şi fiscale ale Uniunii Europene.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are, în principal, următoarele atribuţii:78
a. în domeniul colectării veniturilor bugetare;
b. asigură elaborarea şi aplicarea corectă, unitară şi nediscriminatorie a legislaţiei
fiscale;
c. în domeniul impunerii;
d. privind stingerea obligaţiilor financiar-bugetare;
77
Art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 109/2009 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 2.03.2009 modificată prin H.G. nr. 554/2011
pentru modificarea şi completarea H.G. nr.109/2009 .
78
Pentru amănunte a se vedea art. 4 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 109/2009 privind organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală cu modificările şi completările ulterioare.

Denumire capitol
e. soluţionează contestaţiile şi petiţiile care au ca obiect obligaţiile fiscale ale
persoanelor fizice şi juridice, conform prevederilor legale;
f. reprezintă statul în faţa instanţelor, ca subiect de drepturi şi obligaţii privind impozitele,
taxele, contribuţiile sociale şi alte activităţi ale Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală;
g. asigură aplicarea prevederilor cu caracter fiscal din convenţiile şi tratatele
internaţionale la care România este parte.
h.
2. Funcţiile şi atribuţiile Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
În exercitarea atribuţiilor sale Agenţia Naţională de Administrare Fiscală dezvoltă

următoarele funcţii privind:79
Gestiunea veniturilor bugetare:
administrează fiscal depunerea de către plătitori a declaraţiilor de impunere la
impozite, taxe, contribuţii sociale şi alte venituri bugetare, potrivit legii, precum şi
evidenţa plăţilor efectuate;
iniţiază şi desfăşoară acţiuni legale în cazul neconformării contribuabililor în
îndeplinirea obligaţiilor declarative şi de plată;
elaborează şi aplică proceduri de impunere pentru persoanele juridice şi persoanele
fizice, conform dispoziţiilor legale;
elaborează şi aplică proceduri referitoare la producţia şi circulaţia produselor
accizabile în regim suspensiv;
elaborează şi aplică procedurile privind evidenţa contribuabililor, gestiunea dosarului
fiscal şi cazierului fiscal;
elaborează şi aplică metodologii de gestiune a arieratelor bugetare şi monitorizează
recuperarea acestora;
introduce şi promovează metode moderne de înregistrare fiscală, declarare şi plată a
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, bazate pe utilizarea mijloacelor de comunicare
electronice;
organizarea activităţii de monitorizare a recuperării creanţelor bugetare prin aplicarea
măsurilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 cu modificările şi
completările ulterioare;
acordă la cererea temeinic justificată a contribuabililor, înlesniri la plata obligaţiilor
fiscale restante în condiţiile legii;
organizează activitatea privind publicarea pe pagina de internet a Ministerului
Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – în condiţiile legii
a contribuabililor care înregistrează obligaţii bugetare restante;
organizează activitatea de înscriere în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare
a creanţelor fiscale ale contribuabililor pentru care s-au emis titluri executorii;
organizează activitatea de valorificare a bunurilor confiscate sau intrate, potrivit legii în
proprietate privată a statului, precum şi a bunurilor sechestrate în cadrul procedurii
de executare silită, potrivit legii;
aplică împreună cu unităţile sale subordonate legislaţia în domeniul ajutorului social;
stabileşte impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general
consolidat, care plătesc în contul unic, şi metodologia de distribuire şi stingere a
acestora;
stabileşte procedura privind cesiunea creanţelor fiscale sau stingerea acestora prin
alte modalităţi prevăzute de lege, numeşte comisiile respective şi stabileşte
atribuţiile acestora;
79
Pentru amănunte a se vedea art. 4 alin. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 109/2009 privind organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală cu modificările şi completările ulterioare.

Denumire capitol
desemnează, în condiţiile legii, administratorul judiciar/lichidatorul şi verifică
activitatea acestuia, în situaţia în care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
sau unităţile sale subordonate deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor
debitorilor împotriva cărora s-a deschis procedura insolvenţei.
Elaborarea strategiilor:
propune şi elaborează strategii de dezvoltare pe termen mediu şi lung, precum şi
soluţii de reformă în domeniul administrării veniturilor bugetare pentru care este
competentă potrivit legii;
realizează un dialog constructiv cu partenerii sociali, în spiritul respectului reciproc
şi în conformitate cu principiile şi standardele europene, în vederea asigurării
eficienţei activităţii, stabilităţii şi solidarităţii sociale;
urmăreşte realizarea unui managenet eficient şi coerent al administrării fiscale,
având ca scop menţinerea unei administrări fiscale unitare, stabile şi
armonizate;
elaborează şi implementează strategia de dezvoltare informatică a Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală şi a unităţilor sale subordonate, în colaborare
cu direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor;
elaborează, implementează, menţine şi dezvoltă sistemul informatic în domeniul
său de activitate;
elaborează strategia de comunicare, coordonează şi monitorizează sistemul de
comunicare internă şi externă şi cadrul comunicaţional, în scopul asigurării
principiului unităţii de imagine a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a
unităţilor sale subordonate.
Cooperarea internaţională:
a. asigură aplicarea prevederilor cu caracter fiscal din convenţiile şi tratele
internaţionale la care România este parte, din domeniul de activitate;
b. încheie şi derulează convenţii şi proiecte de colaborare cu organisme şi instituţii
internaţionale în domeniul său de activitate;
c. iniţiază măsuri pentru dezvoltarea cooperării internaţionale în domeniul său de
activitate;
d. colaborează cu direcţiile de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice,
urmărind aplicarea aquis-ului comunitar în legătură cu administrarea fiscală;
e. asigură desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de cooperare internaţională şi
participă la reuniunile cu organismele şi instituţiile internaţionale, în domeniul său
de activitate;
f. iniţiază şi participă la negocierile pentru elaborarea unor convenţii bilaterale în
materie de recuperare a creanţelor bugetare;
g. are reprezentanţi permanenţi la misiunea României pe lângă Uniunea Europeană
sau în cadrul altor organisme, care asigură legătura operativă pe probleme vamale-
fiscale.
4. Audit:
a. coordonează, îndrumă şi verifică modul de respectare a procedurilor de
administrare, a legislaţiei fiscale şi a legislaţiei contribuţiilor sociale de către
structurile de administrare, prin efectuarea de acţiuni de monitorizare şi revizie a
activităţii desfăşurate de acestea;
b. exercită funcţia de audit public intern în condiţiile legii;
c. efectuează inspecţii privind respectarea legalităţii, atât la nivelul aparatului propriu,
cât şi la nivelul unităţilor subordonate, în domeniul său de activitate.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală îndeplineşte orice alte atribuţii şi are

toate competenţele cu privire la activitatea de administrare a veniturilor bugetare, cu
excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Denumire capitol
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în vederea exercitării atribuţiilor sale
colaborează cu ministerele şi autoritatea administraţiei publice centrale, autorităţile
administraţiei publice locale, cu alte instituţii publice, precum şi cu persoane juridice şi
fizice şi alte entităţi.
În îndeplinirea atribuţiilor sale Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este

autorizată:80
a. să exercite nemijlocit şi neîngrădit inspecţia fiscală, controlul financiar şi
controlul operativ şi inopinat, conform dispoziţiilor legale în vigoare;
b. să exercite prin Autoritatea Naţională a Vămilor, controlul vamal conform
dispoziţiilor legale în vigoare;
c. să stabilească în sarcina operatorilor economici, ca urmare a controlului, măsuri
de conformare pentru respectarea legii;
d. să aplice sancţiuni potrivit prevederilor legale;
e. să urmărească şi să ia măsuri de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau
utilizat abuziv, prin organele abilitate, conform competenţelor;
f. să aplice, prin organele abilitate, modalităţile de executare silită şi măsurile
asigurătorii, în condiţiile legii, pentru a căror realizare este competentă potrivit
legii;
g. să încheie protocoale de schimb de informaţii şi colaborare cu ministerele,
instituţiile publice şi cu alte organizaţii;
h. să soluţioneze plângerile prealabile, contestaţiile şi petiţiile şi să pună la
dispoziţia solicitanţilor informaţiile publice, în condiţiile legii;
i. să stabilească orice alte măsuri în condiţiile prevăzute de lege.
3. Conducerea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este condusă de un preşedinte cu rang de

secretar de stat, numit prin decizie a primului-ministru.
Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este ajutat în activitatea sa de
3 vicepreşedinţi cu rang de subsecretar de stat, dintre care unul conduce Autoritatea
Naţională a Vămilor, numiţi prin decizie a primului-ministru.
Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală poate delega unele
atribuţii.
În situaţia în care din motive întemeiate nu-şi poate exercita atribuţiile îl poate
delega prin ordin pe unul dintre cei trei vicepreşedinţi să exercite aceste atribuţii cu
informarea ministrului finanţelor publice.
Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în exercitarea atribuţiilor
sale emite ordine, în condiţiile legii, precum şi alte dispoziţii necesare îndeplinirii atribuţiilor
funcţiei.
Secretarul general al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este înalt
funcţionar public, numit în condiţiile legii. Acesta asigura stabilitatea funcţionarii agenţiei,
continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile agenţiei.
4. Organizarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are o structură organizatorică, formată din

direcţii generale, direcţii şi alte structuri. În cadrul acesteia, inclusiv în directa subordonare
a preşedintelui, se pot organiza prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, servicii, birouri, compartimente şi colective temporare.
80
art. 5 alin. 1 din H.G. 109/2009 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală.

Denumire capitol
Personalul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este compus din preşedinte,
vicepreşedinţi, funcţionari publici şi personal contractual.
Mobilitatea funcţionarilor publici din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală şi al unităţilor sale subordonate inclusiv din cadrul Gărzii Financiare şi a Autorităţii
Naţionale a Vămilor, se realizează în condiţiile Legii 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul
aceleiaşi categorii, prin modificarea, raporturilor de serviciu astfel:
a. pentru eficientizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a
unităţilor sale subordonate;
b. în interes public;
c. în interesul funcţionarului public pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică.
Mobilitatea pentru eficientizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi
a unităţilor sale subordonate se dispune prin:
a. ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pentru toate
funcţiile publice din cadrul aparatului şi al unităţilor sale subordonate Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală inclusiv din cadrul Gărzii Financiare şi a
Autorităţii Naţionale a Vămilor;
b. ordin al vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care conduce
Autoritatea Naţională a Vămilor, pentru funcţiile publice pentru care are competenţe
de numire;
c. prin decizie a comisarului general al Gărzii Financiare pentru funcţiile publice
pentru care are competenţe de numire;
d. prin decizie a directorului executiv a direcţiilor generale a finanţelor publice pentru
funcţiile publice pentru care are competenţe de numire. Prin excepţie pentru
personalul din cadrul structurilor de trezorerie şi contabilitate publică, mobilitatea
pentru eficientizarea activităţii se dispune cu avizul ministerului finanţelor publice.
Secretarul general al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este înalt funcţionar
public, numit în condiţiile legii. Acesta asigură stabilitatea funcţionării Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între
structurile acesteia.
Statul de funcţii pentru aparatul propriu al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală se
aprobă de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
9. 5. Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (DGAF)81
1. Precizari prealabile
Sfârşitul lunii septembrie a anului 2013 a adus o modificare consistentă a

prevederilor referitoare la una dintre instituţiile naţionale cu atribuţii in domeniul controlului
având ca obiect prevenirea, descoperirea şi combaterea fraudei şi evaziunii fiscale,
respectiv Garda Financiara. Prin O.U.G. nr. 74 din 2013, publicată în Monitorul Oficial nr.
389 din 29.06.2013 – cu aplicabilitate dupa trecerea unui termen de 90 de zile, conceput
special pentru a lăsa timpul necesar autorităţilor publice să pună în practica noile dispoziţii
legale - Garda Financiara este desfiinţată. 82
Absorbţia Gărzii Financiare de către Agentia Naţionala de Administrare Fiscală
trebuie înţeleasă - după cum rezultă din expunerea de motive din preambulul O.U.G. nr.
81
Pp. 180-193
N:, C., Anitei. R., L., Lazar. Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (DGAF) organ cu atribuţii în depistarea si
82
combaterea faptelor de evaziune fiscală Curierul fiscal, nr. 1/2015, ISSN 1841-7779, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2015, pp. 36-40; N.,C.,Aniței R.,E., Lazar. Evaziuea fiscală între legalitate și infracțiune, Editura
Lumen, Iasi, 2013, pp. 163-182.

Denumire capitol
74 din 2013 privind unele masuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative – în contextul luptei înseşi împotriva evaziunii fiscale. De altfel încă din anul
2012, se preconiza această schimabre, odată cu lansarea Strategiei de Administrare
Fiscală pentru perioada 2012-201683, prin care A.N.A.F. a stabilit ca prioritară, în cadrul
politicii fiscale, combaterea evaziunii fiscale precum şi a oricăror altor forme de evitare a
declarării şi plătii aferente a obligaţiilor fiscale.
Analiza notei de fundamentare a O.U.G. nr. 74 din 2013 84 relevă faptul că
reorganizarea A.N.A.F. a fost una dintre condiţiile prelabile implementării proiectului
„Proiectul de modernizare a administraţiei fiscale” pentru care s-a semnat un acord de
împrumut cu Banca Mondială de 70 milioane euro, ratificat prin Legea nr. 205/2012.
Totodată, această reglementare vine în sprijinul simplificării numărului şi
organismelor de control financiar, dar şi a eliminării posibilităţii de dublare a activităţii
desfăşurate de acestea şi a sancţiunilor aplicate.
Atribuţiile fostei Gărzi Financiare sunt preluate de către Direcţia Generală Antifraudă
Fiscală, organizată în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care spre
deosebire de predecesoarea sa, nu are personalitate juridică.
Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, în deplină concordanţă cu fosta Gardă
Financiară, rămâne corp specializat de control fiscal.
Ulterior, O.U.G. nr. 74 din 2013 privind unele masuri pentru îmbunătăţirea şi
reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum si pentru
modificarea si completarea unor acte normative a fost aprobata, modificata si completata
prin Legea nr. 144/2014 publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 777 din 24
octombrie 2014.
2. Scop si atribuții ale Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (DGAF)

Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (DGAF) a fost înfiinţată în anul 2013 ca un
departament distinct din cadrul ANAF, ca organ menit să lupte în mod activ pentru
depistarea si combaterea evaziunii fiscale.
DGAF are atribuții de prevenire şi combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală
şi fraudă fiscală şi vamală.
Activitatea Direcţia Generală Antifraudă Fiscală este orientată pe doua direcţii
principale:
- în primul rând, prevenirea şi controlul faptelor de evaziune fiscală
- în al doilea rând, combaterea faptelor de evaziune fiscală
DGAF nu are personalitate juridică.
În cadrul DGAF funcţionează opt direcții regionale antifraudă fiscală, cu sediile în:
Bucureşti, Alexandria, Constanţa, Sibiu, Suceava, Târgu Jiu, Deva şi Oradea.
3. Organizare și conducerea DGAF
Din punct de vedere organizatoric Direcţia Generală Antifraudă Fiscală este

coordonat[a de un vicepreşedinte, având rangul de subsecretar de stat, este numit prin
decizia primului-ministru.
Cionducerea este exercitată de un inspector general antifraudă, care este ajutat în
activitatea sa de inspectori generali adjuncţi antifraudă (art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr.
74/2013).
83
Strategia de Administrare Fiscală pentru perioada 2012-2016, disponibila la
http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Informatii_R/Strategia_ANAF_2012_2016.pdf (accesat la 19.07.2013).
84
Notă de fundamentare a Hotarârii de Guvern privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, p. 3, disponibil la
http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/legislatie/Nota_fundament_HG_ANAF_11072013_reorganizare.pdf
(accesat la 19.07.2013.)

Denumire capitol
Totodată, este înfiinţată cadrul structurii centrale a Direcției generale antifraudă
fiscală pe lângă structurile de prevenire şi control Direcţia de combatere a fraudelor, al
cărei scop este de a asigura asistenţa tehnica atât de necesară în cazul urmăririi penale a
faptelor penale economico-financiare. Această asistenţă implică detaşarea inspectorilor
antifraudă în cadrul parchetelor, pe o perioada de trei ani, cu posibilitatea prelungirii, prin
Ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justitie şi al presedintelui Agenţiei.
Art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 74/2013 modificat prin Legea nr. 144/2014 prevede că
inspectorul general antifraudă și inspectorii generali adjuncți antifraudă se numesc prin
decizie a prim-ministrului, din rândul personalului autorităților și instituțiilor publice ori din
cadrul sistemului judiciar prin derogare de la prevederile Legii nr. 188/1999, republicată, cu
modificările și completările ulterioare.
Conform alin. (5) al art. 7 introdus prin Legea nr. 144/2014 funcționarii publici numiți
în condițiile prevăzute la alin. (4), li se suspendă de drept raporturile de serviciu din
funcțiile publice deținute anterior numirii, pe durata exercitării funcției publice specifice de
conducere de inspector general antifraudă și inspector general adjunct antifraudă.
În cazul în care inspectorul general antifraudă și inspectorul general adjunct
antifraudă a fost numit într-o altă localitate decât cea de domiciliu, acesta, beneficiază de
următoarele drepturi:
a) locuință de serviciu corespunzătoare sau o compensație lunară pentru chirie de
până la 50% din salariul de bază, acordată pe bază de documente justificative;
b) patru deplasări dus-intors, lunar, între localitatea în care este numit și localitatea în
care își are domiciliul, ale căror cheltuieli se decontează în condițiile legii.
Precizăm că sunt eliberați din funcție inspectorii antifraudă și inspectorii șefi
antifraudă din cadrul celorlalte structuri ale DGAF, cu exceptia inspectorului general
antifrauda si al inspectorilor generali adjuncti antifraudă pentru neîndeplinirea condițiilor
prevăzute la art. 4 alin. (7) lit. b) și c) din O.U.G. nr. 74/2013 modificat prin Legea nr.
144/2014.
4.Funcțiile publice în cadrul DGAF
În cadrul ANAF funcțiile publice utilizate pentru DGAF sunt:

1. funcții de conducere:
 inspector general antifraudă;
 inspector general adjunct antifraudă;
 inspector șef antifraudă;
2. funcții de execuție clasa I:
 inspector antifraudă;
3. funcții publice generale;
4. funcții contractuale.
Dintre aceştia, sunt numiţi prin decizie a primului-ministru inspectorul general
antifraudă şi inspectorii generali adjuncţi antifraudă.
Observăm că, întocmai ca în cazul Gărzii Financiare, actuala DGAF funcţionează ca
un corp specializat de control, inspectorii cu funcţii de conducere ori de execuţie, după
caz, fiind funcţionari publici, desemnaţi sau de primul-ministru sau prin concurs, după
caz, ei fiind investiţi cu autoritatea pubblică a statului în timpul şi în legătură cu
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu85.
În cadrul DGAF personalul care ocupa functii publice specifice are drepturi si
indatoriri specifice de serviciu care se stabilesc prin statut special, aprobat prin lege dar
vor beneficia și de toate drepturile prevazute de lege pentru funcționarii publici.
Din dispozițiile art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 74/2013 modificat prin Legea nr.
144/2014 reiese că pentru a putea fi inspector antifraudă și inspector șef antifraudă se
85
N., C.,Aniţei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 164.

Denumire capitol
organizează concurs sau examen, începand cu data intrării în vigoare a H.G. prevăzută
la art. 13 alin. (1) organizat potrivit Regulamentului aprobat prin H.G.. Președinte al
comisiei de concurs sau de examen nu poate fi decât vicepreședintele Agenției care
coordonează D.G.A.F. iar vicepreședintele va fi inspectorul general antifraudă.
Pentru a putea fi numit inspector antifraudă și inspector șef antifraudă trebuie să se

țină cont de prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Conform dispozițiilor art. 4 alin. (7) din O.U.G. nr. 74/2013 modificat prin Legea nr.
144/2014 pentru ocuparea funcțiilor publice specifice de inspector antifraudă și inspector
șef antifraudă sunt necesare următoarele condiții minime:
a) absolvirea de studii universitare de licență cu diplomă, respectiv studii superioare,
juridice sau economice, de lungă durată, cu diplomă de licență ori echivalentă;
b) promovarea evaluărilor psihologice complexe, organizate prin intermediul unităților
specializate acreditate în condițiile legii;
c) promovarea evaluărilor de integritate, inclusiv prin evaluarea personalului DGAF din
punct de vedere psihologic şi al comportamentului simulat, de către personal sau cabinete
de specialitate, autorizate în condițiile legii.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 74/2013 modificat prin Legea nr.
144/2014 poate fi numită în funcția publică de inspector antifraudă și inspector șef
antifraudă persoana care indeplinește condițiile prevazute la alin. (5) si (7).
Prevederile art. 4 alin. (7^1) din O.U.G. nr. 74/2013 modificat prin Legea nr.
144/2014 stabilesc că anual sau la sau la solicitarea Agenției, dar nu mai mult de două ori
într-un an calendaristic, persoanele care ocupă funcții de inspector antifraudă și
inspectorii șefi antifraudă sunt supuse anual evaluărilor prevazute la alin. (7) lit. b) si c) iar
costurile acestor evaluări se suportă din bugetul Agenției.
Constituie vechime în specialitatea studiilor absolvite, pentru funcționarii care ocupă
funcții publice specifice în cadrul structurii antifraudă, intreaga perioadă în care aceștia, își
desfășoară activitatea în structura antifraudă.
Inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor îşi vor desfăşura
activitatea în cadrul parchetelor, prin detaşare sub autoritatea exclusivă a conducătorului
parchetului în cadrul căruia funcționează, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod
temeinic a activităților de descoperire şi de urmărire a infracțiunilor economico‐financiare și
pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.
Ocuparea funcțiilor publice specifice de inspector antifraudă sau numirea in funcția
de inspector antifraudă ori mutarea definitivă ca inspector antifraudă in cadrul Direcției
de combatere a fraudelor, se face prin ordin al președintelui Agenției, cu avizul
vicepreședintelui Agenției care coordonează Direcția generală antifraudă fiscală și al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casație si Justiție, iar
detașarea acestora in funcții se face prin ordin comun al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casație si Justiție și al președintelui Agenției.
Totuși, în situația în care procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte
de Casație si Justiție refuză să dea avizul, persoanei care a promovat concursul de
recrutare pentru ocuparea funcției publice specifice de inspector antifraudă, această
persoană poate fi numită, în limita posturilor vacante, pe o funcție publică echivalentă sau,
cu acordul persoanei în cauza, pe o funcție publică de nivel inferior în cadrul altor structuri
din cadrul DGAF, dar cu îndeplinirea condițiilor specifice prevăzute în fișa postului.
5. Inspectorii antifraudă
În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalul DGAF poartă, uniformă, însemne

distinctive, ecusoane şi, după caz, armament şi alte mijloace tehnice utilizate ca mijloace

Denumire capitol
individuale de apărare, protecţie şi comunicare, care se atribuie gratuit. Este permisa însă
în realizarea atribuţiilor de serviciu, şi ţinuta civilă, dar numai pentru inspectorii fiscali.
Inspectorii antifraudă pot fi detașați in interesul serviciului pe o perioada de 3 ani care
poate fi prelungită cu acordul lor. Pe această perioadă inspectorii antifrauda beneficiaza
de toate drepturile prevazute de lege in cazul detasarii.
Ca și excepție, precizăm că, detașarea poate inceta inaintea implinirii termenului de 3
ani, prin ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casație și Justiție și al președintelui ANAF, în urmatoarele situații:
a) la cerere, cu posibilitatea mutării în cadrul altor structuri ale DGAF sau ale ANAF,
in limita posturilor vacante;
b) pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (7) lit. b) și c) din O.U.G.
nr. 74/2013 modificat prin Legea nr. 144/2014. In aceasta situație inspectorii antifraudă
sunt eliberați din funcție;
c) în situatia aplicării mobilității în funcția publică.
Inspectorii antifraudă din cadrul DGAF pe durata detaşării la parchet nu pot primi de
la organele ierarhic superioare din cadrul Agenției nicio însărcinare.
Modul de exercitare a atribuțiilor privind cariera inspectorilor antifraudă pe durata
detaşării la parchete se stabileşte prin Legea privind statutul acestei categorii de
funcționari publici.
Din analiza comparativă a O.U.G. nr. 74 din 2013 şi a legislaţiei anterioare (O.U.G.
nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare) se observă păstrarea masivă a
drepturilor anterioarei Gărzi Finanaciare, iar diferențele acolo unde există nu sunt
substanţiale. Astfel, inspectorii antifraudă, conform art. 6 din legislaţia în vigoare, în
exercitarea atribuţiilor lor, au dreptul:
a) să efectueze controale în toate spaţiile în care se produc, se depozitează sau se
comercializează bunuri şi servicii ori se desfăşoară activităţi care cad sub incidenţa actelor
normative naţionale, inclusiv transpuse din legislaţia comunitară, în vigoare cu privire la
prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care sunt interzise de
acestea. Diferenţierea faţă de legislaţia anterioară constă în adăugirea pe care legiuitorul a
simţit nevoia să o faca, pentru a elimina orice posibilitate de interpretare contrară, prin
includerea actelor normative transpuse în legislaţia naţională din cea comunitară; mai
corect, credem noi, ar fi fost actele transpuse din legislaţia europeană. Precizarea este de
formă, deoarece oricum actele transpuse în legislaţia naţională din cea europeană fac
parte din dreptul intern.
b) să verifice, în conditiile legii, respectarea reglementărilor legale privind circulaţia mărfurilor
pe drumurile publice, pe căi ferate şi fluviale, în porturi, gări, autogări, aeroporturi,
interiorul zonelor libere, în vecinătatea unităţilor vamale, antrepozite, precum şi în alte
locuri în care se desfăşoară activitati economice. De această dată, legiuitorul a adăugat
două locaţii care au scăpat reglementării anterioare (gările si autogările) şi totodată a
extins domeniul de aplicare a acestor prevederi printr-o adaugire cuprinzătoare “precum şi
în alte locuri în care se desfăşoară activităţi economice”.
c) să verifice legalitatea activităţilor desfăşurate, existenţa şi autenticitatea documentelor
justificative în activităţile de producţie şi prestări de servicii ori pe timpul transportului,
depozitării şi comercializării bunurilor şi să aplice sigilii pentru asigurarea integrităţii
bunurilor.
d) să dispună măsuri, în condiţiile legislaţiei fiscale, cu privire la confiscarea, în condiţiile
legii, a bunurilor a căror fabricaţie, depozitare, transport sau desfacere este ilicita, precum
şi a veniturilor realizate din activităţi comerciale ori prestări de servicii nelegale şi să ridice
documentele financiar-contabile şi de altă natură care pot servi la dovedirea contravenţiilor
sau, după caz, a infracţiunilor.
e) să dispună, in condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, luarea măsurilor asiguratorii
ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi

Denumire capitol
ascundă, să îşi înstrăineze ori să îşi risipească patrimoniul, iar dacă în desfăşurarea
activităţii specifice constată împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea
penală în domeniul evaziunii fiscale, să sesizeze organele de urmărire penală. Spre
deosebire de legislaţia anterioară, nu se mai prevede dreptul inspectorilor antifraudă de a
solicita în condiţiile Codului de procedura penală efectuarea percheziţiilor în localuri
publice sau particulare. Legiuitorul evită astfel a mai încălca principiul separaţiei puterilor
în stat, recunoscând, firesc, dreptul organelor de urmărire penală de a dispune măsurile
care se impun în cazul cercetării penale, fără să primească indicaţii în acest sens.
f) să legitimeze şi să stabilească identitatea administratorilor entităţilor controlate, precum şi
a oricăror persoane implicate în săvârşirea faptelor de fraudă şi de evaziune fiscală şi
vamală constatate şi să solicite acestora explicaţii scrise, dupa caz.
g) să reţină documente, în condiţiile Codului de procedură fiscală, să solicite copii certificate
de pe documentele originale, să preleveze probe, eşantioane, mostre şi alte asemenea
specimene şi să solicite efectuarea expertizelor tehnice necesare finalizării actului de
control. Analiza şi examinarea probelor, eşantioanelor şi mostrelor, precum şi expertizele
tehnice se fac în laboratoare de specialitate agreate, cheltuielile privind efectuarea
acestora, inclusiv cele legate de depozitarea şi manipularea mărfurilor confiscate fiind
suportate din fondurile special alocate prin bugetul de venituri şi cheltuieli.
h) să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit competenţelor
prevăzute de lege.
i) să aplice măsurile prevăzute de normele legale, să verifice din punct de vedere fiscal, să
documenteze, să întocmească acte de control operativ planificat sau inopinat privind
rezultatele verificărilor, să aplice măsurile prevăzute de normele legale şi să sesizeze
organele competente în vederea valorificarii constatărilor.
j) să opreasca mijloacele de transport, în condiţiile legii, pentru verificarea documentelor de
însoţire a bunurilor şi persoanelor transportate.
k) să solicite, în conditiile Legii, date sau, dupa caz, documente, de la orice entitate privată
şi/sau publică, în scopul instrumentării şi fundamentării constatărilor cu privire la
săvârşirea unor fapte care contravin legislaţiei în vigoare în domeniul financiar fiscal şi
vamal. Legislaţia actuala extinde câmpul de aplicare a prevederilor legale, solicitarea de
documente putând viza orice entitate privată şi/sau publică, spre deosebire de legislaţia
anterioara care restrângea aria instituţiilor cărora li se puteau adresa astfel de cereri la
instituţiile financiar-bancare, dar şi de asigurări şi reasigurări.
l) în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu să poarte uniformă, să păstreze, să folosească şi
să facă uz de armamentul şi de mijloacele de apărare din dotare, în condiţiile legii;
m) să utilizeze mijloacele auto purtând însemne şi dispozitive de avertizare sonore şi
luminoase specifice, în condiţiile legii;
n) să constituie şi să utilizeze baze de date, inclusiv ale altor instituţii publice, necesare
pentru prevenirea evaziunii fiscale, infracţiunilor economico-financiare şi a altor fapte ilicite
în domeniul fiscal şi vamal. Accesul la bazele de date ale altor instituţii sau persoane
juridice se face pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de O.U.G. 74/2013 şi cu
respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia datelor cu caracter personal şi informaţiile
clasificate, condiţiile concrete urmând a fi stabilite prin protocoale încheiate cu
respectivele instituţii sau persoane. Dacă legislaţia anterioară utiliza o formulă
cuprinzătoare atunci când avea în vedere constituirea şi utilizarea de baze de date
necesare prevenirii şi combaterii infracţiunilor dar şi altor fapte ilicite în domeniul fiscal,
actuala reglementare, urmărind direcţia expresă imprimată prin Strategia de Administrare
Fiscală pentru perioada 2012-2016 – de combatere a evaziunii fiscale, legiuitorul recurge
actualmente la o exprimare tautologică, din punctul nostru de vedere, atunci când se
referă la prevenirea evaziunii fiscale, a infracţiunilor economico-financiare şi a altor fapte
ilicite în domeniul fiscal şi vamal.
o) să efectueze verificări necesare prevenirii şi descoperirii faptelor de fraudă şi de evaziune
fiscală şi vamală.

Denumire capitol
p) să efectueze operaţiuni de control tematic.
De asemenea, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul DGAF
efectuează, din dispoziția procurorului:
a) constatări tehnico‐ştiințifice, care constituie mijloace de probă, în condițiile legii;
b) investigații financiare în vederea indisponibilizării de bunuri;
c) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror.
Din prevederile art. 6 ale O.U.G. nr. 74/2013, rezultă că, în continuare, se menţin cele
două forme de control inţiate sub egida Gărzii Financiare: controlul operativ şi inopinat, pe
de o parte, şi controlul temativ, pe de altă parte. Rezultatul celor constatate îmbracă forma
proceselor-verbale şi actelor de control. După caz, acestea se constituie în acte de
constatare şi de sancţionare a contravenţiilor sau în acte de sesizare a organelor de
urmărire penală.
Acţiunile de control presupun prezenţa obligatorie a cel puţin doi inspectori
antifraudă. În acest sens, considerăm ca echipa de control trebuie compusă dintr-un
inspector cu studii economice şi unul cu studii juridice, fiind necesară un control
economico-juridic. Noua regelmentare în materie prevede că în raport de gradul de
periculozitate al acţiunii de control desfăşurate există posibilitatea ca inspectorii antifrauda
să fie însoţiţi de membrii ai unitaţilor de intervenţie rapidă (art. 8 alin. 2 din O.U.G. nr.
74/2013).
Investigarea faptelor de evaziune fiscală reclamă însăşi existenţa unor inspectori bine
pregătiţi, cu un anumit grad de curaj şi îndrăzneala deoarece persoanele care se fac
vinovate de astfel de fapte au personalităţi puternice, se bucură de un nivel ridicat de
educaţie şi, în plus, cazurile de evaziune fiscală sunt puternic mediatizate 86. Acesta este
motivul pentru care funcţiile publice în cadrul Directiei Generale antifraudă fiscală se
ocupă numai pe bază de concurs, iar dobândirea calităţii de inspector este condiţionată
de: absolvirea de studii universitare de licenţă cu diploma, respectiv studii superioare,
juridice sau economice, de lungă durată, cu diplomă de licenţă ori echivalentă;
promovarea unor evaluări psihologice, organizate în mod obligatoriu prin intermediul
unităţilor specializate acreditate în condiţiile Legii; promovarea evaluărilor de integritate,
inclusiv prin evaluarea personalului Directiei generale antifraudă fiscală din punct de
vedere psihologic si al comportamentului simulat, de către personal sau prin cabinete de
specialitate, autorizate in condiţiile Legii (art. 4 alin. 7). Este firesc ca faptele de evaziune
fiscală să fie investigate de specialişti, cu pregătire în domeniul dreptului economic sau
chiar mai mult; în literatura de specilitate se arată că investigatorul perfect pentru faptele
de evaziune fiscală trebuie să fie o combinaţie reuşită dintre: un poliţist, un detectiv, un
contabil, un sociolog, un informatician şi un avocat 87.
Complexitatea activităţii de investigare deriva din pluralitatea şi din caracterul tehnic
al înscrisurilor care trebuie cercetate: contracte, registre contabile, instrumente de plată –
cecuri, bilete la ordin, extrase de cont etc.). De aceea, invariabil, descoperirea faptelor de
evaziune fiscală reclamă expertiza tehnnico-contabilă. O astfel de expertiză ar putea
constata: mişcarea banilor pe parcursul derulării activităţii infracţionale; identificarea
modului în care banii au fostfolosiţi pe o anumită perioadă de timp; stabilirea participanţilor
la tranzacţiile financiare; descoperirea unor alte indicii de natură să conducă la investigaţii
amănunţite ulterioare.
Desi apreciem ca pozitivă modificarea legislativa care are in vedere detaşarea
inspectorilor antifraudă în cadrul parchetelor, pornind de la condiţiile cerute pentru
ocuparea funcţiei de inspector (studii economice si/sau juridice), considerăm necesară
pregatirea suplimentară a acestora, dar şi a procurorilor învestiţi cu cercetarea unor astfel
86
Williams Howard, Investigating white-collar crime: embezzlement and financial fraud, Charles Thomas
Publisher Ltd., 1997, p. 3
87
Financial Investigations: a financial approach to detecting and resolving crimes, U.S. Government Printing
Office, 2003, p. 3.

Denumire capitol
de cazuri de evaziune fiscală, deoarece acestea reclamă cunoaşterea unui vocabular
specializat, contabil, dar si cunoştinţe care ţin de ştiinţa exactă a contabilităţii, ştiinţă ce are
o vechime mai mare de trei mii de ani (de exemplu, operaţionalizarea unor concepte cum
ar fi contabilitatea în partidă dublă ş.a.m.d.).
Indicii privind potenţiala săvârşire a unor fapte de evaziune fiscală derivă din
constatarea unor fapte aparent lipsite de relevanţă, dar care, coroborate, conduc la
concluzia identificării elementelor constitutive ale infracţiunii, cum ar fi: ţinerea de registre
duble, ascunderea de bunuri, distrugerea de registre sau evidenţe contabile, tranzacţii de
schimb valutar frecvente sau de mari dimensiuni, plăţi făcute către societăţi comerciale
sau către persoane fizice fictive, intrări false în contabilitate, facturi false, operaţiuni de
vânzare-cumpărare subevaluate sau supraevaluate, după caz, împrumuturi frecvente
către proprii salariaţi sau către alte persoane, cheltuieli personale înregistrate în
contabilitate, plata de două ori a aceleiaşi facturi 88.
In conculzie, apreciem ca pozitivă modalitatea de organizare a DGAF, prin
comparaţie, cu alte organisme cu atribuţii similare la nivelul U.E. Spre exemplu, în Italia,
vorbim despre o extremizare a atribuţiilor Gărzii Financiară, care apare ca structura
militarizată89, aflată cumulativ în subordinea Ministerului Apărării şi a Ministerului de
Finanţe. Membrii Gărzii Financiare sunt absolvenți ai Academiei Militare. Totodată, Garda
Financiară Italiană este una dintre cele mai înzestrate tehnic şi militar organisme de
control financiar din U.E., nu mai puţin de 600 ambarcaţiuni şi peste 100 de aeronave fiind
la dispoziţia acesteia, în derularea misiunilor de control şi sancţionare a faptelor penale de
evaziune fiscală.
90
1. Precizări prealabile
În România, Departamentul de Luptă Antifraudă (DLAF), reglementat conform Legii

nr. 61/2011 privind organizarea şi funcţionare Departamentului pentru Lupta Antifraudă,
este instituţia de contact cu OLAF. Reglementarea a fost modificată prin Legea nr.
38/2013 pentru aprobarea O.U.G. nr. 2/2010 privind unele măsuri pentru organizarea şi
funcţionarea aparatului de lucru al Guvernului şi pentru modificarea unor acte normative.91
Constituirea DLAF este legată însă de O.U.G. nr. 149/2005 şi de Decizia Primului-
Ministru nr. 205/2007 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru Lupta
Antifraudă.
2. Organizare şi conducere
DLAF este organizat ca structură cu personalitate juridică, aflat în cadrul aparatului

de lucru al Guvernului, în coordonarea primului-ministru, finanţarea fiind asigurată prin
bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului general al Guvernului.
Din punct de vedere organizatoric, DLAF este constituit din trei direcţii:
e. Direcţia afaceri juridice;
f. Direcţia control;
88
Ibidem, pp. 172-173.
89
Italy. Justice system and national police handbook, Ed. International bussines publication U.S.A.,
Wahington, 2011, p. 65.
90
Pp166-179
91
182

Denumire capitol
g. Direcţia managementul informaţiilor.
DLAF este condus de un şef cu rang de secretar de stat, numit prin decizia primului-
ministru, pentru o perioadă de cinci ani (art. 4), fiind independent în îndeplinirea funcţiilor
sale. Personalul DLAF este reprezentat de funcţionari publici cu statut special şi din
personal contractual (art. 20).
Pentru a putea numit şef al Departamentului trebuie indeplinite următoarele condiţii:
a) să aibă o experienţa profesională de cel puţin 5 ani în domenii de activitate ce intră în
sfera competenţelor Departamentului;
b) să nu exercite alte funcţii publice sau private, cu excepţia celor didactice, în perioada
mandatului;
c) să nu aibă menţiuni în cazierul judiciar;
d) să nu fie membru al vreunui partid politic în perioada exercitării mandatului.
Mandatul şefului Departamentului încetează:
a) la expirarea duratei;
b) b) prin demisie;
c) prin deces;
d) prin revocare, în cazul imposibilităţii de exercitare a mandatului, constând într-o
indisponibilitate mai lungă de 120 de zile consecutive sau în cazul trimiterii în judecată
pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută.
Departamentul este reprezentat de şeful său în raporturile cu autorităţile publice,
instituţiile publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţara şi din străinătate.
În exercitarea atribuţiilor referitoare la declanşarea şi desfăşurarea controalelor ori la
întocmirea şi valorificarea actelor de control şeful Departamentului nu solicită şi nu
primeşte instrucţiuni de la nicio autoritate, instituţie sau persoană.
În cazul în care ordinea de zi a şedinţelor Guvernului si ale consiliilor şi grupurilor
interministeriale priveşte protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România
şeful Departamentului are obligaţia de a participa la aceste sedinţe.
Şeful Departamentului în exercitarea prerogativelor ce ii revin, emite ordine şi
instructiuni cu caracter normativ ce se publică în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
3. Competenţele şi atribuţiile DLAF
DLAF îndeplineşte patru funcţii:

 funcţia de reprezentare, prin care se asigura participarea Romaniei in cadrul
comitetelor consultative, grupurilor de lucru si al retelelor de comunicare sau schimb de
informatii, in materia protectiei intereselor financiare ale Uniunii Europene;
 funcţie de coordonare a luptei antifraudă, în scopul asigurării unei protecţii efective şi
echivalente a intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;
 funcţia de control, în scopul identificării de nereguli, fraude şi alte activităţi ilicite ce
aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;
 funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar pentru asigurarea protecţiei intereselor financiare ale Uniunii
Europene în România.
Funcţiile sus menţionate au legătură directă cu protecţia intereselor financiare ale
Uniunii Europene în România, din acest punct de vedere DLAF având calitatea de organ
de constatare, conform Codului de procedură penală (art. 61 C proc. pen.). Pentru
punerea în practică a funcţiei de control, DLAF are dreptul de a realiza investigaţii
administrative, controale la faţa locului, analize şi verificări de documente.
In vederea realizării funcţiilor sale, Departamentul îndeplineşte următoarele atribuţii
principale:
a) asigură şi facilitează cooperarea între instituţiile naţionale implicate în protecţia
intereselor financiare ale Uniunii Europene în România, între acestea şi Oficiul

Denumire capitol
European de Lupta Antifrauda — OLAF şi autorităţile publice relevante din celelalte
state membre ale Uniunii Europene sau din state beneficiare de asistenţa financiară
din partea Uniunii Europene;
b) efectuează sau coordoneaza acţiuni de control în vederea identificarii neregulilor,
fraudelor şi altor activităţi ilicite în legatură cu gestionarea, obţinerea şi utilizarea
fondurilor europene şi a celor de cofinanţare aferente, precum şi a oricaror altor fonduri
ce intra în sfera intereselor financiare ale Uniunii Europene, inclusiv a împrumuturilor şi
garanţiilor acordate de Banca Europeana de Investitii;
c) efectueaza sau coordoneaza acţiuni de control în vederea identificării neregulilor,
fraudelor şi altor activităţi ilicite ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii
Europene în România prin diminuarea ilegală a resurselor proprii;
d) culege, analizează şi prelucrează date şi efectuează cercetări statistice în domeniul
protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;
e) iniţiază sau avizează proiecte de acte normative privind protecţia intereselor financiare
ale Uniunii Europene în România;
f) elaboreaza şi coordoneaza programe de perfecţionare profesională şi instruire în
domeniul luptei antifraudă;
g) soluţionează cererile de asistenţă administrativă, în calitate de unitate centrală,
conform acordurilor de cooperare internaţională, având ca obiect protejarea intereselor
financiare ale Uniunii Europene la care România este parte;
h) asigură, coordonează şi monitorizează raportarea neregulilor între instituţiile naţionale
şi Comisia Europeană în conformitate cu prevederile legislaţiei europene.
Sesizările primite de Departamentul pot fi, fie ale Oficiului European de Lupta
Antifrauda — OLAF, fie ale altor surse, dar Departamentul se sesizează şi din oficiu cu
privire la posibile nereguli, fraude sau alte activităţi care aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii Europene in Romania.
Modul de soluţionare a sesizărilor se aduce la cunoştinţa instituţiei/persoanei care a
formulat sesizarea.
În sensul art. 61 din Codul de procedura penală 92 Departamentul are calitatea de
organ de constatare în privinţa aspectelor de natură infracţională care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii Europene în Romania.
Departamentul în exercitarea funcţiei de control, efectuează investigaţii
administrative, controale la faţa locului, analize şi verificări documentare.
In cadrul desfăşurarii de către Departament a acţiunilor de control, conform
următoarelor atribuţii:
1. efectueaza sau coordoneaza actiuni de control in vederea identificarii neregulilor,
fraudelor si altor activitati ilicite in legatura cu gestionarea, obtinerea si utilizarea fondurilor
92
Art. 61. Actele încheiate de unele organe de constatare. „(1) Ori de câte ori există o suspiciune
rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre
împrejurările constatate: a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor
publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie
încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; b) organele de control şi
cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale
altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi
în subordinea ori sub controlul lor; c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile
constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.(2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligaţia să
ia măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale
de probă. În cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale
vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. (3) Când
făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări sau au de dat
explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligaţia de a le
consemna în procesul-verbal. 4) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează,
de îndată, organelor de urmărire penală. (5) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1)
constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea
contenciosului administrativ.”

Denumire capitol
europene si a celor de cofinantare aferente, precum si a oricaror altor fonduri ce intra in
sfera intereselor financiare ale Uniunii Europene, inclusiv a imprumuturilor si garantiilor
acordate de Banca Europeana de Investitii;
2. efectueaza sau coordoneaza actiuni de control in vederea identificarii neregulilor,
fraudelor si altor activitati ilicite ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii
Europene in Romania prin diminuarea ilegala a resurselor proprii;
solicită:
a) ca toate instituţiile şi autorităţile publice, operatorii economici cu capital de stat sau
privat, orice altă entitate, precum şi persoanele fizice să permită reprezentanţilor
Departamentului accesul în sedii, pe terenuri, în mijloace de transport sau în alte spaţii
folosite în scopuri economice;
b) documentele şi informaţiile necesare întocmirii actului de control tuturor instituţiilor şi
autorităţilor publice, operatorilor economici cu capital de stat sau privat, oricăror altor
entităţi, precum şi persoanelor fizice Ca şi excepţie, în situaţia în care pentru
persoanele menţionate anterior, există o imposibilitate temporară motivată in furnizarea
documentelor şi informaţiilor necesare întocmirii actului de control, acestea au obligaţia
ca în termen de 10 zile de la primirea solicitării să dea curs acesteia;
c) reprezentanţiilor Departamentului să procedeaze la luarea de declaraţii de la orice
persoană care poate furniza date şi informaţii cu privire la posibile nereguli, fraude sau
alte activităţi ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Departamentul întocmeşte acte de control care pot constitui mijloace de probă, în
condiţiile Codului de procedura penală.
Precizăm că, actele de control întocmite de Departament nu sunt acte sau operaţiuni
administrative ăn sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi
completarile ulterioare.
Departamentul poate solicita organelor de control financiar-fiscal, organelor de
specialitate ale administraţiei publice centrale sau instituţiilor publice din subordinea
Guvernului ori a ministerelor cu competenţe în materie de control administrativ specializat
cu scopul clarificarii unor aspecte ce fac obiectul unei acţiuni de control să efectueze
verificări şi controale în domeniul lor de activitate.
Departamentul la întocmirea actului de control poate utiliza actele organelor de control
financiar-fiscal, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale sau instituţiilor
publice din subordinea Guvernului ori a ministerelor actele şi documnetele privind
verificările şi controalele efectuate în domeniul lor de activitate asupra instituţiilor şi
persoanelor vizate.
Organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice sunt obligaţi să acorde
sprijin echipei de control în exercitarea atribuţiilor ce ii revin la cererea Departamentului.
În situaţia în care există nereguli privind obţinerea sau utilizarea fondurilor europene,
precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente, Departamentul transmite actul de control
autorităţilor cu competenţe în gestionarea fondurilor pentru îndeplinirea obligaţiilor ce le
revin în materia raportării neregulilor şi recuperării financiare, conform legii.
Autorităţile sus menţionate au obligaţia de a comunica, în termen de 60 de zile de la
data primirii actului de control al Departamentului, măsurile luate pentru remedierea
aspectelor semnalate prin acesta, precum şi acţiunile intreprinse pentru recuperarea
eventualelor prejudicii.
Dacă se constată nereguli privind gestionarea fondurilor europene, Departamentul
transmite actul de control ministerelor de resort în vederea luării măsurilor care se impun
pentru remedierea deficientelor constatate şi, după caz, pentru sancţionarea persoanelor
responsabile, cu informarea primului-ministru. Ministerele de resort informează
Departamentul, în termen de 60 de zile, cu privire la măsurile luate pentru remedierea
aspectelor semnalate prin actul de control şi, dupa caz, la sancţiunile dispuse.
Dacă se constată nereguli care au ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor proprii,
Departamentul transmite actul de control autorităţii responsabile pentru stabilirea şi

Denumire capitol
colectarea acestora.
Autoritşţile informează Departamentul, in termen de 60 de zile, cu privire la măsurile luate
pentru remedierea aspectelor semnalate şi, după caz, recuperarea sumelor datorate.
In cazul constatării unor elemente de natură infracţională, Departamentul sesizează
parchetul competent să efectueze urmărirea penală şi transmite actul de control în
vederea recuperării prejudiciului şi tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate.
In vederea indeplinirii atribuţiilor prevăzute la art. 8 lit. a) şi d), toate autorităţile cu
competenţe în gestionarea fondurilor europene, în stabilirea, colectarea şi controlul
resurselor ce trebuie virate la bugetul general al Uniunii Europene au obligaţia de a
transmite Departamentului, în termen de 15 zile, datele şi informaţiile solicitate.
In scopul indeplinirii atribuţiei prevazute la art. 8 lit. g), autorităţile şi instituţiile
competente au obligaţia de a transmite Departamentului informaţiile solicitate pentru
soluţionarea cererilor de asistenţa administrativă, conform obligaţiilor ce ii revin potrivit
acordurilor de cooperare internaţională având ca obiect protejarea intereselor financiare
ale Uniunii Europene la care Romania este parte.
4.Sancţiuni
Potrivit art. 18 din Legea nr. 61/2011 „constituie contravenţie refuzul persoanelor
fizice sau juridice de a pune la dispoziţie, în termenul prevăzut, documentele ăi informaîiile
necesare întocmirii actului de control, solicitate de către reprezentanţii Departamentului,
conform art. 11 alin. (2) lit. b).”
Din dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 61/2011 rezultă valaorea amenzii pentru
contravenţia prevazută la art. 18 din Legea nr. 61/2011 este de la 500 lei la 5.000 lei. Atât
constatarea acestei contravenţii cât şi aplicarea sancţiunii se vor face de către persoanele
împuternicite din cadrul Departamentului. Acestui tip de contravenţii i se aplică dispoziţiile
Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, ulterior şi aceasta modificată şi
ompletată.
5. Statutul funcţionarului public din cadrul Departamentului
Departamentul este alcătuit din două categorii de persoane: funcţionari publici cu

statut special şi personal contractual.
Şeful Departamentului prin ordinul emis de el va angaja personalul din subordinea

sa, va modifica, suspenda sau va dispune încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a
raporturilor de muncă.
Funcţionarul public din cadrul Departamentului are statut special conferit de natura
atribuţiilor specifice privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene în
România, în scopul îndeplinirii obligaţiilor ce revin României conform prevederilor art. 325
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. De asemenea, acesta îndeplineşte o
funcţie de interes public, cu un statut special conferit de atribuţiile, răspunderile,
complexitatea, riscurile şi interdicţiile care decurg din aplicarea prezentei legi, precum şi
din alte acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea Departamentului. În
exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, nu poate fi supus niciunei îngrădiri sau presiuni de
orice natură şi beneficiază de stabilitate în funcţie.

Denumire capitol
În funcţie de atribuţiile exercitate, în cadrul Departamentului funcţiile publice
specifice se împart în:
funcţii publice specifice de conducere: director; director adjunct; şef serviciu; şef birou şi
funcţii publice specifice de execuţie: consilier; referent de specialitate; referent (structurate
pe gradele profesionale prevazute la art. 15 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
functionarilor publici, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare).
Vechimea în specialitatea studiilor necesară ocupării funcţiilor publice de conducere

sau de execuţie este cea prevazută la art. 57 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu
modificările şi completarile ulterioare. Activitatea desfăşurată de către funcţionarii publici
cu statut special din cadrul Departamentului, precum şi cea desfăşurată de către consilierii
din cadrul acestuia, până la intrarea în vigoare a prezentei legi, absolvenţi ai facultaţilor cu
profil juridic, constituie vechime în specialitate juridică.
Ocuparea posturilor de funcţionar public cu statut special dar şi a funcţiilor de

conducere în cadrul Departamentului se fac prin concurs sau examen, dupa caz, cu
respectarea prevederilor Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificarile si completarile
ulterioare. Aceste posturi şi funcţii pentru a fi ocupate presupun organizarea şi
desfăşurarea de concursuri sau examene care se realizează prin ordin al şefului
Departamentului, pe baza propunerilor directorilor. De asemenea, şeful Departamentului
prin respectivul ordin poate stabili şi alte condiţii specifice, fără să fie îngrădite drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti şi fără orice discriminare. Promovarea în gradele profesionale se
face în baza evaluării anuale şi a vechimii în specialitate. Precizăm că, performanţa
profesională individuală obţinută în activitatea funcţionarului public cu statut special din
cadrul Departamentului este evaluată anual, în conformitate cu metodologia de evaluare a
performanţelor profesionale individuale ale personalului din cadrul Departamentului.
Cît priveşte drepturile şi îndatoririle funcţionarului public cu statut special din cadrul
Departamentului sunt cele prevăzute în Legea nr. 188/1999, republicata, cu modificarile si
completarile ulterioare.
Funcţionarilor publici cu statut special din cadrul Departamentului le este interzis:

(a). să facă parte din partide politice, organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim
juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă
partidele politice; (b). să îşi exprime public opinia cu privire la acţiunile de control în curs
de desfăşurare; (c). să dea consultaţii entităţii supuse controlului; (d). să ofere consultanţă
în domeniul de activitate al Departamentului; (e). să permită folosirea funcţiilor pe care le
îndeplinesc în scop de reclamă comercială, publicitate sau propagandă de orice fel ori
dobandire de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite pentru ei sau pentru alte persoane;
(f). să exprime opinii personale privind aspecte naţionale sau europene, în relaţiile cu
reprezentanţii altor state; (g).să folosească poziţia oficială pe care o deţin sau relaţiile pe
care le-au stabilit în exercitarea funcţiei publice, pentru a influenţa anchetele interne ori
externe sau pentru a determina luarea unei anumite măsuri.
Funcţionarul public cu statut special din cadrul Departamentului are urmatoarele

obligaţii specifice: (a) în afara atribuţiilor specifice de serviciu, este obligat să adopte o
atitudine proactivă, inclusiv prin aducerea la cunoştinţa conducerii Departamentului a
oricărei situaţii, fapte sau imprejurări din domeniul protecţiei intereselor financiare ale
Uniunii Europene în România; (b) să se abţină de la orice act, faptă sau manifestare de
natură să aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în România; (c). în
afara atribuţiilor specifice de serviciu, funcţionarul public cu statut special din cadrul
Departamentului care face parte din echipe de coordonare a controalelor este obligat să
nu aducă atingere drepturilor personalului coordonat; (d). să păstreze caracterul
confidenţial al informaţiilor dobândite în exercitarea atribuţiilor profesionale pe o perioadă

Denumire capitol
de 3 ani de la încetarea raporturilor de serviciu; (e). să promoveze, în calitate de
reprezentant al instituţiei, o imagine favorabilă ţării şi Departamentului în cadrul oricăror
activităţi desfăşurate în afara României, din domeniul protecţiei intereselor financiare ale
Uniunii Europene; (f). să aibă o conduită corespunzatoare regulilor de protocol şi să
respecte legile şi obiceiurile ţării-gazdă, în cazul deplasarilor externe; (g). în situaţia în
care fac parte din echipe de control mixte cu reprezentanţi ai Oficiului European de Lupta
Antifrauda — OLAF, sunt obligaţi să acorde intregul sprijin pentru buna desfăşurare a
misiunii de control şi să se abţină de la a-şi exprima opinia cu privire la calificarea juridică
a constatărilor, dacă acestea nu sunt însuşite de şeful Departamentului;
(h). să se asigure că rapoartele de nereguli şi fraude transmise către Oficiul European de
Lupta Antifraudă — OLAF respectă cerinţele prevăzute în regulamentele Uniunii Europene
în domeniu.
Prin ordin al şefului Departamentului se aprobă Codul de conduită etică şi

profesională a personalului.
Funcţionarii publici cu statut special răspund contravenţional, civil şi penal, în

condiţiile legii.
Salarizarea personalului Departamentului se face în conformitate cu actele

normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi beneficiază de
prevederile Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care
gestionează fonduri comunitare, cu modificările şi completările ulterioare.
Structura organizatorică, atribuţiile personalului, numărul maxim de posturi şi
manualul de proceduri ale Departamentului se stabilesc prin Regulamentul de organizare
si funcţionare al Departamentului, aprobat prin hotarare a Guvernului.
Departamentul poate beneficia din partea Uniunii Europene de asistenţă şi dotare
tehnică, precum şi de programe de pregătire specifică a personalului.
În anul 2011 au fost înregistrate pe rolul DLAF 645 de sesizări, din partea autorităţilor
naţionale, OLAF, dintre care au fost soluţionate 602 sesizări astfel: în cazul a 225 au fost
efectuate controale preliminare, 151 au fost redirecţionate către alte instituţii, iar în alte
226 au fost luate măsuri administrative. Acţiunile de contro au vizat fondurile europene:
PHARE, ISPA, SAPARD, POSDRU, FEADR ş.a. valoarea totală a impactului financiar
estimat în cazul neregulilor şi a posibilelor fraude este de 28.883.658, 88 euro 93.
Acţiunile de control au vizat toate fondurile europene. O statistică a numărului de
acţiuni de control probează că cele mai mari fraude au avut ca obiect fondul POSDRU
(Dezvoltarea resurselor umane) – 63 cazuri, urmat de SAPARD cu 55 de cazuri şi de
FEADR cu 50 de cazuri.
Raportul de activitate al DLAF pentru anul 2012 constată o creştere a activităţii
DLAF, numărul acţiunilor de control dublându-se faţă de media anilor 2010 şi 2011. La
nivelul aceluiaşi an, actele de control ale DLAF au fost utilizate ca mijloace de probă,
procurorii Direcţiei Naţionale anticorupţie întocmind nu mai puţin de 23 rechizitorii prin care
au fost trimişi în judecată 56 inculpaţi.
Persoanele implicate în fraudarea fondurilor europene lucrează în administraţia
publică (primari din mediul rural (7), consilieri locali (3), viceprimari din mediul rural (2),
preşedinte al consiliului judeţean (1), secretar al consiliului local din mediul rural (1),
funcţionari ai aparatului administraţiei locale din mediul rural, director penitenciar (2),
rector (1), inspector şcolar general judeţean (1), inspector şcolar (1), angajaţi ai
Universităţii de Medicină, inspector Inspectoratul de Stat Judeţean în Construcţii (1), şef al
93
DLAF – Raport annual de activitate 2011, p. 25, disponibil la
http://www.antifrauda.gov.ro/docs/ro/raport_dlaf/DLAF_Raport%20activitate%202011_ro.pdf (accesat la
15.01.2013).

Denumire capitol
Centrului local APIA (1), funcţionari ai Centrului local APIA, specialist Biroul Regional
pentru Cooperare Transfrontalieră (1), funcţionar al administraţiei finanţelor publice (1) 94.
Unul dintre cazurile mediatizate ale DLAF a fost cazul Cordun. Obiectivul principal al
proiectului finanţat prin fonduri europene cu suma de 1.000.000 euro nerambursabili a fost
construirea a două drumuri. Ca urmare a acţiunilor de control ale DLAF s-au constatat o
serie de nereguli ca: oferte incomplete sau nelegale, dar şi desemnarea de câştigători ai
licitaţiei care nu îndeplineau condiţii de ilegalitate. Şi în faza de execuţie a contractului au
fost constatate nereguli: utilizarea de către constructor de materiale de contrucţie diferite
calitativ faţă de cele contractate. Nota de control a fost trimisă de DLAF către DNA la data
de 20.10.2005, trimiterea în judeactă fiind dispusă la 16.12.2011, cu privire la doi inculpaţi.
Aceştia au fost condamnaţi de Curtea de Apel Bucureşti la pedeapsa închisorii în cuantum
de patru ani cu suspendare sub supraveghere, precum şi obligarea acestora în solidar la
plata despăgubirilor în cuantum de1.250.949 lei către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurală şi Pescuit95.
1. Ce ne puteti spune despre organe ale statului care au competență in domeniul financiar
si fiscal?
2. Prezentați organizarea si functionarea Minsiterului Finantelor Publice(MFP)
3. Prezentați Colegiul fiscal.
4. Prezentați Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF).
5. Prezentați Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (DGAF).
6. Prezentați Departamentul de Luptă Antifraudă (DLAF).
94
Ibidem, p. 28.
95
Proiect SAPARD, „Modernizare drum comunal DC 51 Simioneşti – Pildeşti şi drum comunal Cordun E-85”,
beneficiar Consiliul Local Cordun, jud. Neamţ, disponibil la http://www.antifrauda.gov.ro/documente/Dosar
%2046.pdf (accesat la 21.08.2013).

Denumire capitol
Capitolul 10
CURTEA DE CONTURI96
CONŢINUT

10. 6. Funcționarea Curții de Conturi
96
ISBN 978-973-127-639-7, 2011, pp. 244.

Denumire capitol
OBIECTIVE
Studiul acestui capitol va fi dedicat: noțiunilor introductive despre Curtea de Conturi

(definitie, rol, functii, principii), atribuțiilor, organizarii, personalului, funcționării, colaborarii,
reprentării internaționale, infractiunilor si contravențiilor Curții de Conturi.
1. Definiţia Curţii de Conturi
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curtea de Conturi republicată97 Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de
formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor fiannciare ale statului şi ale
2. Principiile de funcţionare a Curţii de Conturi
Principiile de funcţionare ale Curţii de Conturi sunt:

1. Principiul unicităţii instituţiei în sistemul de Drept Român rezultă din sintagma “
instituţie supremă”. Prin urmare, Curtea de Conturi se află în vârful piramidei
organelor de control financiar şi fiscal în domeniu;
2. Principiul independenţei98 Curţii de Conturi în raport cu celelalte instituţii ale statului
de drept rezultă din art. 20 potrivit căruia „Curtea de Conturi îşi desfăşoară
activitatea în mod independent, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în
Constituţie şi în prezenta ordonanţă de urgenţă”. Curtea de Conturi decide în mod
independent asupra programului său de activitate. Curtea de Conturi nu poate fi
obligată de nicio altă autoritate publică să efectueze acţiuni de control.
3. Funcţiile Curţii de Conturi
Funcţia Curţii de Conturi prevăzută de art. 140 alin. 1 din Constituţie care dispune:
Funcţia de control financiar presupune exercitarea controlului asupra modului de formare,
de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.
Potrivit art. 3 alin 2 din O.U.G. nr. 43/2006 „Funcţia de control a Curţii de Conturi
se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de
audit elaborate în conformitate cu standardele de audit internaţional general acceptate”.
Deci, cu ajutorul funcţiei de control financiar se realizează o activitate de verificare a
legalităţii naşterii, modificării şi stingerii raporturilor juridice financiare în scopul aplicării
corecte a legislaţiei financiare. Curtea de Conturi îşi exercitã funcţia de control financiar
asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului
public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.

97
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în Monitorul Oficial al României nr.
282/29.04.2009.
98
Art. 20-26 din O.U.G. nr. 43/2006.

Denumire capitol
4. Rolul Curţii de Conturi
Curtea de Conturi, în exercitarea rolului său, efectuează audit financiar extern şi

audit al performanţei în sectorul public, precum şi alte acţiuni specifice de audit, cu
respectarea prevederilor Constituţiei României, republicată, şi a reglementărilor legale.
Curtea de Conturi poate desfăşura tipurile de audit prevăzute mai sus atât în mod
distinct, cât şi în formă combinată, atunci când obiectivele auditului se întrepătrund.
Atribuţiile Curţii de Conturi s-au cristalizat şi conturat în timp, într-o prezentare

sintetică pot fi redate pentru majoritatea Curţilor de Conturi existente, astfel:
1. Realizarea moralităţii, eticii şi echităţii în domeniul fiscalităţii trebuind să constate
dacă:
 impozitele sunt într-o proporţie corespunzătoare în veniturile totale ale
societăţii;
 sarcina fiscalităţii este etică în raport cu toţi cetăţenii şi cu fiecare în parte
fără privilegii;
 fiscalitatea are un nivel care să stimuleze prosperitatea individuală şi
naţională (ea nu trebuie să fie inhibatorie, ci stimulativă).
2. Realizarea legalităţii în domeniul financiar ceea ce presupune ca:
 nivelul cheltuielilor să fie stabilit cu limită maximă;
 toate veniturile să aibă provenienţă legală.
3. Realizarea disciplinei în sistemul financiar prin prevenirea, constatarea şi
combaterea ilegalităţii şi imoralităţii.
Curtea de Conturi îndeplineşte următoarele atribuţii de audit:
1. audit financiar extern;
2. audit al performanţei în sectorul public;
3. alte acţiuni specifice de audit.
Curtea de Conturi poate desfăşura tipurile de audit menţionate mai sus atât în mod
distinct, cât şi în formă combinată, atunci când obiectivele auditului se întrepătrund.
De asemenea Curtea de Conturi, pe lângă atribuţiile de audit, are şi atribuţii de 99:
1. atribuţii de raportare;
2. atribuţii de consultare;
3. atribuţii de avizare;
4. atribuţii de informare publică.
1. Auditul financiar extern

Curtea de Conturi100 desfăşoară activitatea de audit extern la instituţii publice şi la
alte entităţi, pentru care prin lege este prevăzută competenţa Curţii de Conturi.
În scopul realizării obiectivelor auditului extern în sectorul public, Curtea de Conturi
are competenţa de a solicita informaţii şi documente şi de a face verificările pe care le
consideră necesare, inclusiv la faţa locului, la persoane juridice care:
a. administrează şi/sau utilizează fonduri publice;
b. sunt companii/societăţi naţionale, regii autonome, societăţi comerciale la care statul
sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar majoritar;
c. administrează bunuri ori servicii aparţinând domeniului public sau privat al statului
ori al unităţilor administrativ-teritoriale în baza unor contracte de concesiune, de
închiriere sau a altor forme de administrare;
99
Art. 4 alin. 3. din O.U.G. nr. 43/2006.
100
Art. 3 alin 4-6 din O.U.G. nr. 43/2006.

Denumire capitol
d. beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau de alte
forme de sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau
a instituţiilor publice.
Curtea de Conturi desfăşoară activităţi de audit la autorităţi publice internaţionale şi la alte
instituţii cu sediul în ţară sau în străinătate, dacă prin acorduri, memorandumuri de
înţelegere, convenţii sau alte forme de înţelegere internaţională se stabileşte această
competenţă.
Potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 43/2006 Curtea de Conturi efectuează auditul financiar
extern în sectorul public asupra următoarelor conturi de execuţie:
a) contul general anual de execuţie a bugetului de stat;
b) contul general anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale;
d) conturile anuale de execuţie a bugetelor locale ale municipiului Bucureşti, judeţelor,
sectoarelor municipiului Bucureşti, municipiilor, oraşelor şi comunelor;
e) contul anual de execuţie a bugetului Trezoreriei Statului;
f) conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice autonome;
g) conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau
parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele
fondurilor speciale, după caz;
h) conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din
venituri proprii;
i) contul general anual al datoriei publice a statului;
j) contul anual de execuţie a bugetului fondurilor externe nerambursabile;
k) alte conturi de execuţie a unor bugete prevăzute de lege.
Curtea de Conturi 101este abilitată să efectueze audit financiar extern asupra
conturilor de execuţie prevăzute la art. 5, la instituţiile publice conduse de ordonatori
principali de credite, precum şi la instituţiile publice subordonate, conduse de ordonatori
secundari sau terţiari de credite, pe bază selectivă, conform programului anual propriu de
activitate.
Activitatea de audit financiar extern 102 în sectorul public a Curţii de Conturi se
desfăşoară cu respectarea standardelor proprii de audit, adoptate pe baza standardelor de
audit INTOSAI, Liniilor directoare europene de aplicare a standardelor INTOSAI şi a altor
standarde de audit relevante pentru sectorul public,
2. Auditul performanţei în sectorul public 103
Curtea de Conturi efectuează auditul performanţei utilizării resurselor financiare ale

statului şi ale sectorului public, precum şi al modului de gestionare a patrimoniului public şi
privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
Curtea de Conturi efectuează o evaluare independentă asupra economicităţii,
eficienţei şi eficacităţii cu care o entitate publică, un program, un proiect, un proces sau o
activitate utilizează resursele publice alocate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Auditul performanţei se poate efectua atât la finalul, cât şi pe parcursul desfăşurării
proiectelor, programelor, proceselor sau activităţilor.
Activitatea de audit al performanţei se desfăşoară în conformitate cu metodologia
proprie de audit al performanţei, adoptată pe baza standardelor de audit INTOSAI şi a
celei mai bune practici în domeniu şi se finalizează prin elaborarea unui raport de audit.
Prin constatările şi recomandările sale, auditul performanţei trebuie să conducă la
diminuarea costului resurselor sau la sporirea rezultatelor.
101
Art. 6 din O.U.G. nr. 43/2006.
102
Art. 9 din O.U.G. nr. 43/2006.
103
Art. 10 - 11 din O.U.G. nr. 43/2006.

Denumire capitol
3. Alte acţiuni specifice de audit

Curtea de Conturi auditează104:
 modul în care autorităţile cu atribuţii în domeniul privatizării respectă metodele şi
procedurile de privatizare prevăzute de lege, precum şi modul în care acestea au
asigurat respectarea clauzelor contractuale stabilite prin contractele de privatizare,
indiferent de momentul în care s-a desfăşurat procesul de privatizare;
 modul în care sunt respectate dispoziţiile legale referitoare la administrarea şi
întrebuinţarea resurselor financiare rezultate din acţiunile de privatizare;
 sistemul colectării veniturilor care formează bugetul general consolidat. În acest
scop, auditorii publici au acces neîngrădit la actele şi documentele din dosarele
fiscale ale contribuabililor;
 buna gestiune financiară a achiziţiilor publice, concesiunilor, închirierilor sau alte
forme de administrare a bunurilor şi serviciilor aparţinând domeniului public ori
privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
Potrivit art. 4 alin 3 Curtea de Conturi, pe lângă atribuţiile de audit, are şi atribuţii de
raportare, consultare, avizare şi informare publică, potrivit legii.
3. Atribuţii de raportare, consultare, avizare şi informare publică
1. Atribuţii de raportare105
Curtea de Conturi transmite Parlamentului:
a) raportul public anual asupra conturilor de execuţie a bugetelor publice prevăzute la
art. 5, pentru anul precedent, până la data de 30 septembrie a anului curent;
b) rapoartele elaborate ca urmare a controalelor efectuate la cererea Camerei
Deputaţilor sau a Senatului;
c) raportul cu privire la activitatea proprie desfăşurată în anul precedent, până la data de
31 martie a anului curent.
Curtea de Conturi poate transmite Parlamentului, în condiţiile legii, şi următoarele
rapoarte:
a) rapoarte de audit al performanţei;
b) rapoarte asupra rezultatelor auditurilor;
c) alte rapoarte pe care Plenul Curţii de Conturi consideră că este necesar să le
transmită.
Curtea de Conturi, prin direcţiile de audit teritoriale, transmite autorităţilor publice
deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte anuale asupra conturilor de
execuţie ale bugetelor locale, care au făcut obiectul verificărilor Curţii.
2. Atribuţii de avizare şi informare publică106

La solicitarea Parlamentului, Curtea de Conturi emite avize consultative asupra
proiectelor legilor bugetare, programelor finanţate din fonduri publice şi asupra unor
proiecte de lege sau reglementări privind auditul fondurilor publice.
Curtea de Conturi avizează înfiinţarea de către Guvern sau ministere a unor organe
de specialitate în subordinea lor.
Obţinerea avizului Curţii de Conturi este obligatorie, iar caracterul avizului este
consultativ.
104
Art. 12 - 13 din O.U.G. nr. 43/2006.
105
Art. 14-16 din O.U.G. nr. 43/2006.
106
Art. 17 -19 din O.U.G. nr. 43/2006.

Denumire capitol
Curtea de Conturi107 este o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate

juridică, finanţată de la bugetul statului. Sediul Curţii de Conturi este în municipiul
Bucureşti.
Curtea de Conturi este organizată:
 la nivel central în cadrul căruia funcţionează Secretariatul general condus de un
secretar general.
 la nivel teritorial. La nivel teritorial, funcţiile Curţii de Conturi se exercită prin
direcţiile de audit judeţene şi a municipiului Bucureşti, unităţi fără personalitate
juridică. Sediile direcţiilor de audit sunt în oraşele reşedinţă de judeţ şi în municipiul
Bucureşti. Direcţiile de audit teritoriale sunt conduse de câte un director, cu
excepţia Direcţiei de Audit a Municipiului Bucureşti, a cărei conducere este
asigurată de un director ajutat de un director adjunct. În cadrul direcţiilor de audit
teritoriale pot fi organizate servicii şi birouri.
Curtea de Conturi se compune din departamente, conduse de câte un consilier de
conturi iar acestea pot fi organizate în: direcţii, servicii şi birouri.
Pe lângă Curtea de Conturi funcţionează Autoritatea de audit pentru fondurile
nerambursabile acordate României de către Uniunea Europeană.
Autoritatea de audit108 este un organism fără personalitate juridică, independent din
punct de vedere operaţional faţă de Curtea de Conturi, şi are sediul în municipiul
Bucureşti.
Autoritatea de audit îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile
legislaţiei comunitare şi naţionale aplicabile fondurilor aferente asistenţei financiare
acordate României de Uniunea Europeană şi are, în principal, următoarele atribuţii:
- efectuarea unor verificări selective şi adecvate asupra măsurilor/programelor
operaţionale în scopul de a evalua eficienţa sistemelor de management şi de control
existente şi de a verifica, pe baza unei analize de risc, declaraţiile de cheltuieli;
- efectuarea unor verificări adecvate în vederea emiterii declaraţiilor la finalizarea
măsurilor;
- certificarea conturilor anuale ale agenţiilor de implementare, precum şi a contului în
euro în ceea ce priveşte integralitatea, acurateţea şi veridicitatea acestor conturi;
- verificarea compatibilităţii sistemelor de management şi de control ale agenţiilor de
implementare în ceea ce priveşte capacitatea lor de a asigura conformitatea cu
prevederile Acordului multianual de finanţare;
- verificarea existenţei şi corectitudinii elementului de cofinanţare naţional;
- efectuarea auditului final al programelor/ memorandumurilor de finanţare/acordurilor de
finanţare PHARE, prin selecţia proiectelor din cadrul programelor PHARE.
Autoritatea de audit este singura autoritate naţională competentă să efectueze audit
extern, în conformitate cu legislaţia Uniunii Europene şi cu legislaţia naţională, asupra
fondurilor aferente asistenţei financiare nerambursabile acordate României de către
Uniunea Europeană.
În scopul desfăşurării activităţii, Autoritatea de audit elaborează norme şi proceduri
de lucru proprii, care vor fi aprobate de preşedintele acesteia.
Pentru realizarea atribuţiilor sale, Autoritatea de audit poate încheia acorduri cu
structurile responsabile pentru coordonarea fondurilor aferente programelor PHARE, ISPA
şi SAPARD, precum şi a fondurilor aferente asistenţei financiare acordate României de
către Uniunea Europeană în perioada postaderare.
107
Art. 30 - 33 din O.U.G. nr. 43/2006.
108
Art. 1 - 13 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 43/2006.

Denumire capitol
Autoritatea de audit este condusă de un preşedinte ajutat de un vicepreşedinte,
numiţi prin hotărâre a Parlamentului, la propunerea Comisiei pentru buget, finanţe,
activitate bancară şi piaţă de capital a Senatului şi a Comisiei pentru buget, finanţe şi
bănci a Camerei Deputaţilor, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit o singură
dată.
Funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte ai Autorităţii de audit sunt asimilate cu
funcţiile de secretar de stat, respectiv subsecretar de stat.
În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele Autorităţii de audit emite decizii şi
instrucţiuni.
Autoritatea de audit prezintă anual sau ori de câte ori este nevoie rapoarte de
activitate Plenului Curţii de Conturi.
1. Plenul Curţii de Conturi

Conducerea Curţii de Conturi109 se exercită de Plenul Curţii de Conturi, constituit din
18 consilieri de conturi, care sunt membrii Curţii de Conturi.
Plenul Curţii de Conturi îşi exercită atribuţiile în prezenţa a cel puţin două treimi din
numărul membrilor săi şi hotărăşte cu votul majorităţii celor prezenţi. În caz de paritate de
voturi, preşedintele de şedinţă are vot decisiv.
În exercitarea atribuţiilor sale, Plenul Curţii de Conturi adoptă hotărâri.
Principalele atribuţii ale Plenului Curţii de Conturi sunt următoarele:
a) adoptă politicile şi strategiile Curţii de Conturi;
b) aprobă standardele proprii de audit ale Curţii de Conturi şi dispune publicarea lor în
Monitorul Oficial al României, Partea I;
c) aprobă manuale de audit şi ghiduri pe domenii specifice, elaborate pe baza
standardelor proprii de audit ale Curţii de Conturi, şi alte norme procedurale;
d) aprobă programele multianuale şi anuale de activitate ale Curţii de Conturi;
e) aprobă modul de desfăşurare a acţiunilor de control solicitate prin hotărârile Camerei
Deputaţilor sau ale Senatului, precum şi a altor acţiuni, care nu sunt prevăzute în
programul anual de activitate a Curţii de Conturi;
f) aprobă structura pe funcţii a auditorilor publici;
g) aprobă denumirea, sfera de activitate şi structura organizatorică ale departamentelor
Curţii de Conturi;
h) aprobă proiectul de buget al Curţii de Conturi;
i) dezbate şi avizează execuţia anuală a bugetului Curţii de Conturi;
j) aprobă regulamentul propriu al Plenului, Regulamentul de organizare şi funcţionare al
Curţii de Conturi, Codul de conduită etică şi profesională al personalului Curţii de Conturi;
k) aprobă Normele de recrutare şi promovare a personalului Curţii de Conturi;
l) aprobă statul de funcţii, precum şi lista cuprinzând posturile vacante, în vederea
ocupării acestora;
m) aprobă rapoartele prevăzute la art. 14 alin. (1) şi (2), în vederea transmiterii către
Parlament;
n) aprobă rapoartele prevăzute la art. 15, în vederea transmiterii către Guvern;
o) aprobă avize potrivit art. 17 şi 18.
Prin regulamentul de organizare şi funcţionare se pot stabili şi alte atribuţii ale
Plenului Curţii de Conturi.
109
Art. 34 - 43 din O.U.G. nr. 43/2006.

Denumire capitol
Plenul Curţii de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de
Parlament, din 3 în 3 ani, cu respectarea cerinţelor prevăzute la alin. (2).
2. Preşedintele Curţii de Conturi

Conducerea executivă a Curţii de Conturi se exercită de către un preşedinte ajutat
de 2 vicepreşedinţi, care sunt consilieri de conturi.
Dintre consilierii de conturi Parlamentul numeşte preşedintele Curţii de Conturi şi
cei 2 vicepreşedinţi ai Curţii de Conturi pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit o
singură dată.
Principalele atribuţii ale preşedintelui Curţii de Conturi sunt:
a) reprezintă Curtea de Conturi în relaţiile acesteia cu terţe persoane fizice şi juridice din
ţară şi străinătate;
b) are calitatea de ordonator principal de credite şi poate delega această calitate, în
condiţiile prevăzute de lege;
c) coordonează activitatea Curţii de Conturi, inclusiv în domeniul integrării europene;
d) convoacă şi prezidează dezbaterile Plenului Curţii de Conturi şi asigură executarea
hotărârilor acestuia;
e) propune ordinea de zi a şedinţelor Plenului Curţii de Conturi şi o supune aprobării
acestuia;
f) urmăreşte transmiterea către Parlament a rapoartelor Curţii de Conturi;
g) deleagă atribuţii vicepreşedinţilor;
h) repartizează consilierii de conturi ca şefi ai departamentelor;
i) aprobă structura organizatorică a Secretariatului general şi atribuţiile compartimentelor
din cadrul Secretariatului general;
j) numeşte personalul Curţii de Conturi şi dispune, dacă este cazul, revocarea din funcţie
a acestuia, în condiţiile legii;
k) comunică posturile vacante de membri ai Curţii de Conturi către Parlament, pentru
luarea de măsuri în vederea ocupării acestora;
l) aprobă fişele posturilor personalului Curţii de Conturi;
m) hotărăşte constituirea de echipe mixte de audit din cadrul departamentelor şi/sau
direcţiilor de audit judeţene, care vor funcţiona numai pe durata realizării acţiunilor de audit
respective;
n) aprobă efectuarea concediilor anuale de odihnă ale personalului cu funcţii de
conducere;
o) alte atribuţii care pot fi stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii
de Conturi.
În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele Curţii de Conturi emite ordine.
3. Membrii Curţii de Conturi

Parlamentul numeşte membrii Curţii de Conturi în şedinţa comună a Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, la propunerea Comisiei pentru buget, finanţe, activitate bancară
şi piaţă de capital a Senatului şi Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci a Camerei
Deputaţilor. Înainte de începerea exercitării mandatului, membrii Curţii de Conturi depun în
faţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului României următorul jurământ: "Jur
să respect Constituţia şi celelalte legi ale ţării, să apăr interesele României, ordinea de
drept, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, să-mi îndeplinesc cu onoare,
conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin ca membru al Curţii de Conturi."
Cerinţele pentru numirea consilierilor de conturi sunt:
a. studii superioare în domeniul ştiinţelor economice de lungă durată;
b. experienţă în domeniul economico-financiar de minimum 12 ani;
c. înaltă competenţă profesională;
d. nu au fost membri ai Guvernului în ultimii 3 ani ce precedă începerea mandatului;

Denumire capitol
e. nu au antecedente penale şi cazier fiscal.
Durata mandatului unui consilier de conturi este de 9 ani şi nu poate fi prelungit sau
înnoit.
a. Mandatul de membru al Curţii de Conturi încetează:
b. la expirarea termenului pentru care a fost numit;
c. prin demisie;
d. în cazul imposibilităţii exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni;
e. în cazul revocării;
f. în caz de deces.
Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, la propunerea
comisiilor prevăzute la alin. (1), în cazurile în care sunt încălcate prevederile art. 41 şi 42.
În cazul imposibilităţii definitive de exercitare a mandatului de către unul dintre
membri, comisiile prevăzute la alin. (1) vor propune persoana care urmează să fie numită
de Parlament pentru durata rămasă a mandatului.
Consilierii de conturi ale căror mandate au expirat rămân în funcţie până la numirea
noilor consilieri de conturi.
Membrii Curţii de Conturi sunt obligaţi:
a. să îşi îndeplinească cu imparţialitate şi cu respect faţă de Constituţie şi faţă de
legile ţării funcţia încredinţată;
b. să nu acorde consultanţă în mod privat, în probleme de competenţa Curţii de
Conturi;
c. să comunice Parlamentului în termen de maximum 3 zile lucrătoare, în scris,
orice situaţie care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl
exercită; până la decizia Parlamentului, consilierul de conturi este suspendat de
drept;
d. să păstreze secretele de stat, de serviciu şi orice alte secrete protejate de lege
şi să nu dezvăluie fapte şi împrejurări care le-au fost aduse la cunoştinţă în
cursul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor lor decât în cadrul unei anchete
penale;
e. să se abţină de la orice manifestare sau activitate contrară independenţei şi
demnităţii funcţiei lor.
Raporturile de muncă pentru persoanele numite în funcţia de consilier de conturi se
suspendă pe toată perioada exercitării mandatului, posturile respective putând fi ocupate
pe perioadă determinată.
Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De la data trimiterii în judecată penală, membrul Curţii de Conturi este suspendat
de drept din funcţia sa. În caz de condamnare definitivă, el este revocat de drept, iar în caz
de achitare, suspendarea încetează.
Membrii Curţii de Conturi sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru
judecători.

1.Noţiuni introductive
Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea prin 110:

 personalul său de audit;
 personalul cu statut de funcţionar public;
 personalul contractual.
110
Art. 44-52 din O.U.G. nr. 43/2006.

Denumire capitol
Personalul de audit este personalul de specialitate al Curţii de Conturi, cu statut
special.
Selectarea, angajarea şi promovarea personalului se realizează în conformitate cu
prevederile legislaţiei în vigoare şi cu Normele de recrutare şi promovare a personalului
Curţii de Conturi.
2. Personalul cu atribuţii de audit

Auditorii publici sunt angajaţi pe bază de concurs, pe perioadă nedeterminată sau
determinată.
Condiţiile minime pentru angajarea auditorilor publici sunt: studii superioare de
lungă durată în domeniul ştiinţelor economice, experienţă în domeniul economico-financiar
de minimum un an.
Curtea de Conturi poate angaja în calitate de auditor public şi personal de altă
specialitate decât economică, pe durată determinată sau nedeterminată, în funcţie de
necesităţi.
Auditorii publici îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.
43/2006şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare al Curţii de Conturi.
În exercitarea atribuţiilor lor, auditorii publici sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii
publice şi beneficiază de protecţie, potrivit legii.
Auditorii publici se obligă să respecte Codul de conduită etică şi profesională al
personalului Curţii de Conturi.
Dacă în exercitarea funcţiilor lor auditorii publici iau cunoştinţă despre informaţii cu
caracter de secret de stat, de serviciu şi orice alte secrete protejate de lege, aceştia sunt
obligaţi să respecte caracterul lor şi să le facă cunoscute numai autorităţilor îndreptăţite.
Auditorii publici au obligaţia de a-şi perfecţiona cunoştinţele profesionale şi au
dreptul la formare profesională continuă, organizată în cadrul Curţii de Conturi.
Conducerea Curţii de Conturi va asigura condiţiile necesare pregătirii profesionale,
perioada destinată acestui scop fiind de minimum 20 de zile/an.
Auditorii publici sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru funcţionarii
publici.
Auditorii publici răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu,
precum şi pentru faptele care afectează prestigiul instituţiei.
Răspunderea disciplinară a auditorilor publici poate fi angajată potrivit dispoziţiilor
O.U.G. nr. 43/2006.
Potrivit art. 50 din O.U.G. nr. 43/2006 constituie abateri disciplinare:
a. încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile de
interese şi incompatibilităţile prevăzute de legislaţia în vigoare, precum şi de interdicţiile
stabilite de Codul de conduită etică şi profesională al personalului Curţii de Conturi;
b. desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor
politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
c. nerespectarea confidenţialităţii informaţiilor care au acest caracter, dobândite pe
parcursul desfăşurării activităţilor specifice;
d. refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
e. exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie
infracţiune;
f. efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;
g. absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;
h. atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi sau
reprezentanţii entităţilor auditate;
i. nerespectarea altor prevederi care pot fi considerate abateri disciplinare din Codul de
conduită etică şi profesională al personalului Curţii de Conturi.
Potrivit art. 51 din O.U.G. nr. 43/2006 sancţiunile disciplinare care se pot aplica
auditorilor publici, proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt:

Denumire capitol
a. avertismentul;
b. diminuarea salariului cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;
c. suspendarea dreptului la avansare pe o perioadă de 1-3 ani;
d. retrogradarea din funcţie pe timp de maximum 6 luni;
e. desfacerea contractului de muncă.
Aplicarea sancţiunii disciplinare pentru abaterile prevăzute la art. 50 se dispune prin
ordin al preşedintelui Curţii de Conturi, în termen de 30 de zile calendaristice de la data
înregistrării actului de constatare, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii faptei.
Ordinul dispus pentru sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 51 lit. a - d poate fi
contestat, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă, la Comisia
de disciplină formată din 3 consilieri de conturi numiţi de Plenul Curţii de Conturi.
Hotărârea Comisiei de disciplină poate fi atacată, în termen de 15 zile de la
comunicare, la instanţa judecătorească competentă.
Ordinul dispus pentru sancţiunea disciplinară prevăzută la art. 51 lit. e) poate fi
contestat, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă, la instanţa
judecătorească competentă.
2. Personalul cu statut de funcţionar public

şi personalul contractual
Secretariatul general al Curţii de Conturi este condus de un secretar general.

Acesta este înalt funcţionar public şi ocupă funcţia în condiţiile legii.
Personalul Secretariatului general se compune din funcţionari publici şi personal
contractual care are drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de
personal.
Personalul Secretariatului general îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu
prevederile legislaţiei în vigoare şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare al Curţii
de Conturi.
Funcţionarilor publici din cadrul Curţii de Conturi le sunt aplicabile pe întregul
parcurs al carierei lor dispoziţiile legale în materie.
Răspunderea disciplinară a personalului din cadrul Secretariatului general, condiţiile
şi procedura de aplicare a acesteia se stabilesc în condiţiile legii.
10. 6. Funcționarea Curții de Conturi111
Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu politicile şi strategiile

proprii, programele multianuale şi anuale de activitate.
Curtea de Conturi elaborează, adoptă şi aplică standarde proprii de audit pe baza
standardelor de audit INTOSAI, a Liniilor directoare europene de aplicare a standardelor
INTOSAI şi a oricăror standarde de audit relevante pentru sectorul public elaborate de
Federaţia Internaţională a Contabililor - IFAC şi acceptate spre aplicare în Uniunea
Europeană.
În vederea aplicării standardelor de audit Curtea de Conturi elaborează manuale de
audit şi ghiduri pe domenii specifice.
La finalizarea acţiunilor de audit financiar, auditorii publici întocmesc proiectul
raportului de audit, al opiniei de audit şi al scrisorii către conducerea entităţii auditate.
Rezultatele auditului, consemnate în proiectul raportului de audit sau în scrisoarea
către conducere, se comunică conducerii entităţii auditate.
În termenul stabilit de consilierul de conturi, conducător al departamentului, sau de
directorul direcţiei teritoriale de audit, după caz, conducătorul entităţii auditate are obligaţia
de a comunica punctul de vedere ale acesteia cu privire la rezultatele auditului.
111
Art. 56-66 di O.U.G. 43/2006.

Denumire capitol
Entităţile auditate elaborează planuri de măsuri pentru implementarea
recomandărilor formulate, informând Curtea de Conturi, în termenele stabilite de aceasta,
asupra stadiului implementării.
În situaţia în care Curtea de Conturi constată că măsurile luate de conducerea
entităţii auditate nu asigură recuperarea pagubelor, aceasta sesizează organele
competente.
Organele sesizate sunt obligate să ia măsurile ce se impun pentru recuperarea
pagubelor şi să informeze Curtea de Conturi.
Dacă pe parcursul auditului sau la finalizarea acestuia auditorii publici constată
fapte pentru care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale, conducătorul
departamentului, respectiv directorul direcţiei teritoriale, sesizează organele în drept.


Curtea de Conturi colaborează cu Curtea Europeană a Auditorilor, instituţiile
supreme de audit din alte ţări, Organizaţia Internaţională a Instituţiilor Supreme de Audit şi
structurile sale regionale, precum şi cu alte organisme internaţionale, în domenii care intră
în sfera sa de activitate.
Curtea de Conturi reprezintă România în organizaţiile internaţionale ale instituţiilor
supreme de audit.
Curtea de Conturi poate efectua audituri comune cu alte instituţii supreme de audit
din alte ţări, în baza unor acorduri, memorandumuri de înţelegere, convenţii, schimb de
scrisori sau alte forme de înţelegere.
Neluarea măsurilor necesare de către conducerea entităţii publice pentru

recuperarea pagubelor constatate de auditorii publici în termenul stabilit de Curtea de
Conturi constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Nerespectarea prevederilor art. 27 alin. (2) constituie contravenţie şi se
sancţionează cu amendă în cuantum egal cu drepturile salariale cuvenite pentru o
perioadă de 1-3 luni persoanei vinovate.
Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor se fac de către personalul Curţii de
Conturi împuternicit în acest scop.
1. Cum definiti Curtea de Conturi?

2. Prezentati organizarea Curtii de Conturi
3. Prezentati functionarea Curtii de Conturi.
4. Prezentati conducerea Curtii de Conturi.
5. Ce puteti spune despre controlul de adit exercitat de Curtea de Conturi?

Denumire capitol
1. Ce ne puteti spune despre organe ale statului care au competență in domeniul financiar
si fiscal?
2. Prezentați organizarea si functionarea Minsiterului Finantelor Publice(MFP)
3. Prezentați Colegiul fiscal.
4. Prezentați Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF).
5. Prezentați Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (DGAF).
6. Prezentați Departamentul de Luptă Antifraudă (DLAF).
7. Cum definiti Curtea de Conturi?
8. Prezentati organizarea Curtii de Conturi
9. Prezentati functionarea Curtii de Conturi.
10. Prezentati conducerea Curtii de Conturi.
11. Ce puteti spune despre controlul de adit exercitat de Curtea de Conturi?
12. Ce intelegem prin: noţiunea, rolul, funcţiile şi obiectul controlului financiar?
13. Care sunt formele şi metodele controlului financiar?
14.Procedura de control finanicar si fiscal.
15. Ce acte de control financiar si fiscal cunoașteti?
16. Cronologia reglementărilor privind evaziunea fiscală în România.
17. Cauzele evaziunii fiscale în România.
18. Evaziunea fiscală – elemente definitorii, forme şi sfera de reglementare.
19.Situaţii frecvent întâlnite de evaziune fiscală.
20. Definiţia şi trăsăturile specifice impozitelor şi taxelor.
21.Natura juridică obligaţională a impozitelor şi taxelor .
22..Principiile impozitelor şi taxelor.
23. Categorii de impozite si taxe.
24.Categoriile de contribuabili si impozitele si taxele datorate de acestia.
25. Definiți veniturilor publice.
26. Care sunt categoriile de venituri publice?
27. Prezentați veniturile obținute din România.
28. Cum sunt definite cheltuielile publice ?
29. Care sunt criteriile de grupare a cheltuielilor publice?
30. Prezentați gruparea cheltuielilor publice in România.
31. Prezentați sistemul bugetar.
32. Definiti bugetul de stat.
33. Ce știți despre natura juridică a bugetulii de stat?
34. Prezentați conținutul bugetului de stat.
35.Ce ințelegem prin noțiunea de fisc?
36. Care sunt principiile fiscalității?
37.Ce presupune conținutul fiscalității?
38. Prezentați cadrul juridic de susținere a integrării Românieii în UE in domeniul
fiscalității.
39. Definiți noţiunea de drept financiar.
40. Ce intelegeți prin obiectul dreptului financiar?

Denumire capitol
41.Care este locul dreptului financiar în sistemul dreptului?42. Ce intelegeți prin știinţa
dreptului financiar?
43. care sunt izvoarele dreptului financiar?
44. Ce stiți despre normele dreptului financiar?
45. Ce stiți despre raportul juridic de drept financiar?

Bibliografie
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Anitei Nadia-Cerasela. Roxana –Elena Lazar Evaziunea fiscala intre legalitate si

infractiune, editia II,. Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2016,
Anitei Nadia-Cerasela. Roxana –Elena Lazar Evaziunea fiscala intre legalitate si
infractiune. Editura Lumen, Iaşi, 2013.
Anitei Nadia-Cerasela. Legal regulation of the bodies responsible for financial and fiscal
control Editura Lambert, Germania, 2012.
Anitei Nadia-Cerasela. Procedura fiscala, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
Anitei Nadia-Cerasela. Reglementarea juridică a organelor cu atribuţii de control financiar-
fiscal, Editura Lumen, Iaşi, 2011.
Anitei Nadia-Cerasela. Procedura fiscala, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
Anitei Nadia-Cerasela. Drept financiar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
Cosmin Flavius Costas, Mircea Stefan Minea. Drept financiar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2015.
Costas Flavius-Cosmin. Drept financiar, Editia 2, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2019
Costas Flavius-Cosmin. Drept fiscal, Editia 2, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2019
Lazar, Ioan. Drept finanţelor publice. Vol. I, Drept bugetar, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2013.
Postolache Rada. Drept financiar public, ediţia a5-a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013.
Ros Viorel, Drept financiar si fiscal, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2016.
Diana Calciu Văduva, Oana Georgiana Molea, Dan Drosu Şaguna. Drept financiar public,
editia 7, Editura CH Beck, Bucuresti, 2019.
Dan Drosu Şaguna – Drept financiar şi fiscal, C.H. Beck, 2017 .

Drept Financiar

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Financiar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ”Dunărea de Jos”

Departamentul pentru Învațământ la Distanță

Drept financiar și fiscal

Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Denumire curs. Partea I 3

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

EVAZIUNEA FISCALĂ ÎN ROMÂNIA

7.1. Cronologia reglementărilor privind evaziunea fiscală în România

7.2. Cauzele evaziunii fiscale în România

7.3. Evaziunea fiscală – elemente definitorii, forme şi sfera de reglementare

7.4.Situaţii frecvent întâlnite de evaziune fiscală

4 Denumire curs. Partea I

8.1. Noţiunea, rolul, funcţiile şi obiectul controlului financiar

Denumire curs. Partea I 5

6 Denumire curs. Partea I

1.1. Noţiunea de drept financiar

1.1. Noţiunea de drept financiar

Dreptul reprezintă un ansamblu de norme juridice constituite într-un sistem unitar

Denumire curs. Partea I pag

1.2. Obiectul dreptului financiar

Obiectul dreptului financiar este determinat, în mod raţional, de componentele

1.3. Locul dreptului financiar în sistemul dreptului

pag Denumire curs. Partea I

1.4. Ştiinţa dreptului financiar

1.5. Izvoarele dreptului financiar

În ştiinţele juridice conceptul de izvor al dreptului - în sens formal - desemnează

Denumire curs. Partea I pag

1.6. Normele dreptului financiar

1.Definiţia normelor de drept financiar

2. Structura logico-juridică a normelor de drept financiar

Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului financiar cuprind

Normele juridice financiare pot fi clasificate 8 astfel:

pag Denumire curs. Partea I

1.7. Raportul juridic de drept financiar

1. Definiţia raportului juridic de drept financiar

2. Clasificarea raporturilor juridice financiare

În funcţie de sfera de cuprindere a finanţelor publice aceste raporturi pot fi:

4. Conţinutul raporturilor juridice financiare

Conţinutul raporturilor juridice financiare constă în elementele constitutive ale

Denumire curs. Partea I pag

1. Definiți noţiunea de drept financiar.

pag Denumire curs. Partea I

2.1. Noțiunea de fisc, principiile si conținutul fiscalității

Studiul acestui capitol va fi dedicat noțiunii de fisc, principiilor, conținutului

2.1. Noțiunea de fisc, principiile si conținutul fiscalității

Denumire curs. Partea I pag

pag Denumire curs. Partea I

Denumire curs. Partea I pag

pag Denumire curs. Partea I

Potrivit art. 9 alin. 1 C. fiscal impozitele şi taxele se plătesc în moneda naţională

2.2. Cadrul juridic de susținere a integrării Românieii în UE in domeniul fiscalității

România a semnat la 1 februarie 1993 Acordul de asociere la Uniunea Europeană

Denumire curs. Partea I pag

a. Ce ințelegem prin noțiunea de fisc?

pag Denumire curs. Partea I

Denumire curs. Partea I pag

pag Denumire curs. Partea I

3.2. Definitia bugetului de stat si natura sa juridică

1. Definiţia bugetului de stat

Denumire curs. Partea I pag

3. Natura juridică a bugetului de stat

pag Denumire curs. Partea I

3. 3. Conținutul bugetului de stat

Denumire curs. Partea I pag