Cuznetov Al 12

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
CADETRA DREPTUL ANTREPRENORIATULUI
Alexandru CUZNEŢOV Natalia BACALU

Iurie MIHALACHE Alexandr CALENIC
Marcel LUNGU Olga TRETIACOV Vlad VLAICU
DREPTUL
AFACERILOR
Curs
Suport de curs la specialitatea dreptul afacerilor,
pentru studenţii Facultăţii „Ştiinţe economice”
Ediţia II-a revăzută și adăugită

CHIŞINĂU 2012
Cursul a fost elaborat de un colectiv de autori în următoarea
componenţă:
Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept (titlurile 1-8; 22),
Vlad VLAICU, dr. în drept (titlul 23),
Iurie MIHALACHE, dr. în drept (titlurile 9- 11; 14, 17, 18),
Marcel LUNGU, mag. în drept (titlurile 12 (§1-5); 20, 21),
Natalia BACALU, mag. în drept (titlurile 13; 16; 19),
Alexandr CALENIC, lector superior (§6 din titlul 12)
Olga TRETIACOV, mag. în drept (§1, 3 din titlul 13)
Responsabil de ediţie,
Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept, conf. univers.
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită
Consultant ştiinţific – Roşca NICOLAE, doctor în drept, conferenţiar

universitar, şeful Catedrei „Dreptul antreprenoriatului”, USM.
Prezentul curs a fost elaborat în conformitate cu programa

cursului „Dreptul afacerilor” predestinată pentru Facultatea de
Ştiinţe Economice, ce a fost aprobată de Catedra „Dreptul
antreprenoriatului”, Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din
Moldova. La baza elaborării cursului sînt puse actele normative în
vigoare la 1 martie 2013.
Este destinat studenţilor facultăţilor ştiinţe economice, precum

şi persoanelor ce sînt interesate de studiul prezentului curs.
DREPTUL AFACERILOR
CUPRINSUL
PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI

§1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală ....
11
§2. Premisele apariţiei statului şi
dreptului ..................................13
§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului
şi dreptului .............................................................................15
CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI

§1. Conceptul statului, trăsăturile lui ...........................................19
§2. Dimensiunile (atributele) statului ..........................................21
§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului ......................................25
§4. Forma
statului ........................................................................28
CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI

§1. Conceptul dreptului ...............................................................35
§2. Funcţiile
dreptului ..................................................................38
CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL

AFACERILOR
§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului
afacerilor ............................41
§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului ...............44
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor .................................48
3
§4. Principiile dreptului
afacerilor ...............................................52
CAPITOLUL 5. NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI

AFACERILOR
§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei
juridice ..............57
§2. Structura normei juridice a dreptului
afacerilor .....................59
§3. Clasificarea normelor
juridice ................................................61
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 6. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR
§1. Noţiunea de izvor de drept .....................................................65
§2. Caracteristica izvoarelor dreptului .........................................67
§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor ..............................................................................76
CAPITOLUL 7. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

§1. Conceptul interpretării normelor juridice ..............................80
§2. Formele (felurile) interpretării ...............................................81
§3. Metodele interpretării ............................................................83
§4. Rezultatul interpretării normelor juridice ..............................85
CAPITOLUL 8. RAPORTUL JURIDIC

§1. Conceptul raportului juridic ...................................................86
§2. Premisele raportului juridic ...................................................89
§3. Structura (elementele) raportului juridic................................91
CAPITOLUL 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL

AFACERILOR
§1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică în dreptul
afacerilor ................................................................................96
§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor ................97
§3. Condiţiile (temeiurile) angajării răspunderii juridice
în dreptul afacerilor ................................................................99
§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor ............103
§5. Forme ale răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul
afacerilor ..............................................................................105
PARTEA SECIALĂ
CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR.
DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA
DE ÎNTREPRINZĂTOR
5
Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU
§1. Definirea activităţii de întreprinzător ...................................109

§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător ..........110
§3. Genurile activităţii de întreprinzător ....................................112
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător .................................114
§5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri
naturale.................................................................................119
§6. Activităţi interzise ................................................................121
§7. Profesii liberale ....................................................................122
CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ

A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR
§1. Consideraţii generale ...........................................................125
§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător ..............126
§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător ...........127
§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător ..........................129
§5. Concurenţa şi monopolul în activitatea de întreprinzător ....134
§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea
de întreprinzător ...................................................................138
§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea
activităţii de întreprinzător ...................................................141
§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător ..............143
CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului ................................149
§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite
criterii .152
§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale .................156
§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social.................................158
§5. Formarea şi modificarea capitalului social ..........................162
§6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic ..................167
6
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 13. PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT
AL DREPTULUI AFACERILOR
§1. Întreprinzător – persoană fizică ca subiect al dreptului
afacerilor .............................................................................175
§2. Persoană fizică ca titular al patentei de întreprinzător .........180
§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii
individuale ...........................................................................183
§4. Gospodăria ţărănească (de
fermier).............................185
CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP

LUCRATIV
§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ ...................188
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ ...............189
§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ....................195
§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop
lucrativ ................................................................................197
§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice
cu scop lucrativ ....................................................................201
§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop
lucrativ ..................................................................................203
CAPITOLUL 15. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

ŞI SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ
§1. Societatea în nume colectiv: ...............................................207
1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv ........................207
1.2. Constituirea societăţii în nume
colectiv ........................209
1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv ......................211
1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv ............213
§2. Societatea în comandită: .....................................................214
7
2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în

comandită .....214
2.2. Constituirea societăţii în comandită .............................217
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită ............................219
2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită .....222
CAPITOLUL 16. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată (SRL) ...........223
§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere
limitată .................................................................................232
§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată ...........................236
CAPITOLUL 17. SOCIETATEA PE ACŢIUNI
§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni ..................327
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni ..........................................239
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni ...242
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni ........................................247
§5. Încetarea activităţii societăţii pe
acţiuni...............................248
CAPITOLUL 18. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE

§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor .............................250
§2. Organele de conducere ale cooperativei ..............................253
§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative ...........254
§4. Cooperativa de producţie .....................................................255
§5. Cooperativa de întreprinzător ..............................................259
§6. Cooperativa de consum ........................................................261
CAPITOLUL 19. ÎNTREPRINDEREA DE STAT

ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ
§1.Întreprinderea de stat ............................................................264
§2.Întreprinderea
municipală .....................................................271
8
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 20. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA
PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP
LUCRATIV
§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice .....................275
§2. Reorganizarea prin fuziune ..................................................276
§3. Reorganizarea prin dezmembrare ........................................279
§4. Transformarea ......................................................................283
§5. Procedura de lichidare a persoanei juridice .........................285
§6. Lichidatorul persoanei juridice ............................................294
CAPITOLUL 21. INSOLVABILITATEA

ÎNTREPRINZĂTORILOR §1. Noţiunea de insolvabilitate şi
proces de insolvabilitate .......296 §2. Participanţii la procesul de
insolvabilitate ...........................299
§3. Intentarea procesului de
insolvabilitate ...............................321
§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare....327
§5. Procedura de restructurare ...................................................337
CAPITOLUL 22. CONTRACTE COMERCIALE

ÎN DREPTUL AFACERILOR
§1. Noţiuni generale privind contractele
comerciale .................345
§2. Contractul de leasing ...........................................................350
§3. Contractul de franciză ..........................................................357
§4. Contractul de credit bancar ..................................................363
CAPITOLUL 23. REGLEMENTAREA JURIDICĂ

A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR
§ 1. Introducere în dreptul fiscal şi legislaţia
fiscală ..................367
9
§ 2. Impozitul pe venit ..............................................................390

§ 3. Taxa pe valoarea adăugată .................................................393
§ 4.
Accizele ..............................................................................395
§ 5. Impozitul privat ...................................................................398
§ 6. Taxele vamale .....................................................................398
§ 7. Taxele percepute în fondul rutier .......................................400
§ 8. Impozitul pe bunurile imobiliare .......................................408 §
9. Impozitul pentru folosirea resurselor naturale ....................409
§ 10. Taxele locale .....................................................................412
Bibliografie .....................................................................................422
CUVÎNT ÎNAINTE
Prezentul suport de curs este elaborat în corespundere cu

curriculum-ul universitar la disciplina „Dreptul afacerilor”,
prevăzut pentru studenţii ai facultăţilor de ştiinţe economice
din instituţiile de învăţămînt superior.
Cursul reprezintă ediţia a II-a, revăzută şi adăugită
semnificativ, cuprinde în sine o abordare succintă a materiei
Dreptului afacerilor în Republica Moldova, deoarece
cunoştinţele acumulate la această disciplină nu se clădesc pe
cunoştinţe juridice acumulate anterior, ci sînt studii care
reprezintă doar un punct de pornire în studiul dreptului.
Din acest motiv prezentul de curs este elaborată în aşa fel
încît începe cu teme selectate din cursul de teorie generală a
dreptului şi doar în a doua parte continuă cu teme specifice
dreptului civil, dreptului procesual civil şi în special dreptului
10
DREPTUL AFACERILOR
afacerilor citit la facultăţile de drept. Prezentul curs permite
studierea unor teme de mare importanţă pentru activitatea de
întreprinzător, referindu-se, în special, la statutul juridic al
întreprinzătorilor, regimul juridic al diverselor tipuri de
activităţi de întreprinzător (afaceri), contactele comerciale,
reglementarea juridică al taxelor și impozitelor, şi la alte
fenomene juridice ce contribuie la dezvoltarea mediului de
afaceri, un mediu ce necesită de a fi cunoscut de viitorii
economişti.
Situaţia din ultimii ani ne dovedeşte că pe măsura
dezvoltării relaţiilor din sectorul privat, această disciplină
devine din ce în ce mai necesară, în special pentru tinerii
specialişti, care au nevoie de o bună pregătire atît economică,
cît şi juridică.
În consecinţă, scopul urmărit de către autori la scrierea
acestui curs este de a oferi o pregătire juridică temeinică pentru
studenţii facultăţilor de ştiinţe economice şi un suport sigur de
instruire tuturor celor angajaţi în activitatea economică de
întreprinzător.
Autorii s-au străduit ca prin sursele bibliografice utilizate
în text, să îndemne studenţii de a consulta şi alte surse, pentru a
înţelege bine disciplina dată. O atenţie deosebită a fost acordată
limbajului, luînd în considerare faptul că cartea este destinată
în primul rînd studenţilor facultăţilor ştiinţe economice şi ei au
nevoie de ceva timp pentru a înţelege semnificaţia cuvintelor şi
expresiilor ce ţin de domeniul dreptului.
S-a insistat mult pe bibliografia în limba romînă,
considerînd că unui student, pentru început îi este suficient
efortul pe care îl va face dacă va consulta literatura juridică în
11
limba maternă, pentru a însuşi şi a cunoaşte bine vocabularul

juridic.
Considerăm că prezentul curs, destinat studenților
facultăților științe economice, va fi interesant și pentru alte
persoane interesate de studiul dreptului afacerilor.
Autorii
CAPITOLUL 1.
ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI
§ 1. Puterea socială şi normele sociale din societatea

prestatală
Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale a căror
existenţă se limitează la o anumită perioadă de dezvoltare a
societăţii. Istoria organizării statale a societăţii nu corespunde cu
istoria dezvoltării societăţii umane, deoarece statul apare la o
anumită treaptă a evoluţiei societăţii umane, de aceea elaborarea
unui concept pe deplin ştiinţific al statului presupune cercetarea
originii statului, a cauzelor care au determinat trecerea societăţii
de la forme de organizare nestatală la organizarea statală a
societăţii.
Istoria dezvoltării societăţii umane, din punctul de vedere al
organizării vieţii sociale, poate fi împărţită în două mari epoci:
epoca societăţii prestatale şi epoca formaţiunilor social-politice1.
Una dintre primele forme de convieţuire a strămoşilor noştri a
fost hoarda. Hoarda reprezintă un grup de indivizi reuniţi fără
nici o regulă fixă, stabilă. Viaţa hoardei este nomadă, nu este
legată de un anumit loc de trai, iar principalele mijloace de
existenţă hoarda le obţine din vînătoare şi pescuit. Puţin cîte
puţin, acest regim se modifică: apare agricultura, se construiesc
primele locuinţe, încep a fi recunoscute legăturile de descendenţă.
1 Г.К.Федоров. Теория государства и права - Chişinău: Reclama, 2004, p.38.
12
DREPTUL AFACERILOR
Prima formă umană de comunitate ce a luat locul hoardei
primitive a fost ginta, adică o uniune de oameni bazată pe rudenie
de sînge, oameni legaţi prin munca colectivă şi apărarea în comun
a intereselor comune, precum şi prin comunitatea limbii,
moravurilor, tradiţiilor. Relaţiile între membrii ce formau ginta se
caracterizau prin egalitatea tuturor, prin solidaritate şi ajutor
reciproc. Aparte-
13
nenţa la o gintă sau alta nu era condiţionată de prezenţa

oamenilor pe un anumit teritoriu, ci de relaţiile lor de rudenie, de
sînge – la început reale, iar mai apoi simbolice, de descendenţa
lor din acelaşi strămoş, feminin sau masculin.
Întrucît în prima perioadă de dezvoltare a ginţii relaţiile de
căsătorie nu erau încă, rudenia se stabilea după mamă, iar femeia
devine nucleul vieţii sociale. Nu este vorba despre o hegemonie
politică, ci despre determinarea înrudirii ce se face plecînd de la
mamă. Acest factor determină formarea ginţii matriarhale.
La o treaptă superioară de evoluţie, în epoca destrămării
comunei primitive, ginta matriarhală va ceda locul ginţii
patriarhale, unde tatăl devine centrul vieţii sociale, capul familiei
şi el va determina mai departe apartenenţa la o gintă sau alta,
inclusiv gradul de rudenie. Ordinea evoluţiei poate fi
reprezentată, astfel, de trei faze succesive: hoardă, matriarhat,
patriarhat.
Conducerea ginţii, a vieţii ei economice, militare, spirituale
etc. aparţine unui organism cu caracter obştesc, unei puteri
nepolitice obşteşti. Hotărîrile erau luate de adunarea generală a
membrilor adulţi ai ginţii. Problemele curente erau soluţionate de
un sfat, în frunte cu un şef, ales de gintă. Organele de conducere a
ginţii puteau fi înlocuite oricînd de gintă. Autoritatea lor era de
natură morală, părintească. Nu există o categorie specială de
oameni ce conduc, nu există un organ special de constrîngere, de
violenţă.
În ce privește relaţiile sociale din această epocă, ele sînt
reglementate de anumite reguli de convieţuire socială: obiceiuri,
morală, prescripţii religioase. Pentru această perioadă este
caracteristic şi faptul că nu există deosebire dintre drepturi şi
obligaţii. Pentru omul primitiv nu se pune încă întrebarea dacă
participarea la treburile obşteşti, răzbunarea sîngelui sau
răscumpărarea sînt datorii sau drepturi. Această întrebare i se
părea, probabil, tot atît de absurdă ca şi faptul dacă mîncatul,
dormitul, vînatul constituie un drept sau o obligaţiune. De regulă,
14
DREPTUL AFACERILOR
fiecare individ se consideră obligat să urmeze exemplele
strămoşilor săi2.
La o etapă mult mai avansată apare tribul ca o uniune a
cîtorva ginţi, obşti. Tribul constituie o comunitate etnică şi de
organizare socială a mai multor ginţi sau familii înrudite.
Formarea, la o epocă posterioară, a uniunilor de triburi este un
proces însoţit de consolidarea legăturilor gospodăreşti şi culturale
intertribale. Ciocnirile militare, migraţia populaţiei, toate acestea
cauzate de apariţia proprietăţii private, duceau treptat la un
amestec de triburi, la înlocuirea vechilor legături de rudenie prin
sînge cu cele determinate de legături teritoriale şi la apariţia unei
noi forme de comunitate istorică.
§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului

Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au creat
destul de lent şi de greu. Primii germeni au apărut în perioada
descompunerii comunei primitive prin evoluţia treptată a forţelor
de producţie şi a relaţiilor de producţie, precum şi prin
modificarea în structura şi organizarea societăţii primitive.
Schimbările în domeniul procurării celor necesare pentru trai:
dezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a meşteşugăritului, a
schimbului etc. au constituit un pas enorm atît pentru societate în
ansamblu, cît şi pentru fiecare individ. Are loc trecerea de la
economia prădalnică la economia productivă, iar în aceste
condiţii omul devine producător, apare familia 3.
În legătură cu aceasta, filosoful german Hegel menţiona:
„...Începutul adevărat şi prima fundaţie a statului consistă în
introducerea agriculturii, alături de introducerea căsătoriei,
întrucît primul din aceste principii aduce cu sine prelucrarea
solului şi, odată cu aceasta, proprietatea privată exclusivă,
2 B.Negru. Teoria generală a dreptului, p. 12, în: Bazele statului şi

dreptului Republicii Moldova - Chişinău: Cartier, 1997.
3 Gh.Avornic. Teoria generală a dreptului, Chişinău: Cartier, 2004, p.46.
15
reducînd viaţa nomadă a sălbaticului, care îşi caută în peregrinări

subzistenţa, la stabilirea dreptului privat şi la siguranţa
satisfacerii necesităţilor; de aceasta se leagă limitarea raporturilor
sexuale la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei legături
într-o alianţă durabilă, universală în sine, tot astfel a nevoii
subiective în grijă de familie şi a posesiei în averea familiei”.
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai
culturii în comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au
scos la iveală faptul că în aceste comunităţi raporturile membrilor
lor şi-au găsit reflectare într-o serie de norme sociale, devenite cu
timpul „tabu-uri” corespunzătoare a ceea ce s-a numit
„totemismul de clan”. Conform prevederilor „tabu-urilor”, se
interzice incestul dintre frate şi soră; este considerat nenatural şi
de neînchipuit incestul cu mama; se pedepseşte, dar nu cu
pedeapsă prea mare, raportul intim cu fiica etc.
Apare necesitatea de a stabili modalitatea de răzbunare. Ea,
de regulă, se bazează pe conceptul egalităţii. Acest concept de
egalitate se rezumă în aşa-zisa Lege a Talionului, care cere ca
reacţia împotriva vătămării să se facă cu aceeaşi armă sau în
aceeaşi parte a corpului; în acest context ne amintim de formula:
„...ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă...”.
Dar, acest regim al răzbunării duce la slăbirea grupurilor, din
cauza luptelor de răzbunare continuă. Din aceste motive apare
tendinţa ca ofensa, în loc să fie răzbunată, să fie despăgubită, fie
conform unui sistem de tarife determinate, fie conform judecăţii
unui arbitru, ales de părţi dintre cei mai bătrîni. În anumite cazuri
se impune curmarea conflictelor interne şi reunirea forţelor
împotriva unui duşman comun, fie în scop de apărare, fie în scop
de atac.
Sub influenţa tuturor acestor factori, deasupra unităţilor
gentilice deosebite se formează un agregat cu mult mai vast şi
mai complex – statul, adică o reunire de grupuri, care nu se mai
întemeiază pe legătura de sînge, ci are o altă natură. Inclusiv în
16
DREPTUL AFACERILOR
acest moment încep să se schiţeze elementele statului, care au stat
la baza formării lui:
a) un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distri-
buţie organică a diferitelor activităţi şi funcţiuni sociale;
b) un raport constant de stăpînire asupra unui teritoriu determinat;
c) o organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de au-
toritatea şefului.
Bineînţeles, statul nu a apărut într-o zi. Pentru multă vreme
mai persistă divergenţe, luptă chiar între organizaţiile minore
(ginţi) şi puterea centrală care tindea să le supună.
Un proces analog celui expus se înregistrează şi în domeniul
dreptului. Normele juridice apar pe două căi:
a) o serie de norme de conduită vechi (norme de obicei,
morală,
norme religioase) sînt preluate şi, adăugîndu-li-se elementul de
sancţiune (pedeapsă), sînt transformate în norme de drept;
b) se creează reguli de drept noi, edictate de noua putere.
§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului

şi dreptului
Problema privind originea statului şi dreptului, cauzele care
au determinat apariţia lor a preocupat întotdeauna gîndirea umană
încă din cele mai vechi timpuri, din perioada antichităţii. În
încercarea de a răspunde la întrebarea: cînd şi de ce au apărut
statul şi dreptul, care e sursa şi fundamentul lor? – la diferite
intervale, în diferite ţări, au fost elaborate un număr extrem de
mare şi de variate teorii, concepţii. Făcînd abstracţie de
multitudinea şi varietatea acestor concepţii, ele pot fi reduse la
cîteva mai esenţiale, care, într-o formă sau alta, de la un autor la
altul, aproape că nu diferă.
17
Cele mai răspîndite concepţii care au adus contribuţii, mai

mari sau mai mici, la cercetarea unor sau altor aspecte ale
fenomenului statului sînt următoarele4:
Teoria teologică (teocratică, originea divină a puterii)
Potrivii acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine,
budiste, islamice etc., fără a mai vorbi despre religiile din
Orientul Antic, statul este creaţia divinităţii, iar monarhul, şeful
statului, este reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Aşa, de
exemplu, împăratul Japoniei este numit „Fiul Soarelui”, faraonul
Egiptului Antic era considerat singurul intermediar între
Dumnezeu şi oameni ş.a.m.d. Promotori ai concepţiei divine
asupra puterii de stat au fost, mai ales, Sfîntul Augustin şi Sfîntul
Paul, teologii filosofi, moralişti şi dialecticieni.
Teoria patriarhală
Părtaşii acestei concepţii susţin că statul îşi trage originea de
la familie. Germenii acestei concepţii pot fi observaţi încă la
Aristotel În renumita sa lucrare „Politica” Aristotel susţine că
omul ca fiinţă socială se organizează în familie, iar statul
reprezintă forma prelungită a acesteia.
În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de
englezul Robert Filmer, în lucrarea sa „Patriarhul” (1653). El
recurge la argumentele din Biblie, afirmînd că monarhul deţine
puterea de stat în calitate de moştenitor al lui Adam care a fost
învestit de Dumnezeu atît cu puterea părintească, precum şi cu
cea legală.
Teoria patrimonială
Apărută în perioada medievală, această teorie susţine că
statul a luat naştere din dreptul de proprietate asupra pămîntului.
Guvernanţii stăpînesc teritoriul în virtutea unui vechi drept de
proprietate, iar poporul nu este decît o adunare de arendaşi, pe
moşia stăpînului. Concepţia a avut o aplicare mai mare în

dreptului Republicii Moldova - Chişinău: Cartier, 1997.
18
DREPTUL AFACERILOR
Germania. Una dintre formulele ei răspîndite afirmă că „sîngele
şi pămîntul făuresc istoria”.
Teoria violenţei
Această teorie capătă o răspîndire largă mai ales în epoca
modernă. Cei mai de seamă reprezentanţi ai ei (E.Duhring,
L.Gumplowiez, K.Kautsky) atribuie violenţei rolul decisiv în
apariţia claselor sociale şi a statului. Statul a apărut în lupta dintre
diferite triburi primitive. Tribul învingătorilor instituie puterea de
stat, se transformă în partea dominantă a societăţii, iar tribul
învins constituie masa supuşilor, învingătorii devenind şi
proprietari ai bogăţiilor acaparate.
Teoria organică (biologică)
Această concepţie a apărut în secolul al XlX-lea.
Reprezentanţii ei: juristul elveţian Bluntschli, sociologul englez
Spencer, sociologul francez Borms transpun legile naturii asupra
studierii statului. După părerea lor, statul este un organism social
compus din oameni, tot astfel cum organismul animal se
compune din celule. Statul are o voinţă şi conştiinţă separată de
voinţă oamenilor din care este compus. Exact aşa cum într-un
organism organele desfăşoară anumite activităţi, trebuie să
decurgă lucrurile şi în societate, unde fiecare om, fiecare pătură
socială îşi are locul şi rolul ei. Statul trebuie să domine asupra
tuturor, după cum organismului viu îi sînt supuse toate părţile
sale.
Teoria rasială
Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a
dominaţiei raselor „superioare”. Cele mai reacţionare variante ale
teoriei rasiale au fost dezvoltate de teoreticienii regimurilor
fasciste şi totalitare, instaurate între cele două războaie mondiale
de teoreticienii regimurilor fasciste.
În viziunea părtaşilor acestei concepţii, statul se transformă
întrun mecanism centralizat excesiv, axat pe o ierarhie militar-
birocratică, în fruntea căreia se află fiurerul, exponent al
„spiritului naţiunii”. Apropiată de această teorie este şi teoria
19
„globalismului”, ce pune la bază ideea împărţirii sferelor de

influenţă între statele principale pentru „a ajuta” celelalte state.
Teoria psihologică
Adepţii acestei teorii explică apariţia statului prin factori de
ordin psihologic. După părerea lor, în societate există două
categorii de oameni: unii sînt predestinaţi, din punct de vedere
psihic, pentru funcţii de conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi.
Se afirmă, de asemenea, că oamenii după natura lor sînt dispuşi
să trăiască nu izolat unul de altul, ci în comunităţi.
Teoria contractualistă (contractului social)
Această teorie îşi trage rădăcinile încă din Grecia Antică,
însă apogeul interpretării este apariţia unor personalităţi de seamă
ale gîndirii umane, cum ar fi J.J.Rousseau, J.Locke, T.Hobbes.
Potrivit acestei teorii, apariţia statului este rezultatul unei
înţelegeri între oameni, al unui contract social încheiat din voinţa
oamenilor, al unui „pact de supunere”. Ca urmare, supuşii promit
să asculte, iar regele le promite un minimum de libertate.
Teoria juridică a “statului-naţiune”
A fost elaborată în principal de Carre de Malberg, care
afirma că
„...statul este personificarea juridică a unei naţiuni”. Tradiţia
germană consideră ca esenţiali pentru definirea naţiunii sînt
factorii materiali şi spirituali, cum ar fi: cultura, limba, solul,
rasa. Tradiţia franceză pune accent mai ales pe factorii subiectivi,
cum ar fi, bunăoară, tendinţa de a coexista, sentimentele de
legătură spirituală între membrii unei comunităţi.
Teoria materialistă
Această teorie şi-a găsit absolutizare mai ales în teoria
marxistă, conform căreia statul este rezultatul apariţiei
proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, al scindării
societăţii în bogaţi şi săraci, în clase antagoniste. Ea a predominat
în aşa-zisele state socialiste pînă nu demult, fiind considerată
singura teorie argumentată din punct de vedere ştiinţific.
20
DREPTUL AFACERILOR
Şcoala dreptului natural
Această şcoală îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. Aşa,
de exemplu, Aristotel în lucrarea sa „Logica” concepe lumea ca
un tot unitar cuprinzînd ansamblul naturii. După părerea lui, omul
face parte din natură într-un dublu sens: pe de o parte, el este o
parte a materiei participînd la experienţa acesteia, iar, pe de altă
parte, este dotat cu o raţiune activă care îl deosebeşte de celelalte
părţi ale naturii, fiind capabil să-şi dirijeze voinţa în acord cu
raţiunea.
Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural şi dreptul
pozitiv. Dreptul natur al constituie un fundament esenţial al celui
pozitiv, ultimul urmînd să corespundă principiilor dreptului
predestinat.
Şcoala normativistă a dreptului
Fondatorul acestei şcoli este Hans Kelsen. Potrivit acestei
şcoli, sistemul normelor juridice se înfăţişează în formă de
piramidă. La baza acestei piramide se află norma de conduită
socială fondată pe drept. Toate celelalte acte normative derivă din
norma de conduită socială pe baza dreptului; în acelaşi timp,
drepturile subiective nu sînt altceva decît puncte de confluenţă
pentru acţiunea normelor juridice.
21
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 2.
ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI
§1. Conceptul statului, trăsăturile lui

Fenomenul stat este foarte strîns legat de fenomenul drept.
Aceste două fenomene, percepute ca fiind sociale şi politice, se
împletesc atît de mult, încît nu pot fi separate unul de celălalt.
Cuvîntul „stat” provine din latinescul status, semnificînd
ideea de ceva stabil, permanent. Iniţial, acest cuvînt a desemnat
cetăţile (spre exemplu, grecii foloseau termenii polis sau politea),
republicile de tipul celei romane (romanii foloseau termenii res
publica, civitatis), despoţiile orientale şi alte forme de organizare
politică a societăţii. Aceasta însă nu însemna că la etapa timpurie
de existenţă a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei
clare despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei
statului pot fi întîlnite, de exemplu, la gînditorii din antichitate,
cum ar fi Aristotel, Platon ş.a.
În sensul său modern, noţiunea „stat” apare mult mai tîrziu,
începînd cu secolul al XVI-lea. Cert este că folosirea acestui
cuvînt în sensul său modern este legată de numele lui Niccolo
Machiavelli, care în lucrarea sa „Principele” menţionează că
„...toate statele, toate stăpînirile care au avut şi au putere asupra
oamenilor au fost şi sînt fie republici, fie principate”.
Totuşi, fiind o categorie socială extrem de complexă,
noţiunea de stat este folosită în mai multe sensuri.
În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul este organizatorul
principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte
reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea
sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă
litigiile care apar în societate.
În sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul autorităţilor
publice care asigură guvernarea.
22
DREPTUL AFACERILOR
Deseori, în viaţa de toate zilele, cuvîntul „stat” este utilizat şi

într-un sens mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul
ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi,
de exemplu, Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie
etc.
Conceptul statului este reperat sau exprimat din perspective
diferite, care întrunesc elementele caracteristice cele mai generale
ale tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor.
După profesorul Ion Deleanu, statul semnifică dimensiunea
specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat
din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane
relativ omogene, întruchipînd Naţiunea, şi care este guvernată de
o putere instituţionalizată, avînd capacitatea şi mijloacele de a
exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă
generală5.
Genoveva Vrabie defineşte statul ca fiind „...un sistem
organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei
societăţi (a unui popor stabilizat pe un anume teritoriu), deţinînd
în acest scop atît monopolul creării, precum şi monopolul
aplicării dreptului”6.
Într-o altă concepțiune, statul se manifestă ca fiind unitatea
formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură
naţională, locuind pe un teritoriu determinai, care le este propriu
lor, şi dominat de un guvern, adică de o putere învestită cu
dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate 7.
În concepţia lui Marx şi Engels, statul este definit ca fiind un
aparat represiv, o maşină de represiune în mîna claselor
5 Ion Deleanu. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II - Iaşi, 1993,

pag.8.
6 Genoveva Vrabie. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului - Iaşi, 1993,
pag. 184.
7 D.Berthelemy. Trăite elementaire de droit administratif - Paris, p. 1.
23
dominante, care le permite acestora să-şi asigure dominaţia

asupra claselor dominate pentru a le supune exploatării 8.
Efectuînd o analiză succintă a acestor definiţii, observăm că,
în majoritate, ele prezintă statul ca pe o organizaţie social-politică
ce deţine monopolul forţei de constrîngere, al elaborării şi
aplicării dreptului, în mod explicit sau subînţeles, îl prezintă ca
fiind o organizaţie politică a clasei sau a claselor dominante
economiceşte în care guvernanţii îşi realizează scopurile
exercitînd diferite funcţii în vederea asigurării conducerii asupra
întregii societăţi de pe un teritoriu determinat.
Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai
sus, constatăm că statul este caracterizat, de regulă, ca:
- o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se
realizează conducerea socială;
- o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării
dreptului;
- o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu
determinat al unei comunităţi umane;
- o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în
exclusivitate, poate impune executarea voinţei generale, aplicînd,
în caz de necesitate, forţa de constrîngere.
Statul reprezintă un sistem organizaţional al puterii,
determinat istoriceşte, format ierarhic ca un instrument de
dominaţie, ce realizează în mod suveran conducerea unui
popor de pe un anumit teritoriu delimitat prin frontiere,
deţinînd în acest scop atît monopolul creării, cît şi aplicării
dreptului.
§2. Dimensiunile (atributele) statului

Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni
istorice şi politice, cumulate calitativ. Acestea stau la baza
8 Gh.Avornic. Teoria generală a dreptului - Chişinău: Cartier, 2004, p.64.

24
DREPTUL AFACERILOR
oricărui stat şi fără ele statul este de neconceput. Printre acestea:

teritoriul, populaţia (naţiunea), autoritatea (puterea) politică
exclusivă sau suveranitatea. Dimensiunile statului au o
importanţă majoră. Ele condiţionează atît apariţia, cît şi dispariţia
sau reînvierea statului. Teritoriul este dimensiunea materială a
statului. Deşi, la prima vedere, teritoriul pare să fie o noţiune
geografică, el reprezintă, de asemenea, un concept politic şi
juridic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile pe care le are:
1) teritoriul este indiciul care permite situarea statului în
spaţiu, localizînd în aşa mod statul şi delimitîndu-1 de alte state;
2) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu
cei ce-l locuiesc (populaţia), atribuindu-le calitatea de
apartenenţă la statul respectiv, calitate de supuşenie sau de
cetăţenie;
3) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi
contribuie la structurarea autorităţilor publice în dependenţă de
organizarea teritoriului;
4) teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii
naţionale.
Drept teritoriu al statului se consideră întreaga parte terestră,
subsolul, apele, spaţiul aerian în limitele frontierelor de stat
asupra cărora statul îşi exercită puterea.
Partea terestră este delimitată prin movile de pămînt, diverse
semne naturale, linii de relief care şi despart uscatul între două
state.
Subsolul se consideră partea subterestră a uscatului, accesibil
din punct de vedere tehnic.
Apele se consideră lacurile, rîurile, mările şi oceanele. În
cazul delimitării frontierelor pe apă, există mai multe reguli:
a) în caz că rîul este navigabil, delimitarea are loc în baza aşa
numitului forvater (engl. fairway), locul cel mai adînc al rîului ce
şerpuieşte în albie, apropiindu-se ba de un mal, ba de altul,
formînd aşa-numita linie navigabilă a rîului;
b) dacă rîul nu este navigabil sau în cazul apelor stătătoare,
25
frontiera se stabileşte după o linie mediană;

c) în mări şi oceane se ia ca bază 12 mile marine de la partea
continentală a teritoriului.
În spaţiul aerian frontiera se stabileşte în baza unor linii
perpendiculare ce pornesc în sus pînă la „prima orbită cosmică”
(constituie aproximativ 7,5-8 km/s), orbita minimă pe care
trebuie un corp ceresc să se deplaseze pentru a nu cădea pe
Pămînt.
Se consideră teritoriu al statului şi navele maritime în marea
liberă, cabinele aparatelor de zbor, rachetele cosmice, sateliţii
artificiali, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa
diplomatică dintr-un stat străin.
Potrivit conceptului Constituţiei Republicii Moldova şi
standardelor internaţionale, teritoriului statului îi sînt specifice
următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi
indivizibilitatea. Aceste principii au o însemnătate primordială
pentru tînărul nostru stat, cînd mai persistă probleme în aceste
domenii. În art. 3 al Constituţiei se precizează că „teritoriul
Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării sînt
consfinţite prin lege organică, respectîndu-se principiile şi
normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”.
Art. 1 al Constituţiei stabileşte şi faptul că Republica
Moldova este un stat Indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se
interpretează în sensul că statul nu poate fi segmentat, nu poate fi
obiectul unei divizări totale sau parţiale. Unităţile teritoriale nu
constituie „state”, chiar dacă unele din ele beneficiază de
autonomie prevăzută de statute speciale.
Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică
şi spirituală a statului. Existenţa unui stat fără populaţie este de
neconceput. Statul este o societate umană organizată, o societate
stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc
pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sînt supuşi aceleiaşi puteri
pot avea faţă de această putere ori calitatea de cetăţean, de
membru al statului respectiv, ori calitatea de străin (persoană
26
DREPTUL AFACERILOR
avînd altă cetăţenie decît cea a statului în care locuieşte), ori pe

cea de apatrid (persoană ce nu deţine cetăţenia a nici unui stat).
Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se
bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea
obligaţiilor stabilite de stat. Comunitatea indivizilor care se află
pe teritoriul strict determinat al statului şi asupra căreia se
exercită puterea de stat este o categorie complexă. În unele
cazuri, comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind
identificată cu populaţia. Aceasta are loc în cazul statelor
naţionale. De menţionat că majoritatea absolută a statelor din
Europa sînt state naţionale (Franţa, Germania, Italia, Spania etc.).
Ex istă cazuri cînd una şi aceeaşi naţiune este încadrată,
organizată în două sau mai multe state (de exemplu, naţiunea
arabă este încadrată în mai multe state). Existenţa mai multor
naţiuni poate duce la formarea statelor multinaţionale (de
exemplu, Federaţia Rusă).
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu
poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o
anumită naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor
indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic
al statului.
Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului, iată
de ce art. 10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că
„statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova.
Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor
cetăţenilor ei”. Mai mult ca atît: „Statul recunoaşte şi garantează
dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la
exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase”.
Autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea
constituie cel mai caracteristic element specific al statului.
Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se
caracterizează prin posibilitatea de a coordona activitatea
oamenilor conf orm unei voinţe supreme, de a comanda, de a da
27
ordine ei urmînd a se supune acestei comenzi. Prin urmare,

autoritatea presupune coordonare, comandă şi supunere. Această
idee o întîlnim încă din cele mai vechi timpuri. La început, ea a
fost identificată cu şeful colectivităţii umane respective (gintă,
trib, uniune de triburi etc.) care putea să se manifeste prin
calităţile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai viteaz, înţelegea
mai multe, vedea mai multe etc.). Cu timpul, autoritatea s-a
desprins, atribuindu-se persoanei care deţinea puterea sau o
exercita. Puterea se înfăţişează în mai multe forme. Ea poate fi
nepolitică sau politică, nestatală sau statală etc. În toate cazurile,
puterea presupune prezenţa a cel puţin doi indivizi (aşa, de
exemplu, atît timp cît Robinson Cruzo s-a aflat singur pe insulă,
în urma naufragiului, nu putem vorbi de o putere. O asemenea
putere apare doar odată cu apariţia lui Vineri). In toate cazurile
puterea priveşte fixarea şi consolidarea unor valori constituite în
sistem, valori ce pot fi de natură morală, religioasă, politică,
juridică etc.
Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea
familială, puterea unui colectiv, puterea unui grup social, puterea
unor partide, puterea altor organizaţii social-politice etc. Puterea
statală, însă, este cea mai autoritară putere. Ea se caracterizează
prin următoarele trăsături:
a) este un atribut al statului care se echivalează cu forţa.
Această forţă se materializează în diverse instituţii politico-
juridice (autorităţi publice, armată, poliţie etc.);
a) puterea de stat are un caracter politic;
b) puterea de stat are o sferă generală de aplicare;
b) puterea de stat deţine monopolul constrîngerii: numai ea
are posibilitatea să folosească constrîngerea şi dispune de
aparatul de constrîngere;
e) puterea de stat este suverană.
Această trăsătură din urmă – suveranitatea - este cea mai
importantă. Termenul „suveranitate” este folosit pentru prima
dată cu prilejul analizei Constituţiei franceze din 1791 de către
28
DREPTUL AFACERILOR
juristul francez Clermant Tennerre, care a definit-o „libertatea

colectivă a societăţii”. La etapa contemporană, suveranitatea tot
mai frecvent este definită ca fiind „dreptul statului de a conduce
societatea, de a stabili raporturi cu alte state”.
§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi
revine un loc de seamă în societate. Locul şi rolul statului sînt
determinate, în primul rînd, de scopul lui.
Dacă analizăm diversele teorii ce s-au dezvoltat pe parcursul
evoluţiei istorice referitor la scopul statului, putem evidenţia
două concepţii esenţiale. Prima este reprezentată, înainte de toate,
de filosofia clasică greacă, pentru care scopul statului este
nelimitat, atotcuprinzător. Conform acestei concepţii, nu poate
exista o sferă de activitate care nu ar prezenta vreun interes
pentru stat. Părtaşii acestei concepţii considerau că orice
activitate trebuie să fie disciplinată de stat. Această concepţie a
predominat mai mult în epoca antică şi în cea medievală.
Cealaltă concepţie, apărută mai tîrziu, rezervă omului o
activitate liberă de orice dominaţie din partea statului. Se
înaintează ideea conform căreia statul are ca scop numai
ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii. În această ordine de
idei, Hegel menţiona: “... dacă cetăţenilor nu le merge bine,
dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că
mijlocirea acestei satisfaceri conţine statul însuşi, ca atare,
atunci statul stă pe picioare slabe”.
Rolul statului nu rămîne neschimbat. El evoluează în
dependenţă de valorile sociale specifice societăţii. La toate
etapele de dezvoltare istorică statul este chemat să apere
orînduirea respectivă. În perioada contemporană, mai ales după
cel de-al doilea război mondial, în ţările democratice se
accentuează considerabil latura economică şi socială a activităţii
statului. Locul „statului paznic”, „statului jandarm” tot mai mult
29
este preluat de aşa-numitul stat al providenţei, stat al bunăstării,

stat preocupat de asigurarea standardului de viaţă al populaţiei,
de înlăturarea abuzurilor, exceselor etc. Aceste preocupări ale
statului îşi găsesc reflectare şi în actele normative ale statului.
Aşa, de exemplu, Constituţia Republicii Moldova stabilește
faptul că „statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să
aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi
bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea,
locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile necesare”
(articolul 47 Constituția RM).
În dependenţă de scopul urmărit, statul îşi propune
soluţionarea unor sarcini concrete ce ţin de diverse domenii:
economic, politic, ideologic, cultural etc. Sarcinile statului nu pot
fi soluţionate de la sine. Pentru aceasta este nevoie de o activitate
multilaterală a statului. Activitatea statului este caracterizată de
funcţiile pe care acesta le îndeplineşte.
Termenul funcţie vine de la latinescul „fonctio” care se
traduce prin „muncă”, „deprindere”, „îndeplinire” (aducere la
îndeplinire). De obicei, funcţiile statului sînt definite ca fiind
direcţiile fundamentale de activitate a statului, în care se
manifestă esenţa sa. Dat fiind faptul că activitatea statului este
complexă, pot fi diferenţiate diverse funcţii ale lui. În dependenţă
de sfera de activitate a statului, funcţiile acestuia se pot grupa în
funcţii interne şi funcţii externe.
În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc
expresia politica internă, activitatea lui pentru soluţionarea
sarcinilor interne ale vieţii societăţii şi statului. În cadrul
funcţiilor interne un loc aparte revine funcţiei legislative, o
funcţie politico-juridică chemată să fixeze normele obligatorii de
viaţă comună, care rămîn ca limite fundamentale şi pentru
acţiunea autorităţilor publice.
Funcţia executivă caracterizează activitatea concretă a
statului în urmărirea scopurilor speciale. Activitatea executivă se
30
DREPTUL AFACERILOR
desfăşoară în diferite direcţii care corespund diverselor scopuri

sociale.
Funcţia judecătorească are sarcina de a verifica dreptul în
cazurile apariţiei unor litigii în societate.
O altă funcţie a statului este funcţia social-economică.
Această funcţie se manif estă diferenţiat de la stat la stat, de la o
etapă de dezvoltare la alta etc. În condiţiile contemporane
intervenţia statului în economie este destul de puternică.
Bineînţeles, această intervenţie nu transformă statul într-un
instrument de influenţă totală asupra economiei, cum era în
condiţiile sistemului socialist, unde statul a naţionalizat şi a
preluat sub controlul şi conducerea sa întreaga economie.
Formele de intervenţie a statului în economie sînt numeroase
şi au drept scop:
• reglementarea activităţii economice şi administrarea
proprietăţii publice ce-i aparţine;
• protejarea intereselor naţionale în activitatea economică,
financiară şi valutară;
• stimularea cercetărilor ştiinţifice;
• exploatarea raţională a pămîntului şi a celorlalte resurse
naturale, în concordanţă cu interesele naţionale;
• refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic;
• sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor
pentru creşterea calităţii vieţii etc.
Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului
faţă de potenţialul său uman, intelectual şi spiritual. Activitatea
statului, pe lîngă toate celelalte scopuri, trebuie să aibă ca
finalitate educarea persoanei pentru ca aceasta să devină capabilă
de a avea un rol util în societate.
Pe lîngă funcţiile interne ale statului există şi funcţii externe
ale statului. Funcţiile externe ale statului vizează, în general,
activitatea statului în relaţiile cu alte state.
31
Funcţiile statului trebuie analizate într-o armonioasă

îmbinare, ele contribuie la realizarea scopului fundamental pe
care îl are statul – de promovare a drepturilor şi intereselor,
demnităţii cetăţenilor în societate.
§4. Forma statului
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină
modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi
externă a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează prin trei
elemente componente:
1) forma de guvernămînt;
2) structura de stat; 3)
regimul politic.
1. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de
formare şi organizare a organelor statului, caracteristicile şi
principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi, în
special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv
şeful statului.
Din punctul de vedere al formei de guvernămînt, statele se
împart în monarhii şi republici.
Monarhia ca formă de guvernămînt se caracterizează prin
aceea că şeful statului este monarhul (de la grecescul „monas”,
ce caracterizează puterea unei persoane). Monarhul, avînd
diferite denumiri – rege, ţar, sultan, şah, faraon, emir, domnitor,
împărat etc. – de regulă, deţine puterea pe viaţă şi o transmite
ereditar, sau este desemnat după proceduri speciale în dependenţă
de tradiţiile respective.
Monarhia ca formă de guvernămînt este cunoscută din cele
mai vechi timpuri. În evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe
forme: monarhie absoluta, monarhie limitată, monarhie
parlamentară dualistă, monarhie parlamentară contemporană.
Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie. Ea
a existat pînă aproape de zilele noastre. La începutul secolului
XX în lume mai existau două monarhii absolute: în Imperiul Rus
32
DREPTUL AFACERILOR
şi în Imperiul Otoman. În cazul monarhiei absolute, puterea

monarhului aproape că nu este limitată („L’etat c’est moi – Statul
sînt eu”, – spunea Ludovic al XlV-lea), monarhul domnind după
bunul său plac. De regulă, o asemenea formă de guvernămînt de
cele mai multe ori nu a fost considerată raţională, oportună. Aşa,
de exemplu, Aristotel considera că „puterea absolută a unuia
singur nu este nici justă, nici utilă”.
Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin
limitarea puterii monarhului prin legea supremă a statului
(constituţie). Necătînd la aceasta puterea monarhului nu trebuie
neglijată. Monarhului îi revine un rol important în viaţa poli tică
a societăţii. Deseori acest rol este mai pronunţat decît cel ce-i
revine parlamentului.
Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prin faptul
că monarhul şi parlamentul, din punct de vedere legal, sînt egali.
Monarhia parlamentară contemporană este cea mai frecvent
întîlnită formă a monarhiei în timpul de faţă (Anglia, Belgia,
Olanda, ţările scandinave etc.). Puterea monarhului, de cele mai
multe ori, poartă un caracter simbolic.
Republica este o astfel de formă de guvernămînt, în care
puterea supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat.
Persoanele care compun organul electiv sînt responsabile
juridiceşte de activitatea lor. Republicile, la rîndul lor, pot fi
parlamentare sau prezidenţiale.
Republica parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că
lipseşte şeful statului, fie că acesta este ales de către parlament,
răspunde în faţa acestuia. Ca urmare, poziţia legală a şefului de
stat este mai inferioară comparativ cu poziţia legală a
parlamentului (de exemplu, Republica Moldova, Italia, Austria,
Germania, Finlanda etc.).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea
şefului de stat de către cetăţeni, fie direct (prin vot universal,
egal, secret şi liber exprimat), fie indirect (prin intermediul
colegiilor electorale (de exemplu, S.U.A.).
33
Fiind ales în asemenea mod, preşedintele republicii se află pe

o poziţie egală cu parlamentul. În cazul republicilor prezidenţiale,
de cele mai multe ori, preşedintele se află în fruntea executivului
(S.U.A., de exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al
guvernului.
În ultimul timp tot mai frecvent apar republici
semiprezidenţiale sau semiparlamentare (mixte). O astfel de
formă intermediară reprezintă un hibrid: elemente ale republicii
prezidenţiale se îmbină cu elemente ale republicii parlamentare.
2. Structura de stat caracterizează organizarea puterii în
teritoriu. Ea se referă la faptul dacă avem de-a face cu o singură
entitate statală sau cu o grupare într-un stat a mai multor entităţi
statale.
După structura de stat deosebim:
- state simple sau unitare;
- state compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu, unitar, se caracterizează prin faptul că nu se
află într-o uniune cu alte state şi îşi păstrează suveranitatea şi
organizarea proprie, participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa
internaţională şi în relaţiile cu alte state.
În asemenea state există un singur parlament, guvern, un
singur rînd de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, o
singură cetăţenie etc. Împărţirea internă are drept componente
numai unităţile administrativ-teritoriale (raioane, judeţe, regiuni,
gubernii, provincii etc.). La etapa contemporană în lume
predomină statele unitare (Republica Moldova, Romînia,
Bulgaria, Italia, Franţa etc.).
Statul compus sau unional, federativ, este statul constituit din
două sau mai multe entităţi, unităţi statale. Menţionăm că în
literatura de specialitate se afirmă deseori că stalul federativ
poate fi constituit din mai multe state (state fede rale) care, în
limitele şi condiţiile precizate prin Constituţia federaţiei,
transferă o parte din atributele sale suverane în favoarea
federaţiei. O astfel de afirmaţie, după părerea noastră, nu
34
DREPTUL AFACERILOR
corespunde adevărului. Din momentul pierderii unor atribuţii

suverane statul federat nu mai reprezintă un stat în sensul deplin
al cuvîntului, devenind astfel o unitate statală, o entitate (entitate
– de la latinescul „entitas” – aspect al existenţei, delimitat ca
întindere, conţinut, sens etc.). Entitatea, unitatea statală poate
avea diferite denumiri (state – în cazul S.U.A., Mexicului,
Braziliei etc.; republici – în cazul ex-U.R.S.S., Federaţiei Ruse;
cantoane – Elveţia ş.a.).
Statul federativ reprezintă o unitate statală ce se
caracterizează prin următoarele:
1) există două rînduri de organe centrale de stat: organele
federaţiei şi organele subiectelor federaţiei;
2) există mai multe constituţii: cea a statului federativ şi cele
ale subiectelor federaţiei;
3) există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi
cetăţenia subiectelor federaţiei, deşi populaţia reprezintă un corp
unitar;
4) împărţirea statului federativ se face nu doar în unităţi
administrativ-teritoriale, ci şi în părţi politice autonome, unităţi,
entităţi statale etc.
Crearea şi alegerea formei federale de stat depinde de o serie
de factori de ordin istoric, naţional etc. Aşa, de exemplu, S.U.A.
s-au format ca stat federativ, în rezultatul tendinţei fostelor state
mai mici, colonii spre independenţă faţă de monarhia britanică.
Ele s-au constituit ca state independente, unindu-se în cadrul unei
confederaţii, pentru ca mai apoi legăturile dintre ele să devină
mult mai trainice, transformîndu-se astfel în legături federale.
Formarea federaţiei germane se datorează specificului istoric.
Germania reprezenta un stat descentralizat, care practic nici nu
era un stat. Pe teritoriul ei existau numeroase stătuleţe cu
monarhi locali proprii. Treptat acestea s-au unit în virtutea
tendinţei spre unitate naţională.
Statutul statelor ce formează uniunea sau asociaţia respectivă
este reglementat de norme internaţionale ce se conţin în tratatele
35
respec tive. Statele intră nu în raporturi de drept constituţional

(drept intern), ci în raporturi de drept internaţional.
De-a lungul istoriei sînt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni
de state, şi anume: uniunile personale, uniunile reale şi
confederaţiile.
Uniunea personală reprezintă o uniune a două sau mai multor
state, care, păstrîndu-şi suveranitatea şi independenţa,
desemnează un şef de stat comun (de regulă, un monarh). Astfel
de uniuni personale au existat între Olanda şi Luxemburg (1815-
1890), Anglia şi Hanovra (1714-1837), Danemarca şi Islanda
(1918-1944). Uniunea personală este o uniune foarte puţin
trainică.
Uniunea reală este o asociaţie de state mult mai puternică
decît uniunea per sonală; în cadrul ei, pe lîngă şeful statului,
există şi alte organe de stat, comune. Aşa, de exemplu, statele ce
formează o asemenea uniune soluţionează cu ajutorul organelor
de stat comune probleme ce ţin de domeniul afacerilor externe,
apărare, finanţe etc. Uniuni reale cunoscute în istorie sînt: Suedia
şi Norvegia (1815-1905); Austria şi Ungaria (1867-1918).
Principatele Unite – Muntenia şi Moldova – au constituit, între
anii 1859-1862, o uniune personală, transformată între anii 1862-
1864 în uniune reală care a dus la formarea statului unitar romîn.
Vorbindu-se de structura de stat, în general, şi de statele
compuse, în particular, în literatura de specialitate deseori se
menţionează şi o asemenea modalitate de structură cum ar fi
confederaţia. Însă o asemenea afirmaţie nu poate fi acceptată.
Statul (fie el unitar sau federativ) nu trebuie confundat cu
asociaţiile sau uniunile de state.
Ele nu constituie un stat.
Confederaţia constituie o asociaţie de state independente,
formată din considerente economice şi politice atît de ordin
intern, cît şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca
subiect de drept internaţional. Statele confederale urmăresc
realizarea unor scopuri comune pentru a căror soluţionare îşi aleg
36
DREPTUL AFACERILOR
un organism comun, unde sînt reprezentate toate statele membre.

Organismul comun creat ia hotărîri numai cu unanimitate de
voturi. Hotărîrile acestui organism obligă statele numai dacă sînt
aprobate în modul respectiv de către state. Drept exemplu de
confederaţii pot servi: Confederaţia statelor americane (1776-
1787); Confederaţia germană (1815-1871); Confederaţia
elveţiană (1815-1848). De menţionat că Elveţia şi azi păstrează
denumirea de confederaţie, ignorînd faptul că, începînd cu anul
1848, de facto devine federaţie.
Confederaţia este o asociaţie nestabilă de state. Experienţa
mondială cunoaşte diferite exemple ce ilustrează soarta statelor
asociate în confederaţie: au fost cazuri cînd acestea s-au
destrămat (de exemplu, Austro-Ungaria), se cunosc cazuri cînd
confederaţiile nu doar că s-au dezvoltat cu succes, dar au şi
evoluat prin stabilirea unor relaţii mai strînse (S.U.A., Elveţia).
3. Regimul politic include ansamblul metodelor şi
mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblu care vizează atît
raporturile dintre stat şi individ, cît şi modul în care statul concret
asigură şi garantează drepturile subiective.
Din punctul de vedere al regimului politic, se disting două
categorii de state: state cu regimuri politice democratice şi state
cu regimuri politice autocratice (totalitare).
Democraţia reprezintă, aşa cum spune şi numele ei, acea
formă de guvernare politică în care puterea aparţine poporului.
Desigur, ea poate să aparţină poporului sau majorităţii poporului
şi el o poate exercita fie direct, fie prin reprezentanţi. De altfel,
democraţia este definită şi ca o guvernare a poporului, prin popor
şi pentru popor. Democraţia şi regimul democratic se
caracterizează prin anumite trăsături esenţiale, şi anume: pun
pluralism, adică prin existenţa mai multor partide cu programe
proprii care concurează la exercitarea puterii, la exerciţiul puterii.
Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în
desemnarea reprezentanţilor poporului pentru organizarea puterii.
Întro democraţie se manifestă principiul majorităţii, ceea ce
37
înseamnă că deciziile, hotărîrile se adoptă pe baza votului

majorităţii. De asemenea, regimul democratic se caracterizează
prin libertatea şi recunoaşterea opoziţiei. Deci, pentru existenţa
unei democraţii este necesar să se recunoască libertatea
diferitelor opinii, programe politice şi posibilitatea alternanţei la
putere a unui partid cu alt partid (sau alte partide) din opoziţie
care poate deveni partid de guvernămînt. Aceasta presupune
libertatea de contestare, de critică a politicii de guvernare şi de
propunere a unui program alternativ.
Democraţia şi regimul democratic presupun existenţa în
societate a drepturilor omului, adică cetăţenii trebuie să se
bucure, să li se garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale,
astfel cum ele sînt şi trebuie să fie înscrise în Legea
Fundamentală, în Constituţie. Desigur, toate aceste caracteristici
trebuie înţelese şi în sensul că statul şi puterea sînt puse în slujba
cetăţenilor, a persoanei, a individului, a omului. Statul şi organele
sale ca agenţi ai puterii sînt subordonaţi intereselor individului,
situaţie opusă concepţiei statului atotputernic, oprimator,
dominator.
Democraţia poate fi directă sau reprezentativă.
Democraţia directă presupune participarea directă a
cetăţenilor la conducere, la adoptarea deciziilor.
Democraţia reprezentativă presupune alegerea de către
cetăţeni a organelor reprezentative prin intermediul cărora se
exprimă voinţa şi interesele poporului, alegeri care se realizează
prin vot. Desigur, evoluţia votului cunoaşte şi are o istorie
proprie: votul nu a fost de la început un vot universal, dar a
devenit în societatea contemporană democratică universal, egal,
direct şi secret.
Datorită caracteristicilor statelor, la baza cărora stau
societăţile destul de numeroase ca populaţie, pe teritorii destul de
extinse, ceea ce s-a generalizat a fost democraţia reprezentativă.
Democraţia directă este o formă mai rară, chiar foarte rară; ea
astăzi se întîlneşte în unele cantoane din Elveţia, unde într-adevăr
38
DREPTUL AFACERILOR
sînt organizate adunări populare ale întregii populaţii din

cantonul respectiv, o dată sau de mai multe ori pe an, într-o
anumită localitate, şi unde sînt discutate şi aprobate unele
hotărîri, legi ale cantonului respectiv.
Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atît a
condiţiilor juridice formale, cît şi a condiţiilor reale pentru
manifestarea voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate
să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a
statului.
La asemenea regimuri în care predomină sau sînt chiar
exclusive metodele nedemocratice se atribuie despotismul
oriental în statele Orientului Antic, regimurile autocratice de
tiranie sau dictatură, regimurile rasiale, fasciste, semifasciste.
39
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 3.
ESENŢA DREPTULUI
§1. Conceptul dreptului

Cuvîntul „drept” provine din latinescul „directus, ceea ce în
traducere înseamnă drept – orizontal sau vertical, de-a dreptul,
direct, linie dreaptă. În viaţa de toate zilele cuvîntul „drept” este
utilizat în mai multe sensuri, şi anume:
a) dreptul – o categorie de norme sociale ce reglementează
anu-
mite domenii de activitate socială, domenii care, de regulă,
prezintă un interes sporit pentru societate;
b) dreptul – un sistem de reguli de conduită generală şi
obligato-
rii garantate, în caz de necesitate, de către stat;
c) dreptul – posibilitatea recunoscută a unei persoane de a
pre-
tinde ceva de la o altă persoană;
d) dreptul – ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe
despre viaţa jur idică a societăţii, luată în complexitatea ei;
e) dreptul – sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor
avînd acest caracter, incluzînd în cadrul acestuia: conştiinţa
juridică, normele juridice, raporturile juridice şi formele
instituţionale cu caracter juridic;
f) dreptul – arta binelui şi a echităţii. Cuvîntul „drept” mai
este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru a face unele aprecieri
de natură morală (de exemplu, om drept, acţiune dreaptă,
pedeapsă dreaptă etc.).
40
În limbajul juridic noţiunea de drept este folosită în două
sensuri: drept obiectiv (pozitiv) şi drept subiectiv. Între cele
două sensuri există o legătură indisolubilă, legătură care constă în
faptul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai în
măsura în care sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte
cuvinte, dreptul obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind
totalitatea normelor juridice ce activează într-un stat, în timp ce
dreptul subiectiv este legat de titularul lui.
Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este
dreptul. Însă definiţia precisă a noţiunii dreptului prezintă
greutăţi destul de mari. „Şi astăzi juriştii mai caută o definiţie a
noţiunii dreptului”, – spunea Immanuel Kant (1724-1804). Şi nu
încape nici o îndoială că spusele lui şi-au păstrat actualitatea pînă
în prezent.
Conceptul dreptului a constituit un motiv al nenumăratelor
preocupări ale gînditorilor din diferite epoci istorice. Observînd
diferitele concepţii şi definiţii expuse pe parcursul mai multor
ani, putem constata că într-o definiţie, de regulă, se regăsesc
următoarele elemente:
- constatarea trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături
care permit a diferenţia dreptul de alte fenomene sociale;
- enumerarea elementelor dreptului;
- dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;
- regulile de conduită din care este format dreptul sînt
generate şi garantate de către stat;
- regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli
generale, impersonale, obligatorii;
- scopul regulilor de conduită din care este format dreptul
este de a disciplina comportarea membrilor societăţii.
Din cele expuse reiese că dreptul poate fi definit ca un
ansamblu de reguli de conduită generală şi obligatorie, adoptate
(sancţionate) şi garantate de stat, reguli al căror scop îl
constituie organizarea şi disciplinarea activităţii sociale.
41
Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a

guvernanţilor ridicată la rang de legi, voinţa al cărei conţinut
este determinat de condiţiile de existenţă socială.
O asemenea definiţie, în principiu, poate fi acceptată,
ţinîndu-se cont de anumite probleme. Dreptul, într-adevăr
reprezintă o voinţă a celor ce guvernează. Dar rolul “voinţei
guvernaţilor” nu
DREPTUL AFACERILOR
trebuie omis. Guvernanţii nu pot să nu ţină cont şi de voinţa

membrilor societăţii, adică a populaţiei.
Este adevărat şi faptul că dreptul reflectă realitatea.
Realitatea nu poate să nu-şi lase amprentele asupra conţinutului
dreptului. În acelaşi timp, ar fi o greşeală dacă dreptul ar fi
considerat doar ca un element al suprastructurii sociale, element
care în ultima instanţă este o fotografie oarbă a realităţii. Dreptul
se dezvoltă împreună cu realitatea, dar el însuşi tot apare ca o
realitate şi influenţează direct asupra realităţii. Realitatea are
nevoie de o aşezare juridică corespunzătoare 9.
În acest context se evidenţiază necesitatea analizei a încă
unor definiţii:
Profesorul Dan Ciobanu susține că dreptul este o totalitate de
norme de conduită în societate, care au fost edictate sau
sancţionate de stat şi a căror respectare este asigurată, în ultima
instanţă, prin forţa de constrîngere a statului.
Doctrinarul Anita Nachitz spune că dreptul este „... un
complex de reguli de conduită, avînd menirea ca, pe calea unor
dispoziţii generale referitoare la raporturile generale tipice, să
reglementeze, într-un anumit scop, conduitaprevizibilă a
oamenilor, cel puţin cît priveşte cadrul ei (căci altfel regula n-ar
avea sens)”.
9 B.Negru. Teoria generală a dreptului, p. 37-40, în: Bazele statului şi

dreptului Republicii Moldova – Chişinău: Cartier, 1997.
42
Juristul H.Berman evidenţiază că dreptul este unul din cele
mai profunde concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă
protecţia contra tiraniei şi anarhiei, este unul din instrumentele
principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi ordinii,
împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale.
Luînd în consideraţie cele expuse, stabilim că dreptul
reprezintă totalitatea normelor juridice, generale şi
impersonale, strict determinate şi obligatorii, stabilite sau
sancţionate de către stat ce reglementează cele mai importante
relaţii din societate, reprezentînd voinţa întregului popor, a
căror aplicare şi respectare este garantată de către stat, fiind
impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
§2. Funcţiile dreptului
Termenul funcţie vine de la latinescul „fonctio” care se
traduce prin „muncă”, „deprindere”, „îndeplinire”. La acest
termen în ultimul timp se apelează tot mai frecvent, deoarece este
imposibil a caracteriza vreun fenomen social la justa lui valoare,
dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectiv activează,
lucrează, funcţionează. Funcţiile permit caracteristica mai amplă
a esenţei şi destinaţiei fenomenului. Problema privind funcţiile
dreptului este o problemă relativ nouă cercetată în doctrina
juridică, deoarece ani în şir problemei în cauză nu i-a fost
acordată atenţia respectivă, considerîndu-se că dreptului îi revin
aceleaşi funcţii ca şi statului.
Însă, o asemenea interpretare nu s-a încununat de succes.
Deşi statul şi dreptul sînt indisolubil legate între ele, aceasta încă
nu înseamnă că ceea ce este caracteristic statului în mod automat
poate fi atribuit dreptului şi invers. Fiecărei din ele îi sînt
specifice anumite caracteristici şi trăsături.
Din aceste considerente, în teoria occidentală a dreptului
conceptul de funcţie este utilizat în cercetările şi analizele
funcţionale ale dreptului.
43
Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane. La baza

acestui scop se află o serie de funcţii. În literatura de specialitate
pot fi întîlnite mai multe definiţii ale funcţiilor dreptului:
a) Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale
ale acţiunii mecanismului juridic, la a căror îndeplinire participă
întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele
dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu
atribuţii în domeniul realizării dreptului 10.
b) Funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea
rolului activ şi mult ilateral al dreptului în viaţa şi activitatea
societăţii, din punctul de vedere al destinaţiei principale a
dreptului.
La funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele:
1. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării
social-politice.
DREPTUL AFACERILOR
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a

valorilor fundamentale ale societăţii.
3. Funcţia de conducere a societăţii.
4. Funcţia normativă.
5. Funcţia informativă.
6. Funcţia educativă.
Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice se
manifestă prin faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează
organizarea autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lor,
coraportul autorităţilor publice, modalitatea de exercitare a celor
trei puteri dintr-un stat: a puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească.
Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
fundamentale ale societăţii îşi găsesc expresie prin următoarele:
- cu ajutorul normelor juridice ce asigură regimul
constituţional, ordinea legală etc.;
10 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, p. 80.
44
- dreptul apără colectivitatea umană, precum şi pe fiecare
membru al colectivităţii, el asigură buna funcţionare a
colectivităţii, neadmiţînd dezorganizare în societate.
Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este cel mai
important instrument de realizare a conducerii sociale, a
scopurilor socialpolitice pe care societatea şi le propune.
Reglementînd cu ajutorul normelor juridice cele mai importante
domenii de activitate socială, în drept îşi găsesc expresie
scopurile pe care societatea şi le propune la acea sau altă etapă,
problemele cu care ea se confruntă.
Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea
subordonării acţiunilor individuale faţă de conduita – tip
prescrisă prin normele juridice. Stabilind prin normele juridice
modalitatea de comportare a organelor statului, a organizaţiilor
obşteşti, a cetăţenilor, statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură
acest comportament prescris se realizează în practică. E foarte
important ca normativitatea juridică să fie completată cu
normativitatea socială.
Funcţia informativă. Reflectînd realitatea, în normele
juridice se acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a
societăţii, despre problemele stringente ale societăţii. Dreptul
concentrează în sine schimbările ce au loc în societate.
Generalizînd normele juridice în vigoare, putem face concluzii
pentru a aprecia principiale orînduirii sociale şi de stat, structura
politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de
democratizare a societăţii etc. Ca urmare, din normele juridice
putem culege o informaţie amplă despre societatea respectivă la
acea sau altă etapă de dezvoltare.
Funcţia educativă. Adoptînd norme juridice, statul asigură
cadrul organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune la
dispoziţia oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale
prin intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin
normele sale, ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt
legate nemijlocit de funcţionarea normală a mecanismelor
45
sociale. El stabileşte normele convieţuirii sociale, orientîndu-i pe

oameni ca aceste norme să devină dominante. Chiar şi în cazul
aplicării sancţiunilor, scopul urmărit este de a preveni în viitor
abateri de la normele juridice, de a educa şi reeduca persoanele.
46
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 4.
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL
AFACERILOR
§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor

Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul
afacerilor. Pentru a studia evoluţia dreptului afacerilor, este
necesar de apelat la istoria dezvoltării dreptului privat, inclusiv a
dreptului comercial.
Adoptarea Codului comercial francez din 1807 a divizat
dreptul privat în drept civil şi drept comercial (mai devreme, în
1804, este adoptat Codul civil francez). S-a creat o situaţie cînd
raporturile juridice patrimoniale erau reglementate concomitent
de două culegeri de legi diferite. În asemenea situaţie se impune
apariţia aşa – numitului „dualismul dreptului privat” 11.
Dreptul civil este o ramură a dreptului care reglementează
raporturile juridice patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale
dintre persoanele private (fizice şi juridice).
Dreptul comercial este considerat o ramură a dreptului care
reglementează raporturile juridice dintre persoanele fizice şi
persoanele juridice, ce apar ca rezultat al activităţii comerciale
(de antreprenoriat, economice).
Dreptul afacerilor trebuie să fie tratat ca o ramură
succesoare a dreptului comercial, iar istoria dreptului comercial
ne interesează mai mult decît istoria dreptului civil ca atare.
Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare:
1) perioada veche; 2)
perioada Evului mediu;
3) perioada
contemporană.
11 Nicolae Roşca, Sergiu Baieş. Dreptul Afacerilor – Chișinău: Cartier, 1997.
47
1. Perioada veche (antică). La o anumită etapă de

dezvoltare a omenirii în societate s-au produs anumite schimbări,
care au condus la cunoscutele diviziuni ale muncii. Efectul
pozitiv al acestor diviziuni l-au constituit creşterea productivităţii
muncii şi apariţia unor surplusuri de producţie. Aceste surplusuri,
indiferent de faptul cine le însuşea (indivizii sau colectivul) erau
schimbate pe alte obiecte sau produse, satisfăcînd, astfel, mai
multe necesităţi. Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ
apărută în antichitate şi utilizată pînă în prezent.
Savanţii afirmă că cele mai vechi reglementări juridice ale
comerţului au fost stabilite încă în străvechiul Babilon. Cea mai
veche operă legislativă, cunoscută sub denumirea de „Codul lui
Hammurapi” (Hammurapi – rege al Babilonului care a domnit în
anii 1792-1749 î.e.n.) conţinea dispoziţii referitoare la cîrciumi,
negustori, auxiliarii lor etc. Codul cuprindea reglementări
detaliate ale contractelor de locaţiune, de comision, de împrumut.
Alte surse atestă că în legătură cu intensificarea comerţului pe
malul Mării Mediterane în sec.VII î.e.n. grecii de asemenea au
instituit anumite reguli specifice negustorilor. Situaţie apărută în
urma extinderii statelor (oraşelor) greceşti în bazinul Mării
Mediterane şi Mării Negre, necesității schimbului comercial între
acestea. Aceste reguli priveau operaţiunile financiare, asigurarea,
comerţul maritim etc.
În dreptul roman existau norme ce reglementau şi raporturile
comerciale. Distincţia dintre „jus civile” şi „jus gentium”
prefigurează distincţia dintre dreptul civil şi dreptul comercial.
Dreptul ginţilor era aplicat în raporturile dintre cetăţeni şi străini
şi s-a format ca urmare a extinderii relaţiilor romanilor cu
străinii, în condiţiile producţiei de mărfuri şi a vieţii comerciale
fără precedent. Printre cele mai cunoscute norme juridice
aplicabile activităţii comerciale din dreptul roman am numi
exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio institoria şi actio
48
DREPTUL AFACERILOR
-
exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răspunderea
armatorului etc.
2. Perioada Evului mediu. Reglementarea juridică a
comerţului în perioada Evului mediu este legată de apariţia
corporaţiilor (universitas). Universitas erau organizaţii colective
formate de comercianţi şi meseriaşi. Comercianţii şi meseriaşii
dintr-o ramură intrau într-o corporaţie. Corporaţiile erau
administrate de un consul asis tat de consilieri. Consulii emiteau
norme interne bazate pe obiceiuri (cutumă), care serveau la
soluţionarea litigiilor apărute între membrii corporaţiei. De altfel,
aceste norme interne constituiau soluţiile efectiv aplicate la
rezolvarea unor litigii, care ulterior erau aplicate şi în alte cauze
asemănătoare. Hotărîrile consulilor au servit un bun temei pentru
apariţia dreptului negustorilor (jus mercatorum). Hotărîrile mai
importante ale consulilor erau adunate în culegeri numite statute.
Sînt cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona
(1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc. Normele statutelor
oraşelor italiene aşa au şi rămas ca dreptul oraşelor-cetăţi. Ideile,
obiceiurile, termenii dreptului negustorilor italieni au pătruns şi
în alte state, fiind acceptate uneori chiar în dauna propriilor
obiceiuri.
Din perioada Evului mediu s-au păstrat „monumente” ale
obiceiurilor negustoreşti, îndeosebi obiceiuri maritime. Printre
astfel de monumente sînt culegerea „Consulat de la Mer”
utilizată de comercianţi în Marea Mediterană, în secolul XIV,
culegerea „Roles d’Oleran” utilizată în Oceanul Atlantic atît de
corăbiile comercianţilor francezi, cît şi englezi. În nordul Europei
(Marea Baltică) se aplica codificaţia „Regles de Wisby”. O
culegere întocmită reuşit era aplicată de negustorii din alte ţări,
iar ca ei să atragă atenţia la provenienţa acesteia, uneori chiar
contrar obiceiurilor naţionale, normelor dreptului feudal şi ale
dreptului canonic.
49
3. Perioada contemporană. Perioada contemporană de

dezvoltare a dreptului comercial se caracterizează prin înlocuirea
dreptului cutumiar cu dreptul scris.
Ca exemplu, în Franţa, unde asupra unificării obiceiurilor
existente în acea perioadă a lucrat Jean-Baptiste Colbert, ministru
de finanţe al regelui Franţei Ludovig XIV (Louis XIV), care a
elaborat două ordonanţe comerciale. În 1673 a fost pusă în
aplicare Ordonanţa privind comerţul terestru, iar în 1681 a fost
adoptată Ordonanţa privind comerţul maritim. Prin aceasta,
pentru prima dată s-a efectuat o reglementare unică pe teritoriul
Franţei, la care erau supuşi toţi cei care se ocupau cu comerţul.
50
-
Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comer
cial francez din 1807, pus în aplicare la 1 ianuarie 1808. În Codul
comercial au fost incluse şi unele instituţii juridice din Codul
civil francez (adoptat în anul 1804). Cu adoptarea Codului
comercial a şi fost recunoscută dualitatea dreptului privat.
Această dualitate a fost recunoscuta ulterior într-un şir de state:
Romînia, Germania. Spania, Belgia, Italia etc.
În privinţa Italiei, Codul comercial francez a fost aplicat ca
lege internă începînd cu anul 1808. În 1882 a fost elaborat şi
adoptat Codul comercial italian, completat cu noile realizări din
doctrina germană, belgiană, franceză.
În Germania, Codul comercial a fost adoptat în anul 1861.
Acesta a funcţionat pînă în 1900, cînd au fost puse în aplicare
Codul civil şi un nou Cod comercial. Codul comercial german,
spre deosebire de cel francez, are la bază sistemul subiectiv de
determinare a obiectului dreptului comercial. În sistemul
subiectiv normele dreptului comercial constituie un drept
profesional şi se aplică numai comercianţilor, indiferent de
caracterul genurilor de activitate practicate.
Pe teritoriul actualei Republici Moldova au existat
reglementări juridice ale relaţiilor economice. Pînă la Unirea din
1918 se aplicau actele normative ale Imperiului Rus. După 1
decembrie 1918 Codul comercial romîn din 1887 a fost extins şi
pe teritoriul Basarabiei prin Decret-lege, care a funcţionat pînă în
1944.
După cel de-al doilea război mondial în republică, ca şi în
toate ţările cu regim comunist, a funcţionat economia planificată.
După declararea independenţei, la 27 august 1991, în Republica
Moldova au fost adoptate un şir de acte normative care au
menirea să reinstaureze relaţiile economiei de piaţă.
51
§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului

Întrucît dreptul este o categorie socială care, urmînd firul
evoluţiei, reflectă nivelul dezvoltării economice, sociale, politice,
culturale şi de altă natură a societăţii, transformările ce se produc
în viaţa economică şi socială duc la transformări respective ale
sistemului de drept.
După părerea unor doctrinari, dreptul afacerilor reprezintă o
in stituţie a dreptului civil, fiind tratată doar ca dis ciplină de
studiu. Alţii consideră că dreptul afacerilor şi dreptul comercial
(ce s-a delimitat de dreptul civil pentru a răspunde unor cerinţe
practice) sînt sinonime absolute, iar folosirea noţiunii „drept al
afacerilor” este o simplă adaptare a terminologiei la un fenomen
la modă şi acceptarea unor termeni mai atrăgători. În
conformitate cu alte păreri, dreptul afacerilor este o ramură
independentă şi integră de drept.
Potrivit opiniilor dominante, dreptul afacerilor are un
domeniu mai întins decît dreptul comercial, cuprinzînd şi aspecte
de drept public (intervenţia statului în economie), de drept fiscal,
de drept al muncii, de drept civil (pro tecţia consumatorilor),
întrucît problemele care le ridică astăzi gestiunea întreprinderilor
sînt tot mai complexe.
Fiind analizate aceste opinii, se evidențiază nişte tendinţe
comune de abordare, şi anume:
a) de elaborare şi adoptare a normelor juridice ce
reglementează
activitatea întreprinzătorilor;
b) normele ce reglementează activitatea întreprinzătorilor
sînt
compartimentate în sfere de reglementare specifice;
c) aceste reglementări asigură dezvoltarea activităţii de între-
prinzător, creînd condiţiile juridice necesare pentru iniţierea şi
practicarea cu succes a unei afaceri, fiind menite să apere atît
52
DREPTUL AFACERILOR
-
drepturile particulare ale întrep rinzătorilor, cît şi interesele
publice ale statului şi ale societăţii în întregime.
Deci, folosirea terminologiei diferite este determinată de
condiţiile de dezv oltare şi de tradiţiile istorice ale unui sau altui
stat.
La o analiză mai profundă a sistemului de drept al Republicii
Moldova se evidenţiază multe puncte de tangenţă cu sistemul
legislativ al ţărilor post-sovietice.
În privinţa evoluţiei dreptului afacerilor în Republica
Moldova, putem evidenţia două perioade12:
1) de la 1991 pînă la intrarea în vigoare a Codului civil,
adoptat la 6 iunie 2002. Potrivit Codului civil al RSSM din anul
1964, cetăţenii nu puteau deţine în proprietate mijloace de
producţie, iar averea personală nu putea fi utilizată pentru a se
obţine profit. Ca exemplu cităm art.102 alin.4 din acest cod, care
stipula: „…bunurile proprietate personală a cetăţenilor nu
trebuie să servească pentru obţinerea de venituri neprovenite din
muncă”, adică venitul obţinut din utilizarea eficientă a bunurilor
personale (ex., chiria, arenda etc.) se califica de autorităţi ca venit
neprovenit din muncă, o asemenea activitate fiind considerată
infracţiune (speculaţia) şi sancţionată destul de dur de legea
penală.
La 22 ianuarie 1991, Organul legislativ al RSSM a restabilit,
prin Legea nr.459, proprietatea privată şi a permis cetăţenilor să
deţină în proprietate „…loturi de pămînt…, mijloace de producţie
pentru înfăptuirea activităţii economice, producţia şi veniturile
obţinute, precum şi alte bunuri cu destinaţie de consum şi de
producţie”. Această reabilitare a proprietăţii private a dus la
descătuşarea iniţiativei private. Astfel, legiuitorul, prelungind
logic liberalizarea economiei, a adoptat la 3 ianuarie 1992 Legea
12 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. - Chişinău:

Tipografia Centrală, p.11.
53
nr. 845 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, prin care a

legalizat activitatea de întreprinzător şi a permis constituirea de
persoane juridice de drept privat cu scop lucrativ. Această lege a
servit ca un fundament pentru trecerea de la economia planificată
la economie de piaţă şi ca bază a dreptului afacerilor, deoarece a
dat definiţie noțiunii de activitate de întreprinzător, a stabilit
subiectele cu drept de a desfăşura o astfel de activitate
(întreprinzătorii), a reglementat modul de constituire,
reorganizare şi lichidare a acestor subiecte.
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, fiind în
esenţă un mic cod comercial, a apărut în sistemul de drept al
statului ca o lege de sine stătătoare, avînd în conţinutul său
dispoziţii generale dezvoltate mai apoi şi în alte acte legislative,
şi anume în legile cu privire la: societăţile pe acţiuni, cooperaţie,
investiţiile străine, întreprinderea de stat, insolvabilitate
(faliment), patenta de întreprinzător etc. Toate aceste norme
juridice, privite în ansamblu, formau o nouă
54
DREPTUL AFACERILOR
ramură de drept în Republica Moldova sub denumirea de dreptul
afacerilor;
2) din 6 iunie 2002, de la adoptarea Codului civil al
Republicii Moldova – prezent. Din start, membrii comisiei de
elaborare a Codului civil al Republicii Moldova au avut de
soluționat problema: reglementarea distinctiv într-o lege separată
a relaţiilor juridice ale persoanelor ce desfăşoară activitatea de
întreprinzător sau în prevederi încorporate în Codul civil.
Majoritatea membrilor comisiei s-au pronunţat pentru o
reglementare unitară, argumentînd că elaborarea unui Cod
comercial separat de Codul civil ţine de trecut. Parlamentul a
susţinut ideile comisiei de lucru, păstrînd structura propusă.
Codul civil al Republicii Moldova reglementează relaţiile
aferente activităţii de întreprinzător, precum şi statutul juridic al
persoanelor care îşi propune să desfăşoare activitatea de
întreprinzător. Constatare ce reiese din prevederile art.2 alin.(4)
Cod civil, potrivit căruia legislaţia civilă reglementează
raporturile dintre persoanele fizice şi juridice …cele care
practică, precum şi cele care nu practică activitatea de
întreprinzător.
Această relatare nu privează evoluţia dreptului afacerilor
într-o ramură distinctă a dreptului, deoarece în activitatea de
întreprinzător există o mulţime de probleme şi nuanţe specifice
care solicită o reglementare juridică deosebită. De aceea, normele
referitoare la această activitate sînt incluse nu numai în Codul
civil, dar şi, după adoptarea acestui cod, în alte legi speciale,
complementare (au fost adoptate: Legea cu privire la societăţile
cu răspundere limitată nr.135-XVI din 14.06.2007; Legea cu
privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, nr.220-XVI din 19.10.2007 etc.).
În baza celor relatate putem constata că trecerea țărilor foste
socialiste, printre care și Republicii Moldova, de la o economie
centralizată la economia de piaţă a creat condiţii favorabile
pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător, ceea ce a dictat şi
55
o reglementare juri dică a raporturilor sociale din cadrul acestei

activităţi, adecvată noilor con diţii. Reformele sociale şi
economice iniţiate şi promovate în aceste state pe parcursul
ultimilor ani dau rezultate diferite atît pozitive, cît şi negative.
De aceea, şi ansamblul normelor juridice ce reglementează
activitatea agenţilor economici, în esenţă, ce constituie conţinutul
dreptului afacerilor, reflectînd specificul dreptului naţional al
ţărilor postsovietice, într-o anumită măsură sînt asemănătoare.
Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de drept ce
cuprinde ansamblul de norme juridice ce reglementează
relaţiile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, modal
ităţile de constituire, funcţionare şi încetare a activităţii de
întreprinzător, raporturi ce apar în legătură cu desfăşurarea
activităţii de întreprinzător, inclusiv raporturile de intervenţie a
organelor administraţiei publice.
Datorită caracterului complex al relaţiilor sociale
reglementate, dreptul afacerilor este privit ca drept
interdisciplinar.
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor

Criteriile definitorii ale împărţirii dreptului pe ramuri sînt
obiectul reglementării juridice şi metoda regle mentării juridice.
Obiectul reglementării juridice reprezintă un grup de raporturi
sociale calitativ omogene, dintr-un anumit domeniu sau sector de
activitate, raporturi reglementate de normele juridice.
Obiectul dreptului afacerilor este determinat de raporturile
juridice reglementate de normele acestei ramuri. Afacerea poate
fi definită ca un raport dintre doi oameni care tratează pentru a-
şi impune unul altuia interese morale sau materiale.
Ea poate să aparţină unui singur întreprinzător, care îşi asumă
întregul risc, sau mai multor persoane asociate, care se înţeleg să
împartă într-un anumit mod drepturile şi obligaţiile. Dicţionarul
56
DREPTUL AFACERILOR
limbii romîne tratează noţiunea „afacere” ca „o îndeletnicire, o
activitate co mercială, industrială sau financiară bazată, cel
puţin în parte, pe capital privat (1); o acţiune din care rezultă un
profit; (2) o tranzacţie economică, avînd o finalitate financiară
extrem de bine definită – profitul (3)”13.
O afacere poate fi lansată şi gestionată cu succes de către o
persoană care are spirit inovator, perseverenţă, încredere în sine,
insistenţă, tendinţă spre risc, responsabilitate – om de afaceri,
întreprinzător.
Afacere (business), sau sinonimul ei – activitate de
întreprinzător, este orice activitate economică, cu excepţia muncii
efectuate în baza contract ului (acordului) de muncă, desfăşurată
în conformitate cu legislaţia de către o persoană, avînd drept scop
obţinerea venitului sau, în urma desfăş urării căreia, indiferent de
scopul activităţii, se obţine venit.
Prin urmare, raporturile juridice la care participă
întreprinzătorii în procesul activităţii economice şi în rezultatul
cărora aceştia obţin un venit sistematic constituie obiectul
dreptului afacerilor. În majoritatea lor, raporturile juridice la care
participă întreprinzătorii în cadrul activităţii economice rezultă
din con tracte şi sînt reglementate de norme ale dreptului civil, iar
participanţii la aceste raporturi se află pe poziţie de egalitate
(raporturi pe orizontală).
Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin
domeniile de activitate economică. Fiecare domeniu al activităţii
economice reprezintă un gen de activitate umană ce se formează
şi evoluează în raport de nevoile existente şi de posibilităţile de
utilizare eficientă a factorilor de producţie. Astfel, se pot distinge
activităţi de producţie, activităţi comerciale, financiare, de asig
urări, de investiţii, de transport şi telecomunicaţii, de consultanţă,
de interm ediere etc. Separarea activităţii agenţilor economici pe
13 Mic dicţionar al limbii romîne. Bucureşti - DEMIURG 1993, p. 22.
57
domenii distincte, de sine stătătoare, dar interdependente,

formează diviziunea muncii.
Activitatea de întreprinzător în Republica Moldova poate fi
practicată atît de către persoane fizice, cît şi de către persoane
juridice de drept privat şi de drept public. Pentru ca persoanele
fizice şi juridice să poată desfăşura activitate de întreprinzător,
ele trebuie să aibă calitatea de subiect de drept al afacerilor (agent
economic), adică trebuie să se organizeze, în conform itate cu
legislaţia, într-un anumit mod:
a) să se înregistreze în calitate de întreprinzător individual ce
va activa în baza patentei de întreprinzător;
b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o
societa-
te comercială, o cooperativă etc.
În funcţie de genul principal de activitate, societăţile
comerciale pot activa ca întreprinderi industriale, de construcţii,
de transport, comer ciale etc., ca instituţii bancare, fonduri de
investiţii, companii de asigurări, burse de valori, burse de mărfuri
etc. Acţiunile pe care trebuie să le între prindă persoanele fizice
şi cele juridice în vederea organizării şi dobîndirii calităţii de
agent economic, precum şi cele legate de încetarea acestei calităţi
sînt prevăzute de lege.
Raporturile juridice stabilite în legătură cu organizarea
activităţii de întreprinzător (raporturi interne) sînt reglementate,
cu unele excepţii, de norme juridice ce se conţin în acte
normative interne – acte de constituire (contract de constituire,
decizie de fondare, declaraţia de constituire, statut), regulamente
de activ itate, hotărîri ale organelor de conducere competente,
contracte individ uale de muncă etc.
Deci, relaţiile sociale la care participă întreprinzătorii în
procesul şi în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător
au un caracter destul de complicat şi sînt determinate de
complexitatea aspectelor unei afaceri: înregistrarea de stat,
58
DREPTUL AFACERILOR
formarea capitalului social, creditarea, licenţierea, angajarea
personalului, marketingul şi promovarea produselor pe piaţă,
impozitarea, importul şi exportul etc. De aceea şi ansamblul
norm elor juridice care reglementează aceste relaţii este destul de
vast.
Prin metoda reglementării juridice se înţelege totalitatea de
procedee de influență a dreptului asupra participanţilor la relaţiile
sociale, consfinţite prin lege. De regulă, fiecare ramură le drept
presupune existenţa unor metode specifice de reglementare a
comportamentului subiecţilor de drept. La determinarea metodei
de reglementare juridică a relaţiilor sociale se cere a fi luate în
considerare mai multe componente:
- modul în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile
subiectelor le drept;
- gradul de determinare a drepturilor stabilite şi al libertăţii
de acţiune i subiectelor;
- alegerea faptelor juridice considerate ilegale;
- caracterul situaţiei juridice a părţilor raportului juridic,
repartizarea drepturilor şi obligaţiilor între subiecţi;
- căile şi metodele de asigurare a drepturilor subiective.
Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor
presupune aplicarea mai multor procedee de influență asupra
comportamentului participanţilor, specifice activităţii de
întreprinzător.
Astfel, în unele cazuri legea prevede drept izvor de apariţie a
drepturilor şi obligaţiilor întreprinzătorilor contractul încheiat de
către întreprinzător, în alte cazuri – actul emis în limitele
competenţei de autorităţile publice (de exemplu, dispoziţia
executorie a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei); în
al treilea rînd, drepturile şi obligaţiile reies direct din conţinutul
legii (obligativitatea înregistrării de stat).
59
Prin urmare, normele dreptului afacerilor pot fi norme

dispozitive (nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune), pot avea
caracter de recomandare, pot avea un caracter imperativ.
Subiectele raporturilor juridice de drept al afacerilor se pot
afla pe poziţii de egalitate (raporturi pe orizontală) între
întreprinzători, între prinzător şi furnizori sau consumatori ori pe
poziţie de subordonare (raport uri pe verticală) între
întreprinzători şi stat, autorităţile administraţiei publ ice centrale
şi locale.
Pentru apărarea drepturilor şi intereselor agenţilor economici
legislaţia prevede diferite metode şi mecanisme de realizare.
Pentru neexecutarea obligaţiunilor, antreprenorii, persoanele cu
funcţii de răspundere, autorităţile administraţiei publice sînt
sancţionate, după caz, penal, administ rativ, material, disciplinar.
Prin urmare, în dreptul afacerilor sînt aplicabile mai multe
metode (regimuri juridice) de reglementare juridică: metoda
dispoziţiilor (prescripţiilor) obligatorii; metoda voinţei autonome
a părţilor (metoda acordului liber); metoda recomandărilor etc.
§4. Principiile dreptului afacerilor
Cuvîntul „principiu” provine din latinescul „principium” şi
înseamnă început, obîrşie, element fundamental. În domeniul
logicii principiile au un sens imperativ, indicînd cum trebuie să
gîndim pentru a ne apropia de esenţa obiectului.
Într-un alt context, principiile au o semnificaţie practică şi
normativă, indicînd ce trebuie să facem, cum trebuie să procedăm
în diferite împrejurări practice. În acest sens, principiile practico-
normative au un sens imperativ. Aceasta însă nu înseamnă că
trebuie să reducem principiile la norme.
Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al
sistemului de drept, cît şi o modalitate de coordonare a normelor
juridice din cadrul sistemului în jurul unei idei călăuzitoare 14.
14 Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983,
p. 186.
60
DREPTUL AFACERILOR
Principiile de drept sînt acele idei care conduc conţinutul tuturor
normelor juridice15.
Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei
diriguitoare care se degajă, ca urmare a raportului dintre Legea
Fundamentală (Constituție) şi celelalte legi, în principal, din
Constituţie... şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în
întregul... sistem de drept16.
Din definiţiile menţionate se evidenţiază următoarele
trăsături:
- principiile dreptului diferă de la un sistem naţional la
altul. În acelaşi timp, anumite principii pot fi caracteristice mai
multor sisteme naţionale de drept;
- principiile fundamentale ale dreptului, de regulă, sînt
reflectate în Constituţie;
- principiile fundamentale ale dreptului sînt idei
diriguitoare, idei de bază şi îşi găsesc reflectare în întreaga
legislaţie;
- principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei
axiome, fie sub forma unei deducţii, fie sub forma unei
generalizări de fapte experimentale;
- principiile dreptului sînt mobile, stabilitatea lor fiind
relativă.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale
dreptului, care sînt caracteristice şi ramurii dreptului afacerilor:
a) principii generale;
b) principii interramurale;
c) principii ramurale.
Principiile generale caracterizează întregul sistem de drept,
ele constituind în acelaşi timp trăsăturile unui tip de drept. Ele
15 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, p. 67.

16 Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, p.
114.
61
mai sînt numite şi constituţionale, deoarece sînt reglementate, de

regulă, în Constituţie.
Printre principiile generale ale dreptului, care sînt aplicabile
şi dreptului afacerilor, pot fi menţionate:
- principiul egalităţii în faţa legii, în conformitate cu care
întreprinzător poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova,
cetăţean străin sau apatrid; persoanele juridice străine sînt
asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele juridice ale Republicii
Moldova; persoanele juridice de drept privat şi persoanele
juridice de drept public ce desfăşoară activitate de întreprinzător,
în raporturile juridice de drept al afacerilor sînt situate pe poziţie
de egalitate etc.;
- principiul responsabilităţii, în conformitate cu care
întreprinzător individual sau fondator al unei persoane juridice
poate fi doar persoana fizică care are capacitatea deplină de
exerciţiu şi poate răspunde pentru faptele sale, precum şi
persoana juridică care este înregistrată în conform itate cu
legislaţia, adică are un patrimoniu propriu cu care poate răspunde
pentru obligaţiile asumate.
Responsabilitatea apare ca un raport conştient al persoanei
fizice şi juridice faţă de valorile şi normele sociale, determin înd
un anumit comportament al acestora faţă de alţi agenţi
economici, faţă de consumatori, faţă de societate etc.
Responsabilitatea este strîns legată de libertate. Persoana este
liberă să aleagă – să respecte norma socială ce-i reglementează
conduita sau nu. Pentru nerespectarea acestei norme persoana
poartă răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare;
- principiul legalităţii. Traducerea acestui principiu în viaţă
constituie fundamentul existenţei statului de drept. Prin legalitate
se înţelege res pectarea strictă a normelor de drept atît de către
cei care le adoptă, cît şi de cei care le pun în executare, precum şi
de toţi membrii societăţii. Prin urmare, activitatea de
întreprinzător trebuie exercitată în strictă conformitate cu
cerinţele legislaţiei, ceea ce presupune respectarea strictă a
62
DREPTUL AFACERILOR
prevederilor normelor juridice de către agenţii economici, de
către autorităţile admin istraţiei publice centrale şi locale
împuternicite cu reglementarea şi/sau supravegherea activităţii
agenţilor economici, de către consumatori etc.
Principiile interramurale caracterizează nu una, ci două sau
mai multe ramuri de drept.
Printre aceste principii pot fi numite:
- principiul libertăţii de a contracta, care prevede că părţile
contract ante pot încheia în mod liber, în limitele normelor
imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă,
în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale
unui individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea
autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie
reglementate prin lege. Obligarea la încheierea unui contract este
interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este
prevăzută de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată
benevol. Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de
lege, precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor
contracte prevăzute de lege (contracte complexe). Acest principiu
este o premisă neces ară a economiei de piaţă şi a dezvoltării
concurenţei.
- principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a
egalităţii lor juridice şi protecţiei egale. În conformitate cu acest
principiu, în Repub lica Moldova legislaţia nu poate să prevadă
careva privilegii sau îngrădiri pentru unele sau alte forme de
proprietate a subiectelor antrenate în activitatea de întreprinzător
cu atragerea bunurilor aflate în proprietatea statală, municipală
sau personală, deoarece „statul ocroteşte proprietatea publică şi
privată şi garantează realizarea dreptului de proprietate în
formele solicitate de proprietar”, dar numai în concordanţă cu
legea.
Cetăţenilor, organizaţiilor şi altor proprietari li se asigură
condiţii egale de dezvoltare a diverselor tipuri de proprietate şi
apărarea lor. Nimeni nu are dreptul să retragă în mod forţat
63
bunurile proprietarului, decît în cazurile prevăzute de lege,

precum şi să ceară proprietarului să-şi asocieze bunurile cu
bunurile altui proprietar.
Printre alte principii interramurale aplicabile dreptului
afacerilor mai pot fi menţionate: principiul protecţiei secretului
comercial al agentului economic; principiul consensualismului
privitor la forma actului juridic; principiul imixtiunii în viaţa
privată a persoanelor fizice etc.
Principiile ramurale caracterizează o ramură de drept luată
în parte, fiind înscrise în coduri şi în alte legi.
Printre principiile specifice dreptului afacerilor putem enumera:
- principiul libertăţii activităţii de întreprinzător , principiu
ce şi-a găsit exprimarea în prevederea constituţională: „Statul
trebuie să asigure libert atea comerţului şi activităţii de
întreprinzător”17. Acest principiu este dezv oltat în Codul civil,
precum şi în alte acte legislative. El înseamnă dreptul
întreprinzătorului de a lansa şi a desfăşura o afacere în orice sferă
a activi tăţii de întreprinzător, în orice formă organizatorico-
juridică prevăzută de lege, cu folosirea patrimoniului propriu şi
cu atragerea bunurilor şi drep turilor patrimoniale de la alte
persoane, să-şi aleagă independent genurile de activitate, să
dispună liber de beneficiul obţinut de pe urma activităţii, după
achitarea impozitelor şi a altor plăţi obligatorii etc.
- principiul reglementării activităţii de întreprinzător din
partea statului. În orişice stat activitatea economică este
reglementată de către stat. Diferite, însă, sînt formele şi metodele
unei asemenea reglementări, acestea fiind determinate de situaţia
politică, nivelul dezvoltării sociale şi economice, tradiţiile
istorice, specificul naţional, precum şi de alţi factori. Statul
asigură, în mod democratic, cadrul juridico-legislativ şi
instituţional pentru desfăşurarea activităţii agenţilor economici în
condiţiile de exerc itare a liberei iniţiative, determinînd în acest
17 Constituţia R.M., art. 126, alin.l, lit. b
64
DREPTUL AFACERILOR
mod formele organizatorico-juridice ale activităţii de
întreprinzător, patrimoniul care poate fi folosit, stabilind
drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile agenţilor economici etc.
În anumite împrejurări, ia măsuri pentru a susţine activitatea
agenţilor economici în unele domenii (viticultură, construcţii,
industria constructoare de maşini pentru agricultură etc.) sau în
anumite zone, alocă subvenţii, finan ţează investiţii etc. Statul
depune eforturi în vederea obţinerii şi asigurării echilibrului
dintre interesele personale ale antreprenorilor şi interesele
publice ale statului şi societăţii.
În acest scop, în faţa agenţilor economici sînt puse anumite
obligaţii: de a plăti impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de
a proteja mediul înconjurător, de a proteja interesele
consumatorilor, etc. – principiul concurenţei loiale. Respectarea
principiului dat este o condiţie necesară pentru dezvoltarea
economiei de piaţă şi exercitarea activităţii de întreprinzător.
Privite la general, principiile generale ale dreptului nu rămîn
într-un spaţiu suspendat, ele nu există în mod abstract, fără
legătură cu reglementările din ramurile de drept. Fiecare ramură
de drept, luînd drept bază principiile generale, îşi formulează
principiile sale specifice, cum ar fi: în dreptul civil – principiul
reparării prejudiciului cauzat, în dreptul penal – principiul
legalităţii incriminării, în dreptul procesual – principiul
ascultării şi a celeilalte părţi, în dreptul familiei – principiul
ocrotirii mamei şi a copilului etc.
Principiile dreptului afacerilor reprezintă nişte idei
fundamentale, diriguitoare, determinate de relaţiile sociale care
stau la baza întregului sistem de drept, reprezentînd o
modalitate de coordonare a normelor de drept al afacerilor.
65
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 5.
NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI AFACERILOR
§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice

Reglementarea relaţiilor sociale are loc prin intermediul
normelor sociale (al unor reguli acceptate de societate). Dat fiind
faptul că aceste relaţii ţin de diverse domenii de activitate umană,
diferite sînt şi normele care le reglementează.
O modalitate socială constituie normele juridice. Cunoaşterea
normei juridice implică atît caracterizarea trăsăturilor comune
tuturor normelor sociale, cît şi caracterizarea trăsăturilor ei
specifice. Punctul de pornire la caracterizarea normei este
următorul: orice normă juridică este o normă socială, însă nu
fiecare normă socială este şi juridică.
Norma juridică reprezintă doar acea normă socială ce conţine
o regulă de conduită, stabilită sau autorizată (sancţionată) de stat,
menită să reglementeze cele mai importante domenii de activitate
umană şi ocrotită, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a
statului.
De aici rezultă următoarele trăsături esenţiale ale normei
juridice ce sînt specifice şi normelor juridice ale dreptului
afacerilor:
a) normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către
organele competente de stat. Ele exprimă voinţa statului, care în
cele din urmă reprezintă voinţa poporului, îndreptată spre
reglementarea unui anumit tip de relaţii din societate. Exprimată
prin normă, voinţa statului este adresată voinţei participanţilor la
raporturile din societate, care trebuie să-şi coreleze conduita cu
îndatorirea sau interdicţia incluse în normă. Norma este prevăzută
întotdeauna pentru situaţii din viaţă, în care este posibilă
selectarea diferitelor variante ale conduitei. Anume de aceea
participanţilor la raporturile din societate li se indică varianta
necesară, menţionată în norma de conduită;
66
DREPTUL AFACERILOR
b) norma juridică are un caracter general. Ea stabileşte tră-

săturile-tip ale situaţiilor de viaţă, la a căror apariţie cărora
trebuie aplicată, indiciile-tip ale relaţiilor sociale. Aceste indicii
sînt determinate de normă. Ca urmare, norma juridică apare ca
model de conduită a participanţilor la relaţia socială concretă;
c) norma de drept are menirea de a reglementa nu o relaţie
aparte, singulară, ci un tip de relaţii. Prin aceasta ea se distinge
de actele de aplicare a dreptului (a hotărîrilor autorităţilor publice
asupra unor cazuri concrete) şi de dispoziţiile individuale. Astfel,
norma de drept reglementează tipul de cazuri şi raporturi, este
adresată unui cerc de persoane, determinate prin indicii-tip
(cetăţeni, alte persoane fizice, persoane juridice, persoane oficiale
etc.);
d) norma de drept, la fel ca şi dreptul în ansamblu, este pre-
văzută să reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special
de relaţii; legătura dintre participanţii la ele rezidă în drepturi şi
îndatoriri reciproce. Acest mod de reglementare a relaţiilor
sociale şi a conduitei oamenilor alcătuieşte trăsătura spec ifică a
realizării dreptului. Normele de drept au un caracter de dispoziţie
obligatorie: cînd în dezvoltarea relaţiilor sociale se creează sau
apar condiţiile de realizare, prevăzute de normă, participanţii la
aceste relaţii capătă drepturi concrete şi îndatoriri concrete, care
formează raporturile juridice. Norma ca model al raportului de
drept în forma generală determină dreptul subiectiv, conduita
posibilă a unei părţi care participă la raport;
e) un indiciu specific al normelor juridice este ocrotirea lor
prin constrîngere (coerciţia) de stat. Dreptul nu are nici o valoare
fără un aparat în stare să impună prin constrîngere respectarea
normelor de drept. Prin aceasta normele de drept se deosebesc de
alte norme sociale, precum şi de apelurile şi adresările, pe care le
includ actele autorităţilor publice. Măsurile de constrîngere de
către stat, aplicate în cazurile încălcării normelor de drept, sînt
variate. Ele sînt îndreptate spre exercitarea dreptului violat sau
67
spre realizarea îndatoririi neîndeplinite, precum şi spre pedeapsa

infractorului.
§2. Structura normei juridice a dreptului afacerilor
Norma juridică constituie elementul primar al sistemului de
drept, celula prin cipală din care se construieşte întregul edificiu
al dreptului. Pentru a putea fi receptată, înţeleasă de către toţi
subiecţii de drept, norma juridică trebuie să aibă o anumită
structură logică din care să rezulte cît mai exact răspunsul la
cîteva întrebări:
a) cui este adresată şi în ce împrejurări (condiţii) acţionează?
b) ce variantă de comportare prescrie statul subiectului de
drept,
adică ce trebuie să facă sau ce trebuie să nu facă subiectul?
c) care vor fi consecinţele nerespectării normei juridice?
Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit în elementele
normei juridice care, în ansamblul lor, formează structura normei.
Astfel, structura unei norme juridice poate fi schematic
reprezentată în felul următor: „dacă - atunci - în caz contrar...”
sau: „Aflîndu-ne pe teritoriul statului (sau: fiind cetăţeni ai
statului) trebuie să respectăm legile acestui stat; în caz contrar
statul va aplica celui ce încalcă normele de drept măsuri de
constrîngere”.
Concretizarea acestor prevederi raportată la anumite norme
dă posibilitatea să determinăm cine şi în ce condiţii trebuie să
respecte norma, ce anume trebuie să se facă pentru realizarea ei,
prin ce măsuri de constrîngere de către stat această normă este
ocrotită împotriva încălcărilor.
Vorbind despe structura unei norme juridice, este necesar să
atragem atenţia la următoarele. Analiza structurii normei juridice
a dreptului afacerilor trebuie să fie efectuată sub două aspecte:
a) structura logico-juridică a normei (structura internă);
b) structura tehnico-legislativă (structura externă).
68
DREPTUL AFACERILOR
Referitor la structura logico-juridică a normei (structura

internă), norma juridică este compusă din trei elemente:
1) Ipoteza (determinarea cercului de persoane cărora le este
adresată norma, precum şi împrejurările în a căror prezenţa ea se
realizează);
2) Dispoziţia (însăşi regula de conduită, exprimată ca
determinare a îndatoririlor şi drepturilor părţilor în raportul
juridic);
3) Sancţiunea (prevede survenirea consecinţelor în
rezultatul respectării sau nerespectării prevederilor dispoziţiei şi
ipotezei)18.
Structura normei juridice se bazează pe interdependenţă, pe
caracterul sistematic al normelor juridice. Caracterul sistematic
este o calitate importantă a dreptului: normele juridice sînt
indisolubil legate între ele. În anumite aspecte, ele se manifestă
ca dispoziţii care au ipotezele şi sancţiunile lor, iar în altele – ca
elemente ale ipotezei sau sancţiunii altor norme.
Sancţiunea unei norme devine dispoziţie la nerespectarea
normei ocrotite şi la aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de in
fractor; şi ipotezele devin într-un anumit sens dispoziţii, care
indică căror anume circumstanţe să li se atribuie importanţă
juridică.
Astfel, din punctul de vedere al pietonilor şi conducătorilor
mijloacelor de transport, respectarea regulilor circulaţiei rutiere
este o datorie (dispoziţie), iar măsurile administrative pentru
nerespectarea îndatoririi sînt o sancţiune, un mijloc de
constrîngere în vederea asigurării respectării acestor reguli. Din
punctul de vedere al organelor de stat şi al persoanelor oficiale,
însărcinate să examineze cazurile despre delictele administra tive,
una şi aceeaşi normă apare sub un alt aspect: ipoteza devine
descrierea delictului administrativ, iar dispoziţia îndatorirea de a

69
aplica sancţiunea în limitele stabilite prin lege şi corespunzătoare

formei procesuale; mijlocul de asigurare a îndeplinirii acestei
îndatoriri (sancţiunea) este anularea hotărîrii contrare legii şi
nefundamentate cu privire la delictul administrativ, precum şi
responsabilitatea personală a persoanelor oficiale, vinovate de
inacţiune sau de aplicarea greşită a legii.
Structura logico-juridică a normei este stabilă: o normă
cuprinde întotdeauna cele trei elemente, adică conţine şi ipoteză,
şi dispoziţie, şi sancţiune. Aceste trei elemente se întîlnesc rar
întrunite la un loc, într-un articol al actului juridic normativ sau
chiar în actul normativ concret luat în ansamblu. Pentru a
reproduce norma ju ridică în componenţa ei deplină, de multe ori
este necesar să luăm în consideraţie prevederile ce se conţin în
mai multe articole ale actului normativ sau, dacă este insuficient,
prevederile ce se conţin şi în alte acte normative.
Structura tehnico-legislativă (structura externă sau
redacţională), înseamnă dispunerea normelor juridice pe articole,
alineate, subalineate şi gruparea acestora în secţiuni, capitole,
titluri, pînă la constituirea unor Coduri, cum sînt cel penal, civil,
funciar etc.
Structura normei juridice reprezintă în sine structura ei
internă, forma ei internă, modul de legătură şi ordinea aranjării
elementelor sale componente.
§3. Clasificarea normelor juridice

A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o
anumită ordine, a determina în ce grupe, în ce categorii poate fi
împărţit un tot unitar.
A clasifica normele juridice înseamnă a le grupa pe categorii
pentru a ne orienta în oceanul de norme juridice care ne
înconjoară, a le recunoaşte, a le deosebi mai uşor în cazul
realizării lor. În acest context se poate afirma că problema
70
DREPTUL AFACERILOR
clasificării normelor juridice prezintă un interes deosebit, atît din

punct de vedere teoretic, cît şi practic.
În literatura juridică, pornindu-se de la necesitatea
cunoaşterii mai profunde şi aplicării corecte a normelor juridice,
se fac multiple clasificări după diferite criterii: ramura de drept,
forţă juridică a normei, caracterul prescripţiilor normelor etc.
1. Ramura de drept
Ramura de drept constituie un criteriu important pentru
clasificarea normelor juridice. Se explică acest lucru prin faptul
că ramura de drept pune la bază diferenţierea normelor în
dependenţă de obiectul reglementării normative şi de metoda
reglementării normative, adică dă răspuns la două întrebări
extrem de importante, şi anume:
a) ce domeniu de activitate reglementează normele juridice;
b) în ce mod, cum se face acest lucru?
Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi clasificate în:
norme de drept constituţional, norme de drept administrativ,
norme de drept civil, norme de drept penal, norme de drept al
familiei, norme de drept al muncii etc.
2. Forţa juridică
Forţa juridică a normelor de drept depinde, în primul rînd, de
locul pe care îl ocupă actul normativ în sistemul actelor
normative.
Putem diferenţia:
a) Norme juridice cuprinse în legi. Acestea, la rîndul lor, pot
fi:
- norme juridice cuprinse în Constituţie;
- norme juridice cuprinse în legi
organice;- norme juridice cuprinse în legi
ordinare.
b) Norme juridice cuprinse în acte normative subordonate
legii. Acestea, la rîndul lor, pot fi:
71
- norme juridice cuprinse în hotărîri normative ale

Parlamentului;- norme juridice cuprinse în decrete ale
Preşedintelui Republicii;
- norme juridice cuprinse în hotărîri ale Guvernului;
- norme juridice cuprinse în alte acte normative
(ordine ministeriale şi departamentale, norme juridice
cuprinse în acte normative ale autorităţilor publice locale
etc.).
3. Structura tehnico-legislativă
Structura tehnico-legislativă sau modul de redactare.
Remarcăm, de la bun început, că unii autori vorbesc despre
structura logică ca criteriu de clasificare a normelor juridice.
Considerăm că drept criteriu de clasificare poate servi nu
structura logică (din punct de vedere logi, o normă întotdeauna
este completă), ci structura ei tehnico-legislativă sau modul de
redactare a normei. Potrivit acestui, criteriu pot fi:
a) Norme juridice complete. Sînt norme juridice complete
acele norme care conţin în textul lor, întrunite la un loc, cele trei
elemente de structură: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.
b) Norme juridice incomplete. Caracteristic pentru aceste
norme este faptul că nu toate elementele de structură ale normei
se întrunesc într-un text al normei.
La rîndul lor, normele juridice incomplete pot fi:
- norme de trimitere (cele care necesită luarea în
consideraţie a textului complet al actului normativ respectiv);
- norme în alb (cele care necesită luarea în consideraţie a
textelor altor acte normative).
4. Caracterul conduitei prescrise
Caracterul conduitei prescrise rezultă din modul de
reglementare a acestei conduite. În dependenţă de aceasta,
normele juridice se clasifică în:
a) norme imperative;
b) norme dispozitive.
72
DREPTUL AFACERILOR
Norme imperative sînt normele care prescriu

comportamentul subiecţilor de drept şi nu admit nici o abatere de
la acesta. La rîndul lor, aceste norme pot fi:
- norme onerative, care prescriu în mod expres obligaţia
săvîrşirii unei acţiuni (de exemplu, conform alin.(4) art.48 al
Constituţiei Republicii Moldova, “Copiii sînt obligaţi să aibă
grijă de părinţi şi să le acorde ajutor”);
- norme prohibitive care interzic săvîrşirea unor acţiuni (de
exemplu, majoritatea normelor de drept penal conţin interdicţii).
Norme dispozitive sînt normele care acordă subiecţilor de
drept posibilitatea unui larg comportament, adică normele care
nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune. La rîndul lor, aceste
norme pot fi:
- norme permisive, care permit o anumită conduită;
- norme supletive, care acordă subiectului posibilitatea să
aleagă singur una din variantele de conduită prevăzute de normă
(de exemplu, conform Codului familiei, “la încheierea căsătoriei
soţii, după dorinţa lor, îşi aleg numele de familie al unuia dintre
soţi ca nume de familie comun al lor sau fiecare soţ îşi păstrează
numele de familie de pînă la căsătorie”).
5. Gradul şi intensificarea incidenţei.
Conform acestui criteriu pot fi diferenţiate:
a) norme care reglementează direct conduita oamenilor;
b) norme care reglementează indirect conduita oamenilor
(nor-
me care se prezintă sub formă de principii, definiţii etc.).
6. Sfera de aplicare
Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi:
a) norme generale – care au cea mai largă sferă de aplicare;
b) norme speciale – sînt aplicate într-un domeniu restrîns de
relaţii sociale;
c) norme de excepţie – care stabilesc excepţii de la regula
ge-
73
nerală. Normele cu caracter general şi special sînt pe larg aplicate

în cadrul diverselor coduri, care conţin, de regulă, părţi generale
şi speciale.
7. Criteriul sociojuridic
Potrivit acestui criteriu, normele juridice se clasifică în:
a) norme punitive, care prevăd pedeapsa juridică pentru cei
ce nu
respectă comportamentul prescris de lege;
b) norme stimulative, care stabilesc un anumit sistem de
stimu-
lente.
74
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 6.
IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR
§1. Noţiunea de izvor de drept

Dreptul constituie un sistem de norme, care îmbracă o
anumită haină juridică, ia o anumită formă, datorită căreia sînt
aduse la cunoştinţă întregii societăţi. Dreptul, scria savantul
Hegel, trece în existenţa faptică mai întîi prin formă, prin faptul
că este pus ca lege....
Dreptul afacerilor constituie un ansamblu de norme ce
reglementează raporturile juridice din sfera activităţii de între
prinzător. Aceste norme trebuiesc aduse la cunoştinţa întregii
societăţi şi, în primul rînd, la cunoştinţa celor al căror
comportament îl prescriu.
Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea
principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror
comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri,
dintre care cele mai răspîndite sînt:
- izvor material şi izvor formal al dreptului;
- izvor direct şi izvor indirect (mediat) al
dreptului;- izvor scris şi izvor nescris al dreptului;
- izvor intern şi izvor extern al dreptului.
Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare
reale. Ele sînt concepute ca un sistem de factori sociali, politici,
ideologici, materiali care determină acţiunea legiuitorului sau dau
naştere unor reguli izvorîte din necesităţile practice de
reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale.
Izvorul formal al dreptului se interpretează ca forma de
adoptare sau sancţionare a normelor juridice, ca mod de
exprimare a normelor, adică ca sursa în care normele juridice sînt
reflectate. Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe
75
care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un

veşmînt juridic. De obicei, acest rol revine actelor normative.
Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care
normele juridice sînt exprimate. Izvoare directe ale dreptului sînt
considerate actele şi contractele normat ive.
Indirecte sînt considerate acele izvoare care, pentru a fi
considerate juridice, trebuie să fie validate, sancţionate de o
autoritate publică competentă. în calitate de izvor indirect pot
servi, de exemplu, obiceiurile sau normele elaborate de
organizaţii nestatale. Aceste norme devin juridice numai din
momentul în care au fost confirmate în modul respectiv de
autoritatea publică.
Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare
strictă, determinată de principiile legiferării. De exemplu, actul
normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă, pe cînd obiceiul
poate fi transmis şi pe cale orală.
Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul
extern al dreptului. Unii autori consideră că izvorul intern al
dreptului îl constituie normele juridice. Alţii susţin că izvorul
intern îl formează însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la
rangul de lege.
În ceea ce priveşte izvorul extern al dreptului, el
caracterizează mijloacele prin care voinţa, devenită statală, obţine
o haină juridică adecvată.
Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri.
Aşa, de exemplu, se consideră că politica constituie izvorul
politic al dreptului, în sensul că autoritatea publică este cea care
gîndeşte viitoarele norme juridice. La fel conştiinţa juridică este
considerată ideologie a dreptului.
Deci, izvoarele dreptului afacerilor reprezintă formele de
exprimare a normelor juridice în cadrul sistemului de drept al
afacerilor, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de
76
DREPTUL AFACERILOR
către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a

dreptului.
Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite să ajungem
la concluzia că există multiple şi variate forme pe care dreptul le
îmbracă, există o diversitate de izvoare ale dreptului.
Multitudinea izvoarelor de drept este proprie tuturor sistemelor
de drept. Ea se lămureşte, în primul rînd, prin diversitatea
relaţiilor sociale supuse reglementării juridice.
În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de
exprimare (izvoare formale):
a) obiceiul juridic (cutuma);
b) practica judiciară şi precedentul judiciar;
c) doctrina;
d) contractul normativ;
e) actul normativ.
§2. Caracteristica izvoarelor dreptului

1. Obiceiul juridic (cutuma). În succesiunea istorică a
izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă, fără îndoială, primul
loc. Obiceiul este cea mai originală formă de manifestare a
voinţei sociale. Chiar în formele cele mai rudimentare, primitive
de convieţuire umană găsim unele reguli care nu sînt impuse, în
mod expres, dar de fapt sînt respectate aproape din instinct.
Aceste reguli apar prin repetarea constantă a unor acte, repetări
cărora li se impune o obligativitate. Elementul lor material,
elementul central îl constituie repetarea constantă.
Bineînţeles, o repetare constantă, continuă, nu este suficientă
ca fapta să se transforme în obicei juridic (să luăm, de exemplu,
regulile de prudenţă, de igienă, de conduită personală etc.).
Pentru aceasta se cere ca repetarea să se sprijine pe convingerea
că această repetare este absolut obligatorie, aşa încît alţii pot să
o ceară19.
19 Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag. 226
77
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al

normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de
două momente importante:
1) fie că statul sancţionează (recunoaşte) un obicei
şi-1 încorporează într-o normă oficială;
2) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de
conduită în
faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează în calitate de
regulă juridică.
Normele obişnuielnice (cutuma), recunoscute de puterea de
stat, formează dreptul obişnuielnic sau dreptul cutumiar. El a
jucat un rol deosebit de important ca izvor de drept, mai ales în
dreptul epocii antice şi al celei medievale.
Primele acte normative scrise sînt de fapt mai mult nişte
culegeri de cutume juridice şi mai puţin o creaţie conştientă a
legiuitorului. Acest lucru poate fi lesne înţeles analizînd
conţinutul Legii celor 12 table la Roma, al Legii salice la franci.
În epoca medievală numărul cutumelor a sporit şi mai mult,
încît s-a pus problema sistematizării lor. Sînt cunoscute asemenea
culegeri de cutume, cum ar fi Oglinda saxonă (Sachsenspiegel)
din 1230; Oglinda şvabă (Schwabenspiegel) din 1273-1282;
Aşezămintele lui Ludovic cel Sfînt (1270).
Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru ţara
noastră. Primele legiuiri (ale lui Alexandru cel Bun, ale lui Vasile
Lupu, ale lui Matei Basarab etc.) lăsau loc larg de manifestare a
obiceiurilor. Aşa, de exemplu, Codul Calimach (1817) prevedea
următoarele: dacă în acest cod nu s-ar afla o lege potrivită la
pricina înfăţişată, atunci se cuvine a se urma pămîntescului
obiceiu, carele, în curgerea de mulţi ani de obşte păzindu-se şi
între judecători cercetîndu-se, s-au întărit şi cu chipul acesta au
dobîndit putere legiuită.
Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în
zilele noastre. El nu constituie un izvor de drept important în
78
DREPTUL AFACERILOR
statele ce ţin de civilizaţia juridică romano-germanică. Dreptul

cutumiar ocupă un loc major în sistemul izvoarelor de drept în
statele ce se raliază la civilizaţia (familia) juridică anglo-saxonă
(Common Law).
2. Practica judiciară şi precedentul judiciar (jurisprudenţa)
Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă, este
alcătuită din totalitatea hotărîrilor judecătoreşti, pronunţate de
către instanţele de toate gradele, pe baza interpretării şi pentru
aplicarea legii.
Cu toate că o hotărîre judecătorească este un act individual,
un act de aplicare a dreptului, în care judecătorul dă o soluţie
într-un litigiu pe baza normelor judiciare în vigoare, activitatea
jurisdicţională are o importanţă foarte mare. Această activitate se
manifestă în mod evident îndată ce viaţa socială a ieşit din faza
pur instinctivă (cum era de multe ori, mai ales la început, în cazul
obiceiurilor), cerînd adoptarea unei decizii. Judecătorul care
aplică normele juridice constată în ce măsură problema apărută
se încadrează în sistemul normelor juridice existente. În acelaşi
timp, activitatea jurisdicţională poate sugera şi noi idei, impuse
de dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale.
Pe parcursul evoluţiei istorice rolul practicii judiciare a fost
apreciat, într-o măsură mai mare sau mai mică. Datorită activităţii
judecătoreşti, practicii acumulate, s-au făcut corectările
respective, căutîndu-se cele mai oportune soluţii.
Unele sisteme de drept, precum ar fi cele de tipul anglo-
saxon (Common-Law Anglia, S.U.A., Canada) includ hotărîrile
pronunţate de instanţele judecătoreşti în sistemele izvoarelor de
drept. Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de drept şi
în statele cu alt sistem de drept. Aşa, de exemplu, în Elveţia
există opinia că unele hotărîri ale Tribunalului federal constituie
adevărate izvoare de drept.
În Republica Moldova, deşi practicii judiciare i se acordă o
atenţie sporită, de regulă, practica judiciară nu este considerată
79
izvor de drept. Cu unele rezerve se acceptă a fi recunoscute ca

izvor de drept hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale
dreptului (dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii etc.).
Considerării practicii judiciare ca izvor de drept se opune, de
asemenea, principiul separării puterilor în stat.
3. Doctrina (ştiinţa juridică)
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe
care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Ştiinţa
juridică are o importanţă majoră: ea contribuie la înţelegerea
fenomenului juridic, la cunoaşterea relaţiilor sociale, la
interpretarea şi aplicarea corectă a legii, la dezvoltarea şi
perfecţionarea dreptului.
Din punct de vedere istoric, doctrinei i-a revenit un rol
creator direct. În acelaşi timp, ea nu poate fi considerată izvor de
drept. Ştiinţa juridică a fost recunoscută în epoca antică şi în cea
medievală.
Aşa, de exemplu, împăratul roman Adrian a decis că judecătorii
sînt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor ce crează
dreptul.
Şi in Evul mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii
apelînd la operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru
cauzele deduse în faţa lor. S-a ajuns chiar pînă la aceea că se
vorbea despre un drept al profesorilor, despre cutuma
specialiştilor etc. Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă,
nemaifiind considerată ca izvor al dreptului.
4. Contractul normativ
Contractul (de la latinescul „contractus” – a strînge) este un
acord încheiat între două sau mai multe persoane fizice ori
juridice, din care decurg anumite drepturi şi obligaţii. Ca act
juridic, contractul constituie acordul între două sau mai multe
persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică acordul ce
naşte, modifică, transmite sau stinge raporturi juridice.
80
DREPTUL AFACERILOR
Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă

conformitate cu ele. Mai sînt însă şi contracte care conţin,
stabilesc anumite reguli de conduită. în asemenea cazuri se spune
că contractul este normativ. Spre deosebire de celelalte contracte,
contractul normativ este izvor al dreptului.
Contractele normative pot opera în astfel de domenii, cum ar
fi:
a) în dreptul constituţional, în materia organizării şi
funcţionă-
rii structurii federative a statelor;
b) în dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv
de
muncă este un contract normativ, deoarece, în conţinutul său,
stabileşte reguli de conduită generală şi obligatorie;
c) în dreptul internaţional public contractul normativ poate
fi
întîlnit sub forma tratatelor şi acordurilor internaţionale.
Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova,
pactele şi tratatele internaţionale cu privire la drepturile
fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte,
constituie un izvor de drept (art.4).
5. Actul normativ – principalul izvor de drept
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de
drept creat de organele autorităţii publice (Parlament, Guvern,
Preşedinte, organele autorităţilor publice locale etc.), izvor care
conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare, la nevoie,
este asigurată prin forţa coercitivă a statului.
Caracteristice pentru actele normativ-juridice sînt
următoarele trăsături generale:
1. Ele sînt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de
către stat (organele sale) şi includ prescripţii juridice obligatorii
cu caracter general despre conduita oamenilor şi organizaţiilor,
norme juridice, precum şi prescripţii privind instituirea,
81
modificarea sau suspendarea acţiunii (anularea) normelor

juridice.
Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui
raport concret şi nu asupra unui cerc individual concret de
raporturi, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale şi asupra
tipului de acţiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conţinutul lor.
2. Spre deosebire de actele individual-juridice (actele de
realizare a normelor de drept), actele normativ-juridice sînt
adresate oricărui subiect ce participă la aceste relaţii, pot fi
aplicate în mai multe rînduri, adică de fiece dată cînd este vorba
despre tipul respectiv de raporturi şi îşi menţin acţiunea
indiferent de faptul că au apărut sau au încetat raporturile
individuale prevăzute în acest act. De exemplu, prescripţiile
Codului civil sînt aplicabile oricărui cetăţean sau organizaţie,
care a intrat în relaţii patrimoniale de proprietate,
cumpărarevînzare, schimb şi alte raporturi, reglementate prin
dreptul civil. Codul penal poate fi aplicat oricărei persoane, care
a săvîrşit o acţiune socialmente-periculoasă pentru societate.
Prescripţiile acestor acte nu-şi epuizează acţiunea ca urmare
a unui sau chiar a mai multor acte de aplicare sau îndeplinire. Ele
se aplică şi se utilizează în repetate rînduri. Anume aceasta
denotă că prescripţiile juridice ale actelor menţionate sînt
aplicabile la un tip sau altul de relaţii sociale, au un caracter
normativ general, sînt norme de drept.
Sistemul actelor normative ale organelor de stat,
interdependenţa acestor acte, precum şi ordinea emiterii lor sînt
reglementate de Constituţie şi de alte acte legislative. Această
reglementare asigură realizarea principiilor democratice ale
sistemului de izvoare ale dreptului – supremaţia legii, caracterul
obligatoriu al hotărîrilor organelor ierarhic superioare pentru cele
ierarhic inferioare, al hotărîrilor organelor locale ale puterii în
limitele teritoriului din subordine. În felul acesta, se asigură
hotărîrea uni formă a chestiunilor principale ale politicii statului
în întregul sistem de acte norm ative.
82
DREPTUL AFACERILOR
Locul pe care îl ocupă unul sau alt act juridic-normativ în

sistemul general al acestor acte este determinat de locul organului
care l-a emis în sistemul organelor statului, iar sfera acţiunii,
orientarea şi limitele conţinutului actelor – de competenţa
organului menţionat. Pe această bază apare interdependenţa
actelor normativ-juridice ale organelor de stat, exprimată în forţa
lor juridică. Actele organelor ierarhic superioare dispun de o
putere juridică mai mare, iar actele organelor ierarhic inferioare
(subordonate), care trebuie emise în corespundere cu primele, au
o forţă juridică mai mică.
Întregul sistem de izvoare ale dreptului îl putem diviza în
două grupe mari:
• legi;
• acte normative subordonate legii.
Prin termenul lege, în sens larg, se înţelege orice act
normativ elaborat de autorităţile publice. În sens restrîns, acest
termen desemnează actul normativ care emană de la organul
legislativ (Parlamentul), care în baza legislaţiei în vigoare este
unica autoritate legiuitoare în ţară.
În ierarhia lor, legile propriu-zise sînt situate după criteriul
forţei lor juridice. Parlamentul Republicii Moldova, singurul
deţinător al puterii de reglementare prin lege a relaţiilor sociale,
emite, în exercitarea acestei puteri, trei categorii de legi:
- legi
constituţionale; -
legi organice; - legi
ordinare.
Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atît
prin conţinutul lor, cît şi datorită procedurii speciale de adoptare
a acestora. Astfel, prin conţinutul lor, legile constituţionale sînt
legi
83
-
care introduc texte noi în Constituţie, abrogă anumite texte
constitu ţionale sau le modifică pe cele existente.
Constituţia Republicii Moldova (29.07.1994) se situează în
„vîrful piramidei” tutu ror actelor normative ce reglementează
relaţiile economiei republicii. Constituţia are forţă juridică
superioară celorlalte legi, cons imţind perspectiva politicii interne
şi externe a statului, statutul juridic al omului şi cetăţeanului,
precum şi structurile econo mice şi formele proprietăţii.
Astfel, Constituţia Republicii Moldova stabileşte că factorii
de bază ai economiei Moldovei reprezintă economia de piaţa,
libera iniţiativă şi concurenţa loială: Economia Republicii
Moldova este o economie de piaţă de orientare socială, bazată
pe proprietatea privată şi publică, antrenate în concurenţă
liberă. Statul trebuie să asigure reglementarea juridică a
activităţii economice; libertatea comerţului şi a activităţii de
întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru
favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie;
inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv
străine.
Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Legile
organice sînt legi ce reprezintă o prelungire a materiilor
constituţionale şi ele pot interveni numai în domeniile expres
prevăzute de Constituţie (alin.3 al art.72 al Constituţiei
Republicii Moldova) sau domenii pentru care Parlamentul
consideră necesară adoptarea de legi organice.
Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale,
cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi legilor
organice.
Printre legile ce reglementează activitatea de întreprinzător,
locul primord ial îi revine Legii nr.1107-XV din 06.06.2002
Codul civil, ce reglem entează un şir de raporturi juridice cu
caracter patrimonial şi personal nepatrimonial ce corespund
84
DREPTUL AFACERILOR
-
situaţiei economice actuale. Normele Codului civil
reglementează formele de organizare juridică a activităţii de între
prinzător, libertatea agenţilor economici de a contracta şi modul
de în cheiere a contractelor etc., recunoscînd egalitatea
participanţilor persoane fizice şi juridice la raporturile de drept al
afacerilor.
Principiile generale ale activităţii de întreprinzător, formele
ju ridice de organizare a întreprin derilor şi caracteristica lor
succintă – modul de înfiinţare, conţinutul actelor constitutive,
procedura înregistrării şi licenţierii, precum şi modalitatea de
încetare a activităţii întreprinderii sînt stabilite de către Parlament
prin legi speciale (Legea cu privire la SRL etc.)
Toate celelalte acte normative poartă denumirea generală de
acte normative subordonate legii. O asemenea denumire este
chemată să sublinieze respectarea strictă a principiului de
supremaţie a legii în procesul de elaborare a actelor normat ive,
precum şi în perioada lor de acţiune.
La categoria actelor normative subordonate legii sînt
atribuite: hotărîrile Parlamentului, decretele prezidenţiale,
hotărîrile Guvernului, actele organelor administraţiei publice
centrale de specialitate, actele autorităţilor publice locale.
Hotărîrile şi moţiunile Parlamentului, de regulă, sînt acte de
aplicare a normelor juridice şi, prin urmare, nu conţin norme
juridice şi nu au caracter normativ. În acelaşi timp, se mai
elaborează hotărîri ce conţin anumite norme juridice. Aceste
hotărîri de cele mai multe ori sînt emise în scopul executării
legilor şi sînt subordonate acestora. Printre Hotărîrile
Parlamentului ce vizează domeniul antreprenoriatului pot fi
indicate: Hotărîrea pentru aprobarea Regulamentului privind
modul de utilizare a mijloacelor fondului pentru susţinerea
agriculturii; Hotărîrea privind rezultatele controlului asupra
activităţii Departamentului Tehnologii Informaţionale etc.
85
-
Decretul Preşedintelui Republicii. Potrivit prevederilor
Constituţiei, în exercitarea atribuţiilor sale. Preşedintele
Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare
pe întreg teritoriul statului. Categoria actelor normative nu includ
toate decretele prezidenţiale, ci doar numai decrete care conţin
norme juridice. Nu sînt acte norma tive, de exemplu, decretele
aplicative (prin care se conferă decoraţii şi titluri de onoare, se
acordă grade militare supreme, se soluţionează problemele
cetăţeniei, se acordă graţiere etc.).
Hotărîrile şi ordonanţele Guvernului se întemeiază în cali
tatea acestuia de a fi organ de vîrf al administraţiei publice,
exercitîndu-şi autoritatea executivă şi de dispoziţie pe întreg
teritoriul statului. Aceste acte normative sînt bazate pe
Constituţie şi legi, prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai
diferite domenii (de exemplu: organizarea administrativă centrală
şi locală, modul de realizare a activităţilor economice şi
financiare, reglementarea unor contravenţii etc.).
Dispoziţiile Guvernului întotdeauna sînt acte aplicative.
Hotărîrile Guvernului pot avea atît caracter normativ, cît şi
aplicativ. Este important a sublinia faptul că hotărîrile se emit
pentru organizarea executării legilor. Ca exemplu pot fi analizate
Hotărîrile Guvernului: Cu privire la reglem entarea
monopolurilor, Cu privire la aprobarea Strategiei Investiţionale a
Republicii Moldova, Cu privire la adoptarea Concepţiei
administrării corporative a întreprind erilor din economia
naţională.
Alte acte normative. În această categorie intră actele emise
de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de
specialitate (ministere, birourile, serviciile etc.), precum şi cele
care sînt emise de autorităţile publice locale. Ele sînt izvoare de
drept în măsura în care conţin norme juridice şi au forţă juridică
ca şi legile, decretele, hotărîrile Guvernului.
86
DREPTUL AFACERILOR
-
Acte normative cu caracter intern adoptate de înșişi agenţii
eco nomici în scopul reglementării propriei activităţi au un rol
deosebit de însemnat în dreptul afacerilor. Printre aceste acte pot
fi numite, în primul rînd, actele constitutive ale întreprinderilor,
precum şi diferite regulamente. Ele pot să se refere atît la
activitatea întreprinderii în ansamblu (statutul întreprinderii,
contractul de societate), cît şi la activitatea anumitor subd iviziuni
ale întreprinderii (regulamentul filialei, reprezentanţei). În al
doilea rînd, pot fi numite contractele, prin intermediul cărora se
stabileşte regimul juridic al participanţilor la activitatea de
întreprinzător.
87
§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra

persoanelor
Normele juridice sînt adoptate în vederea realizării lor
practice. Adoptînd un act normativ legiuitorul urmăreşte scopul
ca normele ce se conţin în el să contribuie la reglementarea
eficientă a relaţiilor sociale respective, să ofere garanţii acestor
relaţii şi să protejeze anumite valori sociale. Din aceste
considerente o importanţă deosebită are acţiunea actelor
normative.
Coordonatele principale ale acţiunii actului normativ sînt:
timpul, spaţiul şi cercul de persoane.
1) Acţiunea actului normativ în timp
Timpul acţiunii actului normativ defineşte durata acestuia,
perioada acţiunii lui. Un act normativ nu poate fi veşnic,
deoarece nu sînt constante, veşnice nici relaţiile sociale reflectate
în el. În acelaşi timp, adoptînd un act normativ, legiuitorul
consideră că el va funcţiona o durată mai mare sau mai mică de
timp. Această durată este cuprinsă între doua momente esenţiale:
- momentul iniţial al actului normativ (intrarea în
vigoare); - momentul final (abrogarea).
Momentul iniţial caracterizează momentul intrării în vigoare
a actului normativ. Să analizăm, de exemplu, acţiunea unei legi
în timp. Regula generală în această privinţă este că o lege intră în
vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova (art.76 al Constituţiei). Ca urmare, legea are efect
juridic numai asupra evenimentelor de după publicarea ei. Acest
principiu îşi găseşte explicaţia în faptul că oamenii, pentru a-şi
coordona conduita lor cu prevederile legii, trebuie mai întîi să
cunoască aceste prevederi.
De la această regulă sînt următoarele derogări:
a) o lege intră în vigoare la o dată prevăzută în textul ei (art.76
al Constituţiei).
88
DREPTUL AFACERILOR
În legătură cu aceasta nu poate fi trecută cu vederea
următoarea prevedere constituţională extrem de importantă:
„Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”. Prin urmare,
data indicată în textul legii nu poate precede publicării legii.
Stabilirea unei date ulterioare de intrare în vigoare a legii este
determinată de necesitatea pregătirii acţiunii noii legi, în special
cînd aplicarea ei necesită anumite măsuri organizatorice sau
atrage după sine schimbări fundamentale;
b) o lege se aplică unor situaţii întîmplate anterior apariţiei ei.
Aplicarea retroactivă a legii are loc în:
- cazul legii penale mai blînde (nu se va aplica nici o
pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul
comiterii actului delictuos, art.22 al Constituţiei Republicii
Moldova);
- cazul unor situaţii de pînă la apariţia legii, dar
nesoluţionate încă definitiv pînă la acea dată;
- cazul legilor interpretative.
Momentul final, încetarea acţiunii legii are loc în diferite forme:
prin abrogare, prin îndeplinirea termenului pentru care legea a
fost edictată şi prin căderea legii în desuetudine.
Abrogarea poate fi definită ca un procedeu tehnico-juridic
prin care legea fără termen îşi încetează activitatea prin
renunţarea la ea.
Abrogarea poate fi expresă, cînd momentul final al legii
rezultă expres din dispoziţiile legale. La rîndul ei, abrogarea
expresă poate fi:
- directă (cînd se precizează formal în textul legii noi că un
anumit act normativ se abrogă);
- indirectă (cînd nu se precizează denumirea concretă a
actului normativ ce se abrogă, dar se prevede expres că actele
normative sau dispoziţiile contrare se abrogă).
Abrogarea poate fi şi tacită, cînd în textul legii noi nu se
vorbeşte despre abrogarea unui act sau a unor acte normative, dar
89
abrogarea rezultă din simplu motiv că una şi aceeaşi situaţie este

reglementată într-un mod absolut nou de noua lege, ceea ce nu
mai permite aplicarea legii vechi.
O altă formă de încetare a acţiunii legii este căderea ei în
desuetudine. În acest caz este vorba despre legea care a fost total
depăşită de dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbările din
societate, de faptul că factorii care au condiţionat apariţia legii au
încetat să mai existe. Din cele spuse reiese că acţiunea legii nu
are nici o justificare.
Fiind depăşită de timp, legea îşi încetează activitatea.
În practică se pot întîlni, deşi rar, şi cazuri în care o lege se
adoptă pe un termen strict determinat. La atingerea termenului
respectiv acţiunea legii încetează fără a mai fi nevoie de
procedura de abrogare.
2) Acţiunea actelor normative în spaţiu
Actele normative au o acţiune bine determinată nu doar în
timp, dar şi în spaţiu, adică pe un anumit teritoriu. Se explică
aceasta prin faptul că actul normativ este produsul activităţii
statului şi al organelor sale care au o anumită competenţă
teritorială. Să analizăm acţiunea în spaţiu a legii.
Acţiunea legii în spaţiu se analizează sub două aspecte:
aspectul intern şi aspectul extern sau internaţional.
Aspectul intern al problemei caracterizează răsfrîngerea
acţiunii legii în limitele teritoriale, reieşind din competenţa
teritorială a organului de stat respectiv. De exemplu, Parlamentul
Republicii Moldova este în drept să adopte legi care să se
răsfrîngă pe întregul ei teritoriu sau pe o parte din teritoriul
statului (bunăoară, prevederile Legii Republicii Moldova cu
privire la statutul juridic special al Găgăuz-Yeri se răsfrîng numai
pe teritoriul respectiv).
Autorităţile publice locale adoptă acte normative a căror
sferă de aplicare este limitată de teritoriul respectiv (de exemplu,
în limitele municipiului, oraşului, satului etc.).
90
DREPTUL AFACERILOR
Aspectul internaţional al aplicării legii răspunde la întrebarea
dacă legea naţională se aplică pe teritoriul altor state şi dacă o
lege străină poate fi aplicată în limitele teritoriului statului
respectiv.
Principiul care domină în problema enunţată este următorul:
legea se aplică pe teritoriul statului al cărui organ legislativ a
adoptat-o.
De la acest principiu sînt admise următoarele abateri:
a) legea nu se răsfrînge pe teritoriul statului respectiv asupra
unor categorii de persoane străine şi a bunurilor acestora. Este
cazul ce ţine de persoanele care beneficiază de imunitate
diplomatică, de clădirile reprezentanţelor diplomatice etc;
b) legea unui stat urmăreşte pe cetăţenii statului respectiv
chiar
atunci cînd ei îşi au domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe
teritoriul altui stat.
3) Acţiunea actelor normative asupra persoanelor
Această problemă, în parte, a fost elucidată odată cu
cercetarea acţiunii teritoriale a actelor normative, deoarece
teritoriul nu este o categorie abstractă, este un spaţiu populat de
oameni. Legea este destinată omului privit ca persoană fizică sau
ca persoană juridică.
Acţiunea legii asupra persoanelor diferă de la o lege la alta.
Din acest punct de vedere, distingem:
a) legi cu vocaţie generală de aplicare atît faţă de
persoanele
fizice, cît şi de persoanele juridice;
b) legi care se aplică numai persoanelor fizice;
c) legi care se aplică numai persoanelor juridice;
d) legi care se aplică numai anumitor categorii de
subiecţi de drept (de exemplu, se aplică numai faţă de
judecători sau faţă de pensionari etc.);
91
e) legi care se aplică unei singure persoane, dar nu în

calitatea
sa de persoană fizică, ci în calitate de deţinător al unei anumite
funcţiuni, indiferent de cine este această persoană (de exemplu,
dispoziţiile constituţionale referitoare la Preşedintele Republicii
etc.).
În final, remarcăm că în Republica Moldova legile şi alte
acte normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor, fără
deosebire de rasă, naţionalitate sau sex.
92
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 7.
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
§1. Conceptul interpretării normelor juridice

Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia
au fost elaborate, trebuie să fie respectate, executate sau aplicate,
adică traduse în viaţă. Pentru a putea fi însă realizate, normele
juridice trebuie să fie cunoscute, înţelese de către toţi subiecţii.
Înţelegerea, cunoaşterea sensului adecvat al normei se impune în
mod imperativ, mai ales în procesul de aplicare a normelor de
drept. Organul de aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice
cu toată precizia textul normei juridice şi să fie convins în
veridicitatea variantei de comportare prescrise de legiuitor. Acest
lucru se face în cadrul interpretării normelor juridice.
Interpretarea constituie o operaţie logico-raţională care,
lămurind înţelesul ex act şi complet al dispoziţiilor normative,
oferă soluţiile juridice adecvate pentru diferitele situaţii cu care
ne confruntăm.
Necesitatea interpretării este condiţionată de următorii
factori. În primul rînd, norma juridică are un caracter general,
impersonal, tipic şi nu poate cuprinde toate situaţiile posibile care
apar în viaţă. Ea se aplică doar pentru anumite situaţii concrete.
Deseori este necesar a răspunde la întrebarea: în ce măsură cazul
concret analizat este cuprins de norma juridică? sau norma
juridică respectivă se referă sau nu şi la cazul concret? Acesta se
face pentru a da un răspuns la justa valoare, pentru a şti precis ce
a avut în vedere legiuitorul, ce scop a urmărit el adoptînd norma
juridică respectivă.
93
În al doilea rînd, orice normă juridică activează nu izolat, ci
în cadrul unui sistem bine determinat, unde fiecare normă îşi are
menirea sa. O normă poate fi înţeleasă mai bine numai dacă va fi
privită în contextul general al normelor sistemului juridic, de
drept, al ramurii de drept. La înţelegerea adecvată a sensului
normei juridice ne ajută şi principiile dreptului (principiile
generale, interramurale, ramurale).
În al treilea rînd, adeseori interpretarea normelor dreptului se
impune şi de necesitatea de a înţelege terminologia, stilul folosit
de legiuitor.
În fine, în procesul de aplicare a dreptului pot fi cazuri de
reglementări contradictorii, neclare, confuze. Pentru a ieşi din
asemenea situaţii poate să apară necesitatea ca legiuitorul să facă
unele precizări, concretizări.
Interpretarea cunoaşte mai multe forme. Pentru a stabili
formele (felurile) interpretării se folosesc mai multe criterii:
a) puterea obligatorie sau lipsa acesteia. În dependenţă de
aceasta, interpretarea poate fi oficială (obligatorie) şi neoficială
(neobligatorie);
b) metoda folosită pentru interpretarea legii. În dependenţă
de aceasta, interpretarea poate fi logică, istorică, sistematică,
gramaticală etc.;
c) rezultatul la care se ajunge prin interpretare. În
dependenţă
de aceasta, interpretarea poate fi literală, extensivă şi restrictivă.
§2. Formele (felurile) interpretării

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă
diferite subiecte, în dependenţă de calitatea subiectului şi, ca
urmare a acestei calităţi, de forţa ei juridică. Interpretarea poate fi
de două feluri: oficială şi neoficială.
Această clasificare este cunoscută încă în doctrina Romei
Antice şi este pe larg răspîndită în doctrina juridică
contemporană. Acest lucru se explică prin faptul că criteriile
94
DREPTUL AFACERILOR
acestei clasificări au rămas aceleaşi: calitatea autorului

interpretării.
1. Interpretarea oficială este interpretarea ce se înfăptuieşte
de un organ de stat în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, potrivit
legii.
De regulă, organele care emit acte normative procedează

uneori la interpretarea acestora prin acte interpretative. Atunci
cînd organul de stat îşi interpretează propriul act normativ,
această interpretare poartă denumirea de interpretare autentică.
Interpretarea oficială are forţă juridică obligatorie. Actul de
interpretare oficială se echivalează după forţa sa juridică cu actul
normativ supus interpretării.
Să analizăm, de exemplu, cine dispune de dreptul de a
interpreta în Republica Moldova legea. Amintim că Constituţia
stabileşte trei categorii de legi: legi constituţionale, legi organice,
şi legi ordinare.
Conform Constituţiei, interpretarea oficială a Constituţiei şi a
legilor constituţionale ţine de competenţa exclusivă a Curţii
Constituţionale (lit.b) alin.(1) art.135).
Interpretarea oficială a legilor organice şi ordinare ţine de
competenţa Parlamentului (lit.c) art.66 al Constituţiei).
Curtea Constituţională, fiind unicul subiect cu dreptul de a
interpreta legile constituţionale, poate să interpreteze oficial şi
celelalte categorii de legi: organice şi ordinare.
Interpretarea oficială poate fi atît generală, cît şi cauzală.
Generală este interpretarea care îmbracă forma unor norme
obligatorii cu caracter general.
Interpretarea cauzală este forma interpretării oficiale care se
realizează cu prilejul soluţionării de către organele competente a
unor cazuri concrete.
2. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de subiecţi
ce nu dispun de dreptul de a interpreta oficial actul normativ.
95
Interpretarea neoficială se face de către savanţi, de către avocaţi,
de către alţi cetăţeni etc. Fiind făcute de subiecţi ce nu sînt
purtători ai unei părţi din puterea de stat, interpretarea neoficială
nu are forţă juridică obligatorie. Dar, în cazul în care soluţiile
propuse conving organul cu drept de interpretare oficială de
oportunitatea soluţiei enunţate, interpretarea neoficială capătă o
însemnătate foarte mare.
§3. Metodele interpretării
Prin metodă de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor
folosite pentru explicarea conţinutului prevederilor normelor
juridice, clarificarea care se face prin aplicarea lor la cazuri
concrete.
În procesul de interpretare a textelor normelor juridice se
aplică cele mai diverse metode. Deseori, pentru a înţelege la justa
valoare o normă juridică se apelează concomitent la două sau la
mai multe metode.
În dependenţă de metoda folosită, interpretarea poate fi
logică, gramaticală, sistematică şi istorică.
Metoda logică este cea mai larg întîlnită între procedeele de
interpretare a normei juridice. Ea constă în folosirea unor
procedee ale logicii formale generale. Metoda logică nu poate fi
separată de celelalte metode sau procedee, deoarece orice
lămurire a sensului normei juridice se sprijină pe utilizarea
judecăţii logice.
Printre procedeele, regulile logice sînt frecvent utilizate
următoarele reguli:
a) excepţia este de strictă interpretare: trebuie de înţeles în
sensul că excepţiile nu pot fi create prin interpretare. În cazul
interpretării nu se generează, nu apar noi norme juridice, ci este
doar lămurit conţinutul normelor existente;
b) unde legea nu distinge nici interpretul n-o face: este re-
gula, potrivit căreia în cazul unei formulări generale a textului
normativ subiectul interpretării nu poate introduce distincţii,
deosebiri. Aplicarea, de asemenea, este generală;
96
DREPTUL AFACERILOR
c) legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, și nu in-

vers: este regula, potrivit căreia nu trebuie să fie căutate pricini
pentru a nu aplica legea. Atît timp cît o lege este în vigoare ea
urmează să fie realizată practic. Sarcina interpretului este de a
găsi soluţia oportună de aplicare a legii în toate împrejurările.
Metoda gramaticală. Această metodă constă în stabilirea
sensului exact al normei juridice cu ajutorul procedeelor de
analiză
morfologică şi sintactică a textului actului normativ, pornindu-se

de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legătura dintre ele, de la
construcţia frazei, de la semnificaţia semnelor de punctuaţie etc.
Procedeele de interpretare gramaticală impun să unificăm
sensul unor termeni juridici şi să nu-i folosim în mai multe
sensuri. Aşa, de exemplu, la folosirea termenului „persoană
juridică” este necesar să ţinem cont de sensul juridic adecvat al
acestui termen.
Metoda sistematică constă în explicarea sensului unei norme
juridice, a unui text normativ, prin determinarea locului acestei
norme sau acestui text în sistemul ramurii de drept, în sistemul
dreptului în ansamblu, în sistemul principiilor fundamentale ale
dreptului, precum şi în stabilirea legăturilor acestei norme sau
acestui text cu alte dispoziţii normative.
Necesitatea aplicării acestei metode decurge din caracterul
sistematic al normelor juridice, din legăturile indisolubile ale
tuturor normelor în sistemul de drept. Metoda sistematică obligă
să nu uităm că o normă de drept nu poate fi înţeleasă la justa ei
valoare, dacă este ruptă din contextul celorlalte norme. Utilitatea
acestei metode este şi mai evidentă în cazurile normelor
incomplete din punct de vedere redacţional, în cazurile cînd
conţinutul ei reiese din structura logică a normei.
Metoda istorică presupune examinarea împrejurărilor în care
a fost elaborată norma juridică sau actul normativ respectiv. Ea
97
presupune cercetarea materialelor care au stat la baza elaborării
normei sau actului normativ, expunerea de motive şi discuţiile ce
s-au purtat pe marginea materialului normativ supus interpretării.
O informaţie respectivă asupra acestei probleme poate fi găsită în
preambulul actului normativ.
În cadrul interpretării istorice se poate recurge, de asemenea,
la compararea reglementărilor actuale cu cele precedente, la
analiza evoluţiei istorice a conceptului reglementării normative.
§4. Rezultatul interpretării normelor juridice
Analiza procesului de interpretare a normelor juridice nu
poate fi considerată completă, dacă nu se va lua în consideraţie
rezultatul acestui proces. Din punctul de vedere al rezultatelor
interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi: literală,
extensivă sau restrictivă.
Interpretarea literală este acea formă a interpretării, în
cadrul căreia ne convingem de faptul că conţinutul normelor
juridice coincide întru totul cu textul în care sînt formulate. În
acest caz se spune că legea este limpede, clară. Organul de
aplicare nu are decît sarcina s-o aplice, conform textului.
Tendinţa legiuitorului este de a adopta anume asemenea norme
juridice, acte normative.
Interpretarea extensivă este acea formă a interpretării în
cadrul căreia textului normei juridice i se atribuie un conţinut mai
larg, mai sporit comparativ cu cel ce rezultă din simpla lui
lectură. Cu alte cuvinte, textul normei juridice se extinde şi
asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în „litera lui”.
Interpretarea restrictivă are loc în cazul cînd textului supus
interpretării i se atribuie un conţinut mai restrîns decît cel ce
rezultă din simpla lui lectură. Aceasta poate să se întîmple în
cazurile cînd lipseşte o concordanţă între cazurile de aplicare
practică şi cazurile ce au fost reflectate în textul actului normativ.
De aici rezultă că formularea textului legii este mai largă decît
conţinutul ei real.
98
CAPITOLUL 8.
RAPORTUL JURIDIC
§1. Conceptul raportului juridic

Dreptul, ca un sistem de norme indisolubil legate între ele, nu
constituie un scop în sine. El este creat în vederea realizării
funcţiilor sale, printre care locul primord ial aparţine funcţiei de a
reglementa conduita oamenilor, modul lor de comportare în
relaţiile sociale de o însemnătate majoră. Această funcţie a
dreptului se realizează, în principal, prin aceea că, în relaţiile
reglementate pe cale juridică, oamenii sînt obligaţi să se
comporte conform prescripţiilor normelor juridice.
Aceste raporturi sau relaţii sociale capătă caracterul de
raporturi sau relaţii juridice. Ele se numesc juridice, deoarece sînt
create şi rezultă din acţiunea dreptului, spre deosebire de relaţiile
politice, morale, religioase etc., care sînt rezultatul acţiunii unor
norme sociale, cum ar fi normele politice, etice, religioase etc.
Prin urmare, raportul juridic apare ca o asemenea relaţie
socială care este reglementată prin intermediul normelor
juridice.
Atît timp cît o relaţie socială nu este reglementată de norme
juridice ea nu poate fi o relaţie juridică. Din momentul în care
apare o normă juridică care o reglementează, ea devine juridică.
De exemplu, o asemenea relaţie socială cum ar fi schimbul este
cunoscută încă din timpurile străvechi. Sute şi mii de ani ea a
existat, fiind reglementată de aşa norme sociale, cum ar fi:
obiceiurile, tradiţiile, morala. Din momentul din care apar
normele juridice ce reglementează relaţia socială concretă ea
devine o relaţie juridică.
99
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice

apar ca o realizare a normelor. Normele juridice prevăd anumite
modele de comportament (vînzare-cumpărare, împrumut, arendă
etc.). Dar, conduita prescrisă de normă devine realitate numai
atunci cînd se concretizează în anumite raporturi sociale, cînd se
cunosc subiecţii raportului, se cunoaşte în legătură cu ce acest
raport a apărut, ce drepturi şi ce obligaţiuni au subiecţii
raportului, care vor fi consecinţele abaterii de la modelul prescris
de norma juridică etc.
Oamenii intră în raporturi juridice pentru că urmăresc
realizarea unor scopuri: fie personale, fie sociale, fie impuse de
normele juridice. Ar fi absurd ca cineva să facă ceva fără nici un
fel de scop. A presupune că oamenii ar intra într-un raport juridic
fără nici un scop este o absurditate.
Dat fiind faptul că la baza raporturilor sociale reglementate
de norme juridice stau diverse scopuri, diverse pot fi şi
raporturile juridice apărute. Este imposibil a concretiza numărul
de raporturi juridice la care participă un om pe parcursul vieţii
sale. Cu atît mai mult nu pot fi enumerate raporturile juridice ce
iau naştere într-o societate. Şi totuşi, deși există un număr enorm
de raporturi juridice, toate aceste raporturi au anumite trăsături
specifice ce le deosebesc de alte relaţii sociale.
Trăsăturile fundamentale ale raporturilor juridice constau în
următoarele:
1. Raportul juridic este un raport social. Prin urmare, dacă
orice raport juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie soc ială
este un raport juridic. Relaţia socială devine raport juridic numai
în măsura în care a fost obiectul de preocupare a legiuitorului,
sub forma adoptării unei norme juridice care s-o reglementeze.
Sînt relaţii sociale (de exemplu, relaţiile de prietenie, tovărăşie
etc.) care nu constituie obiect de reglementare juridică. Cercul
acestor relaţii poate să se micşoreze sau, dimpotrivă, să se
mărească. Totul depinde de interesul social major, de voinţa
legiuitorului.
100
DREPTUL AFACERILOR
Caracterul social al raportului juridic se manifestă prin faptul

că el se stabileşte întotdeauna între oameni, cu participarea
oamenilor (fie între ei, fie între ei şi organele statului, organizaţii,
întreprinderi, instituţii etc.).
Subliniind apariţia unui raport juridic doar între oameni, cu
participarea lor, renumitul jurist Mircea Djuvara scria: „Un
Robinson ipotetic, complet izolat într-o insulă, fără nici un con
tact cu altă persoană, nu poate avea relaţii juridice, pentru că nu
poate avea asemenea relaţii nici cu arborii, nici cu cerul, nici cu
pămîntul pe care stă”.
2. Raportul juridic este un raport voliţional. Prin caracterul
voliţional al raportului juridic se înţelege, în primul rînd, faptul că
el este reglementat de norme juridice, norme care exprimă voinţa
guvernanţilor, voinţa legiuitorului, voinţă care, în condiţiile unui
regim cu adevărat democratic, poate fi voinţa poporului. Plecînd
de la faptul că raportul juridic este o relaţie soc ială reglementată
de norma juridică, iar norma juridică înseamnă voinţa ridicată la
rang de lege, caracterul voliţional al acestui raport este evident.
Caracterul voliţional al raportului juridic se manifestă şi prin
voinţa subiecţilor ce participă la raportul juridic concret. În
asemenea cazuri se vorbeşte despre dublul caracter voliţional al
raporturilor juridice: cel exprimat prin norma juridică şi cel
exprimat de voinţa subiecţilor raportului juridic enunţat.
3. Raportul juridic este un raport valoric. Într-un raport
juridic îşi găsesc concretizare valorile esenţiale ale societăţii. Prin
intermediul normelor juridice statul încurajează, promovează şi
estimează aceste valori. Participanţii la raportul juridic dispun de
anumite drepturi şi obligaţiuni. De exemplu, la raportul de
împrumut împrumutatul trebuie să plătească împrumutătorului
suma de bani respectivă. De aici rezultă că unul are o valoare mai
mare decît altul. Situaţii asemănătoare pot fi observate şi în alte
raporturi juridice. Prin urmare, în toate raporturile juridice se
stabileşte o valoare şi de aceea se poate spune că întregul drept nu
este decît o cercetare de valori. Ele se realizează în valori tot mai
101
înalte, care au aceeaşi natură ca ideea de obligaţie însăşi, fiind

valori necondiţionate.
4. Raportul juridic este o categorie istorică. Apărut la o
anumită etapă de dezvoltare istorică, odată cu apariţia statului şi
dreptului, raportul juridic poartă pecetea epocii istorice
respective. Aşa, de exemplu, în dreptul privat roman sclavul era
considerat un bun. Stăpînul avea dreptul deplin asupra sclavului,
el putea fi vîndut sau ucis, dăruit, schimbat etc. Epoca
contemporană prevede egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii.
§2. Premisele raportului juridic
Pentru apariţia raportului juridic sînt necesare anumite
premise. Se consideră că la aceste premise se atribuie: norma
juridică şi fapta juridică.
1. Norma juridică
Norma juridică reprezintă premisa fundamentală de apariţie a
raportului juridic. Fără normă juridică nu putem vorbi despre
raport juridic. Un raport juridic nu poate apărea în afara normei
juridice. Anume norma juridică este acea premisă care stabileşte
problemele esenţiale. Norma juridică stabileşte cine poate fi
subiect al raportului juridic respectiv. Tot ea determină statutul
juridic al subiecților şi consecinţele abaterii de la prevederile
normelor juridice.
Prin raportul juridic norma juridică îşi găseşte principalul său
mijloc de realizare. În legătură cu aceasta, deseori raportul juridic
este caracterizat ca o normă juridică în acţiune.
Bineînţeles, nu trebuie uitat faptul că nu toate normele
juridice generează raporturi juridice. Aşa, de exemplu, nu
generează raporturi juridice normele prohibi tive, adică normele
care impun abţinerea de la anumite acţiuni. Menirea acestor
norme este de altă natură: ele sînt chemate să interzică anumite
acţiuni, acţiuni care ar putea aduce anumite prejudicii societăţii,
oamenilor etc.
2. Faptele juridice
102
DREPTUL AFACERILOR
După cum s-a menţionat anterior, normele juridice nu

creează de la sine raporturi juridice. Ele doar prevăd anumite
situaţii ipotetice. Pentru ca să apară un raport juridic, afară de
existenţa normei juridice mai este necesară prezenţa
împrejurărilor de fapt, conţinute în ipoteza normei juridice. Aşa,
de exemplu, raportul juridic de căsătorie presupune, în prealabil,
ca fapt juridic încheierea căsătoriei.
În viaţa de toate zilele ne confruntăm sau sîntem martori la
cele mai diverse fapte. Statul, însă, nu-şi pune sarcina să
reglementeze toate fenomenele vieţii şi să lege de ele în mod
neapărat apariţia unor efecte juridice. De aceea, nu orice acţiune
are valoare de fapt juridic. Fapte juridice se consideră numai
acele împrejurări de care legiuitorul leagă apariţia, modificarea
sau stingerea raporturilor juridice.
Faptele juridice pot fi clasificate în dependenţă de anumite
criterii:
1) în funcţie de caracterul voliţional (dacă se produc ca
rezultat al voinţei omului sau independent de aceasta), faptele
juridice se împart în două categorii: evenimente şi acţiuni.
Evenimente juridice sînt acele împrejurări sau fapte naturale
care se produc independent de voinţa omului, dar de a căror
producere legea leagă producerea unor efecte juridice, adică
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. Cele mai
frecvente evenimente care au o semnificaţie juridică sînt:
a) naşterea (de ea legea leagă producerea multor
efecte juridice, printre care figurează, de exemplu, dobîndirea
calităţii de subiect de drept);
b) moartea (de ea legea leagă stingerea multor
raporturi juridice (de muncă, de căsătorie); apariţia unor
raporturi juridice noi – deschiderea moştenirii, dreptul la
pensionare pentru pierderea întreţinătorului etc.;
c) scurgerea timpului (conduce, de exemplu, la
dobîndirea ca-
103
pacităţii de exerciţiu, la dobîndirea dreptului de a alege sau de a fi

ales etc.);
d) calamităţi naturale (cutremur de pămînt, inundaţii,
incen-
dii etc.);
e) alte fenomene naturale (trăsnetul, ploaia etc.);
f) acţiunea animalelor, păsărilor, insectelor, reptilelor etc.
Acţiuni juridice sînt faptele voluntare ale omului de a căror
producere legea leagă producerea de efecte juridice, adică
apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice.
În dependenţă de raportul lor cu legile în vigoare, acţiunile,
la rîndul lor, pot fi licite sau ilicite.
Acţiunile ilicite sînt fapte omeneşti interzise de normele
juridice (de exemplu, infracţiunile, contravenţiile, abaterile
disciplinare, delictele civile etc.). Caracteristic acestor acţiuni
este faptul că ele contravin voinţei de stat exprimate în normele
juridice. În urma săvîrşirii acţiunilor ilicite se nasc raporturi
juridice în cadrul cărora se realizează aplicarea sancţiunilor
prevăzute de legiuitor.
Acţiunile licite sînt fapte omeneşti săvîrşite în strictă
conformitate cu legea. Printre acţiunile licite un loc important
revine actelor juridice. Actele juridice sînt acţiuni juridice licite
care se săvîrşesc cu scopul de a produce efecte juridice. Ele nu
trebuie confundate cu actele juridice normative care, după cum
ştim, sînt izvoare de drept. Spre deosebire de ultimele, actele
juridice sînt acte individuale. Actele juridice se pot distinge după
diferite criterii. Aşa, de exemplu, pot fi distinse acte juridice de
drept civil, de drept penal, de drept administrativ etc.
2. În dependenţă de numărul părţilor participante la actul
juridic, pot fi deosebite:
- acte juridice unilaterale (cum este, de exemplu,
testamentul);
- acte juridice bilaterale (de exemplu, vînzarea-cumpărarea,
împrumutul etc.);
104
DREPTUL AFACERILOR
- acte juridice multilaterale (de exemplu, contractul de

societate).
Pot fi diferenţiate şi anumite acţiuni care se săvîrşesc fără
intenţia de a produce efecte juridice, dar care, totuşi, au valoarea
unui fapt juridic, întrucît atrag după sine unele consecinţe
juridice. De exemplu, crearea unei opere literare sau ştiinţifice
poale da naştere dreptului de autor.
§3. Structura (elementele) raportului juridic

Din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic este
format din trei elemente constitutive:
1) subiectele raportului juridic;
2) conţinutul raportului juridic;
3) obiectul raportului juridic.
Subiectele raportului juridic. În ştiinţa dreptului se admite
principiul, conform căruia numai oamenii au calitate de subiect
de drept. Nu poate fi conceput un raport juridic decît numai între
oameni. Pentru apariţia unui raport juridic este nevoie de cel
puţin doi oameni. Un individ care ar exista singur pe lume, de
exemplu acelaşi Robinson Cruzo menţionat mai sus, fiind izolat
pe o insulă, nu ar putea să aibă drepturi şi obligaţiuni faţă de
nimeni. Îndată ce sînt doi oameni se poate concepe relaţia
juridică, în sensul că există un drept şi o obligaţie a unuia faţă de
celălalt.
Subiecţi ai raportului juridic pot fi anumiţi indivizi (subiecţi
individuali) şi organizaţii (subiecţi colectivi), care, în
conformitate cu normele juridice, sînt purtători ai drepturilor şi
ai obligaţiilor juridice subiective.20
Persoana fizică. Cele mai multe raporturi juridice apar între
persoane fizice: cetăţeni ai statului dat, cetăţeni ai unui stat străin,
persoane fără cetăţenie (apatrizi). De regulă, cetăţenii unui stat
pot fi subiecți ai diferitelor raporturi juridice, acceptate de către
20 В.Н. Хропанюк. Теория государство и право. – Москва, 1997, с.309.

105
stat cu participarea persoanelor fizice, în timp ce cetăţenii străini

sau apatrizii nu întotdeauna pot participa în calitate de subiecți ai
raporturilor juridice.
În baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul
participă la raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.
Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii poartă denumirea
de capacitate juridică. Capacitatea juridică este de mai multe
feluri. Aşa, de exemplu, în dependenţă de domeniul de
reglementare juridică, pot fi diferenţiate următoarele categorii de
capacitate juridică: capacitate civilă, capacitate constituţională,
capacitate administrativă, capacitate de drept al muncii,
capacitate de drept al familiei, capacitate penală etc.
Participarea persoanelor fizice la raporturile juridice civile
ridică problema capacităţii civile. Capacitatea juridică civilă este
cunoscută sub două forme:
- capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este capacitatea persoanei de a avea
anumite drepturi şi obligaţii. Începutul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice este marcat de naşterea persoanei. Din momentul
naşterii, statul îi înmînează persoanei o multitudine de diferite
drepturi: dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică, poate fi
proprietar al diferitelor bunuri etc. Pe parcursul vieţii persoana
poate să-şi aleagă domiciliul, poate să se asocieze la diferite
partide şi organizaţii social-politice, să beneficieze de alte
drepturi consfinţite de Constituţie.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a
dobîndi şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin
săvîrşirea actelor juridice.
Dacă pentru dobîndirea capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice este necesară şi suficientă doar existenţa (naşterea, iar
uneori chiar şi concepţia), atunci pentru a putea face personal şi
singur acte juridice este necesar ca persoana fizică să aibă
106
DREPTUL AFACERILOR
capacitatea de a-şi aprecia la justa valoare acţiunile şi

consecinţele lor.
Dat fiind faptul că o asemenea capacitate este legată de o
anumită practică de viaţă, începutul capacităţii de exerciţiu a
persoanei fizice este legat de atingerea unei anumite vîrste.
Această vîrstă este condiţionată de maturitatea în gîndire.
Conform legislaţiei noastre civile, capacitatea de exerciţiu începe
de la data cînd persoana devine majoră, adică la împlinirea vîrstei
de optsprezece ani.
Nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de folosinţă sau în
capacitatea de exerciţiu. Acest lucru poate fi făcut doar de către
instanţa de judecată, în cazurile expres prevăzute de către
legiuitor.
Încetarea capacităţii de folosinţă și a capacităţii de exerciţiu a
persoanei fizice are loc odată cu moartea acesteia.
Persoana juridică. Cele mai multe raporturi juridice se
încheie între persoanele fizice şi, în primul rînd, între cetăţeni.
Dar părţi ale unui raport juridic pot deveni şi anumite colective,
organe de stat, organizaţii obşteşti sau chiar statul. Aceste forme
organizaţionale care participă la diverse raporturi juridice poartă
denumirea de subiecți colectivi de drept. Statul participă în
calitate de subiect de drept atît în raporturi juridice interne, cît şi
în raporturi juridice de drept internaţional. Sînt persoane juridice:
a) întreprinderea şi alte organizaţii de stat, care funcţionează
în baza autofinanţării, dispun de mijloace fixe şi circulante şi au
un bilanţ independent;
b) instituţiile şi alte organizaţii de stat care sînt finanţate din
bugetul de stat, ai căror conducători se bucură de drepturile de
ordonatori de credite;
c) organizaţiile de stat finanţate din alte izvoare şi care au un
plan financiar inde pendent şi un bilanţ independent;
d) organizaţiile non-guvernamentale (sindicatele,
organizaţiile
de tineret, asociaţiile, fundaţiile, uniunile de creaţie etc.);
107
e) alte subiecte colective de drept (unităţi cooperatiste,

societăţi
comerciale, companii, regii autonome etc.).
Persoana juridică are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu
determinată de scopul pentru care a fost înfiinţată. Dat fiind
faptul că scopul nu este acelaşi la fiecare persoană juridică, nici
capacitatea lor juridică nu coincide. Capacitatea lor juridică, de
regulă, începe de la data înregistrării sau de la data aprobării
statutului sau regulamentului subiectului colectiv de drept.
Conţinutul raportului juridic. Conţinutul raportului juridic
este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiecților ce
participă la raportul juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sînt
prevăzute de normele juridice.
Subiecții raportului juridic sînt, după cum am menţionat
anterior, indisolubil legați între ei. Această legătură a subiecților
se datorează, în primul rînd, anume acestor drepturi şi obligaţii.
Există unele raporturi juridice simple, în care o parte este
titular al dreptului, iar cealaltă parte este titular al obligaţiei. De
exemplu, în baza contractului de împrumut “o parte (creditorul)
transmite celeilalte părţi (debitorului) în proprietate (în
administrare operativă) bani sau lucruri, determinate prin genul
lor, iar creditorul se obligă să restituie debitorului aceeaşi sumă
de bani sau aceeaşi cantitate de lucruri de acelaşi gen şi calitate”.
Raportul juridic apărut în baza acestui contract este un raport
juridic simplu, deoarece debitorul dispune numai de drepturi, în
timp ce creditorul dispune numai de obligaţii.
Prin urmare, normele juridice stabilesc pentru fiecare
participant la raporturile juridice, adică pentru fiecare subiect de
drept, anumite prerogative, anumite posibilităţi individuale.
Aceste posibilităţi, prerogative poartă numele de drept subiectiv.
Dreptul subiectiv permite titularului:
a) să ia o anumită atitudine faţă de dreptul său, de exemplu,
să
se folosească de el;
108
DREPTUL AFACERILOR
b) să pretindă o atitudine corespunzătoare din partea

subiectului
obligat;
c) să poată apela la calea statală pentru apărarea dreptului
său.
Obligaţia subiectului este îndatorirea pe care acesta trebuie să
o îndeplinească. Obligaţia poate consta în a da, a face sau a nu
face ceva. Obligaţia juridică a subiectului nu este arbitrară. Ea
este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al celeilalte
părţi a raportului juridic – cere de la creditor suma respectivă.
Obiectul raportului juridic. Obiectul raportului juridic
reprezintă cel de-al treilea element constitutiv al raportului
juridic.
Dacă în privinţa subiecților şi a conţinutului raportului juridic
nu apar, de regulă, probleme, atunci în privinţa obiectului
raportului juridic sînt înregistrate mai multe păreri.
Obiect al raportului juridic pot fi:
a) acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le
îndeplineşte ori le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este
obligat a le săvîrşi sau a se abţine de la săvîrşirea lor;
a) lucrurile şi alte bunuri materiale;
b) valori nemateriale (cinstea, onoarea, demnitatea, numele,
să-
nătatea, integritatea fizică şi psihică etc.);
c) rezultatul creaţiei intelectuale (operă literară, artistică,
ştiin-
ţifică etc.).
Se consideră că obiect al raportului juridic pot fi şi acţiunile
(inacţiunile), adică comportarea subiecților. O asemenea
afirmaţie pare a fi inacceptabilă, deoarece comportarea se
include, după cum am văzut anterior, în conţinutul raportului
juridic, dat fiind faptul că norma juridică stabileşte drepturile şi
obligaţiile subiecţilor.
109
CAPITOLUL 9.
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL
AFACERILOR
§1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică

în dreptul afacerilor
Răspunderea juridică în general este o noţiune foarte largă şi,
în dependenţă de diferite ramuri de drept, deosebim: răspunderea
constituţională, răspunderea penală, răspunderea civilă,
răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc. 21
Noţiunea „răspundere” se foloseşte cu sensuri diferite, iar cel
mai frecvent cu sensul de pedeapsă. Potrivit Dicţionarului
explicativ, prin „răspundere” în sens juridic se înţelege consecinţa
rezultată din neîndeplinirea unei obligaţii legale 22, iar în
exprimarea de zi cu zi se foloseşte atît termenul de
responsabilitate, cît şi cel de răspundere.
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor este
considerată, pe bună dreptate, una dintre instituţiile centrale ale
dreptului. În relaţiile de afaceri, nimeni nu trebuie să sufere un
prejudiciu rezultat din fapta altuia. Pentru realizarea acestei
misiuni, a fost alcătuit un mecanism juridic în vederea apărării
drepturilor şi intereselor subiecţilor participanţi la raporturile ce
ţin de dreptul afacerilor. O parte componentă a acestui mecanism
o constituie normele cu privire la răspunderea aplicată pentru
diferite încălcări comise în relaţiile de afaceri.
21 E.Cojocari. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic,

legislativ şi comparativ de drept). - Chişinău: ULIM, 2002, p.30-31.
22 Noul dicţionar universal al limbii romîne, Ediţia a II-a, sub red. Oprea I.
şi al. - Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2007, p.1178.
110
DREPTUL AFACERILOR
Definiţie. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor

reprezintă o formă a răspunderii care se aplică subiecţilor din
dreptul afacerilor pentru încălcarea normelor de drept în
legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător.
Raporturile din dreptul afacerilor au la bază relaţii de
business, sume importante de bani, valori materiale, schimburi de
mărfuri, clientelă etc., de aceea scopul aplicării răspunderii în
acest caz este de a obliga autorul faptei ilicite să repare
prejudiciile cauzate partenerului său de afaceri.
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor întotdeauna
intervine în baza legii; nimeni nu poate să-şi facă dreptate
singur23. Tragerea la răspundere este de competenţa unor organe
abilitate ale statului, cum sînt instanţele judecătoreşti,
inspectoratul fiscal, agenţia de protecţie a consumatorilor,
procuratura, poliţia etc.
De multe ori însă, organele de stat nu cunosc detaliile
partenerilor din comerţ, astfel încît, atunci cînd unul dintre
subiecţi constată că a fost prejudiciat, este necesar să facă o
adresare imediată organelor de poliţie sau o cerere de chemare în
judecată. În instanţa de judecată, pentru a i se face dreptate,
partea care s-a adresat trebuie să prezinte cît mai multe dovezi
scrise în favoarea sa. Doar aşa există posibilităţi reale de a cîştiga
procesul în judecată şi de a-i fi întoarsă valoarea daunelor
suportate.
Practica din ultimii ani atestă tot mai clar că răspunderea
juridică este „cheia succesului” în relaţiile de afaceri, deoarece cu
răspunderea finalizează orice problemă juridică. Este şi firesc,
fiindcă oricine încalcă cu vinovăţie regulile de afaceri (legea,
regulamentele, contractele) trebuie să răspundă în conformitate
cu legea pentru acţiunile sale.
23 D.Mîrzac (Mititelu). Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în

drept. - Chişinău, 2010, p.213.
111
§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Subiecţi ai răspunderii juridice în dreptul afacerilor pot fi
persoanele fizice şi persoanele juridice ce desfăşoară activitate de
întreprinzător.
a) Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să devină
subiect al răspunderii juridice în dreptul afacerilor, trebuie să
îndeplinească trei condiţii, şi anume: să fie înregistrată conform
legii ca subiect al activităţii de întreprinzător, să fie aptă din
punct de vederea medical şi să acţioneze în mod liber.
Încălcarea pentru care persoana este trasă la răspundere
trebuie să provină dintr-o relaţie de afaceri. În acest caz, persoana
fizică trebuie să fie înregistrată conform legii, şi anume: să deţină
o patentă, să fie înregistrată ca întreprinzător individual ori să
aibă înregistrată o gospodărie ţărănească.
Dacă se constată că persoana fizică a desfăşurat anumite
relaţii de afaceri, dar nu era înregistrată conform legii în una din
formele menţionate mai sus, atunci sancţiunea în privinţa ei va fi
şi mai aspră.
Suplimentar la aceasta, persoana fizică trebuie să fie aptă din
punct de vederea medical de a fi chemată să dea socoteală, adică
să răspundă în faţa organului de judecată pentru faptele ilicite
săvîrşite de ea. A fi apt din punct de vedere medical implică în
primul rînd discernămîntul, adică de la persoană se cere să fie
sănătoasă din punct de vedere mintal şi psihic. Ajungem la
concluzia că nu pot fi trase la răspundere persoanele care sînt
bolnave psihic.
Libertatea de a acţiona înseamnă a acţiona în cunoştinţă de
cauză, a face ceva neobligat de nimeni. În alţi termeni, fapta
pentru care se stabileşte răspunderea juridică să nu fi fost
realizată prin constrîngere fizică sau morală venită din partea
altcuiva.
b) Persoana juridică reprezintă o organizaţie înregistrată în
conformitate cu legea şi răspunde pentru acţiunile sale cu
112
DREPTUL AFACERILOR
bunurile pe care le deţine în patrimoniu: bani, case, autovehicule

şi alte valori.
Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite comise de
persoanele fizice care o conduc - directorul, contabilul-şef,
juristul etc., în legătură cu neîndeplinirea corespunzătoare a
obligaţiilor de către aceştia din urmă. Faptele ilicite comise de
persoanele cu funcţie de răspundere din cadrul persoanei juridice
sînt considerate fapte ale însăşi persoanei juridice. Unele forme
ale răspunderii, cum sînt cea penală şi disciplinară, nu se aplică
persoanelor juridice.
Cel mai frecvent, persoanele juridice răspund pentru
încălcarea prevederilor stabilite de Codul fiscal şi de Codul
contravenţional. În ambele situaţii, avem o răspundere
contravenţională ce apare ca rezultat al neachitării la timp a
taxelor şi impozitelor faţă de stat, al evaziunii fiscale, al falsurilor
în documente etc. În calitate de sancţiune se aplică amenda sau
chiar retragerea licenţei de activitate, ultima sancţiune fiind cea
mai periculoasă pentru persoanele juridice.
§3. Condiţiile angajării răspunderii juridice în dreptul

afacerilor
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor survine numai
atunci cînd sînt întrunite anumite condiţii, la care se atribuie: a)
fapta ilicită; b) prejudiciul; c) vinovăţia; d) legătura de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.
a) Fapta ilicită este o primă condiţie necesară pentru
angajarea
răspunderii juridice. Exemple de fapte ilicite:
- în magazin sînt vîndute produse alimentare cu termen de
valabilitate expirat;
- o întreprindere produce mărfuri de uz casnic şi le
comercializează pe piaţă folosind denumirea unei alte
întreprinderi pentru a cîştiga astfel clientela.
- o persoană juridică ascunde veniturile pentru a nu plăti im-
113
pozite faţă de stat etc.

- o agenţie de turism formează grupe de turişti şi îi
deplasează
peste hotarele ţării, dar fără a deţine licenţă pentru acest gen de
activitate etc.
Fapta ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare
prevederilor legii. Acţiunea presupune săvîrşirea de către o
persoană a unei acţiuni concrete, prin care se încalcă normele
juridice. Ca exemple pot servi: refuzul de a plăti taxe şi impozite
faţă de stat, desfăşurarea unei activităţi fără a avea licenţă,
vînzarea unor produse alterate etc.; Inacţiunea presupune
nesăvîrşirea unei acţiuni care ar fi trebuit săvîrşită. Inacţiunea
poate fi considerată ca fapt ilicit numai dacă persoana era
obligată să acţioneze, dar ea nu a acţionat. De exemplu, medicii
unui spital au refuzat să săvîrşească o intervenţie chirurgicală
urgentă fiindcă bolnavul nu avea bani, iar în scurt timp bolnavul
a decedat.
Nu toate faptele ilicite provoacă un prejudiciu, toate însă au
drept rezultat încălcarea unor norme juridice. De pildă, folosirea
de către o companie de transport a unor autobuze vechi ce nu
corespund parametrilor tehnici atrage fie o răspundere
contravenţională, fie una penală. Deşi o asemenea faptă nu a
provocat încă un prejudiciu, totuşi pune în pericol viaţa şi
sănătatea pasagerilor. Există pericolul că în orice moment ar
putea cauza un accident rutier în care vor suferi persoane
nevinovate.
În dependenţă de gradul de pericol social şi de pedepsele care
se aplică, în dreptul afacerilor faptele ilicite îmbracă următoarele
forme:
a) infracţiuni (reprezintă cele mai grave încălcări ale
legii pentru care se aplică pedeapsa maximă - privaţiunea de
libertate
(închisoarea));
114
DREPTUL AFACERILOR
b) contravenţii (sînt mai puţin grave decît

infracţiunile, dar pre-
zintă pericol social; în calitate de sancţiune se aplică amenda,
lipsirea de dreptul de a ocupa o anumită funcţie, retragerea unor
medalii şi distincţii de la cei care le deţin etc.);
c) abateri disciplinare (de exemplu, întîrzierea
muncitorului la
serviciu, refuzul de a se supune ordinelor date de către şef,
comportamentul brutal faţă colegii de lucru etc.);
d) pagube provocate de muncitori în procesul de
lucru;
e) pagube apărute din neexecutarea obligaţiilor
contractuale,
din delicte, întîrzieri;
f) daune morale etc.
Toate aceste fapte ilicite prezintă un pericol social. Ce-i
drept, unele au un grad de pericol mai mare, altele mai redus.
Dintre toate, infracţiunea prezintă cel mai înalt grad de pericol
social, adică este cea mai periculoasă pentru cei din jur.
Infracţiunea se mai numeşte crimă, iar cel care săvîrşeşte o crimă
este numit criminal. Legea în care sînt prevăzute infracţiunile
(crimele) poartă denumirea de Codul penal al Republicii
Moldova. Poliţia şi procuratura sînt organele statului abilitate cu
funcţia de a descoperi infracţiunile.
Fiecare din sancţiunile sus-menţionate sînt stabilite în cîte o
lege, şi anume: infracţiunile - în Codul penal al Republicii
Moldova, contravenţiile - în Codul contravenţional al Republicii
Moldova, abaterile disciplinare împreună cu prejudiciile
provocate de către muncitori la întreprinderi - în Codul muncii al
Republicii Moldova, iar faptele ilicite civile - în Codul civil al
Republicii Moldova.
b) Prejudiciul constă din urmările dăunătoare pe care fapta
ilicită le cauzează societăţii sau unui anumit individ. De exemplu,
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei,
115
distrugerea sau deteriorarea unor bunuri etc. Cunoscînd care este

prejudiciul, putem afla cît de periculoasă a fost fapta ilicită.
În literatura de specialitate noţiunea de prejudiciu se expune
prin mai mulţi termeni: „pagubă”, „daună” sau „despăgubire”,
toate aceste cuvinte fiind sinonime 24.
Prejudiciul cunoaşte mai multe clasificări 25. Se întîlnesc
prejudicii materiale şi morale, prejudicii cauzate persoanei umane
şi cele cauzate bunurilor sale. O altă categorie de prejudiciu este
venitul ratat.
Prejudiciul material este cel care are un conţinut economic şi
în toate cazurile poate fi evaluat în bani, pe cînd prejudiciul
moral reprezintă totalitatea suferinţelor psihice şi/sau fizice ce
atentează la valorile nepatrimoniale ale persoanei, cum sînt:
viaţa, sănătatea, onoarea, demnitatea, reputaţia profesională,
numele, inviolabilitatea vieţii personale, secretul personal şi de
familie şi altele26.
Prejudiciul material şi cel moral sînt strîns legate între ele. La
stabilirea prejudiciului moral trebuie să se aprecieze ce a pierdut
persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi
familial atît la moment, cît şi pe viitor 27. În domeniul protecţiei
consumatorului, de exemplu, practica judecătorească
demonstrează că aproape de fiecare dată, pe lîngă cerinţa de
reparare a prejudiciului material, consumatorul cere şi repararea
prejudiciului moral.
24 E.Cojocari. Formele răspunderii juridice: Note de curs. - Chişinău: CEP

USM, 2011, p.28.
25 De exemplu, în Codul civil al Republicii Moldova prejudiciul este
definit sub formă de cheltuieli pe care o persoană lezată în drepturi le-a
suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului, fie în formă de
pierdere sau deteriorare a bunurilor (prejudiciul efectiv) sau în formă de
beneficiu neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat) (art.14 alin.(2)).
26 Gh.Avornic, M.Poalelungi. Manualul judecătorului la examinarea
pricinilor civile / coord. M.Poalelungi. - Chişinău: Cartier, 2006, p.734.
27 A.Bloşenco. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul
II (coord. M.Buruiană). - Chişinău: ARC, 2006, p.1094.
116
DREPTUL AFACERILOR
Venitul ratat poate fi înţeles după următorul exemplu: o

actriţă, folosind crema cumpărată de la o firmă cu renume, în
scurt timp a avut de suportat arsuri ale feţei. Acest lucru a făcut
imposibilă activitatea ei profesională pe viitor, fiindcă din punct
de vedere estetic nu mai corespundea cerinţelor. În aşa mod,
actriţa a fost nevoită să dea în judecată firma producătoare a
cremei, cerînd cheltuielile medicale şi, ceea ce este mai
important: venitul ratat din lipsirea ei de capacitatea de muncă,
adică de faptul că nu va mai avea posibilitatea să fie actriţă în
spectacole şi în filme.
c) Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu. Pentru ca o persoană să poată fi trasă la răspundere,
este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport
de cauzalitate, adică să se stabilească că anume această faptă a
provocat prejudiciul. Stabilirea acestei legături este dificilă şi
necesită o analiză minuţioasă, pentru a nu greşi.
În aşa mod, apare o legătură dintre cauză şi efect: cauza este
fenomenul care generează efectul. Ori de cîte ori cineva solicită
să-i fie reparat un prejudiciu, el trebuie să demonstreze cu
precizie că anume faptă ilicită pe care o invocă, şi nu alta, a stat
la baza apariţiei prejudiciului.
Legătura de cauzalitate urmează a fi demonstrată prin probe
de către persoana care pretinde că i-au fost încălcate anumite
drepturi. Mijloacele de probă pot fi diferite – scrise, verbale,
audio, video, martori etc., şi trebuie aduse în instanţa de judecată.
De multe ori legătura cauzală este greu de stabilit, de aceea
se implică expertize judiciare, medicale, documente, înscrisuri
etc.28 De exemplu, cineva a cumpărat un automobil nou, dar cu
defecte ale frînei, care la prima vedere nu au putut fi depistate. La
un moment dat, automobilul a produs un accident din cauza
frînei. Pentru început, este greu de stabilit cauza accidentului. De
aceia se dispune efectuarea unei expertize, pentru a vedea cauza

USM, 2011, p.28.
117
accidentului şi, respectiv, legătura de cauzalitate dintre fapta

ilicită (comiterea accidentului) şi prejudiciul (automobilul
distrus).
d) Vinovăţia constă în atitudinea psihică a persoanei faţă de
fapta ilicită pe care a săvîrşit-o şi faţă de urmările ei. Vinovăţia se
exprimă sub forma intenţiei şi culpei.
Încălcarea legii se consideră făcută cu intenţie dacă persoana
a prevăzut din timp consecinţele ilicite ale faptei sale şi a dorit ca
acest lucru să se întîmple. La rîndul ei, intenţia poate fi: directă şi
indirectă. În primul caz, persoana a voit să săvîrşească fapta
ilicită, iar în al doilea caz a admis în mod uşuratic ca fapta ilicită
să aibă loc.
O formă mai puţin gravă de vinovăţie este culpa. Culpa
poate fi săvîrşită din imprudenţă sau din neglijenţă. Imprudenţa
presupune că persoana care a comis fapta a prevăzut posibilitatea
survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a dorit, nici nu le-a
acceptat, dar a crezut că le-ar preveni. Pe cînd neglijenţa are loc
atunci cînd persoana care a comis fapta nu a prevăzut
posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, deşi putea sau trebuia
să le prevadă.
Împrejurările care înlătură răspunderea juridică sînt strict
prevăzute de lege. De regulă, acestea sînt situaţiile de forţă
majoră (ploi torenţiale, cutremure de pămînt, furtuni puternice
etc.), dar şi alte întîmplări neprevăzute, precum: constrîngerea
fizică, constrîngerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea
făptuitorului etc. În asemenea situaţii nici o persoană nu va fi
trasă la răspundere din motiv că nimeni nu a fost vinovat de
producerea pagubelor.
118
DREPTUL AFACERILOR
§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Principiile răspunderii sînt nişte idei generale, postulate
călăuzitoare29. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor cuprinde
un şir de principii importante, şi anume:
1. Principiul angajării răspunderii juridice doar în
temeiul legii. Acest principiu mai este numit principiul legalităţii
răspunderii juridice. Este unul general şi se aplică în toate
ramurile dreptului. Prin legalitatea răspunderii juridice
înţelegem că persoana poate fi trasă la răspundere juridică în
conformitate cu legea şi numai dacă este vinovată.
Aşadar, răspunderea juridică are loc numai în baza legii.
Aplicarea pedepsei ţine de competenţa strictă a statului şi a
reprezentanţilor lui oficiali, cum sînt: judecătorii, procurorii,
poliţiştii, inspectorii etc. Totodată, organele statului (instanţele
judecătoreşti, procuratura, poliţia, organele vamale, inspectoratul
fiscal etc.) trebuie să fie fondate şi să funcţioneze în mod legal.
2. Principiul prezumţiei nevinovăţiei. Conform acestui
principiu, persoana poate fi trasă la răspundere numai dacă i s-a
dovedit cu adevărat vinovăţia. Vinovăţia o stabileşte instanţa de
judecată. Pînă atunci însă se consideră că persoana este
nevinovată.
3. Principiul obligativităţii tragerii la răspundere. Orice
faptă ilicită trebuie să fie depistată, să fie stabilite persoanele care
au comis-o, ţinîndu-se cont de toate împrejurările care au
importanţă la stabilirea corectă a răspunderii juridice 30. Acest
principiu îşi are o aplicare largă în dreptul penal.
4. Principiul răspunderii personale înseamnă că orice
persoană răspunde pentru fapta sa proprie. Răspunderea juridică
trebuie să fie strict legată de persoana care a produs fapta ilicită.
29 D.Mîrzac (Mititelu). Principiile răspunderii juridice: Teză de doctor în

drept. - Chişinău, 2010, p.96.
30 Gh.Avornic. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul
II. - Chişinău: Cartier, 2010, p.285.
119
Este adevărat că există situaţii în care persoana poate fi trasă

la răspundere şi pentru fapta altuia (cum ar fi răspunderea
părinţilor pentru prejudiciile comise de copiii minori sau
răspunderea organizaţiei pentru pagubele provocate de salariaţi),
dar, în general, răspunderea se stabileşte numai pentru fapta
săvîrşită de autor, luîndu-se în consideraţie toate împrejurările de
ordin obiectiv şi subiectiv.
5. Principiul „pentru fiecare încălcare a normei de drept,
se aplică o singură răspundere”. Acest principiu presupune că
autorul faptei ilicite nu poate fi pedepsit decît o singura dată
pentru aceeaşi faptă.
În general, acest principiu urmăreşte excluderea aplicării faţă
de aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe
pedepse care prin natura lor sînt identice; o singură încălcare a
normei de drept trebuie să atragă după sine o singură pedeapsă.
6. Principiul aplicării corecte a sancţiunii. Orice persoană
poate fi sancţionată numai atunci cînd este vinovată. Problema
dacă persoana este sau nu vinovată se clarifică de către instanţa
de judecată.
§5. Formele răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul

afacerilor
După cum s-a menţionat, răspunderea juridică din dreptul
afacerilor cuprinde o sferă largă, în care se includ mai multe
ramuri de drept: - dreptul civil, dreptul muncii, dreptul penal,
dreptul contravenţional etc. Astfel, în funcţie de domeniul din
care face parte încălcarea, există mai multe feluri (forme) de
răspundere aplicabile în dreptul afacerilor:
- răspunderea civilă;
- răspunderea penală;
- răspunderea contravenţională;
- răspunderea materială şi disciplinară.
5.1. Răspunderea civilă în dreptul afacerilor
120
DREPTUL AFACERILOR
Răspunderea civilă constă din obligaţia pe care o are cineva

de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat unei altei persoane.
Răspunderea civilă poate fi angajată ca urmare a nerespectării de
către cineva a normelor din Codul civil. Scopul tragerii la
răspundere civilă constă, de regulă, în repararea prejudiciilor
cauzate.
Răspunderea civilă este componenta cea mai importantă din
cadrul răspunderii juridice din dreptul afacerilor. Reieşind din
faptul că majoritatea normelor din dreptul afacerilor sînt
fundamentate pe relaţiile de drept civil, se înţelege că ori de cîte
ori în dreptul afacerilor sînt încălcate normele Codului civil,
persoana vinovată va fi trasă la răspundere civilă.
Răspunderea civilă poate fi contractuală şi delictuală.
Principala deosebire între ele se face după izvorul apariţiei
obligaţiei de a
121
răspunde, şi anume: răspunderea contractuală apare din contract,
pe cînd răspunderea delictuală apare din lege.
În cazul răspunderii delictuale contract nu există, iar obligaţia
încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine
tuturor: de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite 31.
O altă deosebire ţine de caracterul normelor. Astfel, normele
juridice ce reglementează răspunderea contractuală sînt
dispozitive (permisive), iar normele ce reglementează
răspunderea delictuală sînt imperative.
Persoana juridică este obligată să repare dauna cauzată din
culpa lucrătorilor ei în timpul îndeplinirii îndatoririlor lor de
muncă (de serviciu). Astfel, orice întreprindere trebuie să repare
pagubele provocate prin acţiunile săvîrşite de către organele de
conducere, reprezentanţii, lucrătorii ei 32. De exemplu,
policlinicile, spitalele şi alte instituţii medicale răspund pentru
tratamentul necorespunzător oferit pacienţilor de către personalul
medical.
5.2. Răspunderea penală în dreptul afacerilor
Răspunderea penală survine ca urmare a nerespectării legii
penale. Încălcările prevederilor din Codul penal se numesc
infracţiuni: „răspunderii penale este supusă numai persoana
vinovată de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea penală”
(art.51).
Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social şi este
săvîrşită cu vinovăţie. După nivelul de pericol social al faptelor
comise se stabileşte şi gravitatea pedepsei, cea mai gravă
pedeapsă fiind privaţiunea de libertate, adică închisoarea. Alte
forme de sancţionare în cazul săvîrşirii unor infracţiuni sînt:
amenda penală, interzicerea de a ocupa o anumită funcţie,
confiscarea averii etc.
31 Gh.Chibac, A.Băieşu, A.Rotari, O.Efrim. Drept civil. Contracte speciale.

Volumul III. - Chişinău: Cartier, 2005, p.546.
USM, 2011, p.156.
DREPTUL AFACERILOR
Cel mai frecvent, în cadrul relaţiilor ce ţin de dreptul

afacerilor răspunderea penală este aplicată persoanelor juridice
(întreprinderilor). Tragerea la răspundere penală a persoanelor
juridice a devenit necesară ca urmare a dezvoltării industriei şi
comerţului, domenii în care persoana juridică este implicată de
multe ori în diferite activităţi dubioase, cum ar fi spălarea banilor,
fraude şi evaziuni fiscale33.
Ca exemplu de infracţiuni săvîrşite în domeniul dreptului
afacerilor putem aduce „Infracţiunile economice” din Codul
penal (Capitolul X), şi anume: fabricarea sau punerea în
circulaţie a banilor falşi, a cardurilor false ori a altor carnete de
plată false (art.236-237), dobîndirea creditului prin înşelăciune
(art.238), spălarea de bani (art.243), evaziunea fiscală a
întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor (art.244), provocarea
intenţionată a insolvabilităţii unei întreprinderi (art.252),
înşelarea clienţilor (art.255), executarea necalitativă a
construcţiilor (art.257), precum şi alte infracţiuni.
În toate aceste infracţiuni pedeapsa este stabilită sub formă
de închisoare de la 1 an pînă la 8 ani sau sub formă de amendă
penală în mărime de pînă la 10 mii unităţi convenţionale. O
unitate convenţională constituie 20 de lei.
5.3. Răspunderea contravenţională în dreptul afacerilor
Răspunderea contravenţională apare în urma încălcării
normelor din Codul contravenţional. Fapta săvîrşită cu vinovăţie,
dar cu un pericol social mai redus în comparaţie cu infracţiunea,
se numeşte contravenţie.
În cazul contravenţiilor, răspunderea este stabilită de organul
de poliţie, organele de control (inspectoratul fiscal, inspectoratul
ecologic, serviciul vamal, serviciul veterinar etc.) sau de instanţa
de judecată, care pot aplica sancţiuni cum sînt: avertismentul;
amenda; privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate;
privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie; confiscarea
33 E.Cojocari. Op.cit., p.289.
123
unor bunuri; munca neremunerată în folosul comunităţii; arestul

contravenţional.
Subiecţi ai răspunderii contravenţionale pot fi persoanele
fizice şi persoanele juridice. Pentru săvîrşirea unei contravenţii,
legea interzice de a fi aplicate două sancţiuni în acelaşi timp. De
exemplu, nu se permite ca pentru aceeaşi încălcare a legii
persoana să fie sancţionată cu avertisment şi amendă.
Contravenţiile săvîrşite în sfera dreptului afacerilor pot fi
găsite în Capitolul XV din Codul contravenţional, denumit
„Contravenţii ce afectează activitatea de întreprinzător,
fiscalitatea, activitatea vamală şi valorile mobiliare”, dar şi în alte
articole ale acestui cod. Printre încălcările sancţionate de Codul
contravenţional fac parte: desfăşurarea ilegală a activităţii de
întreprinzător (art.263), încălcarea regulilor de comerţ (art.273),
falsificarea şi contrafacerea produselor (art.283), încălcarea
regulilor vamale (art.287), precum şi alte contravenţii.
Pedepsele aplicate pentru încălcarea normelor Codului
contravenţionale se reduc la amenzi a căror mărime variază între
5 şi 500 unităţi convenţionale.
5.4. Răspunderea materială şi disciplinară în dreptul

afacerilor
Răspunderea materială se întîlneşte în dreptul muncii, atunci
cînd sînt aduse pagube materiale unei întreprinderi de către
salariaţi. Dacă pagubele au fost produse din vina salariatului, el
va fi tras la răspundere materială, fiind obligat să restituie
întreprinderii costul pagubelor provocate. Răspunderea materială
a salariatului se va face după regulile stabilite de Codul muncii al
Republicii Moldova (art.333-347).
Răspunderea disciplinară se angajează ori de cîte ori are loc
încălcarea îndatoririlor profesionale de către persoanele care
lucrează la o întreprindere în calitate de muncitori (salariaţi) 34.
34 Se numeşte salariat persoana care lucrează în baza unui contract
individual de muncă, pe care l-a semnat înainte de începerea lucrului.
124
DREPTUL AFACERILOR
Asemenea fapte se numesc abateri şi se sancţionează cu

mustrare, avertisment, reduceri de salarii, retrogradări, suspendări
din funcţie, transfer disciplinar, destituirea din funcţie.
Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară
producerea unui prejudiciu material, ci este suficientă o abatere
care să constea din încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor de
muncă (de exemplu, întîrzierea la serviciu, greşeli în procesul de
lucru) sau a regulilor de comportare (consumul de alcool, cuvinte
urîte şi necenzurate etc.).
125
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 10.
ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A
DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR
§1. Definirea activităţii de întreprinzător

Definiţie. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă
un mijloc legal de acumulare a bogăţiilor, de asigurare a
existenţei materiale şi spirituale. Această activitate apare odată cu
formarea relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia produselor destinate
schimbului de mărfuri35.
Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice
activitate aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau
juridice, iar în sens restrîns se înţelege activitatea de vînzare-
cumpărare cu amănuntul a mărfurilor, de fabricare şi
comercializare a produselor alimentare, de organizare a
consumului lor, de prestare a serviciilor suplimentare la
cumpărarea mărfurilor etc. Se menţionează şi faptul că activitatea
de întreprinzător poate fi privită ca o activitate profesională.
Este important să cunoaştem că atît în vorbirea curentă, cît şi
în lege se întîlnesc un şir de expresii ce denumesc activitatea de
întreprinzător, ele avînd acelaşi înţeles: „activitate de
antreprenoriat”, „activitate comercială”, „activitate economică”,
„afacere”, „business”. În ce ne priveşte, vom utiliza expresia
activitate de întreprinzător, ea fiind în corespundere cu legislaţia
în vigoare, dar şi cuvîntul afacere, luînd în considerare că
disciplina noastră se numeşte Dreptul afacerilor36.
35 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. - Chişinău: „Tipografia

Centrală”, 2004, p.43.
36 Prezintă interes faptul că la Facultatea de Drept a USM există Catedra
Drept al Antreprenoriatului. La această catedră se atribuie toate disciplinele ce
ţin de activitatea de întreprinzător (antreprenoriat): dreptul afacerilor, dreptul
antreprenoriatului, dreptul economic, dreptul fiscal, dreptul societăţilor
comerciale, dreptul transporturilor, dreptul turismului etc.
126
DREPTUL AFACERILOR
În legislaţie, noţiunea „activitate de întreprinzător” este

prevăzută în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi
nr.845/1992, care menţionează că „antreprenoriatul este
activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi
prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile
acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele
lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu
scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri. Munca
efectuată conform contractului (acordului) de muncă încheiat nu
este considerată antreprenoriat” (art.1)37.
Legislaţia fiscală defineşte puţin altfel noţiunea respectivă,
evident, urmărind scopuri exclusiv de fiscalitate, activitate de
întreprinzător fiind considerată orice activitate conform
legislaţiei, cu excepţia muncii efectuate în baza contractului
(acordului) de muncă, desfăşurată de către o persoană, avînd
drept scop obţinerea venitului sau, în urma desfăşurării căreia,
indiferent de scopul activităţii, se obţine venit (art.5 pct.16 din
Codul fiscal).
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător

Din definiţia sus-menţionată se desprind o serie de elemente
specifice activităţii de întreprinzător, şi anume: a) este o
activitate independentă; b) din proprie iniţiativă; c) se desfăşoară
sub denumire proprie; d) pe riscul şi sub răspunderea celui care o
desfăşoară; e) prin intermediul ei se asigură o sursă permanentă
de venituri.
a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate
in-
37 În continuare, vom folosi expresia „activitate de întreprinzător” în loc

de „activitate de antreprenoriat”. Aceasta deoarece în Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi se foloseşte cuvîntul „antreprenoriat”, pe cînd
în celelalte legi - cuvîntul „întreprinzător”. Ultima denumire o considerăm a fi
mai reuşită.
127
dependentă. Ea acordă întreprinzătorului libertate, el activează

din voinţa liberă şi în interesul său propriu.
Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător,
noţiunea trebuie înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite
limite, ea nu este una totală. Întreprinzătorul nu poate face orice
doreşte, fiindcă în economia de piaţă libertate absolută a
producătorului nu există. Prin lege se impun anumite cerinţe: să
ţină cont de concurenţa pe piaţă, să fie înregistrat, să deţină
licenţă pentru genul de activitate pe care îl desfăşoară, să dispună
de autorizaţii, certificate, să plătească taxe şi impozite statului
etc.
Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni
nu-i poate dicta întreprinzătorului cît să producă, cum să o facă şi
unde săşi comercializeze mărfurile. El va şti cît să producă
reieşind din cererea şi oferta existentă pe piaţă la produsele şi
serviciile respective.
b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie
iniţiativă. Nimeni nu poate fi obligat să practice activitatea de
întreprinzător38. Proprietarul singur decide să-şi fondeze o
întreprindere, îşi alege de sine stătător genul de activitate, forma
juridică de organizare şi denumirea. La fel, proprietarul hotărăşte
ce investiţii să facă, unde să-şi comercializeze producţia, cu cine
să încheie contracte, la ce preţ etc.
c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, mai trebuie să se
înregis-
treze sub una din formele de organizare juridică prevăzute de
lege. În caz contrar, afacerea începută de el va fi considerată
ilegală. Din momentul înregistrării, se consideră că activitatea de
întreprinzător se desfăşoară sub denumire proprie. Cu alte
cuvinte, la data înregistrării apare un nou subiect de drept, care
sub denumire proprie participă la relaţiile de comerţ. De
exemplu, Întreprinzătorul Individual „Ion Vasilaşcu”, Societatea
38 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. Chişinău: „Tipografia
128
DREPTUL AFACERILOR
cu Răspundere Limitată „Florile Primăverii”, Întreprinderea de

Stat „Poşta Moldovei” etc.
Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este
obligat, la cererea acestuia, să înceteze folosirea denumirii şi să îi
repare prejudiciul. În cazul modificării denumirii, agentul
economic este obligat să publice un aviz în „Monitorul Oficial al
Republicii Moldova” despre modificarea denumirii şi să opereze
modificările necesare în Registrul înregistrării de stat 39, ţinut de
Camera Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.
d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o
desfă-
şoară” se explică în felul următor: oricine începe un business al
său, pune în circulaţie anumite valori patrimoniale şi depune
eforturi pentru a majora costul lor. Dacă calculele întreprinderii
sînt greşite, întreprinderea riscă nu doar să nu cîştige nimic, dar
să piardă chiar şi bunurile pe care le-a pus în circulaţie 40.
e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o
sursă
permanentă de venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de
întreprinzător trebuie să fie permanentă şi aducătoare de profit.
Scopul celui care desfăşoară un business este de a acumula
cîştiguri stabile, pentru a-şi acoperi cheltuielile, a plăti salariile
lucrătorilor, a achita taxele şi impozitele faţă de stat şi, în sfîrşit,
de a avea un profit. De aceea, se consideră că activitatea
ocazională (întîmplătoare) nu-i va aduce întreprinzătorului
cîştiguri suficiente.
Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase
cît mai mari, astfel încît motivul care determină pe cineva să-şi
înceapă o afacere constă în cîştigul personal ce va rezulta din
această activitate.
39 G.Mărgineanu, L.Mărgineanu. Dreptul afacerilor. Chişinău: „Elena -

V.I.”, 2004, p.60.
40 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Chişinău: Cartier, 1997, p.39.
129
Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod

regulat sau sistematic. De exemplu, un angajat pleacă peste
hotare cu probleme de serviciu şi, la rugămintea unui prieten,
cumpără din străinătate un automobil (calculator, costum). Chiar
dacă prietenul îi plăteşte pentru serviciul prestat, acesta nu poate
fi calificat drept activitate de întreprinzător. Dacă persoana pleacă
de mai multe ori în străinătate şi aduce de acolo mărfuri pentru
prieteni ori pentru a le vinde unor terţi, obţinînd din această
activitate profit, înseamnă că ea practică activitate de
întreprinzător41.
§3. Genurile activităţii de întreprinzător

De regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin:
fabricarea producţiei, executarea lucrărilor, prestarea
serviciilor, comercializarea mărfurilor şi a produselor. Mai sînt
şi alte genuri de activitate reglementate de legislaţie: activităţile
bancare, de investiţii, de asigurare, operaţiunile cu valorile
mobiliare etc. În aşa mod, oricine alege să desfăşoare un business
al său are mai multe posibilităţi de a alege, şi anume:
- să producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de
uz casnic, produse alimentare, mobilă, conserve, covoare,
tractoare, biciclete, unelte de muncă etc. A produce înseamnă a
transforma materialele şi materia primă în produse noi, cu o
valoare mai mare.
- să execute lucrări, de exemplu, lucrări de construcţie în
diferite domenii (blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de
extragere a resurselor naturale, de prelucrare a pămîntului, de
obţinere a produselor agricole, de creştere a animalelor. Cel mai
frecvent, executarea de lucrări se face în baza contractului de
antrepriză. Prin contractul de antrepriză o parte se obligă să
efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi, iar

130
DREPTUL AFACERILOR
ultima se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul

convenit (art.946 din Codul civil).
- să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de
spălare a maşinilor; servicii de reparaţie; servicii de deservire
socială; servicii turistice; servicii hoteliere, de transport, de
asigurare, de audit, de consultanţă juridică etc. Prestarea
serviciilor de orice gen se face în baza unui contract, numit
contract de prestări servicii. Obiectul contractului de prestări
servicii îl constituie serviciile de orice natură. Deşi în prezent se
întîlnesc o multitudine de servicii, nu toate se consideră a fi
activitate de întreprinzător. Se consideră activitate de
întreprinzător doar acele servicii care se practică cu scopul de a
obţine profit.
- să comercializeze (să vîndă) mărfuri şi produse. Tot
spectrul de produse şi servicii sînt destinate, în general,
consumatorilor. Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct
sau nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite
angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie) 42. Între
producător şi consumator există, de regulă, unul sau mai mulţi
intermediari (altfel spus, comercianţi), care cumpără de la
producător mărfuri pentru a le revinde fie consumatorilor, fie
altor comercianţi.
Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la
crearea şi utilizarea inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor
ştiinţifice, operelor literare, de artă şi altor obiecte ale
proprietăţii intelectuale43. Acest gen de activitate are la bază
creaţia artistică şi cea intelectuală a autorului, fiind reglementat
de un act normativ special - de Legea privind dreptul de autor şi
drepturile conexe nr.139/2010 44. Potrivit legii, din această
categorie fac parte lucrările ştiinţifice, literare, muzicale, de
42 V.Rusu, Gh.Focşa. Curs de drept comercial. Curs universitar. - Chişinău:

Bons Offices, 2007, p.22.
43 E.Cojocari. Dreptul economic (Partea Generală): Suport de curs la
specialitatea „Drept economic”. - Chişinău: Business-Elita, 2006, p.86.
131
traducere; lucrările de sculptură, pictură, arhitectură, grafică,

fotografică; filmele de cinema şi televizate; emisiunile de radio şi
televiziune etc.
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător

Enumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de
întreprinzător în Republica Moldova. În calitate de subiect al
activităţii de întreprinzător poate activa persoana fizică şi
persoana juridică, care efectuează orice gen de activitate
aducătoare de profit neinterzis de lege. Vorbind despre
„subiectele activităţii de întreprinzător”, avem în vedere
„întreprinzătorii”. Ambele noţiuni au acelaşi înţeles, fiind
sinonime45. Aşadar, calitatea de întreprinzători o au persoanele
fizice şi persoanele juridice.
Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător
prin următoarele forme de organizare juridică:
a) în baza patentei de întreprinzător, eliberate de inspectoratul
fiscal sau, după caz, de primăria din localitatea în raza căreia se
doreşte desfăşurarea activităţii;
b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche
figurează noţiunea de întreprindere individuală). Întreprinzător
individual este persoana fizică, înregistrată în modul stabilit de
lege, care desfăşoară activitate de întreprinzător fără a
constitui o persoană juridică 46. Înregistrarea întreprinzătorului
44 Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nr.139 din

02.07.2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.191-193/630.
45 În legislaţie poate fi întîlnită şi o a treia noţiune, cea de agent economic.
Potrivit Codului fiscal al Republicii Moldova, agent economic este orice
persoană ce desfăşoară activitate de întreprinzător (art.5 pct.13).
46 Întreprinzătorul individual se distinge prin următoarele trăsături: - este o
persoană fizică cu capacitate de exerciţiu; - desfăşoară independent, permanent
şi în nume propriu o activitate aducătoare de profit; - activitatea este practicată
sub riscul său; - persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele
activităţii sale (O.Cojocaru. Problematica definirii noţiunii de întreprinzător
individual. - În „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul
132
DREPTUL AFACERILOR
individual se face la oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării

de Stat;
c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv
desfăşurării activităţii de întreprinzător în domeniul
agriculturii. Se înregistrează într-un registrul special, la
primăria din localitatea în care gospodăria ţărănească îşi va
desfăşura activitatea.
Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de
întreprinzător se mai numesc persoane juridice cu scop lucrativ
(sau cu scop comercial), deoarece obiectivul lor principal constă
în acumularea a cît mai multor venituri (cîştiguri, profituri). Atît
în vorbirea curentă, cît şi în legislaţie adeseori ele sînt numite
întreprinderi, acesta fiind un termen mai vechi, moştenit din
perioada sovietică.
În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea
statul şi organele administraţiei publice locale. De exemplu, dacă
statul doreşte să cumpere grîu pentru fondul de rezervă, atunci va
organiza o licitaţie, cumpărînd grîu de la agricultori la preţul de
piaţă. În această relaţie, statul apare ca un simplu întreprinzător,
fiind pe picior de egalitate juridică cu vînzătorul producţiei
agricole.
Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru
unele categorii aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori
este greu de explicat din ce motiv o anumită activitate a fost
considerată ca fiind comercială (de întreprinzător), iar alta - nu.
Există cazuri în care aceeaşi activitate uneori poate fi considerată
comercială, alteori necomercială. Exemplu în acest sens poate
servi învăţămîntul. Activitatea de organizare a învăţămîntului
procesului integraţionist european”. Conferinţa internaţională ştiinţifico-
practică. - Chişinău: CEP USM, 2008, p.267).
La acestea mai adăugăm că întreprinzătorul individual: a) trebuie să fie
înregistrat conform legii; b) în procesul de lucru poate angaja muncitori, în
baza contractului individual de muncă; c) este obligat să ducă evidenţa
contabilă, să deţină aparat de casă şi control cu memorie fiscală (şi, bineînţeles,
să elibereze bon de casă).
133
practicată de o persoană juridică se consideră necomercială, sau

nonprofit47, deşi cei care beneficiază de serviciile unei astfel de
persoane juridice (instituţie de învăţămînt) plătesc pentru aceste
servicii sume importante48.
O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul
liber, dau lecţii în particular, contra plată. Această activitate a
profesorilor este considerată o activitate de întreprinzător, de
aceea, pentru a o practica în mod legal, ei trebuie să dobîndească
patentă de întreprinzător ori să-şi înregistreze o persoană juridică.
Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile
obşteşti. Asociaţii obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de
apărare şi de promovare a drepturilor omului, asociaţiile de
femei, de veterani, de invalizi, de tineret şi de copii, societăţile
ştiinţifice, tehnice, ecologiste, cultural-educative, sportive,
uniunile de creaţie, comunităţile naţional-culturale, alte asociaţii
ale persoanelor fizice şi/sau juridice legal constituite 49.
Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor
obşteşti să desfăşoare activitatea de întreprinzător. Legea cu
privire la asociaţiile obşteşti, nr.837/1996, stabileşte că asociaţia
obştească este în drept să desfăşoare activitate economică ce
rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, dar numai
pentru realizarea scopurilor şi sarcinilor statutare. Pentru a
practica o activitate economică ce nu rezultă nemijlocit din
scopurile prevăzute în statut, asociaţia obştească poate fonda
societăţi comerciale şi cooperative. Asociaţia obştească poate
avea în proprietate întreprinderi, organizaţii, instituţii (inclusiv
edituri), localuri pentru acţiuni de binefacere etc.
Astfel, constatăm că asociaţiile obşteşti, deşi nu urmăresc sco-
47 Legea învăţămîntului, nr.547/1995 // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 1995, nr.62-63, art.36 alin.(3).
49 Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, nr.837/1996 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 2007, nr.153-156, art.1 alin.(2).
134
DREPTUL AFACERILOR
pul de a obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi

pe parcurs sînt în drept să fondeze societăţi comerciale şi
cooperative. Scopul acestora din urmă este legat în mod direct de
obţinerea cîştigului. Cu toate acestea, veniturile realizate de
asociaţia obştească din activitatea economică nu pot fi distribuite
între membrii acestei asociaţii şi se folosesc în exclusivitate
pentru realizarea scopurilor pentru care a fost creată asociaţia -
scopuri filantropice, religioase, educative, sportive, culturale ş.a.
Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în
baza contractului individual de muncă nu este considerată
activitate de întreprinzător. Între acest salariat şi întreprinderea la
care lucrează se stabilesc raporturi de muncă, care sînt
reglementate de Codul muncii al Republicii Moldova.
Întreprinderea este obligată să încheie cu salariatul contract de
muncă, să-i achite salariu nu mai mic decît tariful prevăzut de
lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă de asigurare medicală,
cont special la fondul de pensionare etc.
Clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii. Aşa
cum s-a menţionat, toate persoanele juridice care au ca scop
obţinerea veniturilor poartă denumirea de întreprinderi. Reieşind
din mărimea acestora şi veniturile anuale pe care le au,
întreprinderile din republică se clasifică în întreprinderi micro,
mici şi mijlocii. Clasificarea dată o găsim în Legea privind
susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii,
nr.206/2006.
Dintre ele, cea mai sporită atenţie din partea statului o au
întreprinderile mici şi mijlocii, ele fiind cele mai active şi cele
mai numeroase în sectorul de business al Republicii Moldova. În
prezent, acestea beneficiază de numeroase facilităţi şi scutiri la
plata taxelor şi impozitelor din activitatea comercială pe care o
desfăşoară, pentru a se putea consolida şi a aduce mai tîrziu
venituri economiei naţionale.
Aşadar, sectorul întreprinderilor micro, mici şi mijlocii se
constituie din totalitatea întreprinderilor care corespund unor
135
cerinţe stabilite de lege. Este întreprindere micro agentul

economic ce corespunde următoarelor criterii: număr mediu
anual de salariaţi de cel mult 9 persoane, iar suma anuală a
veniturilor din vînzări pînă la 3 milioane de lei. Întreprindere
mică este agentul economic care dispune de un număr anual de
salariaţi de cel mult 49 de persoane, suma anuală a veniturilor din
vînzări constituind cel mult 25 milioane de lei. În sfîrşit, este
numită întreprindere mijlocie (medie) agentul economic care are
un număr anual de salariaţi pînă la 249 de persoane şi o sumă
anuală a veniturilor din vînzări pînă la 50 milioane de lei.
Tabelul 1. Criterii în funcţie de care se face clasificarea

întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii
Categoria Număr de Volumul Valoarea
persoane anual al de bilanţ
vînzărilor a activelor
(mln lei) (mln lei)
Microîntreprinderi pînă la 9 pînă la 3 pînă la 3
Întreprinderi mici pînă la 49 pînă la 25 pînă la 25
Întreprinderi mijlocii pînă la 249 pînă la 50 pînă la 50
Orice persoană fizică sau juridică poate opta pentru una din
formele de întreprinderi menţionate. Avantajul acestora se
explică prin facilităţile şi scutirile de care ele beneficiază la
achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii faţă de stat. De
asemenea, au dreptul de a participa la programe de susţinere a
întreprinderilor micro, mici şi mijlocii, dreptul de acces la
sistemul simplificat al evidenţei contabile, suporturi financiare
din partea administraţiei publice locale etc.
Nu se încadrează în categoria întreprinderilor micro, mici şi
mijlocii următorii agenţi economici: a) care ocupă o poziţie
dominantă pe piaţă; b) care au fondatori ce nu fac parte din
sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi aceşti fondatori deţin o
136
DREPTUL AFACERILOR
pondere mai mare de 35% din fondul statutar; c) companiile

fiduciare şi companiile de asigurare; d) fondurile de investiţii; e)
agenţii economici care importă mărfuri cu accize; f) băncile,
organizaţiile micro-financiare, asociaţiile de creditare şi
economii, alte întreprinderi financiare; g) casele de schimb
valutar şi lombardurile; h) întreprinderile care activează în ramura
jocurilor de noroc.
§5. Activităţi considerate monopoluri de stat
şi monopoluri naturale
Monopolul. În general, activitatea de monopol este
considerată a fi periculoasă în procesul de desfăşurare a unei
afaceri. Din acest considerent, tendinţa statului într-o economie
de piaţă este de a reduce la maximum activitatea de monopol.
Totuşi, în anumite domenii monopolul persistă, fiind susţinut şi
promovat chiar de către stat. Este vorba despre: energia electrică,
gazul natural, serviciile poştale, transportul feroviar, telefonia
fixă, fabricarea armamentului, fabricarea articolelor din tutun ş.a.
Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia
dominantă pe piaţă. Se consideră dominantă pe piaţă situaţia
acelui întreprinzător care deţine peste 35% din volumul de
vînzări de mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu de afaceri.
Monopolul de stat. Activităţile considerate monopol de stat
sînt desfăşurate exclusiv de organele statului sau de persoane
juridice constituite de stat. Prin monopolul statului se înţelege
situaţia în care un număr limitat de agenţi economici sînt investiţi
de către organele administraţiei publice cu drepturi exclusive
pentru desfăşurarea întro anumită sferă a activităţilor economice:
de producere, transportare, comercializare şi procurare a
mărfurilor şi serviciilor. Lista monopolurilor statului este
prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova, nr.582/199550, acestea fiind cele ce ţin de:
50 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.582 din 17.08.1995 cu

privire la reglementarea monopolurilor // Monitorul Oficial al Republicii
137
a) Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi

meda-
liilor, utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase,
producerea semnelor ce confirmă achitarea taxei de stat.
b) Ministerului Agriculturii: asistenţa veterinară a
animalelor in-
fectate cu boli deosebit de periculoase, fabricarea produselor din
tutun.
c) Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii
Drumu-
rilor: prestarea serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în
trafic naţional şi internaţional cu pornirea din Republica
Moldova.
d) Ministerului Sănătăţii: acordarea unor categorii de
asistenţă medicală (certificate despre starea sănătăţii psihice,
expertiza privind pierderea capacităţii de muncă, boli
molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite intervenţii
chirurgicale.
e) Ministerului Apărării: repararea armamentului,
cumpărarea
tehnicii de luptă etc.
f) Băncii Naţionale a Moldovei: emisia şi baterea monedei.
Monopolul natural prevede situaţia în care prestarea
anumitor tipuri de servicii poate fi făcută şi de agenţii economici,
alţii decît statul. Aşadar, spre deosebire de monopolul de stat,
unde serviciul este prestat doar de organul de stat, în cazul
monopolului natural se implică şi agenţii economici privaţi.
Din această categorie fac parte: activităţile legate de
exploatarea căilor ferate, a gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor
navigabile, porturilor fluviale, reţelele de radiodifuziune şi
televiziune de stat, exploatarea reţelei de gaze şi sistemul de
Moldova, 1995, nr.59-60.

138
DREPTUL AFACERILOR
gazificare, transportul gazelor prin conducte, aprovizionarea cu

energie electrică, energia termică, apa prin conducte, colectarea
gunoiului şi a zăpezii, acordarea serviciilor funerare, exploatarea
aeroporturilor şi a sistemului de dirijare a circulaţiei aeriene.
Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural,
deoarece, pe de o parte, prezintă un risc sporit, iar, pe de alta,
agenţii economici care desfăşoară astfel de activităţi pot influenţa
negativ piaţa de bunuri şi servicii. De exemplu, din lipsa
posibilităţii de a alege, omul de rînd nu poate schimba agentul
economic care îi livrează energie termică (n.n. - „Termocom”
S.A.), energie electrică (n.n. - ÎCS „Gas Natural Fenosa”), apă
(n.n. - „Apă-Canal” S.A.), gaze naturale (n.n. - „Moldova-Gaz”
S.A.) etc., fiind nevoit să accepte toate condiţiile impuse de
organizaţia care îi prestează aceste servicii.
În acelaşi timp, statul are dreptul să intervină în activitatea
acestor monopolişti comerciali, pentru a proteja cumva
consumatorii de posibilele abuzuri. Aşa o face, de exemplu,
Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (ANRE)
care verifică în permanenţă activitatea monopoliştilor „Gas
Natural Fenosa”, „Moldova Gaz”, „Termocom” etc., avînd
dreptul să le aplice amenzi, iar, în cele din urmă, să le retragă
chiar licenţa de activitate dacă încalcă sistematic drepturile
consumatorilor.
§6. Activităţi interzise

Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător
interzise. În lipsa unor reglementări exprese, în această listă se
includ activităţile care pot să aducă un profit material şi pentru
care este prevăzută o pedeapsă penală sau administrativă 51.

139
De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova 52 există

un capitol separat, numit „Infracţiuni economice”, în care sînt
prevăzute infracţiunile comise în cadrul activităţii de
întreprinzător. Astfel, potrivit Codului penal, sînt interzise şi se
pedepsesc următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane
(art.165), munca forţată (art.168), traficul de copii (art.206),
practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii farmaceutice
(art.214), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a
titlurilor de valoare false (art.236), dobîndirea creditului prin
înşelăciune (art.238), practicarea ilegală a activităţii de
întreprinzător (art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea
fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor (art.244),
limitarea concurenţei libere şi concurenţa neloială (art.246),
contrabanda (art.248), eschivarea de la achitarea plăţilor vamale
(art.249), înşelarea clienţilor (art.255), executarea necalitativă a
construcţiilor (art.257) etc.
În Codul contravenţional al Republicii Moldova 53 un capitol
aparte este consacrat contravenţiilor ce afectează activitatea de
întreprinzător (Capitolul XV)54. Dintre acestea enumerăm:
desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.263),
comerţul sau transportul de mărfuri a căror comercializare este
interzisă ori limitată (art.267), plasarea pe piaţă a produselor
alimentare cu termen de valabilitate expirat sau fără indicarea
acestui termen (art.269), încălcarea regulilor de comerţ (art.273),
încălcarea regulilor de comerţ în piaţă (art.274), încălcarea
legislaţiei în domeniul pieţei produselor petroliere (art.277),
comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice (art.286),
activitatea bancară fără autorizaţie (art.290), încălcarea legislaţiei
în domeniul asigurărilor (art.305) etc.
52 Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129/1012.
53 Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6/15.
54 Contravenţii sînt încălcări ale prevederilor din Codul contravenţional, la
fel cum infracţiunile reprezintă încălcări ale normelor din Codul penal.
140
DREPTUL AFACERILOR
§7. Profesii liberale (libere)

În legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate
liberale. Cu toate acestea, denumirea lor o desprindem din
diferite acte normative. Aşadar, din categoria profesiilor liberale
fac parte profesiile de: avocat, contabil, notar, medic, profesor,
muzician etc.55
În primul rînd, la baza evidenţierii unei profesii liberale stă
criteriul punerii de către o persoană la dispoziţia tuturor celor
interesaţi a cunoştinţelor şi abilităţilor, contra unui onorar. În al
doilea rînd, aceste profesii trebuie să fie practicate liber, fără ca
persoanele ce le desfăşoară să fie în subordinea cuiva. De
exemplu, dacă profesorul ţine un curs de lecţii la universitate, nu
putem spune că el desfăşoară profesie liberală, deoarece este
angajatul universităţii, lucrînd în baza contractului de muncă,
primind salariu. În schimb, dacă profesorul mai deţine o patentă
de întreprinzător şi după universitate ţine cursuri particulare celor
interesaţi, contra plată, spunem că exercită o profesie liberală. La
fel şi în cazul contabilului, auditorului, medicului, avocatului,
notarului etc.
În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea
liberală reprezintă acea profesie, dobîndită de o persoană fizică
prin pregătire profesională în cadrul sistemului de învăţămînt,
exprimată într-o specialitate, care ar urma să fie exercitată în mod
liber şi independent, prin orice formă de organizare ar dori
fiecare (individual sau prin birouri particulare) 56. În schimbul
acestui serviciu trebuie să se plătească un onorariu în bani.
Taxele pentru servicii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, se
fac publice prin afişarea în Internet, la intrarea în birou, pe panou,
perete sau chiar pe uşă. Important este să fie văzute de către
clienţi.
55 Dintre toate, avocatura este considerată „regina profesiilor liberale”.

56 C.Tufan. Profesiile libere (liberale) // Revista de Drept Comercial
(Bucureşti, Romînia), 1997, nr.10, p.72.
141
De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la

avocatură, nr.1260/200257, stabileşte că profesia de avocat este
liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonomă, dar
nu este activitate de întreprinzător (art.1)58. Persoana care
activează în calitate de avocat nu poate exercita în acelaşi timp şi
alte profesii59. În această privinţă, legea prevede că profesia de
avocat este incompatibilă cu: a) oricare funcţie remunerată, cu
excepţia funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică,
precum şi cu cea de arbitru al judecăţii arbitrale (arbitraj); b)
activitatea de întreprinzător; c) activitatea de notar; d) alte
activităţi ce lezează demnitatea şi independenţa profesiei de
avocat sau bunele moravuri (art.11).
Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul
pentru a fi consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică.
Asistenţa juridică prestată de avocat se face contra plată. Luînd
în considerare starea materială a persoanei, avocatul îi poate
acorda asistenţă juridică şi în mod gratuit.
Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă
juridică în bază de contract. Contractul de asistenţă juridică se
semnează de avocat şi client, se aplică ştampila personală a
avocatului şi se înregistrează într-un registru special 60. De
57 Legea cu privire la avocatură, nr.1260 din 19.07.2002 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.159/582.
58 Din acest considerent, cu înregistrarea cabinetului avocatului şi a
biroului asociat de avocaţi se ocupă Ministerul Justiţiei, aşa cum se procedează
şi în cazul asociaţiilor obşteşti.
59 În Republica Moldova avocat poate deveni persoana fizică care are
diplomă de licenţiat în drept, se bucură de o reputaţie ireproşabilă şi a fost
admisă în profesia de avocat după susţinerea examenelor de calificare. Sînt
scutite de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare
persoanele care deţin titlul de doctor, precum şi cele care au cel puţin 10 ani
vechime în muncă în funcţia de judecător sau de procuror. Pentru a primi
licenţa de avocat, aceste persoane depun o cerere la Ministerul Justiţiei şi în
termen de 10 zile li se eliberează licenţa.
60 Cabinetul avocatului şi biroul asociat de avocaţi ţin registrul
contractelor de asistenţă juridică încheiate cu clienţii, duc evidenţa fiscală şi
achită statului anumite taxe din cîştigurile obţinute.
142
DREPTUL AFACERILOR
asemenea, în contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul se

prestează în mod gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat
pentru asistenţa juridică. Excepţie fac cazurile de reprezentare a
intereselor soţului, soţiei şi rudelor pînă la gradul al patrulea
inclusiv (copii, fraţi, surori, părinţi, bunei, nepoţi, verişori).
143
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 11.
REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE
ÎNTREPRINZĂTOR
§1. Consideraţii generale

Prin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător
urmează să înţelegem cum statul, avînd la îndemînă legile şi alte
acte normative, contribuie la organizarea şi supravegherea
desfăşurării normale a activităţii de întreprinzător în republică.
Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii
societăţi. Atît timp cît se desfăşoară conform legii şi nu limitează
drepturile altor persoane, activitatea de întreprinzător trebuie să
fie liberă.
Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor,
activitatea de întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi:
vînzarea de mărfuri fără a deţine licenţă de activitate, falsificarea
produselor, prestarea de servicii necalitative, periculoase pentru
viaţa şi sănătatea celor din jur ş.a.
Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate
numeroase acte normative, prin care statul impune anumite reguli
de joc tuturor întreprinzătorilor 61. Aceste reguli sînt stabilite prin
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/200662,
au scopul de a disciplina întreprinzătorii şi se referă la: a)
înregistrarea de stat; b) obţinerea licenţelor de stat pentru genul
de activitate practicat; c) achitarea la timp a taxelor şi impozitelor
faţă de bugetul de stat; d) ţinerea evidenţei contabile; e)
61 Pe parcursul anilor, reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător
a fost obiectul multor acte normative. S-a observat că acesta este mecanismul
prin care statul intervine, uneori abuziv în activitatea societăţilor comerciale. În
loc să întreprindă măsuri de liberalizare a pieţei, mulţi ani la rînd autorităţile au
pus piedici în realizarea iniţiativei private (N.Roşca, S.Baieş. Dreptul
afacerilor. Volumul I. - Chişinău: „Tipografia Centrală”, 2004, p.65).
62 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845-XII din
03.01.92 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.2.
144
DREPTUL AFACERILOR
respectarea legislaţiei muncii; f) respectarea drepturilor

consumatorilor; g) protecţia mediului înconjurător etc.
Organele de stat sînt în drept să aplice sancţiuni pentru
încălcările comise de întreprinzători. De exemplu, practicarea
ilegală a activităţii de întreprinzător soldată cu obţinerea unui
profit în proporţii mari este calificată de Codul penal al
Republicii Moldova ca infracţiune şi vinovatul se pedepseşte cu
amendă sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă
infractor este persoana juridică, atunci se va aplica o amendă
însoţită de retragerea dreptului de a mai desfăşura pe viitor genul
respectiv de activitate (art.241 Cod Penal).
§2. Rolul statului în activitatea de întreprinzător

Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia
unor fenomene ca şomajul, sărăcia, poluarea mediului,
monopolul etc. Deşi în Constituţia Republicii Moldova este
prevăzută libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător,
această libertate nu este una absolută, deoarece statul are dreptul
să intervină în diferite feluri pentru a ţine sub control activitatea
respectivă.
În primul rînd, statul elaborează legi şi acte normative
subordonate legilor, cum sînt hotărîrile de guvern,
regulamentele, deciziile, ordinele ministerelor, decretele
preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care este
reglementată întreaga activitate aducătoare de profit din
republică.
În al doilea rînd, prin aceste acte normative în seama
întreprinzătorilor sînt puse un şir de obligaţiuni, cum sînt: -
înregistrarea de stat; - obţinerea licenţei de activitatea; - ţinerea
evidenţei contabile; - achitarea la timp a impozitelor şi a taxelor
faţă de stat; - concurenţa liberă pe piaţa produselor şi a
serviciilor; - protecţia consumatorilor; - respectarea legislaţiei
muncii etc.
145
Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în

activitatea de întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de
necesitatea de a proteja interesele majore ale societăţii şi de a
asigura: formarea bugetului de stat, deschiderea noilor locuri de
muncă, protecţia drepturilor consumatorului, concurenţa legală,
protecţia mediului înconjurător etc.
Organele de stat pot emite acte normative doar în limita
competenţelor stabilite de legislaţie. Emiterea unui act normativ
sau a unei dispoziţii care lezează drepturile întreprinzătorilor este
ilegală şi poate fi atacată în instanţele judecătoreşti. Dacă
întreprinzătorului i-au fost aduse daune materiale ca rezultat al
executării acestor acte şi dispoziţii, pagubele vor fi reparate de
organul de stat care a emis actul respectiv 63.
În al treilea rînd, statul verifică nivelul de respectare a
legislaţiei, iar dacă constată anumite încălcări, aplică sancţiuni.
De exemplu, inspectoratul fiscal verifică cum agenţii economici
achită taxele şi impozitele; organul de licenţiere - respectarea
condiţiilor de licenţiere; inspecţia muncii - cum este respectată
legislaţia muncii etc.64
Sancţiunile care se aplică pot fi diferite: amenda, retragerea
licenţei, interdicţia de a desfăşura un anumit gen de activitate,
interdicţii impuse la importul şi exportul mărfurilor etc. Aceste
mijloace statul le foloseşte în scopul de a ţine sub control
activitatea de întreprinzător.
63 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Cartier, 1997, p.42-43.

64 Cerinţele faţă de timpul de muncă şi timpul de odihnă al muncitorilor,
eliberarea obligatorie a poliţei de asigurare medicală fiecărui muncitor,
acordarea unui salariu nu mai mic decît salariul minim prevăzut de lege, igiena
şi protecţia muncii, eliberarea bonului de casă la procurarea mărfurilor
(serviciilor), ambalajul produselor alimentare, nepoluarea mediului
înconjurător etc.
146
DREPTUL AFACERILOR
§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător

Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la
întîmplare. Persoana care doreşte să înceapă o afacere mai întîi
trebuie să se înregistreze conform legii. În caz contrar,
practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (fără a fi
înregistrat) este considerată infracţiune, fiind sancţionată de
Codul penal al Republicii Moldova.
Legislaţia Republicii Moldova prevede că persoana juridică
se consideră constituită din momentul înregistrării ei de către
stat65. În-

147
-
registrarea de stat urmează a fi înţeleasă ca o recunoaştere
(certifi care) din partea statului, prin intermediul organelor sale
abilitate, a creării, reorganizării ori lichidării persoanelor juridice
şi a întreprinzătorilor individuali, precum şi orice alte modificări
şi completări aduse în actele de constituire a acestora.
Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri:
efectuarea unui control asupra persoanelor care desfăşoară
activitatea de întreprinzător; prevenirea şi combaterea
activităţilor ilegale; ţinerea unei evidenţe statistice; promovarea
politicii de impozitare; furnizarea pentru cei interesaţi a
informaţiei cu privire la identitatea şi situaţia financiară a
persoanelor înregistrate.
Organul de înregistrare. Unica instituţie publică care prin
intermediul oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele
statului, înregistrarea persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali este Camera Înregistrării de Stat. Oficiile teritoriale
ale Camerei sînt conduse de registratori de stat. Acestea au un şir
de atribuţii, cum sînt: primesc cererile de înregistrare, verifică
setul de acte depuse pentru înregistrare, înregistrează persoanele
juridice şi întreprinzătorii individuali sau refuză înregistrarea
acestora etc.
Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi
întreprinzătorii individuali se înregistrează la oficiul teritorial al
Camerei Înregistrării de Stat în a cărui rază de deservire îşi au
sediul. Certificatul de înregistrare este documentul care confirmă
înregistrarea de stat, luarea la evidenţă fiscală. Certificatul
respectiv se eliberează numai după ce a avut loc înregistrarea de
stat. Înregistrarea nu se face gratuit. Taxa pentru înregistrarea de
stat a persoanelor juridice este de 250 lei, iar pentru
întreprinzătorii individuali – de 54 lei.
Actele necesare pentru înregistrare. Pentru înregistrarea de
stat a persoanei juridice se depun următoarele acte: a) cererea de
înregistrare; b) hotărîrea de constituire semnată de fondatori; c)
148
DREPTUL AFACERILOR
actul de constituire (statutul); d) dovada achitării taxei de
înregistrare; e) certificatul care confirmă depunerea de către
fondatori a cotei-părţi în capitalul social al persoanei juridice, în
mărimea şi în termenul prevăzut de legislaţie. Pentru aportul
depus în bani la capitalul social trebuie prezentat certificatul
bancar, iar cu privire la aporturile depuse în natură (construcţii,
terenuri, maşini, tractoare, aparate de lucru etc.) se va prezenta
actul de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natură, în
care este indicat costul fiecărui bun (art.144 din Codul civil).
Pe lîngă aceste acte, în anumite situaţii pot fi solicitate şi alte
acte: de exemplu, în cazul înregistrării unei organizaţii religioase
se cere şi avizul Serviciului Culte; pentru fondarea unor teatre,
muzee, circuri, cinematografe, este solicitat şi avizul Ministerului
Culturii; la fondarea de licee şi universităţi – avizul Ministerului
Educaţiei.
Registratorul verifică legalitatea actelor depuse pentru
înregistrare şi adoptă o decizie, de înregistrare sau de refuz. În
cazul deciziei de refuz, actele pentru înregistrare pot fi depuse în
mod repetat, numai dacă au fost înlăturate cauzele care au stat la
baza refuzului de înregistrare. Mai mult ca atît, decizia de refuz
poate fi contestată în instanţa de judecată şi anulată.
Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două
registre unice pentru întreaga republică: Registrul de stat al
persoanelor juridice şi Registrul de stat al întreprinzătorilor
individuali. Registrele de stat se ţin în mod computerizat şi
manual. În situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două
registre (manual şi computerizat), se consideră autentice datele
din registrul ţinut manual66.
Se consideră că persoana juridică există atîta timp cît
figurează în registrul de stat. Dacă se descoperă faptul că în
numele „persoanei juridice” neînregistrate sau radiate din

149
-
registrul de stat au fost încheiate contracte, efectuate transferuri
băneşti ori alte acţiuni similare, acest lucru se consideră încălcare
a legii şi cei vinovaţi riscă o pedeapsă, penală sau
contravenţională.
§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător

4.1. Noţiunea de licenţă
Definiţia licenţei este formulată de Legea privind
reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător,
nr.451/2001, şi anume: „Licenţa este un act administrativ cu
caracter permisiv, eliberat de au toritatea de licenţiere în procesul
de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă dreptul
titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită,
genul de activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu
respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere”.
Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza
căruia persoana poate să desfăşoare o anumită activitate care îi
aduce profit. Lista activităţilor care se desfăşoară în baza licenţei
este prevăzută de lege, iar dreptul de a practica activitatea pentru
care este necesară licenţă apare numai din momentul obţinerii
acesteia.
Licenţele sînt documente de strictă evidenţă. Ele se
întocmesc pe formulare tipizate, au serie şi număr. Modelul
formularului de licenţă se aprobă de Guvern. Orice licenţă trebuie
să conţină: a) denumirea autorităţii de licenţiere; b) seria,
numărul şi data eliberării/ prelungirii licenţei; c) denumirea,
forma juridică de organizare, adresa juridică a titularului de
licenţă; d) data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a
întreprinderii; e) genul de activitate, integral sau parţial, pentru a
cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f) termenul de valabilitate
a licenţei; g) semnătura conducătorului autorităţii de licenţiere
sau a adjunctului, însoţită de ştampilă.
150
DREPTUL AFACERILOR
De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar
în cazurile prevăzute de lege există şi unele excepţii în acest sens:
3 ani pentru fabricarea şi vînzarea producţiei alcoolice şi a berii;
1 an pentru organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc,
loteriilor, mizelor la competiţii sportive; importul, fabricarea,
comercializarea produselor din tutun.
Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele
categorii de licenţe, taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile
farmaceutice este de 1800 lei, pentru aducerea de peste hotare şi
comercializarea produselor din tutun - 20.000 de lei, a băuturilor
alcoolice - 40.000 de lei, a benzinei şi motorinei - 200.000 de lei
etc. Sumele respective se achită o singură dată, la momentul
obţinerii licenţei.
În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau
o altă nouă subdiviziune separată, el este obligat să depună la
Camera de Licenţiere o cerere de reperfectare a licenţei, în
vederea includerii în anexa la licenţă a unei noi adrese de
desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau altă
subdiviziune separată a titularului de licenţă, lui i se eliberează
copii autorizate de pe aceasta. Copiile confirmă dreptul filialei de
a desfăşura activităţi pe baza licenţei obţinute. De menţionat că
deţinătorul licenţei nu este în drept să transmită licenţa unei altei
persoane. Încălcarea acestei interdicţii are ca efect retragerea
licenţei.
Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică
persoanele fizice înregistrate ca întreprinzători individuali 67 la
Camera Înregistrării de Stat şi persoanele juridice cu scop
lucrativ68.
Licenţa este valabilă de la data eliberării şi pînă la data
expirării ei. Acţiunea licenţei încetează în caz de suspendare,
67 Timp îndelungat se numeau întreprinderi individuale.
68 Societăţile comerciale (societatea cu răspundere limitată, societatea pe
acţiuni, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită), cooperativele
de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale.
151
-
anulare, retragere sau de expirare a termenului de valabilitate.
Camera de Licenţiere este în drept să controleze cum titularul de
licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă. Dacă se constată
încălcări, titularul de licenţă va fi sancţionat prin suspendarea sau
retragerea licenţei. Se poate ajunge pînă la dizolvarea şi
lichidarea titularului de licenţă69.
4.2. Organele împuternicite cu activitatea de licenţiere

În prezent, în Republica Moldova există 6 organe
împuternicite cu eliberarea licenţelor: 1) Camera de Licenţiere; 2)
Banca Naţională a Moldovei; 3) Comisia Naţională a Pieţei
Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Energetică; 5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei; 6) Consiliul
Coordonator al Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi,
cele mai multe feluri de licenţe eliberează Camera de Licenţiere.
1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare
Cameră) este un organ de stat aflat în subordinea Ministerului
Economiei, are statut de persoană juridică, dispune de ştampilă şi
îşi desfăşoară acti vitatea pe baza unui regulament aprobat de
Guvern.
Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor.
Pe lîngă aceasta, Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi
anume: a) eliberează, prelungeşte, reperfectează, reia
valabilitatea licenţelor, eliberează copii şi duplicate ale acestora,
suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite licenţe; b)
organizează controlul asupra respectării de către titularii de
licenţe a condiţiilor de licenţiere; c) ţine dosarele de licenţiere şi
registrul de licenţiere; d) prezintă Ministerului Economiei dări de
seamă anuale privind activitatea sa. Deciziile Camerei de
Licenţiere pot fi contestate în instanţa judecătorească.
69 Dacă acesta este o persoană juridică.
152
DREPTUL AFACERILOR
Genurile de activitate care se supun licenţierii de către
Camera de Licenţiere sînt numeroase. Dintre ele enumerăm doar
cîteva: activitatea de audit; activitatea de evaluare a bunurilor
imobile; activitatea burselor de mărfuri; organizarea şi
desfăşurarea loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea
cazinourilor, exploatarea automatelor de joc cu cîştiguri băneşti,
stabilirea mizelor la competiţiile sportive; importul şi
comercializarea producţiei alcoolice, a berii, produselor din
tutun; construcţiile de clădiri; îmbutelierea apelor minerale şi
naturale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază;
activitatea farmaceutică; transportul auto de călători în folos
public; activitatea de turism; activitatea de broker vamal etc.
2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază
ale Băncii Naţionale face parte cea de licenţiere şi supraveghere a
activităţii instituţiilor financiare din republică (art.5 al Legii cu
privire la Banca Naţională a Moldovei, nr.548/199570). Cu alte
cuvinte, Banca Naţională este singurul organ de stat care
eliberează licenţe pentru activitatea băncilor comerciale din ţară,
fiind în drept să le impună sancţiuni sau chiar să le retragă aceste
licenţe. Pe lîngă aceasta, Banca Naţională este singura instituţie
care eliberează licenţe pentru activitatea de schimb valutar.
3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritate
publică autonomă, responsabilă faţă de Parlament, care
reglementează şi autorizează activitatea participanţilor la piaţa
financiară nebancară, supraveghind respectarea legislaţiei de
către ei. În acest scop, Comisia Naţională este învestită cu putere
de decizie, de intervenţie, de control şi de sancţionare
disciplinară şi administrativă (art.1 al Legii privind Comisia
Naţională a Pieţei Financiare, nr.192/199871).
70 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr.548 din 21.07.95 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.56-57.
71 Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192 din
12.11.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.22-23.
153
-
În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extind asupra
participanţilor la piaţa financiară nebancară, care cuprinde:
deţinătorii de valori mobiliare, investitorii, asiguraţii,
organizaţiile care lucrează pe piaţa valorilor mobiliare, Biroul
Naţional al Asigurărilor de Autovehicule din Republica Moldova,
membrii asociaţiilor de economii şi împrumut, clienţii
organizaţiilor de microfinanţare şi participanţii profesionişti la
piaţa financiară nebancară. Reieşind din aceasta, la atribuţiile de
bază ale Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare se referă
eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea asigurătorilor
(reasiguratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b)
activitatea de gestiune a activelor fondurilor nestatale de pensii;
c) activitatea asociaţiilor de economii şi împrumut; d) activitatea
profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare.
4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică
(pe scurt - ANRE) este autoritatea învestită cu atribuţii de
reglementare şi monitorizare a domeniului energeticii: energia
electrică, gaze naturale, benzină, motorină, alte produse
petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe pentru
desfăşurarea activităţilor sus-menţionate în conformitate cu
Legea cu privire la gaze, Legea cu privire la energia electrică şi
Legea privind piaţa produselor petroliere (art.4 din Legea cu
privire la energetică, nr.1525/199872).
5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei (pe scurt -
ANRCETI). Agenţia, în limitele competenţelor sale, are dreptul
să elibereze, să
72 Legea cu privire la energetică, nr.1525-XIII din 19.02.98 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.50-51.
154
DREPTUL AFACERILOR
suspende ori să revoce licenţele, să elaboreze şi să modifice
condiţiile de licenţă conform legii şi să efectueze controlul
respectării acestora (art.10 pct.(c) din Legea comunicaţiilor
electronice, nr.241/200773).
ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de
activitate pentru: a) utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio
şi/sau a resurselor de numerotare în scopul furnizării reţelelor
şi/sau serviciilor de comunicaţii electronice; b) serviciile de
creare, implementare şi de asigurare a funcţionării sistemelor
informaţionale automatizate de importanţă statală, inclusiv a
produselor program. În alţi termeni, Agenţia este responsabilă de
acordarea licenţelor pentru frecvenţele de undă radio, tele,
programelor Internet, telefonie mobilă (Orange, Moldcell, Unité)
şi fixă (Moldtelecom). Lista licenţelor eliberate de ANRCETI se
publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului acordă
licenţe pentru difuzarea programelor pe cale radioelectrică
terestră şi/sau prin orice alte mijloace de telecomunicaţii decît
cele radioelectrice terestre (art.23-34 din Codul audiovizualului
al Republicii Moldova74). Cu alte cuvinte, acordă licenţe pentru
posturile de radio şi televiziune pe teritoriul republicii.
§5. Concurenţa în activitatea de întreprinzător

5.1. Noţiunea de concurenţă
Conceptul de concurenţă este prevăzut de Constituţia
Republicii Moldova, potrivit căreia piaţa, libera iniţiativă
economică şi concurenţa loială sînt factorii de bază ai economiei
(art.9), iar statul trebuie să asigure protecţia concurenţei loiale în
procesul desfăşurării activităţii de întreprinzător de către agenţii
economici (art.126).
73 Legea comunicaţiilor electronice, nr.241-XVI din 15.11.2007 //
74 Codul audiovizualului al Republicii Moldova, nr.260 din 27.07.2006 //
155
Definiţie. Concurenţa este definită ca o liberă competiţie

între agenţii economici care oferă pe piaţă bunuri şi servicii ce
tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale
consumatorilor.
În aşa mod, concurenţa este considerată o luptă dintre agenţii
economici pentru cîştigarea clientelei şi extinderea afacerilor 75. În
această luptă, fiecare agent economic îşi pune ca scop lărgirea
pieţei de desfacere şi realizarea unor profituri cît mai mari.
Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa
ţine agenţii economici sub o presiune continuă, ei fiind gata să
reacţioneze oricînd la cerinţele pieţei 76. Dreptul la concurenţă
trebuie exercitat cu bună-credinţă, corectitudine şi onestitate în
afaceri, fără a încălca libertăţile celorlalţi agenţi economici.
Numai în acest caz putem vorbi despre o concurenţa licită sau
loială; în caz contrar, ia naştere concurenţa neloială.
Cadrul normativ naţional din sfera concurenţei este constituit,
în principal, din Legea cu privire la protecţia concurenţei
nr.1103/200077.
Supravegherea activităţii de concurenţă este realizată de către
stat. Organul de stat în sarcina căruia revine supravegherea
activităţii de concurenţă în Republica Moldova este Agenţia
Naţională pentru Protecţia Concurenţei 78.
5.2. Condiţiile necesare pentru o concurenţă loială
75 DEX-ul defineşte concurenţa ca o rivalitate comercială, luptă dusă cu

mijloace economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc., pentru
acapararea pieţei, desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea
unor cîştiguri cît mai mari ( - Bucureşti: Univers enciclopedic, 1996, p.208).
76 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Cartier, 1997, p.54.
77 Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr.1103 din 30.06.2000 //
78 Agenţia a fost creată în anul 2007, în scopul de a efectua controlul de
stat asupra respectării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei de către
agenţii economici. Pentru mai multe informaţii, a se vedea site-ul oficial al
Agenţiei - www.anpc.md.
156
DREPTUL AFACERILOR
Concurenţa loială înseamnă concurenţa desfăşurată în
condiţii normale. Pentru existenţa unei concurenţe normale pe
piaţa de desfacere trebuie să fie întrunite mai multe condiţii: a)
concurenţa să fie liberă, onestă şi cu bună-credinţă; b) să fie
prezenţi mai mulţi agenţi economici; c) comerţul, preţurile şi
tarifele să fie libere; d) agenţilor economici care deţin o situaţie
dominantă pe piaţă le este interzis să facă abuz.
La acestea se adaugă şi necesitatea adoptării unor legi reuşite
în domeniul concurenţei, cu ajutorul cărora ar putea fi combătut
fenomenul concurenţei neloiale din rîndul agenţilor economici.
a) Concurenţa trebuie să fie liberă, onestă şi cu bună-
credinţă. Agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în
limitele prevăzute de legislaţie, în corespundere cu tradiţiile,
regulile de corectitudine şi de onestitate în afaceri. Este interzis
agentului economic să-şi exercite drepturile în vederea limitării
concurenţei, lezării intereselor legitime ale consumatorului şi
abuzului de situaţia sa dominantă79.
b) Să fie prezenţi mai mulţi agenţi economici. Pe piaţa
măr-
furilor şi serviciilor de acelaşi fel trebuie să existe mai mulţi
agenţi economici. Numărul prea mic de agenţi economici
transformă piaţa într-un monopol, în care consumatorul nu mai
are de unde alege, fiind nevoit să accepte mărfuri şi servicii dintr-
o singură sursă.
c) Comerţul, preţurile şi tarifele să fie libere.
Liberalizarea
comerţului presupune că fiecare agent economic este în drept să
producă şi să vîndă mărfurile pe care le doreşte. Concurenţa este
posibilă numai dacă în republică există o libertate a comerţului; şi
invers, libertatea comerţului are sens numai dacă este prezentă
concurenţa între mulţi producători şi ofertanţi de servicii.
79 E.Cojocari. Dreptul economic (partea generală). - Chişinău: Business-

Elita, 2006, p.55.
157
De regulă, agentul economic îşi stabileşte singur preţul la

mărfuri şi servicii. Prin excepţie, statul poate impune prin
hotărîre de Guvern un şir de tarife pe care agenţii economici sînt
obligaţi să le respecte, şi anume: la pîine, ulei, lactate,
medicamente, transportul de călători, energia electrică şi termică,
gazul natural80.
d) Agenţilor economici care deţin o situaţie dominantă pe
piaţă le este interzis să facă abuz. Situaţie dominantă pe piaţă
este situaţia agentului economic pe piaţa de mărfuri sau de
servicii, care îi dă acestuia posibilitatea de a exercita o influenţă
decisivă pe piaţa respectivă (art.2 al Legii cu privire la protecţia
concurenţei).
Pentru a fi recunoscut dominant, agentul economic trebuie să
deţină pe piaţa unei anumite mărfi (serviciu) o cotă mai mare de
35 la sută.
5.3. Concurenţa neloială
Cuvîntul neloial înseamnă „necinstit”, „contrar normelor de
conduită în afaceri”. Concurenţa neloială este un fenomen negativ
şi constă în acţiunile agentului economic de a obţine avantaje
neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, fapt ce aduce sau
poate aduce prejudicii altor agenţi economici, inclusiv prin a
prejudicia reputaţia lor în afaceri (art.2 al Legii cu privire la
protecţia concurenţei).
Faptele de concurenţă neloială sînt interzise. Ca exemple de
concurenţă neloială am putea enumera: a) răspîndirea
informaţiilor false în stare să prejudicieze averea şi/sau reputaţia
altui agent economic; b) inducerea în eroare a cumpărătorilor cu
privire la locul de producere, calitatea şi însuşirile mărfurilor; c)
folosirea neautorizată a emblemei, mărcii comerciale, denumirii
80 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.547 din 04.08.1995 cu

privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a preţurilor
(tarifelor) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.53-54.
158
DREPTUL AFACERILOR
de firmă81; d) folosirea sau divulgarea informaţiilor care
constituie secret comercial al firmei ş.a.
Actele de concurenţă neloială sînt sancţionate de Codul penal
al Republicii Moldova. Astfel, orice act de concurenţă neloială,
inclusiv: a) crearea situaţiilor de confuzie cu produsele sau cu
activitatea de întreprinzător a unui concurent; b) răspîndirea, în
procesul comerţului, de afirmaţii false, care discreditează
activitatea concurentului; c) inducerea în eroare a consumatorului
referitor la mărfurile concurentului; d) compararea în scopuri
publicitare a mărfurilor unui agent economic cu ale altor agenţi
economici, se pedepsesc cu amendă de pînă la 40 mii lei sau cu
închisoare de pînă la un an (art.246)82.
Faptele de concurenţă neloială comise de unii agenţi
economici generează probleme agenţilor economici care
activează cinstit.
Cel mai convingător exemplu de concurenţă neloială serveşte
piaţa produselor petroliere din Republica Moldova, care se
confruntă la moment cu probleme grave. Situaţia este generată de
lipsa unui cadru normativ, de metodologia greşită de calcul al
preţurilor la benzină, motorină, precum şi de ineficienţa Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Concurenţei83.
§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în

activitatea de întreprinzător
81 Cele mai răspîndite cazuri de concurenţă neloială sînt încercările de a

crea confuzie în mintea consumatorilor. De exemplu, unele firme încearcă să
aplice mărci care se aseamănă foarte mult („pînă la confuzie”) cu o marcă
binecunoscută în lume. Au devenit deja banale confuziile de genul „Reebok” -
„Reabok”, „Panasonic” - „Panasunic” „Parlament” - „Parliament”, „Abibas” -
„Adidas” ş.a.
82 Pentru persoanele juridice amenda este mult mai mare şi este însoţită de
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5
ani.
83 A.Lupuşor. Piaţa produselor petroliere din Moldova: analiza
reglementării, concrenţei şi preţurilor. - Chişinău: „Expert-Grup”, 2011, p.5.
159
Definiţie. Consumator este orice persoană fizică care

intenţionează să comande sau să procure ori care comandă,
procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate
de activitatea de întreprinzător sau profesională 84.
Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean,
străin sau apatrid. Persoana juridică nu poate avea calitatea de
consumator85. Consumatorul trebuie să procure bunuri sau să
beneficieze de servicii pentru necesităţi personale, casnice şi
familiale. Dacă o face pentru alte interese (profesionale, de
întreprinzător), persoana nu mai poate fi numită consumator.
La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se
găseşte în faţa unei abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară
de avantajele pe care i le oferă, îi creează şi numeroase dificultăţi.
Astăzi consumatorul nu mai este cumpărătorul de altădată, care
procura bunuri de pe o piaţă de mici dimensiuni, dar el s-a
transformat într-un element al consumului de masă, făcînd
obiectul campaniilor publicitare şi al presiunilor exercitate de
grupuri de producători, care controlează piaţa 86.
Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii
în calitatea lor de consumatori împotriva riscului de a cumpăra
produse care pot pune în pericol viaţa, sănătatea şi interesele lor
materiale. În acest context, Legea privind protecţia
84 Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105-XV din 13.03.2003 //

85 În Uniunea Europeană, de exemplu, consumator poate fi şi persoana
juridică. În măsura în care procurarea unor bunuri se face pentru amenajarea
oficiului de lucru al întreprinderii, se consideră că întreprinderea este
consumator. Aceste bunuri procurate vor contribui la satisfacerea nevoilor
curente ale întreprinderii. În Republica Moldova calitatea de consumator o
poate avea doar persoana fizică.
86 El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii,
comercianţii etc.) se folosesc pentru a obţine profituri cît mai ridicate în
schimbul unui produs sau serviciu necorespunzător (O.Plotnic. Protecţia
consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene //
Revista Naţională de Drept, 2010, nr.7-8, p.58).
160
DREPTUL AFACERILOR
consumatorilor, nr.105/2003, enumeră principalele drepturi ale
consumatorului:
- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat
responsabil de protecţia drepturilor consumatorilor în republică
este Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei,
Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor;
- de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs
ori un serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea,
interesele sale legitime în calitate de consumator;
- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului,
repararea prejudiciului material, moral şi venitul ratat în legătură
cu produsul ori serviciul acordat în mod necalitativ;
- de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise
privind produsele achiziţionate şi serviciile prestate etc.
Obligaţiile producătorului şi ale vînzătorului.
Producătorul este persoana care a fabricat bunurile. El este
obligat să indice în documentaţia de însoţire a produsului, pe
etichetă, sau prin alte modalităţi, regulile de utilizare, depozitare
şi transportare a produsului, iar vînzătorul trebuie să le aducă la
cunoştinţa consumatorului.
Vînzătorul este obligat să înmîneze bon de casă, care
confirmă faptul cumpărării produsului. Bonul de casă se
eliberează pentru orice bun care a fost procurat, indiferent de
costul acestuia87. Pe lîngă aceasta, vînzătorul trebuie să dispună
de Registrul reclamaţiilor, în care consumatorii îşi pot expune
liber pretenţiile, criticile sau sugestiile în legătură cu modul de
respectare a drepturilor lor.
În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la
serviciile comandate, consumatorul, pentru a beneficia de
drepturile sale, trebuie să acţioneze corect, şi anume: iniţial,
87 Pierderea bonului de casă sau neluarea lui nu împiedică consumatorul

să-şi apere drepturile, doar că el va trebui să dovedească prin alte mijloace de
probă (cum sînt: felul produsului, aspectul ambalajului, martorii, înregistrările
video etc.) că a procurat produsul anume de la acel vînzător.
161
trebuie să depună o reclamaţie în formă scrisă. Aceasta se

depune vînzătorului ori prestatorului de servicii, solicitînd
înlocuirea gratuită a produsului sau restituirea contravalorii lui.
Odată cu depunerea reclamaţiei, consumatorul prezintă copia
bonului de casă sau alt document care confirmă faptul procurării
bunului sau prestării serviciului respectiv 88.
Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării
reclamaţiei de către vînzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie
nu a primit niciun răspuns în scris în decurs de 14 zile
calendaristice, el este în drept să se adreseze organelor abilitate
prin lege cu funcţia de protecţie a consumatorilor sau în instanţa
de judecată89.
Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de
produsul defectuos este următoarea: „producătorul este
responsabil pentru prejudiciul cauzat de defectele produsului
său”90. Dacă producătorul bunului nu poate fi identificat, atunci
întreaga răspundere o poartă vînzătorul bunului.
Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de
producere), de transportare (nerespectarea cerinţelor de
încărcare, descărcare, temperatură etc.), de funcţionare (sînt
probleme de design ce afectează funcţionarea normală; avem caz
real cînd tramvaiul a lovit un pieton, deoarece nu l-a văzut din
partea dreaptă; în urma unor expertize efectuate s-a constatat că
partea din faţă a tramvaiului avea un defect, fapt ce nu i-a permis
88 Reclamaţia se prezintă în două exemplare, la sediul vînzătorului, se

înregistrează şi se aplică pe ambele ştampila. Primul exemplar rămîne la
vînzător, iar al doilea este luat înapoi ca dovadă a faptului că reclamaţia a fost
depusă. În ultimul timp, tot mai frecvent reclamaţiile se trimit prin scrisoare
recomandată cu aviz de primire. În instanţa de judecată, avizul de primire
dovedeşte că reclamaţia a fost adresată.
89 Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului,
Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei şi Protecţia
Consumatorilor. - Chişinău: Bones Offices, 2009, p.6.
90 L.Antohi. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II
(coord. Buruiană Mihail). - Chişinău: ARC, 2006, p.1098.
162
DREPTUL AFACERILOR
şoferului să observe pietonul 91), de asamblare (de exemplu,
autovehiculul este adus de peste hotare şi asamblat greşit în
Republica Moldova), din lipsă de informare (produsul nu are
indicat pe el termen de valabilitate şi nici instrucţiuni de
folosire).
§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu

desfăşurarea activităţii de întreprinzător
Un alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de
întreprinzător sînt impozitele şi taxele. În Republica Moldova se
percep două feluri de impozite şi taxe: generale de stat şi locale.
Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac
parte: 1) impozitul pe venit; 2) taxa pe valoare adăugată; 3)
accizele; 4) impozitul privat; 5) taxa vamală; 6) taxele rutiere. În
sistemul impozitelor şi taxelor locale se includ: a) taxa pentru
amenajarea teritoriului; b) taxa de organizare a licitaţiilor şi
loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; c) taxa de
amplasare a publicităţii; d) taxa de aplicare a simbolicii locale; e)
taxa pentru unităţile comerciale şi/ sau de prestări servicii de
deservire socială; f) taxa de piaţă; g) taxa pentru cazare; h) taxa
balneară; i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de
călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale); j)
taxa pentru parcare; k) taxa de la posesorii de cîini.
Impozitele reprezintă plăţi obligatorii la stat,
nerambursabile, efectuate de persoanele fizice şi juridice 92. Ele
91 C.Kirmici. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de

produse defectuoase: Teză de doctor în drept (conducător ştiinţific: dr. hab.,
prov. univ.
Eugenia Cojocari). - Chişinău, 2010, p.92.
92 Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă
(nerambursabilă), directă sau indirectă, plătită de persoane juridice şi de
persoane fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele
locale, în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea
statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (Gh.Stîngu.
Drept financiar public. Partea a II-a. - Arad: „Vasile Goldiş” University Press,
163
constituie cea mai importantă şi mai veche resursă financiară a

statului. Plata impozitelor este obligatorie pentru toţi agenţii
economici. Mărimea şi felul impozitelor este stabilită de către
Parlament în Codul fiscal. Cu ajutorul impozitelor, autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale reuşesc să-şi formeze
bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la muncitori,
pensionari, invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate ş.a.
Taxa este o plată obligatorie achitată către stat, dar care nu este
impozit. Cele mai frecvente taxe sînt taxele de stat (pentru
adresarea în judecată, pentru serviciile de poştă, pentru
înregistrarea căsătoriei, pentru obţinerea buletinului de identitate
etc.).
Clasificarea impozitelor şi taxelor se face în: directe şi
indirecte, duble şi progresive etc. Impozitul direct se încasează
direct de la persoanele fizice sau juridice pentru bunurile şi
veniturile acestora (impozitul pe venitul cîştigat, impozitul pe
bunurile imobiliare etc.). Impozitul indirect se include în preţul
de vînzare a mărfurilor (ca adaos) şi se suportă de consumator.
Ca exemplu de impozite indirecte în republică avem: taxa pe
valoare adăugată, accizele şi taxele vamale 93. Impozitul dublu sau
dubla impunere este impozitul pe venituri perceput o dată în ţara
în care acesta s-a produs şi a doua oară în ţara de origine a
cetăţeanului. Din aceste considerente, ţările negociază acorduri
privind evitarea dublei impuneri asupra venitului cîştigat 94. La
aplicarea impozitelor progresive se ţine cont de veniturile
persoanelor, astfel încît cei cu venituri sporite plătesc impozite
2007, p.29).
93 De exemplu, firmele care se ocupă cu importul zahărului în republică
sînt obligate să plătească accize şi taxe vamale, iar ulterior aceste cheltuieli le
acoperă prin scumpirea preţului la zahăr. În aşa mod, statul percepe de la
agenţii economici impozite indirecte, aceştea scumpesc produsele şi serviciile,
iar consumatorul final este cel care plăteşte toate aceste cheltuieli.
94 G.Mărgineanu, L.Mărgineanu. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Elena -
V.I., 2004, p.380.
164
DREPTUL AFACERILOR
mai mari, şi invers, persoanele cu venituri mici au o cotă de
impozitare mai redusă.
§ 8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător
8.1. Noţiunea de contabilitate
Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca moment al
apariţiei, la începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea
utilizînd metode diferite95, iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a
făcut ca aceste socoteli să ia treptat forma unor coduri, norme şi
reglementări care, reunite într-un sistem complex, au devenit
apanajul unei categorii de persoane care nu erau implicate în
activitatea productivă a întreprinderii, ci aveau doar obligaţia de a
îndeplini o serie de operaţiuni prin intermediul cărora se urmărea
modul de desfăşurare a activităţilor şi prezentarea rezultatelor
obţinute de entitatea economică 96. Aceste persoane au luat
numele de contabili.
Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sînt
obligate să organizeze şi să ţină contabilitatea. Cînd o marfă este
vîndută, în locul ei în activul patrimoniului intră preţul încasat,
care, la rîndul său, va fi înlocuit de marfa în care se investesc
aceşti bani. În aşa mod, la orice întreprindere trebuie să existe un
contabil care să întocmească bilanţul de venituri şi cheltuieli ale
întreprinderii, pentru a şti dacă aceasta lucrează în cîştig sau în
pierderi. Cu alte cuvinte, instrumentul prin intermediul căruia
întreprinderea dă socoteală mediului său despre ceea ce face,
despre poziţia sa financiară, despre performanţele sale, reprezintă
contabilitatea financiară.
95 Sfori înnodate şi diferit colorate, în cazul grecilor, perşilor şi incaşilor;
pietricele a căror denumire în limba latină - calculus - reprezintă izvorul
cuvîntului „calcul” utilizat în prezent; tăbliţe de argilă umedă, folosite în
Mesopotamia pentru gravarea operaţiilor ce avuseseră loc; papirusul utilizat de
către scribi în timpul domniei faraonilor; crestături pe bucăţi de lemn care
ajutau păstorii în ţinerea evidenţei turmelor de oi, capre şi vaci etc.
96 D.-N.Mardiros. Contabilitatea ca sistem informaţional // Analele
Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Seria „Ştiinţe
Economice”, Anul 2004/2005, p.145.
165
Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl

constituie bunurile mobile şi imobile, reflectate în expresie
naturală şi bănească, bunurile cu potenţial economic, mijloacele
băneşti, hîrtiile de valoare (n.n. - valorile mobiliare), drepturile şi
obligaţiile patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi rezultatele
obţinute, precum şi circulaţia, modificările intervenite în urma
efectuării operaţiunilor patrimoniale97.
Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o
poartă conducătorul agentului economic. Pentru ţinerea
contabilităţii, agentul economic are două posibilităţi: prima - să
constituie secţie de contabilitate ca subdiviziune structurală
condusă de contabilul-şef, care se subordonează nemijlocit
conducătorului; a doua - să transmită ţinerea contabilităţii unei
organizaţii specializate, firmei de audit, în bază contractuală.
Dacă agentul economic aplică sistemul contabil în partida simplă,
contabilitatea poate fi ţinută nemijlocit de conducător (de
directorul general).
Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor
de ţinere a contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să
aibă studii superioare sau medii de profil.
8.2. Organizarea contabilităţii
Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională.
Agentul economic este obligat să păstreze pe suport de hîrtie sau
în formă electronică documentele contabile care includ:
documentele primare, registrele contabile, rapoartele financiare şi
alte documente aferente organizării şi ţinerii contabilităţii. Aceste
date contabile vor servi drept suport informaţional, în baza căruia
agentul economic va întocmi dările de seamă fiscale. Drept bază
pentru determinarea venitului impozabil al agentului economic
serveşte rezultatul (profitul/ pierderea) contabil reflectat în
rapoartele de profit şi pierdere, întocmite şi prezentate în
97 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. - Chişinău: Tipografia

Centrală, 2004, p.72.
166
DREPTUL AFACERILOR
conformitate cu cerinţele Standardelor de Contabilitate. Erorile
contabile trebuie să fie corectate şi perfectate prin Nota de
contabilitate, care se consideră la fel un document primar.
Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate
în termenele şi conform regulilor prevăzute de Organul de Stat
pentru Supravegherea şi Administrarea Fondului Arhivistic al
Republicii
Moldova. Răspunderea pentru organizarea păstrării şi integrităţii
documentelor contabile o poartă conducătorul agentului
economic. În cazul destituirii conducătorului, aceste documente
se transmit persoanei nou-numite. Transmiterea se efectuează
prin întocmirea unui proces-verbal de predare-primire, în
prezenţa comisiei, cu indicarea termenelor de păstrare a
documentelor, precum şi a documentelor care lipsesc.
Orice fapte economice legate de activitatea agentului
economic trebuie reflectarea în contabilitate. Conform art.44 din
Legea contabilităţii, nr.113/2007, persoanele vinovate de
încălcarea legii, care se eschivează de la ţinerea contabilităţii,
aplică incorect Standardele de Contabilitate, precum şi cele care
falsifică intenţionat documentele primare, registrele contabile,
rapoartele financiare şi anuale, sînt trase la răspundere
disciplinară, materială, administrativă sau penală, după caz,
conform legislaţiei.
Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare.
Itinerarul parcurs de documente, începînd cu momentul
întocmirii (intrării) acestora şi pînă la predarea lor la arhivă după
prelucrare şi reflectare în contabilitate, se numeşte circulaţia
documentelor98 (ciclul contabil). Mişcarea şi circulaţia
documentelor cuprinde cîteva etape:
a) întocmirea (emiterea) documentelor; b) primirea documentelor
de contabilitate; c) prelucrarea şi înregistrarea documentelor în
98 V.Ţurcanu, E.Bajerean. Bazele contabilităţii. - Chişinău: Tipografia

Centrală, 2004, p.178.
167
sistemul înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în

arhivă.
Documentele primare. Faptele economice se contabilizează
în baza documentelor primare şi centralizatoare. Documentele
primare se întocmesc în timpul efectuării operaţiunii, iar dacă
aceasta este imposibil - nemijlocit după efectuarea operaţiunii sau
după producerea evenimentului. Formularele tipizate de
documente primare sînt aprobate de Ministerul Finanţelor, apoi
tipărite în multe exemplare şi difuzate persoanelor fizice şi
persoanelor juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător,
ultimele fiind obligate să ducă evidenţa contabilă. Ca exemplu de
document primar avem: bonul emis de aparatul de casă şi control
cu memorie fiscală, biletul de călătorie, foaia de parcurs, poliţa
de asigurare, dispoziţia de plată, factura fiscală etc. Fiecare
document primar dispune de serie şi număr, de aceea emiterea
mai multor documente primare pentru unele şi aceleaşi operaţiuni
este interzisă.
Orice document primar întocmit trebuie să conţină
următoarele elemente: a) denumirea şi numărul documentului; b)
data întocmirii; c) denumirea, adresa, codul fiscal al entităţii în
numele căreia este întocmit documentul; d) denumirea, adresa,
codul fiscal al destinatarului documentului, iar pentru persoanele
fizice - codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f)
etaloanele cantitative şi valorice în care sînt exprimate faptele
economice; g) funcţia, numele, prenumele şi semnătura, inclusiv
digitală, a persoanelor responsabile de efectuarea şi înregistrarea
faptelor economice.
Documentele primare întocmite pe suport de hîrtie sau în
formă electronică au aceeaşi putere juridică. În cazul întocmirii
documentului primar în formă electronică, entitatea, la solicitarea
utilizatorului, este obligată să imprime copia documentului pe
suport de hîrtie din cont propriu.
Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile
financiare, comerciale şi calculate pot fi semnate doar de
168
DREPTUL AFACERILOR
conducătorul entităţii, sau: cea dintîi semnătură să fie aplicată de
conducătorul entităţii, iar doua - de contabilul-şef. Semnăturile se
confirmă prin aplicarea ştampilei. În lipsa funcţiei de contabil-
şef, ambele semnături pe documente se aplică de conducătorul
entităţii respective.
Registrele contabile. Datele din documentele primare se
înregistrează, se acumulează şi se prelucrează în registrele
contabile. Structura registrelor contabile se stabileşte de fiecare
entitate de sine stătător, pornind de la necesităţile informaţionale
proprii.
Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii:
a) denumirea registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit
registrul; c) data începerii şi finisării ţinerii registrului şi/sau
perioada pentru care se întocmeşte acesta; d) data efectuării
faptelor economice, grupate în ordine cronologică şi/sau
sistemică; e) etaloanele de evidenţă a faptelor economice; f)
funcţia, numele, prenumele şi semnăturile persoanelor
responsabile de întocmirea registrului. Registrele contabile
obligatorii sînt Cartea mare, balanţa de verificare şi alte registre
centralizatoare, care servesc drept bază pentru întocmirea
rapoartelor financiare.
Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul
contabil în partidă dublă este obligat să ţină evidenţa activelor,
capitalului propriu, datoriilor, consumurilor, cheltuielilor şi
veniturilor în baza conturilor contabile. Nomenclatorul grupelor
de conturi contabile şi metodologia privind folosirea lor sînt
stabilite în planul general de conturi contabile, care se elaborează
şi se aprobă de Ministerul Finanţelor99.
99 Conturile funcţionează în baza metodei contabilităţii, numite dubla

înregistrare, care presupune reflectarea dublă a fiecărei operaţiuni economice
la una şi aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce
permite a controla mişcarea mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi
situaţia lor la o dată oarecare (V.Ţurcanu, E.Bajerean. Bazele contabilităţii. -
Chişinău: Tipografia Centrală, 2004, p.47).
169
Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are

obligaţia să efectueze, cel puţin o dată în an, inventarierea
generală a activelor şi pasivelor pe care le deţine. De regulă,
aceasta se face la sfîrşitul anului, cu ocazia încheierii exerciţiului
financiar. Regulile cu privire la modul de efectuare a inventarierii
sînt stabilite în Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin
Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/2004 100.
Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care
se constată prezenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv în
patrimoniul întreprinderii la data efectuării inventarierii.
Procesului de inventariere i se supun bunurile: mijloacele fixe,
materia primă, materialele, produsele finite, mărfurile, mijloacele
băneşti etc.
Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în
stabilirea integrităţii bunurilor, în verificarea modului stabilit de
ţinere a evidenţei primare şi în respectarea regulilor de păstrare.
Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutile,
comenzile sistate, creanţele vechi şi neîncasate etc.
Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o
comisie de inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi
membrii comisiei. Preşedintele comisiei tot timpul este
conducătorul întreprinderii ori adjunctul lui, iar în calitate de
membri sînt contabilulşef, şefii de subdiviziuni, specialiştii
competenţi etc. Formarea comisiei şi începerea lucrului se
dispune printr-o decizie a conducătorului întreprinderii. Decizia
se înregistrează în contabilitate, împreună cu raportul final al
inventarierii. Atît preşedintele, cît şi membrii comisiei poartă
răspundere pentru corectitudinea efectuării inventarierii.
Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de
indicatori care caracterizează activitatea economică a
întreprinderii într-o anumită perioadă de timp. În funcţie de
100 Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului
Finanţelor nr.27 din 28.04.2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2004, nr.123-124.
170
DREPTUL AFACERILOR
perioada întocmirii, există rapoarte financiare trimestriale şi
anuale.
Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip
aprobate de Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele
prevăzute de legislaţie şi cuprind: „Bilanţul contabil”, „Raportul
privind rezultatele financiare”, „Raportul privind fluxul
mijloacelor băneşti”, „Raportul privind fluxul capitalului
propriu”, nota explicativă şi anexele respective 101. Rapoartele
financiare le semnează conducătorul întreprinderii şi contabilul-
şef. Ambii poartă răspundere pentru informaţia prezentată.
101 L.Grigoroi, L.Lazari. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-a. -

Chişinău: Cartier, 2005, p.213.
171
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 12.
REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI
SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului

Pentru demararea activităţii de întreprinzător, societatea
comercială trebuie să dispună de un anumit capital, care apare din
momentul fondării şi care există pînă la lichidarea societăţii.
Patrimoniul prezintă suportul material al afacerii, deoarece
totalitatea valorilor materiale şi nemateriale care îl compun dau
posibilitate întreprinzătorului să participe la circuitul economic şi
să încheie diverse contracte întru atingerea scopului.
Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de
acela al asociaţilor sau acţionarilor şi nu poate fi confundat cu
capitalul social.
Termenul „patrimoniu” este definit sub două aspecte: în sens
economic şi în sens juridic. În sens economic, patrimoniul
desemnează totalitatea bunurilor care constituie averea unei
persoane, iar în sens juridic patrimo niul desemnează totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluat e în
bani, care aparţin persoanei.
Potrivit alin. (1) art. 284 din Codul civil, patrimoniul
reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale
(care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi
pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor persoane fizice şi
juridice.
Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de
aceea el se menţine atît pe timpul vieţii titularului său, cît şi după
moartea acestuia, pînă cînd patrimoniul trece la succesorii săi
universali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci
cînd pasivul va depăşi activul, adică şi atunci cînd datoriile vor fi
mai mari decît activul. Astfel, patrimoniul, fiind indisolubil de
172
DREPTUL AFACERILOR
titular, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind

dinamic prin schimbul conţinutului său.
Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu.
Aşadar, pot fi titulari de drepturi doar persoanele fizice şi
persoanele juridice, lucrurile nu pot avea drepturi şi obligaţii.
Patrimoniul societăţilor comerciale este independent de
patrimonial asociaţilor sau al acţionarilor acestor societăţi.
Aceasta se exprimă prin faptul că:
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi ies din
patrimoniul lor şi intră în cel al societăţii;
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în
activul social, formează gajul general al creditorilor societăţii;
- obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu
obligaţiile terţilor faţă de asociaţi;
- aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate
priveşte numai patrimoniul acesteia.102
În activul patrimoniului persoanei juridice pot fi evidenţiate
următoarele bunuri:
Bunurile corporale, care au o existenţă materială, fiind
perceptibile simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un
autoturism). Conform art. 285 din Codul civil, bunuri corporale
sînt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu
care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
Bunurile incorporale nu au o existenţă materială, ci una
abstractă, ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri
incorporale sînt: dreptul asupra denumirii de firmă, dreptul
asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor
etc.
Bunuri mobile sînt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi
stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie
prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine. În această
102 N.Roşca, S. Baieş, Op. cit., p. 280

173
categorie intră banii şi titlurile de valoare, orice alt lucru care nu

este imobil.
Bunuri imobile sunt acele bunuri care, care au o aşezare fixă
şi stabilă, cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce
este durabil legat de sol. Potrivit art.288 din Codul civil, sînt
imobile terenurile, porţiunile de subsol, obiectivele acvatice
separate, plantaţiile prinse de sol prin rădăcini, clădirile,
construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi
tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil în
acesta. Calitatea de imobil o păstrează şi acele materiale care,
fiind separate provizoriu de un teren, sînt destinate reamplasării
în alt loc. Prin lege pot fi considerate imobile şi alte bunuri.
Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face
parte şi întreprinderea ca un complex patrimonial unic.
Noţiunea de întreprindere are două sensuri:
1. în sens juridic; 2.
în sens economic.
În sens juridic, prin termenul „întreprindere” se subînţelege
însuşi subiectul de drept, inclusiv ca societate comercială.
În sens economic, prin termenul „întreprindere” înţelegem
complexul patrimonial unic.
Mijloacele economice ale întreprinzătorului constituie
totalitatea activelor materiale şi băneşti care se folosesc în
activitatea de întreprinzător. Activele societăţii comerciale, la
rîndul lor, se împart în active fixe şi active circulante.
Activele fixe constituie acele bunuri materiale care iau parte
la mai multe cicluri de producţie, consumîndu-se treptat şi
transferîndu-şi parţial valoarea, pe măsura folosirii lor (utilajele,
clădirile, maşinile). Acestea pot fi grupate, după criteriul
productivităţii sau al posesiunii, în active productive şi active
neproductive, în active proprii şi active închiriate.
Activele circulante sînt bunuri destinate să asigure
continuitatea producţiei şi circulaţia mărfurilor. Ele se consumă
174
DREPTUL AFACERILOR
integral în fiecare ciclu de producţie, îşi schimbă forma materială

şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie, desfacere.
Sursele mijloacelor economice 103 reprezintă locul de unde
provin ele sau modalitatea lor de dobîndire. Astfel, mijloacele
economice se clasifică în capital propriu şi capital atras
(asimilat).
Capitalul propriu provine din fondurile băneşti ale societăţii
comerciale, adică din capitalul social, din capitalul de rezervă,
din alte fonduri ale ei.
Capitalul atras reprezintă datoriile societăţii faţă de creditori.
Din punctul de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul
societăţii comerciale se împarte în activ şi pasiv.
Activul include totalitatea bunurilor pe care societatea
comercială le are la un anumit moment, sumele băneşti şi
creanţele sale.
Pasivul cuprinde valoarea tuturor datoriilor societăţii
comerciale faţă de terţi, indiferent de temeiul apariţiei.
§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite

criterii
Codul civil, în art.285 alin.(1), dispune că bunuri sînt toate
lucrurile susceptibile aproprierii individuale sau colective şi
drepturile patrimoniale. În sensul atribuit de legiuitor termenului
“bun” din articolul nominalizat, în noţiunea de bun intră orice
element al activului patrimonial al persoanei, adică atît lucrurile
şi animalele, cît şi drepturile asupra lor sau, altfel spus, atît
lucrurile, cît şi drepturile patrimoniale, care pot fi reale şi
obligaţionale.
Pornind de la conţinutul art.285 CC, bunul poate fi definit
ca lucru, faţă de care pot exista drepturi şi obligaţii
patrimoniale şi care poate fi folosit în viaţa socială, precum şi
ca drept patrimonial.
103 R.P. Vonica, „Drept comercial”, Vol. I, Bucureşti, 1997, p. 142
175
Codul civil clasifică bunurile în mai multe categorii, şi

anume:
1. După posibilitatea existenţei bunurilor în circuitul civil
(art.286 CC):
a) bunuri care se află în circuitul civil general. Aceste
bunuri pot fi dobîndite şi înstrăinate prin acte juridice. Regula
constă în aceea că bunurile se află în circuitul civil; prin urmare,
legea şi numai legea poate să prevadă, în mod expres, excepţiile.
Bunuri aflate în circuitul civil general sînt toate bunurile
alienabile, care pot fi urmărite de creditori şi se pot dobîndi sau
pierde prin prescripţie. Conform alin.(1) art.296 CC, şi bunurile
din domeniul privat al statului fac parte din cele care se află în
circuitul civil;
b) bunuri supuse unui regim special de circulaţie. Sînt acele
bunuri care, deşi se află în circuitul civil, au un regim special de
circulaţie, adică au o circulaţie limitată. Restricţiile care privesc
circulaţia bunurilor se pot referi la subiectele de drept, care le pot
dobîndi şi înstrăina, ori la condiţiile de încheiere a actelor juridice
cu aceste bunuri. De exemplu, au circulaţie limitată
monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul
cultural;
c) bunurile care nu se află în circuitul civil. Sînt bunuri care
nu
pot face obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul
civil sînt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate. Sînt scoase din
circuitul civil: lucrurile care, prin natura lor, nu sînt susceptibile
de apropiere, sub forma dreptului de proprietate sau a altor
drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic,
platoul continental, bunurile domeniului public în conformitate cu
prevederile art.296 alin.(4) din Codul civil.
2. În funcţie de natura bunurilor (art.288 CC):
176
DREPTUL AFACERILOR
a) bunuri imobile. Imobile sînt bunurile care au o aşezare

fixă şi stabilă, cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea
ce este durabil legat de sol;
b) bunuri mobile. Sînt acele bunuri care nu au o aşezare fixă
şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie
prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine.
3. În funcţie de corelaţia între ele (art.292 CC):
a) bunuri principale. Acele bunuri care au o existenţă de
sine
stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite
independent, fără a servi întrebuinţării unui alt bun;
b) bunuri accesorii. Acele bunuri, care sunt destinate să
servească întrebuinţării unor bunuri principale.
4. În funcţie de utilizarea lor (art.293 CC);
a) bunuri fungibile. Acele bunuri care pot fi înlocuite unele
cu
altele în executarea obligaţiei (banii, mesele, scaunele);
b)bunuri nefungibile. Acele bunuri care nu pot fi înlocuite
unele
cu altele în executarea obligaţiei (imobilele, loturile de pămînt).
5. În funcţie de modul de determinare (art.294 CC):
a) bunuri determinate individual. Acele bunuri care, potrivit
na-
turii lor, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice
doar lor (o casă anumită, un lot anumit de pămînt).
b) bunuri determinate generic. Acele bunuri care posedă
semne
caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se
individualizează prin numărare, măsurare, cîntărire (10 mese, 5
scaune, 8 m de cablu electric, 1 tonă de materie primă).
6. În dependenţă de faptul dacă folosirea lor obişnuită
implică ori nu înstrăinarea sau consumarea substanţei lor
(art.295 CC):
177
a) bunuri consumptibile. Acele bunuri a căror întrebuinţare

obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor.
Acestea se pot folosi o singură dată (benzina, motorina);
b) bunuri neconsumptibile. Acele bunuri care pot fi
întrebuinţate continuu, fără a li se consuma substanţa, ori fără
implicarea înstrăinării (terenurile, construcţiile, mijloacele de
transport).
7. În funcţie de forma proprietăţii în care se află bunurile
(art.296 CC):
a) bunuri din domeniul public. Acele bunuri care
aparţin statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale şi care sînt inalienabile,
insesizabile, imprescriptibile (terenurile destinate ocrotirii naturii,
parcurile naţionale);
b) bunuri din domeniul privat. Acele bunuri care
aparţin persoanelor fizice şi juridice, inclusiv statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale, care sînt alienabile,
prescriptibile şi sesizabile.
8. În dependenţă de unitatea folosirii comune (art.297
CC):
a) bunuri simple. Acele bunuri care formează o
unitate indivizibilă şi sînt supuse în mod natural unui regim
juridic omogen;
b) bunuri complexe. Atunci cînd mai multe bunuri
formează un
tot unitar care este destinat folosirii comune atribuite de natura
unificării. El este format din mai multe bunuri, legate între ele,
care sînt destinate folosirii comune, însă fiecare parte poate fi
utilizată independent în acelaşi scop.
9. Universalitatea de bunuri (art.298 CC):
a) universalitate de fapt, adică o pluralitate de bunuri
corporale omogene, considerate ca un tot unitar. Valoarea
178
DREPTUL AFACERILOR
economică a acestei universalităţi trebuie pusă în legătură cu

reunirea elementelor constitutive;
b) universalitate de drept, adică pluralitatea de bunuri
corporale şi incorporale de orice fel care, privite împreună, sînt
considerate ca un tot unitar. Universalitatea de drept este
patrimoniul.
10. În dependenţă de faptul dacă sînt sau nu
producătoare de fructe:
a) bunuri frugifere. Acele bunuri care, periodic şi fără
consuma-
rea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe.
Doctrina juridică evidenţiază 3 categorii de fructe: naturale, adică
acele produse de la sine, fără a fi necesară intervenţia omului
(cerealele, ierburile produse de lotul de pămînt); industriale,
acelea care se dobîndesc prin intervenţia omului; civile (numite
venituri) sînt banii şi alte produse rezultate din folosirea bunului
de către o altă persoană, precum chiriile, arenzile, dobînzile,
dividendele;
b) bunuri nefrugifere. Acele bunuri care nu au însuşirea de a
produce fructe.
11. În dependenţă de modul de percepere (art.285 CC):
a) bunuri corporale, care au o existenţă materială, fiind
perceptibile simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un
autoturism). Conform art. 285 al Codului civil, bunuri corporale
sînt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu
care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
b) bunuri incorporale, nu au o existenţă materială, ci una
abstractă, ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri
incorporale sînt: dreptul asupra denumirii de firmă, dreptul
asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor,
etc.
179
§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale

Un loc deosebit în activul fiecărei societăţi comerciale îl
ocupă bunurile incorporale. Ele deţin un loc preponderent în
orice societate comercială. În categoria bunurilor incorporale se
includ:
1. dreptul asupra denumirii de firmă;
2. dreptul asupra emblemei;
3. dreptul de autor;
4. drepturile asupra mărcii;
5. drepturile asupra modelelor industriale;
6. dreptul asupra clientelei şi a vadului comercial etc.
Dreptul asupra firmei. Dacă orice persoană fizică se
identifică în societate prin nume şi prenume, societatea
comercială ca persoană juridică se individualizează prin
denumire (firmă).
În acest fel, art.66 din Codul civil prevede că persoana
juridică participă la raporturile juridice numai sub denumire
proprie, prevăzută în actul de constituire şi înscrisă în Registrul
de stat.
Societatea comercială, de fapt, chiar este obligată să utilizeze
denumirea, inclusiv prescurtată, numai în expresia în care a fost
înregistrată în Registrul de stat al Persoanelor Juridice.
Denumirea trebuie să figureze în toate actele emise de societate,
cum ar fi corespondenţa, contracte, cereri de chemare în judecată;
în caz contrar, aceasta va fi impusă la achitarea plăţilor de daune-
interese.
Cu ajutorul firmei societatea se identifică de alte societăţi.
Dreptul asupra emblemei. Emblema, este de asemenea, un
atribut de identificare a societăţilor comerciale. Dacă firma
identifică societatea prin denumirea sa, emblema este semnul sau
denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi fel.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de
identificare în măsura în care asigură un supliment de
180
DREPTUL AFACERILOR
individualizare, printr-un semn sau o denumire, între societăţile

comerciale care practică acelaşi gen de activitate economică.
Emblema poate conţine semne, denumiri, precum şi denumirea
(firma).
Dreptul de autor este un bun incorporal care poate fi inclus
în patrimoniul societăţii comerciale în calitate de aport la
capitalul social sau care poate fi dobîndit de societate în timpul
activităţii.
Potrivit prevederilor alin.(2) art.1 al Legii privind dreptul de
autor şi drepturile conexe 104, nr.139 din 02.07.2010 sînt protejate
operele literare, artistice şi ştiinţifice (drept de autor),
interpretările, fonogramele, videogramele şi emisiunile
organizaţiilor de difuziune (drepturi conexe), precum şi alte
drepturi care sînt recunoscute în legătură cu activitatea
intelectuală din domeniul literaturii, artei şi ştiinţei.
Drepturile asupra mărcilor. Marca este semnul care face să
se deosebească produsele şi serviciile unei persoane fizice sau
juridice de produsele şi serviciile similare ale altor persoane
fizice sau juridice.
Potrivit art. 5 al Legii nr.38-XVI din 29.02.2008 privind
protecţia mărcilor105, pot constitui mărci orice semne susceptibile
de reprezentare grafică: cuvinte (inclusiv nume de persoane),
litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative,
forme tridimensionale, în special forma produsului sau a
ambalajului acestuia, precum şi orice combinaţii ale acestor
semne, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor
şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor
persoane fizice sau juridice
Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial. Prin clientelă
se înţelege totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează
104 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 191 – 193 din 01.10.2010.
105 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 99 – 101.
181
în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ

al acestuia pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Vadul comercial se consideră un factor obiectiv, care
desemnează obişnuinţa consumatorului de a cumpăra constant
produse şi servicii de la un anumit întreprinzător. Între clientelă şi
vad există o interdependenţă. Clientela este cauza şi efectul
vadului.106
Dreptul asupra modelului şi desenului industrial. Conform
art.6 din Legea nr. 161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia
desenelor şi modelelor industriale107, poate fi protejat în calitate
de desen sau de model industrial aspectul exterior al unui produs
sau al unei părţi a acestuia, rezultat în special din caracteristicile
liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale
materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în sine, dacă
acesta este nou şi are un caracter individual.
Dreptul asupra invenţiilor. În patrimoniul societăţii
comerciale pot fi incluse şi drepturile asupra invenţiilor create de
salariaţii săi ori de persoane străine în baza unor contracte de
cercetări ştiinţifice, precum şi în cazul în care un drept asupra
unei invenţii a fost transmis cu titlu de aport la capitalul social.
Invenţia reprezintă o realizare dintrun domeniu economic sau
ştiinţific ce reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut
pînă atunci. Autorul invenţiei este protejat prin brevetul de
invenţie, care prezintă prin sine un titlu de stat, eliberat de
Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală. 108
§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social

Noţiunea de capital social. Capitalul social prezintă
expresia valorică a tuturor aporturilor în numerar şi în natură cu
106 N. Roşca, S.Baieş „Dreptul afacerilor”, Vol.1, Chişinău, 2004, p. 291

107 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 136 – 140.
108 a se vedea Legea nr. 50-XVI din 07.03.2008 privind protecţia
invenţiilor, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 117-119.
182
DREPTUL AFACERILOR
care participanţii la o societate comercială contribuie la

formarea patrimoniului acesteia spre a asigura mijloacele
materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor
statutare.109
Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare
importanţă pentru activitatea oricărei societăţi comerciale.
Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească,
pecuniară) a aporturilor asociaţilor societăţii, dar nicidecum
totalitatea bunurilor transmise ca aport. Astfel, spre exemplu, în
cazul cînd obiectul aportului este un bun mobil sau imobil,
capitalul social include valoarea acestuia la data transmiterii. Pe
parcursul activităţii societăţii comerciale, valoarea bunurilor
mobile şi imobile transmise de asociaţi ca aport în capitalul social
poate creşte sau poate scădea ca urmare a uzurii acestora. În
aceste cazuri, capitalul social nu va oscila în dependenţă de
aceste fluctuaţii.
Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni, care, la
prima vedere, ar părea că sînt identice, dat de fapt ele sînt noţiuni
diferite, cum ar fi: patrimoniu, active ale societăţii, capital
propriu, capital vărsat.
a) Capitalul social şi patrimoniul. Din dispoziţia alin.(1)
art.284 din Codul civil rezultă că patrimoniul este un ansamblu
de drepturi şi obligaţii cu valoare economică ce aparţine unei
persoane, pe cînd capitalul social prezintă suma valorilor
bunurilor aduse de asociaţi cu titlu de aport în societatea
comercială, care servesc la formarea părţii active a patrimoniului.
Capitalul social constituie un element indispensabil al
patrimoniului societăţilor comerciale.
b) Capitalul social şi activul societăţii. Capitalul social
indică
valoarea minimă a laturii active a patrimoniului societăţii, dar nu
trebuie confundat cu termenul „activ al societăţii”. În activul
109 N.Roşca, S.Baieş, Op. cit., p. 293.

183
societăţii intră atît valoarea capitalului social, cît şi activele

proprii, activele luate cu titlu de împrumut, bunurile mobile sau
imobile aflate în proprietatea societăţii.
c) Capitalul social şi pasivul societăţii. Mărimea capitalului
so-
cial figurează la pasivul societăţii în raportul financiar al
societăţii, adică reprezintă datoria societăţii faţă de asociaţii săi.
Pasivul societăţii constituie toate datoriile societăţii faţă de
creditori, inclusiv cele faţă de asociaţii săi.
d) Capitalul social şi capitalul propriu. Capitalul social
constituie sursa iniţială a capitalului propriu al fiecărei societăţi
comerciale, ambele noţiuni corespunzînd la momentul constituirii
societăţii.
Odată cu demararea activităţii de întreprinzător a societăţii
comerciale, pe lîngă capitalul social şi cel de rezervă, capitalul
propriu mai include şi beneficiile obţinute şi nerepartizate.
e) Capitalul social şi capitalul vărsat. Prin termenul „capital
vărsat” înţelegem mărimea efectivă a aportului transmis de către
asociaţii societăţilor comerciale.
Dacă la momentul constituirii societăţii comerciale se
transmite mărimea integrală a capitalului social, în acest caz
putem vorbi că capitalul social coincide cu capitalul vărsat.
Un astfel de deziderat putem deduce din conţinutul
prevederilor art.112 din Codul civil, potrivit căruia asociatul unic
varsă integral aportul pînă la data înregistrării de stat.
Potrivit alin.(3) art.113 din Codul civil, la data înregistrării
societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în
numerar cel puţin 40% din aportul subscris dacă legea sau
statutul nu prevede o proporţie mai mare. În situaţia din speţă,
dacă asociaţii transmit cu titlu de aport în capitalul social la data
înregistrării societăţii cel puţin 40% din aportul subscris, în acest
caz capitalul vărsat nu coincide cu capitalul social, capitalul
social depăşind valoarea capitalului vărsat. Capitalul social
184
DREPTUL AFACERILOR
urmează să fie vărsat în proporţie de 100% în termen de 6 luni

din data înregistrării societăţii comerciale, aşa cum prevede alin.
(3) art.112 din Codul civil.
f) Capitalul social şi capitalul de rezervă. Unii autori
definesc rezervele drept sume de bani deduse din beneficiul net al
persoanei juridice „puse de o parte” de către ea, pentru a acoperi
creanţele creditorilor.
Rezervele pot fi legale şi facultative.
Potrivit art.46 al Legii privind societăţile pe acţiuni, nr.1134-
XIII din 02.04.1997,110 societatea pe acţiuni formează un capital
de rezervă, a cărui mărime va fi stabilită de statut şi va constitui
nu mai puţin de 10% din capitalul social al societăţii.
Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din
profitul net pînă la atingerea mărimii prevăzute de statutul
societăţii. Volumul defalcărilor se stabileşte de adunarea generală
a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5% din profitul net
al societăţii. Capitalul de rezervă trebuie să fie plasat în active cu
lichiditate înaltă, care ar asigura folosirea lui în orice moment.
Acesta poate fi folosit doar pentru acoperirea pierderilor
societăţii şi/sau la majorarea capitalului ei social.
Potrivit art.31 al Legii privind societăţile cu răspundere
limitată, nr.135-XVI din 14.06.2007 111, societatea cu răspundere
limitată este obligată să formeze un capital de rezervă de cel
puţin 10% din cuantumul capitalului social. Dacă valoarea
activelor nete ale societăţii devine mai mică decît suma
capitalului social şi capitalului de rezervă, vărsămintele în
capitalul de rezervă reîncep.
Rezervele legale formează fondul de rezervă sau capitalul de
rezervă a cărui valoare nu poate fi mai mică de o cincime din
capitalul social. În vederea constituirii lui, se va prelua anual din
110 În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr. 38-39.

111 În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 127-130.
185
profitul persoanei juridice minimum 5% pînă la atingerea

plafonului de o cincime din capitalul social.
Capitalul de rezervă poate fi facultativ. În Republica
Moldova legislaţia în vigoare nu reglementează pentru toate
formele de persoane juridice formarea capitalului de rezervă.
Legea însă nu interzice ca prin actele de constituire să fie stabilită
o mărime mai mare a capitalului de rezervă, decît cel prevăzut de
lege.
În dependenţă de tipul şi forma societăţii, mărimea
capitalului social variază.
Legislaţia nu prevede o limită minimă a capitalului social
pentru societăţile în comandită şi societăţile în nume colectiv, pe
cînd pentru societăţile cu răspundere limitată şi pentru societăţile
pe acţiuni legislaţia reglementează imperativ mărimea minimă a
capitalului social pentru aceste societăţi.
Astfel, potrivit alin.(2) art.21 al Legii nr.135/2007, capitalul
social al societăţilor cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de
5400 lei, iar potrivit alin.(2) art.40 al Legii nr.1134/1997,
capitalul social al societăţilor pe acţiuni nu poate fi mai mic de
20000 lei.
Pentru diferite tipuri de societăţi comerciale se stabilesc, prin
legi speciale, proporţii mult mai mari ale capitalului social.
Funcţiile capitalului social. În literatura de specialitate s-au
evidenţiat 3 funcţii ale capitalului social:
1) baza materială a societăţii. Fiind necesar un punct de
pornire în calea activităţii de întreprinzător, asociaţii înzestrează
societatea
186
DREPTUL AFACERILOR
cu anumite bunuri sau bani, al căror valoare se include în
capitalul social. Anume cu aceste bunuri sau sume de bani se
începe activitatea de întreprinzător a societăţii comerciale.
2) garanţie a creditorilor societăţii. Mărimea capitalului
social este un indiciu al credibilităţii partenerilor, creditorilor şi
terţilor faţă de societate. Cu cît mai mare este capitalul, cu atît
riscul fondatorilor este mai mare, iar, în legătura cu acestea,
creşte şi încrederea potenţialilor creditori şi parteneri de
afaceri.112
3) legătură între societate şi asociaţi. Prin intermediul
capitalului social se stabileşte legătură între societate şi asociaţii
ei.
Legătura dintre societate şi asociaţi este evidentă atît la
momentul înregistrării societăţii, cît şi în timpul funcţionării
acesteia sau chiar lichidării ei. La momentul înregistrării
societăţii, asociatul varsă aportul său în capitalul social al
societăţii în mărimea şi termenele prevăzute de legislaţie. Odată
cu obţinerea beneficiilor, în dependenţă de participaţiunea
fiecărui asociat, acesta va primi beneficiile din activitatea
societăţii. În cazul lichidării societăţii, activele societăţii, după
stingerea creanţelor creditorilor, se împart între asociaţi
proporţional participaţiunilor fiecăruia.
§5. Formarea şi modificarea capitalului social

Formarea capitalului social. În calitate de aport la capitalul
social pot fi aduse mijloace băneşti, valori mobiliare, alte bunuri
sau drepturi patrimoniale. Pot fi acceptate şi aporturile în
numerar (în bani), precum şi aportul în natură (bunuri aflate în
circuitul civil). Pentru aportul la capitalul social nu se calculează
dobînzi.
112., p. 297
N.Roşca, S.Baieş, Op. cit
187
a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se

consideră
în bani dacă actul de constituire nu prevede altfel. Aporturile în
numerar ale persoanelor fizice şi juridice din Republica Moldova
se fac exclusiv în monedă naţională, în lei moldoveneşti.
Aportul în bani poate fi depus, în numerar sau prin virament,
la un cont bancar provizoriu special, deschis pentru constituirea
societăţii. La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare
asociat trebuie să verse în numerar cel puţin 40% din aportul
subscris, dacă legea sau actul de constituire nu prevede o proporţie
mai mare.
b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice
bunuri
aflate în circuitul civil: corporale (mobile şi imobile) şi
incorporale.
Odată cu transmiterea în natură a bunurilor, acestea ies din
proprietatea asociaţilor şi intră în proprietatea societăţii, dacă
actul de constituire nu prevede altfel.
Totuşi, legislaţia în vigoare stabileşte anumite restricţii,
enumerînd ce anume nu poate fi transmis ca aport în natură.
Potrivit alin.(11) art.41 al Legii nr. 1134/1997, aporturi la
capitalul social nu pot fi:
a) evaluarea în bani a activităţii fondatorilor pentru
înfiinţarea
societăţii, precum şi a activităţii de muncă a acţionarilor care
lucrează în societate;
b) obligaţiile (datoriile) fondatorilor, acţionarilor
societăţii şi ale
altor persoane;
c) bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate,
inclusiv pro-
188
DREPTUL AFACERILOR
dusele activităţii intelectuale, supuse înregistrării în conformitate
cu legislaţia;
d) bunurile aparţinînd achizitorului de acţiuni cu
drept de administrare economică sau gestionare operativă,
fără acordul proprietarului acestor bunuri;
e) bunurile destinate consumului curent al populaţiei
civile, bunu-
rile a căror circulaţie este interzisă ori limitată de actele
legislative.
Aporturile în natură urmează a fi evaluate în corespundere cu
Legea cu privire la activitatea de evaluare, nr. 989-XV din
18.04.2002113. Evaluarea este necesară pentru a putea stabili
ponderea fiecărui asociat la beneficii şi a participării la pierderi.
Capitalul social al societăţii comerciale este divizat în
participaţiuni care aparţin fondatorilor, numite şi părţi de interes,
părţi sociale sau în acţiuni, a căror valoare are, în mod
obligatoriu, expresie bănească.114
La societatea în nume colectiv şi la societatea cu răspundere
limitată, aportul, în mărimea minimă de 40% din cel subscris, se
transmite pînă la înregistrarea societăţii, iar restul nu mai tîrziu
de 6 luni de la data înregistrării dacă actul de constituire nu
prevede un termen mai restrîns (alin.(3) art.112 din Codul civil).
Potrivit alin.(3) art.139 din Codului civil, în momentul
înregistrării societăţii în comandită, comanditarul este obligat să
verse cel puţin 60% din participaţiunea la care s-a obligat,
urmînd ca diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul de
constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificat de
participare eliberat de societate.
Potrivit alin.(4) art.158 din Codul civil, la înregistrarea
societăţii pe acţiuni fondatorii sînt obligaţi să plătească acţiunile
113 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 102.

114., p.306.
189
subscrise pînă la înregistrarea acesteia dacă aportul este în

numerar sau în termen de 30 de zile de la înregistrarea de stat
dacă aportul este în natură.
Potrivit alin. (5), (6) art.113 din Codul civil, în cazul în care
asociatul nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul
să-i ceară în scris aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de
cel puţin o lună şi avertizîndu-l că e posibilă excluderea lui din
societate. Dacă nu varsă aportul în termenul suplimentar,
asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii
vărsate, fapt despre care trebuie notificat.
Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea modificării
mărimii capitalului social al societăţilor comerciale.
Modificarea capitalului social. Capitalul social poate fi
modificat prin două modalităţi:
1. prin majorare;
2. prin reducere.
1. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune
juridică prin care organul competent al societăţii decide
modificarea acestuia în sensul măririi cuantumului indicat
anterior în actul de constituire şi în registru. Majorarea capitalului
social se poate efectua numai după vărsarea integrală a
aporturilor subscrise.115
115., p.308.
190
DREPTUL AFACERILOR
Majorarea capitalului social se face prin:
1. creştere din contul activelor societăţii care depăşesc
mărimea capitalului social:
a) majorarea capitalului din contul beneficiilor
nerepartizate ale societăţii. Această operaţiune juridică poate
avea loc conform hotărîrii Adunării generale care va decide
încorporarea beneficiului nerepartizat în capitalul social al
societăţii comerciale, iar valoarea participaţiunii fiecărui asociat
se va majora proporţional;
b) majorarea capitalului social din contul unor active cu
stinge-
rea concomitentă a unor datorii (convertirea datoriilor în
acţiuni). Această posibilitate de majorare a capitalului social este
prevăzută de lit.d) alin.(2) art.41 al Legii nr. 1134/1997, conform
căruia cu titlu de aport în capitalul social al societăţii pe acţiuni
pot fi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori. În acest
caz, datoria societăţii faţă de creditori se transformă în aport, iar
creditorii devin acţionari ai societăţii.
2. noi aporturi. În acest caz, noile aporturi pot fi introduse
atît de asociaţii existenţi, cît şi de terţele persoane.
Reducerea capitalului social are loc doar cu hotărîrea
organului suprem al societăţii comerciale şi numai în condiţiile
legii. Reducerea capitalului social poate fi efectuată doar dacă
această operaţiune nu ar admite micşorarea capitalului social sub
limita plafonului minim prevăzut de lege.
Legislaţia în vigoare prevede atît dreptul, cît şi obligaţia
societăţii cu răspundere limitată de a reduce capitalul social.
Astfel, potrivit alin.(2) art.34 al Legii nr.135/2007, dreptul
societăţii cu răspundere limitată de a reduce capitalul social se
poate materializa prin:
a) reducerea proporţională a valorii nominale a tuturor
părţilor
sociale;
191
b) stingerea părţilor sociale dobîndite de societate.

Potrivit prevederilor alin.(1) art.35 al aceleiaşi Legi
nr.135/2007 societatea cu răspundere limitată este obligată să-şi
reducă capitalul social dacă:
a) la expirarea a 6 luni de la data înregistrării de stat,
asociaţii nu
au vărsat integral aporturile subscrise;
b) la expirarea celui de-al doilea an şi a fiecărui an
financiar următor, valoarea activelor nete ale societăţii este
mai mică decît capitalul social şi asociaţii nu acoperă
pierderile survenite.
În aceste cazuri, adunarea generală a asociaţilor este obligată
să decidă reducerea capitalului social:
a) pînă la mărimea capitalului social efectiv vărsat;
b) pînă la valoarea activelor nete determinată în conformitate
cu
prevederile legale.
În cazul în care, în urma reducerii valorii activelor nete,
aceasta va fi sub cuantumul minim al capitalului social stabilit de
Legea nr.135/2007, asociaţii sînt obligaţi să lichideze societatea
dacă nu vor acoperi pierderile.
Hotărîrea de reducere a capitalului social trebuie să fie adusă
la cunoştinţă fiecărui creditor şi ulterior publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova. Dacă creditorii societăţii nu se
opun reducerii, capitalul poate fi micşorat, în cazul în care
creditorii se opun, reducerea capitalului poate fi efectuată numai
după satisfacerea cerinţelor celor care se opun.
Reducerea capitalului se face prin:
1. Împărţirea efectivă a unor active între asociaţi, în cazul în
care organul suprem consideră că pentru atingerea scopurilor
propuse sînt îndeajuns active mai mici decît cele care sînt şi ia o
192
DREPTUL AFACERILOR
decizie de micşorare a capitalului social şi de împărţire a
activelor neutilizate;116
2. Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active.
Legea nr.1134/1997, prevede la alin.(6) art.39 că dacă, la
expirarea a 2 ani financiari consecutivi, cu excepţia primului an
financiar, valoarea activelor nete ale societăţii, potrivit bilanţului
anual al societăţii, va fi mai mică decît mărimea capitalului
social, orice acţionar al societăţii este în drept să ceară adunării
generale anuale a acţionarilor adoptarea uneia din următoarele
hotărîri:
a) cu privire la reducerea capitalului social;
b) cu privire la majorarea valorii activelor nete prin
efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi
suplimentare în modul prevăzut de statutul societăţii;
c) cu privire la dizolvarea societăţii;
d) cu privire la transformarea societăţii în altă formă
juridică de
organizare.
Dacă adunarea generală a acţionarilor nu a adoptat una din
hotărîrile prevăzute la alin.(6), acţionarii care au votat „pentru”
hotărîrea dată au dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor în
conformitate cu prevederile art.79 al Legii sus menționate.
§6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic

Noţiuni generale. Totalitatea de bunuri pe care
întreprinzătorul le foloseşte în desfăşurarea activităţii sale de
întreprinzător reprezintă o întreprindere. O activitatea aducătoare
de profit derulează cu succes dacă este desfăşurată prin
intermediul unei întreprinderi.
Întreprinzătorul şi întreprinderea sa se comportă ca subiect şi
obiect. În majoritatea cazurilor, deţinători ai întreprinderilor sînt
persoanele juridice cu scop comercial (societăţi cu răspundere
116 V.Rusu, Gh.Focşa. Op. cit., p.78.
193
limitată, societăţi pe acţiuni, cooperativele ş.a.), dar

întreprinderea poate să aparţină şi întreprinzătorilor individuali,
gospodăriilor ţărăneşti (de fermier).
Întreprinderea reprezintă nu doar un patrimoniu sau un bun
oarecare, dar se manifestă ca un complex de bunuri, funcţional şi
bine organizat, în care toate elementele sînt folosite de către
întreprinzător pentru desfăşurarea cu succes a activităţii sale de
antreprenoriat (genului de activitate). În cadrul complexului,
diferitele categorii de bunuri ale proprietarului formează o
anumită unitate juridică – întreprinderea privită ca complex
patrimonial unic, întreprinderea ca obiect al drepturilor civile 117.
Întreprinderea ca complex patrimonial este reglementată în
legislaţia multor state, doar că denumirea acesteia este diferită, de
la un stat la altul, şi anume: fonds de commerce (Franţa, Belgia),
azienda (Italia), Handelsgeschäft, Handelsgewerbe (Germania),
fondul de comerţ (Romînia). Este important să cunoaştem că
noțiunile „fond de comerţ” şi „întreprinderea ca un complex
patrimonial uniс” nu reprezintă unul şi acelaşi lucru. De aceea,
în literatura juridică ele sînt examinate în mod comparativ şi nu
sînt identificate118.
Întreprinderea în sens juridic se deosebeşte de înţelesul
economic al întreprinderii, în care aceasta este privită ca loc de
interacţiune a factorilor de producţie. Or, din punct de vedere
juridic, nici întreprinzătorul şi nici salariaţii nu fac parte din
componenţa întreprinderii. De asemenea, din componenţa
întreprinderii nu face parte licenţa obţinută de către întreprinzător
pentru desfăşurarea unor genuri de activitate.
Evident, în sens juridic, noţiunea de întreprindere nu poate fi
identificată cu niciun obiect industrial-tehnologic, cum ar fi uzina
117 А.В. Каленик. Коммерческое (предпринимательское) право. Ed. a 3-a.

Chișinău: Tipografia din Bălți S.R.L., 2008, p.183.
118 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor, p.184-185.
194
DREPTUL AFACERILOR
sau fabrica. Într-un sens mai larg, întreprinderea reprezintă orice
afacere legal organizată, aparţinînd unui anumit întreprinzător.
Conceptul de întreprindere ca complex patrimonial unic
(obiect al drepturilor civile) este necesar a fi delimitat de
întreprinderea subiect, la care se face referire în art.3 al Legii cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi (întreprinderea constituie
un agent economic cu firmă (titulatură) proprie avînd statut de
persoană fizică sau persoană juridică, fondată de către
întreprinzător în modul prevăzut de lege). În acest caz, conceptul
de întreprindere este privit ca formă organizatorico-juridică de
desfăşurare a activităţii de întreprinzător şi ca subiect de drept.
Cu alte cuvinte, în baza Legii cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi semnificaţia întreprinderii este identică cu aşa
noţiuni ca „comerciant”, „întreprinzător”, „agent economic”. În
aşa mod, în legislaţia Republicii Moldova noţiunea de
întreprindere ca formă organizatorico-juridică a activităţii de
întreprinzător (agent economic) şi noţiunea de întreprindere ca
complex patrimonial sînt diferite şi nu trebuie confundate.
Normele juridice cu privire la întreprinderea ca complex
patrimonial constituie o instituţie juridică specifică în
componenţa dreptului civil şi dreptului afacerilor 119.
În legislaţia Republicii Moldova lipseşte definiţia legală a
întreprinderii ca complex patrimonial, în schimb există unele
reglementări speciale, precum: vînzarea-cumpărarea
întreprinderii ca complex patrimonial unic (art.817-822 din
Codul civil), gajul întreprinderii (alin.(3) art. 455 din Codul civil,
art.27-31 Legii cu privire la gaj), vînzarea întreprinderii (afacerii)
debitorului în cazul insolvabilităţii (art.129 al Legii
insolvabilităţii), privatizarea întreprinderilor de stat sau
119 А.В.Каленик. Институт предприятия в системе

предпринимательского права / Предпринимательское право и методика
его преподавания (Материалы междунар. научно-практич. конф. МГЮА).
- Москва: ИД „Юриспруденция”, 2008, p.135.
195
întreprinderilor municipale (art.27 al Legii privind administrarea

şi deetatizarea proprietăţii publice) şi altele.
În aşa mod, în legislaţia Republicii Moldova întreprinderea
este definită ca obiect al tipurilor speciale de raporturi juridice
civile, aceasta fiind susceptibilă să reprezinte şi obiectul
obligaţiilor în cazul locaţiunii, leasing-ului, concesiunii,
franchising-ului, administrării fiduciare, transmiterii în uzufruct,
în calitate de aport la capitalul social şi în cazul transmiterii din
subordinea unei autorităţi publice în subordinea unei alte
autorităţi publice.
Trăsături juridice şi particularităţi ale întreprinderii ca
un complex patrimonial unic. Din conţinutul unor norme cu
privire la întreprinderea - complex patrimonial pot fi deduse
trăsăturile juridice şi particularităţile acesteia, cum ar fi:
complexitatea şi eterogenitatea componenţei, destinaţia specială a
complexului patrimonial, funcţionalitatea, capacitatea de a fi
exploatată, alienabilitatea, capacitatea de a fi determinată în
expresie valorică şi cantitativă (cu ajutorul mijloacelor de
evidenţă contabilă, auditului, evaluării), valoarea unicală şi
nefungibilitatea.
Întreprinderea ca complex patrimonial este un exemplu tipic
al patrimoniului în forma sa clasică complexă, deoarece
reprezintă un ansamblu special de drepturi patrimoniale şi
obligaţiuni ale întreprinzătorului, prezentate ca suma valorilor
active şi pasive, strîns legate între ele (art.284 din Codului civil).
În sfera patrimonială, întreprinderea este o continuare specifică a
persoanei întreprinzătorului şi determină statutul acestuia de
întreprinzător real, şi nu de întreprinzător nominal.
Întreprinderea, ca exemplu de patrimoniu complex, intră sub
incidenţa regimului juridic al universalităţii de drept (alin.(2)
art.98 din Codul civil), deoarece poate include în componenţa sa
pluralitatea de bunuri corporale şi incorporale de orice fel.
Complexitatea şi caracterul eterogen al componenţei
întreprinderii constituie caracteristicile juridice ale întreprinderii
196
DREPTUL AFACERILOR
ca complex patrimonial. În cazul definiri juridice a noţiunii de
întreprindere ca complex patrimonial, enumerarea elementelor
componenţei acesteia nu este necesară, deoarece ansamblul
părţilor componente ale fiecărei întreprinderi concrete depinde nu
de circumstanţele juridice, ci de cele de fapt şi de condiţiile de
practicare a unui sau altui tip de activitate de antreprenoriat în
anumite sectoare ale economiei.
În cadrul complexului patrimonial al întreprinderii
elementele corporale (lucruri) nu predomină obligatoriu asupra
celor incorporale. Elementele incorporale (denumirea de firmă şi
alte obiecte ale proprietăţii intelectuale, bonne chanse) sînt cele
mai importante părţi ale întreprinderii exploatate.
Cele mai importante caracteristici juridice ale întreprinderii
ca obiect al drepturilor civile sînt alienabilitatea şi capacitatea de
a se afla în circuitul civil. Consolidată în legislaţia naţională,
construcţia juridică a universalităţii de drept (art.298 din Codul
civil) trebuie să contribuie la transferul concomitent al drepturilor
la toate elementele eterogene (inclusiv pasivul) din componenţa
complexului patrimonial ca una tot unitar. Transferul total sau
parţial al elementelor componenţei întreprinderii ca complex
patrimonial, conform unui sau altui act juridic, pe lîngă transferul
unui anumit ansamblu de elemente corporale şi incorporale, în
mod obligatoriu trebuie să fie însoţit de garantarea şi menţinerea
posibilităţii practicării de către dobînditorul întreprinderii a
activităţii de antreprenoriat precedente sau altei.
Aşa cum reiese din legislaţia Republicii Moldova,
întreprinderea ca obiect al drepturilor civile se echivalează cu un
bun mobil120.
Caracterizînd dreptul subiectiv asupra întreprinderii, Codul
civil al Republicii Moldova interpretează întreprinderea în
120 А.В.Каленик. Основы правового регулирования

предпринимательства и предприятий в Республике Молдова: состояние,
тенденции развития и проблемы // Предпринимательское право. -
Москва, 2009, № 2, p.33.
197
calitate de obiect al dreptului de proprietate (art.817, 822). Însă,

prin însăşi natura sa, întreprinderea ca un complex patrimonial
unic nu poate fi un bun (lucru), respectiv, în sens strict, nu poate
constitui obiectul drepturilor reale. Avînd în vedere faptul că
întreprinderea aparține întreprinzătorului, că întreprinderea este
exploatată doar în domeniul antreprenoriatului şi că complexul
patrimonial dat are o destinaţie specială, dreptul subiectiv asupra
întreprinderii este prestabilit de dreptul la desfăşurarea activităţii
de antreprenoriat121.
Întreprinderea care aparţine întreprinzătorului (obiect de
drept sub aspect static) este un fenomen de fapt, ce depinde de
realizarea reală a activităţii de antreprenoriat prin exploatarea
unei anumite universalităţi de elemente corporale (bunuri mobile
şi imobile) şi incorporale (denumirea de firmă, marca, emblema
comercială, secretul comercial etc.) şi reprezintă un obiect
potenţial al drepturilor civile. Întreprinderea devine obiectul
circuitului civil (obiect al dreptului în dinamică) în cadrul
raporturilor obligaţionale; în acest sens, întreprindrea ca obiect al
drepturilor se formează doar în scopuri actelor juridice concrete,
atunci cînd părţile acestora nu preferă transmiterea drepturilor
corporative în formă de acţiuni sau cotă-parte în capitalul social
al persoanei juridice cu scop lucrativ.
Definiţie. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic este
activitatea antreprenorială, organizată în modul cuvenit de
întreprinzător cu diferite tipuri de patrimoniu (sau dobîndită) şi
grevată de obligaţii, care reprezintă complexul patrimonial unic,
121 А.В.Каленик. Особенности правового режима предприятия как

объекта гражданских прав по законодательству Республики Молдова и
Украины. În: Гражданское законодательство Республики Молдова и
Украины: традиции, современность, перспективы: коллективная
монография / Халабуденко О.А, Харитонов Е.О., Харитонова Е.И. [и др.];
под ред. О.А. Халабуденко (науч. ред.), Е.О. Харитонова; Междунар.
независимый ун-т Молдовы, Нац. ун-т «Одесская юридическая акад.» -
Кишинэу: ULIM ; Одесса: Б. и., 2012, p.205.
198
DREPTUL AFACERILOR
capabil să fie un obiect unic al actelor civile în cadrul construcţiei
de universalitate de drept.
Vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex
patrimonial unic. Conform art.817 din Codul civil, în baza
contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul se
obligă să dea în proprietate cumpărătorului întreprinderea în
calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi
obligaţiilor inalienabile. Dreptul la denumirea de firmă, la
mărcile de producţie şi la alte mijloace de individualizare a
întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor,
precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de
individualizare care îi aparţin în baza licenţei se transmit
cumpărătorului, dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Părţile contractului sînt vînzătorul şi cumpărătorul. Potrivit
regulii generale, în calitate de vînzător pot figura persoanele
fizice sau persoanele juridice cărora întreprinderea le aparţine. În
calitate de cumpărător pot fi persoanele fizice care practică
activitatea de întreprinzător, precum şi persoanele juridice, de
drept public (statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi
privat122.
Obiectul vînzării-cumpărării întreprinderii ca un complex
patrimonial unic îl constituie întreprinderea în calitate de
complex patrimonial unic, inclusiv bunurile mobile şi imobile,
precum active şi pasive, dreptul la denumirea de firmă, la mărcile
de producţie şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii
şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor.
Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un
complex patrimonial unic urmează a fi supus autentificării
notariale. După autentificare notarială contractul trebuie
înregistrat la Camera Înregistrării de Stat (art.818 din Codul
civil)123.
122 Iu.Mihalache. Aspecte cu privire la vînzarea-cumpărare întreprinderii

ca complex patrimonial unic. În: Бизнес-Право, 2007, nr.4, p.36.
199
Componenţa întreprinderii şi valoarea ei se determină în baza

actului (procesului-verbal) de inventariere întocmit în
conformitate cu regulile inventarierii. Pînă la semnarea
contractului, părţile trebuie să întocmească şi să examineze actul
de inventariere, bilanţul contabil, concluzia auditorului
independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista
datoriilor vînzătorului incluse în componenţa întreprinderii cu
indicarea creditorilor, caracterul datoriei, cuantumul şi termenele
de executare a obligaţiilor (art.819 din Codul civil). Predarea
întreprinderii către cumpărător se efectuează în baza actului de
predare, în care se indică datele despre bunurile predate, faptul că
sînt înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii. Dacă în contract nu
este prevăzut altfel, dreptul asupra întreprinderii trece la
cumpărător la data predării întreprinderii.
În fiecare caz concret, preţul în contractul de vînzare-
cumpărare se determină prin acordul de voinţă al părţilor. O
importanţă deosebită la formarea preţului o are faptul dacă
întreprinderea funcţionează sau se află în stagnare 124. Preţul este
determinat şi în funcţie de poziţia pe piaţă, locul amplasării (spre
exemplu, în centru oraşului, la periferie etc.), distanţa pînă la
sursa de materie primă, clientela, vadul comercial, reclama,
reputaţia, şansele de realizare a businessului pe viitor etc.
Gajul de întreprinzător. Conform alin.(3) lit.f) art.455 din
Codul civil, gajul de întreprinzător – gajul întreprinderii se
extinde asupra întregului ei patrimoniu, inclusiv asupra
123 În literatura de specialitate poate fi întîlnită şi părerea că contractul de

vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial ar trebui să fie
încheiat în formă autentică, şi atît (Iu.Mihalache. Forma contractului de
vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic. În:
STUDIA UNIVERSITATIS. Revista Ştiinţifică a Universităţii de Stat din
Moldova, 2007, nr.6, p.47).
124 O.Chelaru, Iu.Mihalache. Aspecte cu privire la obiectul şi forma
contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial
unic. În:
Revista Naţională de Drept, 2007, nr.11, p.62.
200
DREPTUL AFACERILOR
fondurilor fixe şi circulante, asupra altor bunuri şi drepturi
patrimoniale reflectate în bilanţul întreprinderii, dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.
În temeiul art.27 al Legii cu privire la gaj, gajul asupra
întreprinderii în calitate de complex patrimonial se extinde
asupra tuturor bunurilor necesare funcţionării acesteia sau asupra
unei părţi din bunurile ei, care ar permite cumpărătorului să-i
asigure continuitatea funcţionării. Pentru perioada de valabilitate
a gajului asupra întreprinderii, în contractul de gaj pot fi
prevăzute restricţii în exercitarea de către debitorul gajist a
dreptului de dispoziţie asupra bunurilor care fac parte din
obiectul gajului.
În practică, gajul de întreprinzător poate fi solicitat în cazul
necesităţii de a asigura rambursabilitatea creditelor mari, atunci
cînd întreprinzătorul ca debitor gajist oferă creditorului gajist
întreaga sa afacere, inclusiv toate elementele corporale şi
incorporale (întreprinderea ca un complex patrimonial unic)
necesare pentru practicarea ei, sau o parte din afacere, ce poate
funcţiona în continuare în calitate de întreprindere separată.
Vînzarea întreprinderii (afacerii) debitorului în cadrul
procesului de insolvabilitate. Potrivit art.129 al Legii
insolvabilităţii, în cadrul procesului de insolvabilitate,
întreprinderea (afacerea) debitorului poate fi înstrăinată ca un
complex patrimonial unic doar cu acordul expres al adunării
creditorilor.
În cadrul vînzării întreprinderii se înstrăinează toate tipurile
de bunuri destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv
terenurile, clădirile şi alte construcţii, utilajele, inventarul,
materiile prime, producţia, lucrările şi serviciile (denumirea de
firmă, mărcile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte
drepturi exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor
şi obligaţiilor intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă
de debitor la data intentării procesului de insolvabilitate, dacă
legea nu stabileşte altfel. Vînzarea întreprinderii are loc prin
201
licitaţie, dacă adunarea sau comitetul creditorilor nu stabileşte

altfel.
202
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 13.
PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT AL DREPTULUI
AFACERILOR
§1. Întreprinzător - persoana fizică ca subiect al dreptului

afacerilor
Noţiuni generale. În scopul efectuării unui studiu aprofundat
asupra statutului juridic al întreprinzătorului individual, desigur,
una din sarcinile primare este definirea acestuia, pentru
determinarea calificativelor întreprinzătorului individual şi a-l
deosebi de alte categorii mai mult sau mai puţin similare.
Pentru început vom face apel la experienţa juridică şi
doctrinală a unor state străine.
Analizînd legislaţia şi literatura de specialitate din
Romînia125, remarcăm, în primul rînd, utilizarea noţiunii de
„comerciant”, care este similară noţiunii de „întreprinzător” în
contextul cercetat. Comercianţii sunt aceia care fac fapte de
comerţ, avînd comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile
comerciale.126 De aici desprindem două categorii de comercianţi:
persoanele juridice (societăţile comerciale) şi persoanele fizice
(„aceia care fac fapte de comerţ”). Ne vom opri asupra
ultimelor, întrucît ele fac obiectul cercetării noastre. O altă
precizare referitoare la persoana fizică întreprinzător o găsim în
Legea Romîniei privind registrul comerţului 126, potrivit căreia,
comercianţii sunt persoanele fizice care exercită în mod obişnuit
acte de comerţ.
Din textele menţionate rezultă două condiţii cumulative
pentru calificarea unei persoane drept comerciant
(întreprinzător):
125 Vonica R. P., Drept comercial, Partea generală, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p.530. 126 Idem.
126 Legea nr. 26/1990, Monitorul Oficial al Romîniei nr. 15 din 19. 03.
1998.
203
a) exercitarea unor fapte definite de legea comercială ca

fapte
de comerţ;
b) exercitarea lor să se realizeze ca o profesie obişnuită.
Aşadar, exerciţiul faptelor de comerţ în scop de cîştig în mod
sistematic, metodic şi permanent trebuie să fie din nume propriu,
independent, pe riscul şi sub răspunderea persoanei.
Exercitarea actelor de comerţ se face prin specularea asupra
personalului şi mijloacelor de producţie, bunurilor sau serviciilor
ce fac obiectul comerţului său în scopul de a dobîndi beneficii
pecuniare.127 Desigur, obţinerea beneficiilor nu este asigurată,
activitatea desfăşurată se poate solda cu pierderi, însă este de
neconceput ca o persoană să dezvolte o activitate comercială fără
a avea intenţia de a dobîndi din aceasta un profit, care să
remunereze munca şi capitalul folosit.
Astfel, în legislaţia şi doctrina romînească, pentru definirea
noţiunii de comerciant se cer două condiţii esenţiale: săvîrşirea
efectivă a actelor de comerţ şi acestea să fie realizate ca
profesiune. Celelalte, cum ar fi numele, riscul şi răspunderea
proprie sau scopul de profit, decurg nemijlocit din determinarea
actelor ca fiind de comerţ.
De asemenea, o altă condiţie care se profilează, este existenţa
unei autorizaţii administrative şi înregistrarea în registrul
comerţului, aceasta, însă, este o condiţie pentru exercitarea
activităţii comerciale, nu şi pentru definirea acesteia sau pentru
dobîndirea calităţii de comerciant. Nu trebuie să trezească
confuzii noţiunea de comerciant, textele de lege 128 şi de
specialitate129 romîneşti utilizează şi termenii „întreprinzători”,
127 Vonica R. P., op.cit., p.536.

128 Legea Romîniei nr. 133 din 20. 07. 1999 privind stimularea
întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea întreprinderilor mici şi mijlocii,
Monitorul Oficial al Romîniei nr. 349 din 23 iulie 1999
129 Demetrescu P., Întreprinderi comerciale, Bucureşti, 1943, p.43.
204
DREPTUL AFACERILOR
„agenţi economici”, avînd aceeaşi semnificaţie – subiecte care

desfăşoară activitate de întreprinzător.
Legislaţia rusă de asemenea nu dă o definiţie a
întreprinzătorului individual, limitîndu-se la a specifica
modalitatea în care persoanele fizice pot desfăşura activitate de
întreprinzător.
Din cele studiate, observăm că autorii ruşi altfel pune
accentele în determinarea întreprinzătorului individual,
definindu-l ca acea persoană, înregistrată în calitate de
întreprinzător individual şi care desfăşoară activitate de
întreprinzător în mod independent, fără a constitui o persoană
juridică.130 Desprindem criteriul subiectiv de calificare a
persoanei ca întreprinzător, unde condiţia de bază este
înregistrarea acestuia, accentul fiind pus pe calitatea persoanei şi
nu pe exercitarea efectivă a unei activităţi.
Autoarea Kaşanina prezintă trei forme în care poate fi
desfășurată activitatea de antreprenoriat: în mod individual, sub
formă de parteneriat şi în mod colectiv. 131 Activitatea individuală
de întreprinzător se bazează pe proprietatea individuală, noţiune
preluată din sistemul de drept al Statelor Unite. Conform
doctrinei americane, întreprinzător este acela care iniţiază şi îşi
asumă riscurile financiare ale unei noi întreprinderi, preluînd
administrarea şi controlul asupra ei.132 Apreciem noţiunea dată ca
fiind pragmatică şi destul de largă (întrucît include şi fondatorii
persoanelor juridice), purtînd mai mult un conţinut economic
decît juridic. Întreprinzătorul individual îşi controlează în
întregime activitatea, cumulînd calităţile de proprietar,
130 Petrov I. V., Commercescoe pravo, izd. Mihailova V. A., Sankt –

Peterburg, 2001, s. 139.
131 Kaşanina T., Preprinimatelistvo, pravovîe osnovî, izd. Iuridicesckaia
literatura, Moskva, 1994, s. 21.
132 Miller R. L., Jentz G. A., Business Law Today, The essentials, ed.
Thomson South – Western, USA, 2006, p. 587.
205
administrator, producător etc., purtînd, în acelaşi timp,

răspunderea patrimonială deplină pentru rezultatele activităţii lui.
Conform unei opinii133, este considerat întreprinzător
cetăţeanul (persoana fizică) care desfăşoară orice genuri de
activitate economică neinterzisă de lege şi care tinde spre
obţinerea unui beneficiu maxim din utilizarea proprietăţii,
comercializarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea
serviciilor. Definiţia este mai mult conceptuală, nefiind pus
accentul pe înregistrarea de stat a întreprinzătorului.
O altă noţiune oferă autorii Gubin E. şi Lahno P., după care
întreprinzătorul individual este cetăţeanul cu capacitate deplină
de exerciţiu, înregistrat în calitate de întreprinzător individual,
care desfăşoară o activitate îndreptată spre obţinerea de venit, în
mod independent şi pe riscul propriu. 134 Definiţia dată include un
element nou – capacitatea deplină de exerciţiu, însă nu
menţionează faptul că activitatea este practicată sub răspunderea
patrimonială proprie.
Studiind literatura de specialitate şi legislaţia din Ucraina,
putem evidenţia următoarele: activitatea de întreprinzător este
determinată ca activitatea economică desfăşurată de subiecţii
întreprinzători. În contextul Codului economic al Ucrainei,
întreprinzători sunt cetăţenii Ucrainei, cetăţenii străini şi
persoanele fără cetăţenie, care desfăşoară activitate de
întreprinzător şi sunt înregistraţi în calitate de întreprinzători. 135
Numai după înregistrarea de stat persoana fizică dobîndeşte
statutul juridic de întreprinzător, este inclus în registrul unic al
persoanelor fizice, fapt care asigură transparenţa subiectelor
activităţii de întreprinzător. Aşadar, întreprinzători individuali
133 Soloviev A., Kuzneţova G., Predprinimateli bez obrazovania

iuridiceskogo liţa, izd. Prior, Moskva, 2001, s. 3.
134 Gubin E., Lahno P., predprinimateliskoe pravo, izd. Iuristi, Moskva,
2001, s. 77.
135 Şişca R., Ciapiciadze IA., Hoziaistvennoe (predprinimateliskoe) pravo
Ukraini, izd Espada, Harikov, 2007, s. 103.
206
DREPTUL AFACERILOR
sunt numite persoanele fizice care, prin înregistrare, şi-au

exercitat dreptul de a desfăşura activitate de întreprinzător.
Oricine are dreptul să defăşoare o activitate economică,
neinterzisă de lege, cetăţeanul devine subiect al activităţii de
întreprinzător prin înregistrare conform legii, în calitate de
întreprinzător.136
Întorcîndu-ne la cadrul legislativ al Republicii Moldova,
menţionăm, mai întîi, că o apreciere a activităţii individuale de
întreprinzător a fost dată în Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi138, care spune că activitatea de muncă individuală
are caracter de întreprinzător şi se desfăşoară sub forma
organizatorică de întreprindere individuală sau în baza patentei
de întreprinzător.
138
Această construcţie, însă, este înlocuită de dispoziţiile

Codului civil cu privire la activitatea de întreprinzător a
persoanei fizice, care oferă dreptul acestora de a desfăşura
asemenea activităţi din momentul înregistrării de stat în calitate
de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege,
totodată, practicarea acestei activităţi fără înregistrare nu dă
dreptul de a invoca lipsa calităţii de întreprinzător. Aşadar, din
prevederile Codului civil, înţelegem că trebuie să avem în vedere
atît criteriul subiectiv, cît şi cel obiectiv, la definirea conceptului
întreprinzătorului individual.
Aceeaşi idee este dezvoltată în Legea cu privire la
înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali. Legea menţionată consacră noţiunea de întreprinzător
136 Vasiliev A., Podţerconnîi O., Hozeaistvennoe prova Ukrainî, izd
Odissei, harikov, 2006, s. 118.
207
individual şi îl defineşte ca persoană fizică cu capacitate deplină

de exerciţiu, care practică activitate antreprenoriat fără a
constitui o persoană juridică şi este înregistrată în modul stabilit
de lege.
Este de remarcat faptul că, toate legislaţiile şi opiniile
cercetate evidenţiază trăsături comune ale întreprinzătorului
individual:
- este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu
deplină;
- desfăşoară independent şi în nume propriu o
activitate aducătoare de profit;
- activitatea este practicată sub riscul său;
- persoana poartă răspundere patrimonială pentru
rezultatele activităţii sale.
În urma coroborării normelor juridice din Codul civil şi
Legea nr. 845 şi în încercarea de a nu omite nici un element
important pentru stabilirea calităţii de întreprinzător individual,
propunem următoarea definiţie: întreprinzător individual - este
persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu, care , în
urma înregistrării de stat sau în alt mod permis de lege,
desfăşoară independent şi sistematic o activitate de producere,
executare a lucrărilor, prestare a serviciilor sau comercializare
a mărfurilor, din numele său, pe riscul şi sub răspunderea sa
patrimonială, în scopul obţinerii unei surse permanente de
venituri.
Conform actelor normative în vigoare, este întreprinzător
individual persoana care deţine patenta de întreprinzător,
persoana care s-a înregistrat în calitate de întreprinzător
individual sau a constituit o gospodărie ţărănească. Prin urmare,
avem trei categorii de întreprinzători individuali cu statut juridic
diferit:
1) titularul patentei de întreprinzător
208
DREPTUL AFACERILOR
2) întreprinzătorul individual - fondatorul

întreprinderii individuale
3) fondatorul gospodăriei ţărăneşti.
§2. Persoana fizică ca titular al patentei de întreprinzător

Titularul patentei de întreprinzător. Cea mai des întîlnită
formă de practicare a activităţii de întreprinzător de către
persoanele fizice din Republica Moldova este activitatea
practicată în baza patentei de întreprinzător.
Conform art. 1, alin.(1), al legii nr.93-XIV din 15.07.1998 cu
privire la patenta de întreprinzător, patenta de întreprinzător este
un certificat de stat nominativ, ce atesta dreptul de a desfăşura
genul de activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul a
unei anumite perioade de timp.
Titular al patentei poate fi orice cetăţean al Republicii
Moldova cu capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin sau
apatrid, care locuieşte permanent în Republica Moldova şi are
dreptul de a desfăşura activitate de întreprinzător, care a declarat
despre intenţia sa de a procura patenta şi corespunde cerinţelor de
calificare necesară acestui gen de activitate.
Modul de eliberare a patentei si actele necesare pentru
eliberarea ei.
Persoana fizică, adică solicitantul de patentă, depune cerere
la inspectoratul fiscal teritorial pe raza căruia îşi are domiciliul
sau la locul de desfăşurare a activităţii în a cărei rază de
administrare solicitantul intenţionează sa-şi desfăşoare activitatea
în baza patentei, în cazul dacă în localitatea respectivă nu este
inspectorat fiscal, atunci patenta poate fi eliberată de primărie,
care este valabilă numai pe teritoriul administrat de aceasta.
Împreună cu cererea de eliberare a patentei pentru unele
genuri de activitate, solicitantul prezintă:
209
• copia de pe diplomă sau de pe alt act privind

studiile ce confirmă nivelul de calificare necesar desfăşurării
genului de activitate solicitat;
• autorizarea autorităţii publice locale;
• actele ce confirmă achitarea contribuţiei de
asigurare socială de stat pentru întreaga perioadă solicitată de
desfăşurare a activităţii în baza patentei de întreprinzător sau
actele ce confirmă scutirea de plată a contribuţiei;
• actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de
transport care va fi utilizat în activitatea de întreprinzător (act
de proprietate, contract de arendă);
• bonul de plată a taxei pentru patentă.
Patenta se eliberează în decurs de 3 zile de la data depunerii
cererii şi documentelor enumerate mai sus. Patenta se eliberează
pentru un singur gen de activitate şi este valabilă numai pentru
titularul ei şi nu poate fi transmisă altei persoane. Un moment
destul de important este acela că acea persoană care desfăşoară
activitatea de întreprinzător în baza patentei nu impune
înregistrarea de stat a acesteia şi eliberarea licenţei, de asemenea,
titularul de patentă nu prezintă dări de seama financiare şi
statistice, nu ţine evidenţa contabilă şi financiară, nu efectuează
operaţii de casă şi decontări 137.
Drepturile si obligaţiile titularului de patentă.
Titularul patentei de întreprinzător are dreptul:
• Să desfăşoare activitatea în baza patentei de
întreprinzător pe întreg teritoriul ţării, daca în ea nu este
stabilit altfel, în cazul în care este eliberată de primărie,
atunci patenta este valabilă numai pe teritoriul din jurisdicţia
acesteia;
137 Legea nr.93-XIV din 15.07.1998, cu privire la patenta de întreprinzător,

M.O. din 06.08 1998.
210
DREPTUL AFACERILOR
• De a se asocia cu alţi titulari de patente în scopul

desfăşurării în comun a activităţii de întreprinzător, în baza
contractului de activitate în comun.
Titularul patentei de întreprinzător este obligat:
• să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a
activităţii indicate în patentă, normele sanitare, normele de
protecţie contra incendiilor, să îndeplinească alte cerinţe ce
se referă la genul de activitate respectiv;
• să desfăşoare activitatea numai în locurile permise
în aceste scopuri de autoritatea administraţiei publice locale;
• să respecte drepturile şi interesele consumatorilor;
• să afişeze patenta sau copia ei, autentificată
notarial, într-un loc vizibil la locurile unde îşi desfăşoară
activitatea de întreprinzător;
• să nu comercializeze produse alcoolice şi articole
din tutun. Titularul patentei nu este în drept:
• să angajeze lucrători pentru desfăşurarea
activităţii de întreprinzător specificate în patentă;
• să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală
al cărei fondator este el sau careva dintre membrii familiei
sale.
Valabilitatea patentei. Patenta conform art.7,al legii nr.93
din 15.06.1998, se eliberează pe o durată de o lună sau, la dorinţa
solicitantului, pe o durată mai mare.
Patenta încetează în cazul în care:
• Expiră termenul pentru care a fost eliberată;
• Titularul patentei renunţă la patentă;
• Titularul patentei îşi pierde capacitatea de muncă;
• Titularul patentei a decedat;
• Titularului patentei îi sînt aplicate sancţiuni
administrative;
• Transmiterea patentei către o altă persoană.
211
Impozitarea titularului patentei. Impunerea fiscală a

titularului patentei se efectuează sub formă de taxă de patentă,
care include în sine impozitul pe venit, taxele pentru resursele
naturale, taxa pentru unităţile comerciale si/sau unităţile de
deservire socială, taxa pentru amenajarea teritoriului. Taxa
patentei diferă în dependenţă de localitatea unde se va desfăşura
activitatea de întreprinzător, toate taxele sînt prevăzute în Anexa
legii nr.93/1998.
Răspunderea. Conform art.3, alin.(5) al legii nr.93/1998,
titularul patentei răspunde pentru obligaţiile aferente desfăşurării
activităţii de întreprinzător pe parcursul duratei de prescripţie
stabilita de lege, indiferent de durata patentei.
Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în
activitatea de întreprinzător cu tot patrimoniul său, excepţie
făcînd bunurile care, potrivit legii, nu pot fi urmărite (lista
bunurilor sînt indicate în art.85 al Codului de executare al RM).
În acel caz în care titularul patentei nu-şi poate onora obligaţiile
ajunse la scadenţă, împotriva lui poate fi intentat un proces de
insolvabilitate.
§3. Întreprinzătorul individual – fondator al

întreprinderii individuale
Persoana fizică, în calitate de întreprinzător, poate desfăşura
o activitate economică, fiind titularul unei întreprinderi
individuale. Prin întreprinzător se înţelege acea persoană fizică
care organizează o întreprindere economică. Întreprinderea
economică este activitatea economică desfăşurată în mod
organizat, permanent şi sistematic, combinînd resurse financiare,
forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi
informaţii, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
212
DREPTUL AFACERILOR
Întreprinderea individuală este întreprinderea organizată de

un întreprinzător persoană fizică.138
Potrivit articolului 26 din Codul civil, persoana fizică poate
desfășura activitate de întreprinzător din momentul înregistrării
în calitate de întreprinzător individual. Anterior intrării în vigoare
a Legii nr. 220/2007 cu privire la înregistrarea de stat a
persoanelor juridice și a întreprinzătorilor individuali, activitatea
de întreprinzător a persoanei fizice era reglementată de Legea nr.
845/1992, care statua că activitatea de muncă individuală are
caracterul muncii de întreprinzător şi se poate desfăşura în formă
de organizare a întreprinderii individuale. Aceasta de asemenea
reglementa procedura de constituire și alte aspecte legate de
funcționarea întreprinderii individuale. Acele prevederi, însă, nu
mai sunt aplicabile, fiind înlocuite cu dispozițiile Legii nr.
220/2007, care, printre altele, menționează expres că
întreprinderile individuale înregistrate până la intrarea în vigoare
a prezentei legi vor fi considerate întreprinzători individuali.
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului se face conform
Legii cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi
a întreprinzătorilor individuali, nr.220-XVI/2007. Procedura de
înregistrare a întreprinderii individuale e foarte simplă, doar se
depune cererea de înregistrare la Camera Înregistrării de Stat,
conform modelului aprobat de Cameră şi documentul ce
confirmă achitarea taxei de stat de înregistrare. Cererea se
analizează în decurs de 3 zile lucrătoare.
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se
admite doar în cazul în care:
• persoana fizică are deja o întreprindere
individuală;
138 Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Bucureşti 2009,

pag.71-72.
213
• persoana respectivă este lipsită de dreptul de a

practica activitatea de întreprinzător, prin hotărîrea instanţei
de judecată.
Obiectul de activitate al întreprinzătorului individual, spre
deosebire de titularul patentei de întreprinzător, poate fi orice gen
de activitate neinterzis de lege. Totodată, întreprinzătorul
individual nu va putea practica activitățile monopol de stat,
precum și cele pentru care legea stabilește expres forma de
organizare persoană juridică sau un capital social minim, de
exempu activitățile financiare, activitatea de asigurare, activitatea
în domeniul jocurilor de noroc, importul și comerțul cu produse
petroliere, nu pot fi desfășurate de întreprinzătorul individual.
Activitățile supuse licențierii pot fi practicate de întreprinzătorul
individual după obținerea licenței.
Codul civil stabilește la articolul 26 că asupra activității de
întreprinzător a persoanei fizice se vor aplica regulile ce
reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ,
dacă din esența raporturilor juridice nu rezultă altfel. Așadar,
asupra întreprinzătorului individual se vor extinde prevederile
legate de obligația ținerii evidenței contabile, achitării
impozitelor și taxelor, respectării drepturilor consumatorului,
posibilitatea de a antrena în activitatea sa munca salariaților.
Activitatea întreprinzătorului individual încetează:
• la cererea întreprinzătorului individual, în caz
dacă nu este dator faţă de bugetul de stat;
• prin hotărîrea instanţei de judecată;
• în caz de deces.
Activitatea întreprinzătorului individual încetează din
momentul radierii acestuia din Registrul de Stat; din proprie
iniţiativă încetează în baza cererii de radiere. Menționăm că
întreprinzătorul individual răspunde pentru obligațiile asumate
față de creditori cu tot patrimoniul său, inclusiv cu averea
personală care nu ține de activitatea de întreprinzător.
Întreprinzătorul individual continuă să poarte răspundere pentru
214
DREPTUL AFACERILOR
obligațiile față de creditori și după radierea sa din Registrul de

stat, în termenul general de prescripție, de aceea asupra lui nu se
aplică regulile lichidării patrimoniului ca în cazul persoanelor
juridice cu scop lucrativ.
§4. Gospodăria ţărănească (de fermier)

Conform prevederilor legale şi anume art.2,alin.(1), al legii
nr.1353/2000 privind gospodăriile ţărăneşti sau de fermier,
gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe
proprietate privată asupra terenurilor agricole şi asupra altor
bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii, avînd ca
scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară,
comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole.
Reieşind din noţiune, numai gospodăriile ţărăneşti pot
desfăşura activitate individuală de întreprinzător în agricultură.
Ele se pot constitui şi dintr-o singura persoană fizică.
Constituirea şi înregistrarea gospodăriilor de fermier.
Gospodăria ţărănească se constituie pe principiul liberului
consimţămînt. Fondator al gospodăriei ţărăneşti poate fi persoana
fizică care a atins vîrsta de 18 ani, adică dispune de capacitate de
exerciţiu deplină, posedă teren cu drept de proprietate privată.
Actul de constituire în baza căreia se creează gospodăria ,
poartă denumirea de “declaraţie de constituire”, semnată de
fondator şi de membrii acesteia, semnăturile trebuie sa fie
autentificate de notar sau secretarul primăriei la care se
înregistrează gospodăria ţărănească, în care trebuie să se indice :
• denumirea completă şi abreviată a gospodăriei;
• sediul gospodăriei;
• datele personale ale fondatorului şi al potenţialilor
membri ai ei (numele, prenumele, locul şi data naşterii, cetăţenia
şi domiciliul, informaţii privind aflarea acestora în relaţii
familiale cu fondatorul;
215
• numerele de înregistrare, amplasare şi suprafaţa, conform

cadastrului bunurilor imobile, a terenurilor proprietate
individuală sau comună, inclusiv a terenurilor din extravilan
considerate grădini, precum şi a terenurilor arendate;
• componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în
proprietate comuna membrilor gospodăriei.
Gospodăria se înregistrează de către fondator la primăria
unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi în a cărei hotar el
deţine teren, dar în cazul în care fondatorul deţine terenuri
amplasate în hotarele a mai multor unităţi administrativ-
teritoriale de nivelul întîi, atunci cererea de înregistrare se
prezintă primăriei alese de fondator.
Actele necesare înregistrării gospodăriei ţărăneşti (de
fermier):
• declaraţia de constituire;
• copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de
proprietate privată al fondatorului şi al potenţialilor membri ai
gospodăriei ţărăneşti;
• copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz,
autentificate de secretarul primăriei;
• bonul de plată, pe contul primăriei, a taxei de înregistrare
a gospodăriei.
Din ziua înregistrării in Registrul gospodăriilor ţărăneşti, care
este ţinut de primărie, gospodăria ţărănească este în drept să-şi
înceapă activitatea.
Conducerea gospodăriei ţărăneşti. Fondatorul gospodăriei
ţărăneşti este conducătorul gospodăriei, iar în cazul eliberării
fondatorului din funcţie, unul dintre membri care a atins vîrsta de
18 ani şi are capacitate de exerciţiu deplină, ales de ceilalţi
membri ai gospodăriei.
Conducătorul gospodăriei ţărăneşti are următoarele atribuţii:
1. reprezintă gospodăria în instanţa de judecată, în relaţiile
cu alte autorităţi publice, precum şi cu persoane fizice şi juridice;
2. organizează activitatea gospodăriei;
216
DREPTUL AFACERILOR
3. angajează şi eliberează lucrători;

4. efectuează, în numele gospodăriei, tranzacţii, eliberează
procuri pentru efectuarea de tranzacţii;
5. stabileşte politica de evidenţă în gospodărie, asigură
evidenţa contabilă şi prezintă rapoarte în conformitate cu
legislaţia;
6. asigură predarea în arhivă a documentelor de plată a
salariilor şi a contribuţiilor de asigurări sociale de stat.
Membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, pot
fi persoanele apte de muncă: soţia (soţul), părinţii, copiii
(inclusiv adoptivi), surori, fraţi, nepoţii care au atins vîrsta de 16
ani, precum şi alte persoane care sînt membri ai familiei
respective.
Acelea persoane, care lucrează în bază de contract nu sînt
considerate membri ai gospodăriei ţărăneşti.
Membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară
nelimitată pentru obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor,
gospodăria ţărănească nu poarta răspundere pentru obligaţiile
personale ale membrilor ei.
Reorganizarea şi lichidarea. Gospodăriile ţărăneşti în
conformitate cu prevederile legale pot fi reorganizate prin
hotărîrea membrilor ei sau a instanţei judecătoreşti.
Lichidarea de asemenea are loc prin hotărîrea membrilor ei
sau a instanţei judecătoreşti139.
139 Art.26-27 al legii nr .1353/2000, privind gospodăriile ţărăneşti, M.O. al

R.Moldova nr.14-15/52 din 08.02.2001
217
CAPITOLUL 14.
PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV
§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ

Conform legislaţiei Republicii Moldova, persoanele juridice
cu scop lucrativ sunt: societăţile comerciale 140, întreprinderile de
stat, întreprinderile municipale, cooperativele de producţie şi
cooperativele de întreprinzător. Ele sunt create cu scopul de a
aduce cît mai multe venituri fondatorilor lor. Cele mai multe
venituri aduc societăţile comerciale, în care fondatorii investesc
sume mari, după care cîştigurile le împart între ei cu titlu de
dividende. Acelaşi scop, în principiu, îl urmăresc şi membrii
cooperativelor.
Prin intermediul persoanelor juridice cu scop lucrativ se
desfăşoară majoritatea activităţilor de întreprinzător. Ele produc
mărfuri, execută lucrări, prestează servicii, contribuie la
bunăstarea cetăţenilor şi la dezvoltarea economică a ţării.
Persoanele juridice cu scop lucrativ i-au naştere din
momentul înregistrării în Registrul de stat al persoanelor
juridice, care se află la Camera Înregistrării de Stat. Ca dovadă a
înregistrării persoanei juridice, organul de stat eliberează un
certificat de înregistrare.
Adeseori, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite şi
persoane juridice cu scop comercial, sau mai simplu -
întreprinderi, deoarece obiectivul lor principal se bazează pe
cîştigurile băneşti. Dimpotrivă, în cazul persoanelor juridice fără
140 Aşa cum vom vedea mai departe, societăţi comerciale în Republica
Moldova sînt în număr de patru: societatea cu răspundere limitată (S.R.L.),
societatea pe acţiuni (S.A.), societatea în nume colectiv (S.N.C.) şi societatea
în comandită (S.C.).
218
DREPTUL AFACERILOR
scop lucrativ, cum sunt instituţiile, fundaţiile, asociaţiile,

partidele politice, organizaţiile religioase etc., nu se urmăreşte
obţinerea veniturilor, ci promovarea unor valori culturale,
educative, religioase, organizarea de concerte, acte de binefacere
ş.a.
În general, definiţia persoanei juridice este dată de Codul
civil al R.M. (art.55 alin.(1)), ca fiind organizaţia ce are un
patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest
patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume
propriu drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi
asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de
judecată.
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ

Persoanele juridice cu scop lucrativ se clasifică în:
a) societăţi comerciale;
b) întreprinderi de stat şi municipale;
c) cooperative de producţie şi de întreprinzător;
d) uniuni de persoane juridice.
a) Societăţile comerciale. Sunt constituite pentru desfăşura-
rea activităţii de întreprinzător, obţinerii de beneficii şi împărţirii
lor cu titlu de dividend între asociaţi. De aici şi definiţia adusă
societăţii comerciale: persoană juridică fondată în baza actului
de constituire prin care asociaţii convin să pună în comun
anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de întreprinzător în
scopul obţinerii şi împărţirii de beneficii 141. În total, societăţile
comerciale sunt în număr de patru: societatea cu răspunderea
limitată (SRL), societatea pe acţiuni (SA), societatea în nume
colectiv (SNC) şi societatea în comandită (SC).
Legislaţia în domeniul societăţilor comerciale este alcătuită
din Codul civil şi legi speciale, cum sunt: Legea cu privire la
141 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana
fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia
Centrală”, 2007, p.324-325.
219
societăţile cu răspundere limitată nr.135/2007142 şi Legea cu

privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997143. Anumite
reglementări sunt prevăzute în Legea cu privire la antreprenoriat
şi întreprinderi nr.845/1992144.
Dintre ele, cea mai solicitată este societatea cu răspunderea
limitată. Conform datelor furnizate de Camera Înregistrării de
Stat, la data de 01 martie 2011 erau înregistrate 73.876 SRL-
uri145. Numărul lor atît de mare se explică prin comoditate pe care
o prezintă societăţile cu răspundere limitată. În primul rînd se
înregistrează uşor, iar în al doilea rînd, prezintă puţine formalităţi
în procesul de lucru. Pot fi fondate de o singură persoană, iar
suma minimă cerută de lege, ce trebuie depusă în capitalul social
pentru începerea activităţii este de 5400 lei.
În ce priveşte societăţile pe acţiuni, cooperativele şi
întreprinderile (de stat şi municipale), numărul lor este relativ mic
comparativ cu statistica generală, ele reprezentînd 3% (societăţile
pe acţiuni), 3% (cooperativele) şi 1% (întreprinderile de stat şi
municipale) din numărul total de agenţi economici care activează
în Republica Moldova. Cu referire la societăţile pe acţiuni, este
faptul că ele sunt cele mai mari întreprinderi din republică, al
căror capital social adeseori depăşeşte suma de un milion de lei,
de exemplu, S.A. „Victoriabank”, S.A. „Moldtelecom”, S.A.
„Bucuria”, S.A. „Franzeluţa” etc. Capitalul lor este exprimat în
bani, apoi banii sunt exprimaţi în acţiuni. Fondatorii societăţii pe
142 Legea nr.135-XVI din 14.06.2007 cu privire la societăţile cu

răspundere limitată, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.127-130/548 din 17.08.2007.
143 Legea nr.1134-XIII din 02.04.97 cu privire la societăţile pe acţiuni,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008.
144 Legea nr.845-XII din 03.01.92 cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/33 din
28.02.1994.
145 Ceea ce reprezintă 47% dintre toate persoanele juridice înregistrate pînă
la această dată la Camera Înregistrării de Stat.
220
DREPTUL AFACERILOR
acţiuni decid cît va valora o acţiune146. Mai apoi, toate

operaţiunile de mărire sau de micşorare a capitalului social se
efectuează prin intermediul acţiunilor147.
Mai puţin solicitate în activitatea de întreprinzător sunt
societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită148. La
societatea în nume colectiv, numărul asociaţilor nu poate fi mai
mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice.
Asociaţii sunt obligaţi să desfăşoare împreună activitatea de
întreprinzător în numele societăţii, iar în caz de pierderi, să
răspundă solidar şi nelimitat pentru datoriile acesteia.
Într-o societate în comandită la fel trebuie să existe cel puţin
două persoane, una fiind numită comanditat, iar cealaltă -
comanditar. Deosebirea între ele este următoarea: comanditaţii
desfăşoară activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi
răspund nelimitat pentru datoriile societăţii 149, în timp ce
comanditarii sunt consideraţi a fi finanţatori, ei nu participă la
activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă riscul
146 Ulterior, acţiunile se vor înregistra la Comisia Naţională a Pieţei

Financiare, într-un registru special.
147 De exemplu, acţionarul Vasile Macovei ştie că are 3 acţiuni în
capitalul social al S.A. „Bebeluş”, iar fiecare acţiune valorează 9500 lei.
Efectuînd un mic calcul, vedem că în total, Vasile Macovei deţine în capitalul
social al întreprinderii 28500 lei, iar la finele anului financiar, el are dreptul să
solicite şi să primească dividende din cîştigurile avute de întreprindere.
148 Numărul lor este de cîteva sute.
149 Am putea face o legătură între asociatul societăţii în nume colectiv şi
comanditatul societăţii în comandită. Ambii participă cu ceva (bani, valori
materiale) la formarea capitalului social şi sînt obligaţi conform legii să
desfăşoare în numele organizaţiei activitatea de întreprinzător (adică să lucreze
în cadrul organizaţiei). La fel, în caz de datorii şi pierderi financiare, asociaţii
vor răspunde nelimitat (adică din propriul lor buzunar, cu averea personală) şi
solidar (împreună, „mînă de la mînă”) pentru a acoperi cheltuielile. Pe cînd
comanditarul se asemănă cu fondatorul unei societăţi cu răspundere limitată. El
depune aportul în capitalul social şi aşteaptă sfîrşitul anului financiar pentru a-
şi lua cîştigurile (dividendele). În caz de pierderi, el va suporta cheltuielile
numai în limita aportului pe care la depus (din averea personală nu va răspunde
cu nimic).
221
pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii doar în limita

aportului depus.
b) Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale.
Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital social
aparţine în întregime statului. Cu alte cuvinte, întreprinderea de
stat este creată de către Guvern, cu banii preluaţi din bugetul de
stat, iar veniturile care rezultă din activitatea acesteia se întorc în
bugetul de stat. Cu toate acestea, întreprinderea de stat este o
persoană juridică de drept privat, dar nu de drept public, cum s-ar
părea la prima vedere.
Întreprinderea de stat este fondată şi îşi desfăşoară activitatea
în baza Legii cu privire la întreprinderea de stat nr.146/1994150,
precum şi altor acte normative. Cele mai importante documente
ale întreprinderii sunt decizia fondatorului privind înfiinţarea ei,
precum şi statutul întreprinderii 151. Ea poate practica orice genuri
de activitate prevăzute în statut, cu excepţia celor interzise de
lege.
Spre deosebirea de întreprinderile de stat, întreprinderile
municipale sunt fondate de către primării, cu alocarea banilor din
bugetul local. Întreprinderile municipale pot fi create de
primăriile municipiilor Chişinău, Bălţi, Cahul, de primăriile
oraşelor centre raionale, precum şi de cele din sate. Problema însă
este că primăriile din sate nu dispun de banii necesari pentru a
fonda astfel de întreprinderi, de aceea, cele mai multe
întreprinderi municipale sunt fondate şi activează în raza
municipiului Chişinău, unde este concentrată 70% din industria
Republicii Moldova152.
c) Cooperativele de producţie şi de întreprinzător.
Cooperativa este întreprindere aducătoare de profit, care dispune
de patrimoniu propriu şi are conturi bancare. Reglementarea
150 Legea nr.146-XIII din 16.06.94 cu privire la întreprinderea de stat,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994.
151 Statutul-model al întreprinderii de stat se aprobă de Guvern.
152 Ca exemplu de întreprindere municipală avem: Î.M. „Regia transport
electric” în subordinea căreia se află toate troleibuzele din capitală.
222
DREPTUL AFACERILOR
cooperativelor o găsim în Legea privind cooperativele de

întreprinzător nr.73/2001153 şi în Legea privind cooperativele de
producţie nr.1007/2002154.
Cooperativa de producţie este o persoană juridică înfiinţată
de cel puţin 5 persoane fizice, în scopul desfăşurării în comun a
activităţii de producţie, bazată preponderent pe munca personală
a membrilor ei şi pe cotele de participare depuse de aceştia.
Membri ai cooperativei pot fi numai persoanele fizice care au
împlinit vîrsta de 16 ani şi au depus pe contul cooperativei cota
lor de participare, exprimată în bani ori bunuri.
Cooperativa de întreprinzător este o persoană juridică
alcătuită din cel puţin 5 membri, care pot fi atît persoane fizice,
cît şi juridice. Dacă numărul membrilor cooperativei de
întreprinzător se reduce sub limita stabilită, atunci cooperativa
este obligată cît mai urgent să-şi refacă numărul de membri, să se
reorganizeze sub o altă formă (SRL, de exemplu) ori să se
lichideze.
d) Uniunile de persoane juridice. Acestea sunt: grupa
financi-
ar-industrială, holdingul, concernul, trustul.
Grupa financiar-industrială este un ansamblu de persoane
juridice, înregistrat de autoritatea de stat abilitată, care, în baza
contractului, şi-au asociat activele materiale şi nemateriale, şi
funcţionează ca subiecţi cu drepturi egale ai activităţii de
întreprinzător în scopul realizării proiectelor şi programelor de
investiţie pe care le au155.
153 Legea nr.73-XV din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător,

publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237 din
03.05.2001.
154 Legea nr.1007-XV din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din
06.06.2002.
155 (art.4) Legea nr.1418 din 14.12.2000 cu privire la grupele financiar-
industriale, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28/90
din 06.03.2001.
223
Principalul scop al grupei financiar-industriale este unirea

eforturilor întreprinderilor care activează într-un domeniu
complex pentru a produce mărfuri de calitate, a majora volumul
producţiei şi a ridica eficienţa activităţii tuturor membrilor 156.
Membri ai grupei financiar-industriale trebuie să fie organizaţii
ce funcţionează în sfera producţiei de mărfuri şi servicii, bănci
sau alte instituţii financiare. Fondarea grupei financiar-industriale
se face în baza contractului de constituire.
Înregistrarea grupei financiar-industriale se face la Camera
Înregistrării de Stat. Răspunderea pentru acţiunile grupei
financiar-industriale o poartă compania centrală care îndeplineşte
următoarele atribuţii: a) reprezintă membrii grupei financiar-
industriale în raporturile legate de activitatea grupei; b) exercită
conducerea curentă a activităţii grupei financiar-industriale; c)
întocmeşte raportul financiar consolidat al grupei financiar-
industriale, în baza rapoartelor membrilor grupei, iar la finele
anului prezintă darea de seamă despre activitatea grupei
financiar-industriale.
Holdingul este considerată persoana juridică, în componenţa
activelor căreia intră pachetele de acţiuni (cote) de control ale
altor persoane juridice şi care efectuează controlul asupra
acestora din urmă. Holdingul se creează pentru a sprijini
colaborarea dintre persoanele juridice în procesul de producţie,
activitatea investiţională şi alte genuri de activitate. Există mai
multe feluri de holding: holding simplu - se ocupă în întregime cu
activitatea de control şi administrare; holding mixt - în
competenţa căruia, în afară de funcţiile de control şi administrare,
este şi activitatea de întreprinzător; holding de stat - atunci cînd
peste 50% din suma capitalului social aparţine statului 157.
156 Grupuri financiar-industriale în republică sînt: „DAAC-Hermes” SA,

„Ascom-Grup” SA, „Raiffeisen Leasing Moldova” SRL ş.a.
157 (pct.4) Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului R.M. nr.550 din 26.07.1994, publicat în Monitorul
Oficial nr.002 din 02.09.1994.
224
DREPTUL AFACERILOR
În anumite situaţii, holdingul poate avea o influenţă negativă

asupra economiei naţionale dacă, direct sau indirect, controlează
întreprinderi care deţin o situaţie dominantă sau chiar monopolul
producerii sau comercializării unui anumit produs pe piaţa ţării,
devenind astfel monopolist158. Din acest motiv, crearea
holdingurilor nu se admite în sferele de activitate importante
pentru ţară, cum sunt: agricultura, comerţul cu mărfuri de orice
fel, alimentaţia publică, deservirea socială a populaţiei,
transportul în trafic naţional.
Capitalul societăţii de tip holding se compune din mijloacele
transmise de fondatorii săi. El este, de regulă, mult mai mic decît
capitalurile însumate ale societăţilor controlate. Constituirea unui
holding facilitează achiziţionarea societăţilor mici şi mijlocii,
aflate în sfera sa de control159. Ca exemplu de holdinguri pe piaţa
Republicii Moldova avem: Holdingul Elita 5 Group, care
activează din anul 1993, fiind specializat în construcţia de
complexe locative, de producţie, administrative şi comerciale;
Holdingul Euronova Media Grup, ce activează pe piaţa mass-
media, din care face parte şi postul de radio Vocea Basarabiei.
Concernul este o societate comercială de mari proporţii,
creată de către germani, formată prin reuniunea mai multor
societăţi comerciale de proporţii reduse, sub o conducere unică
realizată de o societate dominantă, de care toate celelalte sunt
dependente160.
Se consideră că formează un concern: a) întreprinderile între
care există un contract prin care o întreprindere subordonează
administrarea sa unei alte întreprinderi; b) situaţia cînd o
158 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a.
Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2011, p.499.
159 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs
universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.198.
160 Pe piaţa Republicii Moldova avem mai multe concerne: S.A.
Concernul „Moldova-Gaz”, Concernul Republican de Producţie al Industriei
Materialelor de Construcţie „INMACOM”, Concernul „Regional Construct” ce
activează în sfera construcţiilor ş.a. În plan internaţional sînt bine cunoscute
concernele „BMW”, „General Motors”, „Gazprom”, „Südzucker” etc.
225
întreprindere se obligă să verse întregul ei venit unei alte

întreprinderi; c) situaţia în care o întreprindere este incorporată în
alta161.
Trustul este o creaţie legislativă provenită din dreptul englez
şi american. Reuneşte mai multe societăţi (industriale,
comerciale, mass-media etc.) sub o conducere unică, cu scopul de
a asigura monopolul asupra unui produs sau a unui sector.
Numărul de fondatori şi beneficiari ai trustului este nelimitat.
Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet
concurenţa din societăţile care-l formează prin concentrarea şi
monopolizarea producţiei162. Ca exemplu de trust în plan naţional
avem Jurnal Trust Media, din care face parte postul de
televiziune - Jurnal TV, de radio - Jurnal FM, ziarul - Jurnal de
Chişinău etc.
§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ

Din definiţia de mai sus dată persoanei juridice se desprind
elementele acesteia: organizare, patrimoniu şi scop.
Organizare proprie. Prin organizare se înţelege structura
persoanei juridice. O persoană juridică există numai dacă are o
structură internă proprie care presupune existenţa a cel puţin
două organe obligatorii: organ suprem (principal) şi organ
executiv163. Persoanele juridice mai complexe pot avea şi alte
organe obligatorii, cum ar fi consiliul societăţii, comisia de
cenzori etc.
Patrimoniul propriu. Toate bunurile persoanei juridice fac
parte componentă din patrimoniul ei. Iniţial, acesta se constituie
din bunurile transmise cu titlu de aport la capitalul social,
suplimentîndu-se cu bunurile dobîndite de societate în procesul
161 Vezi art.120 din Codul civil, singurul articol dedicat concernului din
legislaţia naţională.
162 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, op.cit., p.196.
163 Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în
legislaţia Republicii Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001, p.75.
226
DREPTUL AFACERILOR
activităţii164. Mai simplu vorbind, patrimoniu înseamnă toate

bunurile pe care le deţine persoana juridică 165. Acesta este sensul
economic al cuvîntului patrimoniu.
Pe lîngă înţelesul economic, mai există şi înţelesul juridic al
patrimoniului. Din punct de vedere juridic, patrimoniu cuprinde
totalitatea de drepturi şi obligaţii exprimate în bani şi alte valori
materiale. Drepturile reprezintă latură activă a patrimoniului
(cîştigurile), iar obligaţiile – latură pasivă (datoriile). În mod
ideal, activele persoanei juridice trebuie tot timpul să fie mai mari
decît pasivele. Dacă o persoană juridică are multe datorii şi nu le
poate acoperi, spunem că pasivele ei depăşesc activele şi asupra
acestei persoanei juridice poate fi intentat un proces de
insolvabilitate.
Scopul propriu. Scopul persoanei juridice se reflectă în
activitatea desfăşurată de ea. Potrivit Codului civil (art.59 alin.
(2)), persoanele juridice pot avea scop lucrativ (comercial) sau
scop nelucrativ (necomercial). De regulă, scopul exprimă
interesul fiecărui membru fondator al persoanei juridice de a
obţine beneficii (cîştiguri, profituri, venituri) din operaţiunile
efectuate de persoana juridică.
Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice
activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul
de constituire. De exemplu, dacă în actul de constituire al SRL
164 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana
fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia
Centrală”, 2007, p.314.
165 La momentul constituirii persoanei juridice, noţiunea de patrimoniu
coincide cu noţiunea de capital social. Toate aporturile pe care le aduc
membrii fondatori se exprimă în mijloace băneşti (în lei), indiferent de faptul
dacă cineva a depus ca aport o maşină, altcineva valută străină, iar al treilea o
construcţie. Toate aceste valori materiale se exprimă în lei moldoveneşti (în
baza unui act de evaluarea a costului pentru aceste bunuri), iar cifra obţinută se
înscrie în actul de constituire, respectiv va figura în Registrul de stat al
persoanelor juridice, ţinut de Camera Înregistrării de Stat. Ulterior, patrimoniul
persoanei juridice va creşte, afacerile vor progresa, astfel încît valoarea
bunurilor din patrimoniu va fi mai mare, dar suma capitalului social înscrisă
iniţial în actul de constituire, va rămîne neschimbată.
227
„Pomuşoare” au fost prevăzute mai multe activităţi legate de

obţinerea şi comercializarea fructelor, aceasta cu nimic nu
împiedică ca SRL „Pomuşoare” să facă şi altceva, ce are tangenţe
cu fructele, cum ar fi de exemplu, producerea vaselor din sticlă
folosite la conservarea fructelor etc. Important este ca noul gen
de activitate să nu necesite prezenţa unei licenţe.
§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice

cu scop lucrativ
Conducerea de zi cu zi a persoanei juridice este realizată prin
intermediul organelor ei de conducere. Organul suprem de
conducere al persoanei juridice este Adunarea generală a
fondatorilor166. Asociaţii pot fi convocaţi în adunări generale
ordinare şi extraordinare. Prin actul de constituire se poate stabili
şi votare prin corespondenţă. În acest caz, actul de constituire
trebuie să prevadă şi procedura de votare prin corespondenţă,
care include, în special, modalitatea de informare a fondatorilor
cu privire la chestiunile supuse votării, la procedura de
modificare a acestora, expedierea informaţiei şi a documentelor
necesare, termenul de încheiere a procedurii de votare şi termenul
de informare a fondatorilor despre rezultatul votării.
Competenţa Adunării generale a fondatorilor. De
competenţa exclusivă a adunării generale a asociaţilor ţin:
a) modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv
adoptarea lui într-o nouă redacţie;
b) modificarea cuantumului capitalului social;
c) desemnarea membrilor consiliului persoanei juridice şi a
cen-
zorului, eliberarea înainte de termen a acestora;
d) aprobarea dărilor de seamă, a rapoartelor cenzorului sau a
166 Cuvîntul „fondator” este folosit într-un sens larg. De aceia denumirea
organului de conducere al persoanei juridice va fi puţin diferită, în funcţie de
tipul persoanei juridice. Spre exemplu, la societatea cu răspundere limitată,
avem Adunarea generală a asociaţilor; în cazul societăţii pe acţiuni – Adunarea
generală a acţionarilor etc.
228
DREPTUL AFACERILOR
avizelor auditorului independent;

g) aprobarea bilanţului contabil anual;
h) adoptarea hotărîrii privind repartizarea între fondatori a
ben-
eficiului;
i) adoptarea hotărîrii privind reorganizarea persoanei juridice
şi
aprobarea planului de reorganizare;
j) adoptarea hotărîrii de lichidare a persoanei juridice,
numirea
lichidatorului şi aprobarea bilanţului de lichidare;
k) stabilirea salariului pentru lucrătorii persoanei juridice;
m) aprobarea în prealabil a încheierii contractelor;
n) înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor persoanei juridice;
o) aprobarea fondării altor persoane juridice.
Dacă actul de constituire nu prevede altfel, de competenţa
adunării generale a fondatorilor ţine:
a) numirea şi eliberarea înainte de termen a
administratorului;
b) aprobarea dării de seamă anuale şi evaluarea activităţii ad-
ministratorului;
c) urmărirea pe cale judiciară a administratorului pentru
preju-
diciile cauzate persoanei juridice;
d) aprobarea planului de afaceri al persoanei juridice;
e) aprobarea regulamentelor interne ş.a.
Adunarea generală ordinară şi extraordinară. După cum s-a
menţionat, Adunarea generală a fondatorilor este de două feluri,
ordinară şi extraordinară. Fondatorii persoanei juridice se
convoacă de către administrator în adunări generale ordinare cel
puţin o dată pe an. Data şi locul desfăşurării acesteia o stabileşte
la fel administratorul. Neconvocarea adunării generale ordinare în
termenul stabilit constituie temei pentru eliberarea din funcţie a
administratorului.
229
În ce priveşte Adunarea generală extraordinară, convocarea

acesteia se face în cazurile determinate de actul de constituire ori
atunci cînd o cer interesele persoanei juridice. Din momentul
luării hotărîrii de convocare, administratorul este obligat să
expedieze fiecărui asociat hotărîrea de convocare, informaţia şi
documentele necesare. Aceeaşi obligaţie o au fondatorii şi
cenzorul, în cazul în care aceştia convoacă adunarea generală.
Înştiinţarea privind convocarea adunării generale se transmite
fondatorilor prin scrisoare recomandată.
Ordinea de zi, modificarea şi completarea ei.
Administratorul decide asupra chestiunilor incluse în ordinea de
zi a adunării generale, ţinînd cont de cerinţele legii şi ale actului
de constituire. Fiecare fondator este în drept să includă în ordinea
de zi a adunării generale chestiunile care nu au fost incluse de
administrator. Modificările şi completările ordinii de zi trebuie să
fie aduse la cunoştinţa membrilor fondatori la fel, prin scrisoare
recomandată.
Adunarea generală se ţine în ziua, la ora şi în locul indicate în
hotărîrea de convocare. Şedinţa va fi deschisă şi prezidată de
către administrator sau de către una dintre persoanele care au
convocat adunarea generală. În timpul şedinţei se întocmeşte un
proces-verbal, care, în mod obligatoriu, reflectă luările de cuvînt
şi rezultatul votării fiecărei chestiuni de pe ordinea de zi. Mai
apoi, proceseleverbale se predau spre păstrare administratorului,
iar membrii fondatori au dreptul să ia copii de pe ele. Hotărîrile
adunării generale sunt obligatorii pentru întreaga conducere a
persoanei juridice.
O situaţie cu totul interesantă avem în cazul persoanei
juridice cu un singur fondator. În acest caz, membru fondator are
drepturile şi obligaţiile ce-i revin adunării generale. Cu alte
cuvinte, el este în acelaşi timp şi adunare generală, dar şi
administrator. Toate deciziile sale se întocmesc în scris.
Un rol important revine organului executiv. Acesta este
alcătuit dintr-o singură persoană sau din mai multe persoane. În
230
DREPTUL AFACERILOR
primul caz, organul executiv va fi unipersonal, iar în al doilea caz

- colegial. Pentru activitatea lor, membrii organului executiv
primesc salariu conform regulilor stabilite de Codul muncii al
R.M. Organul executiv este condus de directorul general, care
este ajutat de unul sau mai mulţi directori adjuncţi167. Directorul
general, adjuncţii lui, precum şi ceilalţi membri din organul
executiv sunt aleşi de către Adunarea generală a fondatorilor.
Al treilea organ de conducere al persoanei juridice este
organul de control, numit şi cenzorul. La persoanele juridice cu
un număr mic de fondatori, desemnarea cenzorului nu este
obligatorie. Fondatorii pot verifica personal eficienţa
administrării. În cazul societăţii cu răspundere limitată, dacă
aceasta are mai mult de 15 asociaţi, atunci este obligată să
numească cenzori.
Persoana juridică poate avea un singur cenzor sau mai mulţi -
comisia de cenzori. În cadrul comisiei de cenzori numărul de
cenzori este tot timpul impar (de regulă, 3, 5, 7 etc.). Cenzorii
sunt obligaţi să controleze activitatea economico-financiară a
persoanei juridice la finele anului, să verifice rapoartele
financiare şi să efectueze inventarierea bunurilor 168. După fiecare
control efectuat se întocmeşte un raport care se prezintă în faţa
Adunării generale a fondatorilor.
167 Cuvintele administrator, director, manager - au acelaşi înţeles (sînt
sinonime).
168 Trebuie de reţinut că cenzorul (comisia de cenzori sau auditorul
desemnat) nu are nimic comun cu controalele obligatorii pe care autorităţile
publice le pot organiza. Cenzorul efectuează un control intern asupra activităţii
întreprinderii pentru a informa adunarea generală despre modul în care
administratorul îşi îndeplineşte obligaţiile. Or, ceea ce este legal din punctul de
vedere al dreptului fiscal poate să nu fie legal din punctul de vedere al
dreptului corporativ. De exemplu, un imobil dat în locaţiune (arendă) la un preţ
mai redus decît preţurile existente pe piaţă nu este un act ilegal din punctul de
vedere al dreptului fiscal. Din punctul de vedere al dreptului corporativ însă,
administratorul poate fi bănuit că nu îşi onorează pe deplin obligaţia de a
gestiona eficient afacerea (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru
Olga. Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile
cu răspundere limitată. - Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009,
p.158).
231
Activitatea cenzorului este remunerată. Termenul maxim

pentru care cenzorul se desemnează este de 3 ani, existînd
posibilitatea de a fi reales. Legea stabileşte că cenzorul poate fi
revocat oricînd din funcţie. Nu poate avea calitatea de cenzor
persoana care deţine funcţia de director general (sau de director
adjunct), nici soţul, rudele sau afinii acestuia de pînă la gradul al
IV-lea inclusiv. Logica acestei interdicţii este că „nimeni nu se
poate controla pe sine însuşi”.
§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu
scop lucrativ
În funcţie de felul lor, persoanele juridice cu scop lucrativ pot
fi fondate de o singură persoană ori de mai multe persoane. De
exemplu, la societatea pe acţiuni numărul minim de fondatori
poate fi unul, pe cînd societatea în nume colectiv poate fi fondată
de cel puţin două persoane.
Constituirea persoanei juridice cu scop lucrativ începe de la
actul de constituire. Acesta reprezintă un document, pe care îl
semnează toţi fondatorii şi exprimă voinţa acestora de a înfiinţa o
persoană juridică. În actul de constituire sunt prevăzute drepturile
şi obligaţiile părţilor, organele de conducere şi control ale
persoanei juridice, atribuţiile acestor organe, mărimea capitalului
social, precum şi alte prevederi importante.
În continuare, actul de constituire trebuie înregistrat conform
legii. Organul de stat care se ocupă de înregistrarea persoanelor
juridice cu scop lucrativ este Camera Înregistrării de Stat, care
dispune de oficii teritoriale amplasate în toate oraşele din
republică.
Oficiile teritoriale sunt conduse de registratori. Aceştia
verifică actele aduse de fondatori pentru înregistrarea persoanei
juridice. Registratorul preia actele prezentate, le verifică
legalitatea, îndeplineşte formalităţile de înregistrare şi, în cel mult
15 zile, emite o decizie prin care acceptă înregistrarea persoanei
juridice ori respinge cererea de înregistrare.
232
DREPTUL AFACERILOR
La înregistrare, persoanei juridice i se atribuie un număr.

Acest număr de înregistrare, alături de denumire, sediul, telefon
ş.a., identifică persoana juridică în circuitul civil şi se înscrie în
Registrul de stat al persoanelor juridice. Din momentul
înregistrării, persoana juridică este în drept să înceapă activitatea
propriu-zisă. Ca dovadă a faptului că persoana juridică a fost cu
adevărat înregistrată, se eliberează un certificat de înregistrare.
Orice modificări care survin în actele de constituire ale persoanei
juridice, trebuie comunicate imediat la Camera Înregistrării de
Stat, altfel persoana juridică riscă să plătească amendă.
Actul de constituire al societăţii va cuprinde: a) numele şi
prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, cetăţenia şi alte date
din actul de identitate al fondatorului persoană fizică; denumirea,
sediul, naţionalitatea (ţara de înregistrare), numărul de
înregistrare de stat ale fondatorului persoană juridică; b)
denumirea persoanei juridice; c) obiectul de activitate; d)
mărimea capitalului social; e) termenul de vărsare a lui; f) sediul
persoanei juridice; g) structura, atribuţiile, modul de constituire şi
de funcţionare a organelor de conducere ale persoanei juridice; h)
modul de reprezentare; i) filialele şi reprezentanţele persoanei
juridice în cazul în care acestea există; k) temeiul, modul de
reorganizare şi de lichidare a persoanei juridice. Actul de
constituire poate să cuprindă şi alte prevederi care nu contravin
legii.
Fondatorii sau directorul care la constituirea persoanei
juridice au prezentat informaţii false, răspund pentru prejudiciile
cauzate persoanei juridice, precum şi altor persoane. Sunt scutiţi
de repararea prejudiciului cei care nu au ştiut sau nu au putut să
ştie despre aceste nereguli.
Prin funcţionare se înţeleg toate relaţiile care apar în
interiorul persoanei juridice, cu ocazia fondării şi lucrului de zi
cu zi. Aceste relaţii dau naştere la drepturi şi obligaţii pentru
membrii fondatori ai persoanei juridice.
Drepturile fondatorilor. Fondatorii persoanei juridice
beneficiază de drepturile stabilite de lege şi de actul de
233
constituire, inclusiv dreptul: a) de a participa la conducerea

persoanei juridice; b) de a vota la adunările generale; c) de a fi
informat despre activitatea persoanei juridice; d) de a exercita
controlul asupra modului de gestionare a persoanei juridice; e) de
a înstrăina şi a dobîndi, în condiţiile legii, partea socială; f) de a
cere dizolvarea persoanei juridice; g) de a participa la
repartizarea beneficiilor; h) de a obţine, în caz de lichidare a
persoanei juridice, valoarea unei părţi a patrimoniului acesteia
rămas după achitarea cu creditorii şi cu salariaţii săi; i) de a cere
excluderea altor fondatori în conformitate cu prevederile legii.
Obligaţiile fondatorilor. Pe lîngă drepturi, fondatorii
persoanei juridice cu scop lucrativ au şi obligaţii. Fondatorul este
obligat:
a) să verse aportul la capitalul social în mărimea, în modul şi în
termenele stabilite în actul de constituire; b) să nu divulge
informaţia confidenţială a persoanei juridice; c) să comunice
imediat persoanei juridice despre schimbarea domiciliului sau a
sediului, a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară
exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către persoana
juridică. Fondatorul are şi alte obligaţii stabilite de lege şi de
actul de constituire.
Distribuirea beneficiului. Prin beneficiu se înţelege profitul
sau venitul. Persoana juridică trebuie să distribuie anual
beneficiul rămas după achitarea impozitelor şi altor plăţi
obligatorii. Hotărîrea cu privire la mărimea beneficiului care
urmează a fi distribuit se adoptă de Adunarea generală a
fondatorilor. De regulă, beneficiul se repartizează proporţional
mărimii părţii sociale pe care o deţine fiecare fondator. Important
este şi faptul că beneficiul se plăteşte fondatorilor în formă
bănească.
§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu

scop lucrativ
234
DREPTUL AFACERILOR
Orice persoană juridică are atributele sale de identificare:

denumirea de firmă, emblema, marca, sediul, naţionalitatea. Pe
lîngă aceste atribute, persoana juridică poate fi identificată prin:
cod fiscal, număr de înregistrare, poştă electronică şi altele.
Denumirea de firmă. Persoana juridică poate avea o singură
denumire, stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul
de stat al persoanelor juridice. Denumirea trebuie să fie scrisă în
limba romînă, cu caractere latine, trebuie să fie clară, să nu ducă
în eroare participanţii la circuitul civil. Persoana juridică nu poate
folosi în denumire cuvinte sau abrevieri care ar duce în eroare cu
privire la activitatea sa. De exemplu, dacă o persoană juridică se
ocupă cu producerea băuturilor alcoolice, atunci şi denumirea ei
trebuie să sugereze acest lucru; sau nu va fi acceptată la
înregistrare o persoană juridică denumită „Salvaţi familia”, dacă
domeniul ei de activitate ţine de repararea maşinilor.
Or, denumirea de firmă, alături de alte atribute de identitate,
rămîne în subconştientul consumatorului prin impresia pe care i-
au produs-o calitatea mărfurilor şi a serviciilor prestate de
persoana juridică. Cu toţi cunoaştem denumirea firmelor străine,
care investesc foarte mulţi bani pentru publicitate: - „Adidas”,
„Coca-Cola”, „Microsoft”, „BMW”, „Toyota”, „Mercedes”, dar
şi denumirea firmelor moldoveneşti: - „Orange”, „Moldcell”,
„Air Moldova”, „Calea Ferată din Moldova”, „Franzeluţa”,
„Bere-Chişinău” etc.
Din punct de vedere structural, denumirea de firmă este
alcătuită din două părţi: corpul şi accesoriul. Corpul indică
forma juridică de organizare: Societatea pe Acţiuni (prescurtat -
S.A.), Societatea cu răspundere limitată (prescurtat - S.R.L.),
Întreprinderea de Stat (prescurtat - Î.S.) ş.a. Legea nu stabileşte
plasarea formei de organizare a persoanei juridice - la începutul
denumirii ori la sfîrşit - de aceia fondatorii sunt cei care
determină locul corpului în denumire. Accesoriu reprezintă
textul denumirii şi este diferit la toate persoanele juridice. De
exemplu, avem denumirea de firmă S.A. „Agroproduct”:
235
abrevierea „S.A.” se numeşte corp, iar cuvîntul „Agroproduct”

este accesoriu.
La alegerea denumirii de firmă, fondatorii trebuie să ţină cont
ca cuvintele din denumire să corespundă legii, normelor de
morală şi să nu ducă în eroare pe cei din jur. În denumire nu pot
fi utilizate cuvinte prin care se face apel la violenţă fizică sau
duşmănie între naţiuni. Nu se acceptă cuvintele necenzurate.
Emblema. Ca şi denumirea de firmă, emblema este un
atribut de identificare care deosebeşte o persoană juridică de alta.
Emblema se aplică pe panouri de reclamă, pe facturi, scrisori,
note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii, se foloseşte
şi în orice alt mod169.
Datorită emblemei, poate fi deosebit un comerciant de un alt
comerciant de acelaşi fel. Mai simplu vorbind, emblema
reprezintă „imaginea” persoanei juridice. Prin emblemă lumea
recunoaşte o persoană juridică sau alte şi le poate deosebi uşor.
Orice firmă bine cunoscută îşi are emblema ei.
Marca. Marca este orice semn susceptibil de reprezentare
grafică, care serveşte la deosebirea produselor şi/sau serviciilor
unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice
sau juridice170. Cu alte cuvinte, dacă mai multe firme produc
acelaşi fel de mărfuri, le distingem uşor după marca pe care o
deţin. De exemplu, dacă avem două televizoare, le deosebim uşor
dacă ne uităm atent la marca lor171. Vom vedea că mărcile sunt
diferite.
Pot constitui mărci orice semne grafice, şi anume: cuvinte
(inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de
culori, elemente figurative, forme tridimensionale, cu condiţia ca
ele să poată servi la deosebirea produselor şi serviciilor unei
persoane juridice de cele ale altor persoane juridice.
169 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.188.

170 Art.2 al Legii privind protecţia mărcilor nr.38 din 29.02.2008, publicată
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.99-101/362 din 06.06.2008.
171 În limba engleză „marca” este numită „brand”.
236
DREPTUL AFACERILOR
Înregistrarea mărcii se face la Agenţia de Stat pentru

Proprietatea Intelectuală (AGEPI). O persoană juridică poate să
deţină mai multe mărci. Marca poate fi transmisă spre utilizare
unei alte persoane juridice. Transmiterea se face printr-un
contract, care la fel trebuie înregistrat la AGEPI.
Pentru utilizarea ilicită a mărcilor este stabilită răspunderea
juridică sub formă de amendă, de reparaţie a pagubelor cauzate
titularului mărcii, inclusiv a cîştigului ratat 172.
Sediul. Persoana juridică are un singur sediu, indicat în actul
de constituire173. În actul de constituire trebuie să fie indicat cu
precizie oraşul, strada, numărul casei şi a biroului. La sediul se
găsesc organele de conducere ale persoanei juridice. Adresa
poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. De asemenea, la
sediul trebuie să păstreze documentele persoanei juridice.
Dacă persoana juridică îşi schimbă sediul, atunci trebuie să
informeze cît mai urgent oficiul teritorial al Camerei Înregistrării
de Stat şi să publice un aviz în „Monitorul Oficial al Republicii
Moldova” cu privire la schimbarea sediului. În caz contrar,
persoana juridică riscă să fie amendată. Prin intermediul
publicării, persoanele interesate vor afla mai uşor care este noul
sediu al persoanei juridice.
Importanţa sediului. Determinarea sediului persoanei juridice
are o importanţă practică, şi anume:
1) determină naţionalitatea persoanei juridice; regula este că
toate persoanele juridice înregistrate în Republica Moldova sunt
de naţionalitatea ei;
2) determină locul executării obligaţiilor; la sediul se achită
datoriile, se efectuează alte plăţi;
172 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.189.

173 Sediul este adresa juridică a întreprinderii. Scrisorile expediate şi
ajunse la sediu se consideră ca fiind recepţionate de persoana juridică. Aceasta
nu poate invoca că nu a cunoscut conţinutul scrisorii ajunse la sediu. Persoana
juridică este în drept să aibă şi alte adrese pentru corespondenţă, inclusiv lădiţă
poştală, poştă electronică, fax, sedii secundare etc.
237
3) determină instanţa de judecată competentă să judece

procesul în care persoana juridică este implicată în calitate de
pîrît; altfel spus, dacă cineva se adresează cu acţiune în judecată
împotriva persoanei juridice, trebuie să o facă la instanţa de
judecată din raza de amplasare teritorială a persoanei juridice;
4) determină organul fiscal căruia persoana juridică trebuie
să-i prezinte rapoartele financiare, să-i transfere impozitele şi
taxele datorate statului.
Este interesant faptul că într-o casă (apartament, edificiu) îşi
pot avea sediul mai multe persoane juridice, însă cerinţa este ca
fiecare dintre ele să aibă camera ei separată.
Naţionalitatea. Prin naţionalitate urmează să înţelegem cărui
stat aparţine persoana juridică. Naţionalitatea se determină după
sediul persoanei juridice. De exemplu, dacă sediul unei persoanei
juridice este în municipiul Chişinău, înseamnă că ea aparţine
Republicii Moldova.
238
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 15.
SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV ŞI SOCIETATEA
ÎN COMANDITĂ
§1. Societatea în nume colectiv

1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv
Scurt istoric. Societatea în nume colectiv este cea mai
veche, mai simplă, mai cunoscută şi mai personală formă de
societate comercială174. Originile acesteia se trag din Imperiul
Roman, fiind formată din membrii unei singure familii. În Evul
Mediu apar societăţile-lombard, sub denumirea de compagnia,
care se asemănau foarte mult cu societăţile în nume colectiv pe
care le avem în prezent.
În sfîrşit, societatea în nume colectiv a fost reglementată pe
deplin în Codul comercial francez din 1807 avînd denumirea pe
care o cunoaştem cu toţii - societatea în nume colectiv. Ulterior,
denumirea respectivă a fost preluată şi de legislaţia comercială a
altor state europene, inclusiv de Codul civil al Republicii
Moldova.
Această formă de societate este potrivită pentru realizarea
unor afaceri mici, în care asociaţii realizează activitatea şi îşi
asumă toate riscurile. Datorită structurii sale, societatea în nume
colectiv este considerată formă tipică a societăţilor de persoane 175,
avînd la bază cunoaşterea şi încrederea reciprocă existente între
asociaţi176.
Definiţie. Noţiunea legală a societăţii în nume colectiv este
redată de Codul civil al Republicii Moldova. Astfel, societatea în
174 S.D.Cărpenaru, C.Predoiu, S.David şi al. Societăţile comerciale.

Reglementare, doctrină, jurisprudenţă. - Bucureşti: All Beck, 2002, p.202.
175 E.Cîrcei. Drept comercial romîn. Curs pentru colegiile universitare. -
Bucureşti: All Beck, 2000, p.190.
176 R.Petrescu. Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii
comerciale. - Bucureşti: OSCAR PRINT, 1999, p.47.
239
nume colectiv este acea societate comercială al cărei membri

practică, în conformitate cu actul de constituire, activitatea de
întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat
pentru obligaţiile acesteia (art.121)177.
În literatura de specialitate, societatea în nume colectiv este
definită ca o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei
încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun mai
multe bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul
împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii 178.
Particularităţile. Analizînd cu atenţie definiţia societăţii în
nume colectiv, desprindem următoarele trăsăturile caracteristice
ale acesteia:
 Asocierea se bazează pe deplina încredere a membrilor
asociaţi. Cel mai frecvent, la o asemenea formă recurg rudele şi
prietenii apropiaţi, fiindcă se cunosc foarte bine între ei.
 Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic decît 2 şi nici
mai mare decît 20 de persoane.
 Capitalul social este divizat în cote-părţi, exprimate în
bani.
 Asociaţii răspund în mod nelimitat („din propriul
buzunar”) şi solidar („împreună”) pentru datoriile întreprinderii.
 Conducerea întreprinderii este realizată de către asociaţi
(unul sau mai mulţi); ca excepţie, se permite de a angaja o
persoană din afară ca să realizeze conducerea.
177 O descriere succintă a societăţii în nume colectiv se găseşte şi la art.15
din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/1992. Însă, la o
examinare atentă, putem vedea că prevederile acestei legi vin în contradicţie cu
normele din Codul civil. Aceasta reprezintă unul dintre motivele pentru care
legea dată nu se mai aplică în practică, chiar dacă oficial ea încă nu a fost
abrogată. Pur şi simplu, se acordă prioritate Codului civil, fiindcă codul este
mai nou şi mai modern (adoptat în anul 2002) comparativ cu legea sus-
menţionată (adoptată tocmai în anul 1992).
178 S.D.Cărpenaru. Drept comercial romîn. - Bucureşti: All Beck, 2000,
p.269.
240
DREPTUL AFACERILOR
Avantajele alegerii formei de organizare societate în nume

colectiv constau în: - formalităţile puţine pentru constituirea
societăţii; - cheltuielile reduse pentru înregistrare; - lipsa unei
prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social 179.
În acelaşi timp, forma dată nu este recomandată
începătorilor, deoarece, neavînd prea multă experienţă în
gestionarea afacerilor, aceştia riscă să piardă totul şi să plătească
„din buzunarul personal” pentru datoriile societăţii.
Actualmente, conform informaţiei preluate de la Camera
Înregistrării de Stat a Republicii Moldova, numărul societăţilor în
nume colectiv este de cîteva sute180.
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor
generale stabilite de Codul civil al Republicii Moldova
referitoare la constituirea societăţilor comerciale.
Ţinînd cont de faptul că regulile generale de constituire a
societăţilor comerciale au fost expuse deja, ne vom axa asupra
unor particularităţi aparte de constituire a societăţilor în nume
colectiv.
Actul de constituire al societăţii în nume colectiv se încheie
în formă autentică şi, pe lîngă clauzele prevăzute la art.108 din
Codul civil, trebuie să mai cuprindă:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi
mo-
dul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor
fie-
cărui participant la capitalul social;
179 L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii.

- Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.83.
180 A se vedea site-ul oficial al Camerei Înregistrării de Stat,
http://cis.gov.md/ content/6 (vizitat 04.02.2012).
241
c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de

de-
punere a aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărîrilor de către asociaţi;
e) procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a
asociatului
din societate.
Asociaţii. Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi
nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. O persoană
fizică sau juridică poate fi asociat numai al unei societăţi în nume
colectiv (art.121 alin.(2) din Codul civil).
Codul civil nu conţine nici o prevedere referitor la faptul dacă
o societate în nume colectiv poate fi sau nu fondator al unei alte
societăţi în nume colectiv sau comanditat într-o societate în
comandită.
Pornind de la răspunderea pe care o poartă asociaţii societăţii
în nume colectiv şi comanditaţii societăţii în comandită,
considerăm că societatea în nume colectiv, ca subiect de drept, nu
are aceste prerogative181.
Denumirea de firmă. Denumirea societăţii în nume colectiv
trebuie să includă sintagma în limba de stat „societate în nume
colectiv” sau abrevierea „S.N.C.”, şi numele asociaţilor. De
exemplu, Societatea în Nume Colectiv „Botnari şi Cojocaru”
sau, prescurtat S.N.C. „Botnari şi Cojocaru”.
La fel, este posibil ca în denumirea societăţii în nume
colectiv să fie inclus numele unuia dintre asociaţi alături de
abrevierea „şi Co”. De exemplu, Societatea în Nume Colectiv
„Botnari şi compania” ori, pe scurt, S.N.C. „Botnari şi Co”.
Capitalul social. Legea nu stabileşte un plafon minim al
capitalului social, ceea ce înseamnă că mărimea acestuia poate fi

242
DREPTUL AFACERILOR
diferită. Totuşi, actul constitutiv trebuie să prevadă mărimea şi

modalitatea de modificare a contribuţiei fiecărui participant la
capitalul social, precum şi răspunderea membrilor pentru
încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor.
Înregistrarea. Pentru ca să poată exista, orice persoană
juridică trebuie să fie înregistrată conform legii la Camera
Înregistrării de Stat182. De la data înregistrării, societatea în nume
colectiv primeşte personalitate juridică, fapt ce îi permite să fie
subiect de drept, respectiv să încheie în nume propriu contracte,
să dispună de drepturi, să-şi asume obligaţii, să poarte răspundere
pentru aceste obligaţii etc.
1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv
Conducerea societăţii şi modul de luare a hotărîrilor.
Avînd în vedere numărul mic de asociaţi pe care îi poate avea
societatea în nume colectiv, hotărîrile acesteia sînt luate împreună
de către asociaţi (art.123 din Codul civil).
Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are un singur
vot numai dacă actul de constituire nu prevede o altă situaţie.
Astfel, asociaţii vor putea să prevadă în contractul de constituire
un alt mod de atribuire a voturilor, spre exemplu, proporţional
cotei de participare a fiecărui asociat.
Administratorii. În cazul în care actul constitutiv nu arată
cine sînt administratorii societăţii în nume colectiv sau nu
prevede nimic cu privire la modul de administrare a societăţii, se
presupune că fiecare asociat are dreptul de a acţiona în numele
acesteia din partea celorlalţi asociaţi, avînd dreptul de a încheia
toate operaţiunile necesare exercitării activităţii societăţii 183.
182 Procedura de înregistrare a tuturor persoanelor juridice este stabilită

prin Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, nr.220/2007 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2007, nr.184-187.
183 S.Mămăligă. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (coord.
M.Buruiană şi al.). Volumul I. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.236.
243
Cel mai frecvent, în practică asociaţii de la societăţile în

nume colectiv preferă să încredinţeze administrarea societăţii
unuia sau mai multora dintre asociaţi ori chiar unor persoane din
afară.
În cazul în care calitatea de administrator a fost delegată unor
asociaţi, ceilalţi pot activa în numele societăţii numai în bază de
procură. Numele administratorilor trebuie să fie indicat în actul
de constituire şi în registrul de stat al întreprinderilor 184.
Pentru munca pe care o efectuează în folosul societăţii în
nume colectiv, administratorii sînt remuneraţi.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Drepturile asociaţilor:
a) dreptul de a participa la adunarea asociaţilor şi de a lua
deci-
ziile necesare (art.123 din Codul civil);
b) dreptul de administrare şi reprezentare;
c) dreptul la beneficii. Asociaţii au dreptul să participe la îm-
părţirea beneficiilor realizate de societate. Veniturile se
repartizează între membrii societăţii în mod proporţional
aportului pe care îl deţin în capitalul social;
d) dreptul de a primi valoarea aporturilor în caz de dizolvare
şi
lichidare a societăţii (art.131 din Codul civil).
Obligaţiile. Obligaţiile asociatului societăţii în nume colectiv
sînt următoarele:
Obligaţia de a transmite aportul. Asociatul este obligat să
contribuie cu aporturi în bani sau în natură la constituirea
societăţii. Pînă la înregistrarea ei de stat, asociatul trebuie să
predea în numerar cel puţin 40% din aport, iar restul - în decursul
a 6 luni de la data înregistrării.
184 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. - Chişinău:

Tipografia Centrală, 2011, p.311.
244
DREPTUL AFACERILOR
În capitalul social al societăţii în nume colectiv pot fi

transmise orice bunuri care fac parte din circuitul civil: bunuri
mobile, bunuri imobile, bani, creanţe ş.a.
Obligaţia de a participa personal la activitatea societăţii.
Această obligaţie reiese din art.125 alin.(1) din Codul civil,
potrivit căruia asociatul este obligat să reprezinte societatea dacă,
prin actul de constituire, nu este absolvit de această obligaţie.
Obligaţia de a nu deveni în acelaşi timp asociat al unei alte
societăţi în nume colectiv. Aceasta reiese din art.121 alin.(2) din
Codul civil, în conformitate cu care o persoană fizică sau juridică
poate fi asociat numai într-o singură societate în nume colectiv.
Verificarea respectării acestei obligaţii este pusă pe seama
Camerei Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.
Răspunderea asociatului. Dacă societatea în nume colectiv
ajunge în incapacitate de plată, mai întîi se va răspunde cu banii
şi bunurile din patrimoniul întreprinderii, iar dacă aceste mijloace
nu ajung, asociaţii vor răspunde în mod nelimitat („din propriul
buzunar”) şi solidar („împreună”) pentru a acoperi datoriile
societăţii.
Aşadar, asociaţii societăţii în nume colectiv poartă
răspundere nelimitată pentru obligaţiile societăţii. Obligaţia dată
este valabilă indiferent de faptul dacă asociatul a participat de la
început la fondarea societăţii în nume colectiv ori s-a alăturat mai
tîrziu.
Asociatul care, fără consimţămîntul scris al celorlalţi
asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii
în folosul său ori în acela al unei alte persoane, este obligat să
restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească
despăgubiri pentru daunele cauzate. În plus, asociatul, în acest
caz, poate fi exclus din societate185.
Membrul care a ieşit din societatea în nume colectiv poartă
răspundere, pentru obligaţiile apărute pînă la ieşirea lui din
185 E.Cîrcei. Op.cit., p.191.

245
societatea, în egală măsură cu membrii rămaşi, în termen de doi

ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii
pentru anul în care a ieşit din societate (art.128 alin.(3) din Codul
civil).
1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv îşi încetează activitatea prin
reorganizare sau dizolvare.
Reorganizarea. În situaţia reorganizării societăţii în nume
colectiv, schimbările în interiorul acesteia nu se petrec deodată.
Asociaţii rămîn obligaţi să răspundă pentru datoriile societăţii în
nume colectiv, datorii pe care aceasta le-a acumulat pînă a se
reorganiza.
Astfel, potrivit Codului civil al Republicii Moldova, în cazul
reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în
societate cu răspundere limitată sau în cooperativă, asociaţii
continuă, în termen de trei ani, să răspundă solidar şi nelimitat
pentru obligaţiile născute pînă la reorganizare (art.135 alin.(1)).
Mai mult decît atît, asociatul nu va fi eliberat de răspundere
nici în cazul în care, pînă la expirarea termenului de trei ani, va
încerca să înstrăineze cuiva partea sa din capitalul social.
Aceste rigori au fost introduse în scopul de a proteja
interesele creditorilor. Or, aceşti creditori au intrat în anumite
legături comerciale cu societatea în nume colectiv, fiindcă vedeau
o siguranţă în faptul că asociaţii purtau răspundere nelimitată
pentru datoriile întreprinderii. Iar acum, cînd întreprinderea nu
mai exista, creditorii ar risca să nu-şi poată întoarce banii sau
bunurile acordate societăţii în chirie sau cu împrumut.
Dizolvarea. După exemplul altor persoane juridice,
societatea în nume colectiv se dizolvă dacă este prezent cel puţin
unul dintre următoarele temeiuri: a) a expirat termenul pentru
care a fost fondată; b) şi-a atins scopul pentru care a fost
constituită sau, dimpotrivă, nu a reuşit să-l atingă; c) hotărîrea de
dizolvare a fost luată de către organul ei de conducere; d) a
246
DREPTUL AFACERILOR
existat o hotărîre de dizolvare emisă de instanţa de judecată; e) în

caz de insolvabilitate; f) faptul că nu mai are nici un participant
(art.86 alin.(1) din Codul civil).
Alături de aceste temeiuri de dizolvare, societatea în nume
colectiv se dizolvă şi dacă în ea rămîne un singur membru. Acest
ultim membru rămas are dreptul ca în termen de şase luni să
reorganizeze societatea. Dacă în termenul respectiv nu o va face,
societatea în nume colectiv urmează a fi dizolvată.
Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare.
§2. Societatea în comandită

2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită
Istoricul. Societatea în comandită îşi are geneza din Evul
Mediu. Ea a fost inventată pentru a ocoli rigorile dreptului
religios şi ale regulamentelor militare care interziceau
persoanelor bogate (clerici, nobili, militari) să acorde
împrumuturi cu dobîndă.
Marii deţinători de capitaluri ai acelor vremuri aveau totodată
un statut social care nu le permitea să se ocupe cu comerţul.
Astfel, trebuia găsit un artificiu juridic care, pe de o parte, să
servească la ocolirea intrdicţiei privind acordarea de împrumuturi
cu dobîndă, iar, pe de altă parte, să permită preoţilor, nobililor şi
militarilor să se implice în afaceri.
Un asemenea artificiu a fost găsit prin reglementarea
societăţii în comandită. Mecanismul era următorul: deţinătorii de
capitaluri încredinţau în baza unui contract (denumit
commenda186) anumite sume de bani unor negustori profesionişti
sau unor căpitani de corăbii pentru ca aceştea să le folosească în
afaceri, urmînd ca beneficiile obţinute să fie împărţite între ei. Pe
186 Cuvîntul provine de la lat. accomendare, ce înseamnă a se încredinţa

cuiva.
247
această cale, deţinătorii de capital investeau banii şi riscau doar în

limita sumelor încredinţate187.
Cei care încredinţau sume de bani altora spre utilizare în
afaceri comerciale au fost denumiţi comanditari, iar cei care,
primind aceste sume, se angajau să le folosească pentru derularea
unor afaceri comerciale au fost numiţi comanditaţi.
În prezent, societatea în comandită este reglementată, sub
diferite denumiri, de majoritatea legislaţiilor europene, cu
excepţia cîtorva ţări (Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Grecia şi
Liechtenstein).
În legislaţia Republicii Moldova societatea în comandită este
reglementată de Codul civil, la art.136-144 188. Această formă de
organizare juridică se întîlneşte rar în practică, investitorii
preferînd societatea cu răspundere limitată, cu care este mult mai
uşor de lucrat.
Definiţie. Definiţia legală a societăţii în comandită o găsim în
Codul civil, şi anume: societatea în comandită este societatea
comercială în care, de rînd cu membrii care practică în numele
societăţii activitatea de întreprinzător şi poartă răspundere
solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi),
există unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care
nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă
în limita aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din
activitatea societăţii (art.136 alin.(1)).
În literatura de specialitate sînt redate mai multe definiţii ale
societăţii în comandită. Mai reuşită o considerăm pe cea expusă
de către profesorul Stanciu Cărpenaru, potrivit căruia societatea
în comandită se prezintă drept o societate formată prin asociere,
pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care
187 S.Mămăligă. Op.cit., p.258.
188 Un articol consacrat societăţii în comandită este prevăzut şi în Legea
cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, dar, aşa cum s-a menţionat deja,
legea respectivă aproape că nu-şi mai are aplicare, din motiv că a fost abrogată
în mod tacit de prevederile Codului civil.
248
DREPTUL AFACERILOR
pun în comun mai multe bunuri pentru a desfăşura o activitate

comercială, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund
pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii
comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari)189.
Societatea în comandită oferă posibilitatea celor care au idei,
sînt buni profesionişti în diferite domenii, dar nu au capital, să se
asocieze cu persoane care dispun de capital, dar nu au idei sau
posibilităţi de realizare190.
În mare parte, societatea în comandită se aseamănă cu
societatea în nume colectiv. Singura deosebire constă în faptul că
asociaţii în cadrul societăţii în comandită sînt de două feluri,
comanditaţi şi comanditari.
Esenţa societăţii constă în faptul că comanditaţii gestionează
banii şi bunurile transmise societăţii de către comanditari, iar
beneficiul se repartizează între comanditaţi şi comanditari
conform actului de constituire 191.
Avantaje şi dezavantaje. Avantajele pe care le aduce
societatea în comandită sînt puţine. Pe de o parte, asociaţii
comanditari, care dispun de mijloace financiare, au posibilitatea
să le investească, încasînd beneficii fără a se implica în
activitatea societăţii şi fără a risca o răspundere nelimitată, iar, pe
de altă parte, asociaţii comanditaţi, care nu au suficient capital
dar au iniţiativă, au ocazia să atragă capital în condiţii mult mai
avantajoase decît cele ale unui împrumut şi să desfăşoare o
activitate comercială în scopul obţinerii unor beneficii 192.
Din nefericire, societatea în comandită este aspru criticată în
doctrină, apreciindu-se că ea a devenit total desuetă („învechită”),
iar în practică ea nu se mai bucură de interes din partea oamenilor
189 S.D.Cărpenaru. Op.cit., p.283.

190 G.Mărgineanu, L.Mărgineanu. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Elena -
V.I., 2004, p.99.
191 N.Roşca, S.Baieş. Op.cit., p.318.
192 S.Mămăligă. Op.cit., p.260.
249
de afacere193. Pînă acum nu este clar, de ce comanditaţii ar trebui

să răspundă cu întreaga avere pe care o au, odată ce ei nu au
depus în capitalul social nimic, în afară de munca pe care o
desfăşoară de zi cu zi?
Particularităţile. Din definiţia dată societăţii în comandită
se deduc următoarele particularităţi ale acestei forme de
organizare juridică:
 Se bazează pe asocierea între două categorii de persoane,
unii se numesc comanditaţi, alţii - comanditari.
 Răspunderea comanditaţilor şi comanditarilor pentru
datoriile societăţii este diferită: comanditaţii răspund nelimitat şi
solidar, iar comanditarii răspund doar în limita aportului depus
la momentul fondării societăţii în comandită.
 Asocierea are la bază încrederea deplină unii în ceilalţi.
Din acest considerent, despre societatea în comandită şi
societatea în nume colectiv se mai spune că sînt societăţi intuitu
personae.
2.2. Constituirea societăţii în comandită
Actul de constituire. Societatea în comandită se
înregistrează la Camera Înregistrării de Stat. Documentul
principal în temeiul căruia este acceptată înregistrarea se numeşte
act de constituire.
Actul de constituire trebuie să cuprindă: numele, locul, data
naşterii, domiciliul, cetăţenia şi datele din buletinul de identitate
al comanditaţilor şi comanditarilor persoane fizice, iar dacă
aceştea sînt persoane juridice, în actul de constituire se indică
denumirea, sediul, naţionalitatea şi numărul de înregistrare.
De asemenea, în actul de constituire a societăţii în comandită
se indică denumirea acesteia; obiectul de activitate; sediul;
organele de conducere; aportul depus de către comanditaţi, modul
şi termenul de vărsare; răspunderea comanditaţilor pentru
încălcarea termenului de vărsare a aportului; dacă în capitalul
193 Ibidem, p.258.
250
DREPTUL AFACERILOR
social au fost depuse bunuri, se indică valoarea bănească a

acestora şi felul cum a fost făcută evaluarea; procedura de
admitere a noilor comanditaţi şi comanditari, dar şi procedura de
excludere în caz de nerespectare a angajamentelor asumate prin
actul de constituire (art.108 şi art.137 din Codul civil).
Asociaţii: comanditaţii şi comanditarii. Legea prevede că
societatea în comandită trebuie să aibă cel puţin doi fondatori, un
comanditat şi un comanditar.
Dacă se ajunge la situaţia în care societatea nu mai are nici
un comanditat ori nici un comanditar, ea are la dispoziţie 6 luni
pentru a găsi o persoană în loc; în caz contrar, societatea va trebui
dizolvată.
În calitate de comanditaţi şi comanditari pot fi atît persoanele
fizice, cît şi cele juridice.
Comanditaţi sînt persoanele care desfăşoară în numele
societăţii activitatea de întreprinzător, administrează şi reprezintă
societatea şi care, în cazul apariţiei unor datorii, răspund nelimitat
şi subsidiar pentru datoriile societăţii.
Numărul de comanditaţi ai societăţii în comandită nu poate fi
mai mic de 1 (unul) şi, respectiv, nu poate fi mai mare de 20
(douăzeci)194. În acest sens, comanditaţii se aseamănă foarte mult
cu asociaţii din cadrul societăţii în nume colectiv.
Am putea face o paralelă între comanditaţii societăţii în
comandită şi asociaţii societăţii în nume colectiv. Ambii au
acelaşi statut juridic - răspund nelimitat („din banii personali”)
pentru datoriile societăţii, iar dacă sînt mai mulţi, atunci răspund
în mod solidar („împreună”).
194 Codul civil nu stabileşte expres numărul maxim de comanditaţi. Dar,

reieşind din art.136 alin.(4), potrivit căruia dispoziţiile cu privire la societatea
în nume colectiv sînt aplicabile societăţii în comandită în măsura în care codul
nu conţine norme exprese cu privire la societatea în comandită, ajungem la
concluzia că societatea în comandită poate avea cel mult 20 (douăzeci) de
comanditaţi. Cu referire la comanditari, numărul maxim al acestora poate fi
nelimitat.
251
O persoană poate fi comanditat doar într-o singură societatea

în comandită. Mai mult decît atît, comanditatul nu poate fi în
acelaşi timp asociat al unei societăţii în nume colectiv, şi
viceversa: asociatul societăţii în nume colectiv nu are dreptul să
fie comanditat în cadrul societăţii în comandită.
Comanditari sînt persoanele care finanţează societatea în
comandită. Ei nu participă la desfăşurarea activităţii de
întreprinzător. În cazul în care societatea în comandită are multe
datorii, comanditarii vor răspunde numai în limita participaţiunii
la capitalul social.
Statutul juridic al comanditarului este asemănător cu cel al
asociatului din cadrul societăţii cu răspundere limitată 195. Ambii
suportă riscurile doar în mărimea aportului pe care l-au depus în
capitalul social.
Denumirea de firmă. Ca şi în cazul societăţii în nume
colectiv, denumirea societăţii în comandită trebuie să includă
sintagma în limba de stat „Societate în Comandită” sau
abrevierea „S.C.”. Alături trebuie să fie prezent numele de
familie al unui dintre asociaţi. De exemplu, Societatea în
Comandită „Munteanu” (pe scurt, S.C.
„Munteanu”).
Dacă asociaţi sînt mai mulţi, se folosesc cuvintele - „şi
compania” sau „şi Co”. De exemplu, Societatea în Comandită
„Munteanu şi compania” (mai pe scurt, S.C. „Munteanu şi Co”).
Capitalul social. Pentru societatea în comandită nu este
stabilită o mărime a capitalului social, astfel încît acesta poate fi
oricît de mic, dar şi foarte mare.
Capitalul social se formează din aporturile făcute de către
comanditari. Aceste aporturi pot fi depuse în bani sau în bunuri
(autovehicule, mobilă, computere etc.).
În schimb, comanditaţii nu depun nimic în capitalul social.
Ei contribuie la funcţionarea societăţii în comandită prin munca
195 N.Roşca, S.Baieş, op.cit., p.316.

252
DREPTUL AFACERILOR
(fizică şi intelectuală), serviciile şi cunoştinele pe care le au; dar

acestea, aşa cum se ştie, nu pot fi depuse ca aport la capitalul
social.
Pînă în momentul înregistrării societăţii, comanditarul este
obligat să verse cel puţin 60% din aportul subscris (la care s-a
obligat), urmînd ca diferenţa să fie vărsată nu mai tîrziu de 6 luni
de la data înregistrării (art.112 alin.(3) din Codul civil).
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită
Conducerea. Societatea în comandită este condusă de către
comanditaţi. Fiecare dintre ei poată să reprezinte societatea şi să
semneze documentele necesare pentru activitatea de zi cu zi, fără
a avea nevoie de procură. Pentru a demonstra că sînt comanditaţi,
vor trebui să prezinte extrasul eliberat de Camera Înregistrării de
Stat în care este scris numele şi prenumele fiecăruia dintre ei.
În ce priveşte comanditarii, aceştia nu au dreptul să participe
la conducerea şi administrarea societăţii în comandită. Dacă
totuşi doresc să reprezinte interesele societăţii, o pot face, dar
numai în bază de procură, la fel cum procedează şi angajaţii de
rînd ai întreprinderii.
Drepturile şi obligaţiile. În general, comanditaţii au drepturi
şi obligaţii asemănătoare cu cele ale asociaţilor în cadrul
societăţii în nume colectiv. De cealaltă parte, drepturile şi
obligaţiile comanditarilor se aseamănă foarte mult cu drepturile
şi obligaţiile asociaţilor unei societăţi cu răspundere limitată.
Drepturile comanditaţilor
a) Principalul drept al comanditaţilor este de a conduce
societa-
tea şi de a lua parte la activitatea ei (art.138 din Codul civil). Ca
şi în alte societăţi comerciale, asociaţii participă la conducerea
societăţii în comandită prin intermediul adunării generale, avînd
dreptul la un singur vot.
b) Dreptul la o parte din beneficiu. Aportul asociatului
coman-
253
ditat constînd în muncă şi servicii, care nu se iau în considerare la

formarea şi majorarea capitalului social, asociatul trebuie să
obţină o plată pentru efortul fizic şi intelectual depus pentru
societate. Această plată se face prin atribuirea unei părţi din
beneficiul obţinut de societate 196.
Proporţia din beneficiu care urmează a fi repartizată
comanditaţilor trebuie prevăzută expres în actul de constituire.
Obligaţiile comanditaţilor
a) Principala obligaţie a comanditaţilor este de a
vărsa în capitalul social aportul promis. Dacă aportul se face
în bani, aceştia se depun la o bancă comercială, pe un cont
special, iar certificatul eliberat de bancă se prezintă la
Camera Înregistrării de Stat pentru a efectua menţiunea în
registrul persoanelor juridice.
Aportul poate fi depus şi în bunuri. În acest caz, un evaluator
independent va stabili care este valoarea bănească a bunurilor şi
suma respectivă va fi reflectată în capitalul social, cu menţiunea
între paranteze, de exemplu: „aport în mărime totală de 275.000
lei (bun mobil - autovehicul)”.
b) Obligaţia de a participa la pierderile societăţii.
Pierderile so-
cietăţii în comandită se repartizează între membrii ei proporţional
participaţiunilor la capitalul social, dacă actul de constituire sau
acordul părţilor nu prevede altfel 197. Dacă comanditaţii sînt mai
mulţi la număr, aceştia pot să repartizeze între ei funcţiile.
Drepturile comanditarilor. Comanditarii au următoarele
drepturi:
a) Să participe la împărţirea beneficiilor. Comanditarul are
dreptul să primească partea ce i se cuvinte din veniturile societăţii
proporţional participaţiunii sale la capitalul social. Modalitatea de
încasare a profitului se va stabili la concret în actul de constituire.

197 V.Rusu, Gh.Focşa. Op.cit., p.103.
254
DREPTUL AFACERILOR
c) Să supravegheze şi să controleze cum îşi desfăşoară

activi-
tatea societatea în comandită; să ia cunoştinţă de dările de seamă,
de bilanţurile anuale şi să le verifice cu datele din registre şi din
alte documente justificative.
d) Să se retragă din societate la sfîrşitul anului financiar şi să
primească o parte din activele ei proporţional participaţiunii sale
la capitalul social (art.139 alin.(1) lit.c) din Codul civil).
Obligaţiile comanditarilor
a) Principala obligaţie a comanditarului este de a depune în
capitalul social aportul la care s-a obligat. Depunerea aportului se
confirmă printr-un certificat eliberat de societate.
b) Comanditarul mai are obligaţia de a nu se implica în
admi-
nistrarea societăţii. În acest sens, el nu va putea reprezenta
societatea decît în bază de procură specială dată de către
comanditaţii administratori pentru o operaţiune determinată 198.
În afară de drepturile şi obligaţiile menţionate mai sus, actul
constitutiv al societăţii în comandită poate prevedea mai multe
drepturi şi obligaţii pentru comanditaţi şi comanditari.
Răspunderea. Comanditaţii răspund pentru obligaţiile
societăţii cu averea personală pe care o deţin. În schimb,
comanditarii răspund în limita contribuţiei pe care au depus-o în
capitalul social.
Deseori în doctrină se face referire la faptul că comanditaţii
sînt nişte administratori, care nu ar trebui să răspundă nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile societăţii 199. Or, în dreptul modern
accentul este pus pe mărimea capitalului. De aceea, mai potrivit
ar fi fost ca comanditarii să răspundă pentru datoriile societăţii,
dar nu comanditaţii.
198 S.Mămăligă. Op.cit., p.267-268.

199 Ibidem, p.258.
255
Iată de ce numeroase state au eliminat din legislaţia lor acest

gen de societate, care era actuală în Evul Mediu, dar a devenit
anacronică în prezent.
2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită
Societatea în comandită se dizolvă ca şi orice altă persoană
juridică, în temeiul art.86 şi 87 din Codul civil. Dar, spre
deosebire de alte persoane juridice, societatea în comandită se
dizolvă dacă nu mai are nici un comanditat sau nici un
comanditar (art.143).
Dizolvarea nu se face imediat. Mai întîi se acordă un termen
de 6 luni în care societatea în comandită trebuie să suplinească
asociatul care lipseşte. Dacă nu o va face, societatea va trebui
dizolvată.
Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare. Lichidarea
se face conform regulilor generale. Din averea rămasă după
stingerea datoriilor se restituie cotele-părţi ale comanditarilor, iar
restul se împarte între asociaţi, aşa cum s-a convenit în actul de
constituire200.
Pentru a scăpa de dizolvare, o soluţie ar fi reorganizarea.
Societatea în comandită poate fi reorganizată în societate pe
acţiuni, în societate cu răspundere limitată sau în cooperativă. În
cazul reorganizării, comanditaţii continuă, în termen de 3 ani, să
răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile apărute pînă la
reorganizare.

256
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 16.
SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ
§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată

Definiţie, caracterele juridice. O societate cu răspundere
limitată(abreviata ca curent S.R.L. ori SRL) este o formă legală
de companie, o anumită persoană juridică, care are o răspundere
limitată în faţa legii şi faţă de proprietarii acesteia. Este o formă
hibridă de business avînd caracteristici atît ale unui parteneriat cît
şi ale unei corporaţii, fiind mai flexibilă decît alte forme ale
societăţii comerciale şi mai adecvată pentru un proprietar unic
sau pentru un număr mic de membri 201. Una dintre cele mai
răspîndite societăţi comerciale este societatea cu răspundere
limitată. În Registrul de Stat al întreprinderilor, la data de 1
aprilie 2011, erau înregistrate 74 329 de societăţi cu răspundere
limitată.
Un prim act normativ care reglementa statutul acestui tip de
societate comercială a fost pus în vigoare în Germania la 21
martie 1892, cînd Reichstagul la insistenţa deputatului
Oheliheizer, a adoptat Legea cu privire la societăţile cu
răspundere limitata, apoi fiind preluată în 1925 în Franţa, iar în
Republica Moldova şi-a găsit consacrarea pentru prima data prin
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.500/1991, care a
fost înlocuită parţial prin dispoziţiile Codului Civil din 2002 la
art.106-116, cuprinzînd dispoziţii comune cu privire la societăţile
comerciale, şi la art.125-155, cuprinzînd dispoziţii speciale cu
privire la SRL, şi apoi integral prin Legea nr.135/2007 cu privire
la societăţile cu răspundere limitată 202.
Doctrina juridică romană defineşte societatea cu răspundere
limitată ca o societate constituită pe baza deplinei încrederi, de
201 Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial.- Bucureşti,

2000,pag.104
257
două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii
beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita
aporturilor lor203.
Conform art.145 al Codului Civil al Republicii Moldova,
societatea cu răspundere limitată este societatea comercială al
cărei capital social este divizat în părţi sociale, conform actului
de constituire şi ale cărei obligaţii sînt garantate cu patrimoniul
societăţii.
Reieşind din definiţie putem evidenţia următoarele caractere
ale SRL:
1. Asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor, societatea
are un caracter intutio personae, ca şi societăţile de persoane;
2. Capitalul social nu poate fi mai mic de 5400 lei şi este
divizat în anumite fracţiuni, părţi sociale; partea socială nu este
titlu de valoare şi este transmisibil;
3. Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita
aportului lui;
4. Numărul asociaţilor poate fi între 2 şi 50 asociaţi; cu
excepţie
, poate fi constituită şi de o singură persoană;
5. Societatea dispune de o structură stabilă;
Constituirea SRL. Fondatorii, actul de constituire,
înregistrarea SRL. Societatea cu răspundere limitată se
constituie printr-un singur document, numit în Codul Civil, act
de constituire, adică acel contract de constituire şi în cazul
constituirii de către un singur fondator numit statut. Conform
Legii nr. 135\2007 cu privire la societatea cu răspundere limitata,
art.12, actul de constituire se semnează de toţi fondatorii şi se
autentifică notarial. Semnarea actului de constituire de către
202 Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor. Vol.2,-Chişinău, 2006.-pag.36

203 Carpenaru, Stanciu D., Drept comercial romîn, ALL BACK,
Bucureşti,2001, pag.336
258
DREPTUL AFACERILOR
reprezentanţii fondatorilor se admite numai în baza procurii

autentificate notarial.
Actul de constituire se întocmeşte în limba de stat. Actul de
constituire a societăţii cu răspundere limitată trebuie să conţină
următoarele clauze:
 numele, locul şi data naşterii, adresele asociaţilor;
 firma şi adresa societăţii;
 obiectul de activitate;
 participaţiunile asociaţilor, modul şi termenul lor
de vărsare;
 valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în
natură şi modul de evaluare , dacă au fost asemenea aporturi;
 sediul;
 structura, atribuţiile, modul de constituire şi de
funcţionare a organelor societăţii;
 modul de reprezentare;
 filialele şi reprezentanţele societăţii;
 mărimea capitalului social;
 mărimea părţii sociale a fiecărui asociat.
Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită atît de
persoane fizice cît şi persoane juridice cărora legea nu le impune
vrio interdicţie, care trebuie să aibă capacitate de exerciţiu.
Numărul asociaţilor este limitat de la minimum 2 la maximum 50
de persoane, şi, conform prevederilor Codului Civil şi anume
art.145, poate fi constituită de către o singură persoană. Soţii pot
fi asociaţi într-o societate cu răspundere limitată. Ei nu se pot
constitui prin aporturi decît cu bunuri proprii, nu şi cu bunuri
comune.
Firma societăţii conform art.3 al legii nr.135/2007, se
compune dintr-o denumire în limba de stat, care va include , în
mod obligatoriu, cuvintele “societate cu răspundere limitată “,
iar denumirea prescurtată va conţine abrevierea “S.R.L.”
259
Societatea poate utiliza denumirea numai în formula în care

este indicată în actul de constituire în Registrul de Stat al
Întreprinderilor şi Organizaţiilor, denumirea este stabilită de
fondatori în actul de constituire, fiind principalul atribut faţă de
care se exprimă atitudinea şi recunoştinţa terţilor.
Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral,
obiect al societăţii poate fi orice activitate economica.
Înregistrarea de stat a societăţii este importantă în procesul
constituirii societăţii comerciale, deoarece odată cu înregistrarea
societăţii se dobîndeşte personalitatea juridică şi devine subiect
de drept. Conform Legii nr.135/2007, societatea se înregistrează
la Camera Înregistrării de Stat, în modul şi în termenul stabilit de
lege. Procedura înregistrării poate fi iniţiată de oricare dintre
fondatori sau de un terţ împuternicit de către fondatori prin
procura autentificată. Organul de înregistrare verifică legalitatea
actelor recepţionate pentru înregistrare şi, în termen de 15 zile,
emite decizia de înregistrare sau decizia privind refuzul de a
înregistra întreprinderea sau organizaţia. În caz că organul de
înregistrare refuză să înregistreze societatea, atunci decizia
privind refuzul înregistrării de stat trebuie să conţină motive
întemeiate de refuz şi referinţe obligatorii la actele legislative şi
alte acte normative care au fost încălcate în documentele de
constituire sau în alte acte prezentate pentru înregistrare .
Înregistrarea de stat a persoanei juridice nu se admite în
cazurile:
a) nedepunerii tuturor documentelor necesare pentru
înregistrare;
b) necorespunderii actelor de constituire sau altor
documente
depuse pentru înregistrare cerinţelor prevăzute de lege;
c) încălcării procedurii legale de constituire, reorganizare,
lichidare, suspendare sau reluare a activităţii persoanei juridice,
de modificare a actelor de constituire ale persoanei juridice;
260
DREPTUL AFACERILOR
d) constituirii unei noi persoane de către fondatorul

persoanei ju-
ridice radiată din Registrul de stat ca rezultat al aplicării art.174 1
din
Codul fiscal - în decursul a 3 ani;
e) încălcării, din motive neîntemeiate, a termenului de
depunere a documentelor pentru înregistrarea modificărilor
operate în actele de constituire sau în datele înscrise în Registrul
de stat.204;
Înregistrarea de stat este o condiţie care oferă societăţii
dreptul de a activa, societatea dobîndeşte capacitate juridică şi
personalitate. Este în interesul fondatorilor să înregistreze
societatea cît mai rapid.
Capitalul social. Aporturile la capitalul social. Modul de
evaluare a aporturilor. Modificarea capitalului social. Partea
socială.
Capitalul de rezervă. Capitalul social poate fi definit ca expresia
va-
204 art. 13 al Legii nr. 220-XVI din 19.10.2007 privind înregistrarea de stat
a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali
261
-
lorică a totalităţilor aporturilor în numerar şi în natură cu care
fonda torii societăţii comerciale contribuie la constituirea
patrimoniului ei, spre a asigura mijloace materiale necesare
activităţii, atingerii scopurilor propuse. Conform prevederilor
legale şi anume art.21 al Legii nr.135/2007, capitalul social al
societăţii se constituie din aporturile asociaţilor şi reprezintă
minima activelor, exprimată în lei, pe care trebuie să le deţină
societatea, al cărei capital social nu poate fi mai mic de 5400 lei
(300 de salarii minime) şi care urmează a fi vărsat în suma de cel
puţin 40% pînă la înregistrarea societăţii, iar restul –în termen de
jumătate de an după înregistrarea acesteia sau cum prevede actul
de constituire.
Capitalul de rezervă. Conform prevederilor legale, societatea
este obligată să-şi formeze un capital de rezervă de cel puţin 10%
din cuantumul capitalului social. Capitalul de rezervă al SRL
poate fi utilizat doar în scopul acoperirii pierderilor sau la
majorarea capitalului ei social, fiind ca o garanţie suplimentară
pentru creditori. Pentru formarea capitalului de rezervă, se alocă
nu mai puţin de 5% din beneficiul anual, pînă se atinge valoarea
fixata în actul de constituire.
Aporturile asociaţilor. Obligaţia principală asumată de către
fondatori şi anume prin actul de constituire este aceea de a vărsa
aportul la capitalul social. Capitalul social se constituie din
aporturile asociaţilor în numerar(aporturi monetare, adică sume
de bani) şi aporturi în natură(bunuri corporale, incorporale).
Legea nu permite drept aport la capitalul social prestarea
serviciilor de către asociaţi.
Partea socială ale asociaţilor societăţii cu răspundere
limitată reprezintă o fracţiune din capitalul ei social stabilit în
funcţie de mărimea aportului la acest capital. Asociatul deţine o
parte sociala. Conform Codului Civil, art.149, părţile sociale pot
avea mărimi diferite şi sînt indivizibile, dacă actul de constituire
262
DREPTUL AFACERILOR
-
nu prevede altfel. Mărimea părţii sociale depinde de valoarea
aportului vărsat de asociat la constituirea societăţii şi la
majorarea capitalului social. Asociatul poate dobîndi una sau mai
multe părţi sociale de la alţi asociaţi, iar valoarea propriei părţi se
va majora proporţional valorilor părţilor dobîndite şi cazul unui
singur asociat, acesta deţine o parte socială egală cu mărimea
capitalului social. Dreptul asociaţilor asupra părţi lor sociale se
constată printr-un certificat care se eliberează la cererea
asociaţilor de către administratorul societăţii.
Transmiterea sau înstrăinarea părţilor sociale. În Codului
Civil, în art.152 şi Legea nr.135/2007 art.25, utilizează cuvintele
înstrăinare şi vînzare a părţii sociale. Înstrăinării i se potrivesc
mau multe acte juridice, inclusiv donaţia, schimbul, aportul la
capitalul social205. Părţile sociale se pot transmite în mod liber
soţului, rudelor şi afinilor, în linie dreaptă, fără limită, şi în linie
colaterală, pînă la gradul doi inclusiv, de asemenea între asociaţi
şi societăţi, dacă în actul de constituire nu este prevăzut altfel. În
cazul înstrăinării părţii sociale terţelor persoane , asociaţii au
dreptul de preemţiune. Înstrăinarea părţii sociale se efectuează
printr-o ofertă scrisă administratorului care, la rîndul său,
urmează să informeze pe toţi asociaţii în termen de 15 zile de la
data transmiterii. Acceptarea ofertei, se efectuează , de asemenea,
în formă scrisă şi se transmite administratorului. În termen de 15
zile de la data primirii ofertei, asociatul este obligat să indice
mărimea fracţiunii din partea socială, pe care intenţionează s-o
dobîndească. În cazul în care există mai mulţi solicitanţi, fiecare
dobîndeşte o fracţiune a părţii sociale în mărimea solicitată. În
cazul dezacordului dintre ei, partea socială va fi distribuită
proporţional părţii deţinute de fiecare asociat. Asociatul nu poate
înstrăina partea socială pînă la vărsarea integrală a aportului
205 Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu

răspundere limitată
263
-
subscris, cu excepţia cazului de succesiune. Actul juridic de
înstrăinare a părţii sociale se autentifică notarial.
Modificarea capitalului social în conformitate cu prevederile
legale se face prin majorare sau reducere. Modificarea reprezintă
o operaţiune de schimbare a actului de constituire, deoarece,
conform art.107 alin.(2), art.146 din Codului Civil, art.13 din
Legea nr.135/2007, mărimea capitalului social trebuie să fie
indicat în actul de constituire, conform art.33 din Legea
nr.220/2007, mărimea capitalului social se indică şi în Registrul
de Stat.
După cum am menţionat mai sus capitalul social se poate mo
difica prin majorare, în urma majorării activele cresc şi,
respectiv, garanţiile creditorilor chirografari se consolidează.
Capitalul social poate fi majorat doar în acel caz, dacă fondatorii
au vărsat integral aporturile la care s-au obligat prin actul de
constituire.
Un alt mod de modificare a capitalului social este reducerea
lui, reducerea reprezintă o operaţiune care prezintă un pericol
pentru creditorii societăţii, de aceea legislaţia stabileşte norme ce
obligă informarea personală a fiecărui creditor şi publicarea unui
aviz în Monitorul Oficial al Republicii Moldova cu privire la o
eventuală reducere a capitalului social. Societatea nu poate
reduce capitalul social sub minimul de 5400 lei , stabilit în lege 7.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Răspunderea
asociaţilor. După cum am menţionat mai sus, numărul de asociaţi
nu poate fi mai mare de 50.
Participînd la constituirea societăţii cu răspundere limitată
sau prin dobîndire, ulterior constituirii, unei părţi sociale se
dobîndeşte calitatea de asociat, în momentul autentificării actului
de constituire şi se consolidează prin înregistrarea de stat a
societăţii. De asemenea, persoana poate deveni asociat şi prin
succesiune, moştenind partea socială a asociatului decedat, iar în
264
DREPTUL AFACERILOR
-
cazul persoanelor juridice ei de asemenea pot dobîndi părţi
sociale în urma succesiunii drepturilor şi obligaţiilor persoanei
juridice reorganizate.
Principalele drepturi ale asociaţilor sînt următoarele:
- dreptul de vot, oricare asociat poate să intervină în viaţa
societăţii, prin exercitarea dreptului la vot în cadrul adunării
generale a asociaţilor. Fiecare parte sociala dă dreptul la un vot;
- dreptul de a participa la conducerea societăţii în
conformitate cu prevederile legii şi ale actului de constituire,
include de a participa la adunările generale ordinare şi
extraordinare ale societăţii, dreptul de a include chestiuni în
ordinea de zi a adunării şi de a-şi expune opinia asupra acestor
chestiuni în cadrul adunării, dreptul de a desemna şi de a fi
desemnat în organul executiv, în consiliul societăţii şi în organul
de supraveghere.
265
- dreptul de a exercita controlul asupra modului de

gestionare a societăţii, constă în controlul operaţiunilor efectuate
de administratorul societăţii sau de persoanele cărora acesta le-a
delegat împuternicirea;
- dreptul de a fi informat despre activitatea societăţii,
fiecare asociat are dreptul de a cunoaşte întreaga informaţie
despre activitatea societăţii, precum şi de a lua cunoştinţă de actul
constitutiv şi de modificările lui, de procesele-verbale ale
adunării generale, ale consiliului, de a consulta registrele,
documentele contabile, bilanţul contabil şi alte acte.
- dreptul de a participa la repartizarea beneficiului, fiecare
asociat are dreptul la încasarea beneficiului atît în timpul
funcţionării societăţii, cît şi în cazul dizolvării şi lichidării
acesteia, repartizarea beneficiului este interesul pe care l-au
urmărit în comun, unindu-şi aporturile. Partea din profitul net
care se plăteşte fiecărui asociat se numeşte dividend. Distincţia
între dividend şi beneficiu constă în aceea că beneficiul aparţine
societăţii, iar dividendele sînt ale asociaţilor. Dividendele se
acordă numai în măsura în care, la nivelul societăţii, se obţin
venituri reale, constatate prin bilanţul contabil.
Dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute,
fiecare asociat primind o sumă de bani proporţional cu numărul
de titluri pe care le deţine, adică sub forma unui procent din
capitalul social. Chiar şi în cazul dizolvării şi lichidării societăţii,
fiecare asociat primeşte din activul patrimoniului societăţii ce a
aportat la capitalul social după plata tuturor datoriilor pe care le
are societatea faţă de terţele persoane. În actul de constituire
poate fi prevăzută o distribuire inegală a rezultatelor obţinute cu
ocazia lichidării.
- dreptul de a înstrăina şi a dobîndi , în condiţiile legii,
partea socială, asociatul poate înstrăina oricînd, prin act juridic
autentificat notarial, partea socială pe care o deţine sau o
266
DREPTUL AFACERILOR
fracţiune din ea, daca a vărsat integral aportul la care s-a obligat
prin actul de constituire;
- dreptul de a cere dizolvarea societăţii, fiecare asociat e în
drept să ceară dizolvarea societăţii, adică încetarea acesteia, ca
efect deschiderea procedurii de lichidare şi, în final încetarea
societăţii ca subiect de drept, radierea din Registrul de Stat.
Dizolvarea poate fi atît voluntară cît şi forţată, prin hotărîre
judecătorească;
- dreptul de a cere excluderea asociatului, oricare dintre
asociaţi dacă constată că un alt asociat al societăţii a săvîrşit fapte
prejudiciabile, are dreptul de a cere instanţei de judecată
excluderea acestuia din societate206.
La rîndul său asociatul pe lîngă drepturi mai are şi obligaţii,
fiind următoarele:
- să verse aportul la capitalul social în mărime, în modul şi
în termenele stabilite în actul de constituire, este obligaţia de
bază a asociatului. La data înregistrării de stat asociatul este
obligat să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris,
dacă în act sau lege nu este prevăzută o proporţie mai mare şi
apoi restul sumei urmează a fi transmis în termen de 6 luni de la
data înregistrării societăţii, iar aporturile naturale urmează a fi
transmise de către asociaţi în termenul prevăzut de actul de
constituire.
- să nu divulge informaţia confidenţială a societăţii,
asociatului îi este interzis să nu divulge informaţia confidenţială
despre activitatea societăţii. Divulgarea lor poate să aducă
atingerea intereselor societăţii, la informaţie confidenţială poate
fi atribuită informaţia ce ţine de producţie, tehnologie, activitatea
financiară şi de altă activitate a agentului economic. De a păstră
secretul comercial este în interesul asociaţilor. Administratorul
urmează să decidă, în conformitate cu prevederile legale, Legea
nr.171/1994 cu privire la secretul comercial, ce informaţii sînt
206 Legea nr.135/2007 cu privire la societatea cu răspundere limitată
267
confidenţiale şi să le aducă la cunoştinţă asociaţilor contra

semnătură;
- să comunice societăţii imediat despre schimbarea
domiciliului sau a sediului, a numelui sau a denumirii, altă
informaţie necesară exercitării drepturilor şi îndeplinirii
obligaţiilor de către societate şi asociatul ei 207;
Asociaţii pot stipula şi alte obligaţii, avînd aceeaşi forţă
obligatorie ca şi cele prevăzute de lege.
Răspunderea asociatului, asociatul răspunde faţă de societate
pentru prejudiciile cauzate acesteia prin întîrzierea vărsării
aportului, precum şi prin neexecutarea obligaţiilor stabilite prin
actul de constituire şi legea nr.135/2007.
Excluderea asociatului din societate este posibilă la cererea
adunării generale, a administratorului sau a unor asociaţi, ca drept
temei pot servi următoarele condiţii: nevărsarea în termen a
aportului subscris în actul de constituire, precum şi folosirea în
scopuri proprii a bunurilor societăţii de către administrator sau
comiterea unor fraude de către acesta. Excluderea asociatului se
face de către instanţa de judecată printr-o hotărîre judecătorească.
Asociatului exclus i se restituie în termen de 6 luni aportul vărsat,
dar numai dacă a fost reparat prejudiciul cauzat.
§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere

limitată
Dispoziţii generale. Organizarea şi funcţionarea SRL
constituie o altă particularitate a societăţii. Aceasta formă de
societate cuprinde reguli de organizare şi funcţionare atît de la
societăţile de persoane, cît şi de la societăţile de capital. Organele
societăţii cu răspundere limitată sînt: adunarea generală a
asociaţilor - organul suprem al societăţii, administratorul -
organul executiv, cenzorii - organul de control al societăţii.
207 Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu
răspundere limitată
268
DREPTUL AFACERILOR
Adunarea generală a asociaţilor. Conform art.48 al legii
nr.135/2007, organul suprem al societăţii cu răspundere limitată
este adunarea generală a asociaţilor, legiuitorul califică
adunarea generală a asociaţilor ca fiind organul suprem, fiindcă
de competenţa acestui organ ţin cele mai importante probleme ale
vieţii societăţii, reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea ei. Fiind
cel mai important organ de conducere al societăţii, care este
constituit din totalitatea asociaţilor, avînd plenitudinea de
competent şi atribuţii, cum ar fi:
- modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv
adoptarea lui într-o nouă redacţie;
- desemnarea membrilor consiliului societăţii şi a
cenzorului, eliberarea înainte de termen a acestora;
- urmărirea pe cale judiciară a membrilor consiliului
societăţii şi a cenzorului pentru prejudiciile cauzate societăţii;
- modificarea cuantumului capitalului social;
- aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual,
repartizarea beneficiilor;
- alegerea şi revocarea revizorului;
- adoptarea hotărîrii cu privire la reorganizarea, lichidarea
societăţii , precum şi aprobarea planului de reorganizare, numirea
lichidatorului şi aprobarea bilanţului de lichidare;
- înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor societăţii şi alte
atribuţii, enumerate în art.49 al Legii nr.135/2007;
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de cîte
ori este nevoie, dar cel puţin o dată pe an. Periodicitatea
convocării adunării generale se stabileşte în actul de constituire,
ea se poate convoca în şedinţe extraordinare ori de cîte ori este
nevoie, la cererea asociaţilor care deţin de la 10% în sus din
capitalul social sau cînd balanţa societăţii arată că valoarea
activelor nete ale societăţii constituie jumătate din mărimea
capitalului social.
269
Adunarea generală ordinară se convoacă, la sfîrşitul fiecărui

an financiar pentru a fi aprobate dările de seama şi bilanţul anual,
de asemenea repartizarea beneficiilor obţinute şi aprobarea
planului de perspectivă pe anul următor.
Convocarea se face de către administratorul societăţii
nemijlocit sau la cererea asociaţilor, care împreună reprezintă, cel
puţin, 10 la sută din voturile societăţii. Asociaţii sînt informaţi în
formă scrisă despre timpul, locul şi ordinea de zi, cel tîrziu cu 15
zile pînă la convocarea adunării generale. Fiecare asociat are
dreptul să propună chestiuni pentru a fi incluse în ordinea de zi a
adunării generale, cu condiţia că ele sa fie aduse la cunoştinţă
tuturor asociaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de adunare, iar
acelea chestiuni care nu au fost incluse sau care nu au fost aduse
la cunoştinţa asociaţilor nu pot fi examinate.
Adunarea generală a asociaţilor este deliberativă, daca la ea
vor fi prezenţi cel puţin ¾ din numărul total de asociaţi, iar în
cazul dacă nu este întrunit numărul necesar de asociaţi, atunci în
acest caz, administratorul va convoca o nouă adunare generală,
cu aceeaşi ordine de zi, într-un termen de 2 săptămîni de la ultima
adunare generală, care va fi deliberativă indiferent de numărul
prezenţilor asociaţi.
Fiecare asociat din cadrul adunării generale, în dependenţă
de mărimea cotei de participare la capitalul social a societăţii cu
răspundere limitată, are dreptul la vot.
Adunarea generală adoptă hotărîri cu simpla majoritatea de
voturi în diferite probleme, iar asupra acelor chestiuni ce ţin de
modificarea statutului, aprobării dării de seamă anuale,
excluderea unui asociat din societate, precum şi reorganizarea şi
lichidarea societăţii, e nevoie de o majoritate de voturi pentru
adoptarea hotărîrilor. Hotărîrile care sînt luate în cadrul adunării
generale urmează a fi semnate de cel puţin doi participanţi la
adunarea generală şi se trec în registrul de decizii, care este ţinut
de administratorul S.R.L.
270
DREPTUL AFACERILOR
Hotărîrile adunării generale a asociaţilor sînt obligatorii
pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la
adunare sau au votat contra.
Administratorii societăţii cu răspundere limitată. S.R.L. este
administrată de către organul executiv, care la rîndul lui poate fi
atît colegial (directive, comitete de conducere, consiliu de
administrare) cît şi unipersonal (director, administrator,
preşedinte).
Administratorul este ales de către adunarea generală a
asociaţilor şi se subordonează acesteia. Acelea persoane care sînt
declarate incapabile sau persoanele condamnate sau acelea care
nu şi-au ispăşit pedeapsa nu pot fi administratori. Administratorul
este acel organ care face toate operaţiile pentru aducere la
îndeplinire a obiectului societăţii, în afară de restricţiile stabilite
prin actul de constituire. În competenţa organului executiv intră
următoarele atribuţii: organizarea activităţii societăţii, ţinerea
lucrărilor de secretariat şi a evidenţei contabile, angajarea
lucrătorilor şi eliberarea lor, încheierea tranzacţiilor în numele
societăţii, ţinerea registrului asociaţilor societăţii, întocmirea dării
de seama anuale şi a bilanţului anual şi prezentarea lor la
adunarea generală. Administratorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate societăţii sau chiar a terţilor persoane, indiferent dacă
este asociat sau neasociat. Răspunderea civilă intervine atunci
cînd administratorul cauzează prin actele pe care le îndeplineşte
un prejudiciu. În situaţia în care organul este colegial, ei răspund
solidar, oricare din membri poate fi obligat pentru acoperirea
pagubei. Administratorul răspunde penal în cazul unor fapte
considerate infracţiuni, prevăzute de Codul penal al Republicii
Moldova.
Organul de control este acea comisie de cenzori, iar în
societate cu un număr mic de asociaţi – revizorul (cenzorul).
Cenzorii se aleg de către adunarea generală pe o perioadă de cel
puţin de 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Membrii ai comisiei
271
de cenzori pot fi atît asociaţii, cît şi alte persoane; cel puţin unul
dintre membrii comisiei de cenzori trebuie să fie contabil
autorizat în condiţiile legii sau contabil expert. Nu pot fi membri
ai comisiei de cenzori administratorul societăţii, contabilul
societăţii, precum şi rudele acestora, persoanele declarate
incapabile sau cele condamnate pentru diferite infracţiuni.
Comisia de cenzori exercită controlul asupra activităţii
economico-financiare a societăţii. Controlul se face periodic, din
proprie iniţiativă sau la cererea asociaţilor. Legiuitorul obligă
cenzorul să efectueze un control după expirarea exerciţiului
financiar, verificînd rapoartele financiare pregătite de
administrator. Persoanele cu funcţie de răspundere ale societăţii
sînt obligate să prezinte comisiei de cenzori toate actele necesare
pentru efectuarea controlului, inclusiv dacă e nevoie şi de unele
explicaţii scrise sau orale. În baza acestor date, în urma
controlului, comisia de cenzori va întocmi un raport semnat de
toţi membrii comisiei de cenzori care au participat la control, pe
care îl va prezenta adunării generale. În caz că unul dintre
membrii comisiei nu este de acord cu concluziile raportului,
atunci el are tot dreptul de a-şi expune opinia sa în mod separat,
care va fi anexată la raport.
În cazul depistării unor încălcări grave în activitatea
societăţii, comisia de cenzori poate cerea convocarea adunării
generale şi să participe cu vot consultativ la şedinţele acesteia.
Atribuţiile comisiei de cenzori a societăţii cu răspundere
limitată, pot fi delegate unei companii de audit, în baza hotărîrii
adunării generale.
§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată

Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de
transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o
272
DREPTUL AFACERILOR
persoană juridică existentă la o persoană juridică succesoare, care
există sau care ia naştere prin reorganizare 208.
În conformitate cu prevederile Codului Civil art.69-85 şi
art.80 al Legii nr.135/2007, societatea se poate reorganiza prin
fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi
separare), sau transformare.
Ca efect al reorganizării, are loc dizolvarea unor persoane
juridice (absorbţia), constituirea unor alte persoane juridice
(separarea), fie dizolvarea şi constituirea care se produc
concomitent (contopirea şi divizarea). Procesul de reorganizare
cuprinde cel puţin două persoane juridice şi produce efecte
creatoare, modificatoare ori de încetare a lor.
Dizolvarea este o operaţiune juridică prin care societatea
pune capăt activităţii sale de întreprinzător, fiind private de
dreptul încheierii a noi acte juridice ce ţin de obiectul
activităţii211. Societatea se dizolvă în temeiurile stabilite de Codul
Civil art.art.86-87. De la data înregistrării hotărîrii de dizolvare şi
pînă la data radierii sale din Registrul de Stat, societatea se afla în
proces de lichidare, care se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor
art.art.89-96, 98-99 al Codului Civil. Principalul efect,
obligatoriu şi direct al dizolvării este lichidarea.
208 Roşca N., Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.1.Chişinau,2004, pag.312-

313 211 Ibidem
273
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 17.
SOCIETATEA PE ACŢIUNI
§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni

Definiţie. Codul civil al Republicii Moldova defineşte
societatea pe acţiuni ca fiind acea societate comercială al cărei
capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sînt
garantate cu patrimoniul societăţii (art.156 alin.(1)).
Societatea pe acţiuni este o persoană juridică cu scop
comercial al cărei capital este împărţit în acţiuni. Cu alte cuvinte,
la alcătuirea ei participă mai multe persoane şi fiecare depune o
cotă de participare exprimată în bani. Ulterior, aceşti bani adunaţi
în capitalul societăţii pe acţiuni se preschimbă în nişte titluri,
numite acţiuni. De aici vine şi denumirea organizaţiei, de
societate pe acţiuni, adică societate bazată pe acţiuni. Fiecare
membru al organizaţiei are la îndemînă una sau mai multe
acţiuni, care îi dau posibilitatea să ceară de la societate partea
care i se cuvine din cîştiguri.
Societăţile pe acţiuni sînt considerate de doctrină cele mai
moderne, mai evoluate şi mai complexe forme de societăţi
comerciale. Importanţa lor în orice economie de piaţă este
deosebită209. De aceea, societăţile pe acţiuni mai sînt numite
societăţi de capital.
În legislaţia naţională, societatea pe acţiuni este reglementată
de Codul civil (art.156-170) şi de Legea cu privire la societăţile
pe acţiuni, nr.1134/1997.
Din definiţia societăţii pe acţiuni rezultă următoarele
particularităţi ale acesteia:
209 S.Mămăligă. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova.

Volumul I (coord. M.Buruiană). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.282.
274
DREPTUL AFACERILOR
1. Societatea pe acţiuni este o persoană juridică. Ca şi în

cazul altor persoane juridice, societatea pe acţiuni se înregistrează
la Camera Înregistrării de Stat.
2. Societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială,
deoarece îşi pune scopul să obţină cît mai multe venituri;
3. Poate fi constituită şi de o singură persoană, deoarece
legea permite să existe societate pe acţiuni cu un singur fondator;
4. De regulă, societăţile pe acţiuni sînt întreprinderi bine
cunoscute, cu venituri mari, cum ar fi băncile comerciale
(Moldindconbank S.A., Victoriabank S.A. ş.a.), companiile de
asigurări (Asito S.A., Sigur-Asigur S.A. ş.a.), alte întreprinderi
(Apă-Canal S.A., Moldova-Gaz S.A., Moldtelecom S.A.,
Franzeluţa S.A., Carmez S.A. etc.).
5. Capitalul social este împărţit în nişte fracţiuni (cote-părţi),
numite acţiuni. Fiecare acţiune costă o sumă de bani, de aceea ele
mai sînt numite titluri de valoare şi pot fi uşor cumpărate,
vîndute, puse în gaj etc.;
6. Poate să desfăşoare orice activităţi neinterzise de lege. În
anumite situaţii, cînd legea cere, este nevoie şi de licenţă.
7. Fondatorii societăţii nu răspund pentru datoriile acesteia.
Toate obligaţiile societăţii pe acţiuni sînt achitate din patrimoniul
ei. Dacă se întîmplă ca societatea pe acţiuni să aibă multe datorii,
ea va intra în procesul de insolvabilitate, iar în cele din urmă
poate fi şi lichidată.
8) În practică, societatea pe acţiuni prezintă numeroase
dezavantaje210. În primul rînd - cheltuielile mari pentru
înregistrarea acesteia. Plafonul minim al capitalului social este de
20.000 lei şi faptul că acesta trebuia împărţit în acţiuni 211 face ca
puţini întreprinzători să dorească fondarea unei societăţi pe
210 Pentru mai multe detalii a se vedea L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al.
Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.84.
211 Acţiunile trebuie înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare.
275
acţiuni. Mai avantajoasă este crearea unei societăţi cu răspundere

limitată.
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni

Documentele principale de constituire a societăţii pe acţiuni
sînt două: contractul de societate şi statutul societăţii. Pînă la
înregistrarea de stat, contractul de societate are prioritate faţă de
statutul societăţii. În contractul de societate se stabileşte
contribuţia fiecărui fondator la înfiinţarea societăţii. Pe lîngă
aceasta, în contractul de societate sînt prevăzute: numele,
prenumele şi alte date de identificare ale fondatorilor; b)
denumirea societăţii pe acţiuni care urmează a fi constituită; c)
scopul şi obiectul de activitate al societăţii; d) mărimea
capitalului social; e) termenul de înfiinţare a societăţii, obligaţiile
fondatorilor şi răspunderea acestora. Contractul de societate
poate cuprinde şi alte date. Un moment important este că
contractul de societate trebuie întocmit în limba de stat, semnat
de către toţi fondatorii şi apoi autentificat notarial.
Cu privire la statutul societăţii, subliniem că el trebuie să
conţină aceleaşi date cuprinse în contractul de societate. Statutul
societăţii are un rol important şi serveşte ca regulament de lucru
pentru întreprindere.
Înregistrarea de stat. Orice persoană juridică ia naştere
numai din momentul înregistrării sale. În Republica Moldova
toate persoanele juridice, inclusiv societăţile pe acţiuni, se
înregistrează la Camera Înregistrării de Stat 212, într-un catalog
special, numit Registrul de stat al persoanelor juridice. La
momentul înregistrării, societăţii pe acţiuni i se atribuie şi un
număr de identificare.
212 În fiecare centru raional din republică există un oficiu teritorial al

Camerei Înregistrării de Stat, unde doritorii de a-şi fonda o întreprindere se pot
adresa.
276
DREPTUL AFACERILOR
Denumirea societăţii. Societatea pe acţiuni are o denumire a

sa, stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat
al persoanelor juridice. Denumirea trebuie să fie unicală şi să nu
se confunde cu denumirile altor persoane juridice. Denumirea
poate fi scrisă deplin sau prescurtat şi în mod obligatoriu trebuie
să includă sintagma „Societatea pe Acţiuni” sau prescurtat -
„S.A.”. De pildă: Societatea pe Acţiuni „Franzeluţa” ori
prescurtat - S.A. „Franzeluţa”.
Societăţile pe acţiuni care desfăşoară activităţi bancare
trebuie să includă în denumire şi cuvîntul „Bancă”213; cele cu
activităţi de bursă trebuie să includă şi cuvîntul „Bursă”214; cele
cu activităţi de lombard trebuie să includă şi cuvîntul
„Lombard”215 etc. Dacă la fondarea societăţii pe acţiuni participă
şi persoane străine, în denumire se va înscrie: „întreprindere
mixtă”216, iar dacă toţi fondatorii sînt persoane străine, se va
indica: „întreprindere cu investiţii străine”217.
Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sînt: a)
adunarea generală a acţionarilor; b) consiliul societăţii; c) organul
executiv; d) comisia de cenzori. Dacă societatea pe acţiuni are
mai puţin de 50 de membri, prezenţa consiliului societăţii nu este
necesară, atribuţiile sale fiind preluate de adunarea generală.
Filiala şi reprezentanţa. Societatea pe acţiuni este în drept
să fondeze filiale şi reprezentanţe. Prin filială se înţelege o
componentă a societăţii pe acţiuni, amplasată în altă localitate.
De exemplu, sediul întreprinderii S.A. „Corcodel” se află în
213 Banca Comercială „Victoriabank” S.A.; Banca Comercială

„MoldovaAgroindbank” S.A. etc.
214 De exemplu: „Bursa Universală de Mărfuri” S.A.
215 Aşa cum este: „Aureola & Lombard” S.A.
216 Întreprinderea mixtă „Orange-Moldova” S.A.; Întreprinderea mixtă
„Sudzucker Moldova” S.A. etc.
217 Întreprinderea cu capital străin „Petrom Moldova” S.A.; Întreprinderea
cu capital străin „Red Union Fenosa” S.A. etc.
277
mun.Chişinău, dar întreprinderea are înregistrate filiale la Cahul,

Rezina şi Orhei.
Filiala nu este persoană juridică. De asemenea, filiala nu are
patrimoniu propriu, nu are răspundere proprie, iar în denumire
trebuie să figureze denumirea persoanei juridice. Cu alte cuvinte,
filiala depinde întru totul de persoana juridică care a creat această
filială.
În schimb reprezentanţa are mai puţine prerogative decît
filiala. Deosebirea dintre filială şi reprezentanţă constă în faptul
că prima poate efectua acte şi operaţiuni ca şi persoana juridică
(încheie contracte, transferă sume de bani etc.), pe cînd
reprezentanţa numai reprezintă interesele persoanei juridice în
altă localitate (de exemplu, găseşte partenerii de afacere, face
publicitate etc.).
Este important să ştim că acţiunile pe care le deţine
societatea trebuie înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei
Financiare, întrun registru special.
Fondatorii societăţii se numesc acţionari. Fiecare acţionar
deţine una sau mai multe acţiuni, pe care le poate vinde dacă
doreşte. În calitate de acţionar poate fi o persoană fizică, o
persoană juridică ori chiar şi statul. De exemplu, la Societatea pe
Acţiuni „Moldtelecom”, cele mai multe acţiuni le deţine statul.
Drepturile acţionarului sînt următoarele:
- să participe la adunările generale ale acţionarilor, să
aleagă şi să fie ales în organele de conducere ale societăţii;
- să primească cîştigurile (mai corect, dividendele) lunar ori
la sfîrşitul anului;
- să vîndă acţiunile care îi aparţin, să le pună în gaj ori să le
doneze cuiva;
- să primească o parte din bunurile societăţii în cazul
lichidării ei;- să ia cunoştinţă şi să facă copii de pe documentele
societăţii.
Acţiunile. Atunci cînd vorbim despre acţiune, înţelegem un
document care valorează o anumită sumă de bani. Cel care deţine
278
DREPTUL AFACERILOR
acţiunea se consideră proprietar la o mică parte din averea

societăţii. Cu cît mai multe acţiuni deţine, cu atît are o putere de
decizie mai mare. Printr-o înţelegere, acţionarii decid cît va costa
o acţiune. Cel mai ieftin, o acţiune poate valora 1 leu, iar cel mai
scump legea nu prevede, adică poate fi orice sumă.
Un moment important este că la aceeaşi societate pe acţiuni
toate acţiunile trebuie să valoreze la fel. De exemplu, dacă
acţionarii stabilesc că o acţiune va costa 15 lei, atunci toate
acţiunile trebuie să coste 15 lei. Reieşind din faptul că cele mai
mari întreprinderi din republică sînt societăţi pe acţiuni (în
majoritate acestea sînt băncile, companiile de construcţie, cele de
asigurări etc.), capitalul lor este de milioane; prin urmare, şi
valoarea unei acţiuni este foarte mare.
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe
acţiuni
Conform Legii cu privire la societăţile pe acţiuni,
nr.1134/1997, organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sînt:
1. Adunarea generală a acţionarilor;
2. Consiliul societăţii;
3. Organul executiv;
4. Organul de control (Comisia de cenzori sau cenzorul).
1. Adunarea generală a acţionarilor
Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul suprem
de decizie al societăţii. Ea se întruneşte cel puţin o dată pe an şi
este compusă din totalitatea acţionarilor care participă la
formarea capitalului social. Toate hotărîrile adunării generale se
adoptă în mod colegial, pe baza principiului majoritar, şi sînt
obligatorii pentru persoanele cu funcţie de răspundere şi
acţionarii societăţii.
Este important să cunoaştem că nu pot fi fondatori (acţionari)
ai societăţii pe acţiuni persoanele declarate incapabile, persoanele
condamnate pentru escrocherie, sustragerea de bunuri din avutul
proprietarilor, abuz de serviciu, înşelăciune, abuz de încredere,
279
fals, mărturii mincinoase, dare sau luare de mită, precum şi

pentru alte infracţiuni prevăzute de legislaţia penală a Republicii
Moldova.
În calitate de organ deliberativ (care ia decizii), adunarea
generală este chemată să decidă atît asupra unor probleme
obişnuite pentru viaţa societăţii, cît şi asupra unor probleme
deosebite, care vizează chestiuni urgente ce nu suportă
amînare218. Avînd în vedere această situaţie, legea reglementează
două feluri de adunări generale:
a) adunarea generală ordinară şi
b) adunarea generală extraordinară.
Atribuţiile adunării generale. Potrivit art.50 alin.(3) şi (4) din
Legea privind societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997, adunarea
generală a acţionarilor are următoarele atribuţii exclusive:
- aprobă direcţiile prioritare ale activităţii societăţii;
- hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social;
- aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările
şi completările aduse în statut;
- aprobă regulamentul consiliului societăţii şi regulamentul
comisiei de cenzori;
- alege membrii care vor face parte din consiliul societăţii
şi comisia de cenzori, le stabileşte mărimea salariului, hotărăşte
cu privire la tragerea la răspundere sau eliberarea de răspundere a
acestor membri;
- hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiilor de
proporţii;
- hotărăşte cu privire la modul de repartizare a profitului
anual, inclusiv plata dividendelor şi acoperirea pierderilor;
- confirmă organizaţia care va efectua auditul în cadrul
societăţii;
218 S.Mămăligă. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-

XIII/1997. - Chişinău: Museum, 2001, p.284.
280
DREPTUL AFACERILOR
- examinează şi aprobă darea de seamă financiară anuală a

societăţii, darea de seamă a consiliului societăţii, a organului
executiv şi a comisiei de cenzori;
- hotărăşte cu privire la reorganizarea sau dizolvarea
societăţii;
- hotărăşte în privinţa deschiderii de noi filialele şi
reprezentanţe, precum şi numirea sau eliberarea din funcţie a
conducătorilor lor.
Adunarea generală îşi poate asuma şi orice alte atribuţii, dacă
acestea au fost prevăzute în statutul societăţii. De asemenea,
adunarea generală poate transmite o parte din atribuţiile sus-
menţionate către consiliul societăţii.
Decizia cu privire la convocarea adunării generale (ordinare
şi extraordinare) este luată de consiliul societăţii, iar toate
chestiunile organizatorice sînt pe seama organului executiv. În
decizia cu privire la convocare se va indica: organul de
conducere care a decis convocarea; data, locul şi ora ţinerii
adunării generale; ordinea de zi; modul de înştiinţare a
acţionarilor despre ţinerea adunării generale; sub ce formă se va
ţine adunarea generală; textul buletinului de vot, dacă votarea se
va face cu întrebuinţarea buletinelor de vot. De asemenea, se va
indica cine este secretarul şedinţei, numele şi prenumele acestuia.
Mai apoi, decizia de convocare a adunării generale trebuie adusă
la cunoştinţa acţionarilor, prin poştă sau prin publicarea unui
anunţ în presă.
Informarea acţionarilor despre materialele de pe ordinea de
zi. Informaţiile referitoare la fiecare problemă, în legătură cu care
se va lua o hotărîre, trebuie puse la dispoziţia acţionarilor.
Acestea trebuie să fie exacte, oportune şi complete, astfel încît
acţionarii săşi poată exprima votul în deplină cunoştinţă de
cauză219. Ei trebuie să aibă timp pentru a se informa şi a se
pregăti. În acest scop, legea prevede materialele ce urmează a fi
219 Ibidem, p.301.

281
prezentate acţionarilor (art.56 alin.(2) Legea privind societăţile

pe acţiuni, nr.1134/1997).
Materialele vor fi trimise prin poştă acţionarilor sau, dacă în
decizia de convocare s-a prevăzut astfel, vor fi numai afişate pe
un panou sau la intrarea în sediul organizaţiei. Despre locul
afişării informaţiei acţionarii trebuie înştiinţaţi prin telefon, fax,
e-mail etc., pentru a o citi220.
Desfăşurarea adunării generale. Lucrările adunării generale
sînt conduse de preşedintele consiliului societăţii. Dacă acţionarii
doresc, prin vot ei pot alege o altă persoană care să dirijeze
lucrările adunării generale.
Modalitatea de manifestare a dreptului de vot va fi aleasă de
adunare (deschis sau secret), cu o singură excepţie - la adunările
generale ţinute prin corespondenţă sau sub formă mixtă votul va
fi numai deschis221.
Acţionarii au două posibilităţi de alegere: „pentru” sau
„împotrivă”. După votare, buletinele de vot se numără de către o
comisie specială, iar rezultatele se consemnează într-un proces-
verbal şi se fac publice.
2. Consiliul societăţii
Consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în
perioada dintre adunările generale şi, în limitele atribuţiilor sale,
exercită conducerea şi controlul asupra activităţii societăţii. În
activitatea sa, consiliul societăţii se subordonează întru totul
adunării generale a acţionarilor.
Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997,
stabileşte mai multe atribuţii pentru consiliul societăţii, şi anume:
- decide cu privire la convocarea adunării generale a
acţionarilor;
220 Printre documentele ce urmează a fi afişate se află şi lista acţionarilor.

Ea trebuie să fie întocmită în ordine alfabetică.
282
DREPTUL AFACERILOR
- decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;

- decide cu privire la repartizarea profitului;
- face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu
privire la plata dividendelor;
- aprobă fondul de salarizare pentru angajaţii societăţii;
- decide cu privire la aderarea societăţii la diferite uniuni şi
asociaţii de lucru etc.
Alegerea consiliului societăţii. Membrii consiliului
societăţii se aleg de adunarea generală a acţionarilor, precum şi al
persoanelor străine de societate. Cerinţa legii în acest sens este ca
acţionarii să reprezinte majoritatea. Durata mandatului de
membru al consiliului este de 4 ani, iar aceleaşi persoane pot fi
realese un număr nelimitat de ori.
Funcţionarea consiliului societăţii. Conducerea consiliului
societăţii este efectuată de către preşedintele acestuia, ales de
adunarea generală. Preşedintele consiliului are următoarele
atribuţii:
- convoacă şedinţele consiliului societăţii;
- încheie diferite acorduri cu membrii consiliului şi cu
conducătorul organului executiv;
- îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de regulamentul
consiliului societăţii.
Şedinţele consiliului societăţii pot fi ordinare (se ţin cel puţin
o dată pe trimestru) şi extraordinare (se ţin ori de cîte ori este
nevoie). În cadrul consiliului, fiecare membru deţine un vot.
Decizia se ia cu votul majorităţii membrilor consiliului prezenţi la
şedinţă. Transmiterea votului de la un membru al consiliului la
altul nu se admite. În caz de paritate de voturi, votul preşedintelui
consiliului este decisiv.
3. Organul executiv al societăţii
Organul executiv al societăţii se ocupă cu toate chestiunile de
zi cu zi ale societăţii. El este responsabil de îndeplinirea
hotărîrilor luate de adunarea generală şi de consiliul societăţii. În
283
acelaşi timp, organul executiv se subordonează acestor două

organe: adunării generale şi consiliului societăţii.
Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial
(alcătuit din mai multe persoane) sau unipersonal (dintr-o singură
persoană, numită în mod diferit: administrator, director ori
manager).
Şedinţele organului executiv colegial se convoacă de
conducătorul acestuia. Legea permite conducătorului să acţioneze
în numele societăţii fără a avea nevoie de procură. El poate să
încheie diferite contracte, să aprobe statutul de personal, să emită
ordine şi dispoziţii etc.
4. Organul de control (comisia de cenzori)
Organul de control al societăţii pe acţiuni poartă denumirea
de comisie de cenzori. Aceasta exercită controlul activităţii
economicofinanciare a întreprinderii şi se subordonează numai
adunării generale a acţionarilor. Membrii comisiei de cenzori se
numesc cenzori, iar numărul lor trebuie să fie impar.
În calitate de cenzori pot fi atît acţionarii, cît şi alte persoane.
Una dintre cerinţe pentru persoanele care îşi doresc să devină
cenzori se referă la studii, şi anume: să aibă studii în domeniul
contabilităţii, economiei sau finanţelor. Nu pot fi aleşi cenzori în
cadrul aceleiaşi societăţi pe acţiuni: membrii consiliului
societăţii, membrii organului executiv şi lucrătorii din
contabilitatea societăţii.
Rolul comisiei de cenzori este de a efectua controlul
activităţii economico-financiare a societăţii pe parcursul unui an
de zile. În baza rezultatelor controlului, comisia de cenzori
întocmeşte un raport, în care se semnează toţi membrii comisiei
care au participat la control. Dacă cineva dintre membrii comisiei
nu este de acord cu raportul, îşi va expune în scris opinia sa
separată şi o va anexa la raport.
Raportul comisiei de cenzori se prezintă în faţa adunării
generale a acţionarilor. Dacă adunarea generală consideră necesar,
ea poate delega împuternicirile comisiei de cenzori către o
284
DREPTUL AFACERILOR
organizaţie de audit, încheind cu aceasta din urmă contract de

audit. Cu alte cuvinte, rămîne la discreţia adunării generale a
acţionarilor să decidă dacă societatea pe acţiuni are nevoie de
comisie de cenzori sau ar fi mai bine să apeleze la o companie de
audit, care ar înlocui comisia de cenzori.
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni
Prin funcţionarea societăţii pe acţiuni se înţelege raporturile
juridice care au loc în interiorul ei. De regulă, aceste raporturi
apar între acţionari sau între acţionari şi societate. Ca urmare,
este important să cunoaştem care sînt drepturile şi obligaţiile
acţionarilor.
1. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor
a) Dreptul la dividende. Prin dividend se înţelege profitul
care îi revine acţionarului. Mărimea dividendelor se stabileşte la
adunarea generală a acţionarilor. Dividendele se plătesc, de
regulă, anual, însă la adunarea generală se poate decide ca
achitarea dividendelor să se facă trimestrial sau chiar lunar. Cel
mai frecvent, dividendele se plătesc cu mijloace financiare, dar
legea nu interzice ca plata să se facă cu acţiuni, bunuri sau alte
drepturi patrimoniale.
b) Dreptul la o cotă-parte din bunurile societăţii în cazul
lichidării ei. Dacă societatea se lichidează, bunurile rămase după
satisfacerea creanţelor se repartizează între acţionari proporţional
numărului şi valorii acţiunilor deţinute 222.
c) Dreptul de a-şi vinde acţiunile. De fapt, acţionarul poate
şi
dona acţiunile sale. Acest lucru îl poate face liber, oricînd şi
oricui.
d) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept
îl au

285
toţi acţionarii, indiferent de numărul de acţiuni pe care le deţin.

e) Dreptul la vot. La adunarea generală a acţionarilor
votarea se face după principiul „o acţiune cu drept de vot - un
vot” (art.61 din Legea cu privire la societăţile pe acţiuni). Votul
poate fi deschis sau secret.
f) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie
informaţi asupra desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de a fi
informat este unul dintre cele mai importante drepturi ale
acţionarilor.
g) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale
societăţii. Orice acţionar are dreptul de a fi ales în organele de
conducere ale societăţii (consiliul societăţii, organul executiv sau
comisia de cenzori).
h) Obligaţia de a depune cota de participare în capitalul
societăţii. Principala obligaţie a acţionarului este de a efectua
plata vărsămintelor. Dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie
obligaţia sa de aport, ceilalţi fondatori îl pot constrînge pe cale
judecătorească, cerînd executarea obligaţiei asumate prin
contractul de societate.
e) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege,
pentru a fi introduse în registrul acţionarilor.
§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni îşi poate înceta activitatea prin
reorganizare sau dizolvare.
Reorganizarea societăţii se efectuează prin fuziune,
dezmembrare şi transformare. Fuziunea înseamnă „alipirea”
persoanelor juridice şi apariţia altora, mai noi. Fuziunea se face
prin contopire ori absorbţie.
Procesul invers celui de fuziune se numeşte dezmembrare.
Aceasta constă în „dezlipirea” unor persoane juridice de la alte
persoane juridice şi, în consecinţă, apar altele noi. Dezmembrarea
se face prin divizare şi separare.
286
DREPTUL AFACERILOR
În toate cazurile, hotărîrea de reorganizare se ia de adunarea

generală a acţionarilor ori de instanţa judecătorească. În scurt
timp de la luarea hotărîrii privind reorganizarea, societatea va
înştiinţa în scris creditorii săi despre acest fapt şi va publica o
comunicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Scopul
este ca creditorii să afle şi să pretindă întoarcerea datoriilor de la
societate.
Prin dizolvare înţelegem o fază de pregătire a persoanei
juridice pentru lichidare, adică pentru a fi desfiinţată pînă la
urmă. Societatea poate fi dizolvată numai prin hotărîre a
adunării generale a acţionarilor sau prin hotărîrea instanţei
judecătoreşti. O cerinţă prevăzută de lege este ca hotărîrea
privind dizolvarea societăţii să fie publicată în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova.
Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o desfiinţare imediată a
persoanei juridice. Persoana juridică va continua să existe,
deoarece ea trebuie să îndeplinească operaţiile de lichidare a
patrimoniului dobîndit în timpul existenţei sale 223. Momentul cel
mai important pentru faza dizolvării este că persoana juridică nu
poate să încheie noi contracte ce vizează obiectul său de
activitate, însă ea trebuie să continue şi să finalizeze operaţiunile
deja începute.
Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de
lichidare224. Imediat după publicarea hotărîrii de dizolvare, asupra
societăţii începe procesul de lichidare. Cu această ocazie se
creează o comisie specială sau se numeşte o singură persoană,
lichidatorul, care îngrijeşte de lichidarea societăţii şi de radierea
ei din registrul de stat.
Procesul de lichidarea începe cu împărţirea bunurilor
societăţii. Mai întîi, bunurile sînt folosite pentru acoperirea
224 N.Roşca. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I
(coord. M.Buruiană). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.146.
287
datoriilor societăţii faţă de creditori, iar din bunurile rămase se

sting datoriile faţă de acţionari.
Deşi mai rar, societatea poate fi supusă dizolvării forţate,
prin hotărîre a instanţei de judecată. În acest caz, instanţa de
judecată numeşte o persoană responsabilă - administrator
fiduciar, care se ocupă de dizolvarea forţată a societăţii.
288
CAPITOLUL 18.
SOCIETĂŢILE COOPERATISTE
(cooperative de întreprinzător, de producţie şi de
consum)
§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor
Noţiune. Cooperativa este o formă de asociere liberă în care
mai multe persoane organizează activităţi de producţie, de
distribuţie şi prestări de servicii, bazate pe principiul
întrajutorării.
În viaţa de zi cu zi şi în literatura de specialitate
cooperativele adeseori sînt numite „societăţi cooperatiste”,
deoarece se aseamănă cu nişte societăţi, fiind alcătuite din cel
puţin 5 membri.
Această formă de asociere s-a născut încă în secolul trecut.
Prima cooperativă a fost înfiinţată în anul 1844, în Anglia, după
care s-au creat şi altele. În Franţa s-au fondat cooperative de
producţie care îşi propuneau să efectueze în comun lucrări de
construcţie sau să realizeze diferite produse pe care să le vîndă,
iar beneficiile rezultate să fie împărţite între asociaţi 225.
Prin cooperativă înţelegem o organizaţie de comerţ formată
prin asocierea liberă a unui grup de persoane (mici
producători, meseriaşi, întreprinderi), pentru producerea,
cumpărarea, vînzarea în comun a unor produse, pentru
acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii 226.
225 R.P.Vonica. Dreptul societăţilor comerciale. - Bucureşti: Lumina Lex,
2000, p.483.
226 Potrivit statisticii furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la 01
ianuarie 2012 în Republica Moldova erau înregistrate 4021 de cooperative
289
Cu alte cuvinte, cooperativa reprezintă o asociere (unire) a

mai multor persoane fizice şi/sau juridice care practică activitate
de întreprinzător, pentru ca împreună să poată stabili mai uşor
legături economice.
Aşadar, la apariţia cooperativelor un rol important l-a avut
munca în comun. În trecut, în ţările sistemului socialist erau
răspîndite cooperativele agricole, în care ţăranii îşi aduceau în
cooperativă pămîntul, munca o prestau în comun, iar cîştigurile
(recoltele de cereale, fructe, legume etc.) le împărţeau între ei. În
acest context, este posibil să se facă o analogie între colhozurile
din trecut şi cooperativele din prezent. Am putea considera
cooperativele ca o formă mai evoluată a colhozurilor care au
existat în perioada U.R.S.S.
Modul de constituire şi funcţionare a cooperativelor este
prevăzut prin lege. În prezent, există mai multe legi care se referă
într-o măsură mai mare sau mai mică la cooperative: Codul civil
(art.171178), Legea privind cooperativele de producţie 227, Legea
privind cooperativele de întreprinzător 228 etc.
Caracteristica cooperativelor. 1) Scopul persoanelor (fizice
şi/sau juridice) care au fondat o cooperativă este acordarea unui
ajutor reciproc la desfăşurarea activităţii de întreprinzător. Cu
alte cuvinte, toţi membrii fondatori ai cooperativei doresc să
efectueze o afacere împreună. Însă, pentru aceasta ei trebuie să se
înregistreze la Camera Înregistrării de Stat în calitate de persoană
juridică, cu denumire proprie 229.
(cooperative de producţie, cooperative de consum şi cooperative de

întreprinzător), ceea ce constituie 3% din nu mărul total de persoane juridice cu
scop comercial existente în prezent în republică.
227 Legea privind cooperativele de producţie, nr.1007 din 25.04.2002 //
228 Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73 din 12.04.2001//
229 Legea mai cere ca în denumire să figureze cuvîntul „cooperativă” şi să
fie scris în limba romînă scopul principal al activităţii sale.
290
DREPTUL AFACERILOR
2) Este important să cunoaştem că cooperativele pot activa

în toate ramurile economiei naţionale şi sînt în drept să practice
orice gen de activitate, cu excepţia celor care sînt interzise de
lege. În dependenţă de genul de activitate pe care îl desfăşoară, se
cunosc următoarele tipuri de cooperative: a) de prelucrare; b) de
prestări servicii, inclusiv cele de consultanţă (contabilă, juridică,
marketing, management etc.); c) de economii şi împrumut (au ca
scop acordarea de împrumuturi cu dobîndă, aşa cum o fac şi
băncile comerciale).
3) Cooperativa trebuie să aibă nu mai puţin de 5 membri.
Această cerinţa este prevăzută de Codul civil şi este obligatorie
pentru toate cooperativele din Republica Moldova. Dacă se
întîmplă ca numărul membrilor să scadă, atunci cooperativa
trebuie cît mai urgent să găsească alţi membri sau să se lichideze.
4) Pot fi membri de cooperativă persoanele juridice, dar şi
persoanele fizice. Pentru persoanele juridice este necesar ca
scopul lor să fie unul comercial, adică să urmărească obţinerea de
venituri. În ce priveşte domeniul de activitate, acesta poate fi
diferit, de exemplu: asigurări, transport, financiar-bancar,
agricultură, turism etc. Cu privire la persoanele fizice, legea cere
vîrsta minimă de 16 ani230.
5) Orice cooperativă trebuie să aibă un patrimoniu, care
poate fi alcătuit din mijloace băneşte, bunuri transmise de
membrii fondatori (terenuri, case, autovehicule, unelte de muncă
etc.), din venituri (cîştigurile acumulate de cooperativă), donaţii,
credite, împrumuturi şi alte valori materiale.
Cooperativa se deosebeşte de alte persoane juridice cu scop
lucrativ prin faptul că nu urmăreşte obţinerea profitului imediat,
ci obţinerea unor avantaje reciproce, pe termen lung, pentru ca
membrii cooperativei să vîndă mai uşor producţia, la un preţ mai
înalt să acorde serviciile, să procure materii prime şi piese de
rezervă la un preţ mai mic, să găsească investitori, piaţa de
230 Vîrsta de 16 ani a fost introdusă, deoarece la această vîrstă persoana

obţine buletinul de identitate.
291
desfacere a mărfurilor, să efectueze lucrări la un preţ avantajos

etc.
Practica atestă că cooperativa este preferată de persoanele
care dispun de anumite calificări pentru a desfăşura activitatea în
comun231. În caz contrar, se poate ajunge la falimentarea afacerii.
§2. Organele de conducere ale cooperativei
Organul principal de conducere al cooperativei este
Adunarea generală. Din componenţa ei fac parte membrii
cooperativei (persoanele care au fondat cooperativa) care prin vot
soluţionează toate problemele importante ce ţin de funcţionarea
cooperativei.
Adunarea generală poate fi ordinară şi extraordinară.
Adunarea generală ordinară se întruneşte de 2-3 ori pe an,
conform unui grafic stabilit din timp, pe cînd adunarea generală
extraordinară poate fi convocată oricînd, pentru soluţionarea unor
probleme urgente.
Printre cele mai importante atribuţii ale adunării generale se
numără:
a) decide cum să fie repartizat profitul;
b) alege preşedintele cooperativei;
c) adoptă hotărîri cu privire la primirea noilor membri în
coope-
rativă sau excluderea din cooperativă;
d) decide înfiinţarea de filiale şi reprezentanţe ale
cooperativei în
alte localităţi; aderarea cooperativei la uniuni de cooperative,
retragerea din acestea etc.
Deoarece adunarea generală se întruneşte rar, atunci cînd
numărul membrilor cooperativei depăşeşte 50 de persoane, legea
prevede că în cooperativă trebuie să fie creat obligatoriu un organ
231 L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii.

- Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.87.
292
DREPTUL AFACERILOR
de lucru, numit Consiliul cooperativei232. Acest organ conduce

activitatea întreprinderii pe parcursul întregului an, iar la sfîrşit
face o dare de seamă în faţa adunării generale.
Un alt organ de conducere al cooperativei este Preşedintele.
Ca şi ceilalţi muncitori, preşedintele este angajat în baza
contractului de muncă şi primeşte salariu. Preşedintele este
considerat organ executiv şi se alege de către adunarea generală
pe un termen de 4 ani. El are următoarele competenţe: a) să
asigure îndeplinirea hotărîrilor adunării generale; b) încheie şi
desface contractele de muncă cu salariaţii cooperativei; c)
reprezintă cooperativa în relaţiile cu alte persoane.
Pe lîngă organele de conducere sus-menţionate, cooperativa
mai dispune şi de Comisia de revizie, care efectuează controale
ordinare (anuale) şi extraordinare (ori de cîte ori este necesar)
privind starea economico-financiară a cooperativei, şi anume:
cîştigurile, cheltuielile, posibilităţile financiare pe viitor etc.
Controalele ordinare se efectuează o singură dată în an, pe cînd
controalele extraordinare pot fi efectuate din iniţiativa proprie a
comisiei, din iniţiativa adunării generale sau la cererea a cel puţin
10% din numărul total de membri. În urma controlului efectuat,
comisia de revizie întocmeşte un raport pe care îl prezintă
adunării generale233.
Legea permite ca, în anumite situaţii, funcţiile comisiei de
cenzori să fie transmise unei companii de audit, care, în schimbul
unor sume băneşti, va efectua controlul economico-financiar al
cooperativei.
§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative

Societatea cooperatistă nu poate avea mai puţin de cinci
membri. Calitatea de membru al societăţii cooperatiste o poate
232 Consiliul cooperativei se alege de către adunarea generală pe un termen

de pînă la 3 ani, fiind format din cel puţin 3 persoane.
233 V.Rusu, Gh.Focşa. Curs de drept comercial. Curs universitar. -
Chişinău: Bons Offices, 2007, p.148.
293
avea persoana fizică care a atins vîrsta de 16 ani şi persoana

juridică234.
Este important să cunoaştem că principalul document al
cooperativei de producţie, în care sînt stabilite drepturile şi
obligaţiile membrilor, este statutul cooperativei.
Statutul cooperativei este alcătuit din clauze generale şi
speciale. Clauzele generale din statut se referă la: a) denumirea;
b) obiectul de activitate şi scopul; c) sediul; d) contribuţia
membrilor la capitalul social; e) structura şi modul de funcţionare
a organelor de conducere; f) filialele şi reprezentanţele
cooperativei. Clauze speciale din statut sînt: a) modul de
exercitare a dreptului la vot în cadrul cooperativei; b)
răspunderea individuală a membrilor; c) cota în limita căreia unii
membri pot să ia parte la fondarea cooperativei; d) felul în care se
face intrarea noilor membri în cooperativă, retragerea şi
excluderea vechilor membri de cooperativă. În statut pot fi
prevăzute şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Pornind de la dispoziţiile legilor în vigoare, şi anume: Codul
civil, Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător
nr.73/2001, Legea cu privire la cooperativele de producţie
nr.1007/2002 şi Legea cooperaţiei de consum nr.1252/2000,
putem evidenţia următoarele tipuri de cooperative:
- cooperative de producţie;
- cooperative de
întreprinzător;- cooperative de
consum.
Indiferent de tipul cooperativei, ceea ce le caracterizează mai
mult este scopul obţinerii de venituri. În caz contrar, dacă
membrii fondatori ai cooperativelor nu ar avea nici un cîştig, ei
nu ar avea interes să continue afacerea.
Cooperativele aproape că nu se deosebesc de societăţile
comerciale. În legătură cu aceasta, este întîlnită şi opinia potrivit
234 L.Macovei. Codul civil în 1624 de tabele. - Chişinău: „Cartea” S.A.,

2002, p.47.
294
DREPTUL AFACERILOR
căreia adevăratele cooperative sînt numai cele de întreprinzător,

pe cînd celelalte cooperative (de producţie, de consum) nu se
deosebesc cu nimic de societăţile comerciale, fiindcă la fel
urmăresc obţinerea de profit şi împărţirea lui între membri 235. În
realitate, oricare dintre cooperative urmăreşte obţinerea de
profituri.
§4. Cooperativa de producţie

Definiţie. Cooperativa de producţie este o întreprindere
înfiinţată de către 5 sau mai multe persoane fizice în scopul
desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altei
activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală
a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la
capitalul acesteia, denumite în continuare cote de participare
(art.1 al Legii privind cooperativele de producţie, nr.1007/2002).
Cu alte cuvinte, cooperativa de producţie este o întreprindere
alcătuită din cel puţin 5 persoane fizice, care sînt de acord să
înceapă un mic business împreună prin a produce ceva, se
bazează pe munca lor personală şi pe contribuţia (în bani sau în
alte bunuri) adusă de ele însele la fondarea cooperativei.
Din însăşi denumirea cooperativei rezultă că ea este fondată,
în primul rînd, cu scop de producere, şi nu în alte scopuri
comerciale, acest gen de activitate fiind caracteristic mai mult
pentru întreprinderile bazate pe munca colectivă din sectorul
agroindustrial236.
Francezii au fost cei care au fondat cooperative de producţie,
cu scopul de a efectua împreună lucrări de construcţie şi de a
confecţiona diferite produse pe care mai apoi să le vîndă, iar
beneficiile obţinute să le împartă între asociaţi. Mai tîrziu,
cooperative de producţie au apărut în toate statele lumii.
236 A.Каленик. Коммерческое право. - Кишинев: Business-Elita, 2004,
p.204.
295
Avantajele de bază ale cooperativei de producţie se

manifestă prin:
- administrarea pe principii democratice a activităţii;
- lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a
capitalului social;
- unitatea intereselor de muncă, contribuţia economică şi
ajutorul reciproc al membrilor cooperativei;
- răspunderea membrilor pentru datoriile cooperativei se
face în limita cotelor pe care aceștia le deţin în capitalul social.
Dezavantajele cooperativei de producţie constau în faptul că:
- pot apărea discuţii interminabile şi fără rezultat din cauza
modului democratic de luare a deciziilor;
- pot apărea neînţelegeri între membri referitor la
contribuţia fiecăruia şi distribuirea veniturilor, care pot conduce
la lichidarea cooperativei237.
Aspecte ce ţin de fondarea cooperativei. O condiţie
obligatorie la crearea cooperativei de producţie ţine de formarea
capitalului social. Acesta se formează din aporturile aduse de
către membrii cooperativei. În calitate de aport pot servi
mijloacele băneşti şi bunurile. Bunurile pot fi transmise
cooperativei cu drept de proprietate sau cu drept de folosinţă.
Încă o particularitate a cooperativei de producţie se referă la
mărimea cotei de participare deţinute de un membru al
cooperativei şi care nu trebuie să depăşească 20% din capitalul
social al cooperativei.
Actul constitutiv al cooperativei de producţie se numeşte
statut. Acesta trebuie să cuprindă:
- denumirea şi sediul cooperativei;
- scopul şi obiectul cooperativei;
- condiţiile şi modul de primire în cooperativă şi de
excludere din cooperativă;
- modul de participare prin muncă personală a membrilor
cooperativei la activitatea acesteia;
237 L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Op.cit., p.87.
296
DREPTUL AFACERILOR
- modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei;

- mărimea minimă a cotei de participare, condiţiile şi
termenele de depunere a aporturilor în contul acesteia,
responsabilitatea pentru încălcarea obligaţiilor privind depunerea
aporturilor, precum şi modul de evaluare a aporturilor depuse în
natură;
- aporturile membrilor cooperativei la capitalul social,
modul şi termenul de depunere a acestora;
- modul de reprezentare a cooperativei;
- modul de înstrăinare a cotei de participare;
- competenţa adunării generale şi modul de convocare a
acesteia, cvorumul şi alte condiţii de validitate a hotărîrilor
adunării;
- competenţa, componenţa, modul de alegere (desemnare)
şi funcţionare a consiliului cooperativei, comisiei de revizie,
preşedintelui cooperativei şi a altor organe de conducere ale
cooperativei;
- modul de formare a capitalului social şi a rezervelor
(fondurilor) cooperativei;
- modul de distribuire a profitului net între membrii
cooperativei;
- modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale
cooperativei;
- lista întreprinderilor afiliate, filialelor şi a
reprezentanţelor cooperativei;
- modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei.
Obţinerea calităţii de membru al cooperativei de producţie.
Cooperativa poate primi oricînd noi membri. Persoana care
solicită calitatea de membru depune o cerere de intrare în
cooperativă. În cerere indică faptul că este de acord să respecte
prevederile legislaţiei, statutul cooperativei, precum şi să execute
hotărîrile organelor de conducere ale acesteia. Decizia de primire
în cooperativă sau de refuz o adoptă adunarea generală. Refuzul
297
de primire în cooperativă trebuie se fie comunicat solicitantului

în scris.
Membrii cooperativei de producţie dispun de următoarele
drepturi:
− să participe la conducerea societăţii, la adunările generale,
să aleagă şi să fie aleşi în organele cooperativei;
− să participe cu munca proprie la activitatea cooperativei;
− să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii
cooperativei;
− să ceară convocarea adunării generale extraordinare sau a
şedinţei consiliului cooperativei;
− să beneficieze de plăţi din profitul net al cooperativei;
− să beneficieze de facilităţi şi avantaje prevăzute pentru
membrii cooperativei;
− să înstrăineze, să gajeze, să lase prin testament cota sa de
participare;
− să aibă acces la orice informaţie privind activitatea
cooperativei;
− să se retragă liber din cooperativă;
− să primească valoarea de participare, precum şi alte plăţi
prevăzute de statut;
− să primească, în caz de lichidare a cooperativei, o parte
din patrimoniul rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor;
În afară de acestea, membrii cooperativei de producţie pot
dispune şi de alte drepturi, care nu contravin legislaţiei în
vigoare, dar sînt prevăzute în statutul cooperativei.
Paralel cu drepturile indicate mai sus, membrii cooperativei
de producţie dispun de un şir de obligaţii:
− să depună taxa de intrare şi cota de participare în
termenele şi mărimile prevăzute de statut;
− să informeze cooperativa despre orice modificare a
datelor personale introduse în statutul cooperativei;
− să poarte răspundere materială în conformitate cu
legislaţia muncii;
298
DREPTUL AFACERILOR
− să respecte alte prevederi ale legislaţiei, statutului şi ale

regulamentelor cooperativei, precum şi să execute hotărîrile
organelor ei. În statutul cooperativei pot fi prevăzute şi alte
obligaţii ale membrilor cooperativei de producţie.
Încetarea calităţii de membru al cooperativei. Calitatea de
membru al cooperativei de producţie încetează în caz de: a)
retragere din cooperativă; b) înstrăinare a cotei de participare; c)
excludere din cooperativă; d) deces; e) reorganizare sau lichidare
a cooperativei.
Cooperativa agricolă de producţie. O variantă a
cooperativelor de producţie în mediul rural sînt cooperativele
agricole de producţie, care se caracterizează prin faptul că cel
puţin 50% din volumul anual de vînzări constituie producţia
agricolă obţinută de cooperativă238.
Membrii cooperativei agricole de producţie transmit
cooperativei pe un termen de cel puţin un an terenurile agricole
care le aparţin cu titlu de proprietate.
Dacă cooperativa dispune de surse financiare, ea are dreptul
să cumpere terenuri agricole de la alţi proprietari. Terenurile
cumpărate vor deveni proprietate comună a membrilor
cooperativei.
§5. Cooperativa de întreprinzător

Cooperativa de întreprinzător este o întreprindere alcătuită
din cel puţin 5 membri persoane fizice sau juridice, în scopul
de a contribui la obţinerea profitului de către membrii ei. De
exemplu, la momentul actual piaţa Uniunii Europene şi cea din
Federaţia Rusă sînt dominate de marii producători. Pentru a putea
ajunge acolo, producătorii moldoveni se unesc, fondează
cooperative de întreprinzător şi exportă producţia sub un singur
nume239, iar profitul obţinut îl împart între ei.

239 Cele mai mari dificultăţi producătorii le au cu vînzarea producţiei.
Economia Republicii Moldova fiind o economie de piaţă, producătorul este
299
Scopul cooperativei de întreprinzător este de a contribui la

obţinerea profitului de către membrii săi. În acest sens se disting
cooperative de prelucrare, cooperative de prestări servicii,
inclusiv agricole şi de consultanţă, cooperative de economii şi
împrumut etc.240
Pot avea calitatea de fondator al unei cooperative de
întreprinzător numai întreprinzătorii241. Cooperativele de
întreprinzător se pot fonda şi activa în toate ramurile economiei
naţionale. Ele pot să practice orice gen de activitate, cu excepţia
celor interzise de lege. Dacă, pentru desfăşurarea unui gen de
activitate este necesară licenţa, cooperativa o va obţine pînă la
începutul activităţii242.
Cele mai multe cooperative de întreprinzător se axează pe
domeniul agriculturii. În cadrul cooperativei, unii membri se
ocupă cu fructe, legume, cereale, alţii prestează servicii de
mecanizare, de reparaţie a tehnicii, de transport etc. Împreună
este mai uşor de lucrat şi veniturile sînt mai mari.
Specific pentru cooperativa de întreprinzător este faptul că
membrii cooperativei trebuie să participe la relaţiile economice
dintre ei şi cooperativă. Potrivit Legii privind cooperativa de
întreprinzător, nr.73/2001, cooperativa este obligată să livreze
(presteze) cel puţin
50 la sută din volumul total al producţiei (serviciilor) proprii
membrilor săi şi/sau să procure (să beneficieze) de la membrii
nevoit să lupte pentru un loc pe piaţă, la care pretind zeci de concurenţi,
inclusiv din alte ţări. Neavînd altă soluţie, pentru a reuşi în faţa concurenţei,
cooperativele de întreprinzător par să fie soluţia cea mai bună pentru
extinderea accesului pe pieţele externe. Or, producătorul de unul singur nu are
suficiente posibilităţi de a reuşi.
241 Acestea sînt: a) deţinătorul patentei de întreprinzător; b)
întreprinzătorul individual; c) fondatorii gospodăriei ţărăneşti; d) fondatorii
societăţilor comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată,
societatea în nume colectiv, societatea în comandită); e) fondatorii
întreprinderilor de stat şi municipale.
300
DREPTUL AFACERILOR
săi în volum de cel puţin 50 la sută din totalul producţiei

procurate (serviciilor primite) de către cooperativă (art.6).
Cooperativa de întreprinzător se înregistrează la Camera
Înregistrării de Stat, în baza statutului. Acesta este un document
care se prezintă la organul de înregistrare şi în care se
menţionează cum va funcţiona cooperativa pe viitor. Pentru
înregistrarea cooperativei de întreprinzător este necesar să existe
cel puţin 5 membri, persoane fizice sau juridice. Modul de
constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de
întreprinzător este reglementat prin Legea privind cooperativele
de întreprinzător, nr.73/2001.
Un moment important este că denumirea cooperativei de
întreprinzător trebuie să conţină abrevierea „C.Î” (adică
„cooperativă de întreprinzător”). De exemplu, deplin se scrie
Cooperativa de Întreprinzător „AgroProiect”, iar pe scurt - C.Î.
„AgroProiect”.
Răspunderea. Cooperativa de întreprinzător răspunde pentru
datoriile sale cu bunurile pe care le are, adică cu întreg
patrimoniul ei. Membrii cooperativei nu răspund pentru
obligaţiile asumate de cooperativă.
§6. Cooperativa de consum

Cooperativa de consum este o organizaţie necomercială,
formată din cel puţin 7 persoane fizice, care convin să desfăşoare
împreună activitatea de întreprinzător pentru satisfacerea
intereselor şi nevoilor lor de consum. Modul de constituire, de
funcţionare şi de lichidare a cooperativei de consum se
reglementează prin Legea cooperaţiei de consum, nr.1252 din
2000.
Spre deosebire de cooperativele de producţie şi cele de
întreprinzător, care au ca scop principal obţinerea profitului, în
cazul cooperativei de consum legea indică că scopul ei este unul
necomercial. În realitate, se întîmplă că cooperativa de consum la
301
fel urmăreşte obţinerea unor cîştiguri, altfel membrii ei nici nu ar

avea interes să o fondeze.
În prezent, majoritatea tinerilor nu prea cunosc despre
existenţa cooperativei de consum. Se susţine că cooperativa de
consum din Republica Moldova este una dintre cele mai
nerentabile structuri economice, o moştenire a fostului sistem
sovietic. Cea mai răspîndită cooperativă de consum rămîne a fi
„MOLDCOOP”. Ea se ocupă cu colectarea şi vînzarea
produselor agricole, iar veniturile sînt mici.
Orice cooperativă de consum trebuie să-şi pună în faţă
anumite reguli de lucru, pe care să le respecte, şi anume:
a) să satisfacă interesele membrilor cooperativei.
Cooperativa
trebuie să lucreze în aşa mod, ca să obţină venituri, iar membrii
cooperativei să fie mulţumiţi. În caz contrar, membrii
cooperativei nu ar avea nici un interes de a mai continua lucrul în
cooperativă şi ea s-ar destrăma.
b) să aibă la bază libera asociere. Membrii săi asociaţi pot
intra
şi ieşi benevol în/din cooperativă, fără a fi influenţaţi de cineva.
c) să respecte principiul colaborării. În cooperativa de
consum, deciziile se iau în mod colegial, prin vot. Membrii
cooperativei se susţin reciproc şi colaborează între ei, cu
partenerii economici din ţară şi de peste hotare. În aşa mod se
realizează o dezvoltare continuă.
d) activitatea cooperativei să fie una publică. Orice membru
al cooperativei are dreptul să obţină informaţia de care are nevoie
în legătură cu activitatea cooperativei. Totuşi, în anumite situaţii,
organul de conducere poate hotărî ca unele şedinţe ale
cooperativei să se desfăşoare „cu uşile închise”, iar deciziile să
fie ţinute în secret.
Cine poate fi membru al cooperativei de consum. Membru
poate fi numai persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu deplină,
care a împlinit vîrsta de 16 ani. Pentru aceasta, persoana trebuie
302
DREPTUL AFACERILOR
să depună o cerere, în care să indice numele şi prenumele,

domiciliul, locul de muncă şi bunurile pe care le depune ca cotă
de participare în capitalul social al cooperativei.
La înfiinţarea cooperativei de consum trebuie să participe
cel puţin 7 persoane. Înregistrarea se face la Ministerul Justiţiei.
Cooperativele dintr-o anumită localitate se pot asocia şi forma
uniuni teritoriale. Dacă numărul cooperativelor dornice de
asociere este mai mare şi fac parte din localităţi diferite, atunci
legea permite asocierea lor în uniuni centrale.
Se interzice amestecul statului în activitatea cooperativei de
consum. În acelaşi timp, organele de stat sînt obligate să
efectueze regulat controale, pentru a verifica dacă cooperativele
de consum respectă prevederile legii.
Cooperativa de consum se ocupă, în principal, cu
următoarele genuri de activitate: a) comerţul cu amănuntul; b)
alimentaţia publică; c) achiziţionarea produselor agricole şi de
altă natură; d) producerea mărfurilor de larg consum; e)
activitatea de asigurare, hotelieră, turismul intern şi extern,
prestarea de alte servicii; f) activitatea investiţională; g)
înfiinţarea de instituţii medicale, balneo-climaterice; h) acţiuni
cultural-educative, sportive, ştiinţifice, tehnice etc.; i)
promovarea relaţiilor economice cu cooperativele din alte state; j)
exportul şi importul de mărfuri, produse şi servicii ş.a.
303
CAPITOLUL 19.
ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA
MUNICIPALĂ
§1. Întreprinderea de stat

Dispoziţii generale. Reieşind din prevederile Legii
nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art.2,
statul şi autorităţile administraţiei publice locale sunt
antreprenori speciali.
Activitatea de întreprinzător a statului este o novaţie şi
reprezintă un fenomen social-economic complex. 243
Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale care au
capitalul format din bunurile transmise de fondatori la constituire
sau în timpul funcţionării, fac parte din categoria persoanelor
juridice de drept privat cu scop lucrativ.
Un autor rus, A.Businin menţionează în lucrarea sa,
“Предпринимательство”, că activitatea de întreprinzător a
statului este acea formă activităţii de întreprinzător care se
desfăşoară prin intermediul întreprinderilor constituite de:
- organele de stat, conform legislaţiei sunt împuternicite de
a gestiona proprietatea statului, adică ne referim la întreprinderile
de stat;
- organele administraţiei publice locale, ne referim la
întreprinderile municipale.244
Atît statul, cît şi unitatea administrativ-teritorială, că
persoana juridică de drept public, poate fonda de sine stătător o
243 Doinikov I.V. Predprinimateliscoe Pravo. - Moscva: “PRIOR”, 2002,
pag. 282
244 Businin A. Predprinimatelistvo.-Moscva, 1997.-pag.52-53
304
DREPTUL AFACERILOR
persoană juridică pe care o dotează cu bunuri şi care, prin

înregistrare la organul competent, dobîndeşte dreptul de a
desfăşura independent activitatea de întreprinzător cu scopul de a
obţine profit. Principala deosebire a acestor întreprinderi de alte
persoane juridice constă în aceea că, la crearea lor, bunurile nu se
transmit în proprietate, ci în “gestiune operative” - întreprinderii
de stat sau în “gestiune economică”- întreprinderii municipale.
Referitor la întreprinderea de stat şi municipală, în doctrină
rusă se menţionează că, din punct de vedere al circuitului
economic, aceste instituţii nu sunt perfecte, deoarece participanţii
acestui circuit trebuie să fie proprietari care de sine stătător
dispun de bunurile lor. În cazul întreprinderilor de stat şi
întreprinderilor municipale, însă, la circuitul economic participă
subiecţi care nu au toate împuternicirile unui proprietar privind
dispunerea de aceste bunuri, iar împuternicirile proprietarului
acestor bunuri sunt limitate de legislaţie. 245
Definiţia şi caracterele întreprinderii de stat. Statutul juridic
al întreprinderilor de stat, modul de constituire şi de funcţionare
sunt reglementate de Codul Civil art.179, de Legea nr.845/1992
cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi art.20, de Legea
nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat şi de Hotărîrea
Guvernului nr.770/1994 prin care a fost aprobat statutul – model
al întreprinderii de stat.
Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital
social aparţine în întregime statului.
Întreprinderea de stat este agent economic independent cu
drepturi de persoană juridică, care, pe baza proprietăţii de stat
transmise ei în gestiune, desfăşoară activitate de întreprinzător şi
poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toate bunurile de care
dispune.246
245 Kommercescoe pravo: ceasti 1. Popondopulo V.F.-Moscva : Iurist,

2004.pag.196
246 Art.1, Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat, Monitorul
Oficial nr.2/9 din 25.08.1994
305
Reieşind din noţiune, putem evidenţia următoarele caractere

ale întreprinderii de stat:
• este o persoană juridică care este constituită de Guvern
sau de autorităţile publice, împuternicită de a gestiona bunurile
statului;
• capitalul social aparţine statului în întregime, adică
patrimo-
niul ei se formează din bunuri de proprietate de stat, inclusiv
proprietate publica;
• are dreptul de gestiune operativă asupra bunurilor
calificate ca fonduri fixe primite de la fondator, adică le posedă,
le foloseşte la destinaţie, fără dreptul de a dispune de ele doar cu
autorizaţia expresă a fondatorului, poate să dea în arendă, să le
gajeze, să le transmită ca aport la capitalul social al altor
persoane juridice, să facă investiţii în alte state;
• este constituită pentru desfăşurarea, de regulă, activităţii
de întreprinzător considerată monopol de stat, poate desfăşura şi
alte activităţi neinterzise de lege;
• poartă răspundere pentru obligaţiile sale în limita acestui
patrimoniu.
Întreprinderile, în general, precum şi cele de stat, în
particular sunt considerate complexe patrimoniale, adică obiecte
şi nu subiecte ale dreptului civil. 247
Constituirea întreprinderii de stat. Din momentul
înregistrării de stat, întreprinderea capătă drepturi de persoană
juridică. În denumirea sa trebuie să fie inclusă sintagma în limba
de stat “Întreprinderea de stat” sau abreviat “Î.S.”. Principalul
gen de activitate şi obligatoriu cuvintele “ Republica Moldova”.
Înregistrarea întreprinderii de stat se efectuează în modul
stabilit de Legea nr.220-XVI din 19.10.2007 cu privire la
înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
247 Rusu V., Focşa Gh., Curs de drept comercial, curs universitar, Chişinău
2007, pag.158-159
306
DREPTUL AFACERILOR
individuali, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova

nr.184-187 din 30.11.2007.
Întreprinderea de stat are dreptul să deschidă filiale şi
reprezentanţe, cu acordul fondatorului şi a organului care exercită
controlul asupra respectării legislaţiei antimonopol,
întreprinderea de stat are dreptul să între în componenţa
asociaţiilor, concernelor şi altor asociaţi de stat ale
întreprinderilor, în baza contractelor încheiate cu alţi agenţi
economici.
Ca fondatori ai întreprinderii de stat pot fi: Guvernul sau
autorităţile publice centrale.
Actele constitutive ale întreprinderii de stat sunt decizia
fondatorului cu privire la înfiinţarea întreprinderii de stat şi
statutul acesteia, aprobat de fondator. Statutul –model al
întreprinderii de stat este aprobat de către Guvern. Conform
art.2(alin.3), Legea nr.451/1994, statutul întreprinderii de stat se
aprobă de către fondator şi conţine următoarele date:
1. Firma(denumirea ), inclusiv abreviată, şi sediul
întreprinderii;
2. Data şi numărul deciziei fondatorului privind înfiinţarea
întreprinderii, sediul fondatorului;
3. Genurile de activitate;
4. Durata întreprinderii (dacă nu e indicată durata,
întreprinderea se consideră înfiinţată pe o durată nelimitată);
5. Componenţa bunurilor transmise în gestiune întreprinderii
şi mărimea capitalului social;
6. Planul şi mărimea terenului ocupat de întreprindere;
7. Răspunderea întreprinderii pentru obligaţiile sale;
8. Organele de gestiune şi control, competenta lor, modul de
constituire şi de desfăşurare a activităţii;
9. Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii (vezi
Anexa nr.2).
Statutul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin
legislaţiei.
307
Funcţionarea întreprinderii de stat. Organele de conducere

ale întreprinderii de stat sunt: fondatorul, managerul şi consiliul
de administraţie.
Fondatorul îşi exercită drepturile de gestionar al
întreprinderii prin intermediul managerului-şef de întreprindere,
numit prin concurs sau al consiliului de administraţie, prin
dispoziţii exprese se stabilesc atribuţiile minime ale fondatorului,
ale consiliului de administraţie şi ale managerului.
Calitatea de fondator al întreprinderii de stat o are statul,
reprezentat de Guvern sau de o altă autoritate publica centrală.
Fondatorul, fiind proprietar al bunurilor transmise întreprinderii
de stat, îşi realizează prerogativele, în limitele stabilite de lege,
prin organul pe care îl reprezintă. Fondatorul are următoarele
atribuţii: aprobă statutul întreprinderii, modificările şi
completările acestuia; stabileşte indicii economici ai
întreprinderii; desemnează membrii consiliului de administraţie şi
managerul şi îi eliberează din funcţie; transmite bunurile şi
atribuţiile sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de
întreprinzător managerului, în baza contractului.
Legiuitorul prevede că fondatorul transmite bunurile sale în
gestiune, adică în drept de administrare economică, care se
deosebeşte de dreptul de proprietate prin limitarea dreptului de
dispoziţie. Managerul întreprinderii de stat nu poate decide soarta
bunurilor corporale şi incorporale ale întreprinderii, bunuri
calificate de lege ca mijloace fixe, decît cu acordul scris al
fondatorului, adică, dreptul de administrare economică are un
conţinut identic dreptului de uzufruct, care, de asemenea, are
prerogative identice dreptului de proprietate, cu excepţia
dreptului de înstrăinare. Sub incidenţa acestei dispoziţii nu cad
banii şi alte bunuri calificate drept mijloace circulante, de care
întreprinderea de stat poate să dispună ca şi proprietarul 248.
248 Roşca N.,Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău 2006, pag.238-
239.
308
DREPTUL AFACERILOR
Consiliul de administraţie este un organ colegial de

administrare al întreprinderii de stat, care este compus din:
managerul întreprinderii, reprezentanţi ai fondatorului şi ai
colectivului de muncă, de asemenea pot fi incluşi şi reprezentanţi
ai ministerelor, organizaţiilor, specialişti în domeniul de activitate
a întreprinderii, în economie şi drept. În componenţa consiliului
de administrare intră de la 3 la 9 membri, care sunt desemnaţi pe
o durată de 3-5 ani. Managerul întreprinderii de stat este din
oficiu membru al consiliului de administraţie.
Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:
1. aprobă programul de perspectivă al dezvoltării şi
planurile anuale ale întreprinderii;
2. soluţionează, de comun acord cu fondatorul, problemele
ce se referă la intrarea întreprinderii în asociaţii şi alte uniuni şi
ieşirea din ele;
3. ia măsuri ce vor asigura integritatea şi folosirea eficientă
a bunurilor întreprinderii;
4. aprobă darea de seama şi bilanţul anual al întreprinderii;
5. adoptă decizii cu privire la obţinerea, acordarea şi
folosirea creditelor în mărimea stabilită de fondator;
6. prezintă fondatorului propuneri privind modificarea şi
completarea statutului întreprinderii, reorganizarea şi lichidarea
întreprinderii.
Consiliul nu are dreptul să intervină în activitatea desfăşurată
de manager conform contractului.
Răspunderea membrilor consiliului de administraţie este
solidară faţă de întreprindere pentru prejudiciile rezultate din
îndeplinirea hotărîrilor adoptate de ei cu abateri de la legislaţie,
statutul întreprinderii şi Regulamentului consiliului de
administraţie. Acei membri ai consiliului, care au votat împotriva
unei astfel de hotărîri sunt scutiţi de repararea prejudiciului, daca
în procesul –verbal al şedinţei a fost fixat protestul lor. Dacă în
decursul a 7 zile după ce a aflat sau trebuia să afle despre o
asemenea hotărîre, a înmînat preşedintelui consiliului de
309
administraţie un protest în scris, atunci este absolvit de

răspundere membrul consiliului de administraţie care nu a
participat la şedinţă. Demisia sau destituirea membrului
consiliului de administraţie nu-l scuteşte de obligaţia de reparare
a prejudiciilor cauzate din vina lui.
Managerul întreprinderii de stat este numit prin contract
(acord) de către fondator. Managerul reprezintă organul executiv
al întreprinderii de stat. Conform art.2 alin.(1) din Legea
nr.845/1992, atribuţiile de antreprenor al întreprinderii de stat
(municipale) le execută managerul-şef de întreprindere pe baza
contractului încheiat cu acesta. Tot ce face managerul desemnat
de fondator este în numele şi pe seama întreprinderii de stat şi nu
în nume propriu, aşa cum sugerează norma citată mai sus.
Contractul respectiv reglementează:
1. relaţiile dintre fondator şi manager;
2. stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor;
3. condiţiile de reziliere a contractului;
4. restricţiile la drepturi de folosinţă şi dispunere de
patrimoniul întreprinderii;
5. răspunderea materială a părţilor.
Potrivit art.8 al Legii nr.451/1992 cu privire la
întreprinderea de stat, managerul întreprinderii de stat are
următoarele atribuţii:
1. să conducă activitatea întreprinderii şi să asigure
funcţionarea ei eficientă;
2. să asigure executarea deciziilor fondatorului şi consiliului
de administraţie;
3. să reprezinte interesele întreprinderii în relaţiile cu
persoanele fizice şi juridice, precum şi organele de justiţie;
4. să încheie contracte , elibereze procure, şi să deschidă
conturi în bancă;
5. să prezinte fondatorului propuneri coordonate cu consiliul
de administraţie privind schimbarea componenţei, reconstrucţiei,
310
DREPTUL AFACERILOR
lărgirea, reutilarea tehnică a bunurilor transmise în gestiune

operativă a întreprinderii;
6. să asigure folosirea eficientă şi reproducerea bunurilor
primite în gestiune operativă;
7. să poarte răspundere materială pentru neexecutarea sau
executarea necalitativă a obligaţiunilor stabilite.
Contractul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin
legislaţiei în vigoare.
Patrimoniul întreprinderii de stat este format din bunurile
transmise întreprinderii în gestiune de către fondator ( terenul,
fondurile fixe şi mijloacele circulante, alte valori, al căror cost
este indicat în bilanţul autonom al întreprinderii). Întreprinderea
este obligată să păstreze, utilizeze raţional şi să sporească
bunurile de care dispune şi să le asigure , fără autorizaţia
fondatorului nu poate sa dea în arendă proprietatea transmisă ei
în gestiune operativă. Întreprinderea nu poate participa cu
bunurile sale la activitatea structurilor nestatale, şi de asemenea,
să investească mijloace în alte state.
Patrimoniul întreprinderii de stat este format din :
• depunerile materiale ale fondatorului;
311
•
bunurile transmise în mod gratuit;
• investiţiile capital din contul subvenţiilor şi beneficiului;
• credite şi alte surse legale.
Mărimea capitalului social şi procedura lui de modificare se
stabileşte în statutul întreprinderii.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii de stat.
Activitatea întreprinderii încetează, în conformitate cu statutul
sau şi la decizia fondatorului prin reorganizare sau lichidarea ei.
Întreprinderea de stat poate fi reorganizată în o altă formă de
întreprindere. Întreprinderea poate fi lichidată de către instanţa
judecătorească economică competentă în conformitate cu
legislaţia.
§2. Întreprinderea municipală

Definiţie. Un alt subiect al dreptului afacerilor este
întreprinderea municipală, care în conformitate cu Regulamentul-
model al întreprinderii municipale, adoptat prin Hotărîrea
Guvernului nr.387/1994 este considerată un agent economic cu
personalitate juridică, constituită în exclusivitate pe baza
proprietăţii municipale, care, prin utilizarea ei judicioasă,
produce anumite bunuri de mărfuri (producţie), execută lucrări şi
prestează servicii, necesare pentru satisfacerea cerinţelor
fondatorului sau pentru realizarea intereselor sociale şi
economice ale colectivului de muncă. Ea este în drept să practice
orice gen de activitate neiterzise de lege. Ca orice persoană
juridică, întreprinderea municipală poate crea filiale şi
reprezentanţe.
Întreprinderea municipală are următoarele caractere:
• este persoană juridică, înfiinţată de autorităţile
administraţiei publice locale, adică prin decizia Consiliului local;
• se constituie în baza proprietăţii municipale transmise ei
în gestiune;
312
DREPTUL AFACERILOR
•
• are drept de gestiune economică asupra bunurilor
calificate ca fonduri fixe, primite de la fondator, adică le posedă
şi le foloseşte la destinaţie, fără dreptul de a dispune de ele; poate
să le dea în arendă sau să dispună în alt mod de bunurile sale
numai în temeiul hotărîrii fondatorului;
se constituie cu scopul de a desfăşura , de regulă, activităţi
de întreprinzător de interes public pentru unitatea
administrativteritorială, ca persoană juridică însă, poate desfăşura
şi alte activităţi neinterzise de lege;
• poartă răspundere proprie cu întreg patrimoniul.
Constituirea întreprinderii municipale. Conform
prevederilor Codului Civil, şi anume art.179, întreprinderea
municipală se fondează şi se dotează de către autoritatea
administraţiei publice locale. Atît unităţile administrativ-
teritoriale de nivelul întîi (sate, comune, oraşe), cît şi de nivelul
doi –(raioane), au dreptul de a constitui întreprinderi
municipale.249
Întreprinderea municipală se consideră constituită din
momentul înregistrării de stat, în baza legislaţiei în vigoare,
pentru înregistrare e nevoie de următoarele acte: hotărîrea
fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii şi statutul
întreprinderii aprobat de fondator. Conform Regulamentului
model al întreprinderii municipale, statutul întreprinderii se
aprobă de către fondator, adică unitatea administrativ-teritorială.
Nici un act normativ nu prevede expres care dintre organele
unităţii administrativ-teritoriale este competent să aprobe statutul:
consiliul sau primarul (preşedintele raionului).
Autorii: Roşca N, şi Băieşu S., consideră ca hotărîrea
consiliului privind înfiinţarea întreprinderii municipale este una
249 Legea nr.123/2003 privind administraţia publică locală.

313
•
de principiu, adică se decide însuşi faptul constituirii, bunurile
care urmează a fi transmise şi se desemnează conducătorul ei. 250
Statutul întreprinderii municipale conţine următoarele clauze:
• Denumirea hotărîrii fondatorului privind aprobarea
statutului întreprinderii, numărul şi data adoptării;
• Denumirea (firma) întreprinderii şi sediul întreprinderii
(în firmă se foloseşte cuvîntul “municipal(ă)”);
• Scopurile şi genurile de activitate ale întreprinderii;
Mărimea şi componenţa patrimoniului, trecut din
proprietatea municipiului respectiv la balanţa întreprinderii nou-
create;
• Modul de posesiune, folosinţă şi dispunere de fondul
statutar, precum şi schimbarea lui, sursele de formare a
patrimoniului întreprinderii, forma de repartizare a venitului şi de
acoperire a pierderilor;
• Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii 251.
Funcţionarea întreprinderii municipale. Întreprinderea
municipală are aceeaşi structură organizatorică ca şi
întreprinderea de stat, adică are fondator şi conducător.
Fondatorul întreprinderii municipale este organul
autoadministrării locale, care o înzestrează cu bunuri. Dacă
pentru crearea şi activitatea întreprinderii sunt necesare terenuri
sau alte resurse naturale, hotărîrea privind crearea întreprinderii
poate fi adoptată numai dacă fondatorul prezintă avizul pozitiv al
organului teritorial de expertiză ecologică.
Conducătorul întreprinderii municipale (managerul) este
numit şi revocat de către fondator. Între fondator şi conducător se
încheie un contract, ca şi în cazul întreprinderii de stat.
250 Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor, Vol.2,Chişinău,2006, pag.247

251 Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin
hotărîrea de Guvern nr.387 din 06.06.1994, Monitorul Oficial al R. Moldova
nr.2/16 din 02.09.1994
314
DREPTUL AFACERILOR
•
Conducătorul poartă răspundere materială pentru obligaţiile
întreprinderii conduse de el. Nimeni nu are dreptul să se
amestece în activitatea conducătorului, cu excepţia cazului în
care clauzele contractuale sau prevederile legale prevăd altfel.
Conducătorul poate fi eliberat din funcţie înainte de expirarea
termenului contractual, potrivit temeiurilor prevăzute în contract
sau lege.
Dacă e necesar, în structura administrativă a întreprinderii
poate fi inclus consiliul de directori. El este desemnat numai în
cazul în care statutul stipulează funcţiile, competenţa, condiţiile
de desemnare şi modul de funcţionare.
Patrimoniul întreprinderii municipale se constituie din
fonduri fixe şi mijloace circulante, precum şi din alte valori,
costul cărora este reflectat în balanţă autonomă a întreprinderii.
Bunurile
315
municipale transmise de fondator aparţin doar întreprinderii în

limitele dreptului de gestiune economică. Întreprinderea îşi poate
înstrăina bunurile, numai în baza deciziei fondatorului.
Din momentul fondării, întreprinderea poartă răspundere,
pentru obligaţiile sale cu întregul patrimoniu al său.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii municipale are
loc în modul stabilit de legislaţia în vigoare, în temeiul deciziei
fondatorului.
316
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 20.
REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA
PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV
§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice

Societăţile comerciale se fondează datorită voinţei celor care
participă la fondarea acestora. Cu trecerea timpului, pot interveni
noi evenimente şi cerinţe, care ar spori sau ar reduce capacitatea
şi potenţialul societăţii fondate. În astfel de circumstanţe, se
recurge la procedura de reorganizare a societăţii comerciale.
Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de
transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la
o persoană juridică existentă la o persoană juridică
succesoare, care există sau care ia naştere prin
reorganizare.252
Procedura de reorganizare este reglementată de mai multe
acte normative, cum ar fi:
- Codul civil nr.1107/2002 (art.69-85, 135, 144, 178);
- Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997
(art.93-96);
- Legea privind societăţile cu răspundere limitată,
nr.135/2007
(art. 80, 81);
- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,
nr.845/1992 (art.32, 33);
- Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice
şi a întreprinzătorilor individuali, nr.220/2007 (art. 20-22).
Reorganizarea poate
fi: 1. benevolă; 2.
forţată.
252 N.Roşca, S.Baieş, Op.cit, p.312
317
Reorganizarea benevolă are loc avînd ca temei hotărîrea

organului suprem al societăţii, adoptată cu votul majorităţii
asociaţilor.
Reorganizarea forţată poate fi efectuată avînd ca temei
hotărîrea instanţei de judecată sau a organului administ rativ
competent.
În procesul de reorganizare participă cel puţin două persoane
juridice.
Potrivit prevederilor alin.(1) art.69 din Codului civil,
persoana juridică se reorganizează prin fuziune (contopire şi
absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare.
În continuare ne vom referi la fiecare caz de reorganizare în
parte.
§2. Reorganizarea prin fuziune

Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică de
reorganizare prin care două sau mai multe societăţi comerciale
sau persoane juridice cu scop lucrativ îşi unesc patrimoniile
într-o singură persoană juridică pentru concentrarea
capitalului şi sporirea rentabilităţii.253
Din prevederile alin.(1) art.73 din Codul civil, rezultă că
fuziunea are loc prin două modalităţi: - contopire; - absorbţie.
Prin contopire înţelegem acel procedeu juridic prin care
două sau mai multe societăţi comerciale se unesc pentru a forma
o nouă persoană juridică (un nou subiect de drept).
Ca rezultat al contopirii, societăţile comerciale care participă
la acest procedeu de reorganizare îşi încetează existenţa, iar
drepturile şi obligaţiile acestor societăţi trec integral la subiectul
de drept nou format.
Prin absorbţie înţelegem acel procedeu juridic care are ca
efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite şi
253 N.Roşca, S.Baieş, Op. cit. p.314
318
trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana
juridică absorbantă.
319
Spre deosebire de contopire, în rezultatul absorbţiei, una sau

mai multe persoane juridice care dispar ca subiecte de drept
(persoane juridice absorbite), se alipesc la o alta (persoana
juridică absorbantă), ultima păstrîndu-şi personalitatea juridică şi
devenind cu un potenţial mai mare pe piaţă. Drepturile şi
obligaţiile persoanelor juridice absorbite trec integral la cea
absorbantă.
Procedura de reorganizare prin fuziune (contopire sau
absorbţie) parcurge mai multe etape:
- Pregătirea contractului de fuziune. Din conţinutul
prevederilor art.74 din Codul civil rezultă că societăţile
participante la procedura de reorganizare prin contopire sau
absorbţie sunt obligate să elaboreze un proiect al contractului de
fuziune. Acesta va conţine:
- forma (felul) fuziunii;
- denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante
la fuziune;
- fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
- patrimoniul care se transmite persoanei juridice
beneficiare;
- raportul valoric al participanţilor;
- data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate
persoanele juridice implicate în fuziune.
Dacă persoanele juridice fuzionează prin contopire, în
proiectul contractului de fuziune trebuie să se indice şi
denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei juridice ce se
constituie. La proiectul contractului de fuziune se anexează
proiectul actului de constituire al persoanei juridice. Proiectul
contractului de fuziune se întocmeşte în scris.
În proiectul contractului de fuziune urmează să se indice
datele de identitate ale noii societăţi comerciale, numele
candidatului la funcţia de administrator şi în alte organe.
320
DREPTUL AFACERILOR
- Informarea Camerei Înregistrării de Stat cu privire la
demararea reorganizării. Avînd în vedere faptul că Camera
Înregistrării de Stat este organul care înregistrează persoanele
juridice cu scop lucrativ, orice modificare în Registrul de Stat al
Persoanelor Juridice urmează a fi adusă la cunoştinţa organului
respectiv.
Potrivit art.22 al Legii privind înregistrarea de stat a
persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr.
220/2007, persoana juridică supusă reorganizării este obligată să
înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat despre reorganizare
în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărîrii respective.
Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de Stat a începerii
procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie
menţiunea „în reorganizare”.
Pentru înscrierea în Registrul de Stat a începerii procedurii de
reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea
de reorganizare, adoptată de organul competent al persoanei
juridice sau de instanţa de judecată.
- Informarea creditorilor. Potrivit art.72 din Codul civil, în
termen de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare,
organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare
este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să
publice în două ediţii consecutive ale “Monitorului Oficial al
Republicii Moldova” un aviz privind reorganizarea.
Ulterior, în decursul a două luni de la publicarea ultimului
aviz, creditorii pot să ceară persoanei juridice care se
reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea
creanţelor. La aceste garanţii creditorii pot recurge doar dacă se
va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor creditori
la satisfacerea creanţelor vor fi puse în pericol. Persoanele
juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru
obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora dacă din actul
321
de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă

determinarea succesorului.
- Inventarierea. O importanţă deosebită în procesul de
fuziune constituie procedura de transmitere a patrimoniului
persoanei juridice ce urmează să fie radiată către persoana
juridică succesor în drepturi. Transmiterea patrimoniului se
efectuează în baza unui act de predare-primire în care sunt
reflectate activele şi pasivele societăţii. Pentru constatarea
activelor şi pasivelor ce se transmit, iniţial urmează a fi
desfăşurată inventarierea în conformitate cu prevederile normelor
contabile.
Actul de predare-primire, după cum şi contractul de fuziune,
se confirmă de fondatorii persoanelor juridice care sînt implicate
în fuziune şi necesită a fi semnat de către toţi reprezentanţii
societăţilor comerciale participante la fuziune.
- Înregistrarea fuziunii. După expirarea a 3 luni de la
ultima publicaţie a avizului în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova privind fuziunea, organul executiv al persoanei juridice
absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire
depune, la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere
prin care solicită înregistrarea fuziunii.
La cerere se anexează:
a) copia autentificată de pe contractul de fuziune;
b) hotărîrea de fuziune a fiecărei persoane juridice
participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a
plăţii
datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune, după caz.
După înregistrarea reorganizării de către organul de
înregistrare, persoanele juridice absorbite sau cele contopite se
consideră dizolvate şi se radiază din Registrul de Stat al
322
DREPTUL AFACERILOR
§3. Reorganizarea prin dezmembrare

Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de
reorganizare, prin care o societate comercială se împarte în
două sau mai multe societăţi comerciale independente sau în
care dintr-o societate comercială se separă o parte, formînd o
societate comercială independentă.254Dezmembrarea persoanei
juridice poate avea loc prin:
1. divizare;
2. separare.
Divizarea este acea procedură de reorganizare, prin care
societatea comercială se divizează în două sau în mai multe
societăţi comerciale, creînd astfel noi societăţi subiecte de drept.
Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei
acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau la mai
multe persoane juridice care iau fiinţă.
Separarea are ca efect des prinderea unei părţi din
patrimoniul unei persoane juridice care nu-şi încetează exis tenţă
şi transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice
existente sau care iau fiinţă.
Spre deosebire de divizare, care are ca efect dispariţia
subiectului de drept care se dezmembrează, în cazul separării
societatea comercială supusă dezmembrării nu se dizolvă,
respectiv nu îşi pierde personalitatea juridică, ci doar din
componenţa ei se desprind şi iau fiinţă una sau mai multe
persoane juridice, prima rămînînd să existe şi după dezmembrare.
Procedura de reorganizare prin dezmembrare trece prin
următoarele etape:
- Negocierea şi elaborarea planului de dezmembrare.
Dezmembrarea societăţii comerciale se produce în baza unui plan
aprobat de aduna rea generală.
254 N.Roşca, S.Baieş, Op. cit. p.326.

323
Potrivit art.81 din Codul civil, dezmembrarea, indiferent de

forma ei, urmează a fi efectuată în conformitate cu proiectul de
dezmembrare, elaborat de organul executiv. Proiectul
dezmembrării trebuie să includă:
a) forma (felul) dezmembrării: prin divizare sau separare;
b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmem-
brează;
c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se
constitu-
ie în urma dezmembrării sau cărora li se dă o parte din
patrimoniu;
d) partea de patrimoniu care se transmite;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se
constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor
persoanelor
juridice cu scop lucrativ care se dezmembrează şi de primire a
participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care
se constituie sau care există, data la care aceste participaţiuni dau
dreptul la dividende;
h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;
i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.
Proiectul dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul
dezmembrării se anexează proiectul actului de constituire al noii
persoane juridice, după caz.
- Aprobarea proiectului dezmembrării de către organul
suprem al societăţii. Potrivit art.81 din Codul civil, proiectul
dezmembrării se aprobă de adunarea generală a participanţilor cu
2/3 din numărul total de voturi, dacă actul de constituire nu
prevede o majoritate mai mare. Concomitent cu aprobarea
proiectului dezmembrării, adunarea generală a participanţilor
aprobă, cu aceeaşi majoritate, actul de constituire al noii persoane
juridice şi desemnează organul ei executiv.
324
DREPTUL AFACERILOR
- Informarea Camerei Înregistrării de Stat. Indiferent de
forma de reorganizare, inclusiv în cazul dezmembrării, persoana
juridică supusă reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris
organul înregistrării de stat despre reorganizare în termen de 30
de zile de la data adoptării hotărîrii respective. Înştiinţarea
implică consemnarea în Registrul de Stat a începerii procedurii
de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea „în
reorganizare”.
Pentru înscrierea în Registrul de Stat a începerii procedurii
de reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă
hotărîrea de reorganizare, adoptată de organul competent al
persoanei juridice sau de instanţa de judecată.
- Informarea creditorilor. Fiind o formă a reorganizării, şi
în cazul dezmembrării creditorii persoanei juridice supuse
reorganizării prin dezmembrare urmează a fi înştiinţaţi despre
această hotărîre. Ca şi în cazul reorganizării prin fuziune,
procedura de informare a creditorilor despre decizia de
reorganizare prin dezmembrare este reglementată de art.72 din
Codul civil.
În termen de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare
prin dezmembrare, organul executiv al persoanei juridice
participante la reorganizare urmează să informeze în scris toţi
creditorii cunoscuţi şi să publice în două ediţii consecutive ale
“Monitorului Oficial al Republicii Moldova” un aviz privind
reorganizarea.
În decursul a două luni de la publicarea ultimului aviz,
creditorii sînt în drept să solicite persoanei juridice care se
reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea
creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar dacă vor
dovedi că prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor
lor.
Creditorii sînt în drept să informeze organul înregistrării de
stat cu privire la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează.
325
Persoanele juridice participante la reorganizare răspund

solidar pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora
dacă din actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este
posibilă determinarea succesorului. Membrii organului executiv
al persoanei juridice participante la reorganizare răspund solidar,
pe parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul
cauzat prin reorganizare participanţilor sau creditorilor
persoanelor juridice reorganizate.
- Inventarierea. Ca şi în cazul fuziunii, procedura de
reorganizare prin dezmembrare presupune nec esitatea efectuării
inventarierii şi întocmirii actului de predare-primire a
patrimoniului de la o societate la alta.
- Înregistrarea dezmembrării. Această etapă este expres
reglementată de art.82, 83 din Codul civil. Astfel, organul
executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune,
după expirarea a 3 luni de la ultima publicare privind
dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul
care a efectuat înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va
efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie
sau unde este înregistrată persoana juridică la care trece o parte
din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării,
semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, şi
dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii
datoriilor.
La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de
stat a persoanei juridice care se constituie se anexează, de
asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul
respectiv.
După prezentarea actelor respective, Camera Înregistrării de
Stat le verifică şi, dacă corespund cerinţelor legale, se face
înregistrarea divizării.
Iniţial se înregistrează societăţile constituite prin divizare şi
mai apoi se radiază societăţile dizolvate (în cazul dezmembrării
prin divizare); în cazul dezmembrării prin separare mai întîi se
326
DREPTUL AFACERILOR
înregistrează noua societate, care preia bunurile şi documentele
de la societate reorganizată, după care registratorul înscrie
modificările din actele de constituire ale societăţii care s-a
reorganizat.
După înregistrarea efectuată, persoana juridică divizată se
consideră dizolvată şi se radiază din registrul de stat.
Ca efecte ale dezmembrării se menţionează că, de la data
înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice
dezmembrate sau o parte din el trece la persoanele juridice
constituite sau existente. Noua persoană juridică sau cea existentă
primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul său
patrimoniul primit şi, după caz, înregistrează bunurile supuse
înregistrării.
§4. Transformarea
Transformarea este o formă de organizare prin care
persoana juridică cu scop lucrativ îşi schimbă forma juridică de
organizare a activităţii sale prin modificarea actelor de
constituire în condiţiile legii.
Procedura de transformare se desfăşoară în următoarele etape:
- Adoptarea hotărîrii privind transformarea şi
elaborarea actului de constituire al societăţii în care se
transformă;
- Informarea creditorilor;
- Inventarierea patrimoniului;
- Înregistrarea transformării la organul abilitat.
Hotărîrea privind reorganizarea societăţii comerciale prin
transformare din o formă juridică de organizare în alta se ia de
către adunarea generală a societăţii care urmează a fi supusă
transformării. Hotărîrea de transformare se adoptă cu majoritatea
necesară pentru modificarea actului de constituire, în dependenţă
de forma juridică de organizare a societăţii comerciale supuse
transformării. După adoptarea hotărîrii privind transformarea, în
327
termen de 30 zile se notifică Camera Înregistrării de Stat despre

iniţierea procedurii de reorganizare prin transformare, care va
consemna la rubrica respectivă din Registrul de Stat al
Persoanelor Juridice menţiunea „în reorganizare”.
Potrivit art.72 din Codul civil, în termen de 15 zile de la
adoptarea hotărîrii de reorganizare organul executiv al persoanei
juridice participante la reorganizare este obligat să informeze în
scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice în două ediţii
consecutive ale Monitorului Oficial al Republicii Moldova un
aviz privind reorganizarea.
Ulterior, în decursul a două luni de la publicarea ultimului
aviz, creditorii pot să ceară persoanei juridice care se
reorganizează prin transformare garanţii în măsura în care nu pot
cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii pot
recurge doar dacă se va demonstra că în urma reorganizării
drepturile acestor creditori la satisfacerea creanţelor vor fi puse în
pericol.
Inventarierea este o etapă obligatore care culminează cu
întocmirea actului de predare-primire a activelor şi pasivelor.
Persoana juridică transformată devine succesor al drepturilor şi
obligaţiilor persoanei juridice care s-a transformat.
La înregistrarea transformării la Camera Înregistrării de Stat,
prevederile art.82, 83 din Codul civil se aplică corespunzător.
După ce Camera Înregistrării de Stat a recepţionat actele în
termenul prevăzut de art.82 din Codul civil, după verificarea
acestora registratorul de stat adoptă decizia de înregistrare a
transformării sau de respingere a cererii.
Înregistrarea transformării în Registrul de Stat al Persoanelor
Juridice serveşte temei pentru modificarea ştampilei, denumirii,
licenţelor etc.
§5. Procedura de lichidare a persoanelor juridice
Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o
activitate comercială pe durata stabilită în actul constitutiv.
328
DREPTUL AFACERILOR
Uneori durata societăţii se prelungeşte chiar şi după decesul
asociaţilor care au constituit societatea. Dar, orice societate
comercială va sfîrşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi
destin implacabil ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi
moare.255
Dizolvarea este acea operaţiune juridică prin care persoana
juridică cu scop lucrativ pune capăt activităţii sale de
întreprinzător, cu lipsirea acesteia de dreptul de a încheia acte
juridice legate de activitatea de întreprinzător.
De fapt, existenţa persoanei juridice nu încetează, ea
continuă să existe pentru a exercita operaţiunile legate de
lichidarea patrimoniului agonisit în timpul activităţii. În acest
caz, rezultă că societatea comercială dispune de o capacitate
juridică restrînsă, restrîngerea capacităţii survenind imediat
demarării dizolvării.
Potrivit alin.(1) art.86 din Codul civil, persoana juridică se
dizolvă în temeiul:
a) expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau
imposibi-
lităţii atingerii lui;
c) hotărîrii organului ei competent;
d) hotărîrii judecătoreşti în cazurile prevăzute la art.87;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în
le-
gătură cu insuficienţa masei debitoare;
f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau
cooperati-
va nu mai are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
Din conţinutul normei sus-citate rezultă că dizolvarea
persoanei juridice poate fi de două feluri:
255 V.Rusu, Gh.Focşa, Op.cit., p.85.

329
1. dizolvare voluntară (benevolă);

2. dizolvare forţată (în baza hotărîrii instanţei de judecată).
Dizolvarea voluntară survine în următoarele cazuri:
a) expirării termenului stabilit în actul de constituire (lit.a)
alin.(1) art.86 din Codul civil).
De regulă, la fondarea societăţilor comerciale, fondatorii nu
prevăd un termen limită de activitate a societăţii, aceasta fiind
constituită pentru o activitate pe o perioadă nedeterminată. Fiind
expresia voinţei fondatorilor, legislaţia totuşi nu interzice
constituirea societăţii comerciale pentru activitatea acesteia pe o
perioadă limitată.
Potrivit alin.(2) art.65 din Codul civil, la expirarea
termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se
dizolvă dacă pînă la acel moment actele de constituire nu se
modifică.
Din data constituirii persoanei juridice pe perioadă
determinată pînă la dizolvare, organul suprem poate modifica
actele de constituire, transformînd-o cu un termen perpetuu de
existenţă.
b) atingerii scopului propus pentru care a fost constituită
soci-
etatea (lit.b) alin.(1) art.86 din Codul civil).
Fondatorii constituie societatea comercială avînd ca scop
obţinerea de profit din activitatea de întreprinzător şi împărţirea
acestuia între asociaţi. Acest scop nu se atinge imediat la data
constituirii societăţii, ci necesită o perioadă de timp. La atingerea
scopului, societatea urmează să îşi înceteze activitatea.
c) imposibilitatea atingerii scopului propus pentru care a
fost
constituită societatea (lit.b) alin.(1) art.86 din Codul civil).
Avînd ca scop obţinerea de profit şi împărţirea acestuia între
asociaţi, în cazul imposibilităţii atingerii scopului propus la
330
DREPTUL AFACERILOR
constituirea societăţii, cum ar fi suportarea unor pierderi
neaşteptate, aceasta urmează a fi dizolvată, în caz contrar,
societatea riscă să intre în stare de insolvabilitate.
d) adoptarea hotărîrii de dizolvare de către organul com-
petent al persoanei juridice respective (lit.c) alin.(1) art.86 din
Codul civil).
Societatea comercială se dizolvă în baza hotărîrii organului
suprem competent, întrucît cons tituirea societăţii comerciale se
bazează pe voinţa asociaţilor manifestată prin actul de constituire.
Respectiv, tot ei pot decide şi în privinţa dizolvării societăţii.
Voinţa asociaţilor privind dizolvar ea societăţii se manifestă în
cadrul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială.
Organul competent suprem va adopta hotărîrea privind
dizolvarea în toate cazurile impuse de lege şi de interesele
asociaţilor, şi anume:
- numărul de asociaţi scade sub numărul stab ilit de lege;
- numărul total al asociaţilor depăşeşte numărul stabilit de
lege;
- valoarea acti velor societăţii comerciale se reduce sub
nivelul capitalului social minim stabilit de lege;
- în societatea în comandită au rămas mai mulţi asociaţi,
însă aceştia sînt numai asociaţi comanditaţi sau numai asociaţi
comanditari, iar în decursul a 6 luni societatea nu s-a reorganizat
şi nici nu şi-a suplimentat componenţa cu categoria de asociaţi
care lipsea.
Dizolvarea forţată are loc în temeiul hotărîrii instanţei de
judecată.
Dizolvarea forţată va surveni:
a) în cazul insolvabilităţii sau încetării procesului de
insolva-
bilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare (lit.e) alin.(1)
art.86 din Codul civil)
331
Procedura de insolvabilitate, precum şi încetarea procesului

de insolvabilitate, inclusiv în legătură cu insuficienţa masei
debitoare, este reglementată de Legea insolvabilităţii nr.
149/2012.
b) în cazurile prevăzute de art.87 din Codului civil
Potrivit alin.(1) art. 87 din Codul civil, instanţa de judecată
dizolvă persoana juridică dacă:
- constituirea ei este viciată. Se consideră viciată
constituirea persoanei juridice dacă la data constituirii s-au
încălcat condiţiile de formă sau de fond ale actului de constituire.
Dacă încălcarea condiţiilor de fond sau de formă a urmat după
constituirea persoanei juridice, la data constituirii actul de
constituire respectînd exigenţele legii, atunci acest caz nu
serveşte temei de dizolvare;
- actul de constituire nu corespunde prevederilor legii. În
acest caz neconcordanţele actului de constituire cu exigenţele
legii pot genera din modificările operate în el de către organul
suprem al persoanei juridice după constituirea acesteia. Dacă
după constituire în legislaţie survin careva modificări referitoare
la exigenţele actului de constituire, acesta urmează a fi racordat
acestor prevederi; în caz contrar, societatea riscă să fie dizolvată;
- nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma
ei juridică de organizare. Exemplu pot servi întreprinderile de
arendă; odată cu adoptarea Codului civil, o astfel de formă
juridică de organizare nu se prevede. În acest caz, întreprinderile
de arendă care activau la data intrării în vigoare a Codului civil
urmau să-şi modifice forma juridică de organizare. În caz contrar,
acestea riscau să fie dizolvate;
- activitatea ei contravine ordinii publice. Societatea
comercială care practică un gen de activitate interzis de lege sau
un gen de activitate monopol de stat activează contrar ordinii
publice;
- există alte situaţii prevăzute de lege. Aici putem remarca
prevederile alin.(6) art.26 al Legii privind înregistrarea de stat a
332
DREPTUL AFACERILOR
persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali,
nr.220/2007, potrivit cărora Inspectoratul Fiscal Principal de Stat
va prezenta trimestrial organului înregistrării de stat informaţie
despre persoanele juridice care, în decurs de 12 luni de la data
înregistrării, nu au prezentat dările de seamă fiscale prevăzute de
legislaţie şi nu au efectuat operaţii pe nici un cont bancar,
indicînd existenţa sau lipsa datoriilor la bugetul public naţional,
pentru a decide asupra radierii acestora din Registrul de Stat.
Potrivit alin.(2) art.86 din0 Codul civil, dizolvarea persoanei
juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia
cazurilor de fuziune şi dezmembrare ce au ca efect dizolvarea,
fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenţa şi
transmiterea universală a patrimoniului ei, în starea în care se
găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele
juridice beneficiare.
Potrivit alin.(2) art.23 al Legii privind înregistrarea de stat a
persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali,
nr.220/2007, registratorul adoptă decizia cu privire la
înregistrarea dizolvării persoanei juridice şi consemnează în
Registrul de Stat informaţia respectivă. La înregistrarea dizolvării
persoanei juridice, organul înregistrării de stat înscrie în Registrul
de Sat menţiunea „în lichidare”. Din acest moment se interzice
participarea persoanei juridice în lichidare în calitate de fondator
(asociat) al altei persoane juridice.
Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu de
operaţiuni, avînd ca scop încheierea afacerilor aflate în curs de
desfăşurare, la data dizolvării societăţii, transformarea activului şi
împărţirea între asociaţi a sumelor de bani rămase după
efectuarea plăţilor.256
Prin lichidare se înţelege toate operaţiunile, care au drept
scop terminarea afacerilor în curs în momentul declarării
256 R.P.Vonică. Op.cit., p.153.

333
dizolvării, astfel încît să se poată obţine realizarea activ ă, plata

pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între asociaţi.
Procedura de lichidare trece prin mai multe etape:
- desemnarea lichidatorului şi intrarea acestuia în
funcţie cu transmiterea către el a patrimoniului societăţii;
- notificarea creditorilor şi publicarea avizului în
Monitorul
Oficial al Republicii Moldova;
- înaintarea creanţelor către societatea care se
dizolvă;
- întocmirea bilanţului de lichidare;
- satisfacerea (stingerea, achitarea) creanţelor;
- repartizarea între asociaţi a activelor rămase după
satisfacerea creanţelor;
- înaintarea actelor Camerei Înregistrării de Stat;
- adoptarea de Camera Înregistrării de Stat a
deciziei de radiere a societăţii din Registrul de Stat al
Persoanelor Juridice.
Principiile caracteristice procedurii de lichidare sînt
următoarele:
1. Personalitatea juridică a societăţii comerciale subzistă
pentru nevoile lichidării257
Potrivit alin.(3) art.86 din Codul civil, persoana juridică
continuă să existe şi după dizolvare în măsura în care este necesar
pentru lichidarea patrimoniului. Din dispoziţia acestui articol
rezultă că continuarea existenţei personalităţii juridice se referă la
toate elementele persoanei juridice: structura organizatorică,
patrimoniul, scopul.
Astfel, organul suprem al societăţii continuă să îşi exercite
atribuţiile. Administratorul devine lichidator, dacă organul
suprem sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană.
257 N.Roşca, S.Baieş, Op. cit., p.355.

334
DREPTUL AFACERILOR
Patrimoniul există, nu dispare. Scopul societăţii comerciale
se modifică în sensul că, din data demarării procedurii de
lichidare, scopul este cel de a satisface creanţele creditorilor,
împărţirea patrimoniului între asociaţi şi radierea societăţii.
Persoana juridică dispune de capacitate juridică restrînsă.
Personalitatea juridică dispare doar după finalizarea procedurii de
lichidare, odată cu radierea societăţii din Registrul de Stat al
Persoanelor Juridice.
2. Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor
De regulă, lichidarea nu poate interveni la cererea
creditorilor societăţii, cu excepţia cazului de lichidare conform
prevederilor Legii insolvabilităţii, nr.149/2012.
Mai întîi, urmează ca creditorii să îşi înainteze creanţele faţă
de societatea aflată în procedură de lichidare, şi doar după
achitarea integrală a acestora patrimoniul rămas va fi împărţit
între asociaţi proporţional participaţiunii în capitalul social.
3.Lichidarea societăţii este obligatorie
Odată cu dizolvarea persoanei juridice, lichidarea este
obligato rie. Lichidarea nu survine în cazul demarării procedurii
de reorganizare.
Odată cu deschiderea procedurii de lichidare, se modifică
obiectul şi scopul persoanei juridice. Administratorul devine
lichidator, dacă organul suprem al societăţii sau instanţa de
judecată nu desemnează o altă persoană. Dreptul de reprezentare
a intereselor societăţii şi de gestiune a patrimoniului societăţii
trece de la administrator la lichidator.
Procedura de lichidare a persoanelor juridice parcurge
următoarele etape:
1. Desemnarea lichidatorului
Prin hotărîrea organului suprem al persoanei juridice sau prin
hotărîrea instanţei de judecată se desemnează lichidatorul. Dacă
prin hotărîre nu se desemnează lichidatorul, atunci
administratorul devine din oficiu lichidator.
335
Acesta urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de

Stat, să prezinte hotărîrea de desemnare a sa în această funcţie,
iar organul de înregistrare va opera menţiunile despre lichidator
în rubrica respectivă în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
2. Informarea creditorilor
Potrivit art.91 din Codul civil, după înregistrarea desemnării
sale, lichidatorul publică în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, în două ediţii consecutive, un aviz despre lichidarea
persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe
fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de
înaintare a creanţelor.
3. Înaintarea creanţelor
Conform art.92 din Codul civil, termenul de înaintare a
creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Prin hotărîrea de
lichidare se poate prevedea un termen mai lung. Dacă lichidatorul
respinge creanţa, creditorul are dreptul ca, în termen de 30 de zile
de la data cînd a fost informat despre respingerea creanţei, să
înainteze o acţiune în instanţa de judecată privind încasarea
datoriilor.
4. Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare
Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării
termenului de înaintare a creanţelor, este obligat să întocmească
un proiect al bilanţului de lichidare, care să reflecte valoarea de
bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile
persoanei juridice recunoscute de lichidator şi datoriile care se
află în curs de examinare în instanţa de judecată.
Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare
organului sau instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul.
Dacă din proiectul de lichidare rezultă un excedent al pasivelor
faţă de active, lichidatorul este obligat să declare starea de
insolvabilitate. 5. Lichidarea activului şi pasivului societăţii Prin
lichidare a activului societăţii se înţelege: - transformarea
336
DREPTUL AFACERILOR
bunurilor societăţii în bani; - încasarea creanţelor de la debitorii
societăţii.
Ca bunuri ce urmează a fi supuse procedurii de transformare
în bani (de vînzare) sunt bunurile mobile, imobile, corporale,
incorporale, bunurile aduse ca aport în natură la momentul
constituirii societăţii, bunurile dobîndite pe parcursul activităţii
societăţii.
Încasarea creanţelor de la debitorii societăţii de asemenea
este o procedură de durată. Dacă debitorii nu sînt de acord să
restituie datoriile, atunci lichidatorul are obligaţia de a solicita
încasarea forţată a acestora prin intermediul instanţei de judecată.
Prin lichidare a pasivului societăţii se înţelege însăşi
achitarea datoriilor creditoare pe care le are societatea aflată în
procedură de lichidare. Această procedură urmează imediat
finalizării procedurii de lichidare a activului, deoarece mijloacele
băneşti sînt obţinute în urma vînzării patrimoniului societăţii şi
încasării datoriilor debitoare.
Potrivit art.96 din Codul civil, activele persoanei juridice cu
scop lucrativ dizolvate care au rămas după satisfacerea
pretenţiilor creditorilor sunt transmise de lichidator
participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social.
Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul
privind lichidarea, care reflectă mărimea şi componenţa activelor
rămase. Dacă 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele
persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect de
repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de repartizare.
Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţămîntul
participanţilor, poate să nu înstrăineze bunurile ei dacă nu este
necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.
Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul
privind lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau
instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Organul sau
instanţa care a desemnat lichidatorul poate introduce modificări
337
în proiectul de împărţire, luînd în considerare voinţa

participanţilor.
Potrivit art.98 din Codul civil, activele persoanei juridice
dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decît după
12 luni de la data ultimei publicări a avizului privind dizolvarea
şi după două luni din momentul aprobării bilanţului lichidării şi a
planului de repartizare a activelor, dacă aceste documente nu au
fost contestate în instanţă de judecată sau dacă cererea de
contestare a fost respinsă printr-o hotărîre judecătorească
irevocabilă.
6. Radierea persoanei juridice
După repartizarea activelor nete între asociaţii societăţii în
proces de lichidare, în termen de 2 luni din momentul aprobării
bilanţului de lichidare, lichidatorul va depune la Camera
Înregistrării de Stat o cerere prin care va solicita radierea
persoanei juridice din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
Potrivit art.24 al Legii nr.220/2007, pentru radierea
persoanelor juridice din Registrul de stat se depun următoarele
documente:
a) cererea de radiere, conform modelului aprobat de organul
înregistrării de stat;
b) bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor,
apro-
bate de organul sau instanţa de judecată care a desemnat
lichidatorul;
c) documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public
na-
ţional, depus în conformitate cu procedura prevăzută;
d) copiile avizelor de reorganizare sau lichidare a persoanei
ju-
ridice, publicate conform art.72 sau 91 din Codul civil.
Pînă la depunerea documentelor privind radierea din
Registrul de Stat, persoana juridică în lichidare este obligată, pe
338
DREPTUL AFACERILOR
propria răspundere, să închidă contul (conturile) bancar(e) şi să
predea ştampila pentru distrugere organului abilitat.
În cazul în care este în vigoare hotărîrea instanţei de judecată
privind lichidarea şi radierea persoanei juridice din Registrul de
Stat, depunerea documentelor prevăzute la alin.(1) nu este
necesară.
Registratorul Camerei Înregistrării de Stat adoptă decizia de
radiere în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii de
radiere, care poate fi atacată în instanţa de judecată de către
persoana care se consideră lezată în drepturi.
Potrivit art.100 din Codul civil, dacă, după radierea persoanei
juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul
ori dacă se atestă existenţa unor active, instanţa de judecată
poate, la cererea oricărei persoane interesate, să redeschidă
procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze un
lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind
existentă, dar în exclusivitate în scopul desfăşurării lichidării
redeschise. În acest caz, organul înregistrării de stat adoptă, din
oficiu, decizia de restabilire a datelor din Registrul de Stat
potrivit situaţiei de pînă la radierea persoanei juridice. Dacă
instanţa de judecată desemnează un nou lichidator, în Registrul
de Stat se vor înscrie datele lichidatorului desemnat.
Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor
îndreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active
la care aveau dreptul.
§6. Lichidatorul persoanei juridice
Odată cu derularea procedurii de lichidare, organul suprem al
persoanei juridice sau instanţa de judecată, desemnează prin
hotărîrea de derulare a procedurii de lichidare, un lichidator.
Conform prevederilor alin.(1) art.90 din Codul civil, poate fi
lichidator orice persoană fizică majoră cu capacitate deplină de
exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe
339
teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru

persoana lichidatorului.
Potrivit alin.(2) art.35 al Legii cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi, nr.845/1992, sînt impuse unele condiţii speciale
pentru lichidatori, şi anume: trebuie să dispună de studii
superioare, să posede cunoştinţe şi experienţă în domeniu şi să fie
înregistrată ca întreprinzător individual. Aceste cerinţe
suplimentare nu sînt aplicabile la moment, deoarece activitatea de
lichidator al societăţilor comerciale nu poate fi calificată ca
activitate de întreprinzător, ceea ce ar submina interesele
asociaţilor.
La art.90 din Codul civil se prevede posibilitatea desemnării
la aceeaşi societate a mai multor lichidatori. În acest sens, alin.(5)
al normei sus-citate, dispune că în cazul desemnării mai multor
lichidatori, aceştia reprezintă persoana juridică în comun dacă
actul de constituire sau hotărîrea prin care sînt desemnaţi nu
prevede altfel.
Din momentul desemnării sale, lichidatorul notifică Camera
Înregistrării de Stat despre desemnarea sa în această funcţie,
prezentînd hotărîrea organului suprem al societăţii sau hotărîrea
instanţei de judecată şi comunicînd datel e de identitate, cu
prezentarea specimentului semnăturii.
În exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul dispune de
următoarele împuterniciri:
- valorifică (stinge, achită) creanţele faţă de creditori;
- transformă în bani bunurile societăţi;
- execută şi finalizează operaţiunile rezultate din
contractele încheiate de societatea aflată în procedură de
lichidare;
- întocmeşte inventarul şi elaborează proiectul bilanţului de
lichidare;
- păstrează patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au
încredinţat de administratori;
340
DREPTUL AFACERILOR
- întocmeşte şi ţine un registru şnuruit al tuturor
operaţiunilor lichidării în ordinea lor crono logică şi al
tranzacţiilor cu patrimoniul societăţii.
Potrivit alin.(9) art.90 din Codul civil, lichidatorul poate fi
revocat oricînd de organul sau de instanţa de judecată care l-a
desemnat. Prin aceeaşi hotărîre se desemnează un alt lichidator.
Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu
privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Dacă succesorul este
desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă instanţei de
judecată.
Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de
instanţa de judecată care l-a desemnat, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.
341
CAPITOLUL 21.
INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR
§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate

Societatea care activează într-un mediu economic ce se
caracterizează printr-o instabilitate majoră trebuie să posede un
grad înalt de flexibilitate, în special luîndu-se în considerare că în
Republica Moldova, pe lîngă influenţa negativă a factorilor
economici (cerere scăzută, nivel jos al puterii de cumpărare etc.),
influenţează negativ şi factorii juridici (elaborarea legilor privind
activitatea economică fără să se respecte interesele agenţilor
economici, modificarea frecventă a actelor normative etc.),
creînd astfel obstacole adiţionale.
Ajunse în situaţii dificile, întreprinderile se confruntă cu o
problemă majoră: cum să gestioneze patrimoniul ca în final să se
poată salva de la lichidare definitivă? Toate speranţele sînt puse
în managementul financiar, în sarcina căruia ar trebui să intre
gestionarea corectă a masei debitoare şi luarea deciziilor
oportune pentru a salva situaţia. Deoarece la un management
eficient se apelează prea tîrziu, întreprinderile aflîndu-se deja în
proces de insolvabilitate, acestora le vine foarte greu să modifice
cursul derulării evenimentelor.
Intentarea, derularea şi încetarea proceselor de insolvabilitate
a debitorilor aflaţi în incapacitate de plată este prevăzută de
Legea insolvabilităţii nr.149 din 29.06.2012 258. Odată cu intrarea
în vigoare a Legii insolvabilităţii nr. 149/2012, a fost abrogată
258 Legea insolvabilităţii nr.149 din 29.06.2012, Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.193-197, 2012 în vigoare din 14.03.2013.
342
DREPTUL AFACERILOR
Legea insolvabilităţii nr.632 din 14.11.2001, cu excepţia alin. (1)-

(4) art. 73.
Termenul de faliment are două accepţiuni: în sens economic
şi în sens juridic.
În sens economic, falimentul desemnează starea financiară a
unei persoane care nu poate să satisfacă cerinţele creditorilor săi.
În sens juridic, falimentul are două sensuri: în sens larg, prin
faliment este desemnată o instituţie juridică, un ansamblu de
norme juridice ce reglementează relaţiile în legătură cu urmărirea
bunurilor debitorului insolvabil, indiferent de faptul dacă
debitorul este supus lichidării sau îşi restabileşte capacitatea de
plată. În sens restrîns, falimentul reprezintă un ansamblu de
norme juridice, conform cărora bunurile debitorului sînt expuse
vînzării, banii se împart între creditori, iar debitorul insolvabil
persoană fizică este privat de statutul de întreprinzător, iar cel
persoană juridică se lichidează.259
Prin termenul “insolvabilitate” se înţelege o stare deficitară
a patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică
a elementelor active de către elementele pasive, avînd drept
consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a
obţine prin executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă.260
Conform art.2 al Legii insolvabilităţii, insolvabilitatea este
definită ca situaţie financiară a debitorului caracterizată prin
incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată, constatată prin act
judecătoresc de dispoziţie.
Incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a
lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti şi altor bunuri
necesare pentru plata obligaţiilor scadente, o stare în care
debitorul nu poate într-un ritm satisfăcător să mobilizeze
resursele financiare necesare acoperirii datoriilor sale comerciale.
259 Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Volumul I,
Chişinău – 2004, pag.375.
260 “Dicţionar de drept privat”, Profesor universitar, dr. Mircea Duţu, ediţia
a II-a, Editura “Mondan”, Bucureşti, 2002, pag.422.
343
Imposibilitatea de a-şi achita creanţele poate fi consecinţa

insuficienţei de numerar (insolvenţă sau insolvabilitate relativă)
sau insuficienţă de active (insolvabilitate absolută).
Insolvenţa este o împrejurare ce declanşează procesul de
insolvabilitate şi nu presupune în mod necesar ca activul
patrimoniului debitorului să fie mai mic decît pasivul acestuia; ea
poate surveni chiar atunci cînd activul depăşeşte pasivul, dacă
elementele active nu pot satisface, în ritm constant nevoile de
acoperire a pasivului (cum sînt cazurile în care elementele active
nu sînt lichide, sau, fiind investite în operaţii de lungă durată, nu
pot fi afectate plăţilor datoriilor). În aceste situaţii, debitorul ar
putea transforma activele sale în mijloace financiare, care ar
soluţiona situaţia dificilă în care a intrat debitorul.
Insolvabilitatea absolută prezintă situaţia debitorului în care
valoarea pasivelor depăşeşte valoarea activelor, adică mărimea
creanţelor creditoare este mai mare decît posibilităţile de achitare
din partea debitorului, iar mărimea totală a creanţelor va fi
achitată parţial.
Rolul managementului financiar la întreprinderile aflate în
dificultate joacă un rol primordial; de el şi de abilităţile
conducerii întreprinderii depinde succesul în activitatea
economică.
Potrivit art.2 al Legii insolvabilităţii, procedura de
insolvabilitate este procedura prin care debitorul intră, după o
perioadă de observaţie, în procedură de restructurare sau în
procedură a falimentului. Procesul de insolvabilitate are
următoarele caractere juridice:
a) judiciar – procesul de insolvabilitate este intentat de către
instanţa de judecată (Curţile de Apel), se derulează sub
supravegherea instanţei de judecată, participanţii la acest proces
fiind obligaţi să sesizeze neîntîrziat instanţa de judecată
neîntîrziat despre orice circumstanţe relevante procesului de
insolvabilitate;
344
DREPTUL AFACERILOR
b) unitar – procesul de insolvabilitate presupune că tuturor

de-
bitorilor li se aplică aceleaşi principii de derulare a procesului de
insolvabilitate, iar toate bunurile debitorului la data intentării
procesului de insolvabilitate, precum şi cele pe care el le
dobîndeşte pe parcursul procesului fac parte din masa debitoare
(activă) şi se folosesc exclusiv întru derularea procesului de
insolvabilitate;
c) public – după intentarea procesului de insolvabilitate,
instanţa
de judecată este învestită prin lege să supravegheze procedura
publică a insolvabilităţii, iar în conformitate cu prevederile alin.
(1) art.250 al Legii insolvabilităţii instanţa de insolvabilitate ţine
registrul cauzelor de insolvabilitate, în care se fac menţiuni
despre fiecare cauză de insolvabilitate examinată sau în curs de
examinare. La registru are acces orice persoană, iar instanţa de
judecată eliberează persoanelor interesate extrase din registrul
cauzelor de insolvabilitate;
d) colectiv – conform Legii insolvabilităţii, creanţele se
execută conform rangului validat de instanţa de judecată în
tabelul creanţelor. Achitarea începe doar după validarea
creanţelor la şedinţa Adunării creditorilor de validare. Dacă
activele repartizate vor fi insuficiente pentru întreaga categorie
de creditori, repartizarea masei debitoare va fi efectuată
proporţional ponderii creanţelor;
e) concursual – presupune că această procedură urmăreşte
satisfacerea crea nţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la
executarea impusă a debitorilor.
§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate

În procesul de insolvabilitate sînt implicaţi următorii
participanţi:
1. debitorul insolvabil;
2. administratorul insolvabilităţii/lichidatorul;
345
3. organele creditorilor;
4. alte organe de stat autorizate;
5. instanţa de judecată (de insolvabilitate).
Debitorul insolvabil. Art.2 al Legii insolvabilităţii prevede
că debitor este orice persoană, indicată la art.1 alin.(2), care are
datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale,
împotriva căreia a fost depusă în instanţă de judecată o cerere de
intentare a unui proces de insolvabilitate.
Din definiţia legală putem deduce că, pentru a deveni
debitor, persoana trebuie să întrunească, concomitent, două
condiţii:
1. să aibă datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a
creanţelor fiscale. Scadenţă este creanţa, ajunsă la o anumită dată
cînd se împlineşte termenul care afectează obligaţia de plată;
2. existenţa cererii de intentare a procesului de
insolvabilitate, depusă în instanţa de judecată.
Procesului de insolvabilitate pot fi supuse atît persoanele
juridice, cît şi persoanele fizice care practică activitate
economică.
Persoanele juridice în privinţa cărora poate fi intentat un
proces de insolvabilitate pot fi:
a) societăţi comerciale: -
societăţi în nume colectiv;
- societăţi în comandită;
- societăţi cu răspundere
limitată; - societăţi pe acţiuni; b)
cooperative;
c) întreprinderi de stat şi întreprinderi municipale;
d) organizaţii necomerciale:
- asociaţii
; - fundaţii;
- instituţii
.
346
DREPTUL AFACERILOR
Nu poate fi intentat procesul de insolvabilitate persoanelor

juridice de drept public, inclusiv Statului, Parlamentului,
Preşedinţiei, Guvernului (ministerelor, agenţiilor,
inspectoratelor), instanţelor de judecată, Curţii de Conturi, Curţii
Constituţionale, Procuraturii, Centrului Naţional Anticorupţie,
Băncii Naţionale a Moldovei, Comisiei Naţionale a Pieţei
Financiare, Camerei de Comerţ şi Industrie, unităţilor
administrativ-teritoriale (consiliilor municipale şi locale,
primăriilor, preturilor).
Legea insolvabilităţii nu se aplică băncilor.
Persoanele fizice în privinţa cărora poate fi intentat proces de
insolvabilitate sînt acelea care desfăşoară activitate economică, şi
anume:
a) fondatori de întreprinderi individuale/întreprinzător
indivi-
dual;
b) fondatori de gospodării ţărăneşti (de fermier);
c) titulari de patente de întreprinzător.
Nu pot avea statut de debitor şi nu poate fi intentat proces de
insolvabilitate în privinţa persoanelor fizice care nu practică
activitate economică (consumatorii).
Pentru a intenta un proces de insolvabilitate în privinţa unei
persoane, este necesar ca viitorul debitor să întrunească unele
condiţii obligatorii:
- să fie înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova.
Organele abilitate cu împuternici de înregistrare sînt: Camera
Înregistrării de Stat; primăriile localităţilor de domiciliu al
persoanelor fizice viitori fondatori ai gospodăriilor ţărăneşti;
inspectoratele fiscale teritoriale ale raioanelor localităţilor de
domiciliu al persoanelor fizice viitori titulari de patente de
întreprinzători; Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova pentru
organizaţii necomerciale etc;
- să desfăşoare activitate de întreprinzător. Activitatea de
întreprinzător presupune punerea în circuitul civil a bunurilor
347
întreprinzătorilor, încheierea contractelor, prestarea serviciilor,

executarea lucrărilor, vînzarea bunurilor, avînd ca scop bine
determinat obţinerea de beneficii, din care urmează a fi achitate
impozitele şi taxele în mărimea şi termenele stabilite de legislaţia
fiscală. Anume din activitatea economică se formează creanţele
faţă de creditori, care ca ultimă speranţă de recuperare a datoriilor
depun cereri, de intentare a procesului de insolvabilitate.
- să se afle în stare de insolvabilitate. Starea de
insolvabilitate prezumă situaţia deficitară a patrimoniului
debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor
active de către elementele pasive, avînd drept consecinţă
imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin
executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă.
Debitorul are următoarele drepturi:
a) să depună cerere introductivă în instanţa de
judecată prin care
să solicite intentarea în privinţa sa a procesului de insolvabilitate;
b) în cazul în care nu este de acord cu hotărîrea
judecătorească privind intentarea procesului de
insolvabilitate în privinţa sa sau cu alte acte judecătoreşti de
procedură, să conteste legalitatea actelor judecătoreşti;
c) să participe la şedinţele instanţelor de judecată, la
şedinţele adunării creditorilor sau ale comitetului creditorilor;
d) să depună Planul procedurii de restructurare a
debitorului şi
să solicite aplicarea Planului;
e) în cazul în care Planul procedurii de restructurare
a fost pro-
pus de administratorul insolvabilităţii, debitorul are dreptul de a
se expune printr-o referinţă referitor la conţinutul lui;
f) să reintre în dreptul de administrare a masei
debitoare în con-
diţiile alin.(1) art.210 al Legii insolvabilităţii;
348
DREPTUL AFACERILOR
g) să ia cunoştinţă de toate măsurile întreprinse de

către ceilalţi
participanţi la procesul de insolvabilitate, de conţinutul dosarului
judiciar al insolvabilităţii, să propună administratorului
insolvabilităţii soluţii pentru unele circumstanţe apărute pe
parcursul procesului de insolvabilitate.
Debitorul are următoarele obligaţii:
a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată,
solicitînd intentarea procesului de insolvabilitate (art.14).
Conform acestei norme debitorul este obligat să depună cerere
introductivă dacă există temeiul general (incapacitatea de plată a
debitorului) şi temeiul special (supraîndatorarea debitorului
persoană juridică).
b) să prezinte informaţii şi explicaţiile necesare, potrivit
art.83 al Legii nr. 149/2012. Pentru a asigura veridicitatea
informaţiilor şi explicaţiilor date de debitor, conform alin.(1)
art.85 al Legii insolvabilităţii, instanţa de judecată cere
debitorului să semneze, înainte de prima adunare a creditorilor,
următoarea declaraţie: „Declar, pe onoarea şi răspunderea mea,
că orice informaţie, orală sau scrisă, pe care o voi prezenta
instanţei de insolvabilitate despre patrimoniul debitorului şi
despre activitatea lui de întreprinzător sau despre orice alt fapt pe
care îl cunosc este adevărată şi completă”.
c) de a nu fi membru al unui organ de conducere sau de
suprave-
ghere a unei persoane juridice, lichidator al unei persoane
juridice, manager al unei întreprinderi individuale ori
administrator/lichidator într-un proces de insolvabilitate (art.86);
d) de a participa la şedinţele instanţei de judecată, la
adunările creditorilor şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor
(alin.
(3) art.88).
Conform alin.(1) art.84 al Legii nr.149/2012, după intentarea
procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate, din oficiu
349
sau la cererea administratorului insolvabilităţii/lichidatorului,

poate obliga debitorul sau reprezentantul organelor lui de
conducere să nu părăsească teritoriul Republicii Moldova fără
permisiunea sa expresă în cazul în care există dovezi că acesta ar
putea să se ascundă sau să se eschiveze de la participarea la
procedură.
Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul. Conform
art.2 al Legii insolvabilităţii, administrator al insolvabilităţii este
persoana desemnată în condiţiile prezentei legi pentru
supravegherea şi/ sau administrarea debitorului în perioada de
observaţie, în procesul de insolvabilitate şi/sau pe durata
restructurării în conformitate cu competenţele stabilite de
prezenta lege.
Potrivit aceleiaşi norme, lichidator este persoana desemnată
în condiţiile legii să conducă activitatea debitorului în cadrul
procedurii falimentului, atît în procedura generală, cît şi în
procedură simplificată, în conformitate cu competenţele stabilite
de prezenta lege.
În sensul Legii nr.149/2012, prin termenul „administrator” se
înţelege:
1. administrator provizoriu;
2. administrator al procesului de insolvabilitate.
Administratorul provizoriu este desemnat din data emiterii,
de către instanţa de insolvabilitate, a încheierii privind admiterea
spre examinare a cererii introductive şi punerea sub observaţie a
debitorului, şi activează şi îşi păstrează acest statut pînă la data
intentării procedurii de insolvabilitate.
Condiţiile necesare pentru desemnarea în funcţia de
administrator provizoriu sînt aceleaşi ca şi la administratorul
insolvabilităţii.
Întru executarea atribuţiilor sale, administratorul provizoriu
este în drept să intre în spaţiile de serviciu ale debitorului şi să
studieze documentele aflate acolo. Debitorul este obligat să pună
350
DREPTUL AFACERILOR
la dispoziţia administratorului provizoriu documentele activităţii

economice şi documentele de evidenţă contabilă.
Funcţiile administratorului provizoriu încetează la data
pronunţării hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate,
din această dată în rol intrînd administratorul insolvabilităţii.
Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile
începînd cu data intentării procedurii de insolvabilitate şi pînă la
intrarea debitorului în procedura de faliment, sau pînă la
încetarea supravegherii în cadrul planului procedurii de
restructurare.
Examinînd raportul administratorului provizoriu, instanţa de
judecată hotărăşte în privinţa intentării procesului de
insolvabilitate sau al respingerii cererii introductive.
În caz de intentare a procesului de insolvabilitate, instanţa de
judecată desemnează, în aceeaşi hotărîre, administratorul
insolvabilităţii care va reprezenta interesele debitorului pe
parcursul întregului proces.
Conform alin.(2) art.73 al Legii insolvabilităţii nr.
632/2001261 pentru a putea fi desemnată în calitate de
administrator al insolvabilităţii, persoana fizică trebuie să
corespundă următoarelor criterii:
a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu
perma-
nent pe teritoriul ei;
b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii:
administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;
c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul
din următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-
financiar sau tehnic;
d) să dispună de certificat de instruire profesională în
vederea
261 Potrivit alin.(3) art.254 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012 din

29.06.2012, la data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea
insolvabilităţii nr.632/2001 din 14.11.2001, cu excepţia art.73 alin.(1)-(4).
351
desfăşurării activităţii de administrator;

e) să nu aibă antecedente penale.
Legiuitorul, prin alin.(3) art.73 al Legii nr.632/2001,
stabileşte şi unele cerinţe speciale pentru administratorul
insolvabilităţii al unei companii de asigurări sau al unui
participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare în proces de
insolvabilitate care vor corespunde criteriilor stabilite de Comisia
Naţională a Pieţei Financiare.
Funcţia de administrator al insolvabilităţii este o funcţie de
răspundere, iar persoana ce urmează a fi desemnată în această
postură trebuie să conştientizeze faptul că de gestionarea acesteia
depinde viitorul debitorului insolvabil şi achitarea creanţelor
creditorilor.
Legislaţia prevede şi anumite incompatibilităţi pentru
desemnarea în funcţia de administrator al insolvabilităţii. Alin.(4)
art.73 al Legii nr.632/2001 prevede că nu pot fi desemnaţi în
calitate de administrator:
a) membrii organelor de conducere ale debitorului,
persoanele care au deţinut funcţii în organele de conducere ale
debitorului sau persoanele care deţin cote de participaţie ori
acţiuni în capitalul social al debitorului;
b) persoanele care au deţinut funcţii de conducere sau care
au fost asociaţi ai unui alt debitor declarat insolvabil în ultimele
24 de luni;
c) asociaţii cu răspundere nelimitată în societăţile în nume co-
lectiv şi în comandită;
d) persoanele cu antecedente penale;
e) persoanele lipsite, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, de
dreptul de a administra întreprinderi şi alte persoane juridice;
f) persoanele apropiate sau dependente de judecătorul care exa-
minează cazul de insolvabilitate.
Aceste interdicţii au fost stabilite de legiuitor avînd scopul de
a curma abuzurile şi incompetenţa conducătorilor întreprinderilor
care au dus la insolvabilitatea acestora.
352
DREPTUL AFACERILOR
Lichidatorul este numit în funcţie de către instanţa de

insolvabilitate odată cu adoptarea încheierii de intrare a
debitorului în faliment şi activează atît în procedura generală a
falimentului, cît şi în procedura simplificată a falimentului. Ca
lichidator poate fi desemnată aceeaşi persoană care a fost
administrator al insolvabilităţii în procedura de insolvabilitate.
Administratorul insolvabilităţii şi lichidatorul sînt înscrişi în
Registrul de Stat al Persoanelor Juridice şi al Întreprinzătorilor
Individuali la rubrica respectivă a debitorului, în temeiul hotărîrii
sau încheierii judecătoreşti de desemnare.
Una şi aceeaşi persoană poate fi desemnată nelimitat în
funcţia de administrator provizoriu în perioada de observare şi în
funcţia de lichidator în procedura simplificată a falimentului, iar
în funcţia de administrator al insolvabilităţii şi de lichidator al
procedurii falimentului în maximum 10 întreprinderi insolvabile.
În procedura de restructurare, una şi aceeaşi persoană poate fi
desemnată la 5 întreprinderi, unde se va aplica planul ce prevede
redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii
debitorului şi la 10 întreprinderi, unde se va aplica, în cumul cu
planul de redresare ori separat, planul de lichidare a
patrimoniului întreprinderii sau planul privind transmiterea
întreprinderii ori a unei părţi a ei către un alt titular.
În cazuri excepţionale, instanţa de insolvabilitate poate
desemna, cu acordul comitetului creditorilor sau, după caz, al
adunării creditorilor, una şi aceeaşi persoană în funcţia de
administrator al insolvabilităţii/lichidator peste limita stabilită la
astfel de proceduri.
Aceste restricţii au fost stabilite de către legiuitor cu scopul
de a evita majorarea volumului mare de lucru al administratorilor
desemnaţi pentru ca procedurile de insolvabilitate să nu deruleze
perioade îndelungate de timp.
La prima adunare a creditorilor, convocată după desemnarea
administratorului, creditorii pot propune un alt administrator.
353
Conform art.66 al Legii nr.149/2012, administratorul

insolvabilităţii şi lichidatorul au următoarele atribuţii principale:
examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază
procedura de insolvabilitate în raport cu situaţia de fapt,
întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au condus la insolvabilitate, menţionîndu-se
persoanele cărora le-ar fi imputabile şi premisele angajării
răspunderii acestora în condiţiile legii, prezentarea acestui raport
instanţei de insolvabilitate în termenul stabilit de ea; deschiderea,
examinarea, sigilarea, sechestrarea încăperilor de producţie, a
depozitelor, spaţiilor comerciale şi administrative, altor
asemenea; evacuarea bunurilor şi a persoanelor din încăperile
ocupate ilegal; inventarierea patrimoniului debitorului, partajarea
lui, adoptarea de măsuri pentru conservarea masei debitoare;
notificarea creditorilor, verificarea creanţelor şi, după caz,
formularea de obiecţii referitor la ele, întocmirea tabelelor de
creanţe; convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului
adunării creditorilor sau a acţionarilor, a asociaţilor ori a
membrilor debitorului persoană juridică; primirea remuneraţiei în
modul stabilit de lege; solicitarea şi primirea gratuită de la
participanţii la procesul de insolvabilitate, de la alte persoane,
indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,
a informaţiilor şi explicaţiilor necesare pentru executarea
atribuţiilor, precum şi de la debitor a informaţiilor despre
veniturile şi bunurile ce îi aparţin cu titlu de proprietate, inclusiv
despre cele care se află în proprietate comună pe cote-părţi;
solicitarea instanţei de a dispune participarea colaboratorilor
organelor afacerilor interne la executarea atribuţiilor; exercitarea
dreptului de acces în spaţiile de serviciu ale debitorului, studierea
documentelor care se află acolo, efectuarea, după caz, a
expertizei activităţilor cuprinse în procedurile derulate la cererea
instanţei sau a altor organe, inclusiv în procedură de urmărire
penală; sesizarea organelor de resort despre contravenţiile şi/sau
infracţiunile depistate în executarea atribuţiilor; organizarea şi
354
DREPTUL AFACERILOR
vînzarea la licitaţie sau prin negocieri directe a bunurilor din

patrimoniul debitorului în conformitate cu prezenta lege;
încheierea de tranzacţii, stingerea datoriilor, dispunerea încetării
fidejusiunii, renunţarea la garanţii reale cu condiţia confirmării
acestor acţiuni de către adunarea creditorilor sau comitetul
creditorilor; colectarea datoriilor faţă de debitor şi recuperarea
silită a bunurilor debitorului aflate în posesiunea unor terţi;
administrarea conturilor bancare speciale, destinate acumulării
mijloacelor băneşti obţinute în procesul de insolvabilitate,
denumite în continuare conturi de acumulare.
Astfel de conturi se deschid în băncile care nu sînt creditori
ai debitorului; executarea măsurilor de asigurare aplicate de
instanţa de insolvabilitate în cazurile prevăzute expres de ea;
îndeplinirea hotărîrilor instanţei de insolvabilitate, a hotărîrilor
adunării creditorilor şi ale comitetului creditorilor, adoptate în
limitele competenţei lor, emiterea de ordine, decizii, dispoziţii şi
de alte acte în vederea exercitării atribuţiilor; elaborarea planului
procedurii de restructurare la solicitarea adunării sau a
comitetului creditorilor; prezentarea către instanţa de
insolvabilitate, adunarea creditorilor sau comitetul creditorilor a
rapoartelor despre starea masei debitoare şi despre îndeplinirea
atribuţiilor; ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor creditoare
şi a datoriilor debitoare ale debitorului; conducerea şi/sau
supravegherea debitorului, administrarea masei debitoare;
asigurarea integrităţii masei debitoare, asigurarea prin contract a
bunurilor, după caz; elaborarea criteriilor de concediere şi
angajarea specialiştilor sau a experţilor; disponibilizarea
angajaţilor debitorului; contestarea în instanţa de insolvabilitate,
în modul stabilit de lege, a creanţelor creditorilor şi a oricăror
tranzacţii sau transferuri; sesizarea instanţei de insolvabilitate
despre orice alte probleme care apar pe parcursul exercitării
atribuţiilor sale; distribuirea către creditori a sumelor de bani
rezultate din valorificarea masei debitoare, conform prezentei
legi, întocmirea bilanţului de lichidare a debitorului.
355
Suplimentar la atribuţiile prevăzute de art.66 al Legii

nr.149/2012 administratorul insolvabilităţii, în cadrul procedurii
de restructurare, mai dispune atribuţiile privind:
a) supravegherea realizării Planului procedurii de
restructurare;
b) darea acordului la încheierea de contracte.
Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul îşi exercită
atribuţiile sub supravegherea instanţei de judecată. Instanţa poate
solicita oricînd explicaţii sau un raport despre starea de lucruri şi
administrarea masei debitoare. În cazul cînd administratorul
insolvabilităţii nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau cînd
administratorul destituit nu prezintă raport pentru perioada
activităţii sale, nu restituie bunurile şi documentele pe care le
deţine în legătură cu procesul de insolvabilitate, instanţa de
judecată poate, după un avertisment, să-i aplice o amendă
judecătorească, al cărei cuantum nu poate depăşi 30000 lei.
Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul îşi exercită
atribuţiile cu diligenţa unui bun profesionist, acţionînd pe propria
răspundere.
Pentru îndeplinirea funcţiilor, administratorul insolvabilităţii/
lichidatorul are dreptul la remuneraţie şi la restituirea
cheltuielilor aferente. Remuneraţia administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului este compusă din onorariu fix şi
onorariu de succes sub formă procentuală.
Cuantumul onorariului fix al administratorului
insolvabilităţii/ lichidatorului se stabileşte de către comitetul
creditorilor ori, în cazul în care acesta nu este constituit, de către
adunarea creditorilor prin negocieri. Onorariul fix stabilit pentru
administratorul insolvabilităţii/lichidator se plăteşte lunar din
patrimoniul debitorului.
Onorariul de succes sub formă procentuală se plăteşte din
contul creditorilor, în funcţie de volumul şi de complexitatea
administrării, în cuantum de cel mult 5% din sumele distribuite
creditorilor în urma valorificării masei debitoare şi/sau din suma
356
DREPTUL AFACERILOR
creanţelor stinse prin compensare, cu transmiterea în natură în

contul datoriei a bunurilor din masa debitoare. În cazul în care
statul este creditor majoritar, onorariul de succes sub formă
procentuală se stabileşte în baza unei grile aprobate prin hotărîre
de Guvern. Onorariul de succes se reţine de administratorul
insolvabilităţii/lichidator, la data distribuirii masei debitoare, din
sumele repartizate creditorilor în contul stingerii creanţelor
validate, iar în cazul stingerii creanţelor prin compensare, se
achită de creditor cu 5 zile înainte de data transmiterii în natură a
bunurilor din masa debitoare.
Legea nr.149/2012 distinge două modalităţi de încetare a
atribuţiilor administratorului insolvabilităţii/lichidatorului:
destituirea şi demisia. Diferenţierea dintre aceste modalităţi de
încetare a atribuţiilor constă în faptul existenţei sau inexistenţei
voinţei administratorului insolvabilităţii/lichidatorului. În cazul
destituirii, iniţiativa destituirii parvine de la comitetului
creditorilor, adunarea creditorilor sau a instanţei de judecată.
La alin.(1) art.71 al Legii nr.149/2012 se prevede că la
cererea comitetului creditorilor, a adunării creditorilor, a
administraţiei publice centrale de specialitate sau autorităţilor
administraţiei publice locale (în cazul intentării procesului de
insolvabilitate în privinţa întreprinderii de stat care a fost fondată
de către organul central de specialitate sau a întreprinderii
municipale care a fost fondată de autoritatea administraţiei
publice locale, sau a întreprinderii în al cărei capital statutar statul
deţine mai mult de 35% din pachetul de acţiuni), sau din oficiu,
instanţa de insolvabilitate poate destitui administratorul
insolvabilităţii/lichidatorul din motive întemeiate, inclusiv dacă
acesta:
a) nu îndeplineşte condiţiile privind indicatorii de
performanţă;
b) depăşeşte sau nu respectă atribuţiile ce îi revin prin
prezenta
lege, încalcă legislaţia;
357
c) se află în conflict de interese cu orice parte în proces;

d) cade sub incidenţa prevederilor de incompatibilitate şi/sau
a
restricţiilor prevăzute de lege;
e) se află în procedură de lichidare sau de isolvabilitate.
În temeiul alin.(5) art.71 al Legii nr.149/2012,
administratorul insolvabilităţii/lichidatorul poate demisiona din
motive întemeiate, adresînd cerere instanţei de insolvabilitate. În
acest caz, el continuă exercitarea atribuţiilor pînă la desemnarea
de către instanţă a unui nou administrator al
insolvabilităţii/lichidator.
Conform alin.(8) art.71 al Legii nr.149/2012 în cazul în care
administratorul insolvabilităţii/lichidatorul nu-şi poate exercita
temporar atribuţiile, la cererea acestuia, a adunării creditorilor
sau a comitetului creditorilor, instanţa de judecată îi desemnează
un locţiitor. Locţiitorul administratorului insolvabilităţii/
lichidatorului va avea aceleaşi atribuţii, dar care urmează a fi
specificate în încheierea judecătorească privind desemnarea lui.
Conform art.73 al Legii nr.149/2012 administratorul
insolvabilităţii/ lichidatorul este obligat să despăgubească pe toţi
participanţii la procesul de insolvabilitate prejudiciaţi prin
încălcarea obligaţiilor ce îi revin.
Pentru comiterea de acţiuni ilegale în procesul exercitării
atribuţiilor, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul poartă
răspundere administrativă sau penală conform legii. Aceste
cazuri vor fi judecate de către instanţele de drept comun în baza
codurilor respective, dar nu de către instanţa de insolvabilitate.
Dacă o creanţă a masei debitoare generată printr-o acţiune a
administratorului insolvabilităţii/lichidatorului nu poate fi
executată pe deplin, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul
este obligat la despăgubiri faţă de creditorii masei. Răspunderea
este exclusă doar în cazul cînd, la naşterea creanţei,
administratorul/lichidatorul nu putea să prevadă că masa
debitoare va fi insuficientă pentru executarea acelei creanţe.
358
DREPTUL AFACERILOR
Organele creditorilor. Conform Legii nr.149/2012, calitatea

de creditor este recunoscută persoanelor care dispun de creanţe
faţă de debitorul insolvabil şi în privinţa căruia a fost intentată
procedura de insolvabilitate.
Creditorii debitorului pot fi persoanele juridice sau fizice
care au creanţe comerciale sau bugetare certe, lichide şi exigibile
asupra patrimoniului debitorului. După adoptarea hotărîrii de
intentare a procedurii de insolvabilitate în baza cererii
introductive a unui sau a mai multor creditori, ceilalţi creditori ai
debitorului împotriva căruia a fost intentat procesul de
insolvabilitate îşi înaintează creanţele în instanţa de
insolvabilitate în modul stabilit de lege.
Conform prevederilor Legii nr.149/2012, creditorii se împart
în: a) creditori garantaţi;
b) creditori chirografari;
c) creditori ai masei.
Creditorii garantaţi sînt o clasă de creditori ale căror creanţe
faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de
insolvabilitate şi sînt asigurate cu garanţii reale în conformitate
cu legea.
Asiguraţii cu garanţii reale se consideră creditorii care deţin
un gaj convenţional sau legal.
Dacă creditorii garantaţi renunţă la dreptul lor de executare
prioritară a creanţei sau în cazul în care creanţa garantată nu este
executată integral din valoarea bunului gajat, aceştia devin
creditori chirografari pentru creanţa care nu mai este prioritară
sau pentru partea creanţei neacoperită în mod prioritar.
Creditorii chirografari sînt o clasă de creditori ale căror
creanţe faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului
de insolvabilitate şi nu sînt asigurate prin garanţii. Din conţinutul
legal rezultă că această clasă de creditori sînt creditori negarantaţi
care au, la momentul intentării procesului de insolvabilitate, o
creanţă patrimonială faţă de debitor.
359
Din conţinutul prevederilor art.43 al Legii nr.149/2012

conchidem că creditorii chirografari pot fi clasificaţi în creditori
chirografari cu creanţe de rang prioritar şi creditori chirografari
cu creanţe de rang inferior.
Creanţele chirografare de rang prioritar se împart în
următoarele clase:
a) creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii.
Capitali-
zarea acestor creanţe se face conform prevederilor Legii nr.123-
XIV din 30.07.1998 cu privire la capitalizarea plăţilor periodice;
b) creanţele salariale faţă de angajaţi (cu excepţia
celor de la
art.247) şi remuneraţia datorată conform drepturilor de autor;
c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul
Finanţelor (suma principală, dobînda, comisionul de
angajament, fondul de risc), creditele interne şi externe
acordate cu garanţie de stat, impozitele şi alte obligaţiuni de
plată la bugetul public naţional;
d) creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă
de rezervele
materiale ale statului;
e) alte creanţe chirografare care nu sînt de rang
inferior. Creanţele chirografare de rang inferior au
următoarele clase:
a) dobînda la creanţele creditorilor chirografari
calculată după
intentarea procesului;
b) amenzile, penalităţile şi alte sancţiuni financiare
(pecuniare),
precum şi cele cauzate de neexecutarea obligaţiilor sau din
executarea lor necorespunzătoare;
c) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;
d) creanţele legate de rambursarea creditelor de
capitalizare şi/sau împrumuturile unui asociat, acţionar sau
360
DREPTUL AFACERILOR
membru al debitorului ori ale persoanelor afiliate sau

interdependente şi alte asemenea creanţe;
e) creanţele salariale ale persoanelor indicate în
art.247 (ad-
ministratorii societăţilor comerciale, membrii organelor
executive, membrii consiliilor de supraveghere (de observatori),
lichidatorii şi membrii comisiei de lichidare, contabilii).
Creditori ai masei sînt clasa de creditori ale căror creanţe
faţă de debitor au apărut după intentarea procesului de
insolvabilitate şi se execută în prealabil în mod curent pe măsura
apariţiei lor.
Din masa debitoare urmează a fi acoperite în prealabil
cheltuielile procesului de insolvabilitate şi obligaţiile masei
debitoare. Din dispoziţiile legale putem distinge 2 componente
ale cheltuielilor masei debitoare:
1. cheltuielile procesului de insolvabilitate;
2. obligaţiile masei debitoare.
Conform prevederilor alin.(1) art.52 al Legii nr.149/2012
cheltuielile procesului de insolvabilitate includ: cheltuielile de
judecată; remuneraţia şi cheltuielile administratorului provizoriu
şi ale administratorului insolvabilităţii/ lichidatorului, dacă au fost
prevăzute.
La categoria de obligaţii ale masei debitoare se raportează
obligaţiile, care rezultă din acţiunile de administrare, valorificare
şi distribuire a masei debitoare, ale administratorului
insolvabilităţii/ lichidatorului, inclusiv impozitele, taxele şi alte
obligaţii de plată care nu ţin de cheltuielile procesului; obligaţiile
din contractele bilaterale în măsura în care executarea lor trebuie
făcută în interesul masei debitoare sau a căror executare urmează
să fie efectuată după intentarea procesului de insolvabilitate;
obligaţiile din îmbogăţirea fără temei a masei debitoare.
Pînă la intentarea procesului de insolvabilitate, debitorul este
condus de organele prevăzute de: Codul civil, Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi, Legea cu privire la societăţile pe
361
acţiuni, Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată, alte

acte normative. Din data admiterii cererii introductive spre
examinare, locul conducătorului (directorului, administratorului,
managerului) este preluat de administratorul provizoriu, iar din
data intentării procesului de insolvabilitate, activitatea organelor
de conducere constituite de asociaţii fondatori se suspendă, în rol
intrînd organele formate din creditorii debitorului insolvabil:
adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor.
Adunarea creditorilor este alcătuită din totalitatea
creditorilor cunoscuţi ale căror creanţe au fost validate şi incluse
în tabelul creanţelor. Adunarea creditorilor constituie organul
suprem decizional al întreprinderii aflate în proces de
insolvabilitate sau în procedura de restructurare, constituită din
creditorii garantaţi, creditorii chirografari cărora li s-a validat
creanţa şi au fost incluşi în tabelul creanţelor, prin hotărîrile
căreia contribuie la derularea procesului de insolvabilitate sau a
procedurii de restructurare.
Adunarea creditorilor are următoarele atribuţii exclusive:
a) stabileşte componenţa numerică şi atribuţiile comitetului
creditorilor, alege membrii acestui comitet şi hotărăşte încetarea
anticipată a împuternicirilor acestora, stabileşte periodicitatea
plăţii soldei, a retribuţiilor stimulative şi modul de compensare a
cheltuielilor de exercitare a funcţiei de membru al comitetului
creditorilor, decide asupra tragerii la răspundere a membrilor lui;
b) decide asupra sistării activităţii debitorului şi lichidării
lui,
aprobă planul de restructurare a acestuia;
c) prezintă instanţei de insolvabilitate propuneri referitor la
in-
stituirea de restricţii în activitatea debitorului şi în gestionarea de
către acesta a patrimoniului său;
d) supraveghează activitatea administratorului
insolvabilităţii şi/sau a lichidatorului, examinînd rapoartele lor,
362
DREPTUL AFACERILOR
solicită instanţei de insolvabilitate destituirea şi înlocuirea lor în

cazurile stabilite de prezenta lege;
e) poate cere oricînd administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului explicaţii, informaţii sau rapoarte
despre starea de lucruri şi despre administrarea masei debitoare.
Dacă nu există un comitet al creditorilor, adunarea poate verifica
soldul şi rulajul banilor în conturile de acumulare sau poate numi
o persoană pentru o astfel de verificare;
f) decide asupra încheierii tranzacţiilor de proporţii
prevăzute la art. 69, asupra termenelor şi a formei de vînzare a
bunurilor debitorului, precum şi a preţului iniţial de vînzare a
acestor bunuri în cadrul tranzacţiilor de proporţii;
g) verifică legalitatea şi oportunitatea hotărîrilor comitetului
creditorilor adoptate în perioada de raportare şi, după caz, ia
decizii cu privire la anularea sau la suspendarea acestora.
Examinează darea de seamă a comitetului pe marginea
controalelor şi a reviziilor care au fost iniţiate de adunarea
creditorilor;
h) aprobă distribuirea intermediară şi finală a masei
debitoare;
i) decide asupra modului, formei şi termenelor de convocare
şi
de desfăşurare a adunării creditorilor;
j) rezolvă alte probleme privind desfăşurarea procedurilor
de
insolvabilitate, stabilite expres de Legea insolvabilităţii.
Creditorii sînt convocaţi în adunare de către administratorul
insolvabilităţii sau lichidator. Secretariatul Adunării creditorilor
se află în sarcina administratorului insolvabilităţii/lichidatorului,
dacă adunarea nu dispune altfel. La adunare participă creditorii
garantaţi, creditorii masei debitoare şi debitorul.
În prima lor adunare creditorii se convoacă în cel mult 30 de
zile calendaristice, calculate după expirarea a 45 de zile
calendaristice necesare pentru înregistrarea cererii de admitere a
363
creanţelor, şi a 15 zile lucrătoare necesare pentru verificarea

creanţelor, întocmire şi comunicare a tabelului definitiv al
creanţelor.
În prima lor adunare, creditorilor li se validează creanţele,
aceasta avînd loc sub conducerea instanţei de insolvabilitate.
În cel mult 30 de zile din data şedinţei de validare a
creanţelor, adunarea creditorilor decide, de regulă, în baza unui
raport al administratorului insolvabilităţii, desfăşurarea de mai
departe a procesului de insolvabilitate (adunarea de raportare).
Aceasta poate avea loc la aceeaşi dată cu adunarea de validare.
În adunările ulterioare, creditorii se convoacă la cererea
administratorului insolvabilităţii, după caz, de către lichidator, a
comitetului creditorilor sau a creditorilor ale căror creanţe
constituie cel puţin 10% din suma totală a creanţelor validate cu
drept de vot sau în temeiul unei încheieri a instanţei de
insolvabilitate.
Despre data, ora, locul şi ordinea de zi a adunării creditorilor
se va publica un aviz în modul stabilit la art.7, conform căruia se
publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Dacă legea nu prevede altfel, hotărîrile adunării creditorilor
se adoptă cu votul majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot
prezenţi la adunare, cu condiţia ca aceştia să deţină mai mult de
jumătate din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot validate
reprezentate la adunare.
Adunarea creditorilor se desfăşoară cu prezenţa creditorilor,
prin corespondenţă sau în formă mixtă.
În conformitate cu prevederile art.59 al Legii nr.149/2012,
hotărîrea adunării creditorilor poate fi anulată de instanţa de
insolvabilitate pentru încălcări de procedură, la cererea
administratorului insolvabilităţii/lichidatorului sau a
reprezentantului debitorului, precum şi pe motive de ilegalitate,
la cererea creditorilor, care:
a) au votat împotriva hotărîrii, faptul fiind consemnat în
proce-
364
DREPTUL AFACERILOR
sul-verbal al adunării;
b) nu au fost admişi la adunare fără temei legal sau nu au
fost înştiinţaţi în modul stabilit de prezenta lege despre data, ora
şi locul adunării;
c) sînt lezaţi în drepturi printr-o hotărîre asupra unei
chestiuni care nu figura pe ordinea de zi a adunării creditorilor
sau prin faptul că adunarea a avut loc fără cvorumul stabilit de
lege, cu încălcarea cotelor de voturi.
Cererea de anulare a hotărîrii adunării creditorilor trebuie
înaintată în termen de 5 zile calendaristice de la data luării
cunoştinţei de procesul-verbal al adunării creditorilor şi se
soluţionează în şedinţă publică în cel mult 10 zile lucrătoare cu
citarea celui ce a introdus cererea, a administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului şi a preşedintelui adunării
creditorilor.
Anularea hotărîrii adunării creditorilor trebuie adusă la
cunoştinţa tuturor creditorilor.
Dacă Adunarea creditorilor este un organ suprem al
creditorilor debitorului insolvabil, atunci comitetul creditorilor
este un organ executiv al creditorilor, fiind subordonat ierarhic
adunării creditorilor.
După intentarea procesului de insolvabilitate şi pînă la prima
adunare a creditorilor, instanţa de insolvabilitate poate institui, în
raport cu numărul creditorilor din tabelul preliminar de creanţe,
un comitet al creditorilor din 3 sau 5 reprezentanţi ai creditorilor
cu cele mai mari ca valoare creanţe garantate sau creanţe
chirografare.
Membrii comitetului creditorilor vor alege un preşedinte.
La prima lor adunare, creditorii pot decide menţinerea sau
dizolvarea comitetului instituit de instanţa de judecată.
Dacă adunarea creditorilor nu decide altfel, comitetul
creditorilor are următoarele atribuţii: analizează situaţia
debitorului şi face recomandări adunării creditorilor cu privire la
continuarea activităţii debitorului şi la planurile de restructurare
365
propuse; negociază cu administratorul insolvabilităţii/lichidatorul

care doreşte să fie desemnat de către creditori condiţiile numirii
şi recomandă adunării creditorilor astfel de numiri; ia cunoştinţă
de rapoartele administratorului insolvabilităţii/lichidatorului, le
analizează şi le contestă, după caz; întocmeşte rapoarte sau dări
de seamă despre măsurile luate de administratorul
insolvabilităţii/lichidator şi despre efectele acestora, le prezintă
adunării creditorilor şi le propune motivat şi alte măsuri; solicită
ridicarea dreptului de administrare al debitorului; obligă
administratorul insolvabilităţii/lichidatorul să introducă acţiuni
pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial făcute de
debitor în dauna creditorilor; solicită administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului sau instanţei de insolvabilitate
convocarea adunării creditorilor, aprobă ordinea ei de zi,
participă la adunare şi rezolvă alte probleme aferente pregătirii şi
ţinerii adunării creditorilor; aprobă valoarea estimativă a
bunurilor din masa debitoare valorificată; decide distribuirea
intermediară a masei debitoare şi constituirea de mijloace în
fondurile de rezervă necesare acoperirii cheltuielilor viitoare ale
procesului de insolvabilitate; aprobă fondul sau normativele de
retribuire a personalului societăţii aflate în proces de
insolvabilitate; aprobă bilanţurile contabile; aprobă regulamentele
necesare desfăşurării procedurilor de insolvabilitate; hotărăște
deschiderea, transformarea sau lichidarea filialelor şi a
reprezentanţelor societăţii aflate în proces de insolvabilitate,
numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora;
aprobă normativele privind devizele de cheltuieli; stabileşte lista
de date care constituie secretul comercial al debitorului şi aprobă
regulamentul privind secretul comercial; rezolvă problemele ce
ţin de participarea debitorului la fondarea şi la activitatea
întreprinderilor, de modul şi de sursele de finanţare a cheltuielilor
aferente fondării şi activităţii lor; rezolvă problemele ce ţin de
încheierea tranzacţiilor de proporţii prevăzute la art.69; rezolvă
366
DREPTUL AFACERILOR
alte probleme, atribuite de Legea insolvabilităţii şi/sau de

hotărîrile adunării creditorilor.
Comitetul creditorilor se întruneşte în şedinţe lunar, la
iniţiativa preşedintelui său ori la cererea administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului, după caz, ori a cel puţin 2 membri
şi ori de cîte ori este necesar. Şedinţa comitetului creditorilor are
cvorum şi este deliberativă dacă întruneşte majoritatea
membrilor acestuia.
Fiecare membru al comitetului creditorilor deţine un singur
vot. Nu se admite transmiterea votului către un alt membru al
comitetului sau către un terţ.
Hotărîrea comitetului creditorilor se ia cu votul majorităţii
membrilor prezenţi la şedinţă. În caz de paritate de voturi, cel al
preşedintelui este decisiv.
Hotărîrea comitetului creditorilor este obligatorie pentru
toate persoanele antrenate în procedurile de insolvabilitate, de
faliment sau de restructurare a debitorului şi acţionează în partea
ce nu contravine hotărîrilor adunării creditorilor şi ale instanţei
de insolvabilitate.
Orice creditor, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul pot
contesta hotărîrea comitetului creditorilor la prima adunare a
creditorilor, iar hotărîrea adunării creditorilor poate fi contestată
în instanţa de insolvabilitate.
Membrii Comitetului creditorilor acordă sprijin
administratorului insolvabilităţii/lichidatorului şi supraveghează
activitatea acestuia.
Alte organe de stat autorizate. Aceste organe, în cadrul
procedurii de insolvabilitate, au un rol pasiv în coraport cu
creditorii, în mod individual, sau cu creditorii în mod colectiv
prin organele lor.
Printre aceste organe care participă doar la unele chestiuni
fără a avea drepturile depline pe care le au creditorii, putem
menţiona:
367
- organele administraţiei publice centrale de specialitate în

cazul intentării procedurii de insolvabilitate în privinţa
întreprinderii de stat care a fost fondată de către acest organ, sau
a întreprinderii în al cărei capital social statul deţine mai mult de
35% din pachetul de acţiuni (de exemplu: Ministerul Agriculturii
şi Industriei Alimentare al Republicii Moldova în cazul
insolvabilităţii întreprinderilor de stat din domeniul agriculturii
etc.);
- organele administraţiei publice locale în cazul intentării
procedurii de insolvabilitate în privinţa întreprinderii municipale;
- organul de stat autorizat să reglementeze activitatea de
asigurare, autoritatea de stat abilitată cu funcţii de reglementare
pe piaţa valorilor mobiliare (de exemplu: Comisia Naţională a
Pieţei Financiare).
Aceste organe, în cadrul procedurii de insolvabilitate, dispun
de: dreptul de a solicita destituirea administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului (alin.(1) art.71); dreptul de a
propune planul procedurii de restructurare în cazul insolvabilităţii
întreprinderilor de importanţă vitală pentru economia naţională
(lit.c) alin.(1) art.188); dreptul de a depune cerere introductivă de
intentare a procesului de insolvabilitate în privinţa societăţilor de
asigurări (alin.(1) art.236); obligaţia de a participa la examinarea
cauzelor de insolvabilitate a societăţilor de asigurări (alin.(2)
art.236); dreptul de a depune cerere introductivă de intentare a
procesului de insolvabilitate în privinţa participanţilor
profesionişti la piaţa valorilor mobiliare (alin.(1) art.241);
obligaţia de a participa la examinarea cauzelor de insolvabilitate
a participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare (alin.(2)
art.241); dreptul de a depune cerere introductivă de intentare a
procesului de insolvabilitate în privinţa asociaţiilor de economii
şi împrumut (alin.(1) art.245); obligaţia de a participa la
examinarea cauzelor de insolvabilitate a asociaţiilor de economii
şi împrumut (alin.(2) art.245) şi altele.
368
DREPTUL AFACERILOR
Instanţa de judecată (de insolvabilitate). Instanţa de

judecată joacă unul din rolurile principale, fiind un diriguitor al
participanţilor la procesul de insolvabilitate, intermediar între
interesele creditorilor, administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului şi al debitorului insolvabil. Instanţa
de judecată are menirea să verifice legalitatea acţiunilor tuturor
acestor participanţi, inclusiv şi a Administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului care acţionează din numele statului,
avînd atribuţii similare executorului judecătoresc.
Potrivit competenţei materiale, instanţele competente în
materie de insolvabilitate sînt Curţile de Apel.
Conform literaturii de specialitate 262 şi din conţinutul Legii
nr.149/2012 putem distinge, pentru instanţa de judecată, atribuţii
jurisdicţionale şi atribuţii de administrare.
Atribuţiile jurisdicţionale se exprimă prin dreptul instanţei de
judecată de a se expune pe circumstanţele relevante pentru
procesul de insolvabilitate, prin adoptarea de acte judecătoreşti.
În conformitate cu prevederile art.7 al Legii nr.149/2012,
dispozitivul hotărîrilor şi încheierilor instanţei de judecată
urmează să fie publicate de ea în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova.
Atribuţiile de administrare nu necesită adoptarea unor acte
judecătoreşti, dar, luînd în considerare complexitatea şi durata
procesului de insolvabilitate, ele trebuie exercitate în faţa
instanţei de judecată sau instanţa ia act de anumite acţiuni,
anexînd la materialele dosarului actele necesare efectuării unor
acţiuni sau actele despre acţiun ile săvîrşite. La categoria
atribuţiilor de administrare se atribuie:
- conducerea adunării de validare a creanţelor;
- verificarea din oficiu a legalităţii hotărîrii adunării
creditorilor;
- primirea rapoartelor de la administrator;
262 N.Roşca, S.Baieş, Op.cit., p.386.

369
- consultarea registrului în care administratorul

consemnează operaţiunile efectuate;
- ţinerea registrului cauzelor de insolvabilitate;
- îndosarierea registrului creditorilor şi inventarului
masei debitoare;
- primirea executării creanţelor de la debitor;
- primirea listei de distribuire a masei debitoare;
- depunerea sumelor rezervate pe contul de depozit
al instanţei.
§3. Intentarea procesului de insolvabilitate

Procesul judiciar de insolvabilitate parcurge mai multe etape:
depunerea cererii introductive, admiterea cererii introductive,
dispunerea unor măsuri de asigurare, realizarea măsurilor de
asigurare şi întreprinderea unor măsuri preliminare intentării
procesului, examinarea cererii introductive şi adoptarea unui act
judiciar sau adoptarea hotărîrii de intentare a procesului de
insolvabilitate şi încheierea de respingere a cererii introductive.
Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa
temeiului general şi special.
Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate
este incapacitatea de plată a debitorului. În literatura juridică s-a
arătat că încetarea plăţilor este împrejurarea care declanşează
procedura de insolvabilitate şi care constă în imposibilitatea
debitorului de a-şi manifesta capacitatea de plată a datoriilor sale
comerciale.
Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate
este supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul
reclamat este o persoană juridică responsabilă de creanţele
creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest caz, la baza
evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea
activităţii lui dacă este posibil aşa ceva conform circumstanţelor.
Pentru determinarea existenţei temeiului de intentare a
procesului de insolvabilitate se iau în considerare: mărimea
370
DREPTUL AFACERILOR
obligaţiilor contractuale ale debitorului, inclusiv a datoriilor

pentru credite plus dobînda (penalităţile pentru neexecutarea
acestor obligaţii nu se iau în calcul la determinarea valorii lor);
mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege,
fără penalităţi şi alte sancţiuni
371
-
financiare. Creanţele creditorilor se consideră validate conform
pre vederilor legii.263
Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii
de intentare a procesului de insolvabilitate (denumită cerere
introductivă). Potrivit art.12 al Legii insolvabilităţii, dreptul de a
depune cererea introductivă îl au debitorul, creditorii şi alte
persoane indicate în lege, şi anume: Inspectoratul de Stat pentru
Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii,
Comisia Naţională a Pieţei Financiare.
Debitorul este în drept să depună cerere introductivă în
situaţia în care există pericolul intrării lui în incapacitate de plată
cînd, în mod previzibil, nu-şi va putea executa obligaţiile
pecuniare la scadenţă. În cazul în care debitorul nu este persoană
fizică, dreptul de a depune cerere introductivă în numele acestuia
îl are organul executiv, persoana care are dreptul de reprezentare
a debitorului, asociaţii cu răspundere nelimitată şi lichidatorii
debitorului.
Debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă:
executarea integrală a creanţelor scadente ale unui sau ale mai
multor creditori poate cauza imposibilitatea satisfacerii integrale
la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori; în cadrul lichidării,
care se efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul
nu poate satisface integral creanţele creditorilor.
În cererea introductivă a debitorului trebuie să fie indicate:
codul fiscal şi numerele tuturor conturilor bancare ale
debitorului; valoarea creanţelor creditorilor, mărimea dobînzilor
şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenele de
executare a acestora, cu specificarea sumei creanţelor decurgînd
din daunele cauzate vieţii şi sănătăţii, precum şi a creanţelor
salariale faţă de angajaţii debitorului; suma datoriilor la bugetul
public naţional; motivarea temeiului insolvabilităţii; date despre
263 G.Margineanu, L.Margineanu, Op.cit., p.534.
372
DREPTUL AFACERILOR
-
cererile de chemare în judecată a debitorului, primite spre
examinare de instanţele de judecată, precum şi despre titlurile
executorii asupra bunurilor debitorului; date despre bunurile
debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele lui;
candidatura propusă la funcţia de administrator al insolvabilită
ţii/lichidator.
În cerere, debitorul poate solicita şi motiva aplicarea planului
La cererea introductivă a debitorului se anexează: copia de
pe statutul debitorului sau de pe contractul lui de asociere; lista
participanţilor (membrilor) debitorului; bilanţul contabil la data
ultimului raport financiar; documentele care atestă componenţa şi
valoarea bunurilor debitorului persoană fizică (întreprinzător
individual); datele din registrele publice despre bunurile
debitorului, inclusiv despre bunurile lui gajate; lista creditorilor şi
debitorilor, cu specificarea datoriilor creditoare şi debitoare, a
adreselor şi datelor de identificare ale creditorilor şi debitorilor;
dovada notificării proprietarului, a cărui lipsă nu împiedică
admiterea spre examinare a cererii introductive.
Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un
interes legitim în intentarea procesului de insolvabilitate şi îşi
poate argumenta creanţele şi temeiurile de intentare a procesului
de insolvabilitate.
Creditorul depune cerere introductivă numai după notificarea
prealabilă a debitorului.
În cererea introductivă a creditorului trebuie să fie indicate:
denumirea (numele şi prenumele) creditorului şi a debitorului,
sediul, (adresa) şi alte date de identificare ale acestora; suma
creanţelor creditorului, mărimea dobînzilor şi penalităţilor
aferente; temeiul creanţelor şi termenul executării lor; menţiuni
despre alte probe ce confirmă creanţa creditorului; propunerea
candidaturii la funcţia de administrator provizoriu pe perioada de
373
-
observaţie a debitorului; alte date, considerate de creditor ca fiind
necesare pentru examinarea cererii.
Persoana care depune în mod intenţionat, fără existenţa unui
temei de insolvabilitate, o cerere de intentare a procesului de
insolvabilitate contra debitorului pentru a-i aduce prejudicii
reputaţiei lui comerciale este obligată la plata despăgubirilor
conform legii.
Cererea introductivă poate fi retrasă, de către cel care a de
pus-o, pînă la adoptarea hotărîrii privind intentarea procesului de
insolvabilitate sau de respingere a cererii.
În termen de cel mult 3 zile de la primire, instanţa de
insolvabilitate emite încheierea prin care admite spre examinare
cererea introductivă şi pune debitorul în perioada de observaţie.
Totodată, în conformitate cu art.24 al Legii nr.149/2012, instanţa
de judecata aplică următoarele masuri de asigurare a acţiunii:
numeşte un administrator provizoriu; dispune înlăturarea
debitorului de la gestionarea patrimoniului sau emite prescripţia
ca deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar cu
acordul prealabil al administratorului provizoriu; pune sub
sechestru corespondenţa comercială a debitorului; suspendă
executarea silită asupra bunurilor debitorului; pune sub
interdicţie înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale sau
decide ca acestea să poată fi înstrăinate doar cu învoirea expresă
a administratorului provizoriu; aplica sechestrul pe toate bunurile
debitorului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane;
suspendă urmăririle individuale ale creditorilor şi executările
silite asupra bunurilor debitorului, precum şi curgerea prescripţiei
dreptului de a cere executarea silită a creanţelor acestora contra
debitorului.
Instanţa de judecată dispune administratorului provizoriu să
notifice imediat despre aplicarea măsurilor de asigurare în toate
registrele publice, inclusiv în Registrul de stat al întreprinderilor
374
DREPTUL AFACERILOR
-
şi Registrul de stat al Persoanelor Juridice şi al Întreprinzătorilor
Individuali, în Registrul bunurilor imobile şi în alte registre în
care se înregistrează gajul, băncile, organele cadastrale teritoriale,
autorităţile vamale, oficiile poştale, staţiile de cale ferată etc.
Cererea introductivă se examinează, de regulă, în şedinţă, la
care sînt invitaţi: debitorul, creditorii cunoscuţi instanţei,
administratorul provizoriu, alte persoane interesate.
Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate va
include: denumirea (numele şi prenumele), sediul (adresa),
domeniul de activitate al debitorului; numele, prenumele şi
adresa administratorului; locul, data şi ora şedinţei de validare a
mărimii crean-
375
ţelor (şedinţa de validare) şi, după caz, locul, data şi ora adunării
creditorilor de audiere a raportului administratorului
insolvabilităţii (şedinţa de raportare); ora intentării procesului de
insolvabilitate; componenţa comitetului creditorilor instituit
potrivit art.60 al Legii nr.149/2012.
Prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate se
desemnează administratorul insolvabilităţii.
Dispozitivul hotărîrii de intentare a procedurii de
insolvabilitate se remite spre publicare de către administratorul
insolvabilităţii, în termen de 2 zile lucrătoare din data adoptării,
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Instanţa de judecată
poate dispune publicarea dispozitivului hotărîrilor şi în ziarele
locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau unde sînt
concentrate sediile celor mai mulţi creditori.
Hotărîrea produce efecte juridice care privesc atît drepturile
şi obligaţiile debitorului insolvabil, cît şi ale creditorilor
debitorului insolvabil.
Potrivit art.75 al Legii nr.149/2012, din momentul intentării
procesului de insolvabilitate:
a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se
suspendă;
b) achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar
gestionat de administratorul insolvabilităţii/lichidator;
c) orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată
numai de administratorul insolvabilităţii/lichidator, cu
autorizarea adunării sau a comitetului creditorilor;
d) calcularea plăţilor aferente (dobînda, comisionul de
angaja-
ment, fondul de risc şi penalitatea) creditelor acordate debitorului
de către Ministerul Finanţelor, precum şi a plăţilor aferente
sumelor dezafectate din bugetul de stat întru onorarea garanţiilor
de stat, se suspendă;
376
DREPTUL AFACERILOR
e) calcularea penalităţilor, dobînzilor şi altor plăţi aferente
dato-
riilor creditoare ale debitorului se întrerupe;
f) sechestrarea patrimoniului debitorului, alte măsuri de
asigurare sau de limitare a debitorului, administratorului
insolvabilităţii/ lichidatorului în dreptul de administrare şi de
valorificare a masei debitoare aplicate de alte instanţe de
judecată sau de organele abilitate în acest sens se anulează de
drept şi se aplică în exclusivitate numai de către instanţa de
judecată care a intentat procedura de insolvabilitate.
Administratorul insolvabilităţii poate interzice în scris
persoanelor care închiriază, iau cu împrumut, păstrează sau
folosesc în orice alt mod bunurile debitorului să efectueze
operaţiuni cu aceste bunuri.
În literatura de specialitate se analizează şi o clasificare
teoretică a efectelor intentării procesului de insolvabilitate.
Efectele juridice ce privesc drepturile şi obligaţiile
debitorului insolvabil: debitorul pierde dreptul de folosinţă, de
dispunere şi de administrare a patrimoniului, drepturile şi
obligaţiile lui trecînd la administratorul insolvabilităţii desemnat
de instanţa de judecată; decontările cu debitorul insolvabil se
efectuează numai printr-un cont special, deschis de
administratorul insolvabilităţi; debitorul insolvabil nu este în
drept să acorde garanţii de executare a obligaţiilor (să depună
bunuri în gaj sau ipotecă); orice garanţie de executare a
obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu
autorizarea adunării sau a comitetului creditorilor; procesele
judiciare aflate în curs de judecare, în care debitorul are calitatea
de reclamant, vor fi preluate de administrator; orice garanţie de
executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator,
cu autorizarea adunării sau a comitetului creditorilor; debitorul
este obligat să prezinte explicaţiile şi informaţiile necesare pentru
adoptarea unei decizii privind examinarea cererii; debitorul are
377
dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele instanţei de

insolvabilitate, la adunarea creditorilor şi/sau la şedinţele
comitetului creditorilor; debitorul este obligat să dea informaţii şi
lămuriri instanţei de judecată, administratorului, comitetului
creditorilor şi adunării creditorilor asupra raporturilor relevante
pentru procesul de insolvabilitate, să le aducă la cunoştinţă
faptele de natură să atragă răspundere pentru o infracţiune sau
contravenţie; în caz de eschivare a debitorului de la îndeplinirea
obligaţiilor, instanţa de judecată, la cererea administratorului, a
adunării sau a comitetului creditorilor ori din oficiu, poate ridica
debitorului dreptul de administrare a patrimoniului, dacă acesta
dispune de el, îi poate interzice să părăsească localitatea de
reşedinţă fără permisiunea expresă a instanţei sau poate aplica
alte măsuri de asigurare; pe perioada derulării procesului de
insolvabilitate intentat la cererea creditorilor, debitorul nu poate
fi membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a unei
persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al
unei întreprinderi individuale ori administrator într-un proces de
insolvabilitate; corespondenţa adresată debitorului va fi
recepţionată de administrator, care este în drept să reţină
corespondenţa referitoare la activitatea comercială a debitorului.
Efectele juridice care privesc drepturile şi obligaţiile
creditorilor debitorului insolvabil: creanţele de natură
contractuală pe care le au creditorii faţă de debitor se consideră
ajunse la scadenţă la data intentării procesului de insolvabilitate;
se interzice executarea silită faţă de debitor şi bunurile acestuia;
executarea se face numai în procesul de insolvabilitate conform
clasei şi rangului de creditor; examinarea tuturor acţiunilor
judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra
debitorului şi bunurilor acestuia se suspendă; cerinţele
patrimoniale împotriva debitorului insolvabil pot fi înaintate
numai în instanţa judecătorească care duce procesul de
insolvabilitate; înaintarea creanţelor de către creditori are loc în
378
DREPTUL AFACERILOR
strictă conformitate cu reglementările privind procesul de
insolvabilitate.
§4.Procedura de faliment
Procedura generală a falimentului. După intentarea
procedurii de insolvabilitate, debitorul insolvabil poate merge în
una din următoarele proceduri:
1. de faliment – ceea ce presupune lichidarea patrimoniului
debitorului şi repartizarea înt re creditori a banilor obţinuţi;
2. de restructurare – ceea ce presupune elaborarea,
aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan complex de
măsuri în vederea remedierii financiare şi economice a
debitorului şi achitării datoriilor acestuia conform programului de
plată a creanţelor.
Aplicarea uneia din aceste proceduri depinde de starea
economico-financiară a debitorului şi de hotărîrea adunării
creditorilor debitorului insolvabil.
Procedura falimentului. Instanţa de insolvabilitate decide
prin încheiere intrarea imediată în faliment, dar nu mai tîrziu de 5
zile lucrătoare, în următoarele cazuri:
a) debitorul nu şi-a declarat intenţia de a se restructura sau
este
decăzut din dreptul de a propune un plan al procedurii de
restructurare, iar creditorii nu cer restructurarea lui;
b) niciunul dintre participanţii la procedură nu a propus un
plan al procedurii de restructurare, în condiţiile şi termenele
stabilite de prezenta lege, sau niciunul dintre planurile propuse nu
a fost acceptat şi confirmat;
c) debitorul şi-a declarat intenţia de a se restructura, dar nu a
propus în termen un plan de restructurare ori planul lui nu a fost
acceptat şi confirmat;
379
d) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sînt

îndeplinite în condiţiile stipulate în planul confirmat sau
activitatea debitorului desfăşurată pe parcursul restructurării
aduce pierderi masei debitoare;
e) adunarea creditorilor a aprobat raportul administratorului
in-
solvabilităţii în care se propune intrarea debitorului în faliment.
Prin aceeaşi încheiere, instanţa de judecată va dispune
dizolvarea societăţii debitoare şi va desemna un lichidator cu
stabilirea atribuţiilor acestuia şi valorificarea şi lichidarea masei
debitoare.
Lichidarea averii debitorului este acea etapă a proce sului de
insolvabilitate în cadrul căreia bunurile din averea debitorului se
transformă în valoare economică, într-o sumă de bani, care este
distribuită creditorilor pentru stingerea masei pasive.
În procedura de faliment, atribuţiile administratorului
insolvabilităţii sînt preluate de lichidator.
Procedura de faliment parcurge mai multe etape:
1. Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra
averea
Prin hotărîrea instanţei de judecată privind intentarea
procesului de insolvabilitate, instanţa decide de a înlătura
conducerea debitorului de la gestionarea averii întreprinderii
insolvabile, acest drept fiind transmis administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului.
2. Sigilarea şi inventarierea bunurilor care fac parte
din averea lui
La această măsură recurge lichidatorul cu scopul de a asigura
integritatea masei debitoare.
După intentarea procesului de insolvabilitate instanţa de
judecată va dispune punerea sub sechestru a bunurilor care fac
parte din averea debitorului.
380
DREPTUL AFACERILOR
Vor fi puse sub sigilii: spaţiile în care se află bunurile din
averea debitorului (magazinele, magaziile, depozitele, unităţile de
producţie); spaţiile în care se află registrele (cu excepţia celor
contabile) şi documentele societăţii (birourile administraţiei);
corespondenţa comercială (corespondenţa deţinută de oficiile
poştale, staţiile de cale ferată, antrepozite, depozite portuare şi
alte locuri de înmagazinare).
Nu vor fi puse sub sigilii: bunurile care trebuie vîndute de
urgenţă, spre a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea de
valoare; registrele de contabilitate, care trebuie să fie verificate;
cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau cu scadenţa
apropiată; numerarul, care va fi depus la bancă, în contul averii
debitorului.
Potrivit art.108 al Legii nr.149/2012, lichidatorul trebuie să
întocmească un inventar al tuturor bunurilor corporale şi
incorporale care aparţin masei debitoare. Inventarul este întocmit
de o comisie de inventariere constituită de lichidator din
reprezentanţi ai creditorilor sau din specialişti/experţi în
domeniu, în prezenţa debitorului, dacă nu se cauzează o întîrziere
dezavantajoasă. Actul de inventar este semnat de lichidator, de
membrii comisiei de inventariere şi, după caz, de către debitor
prin reprezentantul său desemnat în procedura de insolvabilitate.
Conform alin.(1) art.39 al Legii insolvabilităţii, masa
debitoare cuprinde toate bunurile debitorului la data intentării
procesului de insolvabilitate, precum şi cele pe care el le
dobîndeşte şi le recuperează pe parcursul procesului.
Conform Standardului Naţional de Contabilitate, sînt incluse
în bilanţul contabil: active nemateriale (imobilizări necorporale);
active materiale (mijloace fixe) (imobilizări corporale); active
financiare; stocuri de mărfuri şi materiale; conturile debitorilor
privind operaţiile de comerţ şi alte operaţii; investiţii financiare;
mijloace băneşti; capital propriu; datorii financiare; conturile
creditorilor privind operaţiile comerciale şi alte operaţii.
381
La alin.(1) art.40 al Legii insolvabilităţii se stabileşte că nu se

includ în masa debitoare bunurile scoase din circuitul civil,
bunurile care nu sunt pasibile de executare silită şi drepturile
patrimoniale inalienabile ale debitorului.
Art.104, 105 ale Legii nr.149/2012 prevăd posibilitatea
completării masei debitoare ca rezultat al anulării actelor juridice,
încheiate de debitor pînă la intentarea procesului de
insolvabilitate.
3. Înaintarea şi validarea creanţelor
Conform alin.(1) art.140 al Legii insolvabilităţii, dacă
creditorul are o creanţă faţă de debitor anterior datei deschiderii
procedurii, creditorul înaintează în scris creanţa, indiferent de
tipul ei, printr-o cerere de admitere a creanţelor adresată instanţei
de judecată care examinează cauza de insolvabilitate a
debitorului. Cererile de admitere a creanţelor se consemnează
într-un registru, care se păstrează în instanţă.
Cererea de admitere a creanţei se depune în termenul stabilit
în hotărîrea de deschidere a procedurii sau în termenul indicat în
notificarea administratorului provizoriu. Termenul-limită pentru
creditori privind înregistrarea cererii de admitere a creanţelor în
vederea întocmirii tabelului preliminar este de 30 de zile
calendaristice, iar pentru întocmirea tabelului definitiv – de 45 de
zile calendaristice de la data intrării în procedură.
Cererea de validare a creanţelor trebuie să conţină:
- numele/denumirea creditorului şi
domiciliul/sediul acestuia;
- suma datorată;
- temeiurile de fapt şi de drept ale creanţei;
- drepturile de preferinţă sau garanţiile reale de care
se bucură creanţa.
La cerere se vor anexa documentele justificative cu privire la
creanţă şi cu privire la garanţii.
382
DREPTUL AFACERILOR
Examinînd cererile creditorilor, instanţa de judecată verifică
legalitatea şi temeinicia actelor anexate la cerere, verifică
legalitatea efectuării calculelor mărimii cerinţelor, ia în
considerare contestaţiile, dacă acestea au parvenit, şi în baza
acestora stabileşte creanţa şi dispune în ce ordine va fi
înregistrată şi achitată ulterior, conform art.43 al Legii
insolvabilităţii.
Cererile de înaintate a creanţelor vor fi examinate la şedinţa
de validare.
Conform alin.(6) art.143 al Legii insolvabilităţii, o creanţă
acceptată şi inclusă de administratorul insolvabilităţii/lichidator
în tabelul definitiv al creanţelor se consideră validată dacă, cu cel
puţin 3 zile lucrătoare înainte de şedinţa de validare, nu a fost
contestată de debitor sau de un creditor ori dacă contestaţia
ridicată a fost înlăturată. Contestaţia debitorului nu se opune
validării creanţei.
În dependenţă de faza procedurii de insolvabilitate,
administratorul insolvabilităţii/lichidatorul va întocmi şi depune
în instanţa de insolvabilitate tabelul preliminar de creanţe, tabelul
definitiv de creanţe, tabelul definitiv consolidat.
Înregistrarea în tabel are pentru creanţele validate, conform
valorii şi rangului lor, efectul unei hotărîri definitive şi
irevocabile pentru administratorul insolvabilităţii/lichidator şi
pentru toţi creditorii.
4. Evaluarea patrimoniului
Evaluarea patrimoniului debitorului se efectuează luîndu-se
în considerare valoarea lui la momentul efectuării estimării.
Art.111 al Legii insolvabilităţii stabileşte că după intentarea
procedurii de insolvabilitate sau iniţierea procedurii falimentului,
administratorul insolvabilităţii/lichidatorul trebuie să efectueze,
într-un raport, o evaluare sistematizată, de ansamblu, a bunurilor,
în care se vor specifica şi se vor juxtapune bunurile din masa
debitoare şi obligaţiile debitorului. Pentru evaluarea bunurilor, se
383
vor aplica prevederile art.108, iar pentru sistematizarea

obligaţiilor – prevederile art.110 în modul corespunzător.
După ce a fost întocmit raportul evaluării de ansamblu a
bunurilor, instanţa de insolvabilitate poate cere debitorului, la
sesizarea administratorului insolvabilităţii/lichidatorului sau a
unui creditor, explicaţii privind plenitudinea evaluării bunurilor.
Chestiunea privind atragerea unor experţi în lucrările de
evaluare este pe seama lichidatorului şi a adunării creditorilor.
Din momentul inventarierii lichidatorul devine responsabil de
bunurile incluse în acest act şi el trebuie să ia toate măsurile care
se impun pentru conservarea bunurilor.
5. Vînzarea masei debitoare.
Vînzarea bunurilor masei debitoare începe imediat după
finisarea procesului de inventariere şi evaluare a masei debitoare,
de pe urma cărora ar putea fi posibil de stabilit preţul de lichidare
al bunurilor expuse comercializării, inclusiv depunerile băneşti şi
activele nemateriale şi, totodată, de stabilit suma financiară la
care vînzătorul ar putea conta într-o conjunctură optimă.
Vînzarea masei debitoare o efectuează nemijlocit lichidatorul
prin intermediul licitaţiilor publice, negocierilor directe sau prin
concurs, după caz.
Vînzarea bunurilor masei debitoare se realizează de
lichidator, în sarcina lui fiind pusă obligaţia de a vinde bunurile
incluse în masa debitoare, astfel încît să asigure satisfacerea
maximală a creanţelor creditorilor. Regulile de vînzare a
bunurilor din masa debitoare sunt stabilite de prevederile art.117-
131ale Legii nr.149/2012 care prevăd reguli stricte necesare de a
fi respectate, sub sancţiunea nulităţii.
Bunurile masei debitoare pot fi vîndute fracţionat (părţi ale
patrimoniului), sau ca complex patrimonial unic.
Prin „parte a patrimoniului debitorului” se înţelege diverse
obiecte aflate la balanţa debitorului. Filialele şi alte structuri
organizatorice ale societăţii nu pot fi atribuite la părţi ale
384
DREPTUL AFACERILOR
patrimoniului debitorului. Vînzarea filialelor sau reprezentanţelor
prezintă varietăţi de vînzare a întreprinderii, de aceea modalitatea
vînzării lor cade sub incidenţa prevederilor art.129 al Legii
insolvabilităţii.
Dacă în masa debitoare sînt bunuri perisabile (cum ar fi
fructele, legumele sau alte produse ale căror păstrare este
imposibilă), lichidatorul va purcede urgent la vînzarea lor pentru
a obţine preţul maxim.
Dacă în masa debitoare există bunuri afec tate unor garanţii
reale, constituite în favoarea cre ditorilor garantaţi (cum ar fi
bunuri grevate prin gaj, ipotecă sau alte privilegii speciale asupra
unor bunuri mobile sau imobile, create în condiţiile dreptului
comun), lichidatorul trebuie să informeze credi torul garantat
despre intenţia sa de a vinde bunul.
Creditorului i se permite să se pronunţe în term en de 7 zile
de la primirea notificării asupra posibilităţii de valorificare cît
mai avantajoasă a bunului. Dacă creditorul garant at consideră că
poate valorifica mai avantajos bun ul, instanţa de judecată, după
audierea creditorului şi administratorului, decide asupra
transmiterii în posesie a bunului către creditor, stabilindu-i conco
mitent şi termenul de valorificare a bunului.
Art.129 al Legii insolvabilităţii stabileşte că în cadrul
procedurii de insolvabilitate, al procedurii falimentului sau al
procedurii de restructurare, întreprinderea (afacerea) debitorului
poate fi înstrăinată ca un complex patrimonial unic doar cu
acordul expres al adunării creditorilor. Această posibilitate de
vînzare a masei debitoare este stabilită reieşind din interesul de a
fi menţinut un subiect de drept al cărui menire ar fi participarea
în continuare în circuitul comercial.
În cadrul vînzării întreprinderii, se înstrăinează toate tipurile
de bunuri destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv
terenurile, clădirile şi alte construcţii, utilajele, inventarul,
materiile prime, producţia, lucrările şi serviciile (denumirea de
385
firmă, mărcile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte

drepturi exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor
şi obligaţiilor intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă
de debitor la data intentării procesului de insolvabilitate, dacă
legea nu stabileşte altfel.
În cazul vînzării întreprinderii, toate contractele de muncă
valabile la momentul vînzării îşi păstrează valabilitatea, iar
cumpărătorul devine succesor al drepturilor şi obligaţiilor
patronului.
Vînzarea întreprinderii are loc prin licitaţie sau concurs dacă
adunarea sau comitetul creditorilor nu stabileşte altfel.
La alin.(8) art.129 al Legii nr. 149/2012 se prevede expres că
administratorul publică avizul privind vînzarea întreprinderii
debitorului prin licitaţie sau concurs conform prevederilor art.6.
Persoana care a cîştigat licitaţia şi organizatorul vînzării
semnează în ziua licitaţiei un proces-verbal cu valoare de
contract.
6. Repartizarea masei debitoare între creditori
După transformarea în bani a bunurilor din masa debitoare
procedura judiciară a insolvabilităţii intră în faza finală –
distribuirea sumelor între creditori, atingîndu-se astfel scopul
principal al procesului de insolvabilitate.
La alin.(1) art.150 al Legii nr.149/2012 se prevede că
executarea creanţelor creditorilor poate începe doar după şedinţa
de validare.
La fiecare 3 luni, calculate de la data la care începe
valorificarea masei debitoare, administratorul
insolvabilităţii/lichidatorul prezintă comitetului creditorilor spre
aprobare un raport asupra fondurilor obţinute din valorificare şi
din încasarea de creanţe şi un plan de distribuţie între creditori.
Raportul va prevedea şi plata remuneraţiei sale şi a celorlalte
cheltuieli aferente procesului.
386
DREPTUL AFACERILOR
Distribuirea către creditorii chirografari se face în
dependenţă de existenţa mijloacelor băneşti în masa debitoare.
Creditorii de rang inferior nu vor fi luaţi în considerare la
distribuirile intermediare.
Înaintea fiecărei distribuiri, lichidatorul depune în instanţa de
judecată lista creanţelor care vor fi satisfăcute, indicînd sumele
care urmează să fie plătite. Creditorii au acces nelimitat la această
listă.
387
-
Art.43 al Legii insolvabilităţii prevede expres ordinea de
execu tare a creanţelor chirografare.
Creanţele chirografare se execută conform rangului acestora.
Creanţele următorului rang se execută numai după executarea în
totalitate a creanţelor rangului precedent; în caz de insuficienţă a
masei debitoare, distribuirea bunurilor în cadrul aceluiaşi rang se
efectuează proporţional.
Prevederile respective se aplică în modul corespunzător şi
pentru clasele de creditori de rang inferior.
La distribuirea intermediară, comitetul creditorilor stabileşte
cota de distribuire la propunerea administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului. Dacă nu este constituit un comitet
al creditorilor, cota de distribuire o stabileşte administratorul
insolvabilităţii/lichidatorul.
Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul informează
creditorii despre cota care urmează să le fie distribuită.
Dacă, la distribuirea finală, creanţele tuturor creditorilor au
fost satisfăcute în volum total, administratorul
insolvabilităţii/lichidatorul transmite surplusul către debitor.
Dacă debitorul este persoană juridică, administratorul
insolvabilităţii/ lichidatorul transmite fiecărui participant partea
din surplus care i-ar fi revenit în cazul lichidării în afara
procesului de insolvabilitate.
7. Încetarea procesului de insolvabilitate
Potrivit art.175 al Legii nr.149/2012, după terminarea
distribuirii finale a masei debitoare, instanţa de insolvabilitate
pronunţă hotărîre de încetare a procesului de insolvabilitate şi
radiere a debitorului din registru.
Dispozitivul hotărîrii de încetare a procesului de
insolvabilitate va fi publicat conform art.7. În două săptămîni de
la data publicării, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul
prezintă Registrului de Stat al Persoanelor Juridice şi al
388
DREPTUL AFACERILOR
-
Întreprinzătorilor Individuali hotărîrea instanţei de judecată care
serveşte drept temei pentru radierea debitorului din acest registru.
Din momentul radierii sale din Registrul de Stat al Persoanelor
Juridice şi al Întreprinzătorilor individuali, debitorul este
considerat lichidat.
În cazul cînd procesul de insolvabilitate a încetat, iar după
adu narea de distribuire finală anumite sume rezervate au devenit
libere, anumite sume plătite din masa debitoare au fost restituite
din diverse motive ori au fost descoperite bunuri care aparţin
masei debitoare, instanţa de judecată hotărăşte o distribuire
suplimentară după încetarea procesului de insolvabilitate la
cererea administratorului, a unui creditor chirografar sau din
oficiu.
După dispunerea distribuirii ulterioare, administratorul
insolvabilităţii/lichidatorul distribuie, conform listei finale,
produsul din realizarea bunului descoperit. Administratorul
insolvabilităţii/ lichidatorul prezintă instanţei de judecată raportul
cu privire la distribuirea masei debitoare.
Procedura simplificată a falimentului. Prin procedură
simplificată a falimentului se înţelege acea procedură în care
debitorul intră direct în procedura de faliment după o perioadă de
observaţie sau odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate.
Potrivit alin.(1) art.134 al Legii insolvabilităţii, procedura
simplificată a falimentului se aplică debitorilor aflaţi în stare de
insolvabilitate care se încadrează în una din următoarele
categorii:
a) întreprinzători individuali şi gospodării ţărăneşti (de fermi-
er), titulari ai patentei de întreprinzător;
b) persoane juridice care nu deţin niciun bun în patrimoniul
lor ori ale căror bunuri sînt insuficiente pentru a acoperi
cheltuielile procesului şi niciun creditor sau terţ nu se oferă să
avanseze ori să garanteze sumele corespunzătoare;
389
-
c) societăţi comerciale şi necomerciale dizolvate anterior for-
mulării cererii introductive;
d) debitori care nu sînt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura
de restructurare prevăzută în Legea insolvabilităţii.
Dacă debitorul se încadrează în una dintre categoriile
prevăzute la alin.(1), instanţa de insolvabilitate, odată cu
intentarea procedurii de insolvabilitate, poate să dispună iniţierea
procedurii simplificate a falimentului şi dizolvarea debitorului.
În cadrul procedurii simplificate a falimentului nu se vor
parcurge atîtea etape ca la procedura de faliment, în situaţia de
faţă acestea fiind mult mai puţine datorită lipsei sau insuficienţei
bunu rilor debitorului.
§5. Procedura de restructurare

Prin procedura de restructurare se urmăreşte plata
pasivului debitorului aflat în încetarea de plăţi, fie prin
redresarea şi continuarea activităţii debitorului, fie prin
lichidarea unor bunuri din averea lui.
Legea insolvabilităţii nr.149/2012 defineşte procedura de
restructurare ca fiind una din procedurile procesului de
insolvabilitate, care se aplică debitorului şi care presupune
întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan
complex de măsuri în vederea remedierii financiare şi economice
a debitorului şi achitării datoriilor acestuia conform
programului de plată a creanţelor.
De asemenea, în articolul 182 al acestei legi legiuitorul
stabileşte că restructurarea este o procedură de insolvabilitate ce
se aplică debitorului în vederea achitării datoriilor lui, care
prevede întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui
plan al procedurii de restructurare, incluzînd, împreună sau
separat:
390
DREPTUL AFACERILOR
-
a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de
ca-
pital social;
c) restrîngerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din
patri-
moniul debitorului;
d) orice alte acţiuni neinterzise de legislaţia în vigoare.
În opinia autorului Nicolae Roşca, procedura de restructurare
(procedura planului, cum era definită în Legea insolvabilităţii
nr.632/2001) are cel puţin două justificări: pe de o parte, este
păstrat întreprinzătorul ca subiect de drept, acordîndu-i-se şansa
unui nou început, iar, pe de altă parte, procedura permite
creditorilor să recupereze mai multe procente din creanţe decît ar
fi obţinut printr-o simplă lichidare. 264
264 N.Roşca, S.Baieş, Op.cit. p.419.

391
Planul procedurii de restructurare, în conformitate cu Legea

nr.149/2012, trebuie să fie constituit din 2 părţi: - partea
descriptivă - partea organizatorică.
În partea descriptivă se indică măsurile întreprinse după
intentarea procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi
aplicate pentru a se institui, prin procedură a planului, o
modalitate de exercitare a drepturilor participanţilor. Această
parte poate cuprinde şi date despre temeiurile, oportunitatea şi
consecinţele aplicării planului, importante pentru creditori ca să
decidă asupra planului, iar pentru instanţa de insolvabilitate – ca
să îl aprobe.
În partea organizatorică se stabileşte modalitatea de
modificare, prin intermediul planului procedurii de restructurare,
a statutului juridic al participanţilor la procesul de insolvabilitate.
Elementele de conţinut ale planului se împart în două
categorii, şi anume elemente de ordin general, care trebuie
prevăzute de orice plan, şi elemente specifice, care trebuie avute
în vedere numai în anumite cazuri.
Printre elementele de ordin general sînt: mărimea creanţelor
ce urmează a fi achitate; termenul de achitare a creanţelor; modul
de lichidare a pasivului; o analiză comparativă în care să se arate
prioritatea realizării planului faţă de repartiţia masei active între
creditori prin lichidarea debitorului; ce garanţii de plată vor putea
fi acordate fiecărei clase de creditori; indicarea claselor de
creditori ale căror creanţe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi
defavorizate în alt mod prin plan; despăgubirile ce urmează a fi
oferite tuturor claselor de creditori în comparaţie cu ceea ce ar
primi prin distribuire în cazul lichidării; posibilitatea de a elibera
debitorul de unele datorii şi mărimea lor; măsurile care vor fi
luate pentru restabilirea solvabilităţii debitorului şi pe care de
fapt se întemeiază proiectul planului.
Pe lîngă informaţiile menţionate, planul trebuie să includă şi
alte atribute specifice oricărui act juridic, precum ar fi: denumirea
392
DREPTUL AFACERILOR
actului, data cînd a fost propus, identitatea persoanelor care îl
propun şi semnătura acestora, alte date necesare.
Conform art.188 din Legea nr.149/2012, dreptul de a
propune planul procedurii de restructurare în instanţa de judecată
îl au debitorul, administratorul insolvabilităţii şi/sau autorităţile
administraţiei publice centrale sau locale în cazul insolvabilităţii
întreprinderilor de importanţă vitală pentru economia naţională.
Debitorul este îndreptăţit să propună proiectul planului de
restructurare odată cu cererea introductivă sau cu referinţa la
cererea introductivă a creditorilor, ori într-o cerere expresă
adresată instanţei de insolvabilitate, dar nu mai tîrziu de termenul
stabilit la adunarea de raportare la care s-a aprobat restructurarea
sa.
Astfel, debitorul dovedeşte tuturor creditorilor intenţia sa şi
buna-credinţă de a preveni păgubirea lor şi propune soluţiile pe
care le consideră utile pentru depăşirea crizei. Face aceasta într-
un stil civilizat şi este dispus să continue activitatea. 265
Administratorul insolvabilităţii poate propune, la cererea
adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor, ori din proprie
iniţiativă, redresarea debitorului în baza unui plan, de la data
desemnării sale şi pînă la împlinirea termenului de prezentare a
planului, stabilit la adunarea creditorilor de raportare la care s-a
aprobat restructurarea debitorului.
Planul trebuie prezentat instanţei de judecată în termenul
stabilit de adunarea creditorilor de raportare, în caz contrar,
instanţa poate decide intentarea procedurii falimentului şi
lichidarea debitorului. Termenul de prezentare a planului poate fi
prelungit de către instanţa de judecată, la cererea
administratorului insolvabilităţii, a creditorului sau debitorului,
cu cel mult 30 de zile.
265 N.Roşca. „Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldova”.

393
Durata procedurii de restructurare se stabileşte în baza

hotărîrii adunării creditorilor şi nu poate depăşi 3 ani, calculaţi de
la data confirmării. În cazul în care debitorul este de importanţă
vitală pentru economia naţională, la solicitarea creditorilor sau a
organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice sau
ale administraţiei publice locale, durata restructurării poate fi
prelungită prin hotărîre a Adunării creditorilor o singură dată, pe
un termen de pînă la 2 ani.
Planul cu toate anexele, documentele şi opiniile asupra lui se
păstrează în instanţa de judecată, unde participanţii la proces pot
lua cunoştinţă de el.
Pînă a fi pus în aplicare, planul procedurii de restructurare
urmează două proceduri distincte: una de acceptare (de votare),
alta de confirmare.
Instanţa de insolvabilitate poate dispune ca planul procedurii
de restructurare să fie supus votului într-o adunare specială. În
acest caz, adunarea se convoacă în cel mult 30 de zile din data
adunării de examinare a planului.
După ce a fost admis de creditori cu votul majorităţii cerute,
planul se confirmă de către instanţa de judecată. Confirmarea
constă în emiterea unei hotărîri judecătoreşti în care planul se
confirmă şi se dispune începerea realizării lui.
Potrivit alin.(1) art.208 al Legii insolvabilităţii, după
confirmarea planului procedurii de restructurare, activitatea
debitorului se restructurează în modul corespunzător. Creanţele şi
drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sînt
modificate conform prevederilor planului.
Debitorul este obligat să efectueze fără întîrziere schimbările
de structură preconizate în planul procedurii de restructurare.
Din data aplicării procedurii de restructurare, în denumirea
oficială a debitorului se foloseşte sintagma „în procedură de
restructurare”.
394
DREPTUL AFACERILOR
În cazul pronunţării hotărîrii de confirmare a planului, Legea
insolvabilităţii mai prevede următoarele efecte specifice hotărîrii
de confirmare a planului:
1) creanţele şi drepturile creditorilor sînt modificate aşa cum
este prevăzut în plan (acoperirea parţială a creanţelor, sub
anumite condiţii şi diferite modalităţi etc.);
2) în cazul unei executări silite, planul confirmat va fi
considerat ca o hotărîre definitivă împotriva debitorului, inclusiv
împotriva unui terţ care şi-a asumat obligaţia de executare a
planului de rînd cu debitorul;
3) debitorul reintră în dreptul de administrare a masei
debitoare. Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile
în conformitate cu prevederile art.186 şi 211.
În partea organizatorică, planul poate reglementa
supravegherea realizării sale. Supravegherea în acest caz este
unul dintre principalele instrumente care va putea duce la
redresarea debitorului. Supravegherea se limitează la executarea
de către debitor a obligaţiilor specificate prin plan.
Dacă realizarea planului este supravegheată, instanţa de
judecată notifică acest fapt odată cu publicarea dispozitivului
hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau în ziarele locale din
zonele unde debitorul îşi are sediul sau unde sînt concentrate
sediile celor mai mulţi creditori.
Atribuţiile de supraveghere ţin de competenţa
administratorului insolvabilităţii. În legătură cu aceasta,
atribuţiile administratorului insolvabilităţii şi ale membrilor
comitetului creditorilor, precum şi supravegherea din partea
instanţei judecătoreşti continuă.
Dacă se constată că debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile a
căror executare este supravegheată sau se constată că executarea
lor este imposibilă, administratorul insolvabilităţii informează
imediat despre aceasta comitetul creditorilor şi instanţa
judecătorească. În cazul în care comitetul creditorilor nu a fost
395
desemnat, administratorul insolvabilităţii informează creditorii

menţionaţi în planul procedurii de restructurare.
Potrivit art.215 al Legii nr.149/2012, instanţa de
insolvabilitate dispune încetarea supravegherii în cazul:
a) executării sau asigurării executării creanţelor
supravegheate;
b) expirării termenului pentru procedura de realizare a
planului
Dacă, pe parcursul realizării planului procedurii de
restructurare, debitorul nu respectă prevederile lui sau planul nu
este realizat în termen, comitetul creditorilor sau fiecare creditor
poate înainta o nouă cerere introductivă, care va avea ca efect
intrarea în faliment şi lichidarea patrimoniului debitorului fără a
mai fi necesară dovada insolvabilităţii lui.
Procedura accelerată de restructurare. Prin procedură
accelerată de restructurare se înţelege acea procedură prin care
debitorul, după o perioadă de observaţie, intră direct în procedura
de restructurare.
Potrivit alin.(1) art.219 al Legii insolvabilităţii, debitorul
aflat în dificultate financiară este în drept să depună în instanţa de
insolvabilitate cerere introductivă motivată de intentare a
procedurii accelerate de restructurare, care trebuie să conţină
datele prevăzute la art.16. La cerere se anexează actele necesare
pentru cererea introductivă obişnuită, precum şi actul, actualizat,
de inventariere a patrimoniului, proiectul planului procedurii
accelerate de restructurare.
Se interzice să formuleze cerere introductivă de restructurare
accelerată debitorul care, în ultimii 5 ani de pînă la hotărîrea de
deschidere a procedurii, a fost supus unei astfel de proceduri sau
care, la data depunerii cererii introductive, se află în proces de
insolvabilitate.
396
DREPTUL AFACERILOR
În cel mult 3 zile lucrătoare de la data depunerii cererii
introductive, instanţa de insolvabilitate adoptă încheierea despre
admiterea ei şi despre intentarea procedurii accelerate de
restructurare a debitorului, pune sub observaţie debitorul prin
desemnarea unui administrator provizoriu, dispune aplicarea
măsurilor de asigurare prevăzute la art.24 şi stabileşte locul, data
şi ora adunării creditorilor de validare a mărimii creanţelor şi
adunării de votare a planului procedurii accelerate de
restructurare.
Legislaţia prevede obligaţia administratorului provizoriu ca,
în decursul a 5 zile lucrătoare de la desemnare, să notifice în scris
toţi creditorii menţionaţi în lista depusă de debitor despre
intentarea procedurii accelerate de restructurare şi va publica, din
contul debitorului, în modul stabilit la art.6, un aviz care să
cuprindă datele prevăzute la alin.(4) art.220 al Legii
insolvabilităţii.
La înaintarea, validarea, contestarea şi înregistrarea
creanţelor urmează să fie respectate cerinţele prevăzute pentru
procesul de insolvabilitate.
Planul procedurii accelerate de restructurare a debitorului
trebuie să conţină: situaţia analitică a activului şi a pasivului
debitorului, cauzele stării lui de dificultate financiară; programul
de stingere a creanţelor; procentul preconizat de satisfacere a
creanţelor, ca urmare a implementării măsurilor de redresare
propuse, precum: amînări sau reeşalonări la plata creanţelor,
stingerea totală sau parţială a unor creanţe sau numai a dobînzilor
ori a penalităţilor de întîrziere prin compensare, prin confuziune,
prin remitere totală sau parţială a datoriei, prin novaţie, prin
convertire a datoriilor în cote-părţi din capitalul statutar al
debitorului sau în acţiuni, prin convertire în acţiuni a obligaţiilor
şi a altor titluri de valoare, prin alte modalităţi legale de stingere a
creanţelor.
Planul procedurii accelerate de restructurare se votează de
adunarea creditorilor care se desfăşoară, de regulă, la data
397
convocării, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la adunarea de validare

a creanţelor.
După audierea raportului administratorului provizoriu,
adunarea creditorilor trece la votarea planului procedurii
accelerate de restructurare
Odată cu acceptarea de către adunarea creditorilor a planului
procedurii accelerate de restructurare, instanţa de insolvabilitate,
imediat, dar nu mai tîrziu de 5 zile, va confirma planul prin
hotărîre definitivă, care se publică în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, va dispune încetarea procedurii accelerate
de restructurare a debitorului şi trecerea la procedura de realizare
a planului confirmat.
Din momentul adoptării hotărîrii de încetare a procedurii
accelerate de restructurare şi de continuare a realizării planului
procedurii accelerate de restructurare, debitorul reintră în dreptul
de administrare, desfăşurîndu-şi activitatea în limitele afacerii
sale obişnuite, în condiţiile planului.
În situaţia în care se stabileşte că pe parcursul realizării
planului procedurii accelerate de restructurare debitorul încalcă
condiţiile planului sau termenele prevăzute de programul de
stingere a creanţelor ori nu asigură rezervarea masei debitoare
pentru creanţele trecute cu titlu provizoriu, fiecare creditor este în
drept să înainteze instanţei de insolvabilitate o cerere
introductivă, care va avea drept efect intrarea în faliment şi
lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada
insolvabilităţii lui.
398
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 22.
CONTRACTE COMERCIALE
§ 1. Noţiuni generale privind contractele comerciale

Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau
mai multe persoane fizice sau juridice cu scopul de a da naştere,
modifica ori stinge un raport juridic.
Definiţia legală a contractului este prevăzută exhaustiv în
legislaţia civilă: contract este acordul de voinţă realizat între două
sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se
sting raporturi juridice266.
Din aceste definiţii rezultă că contractul este un act volitiv,
îndreptat spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi
cu alte persoane; prin urmare, este un act juridic. Ceea ce este
esenţial în contract este acordul de voinţă, fapt ce denotă că
contractul este un act juridic bi- sau multilateral, adică reprezintă
rezultatul voinţei concordate a două sau mai multe părţi 267.
Trasăm particularităţile specifice ale contractului care îl
deosebesc de alte izvoare de obligaţii civile:
1) existenţa acordului de voinţă care, dacă a fost realizat în
limitele prevăzute de lege, este suficient pentru a da naştere la
obligaţii, a căror executare se poate obţine, la nevoie, chiar prin
constrîngere.
Astfel, contractul este legea părţilor care l-au încheiat;
2) principiul autonomiei de voinţă, în limitele prevăzute de
lege. Conform acestui principiu, părţile contractante au libertatea
266 A se vedea art.666 alin.(1) al Codul din civil al Republicii Moldova,

adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002 // în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 22.06.2002, nr.82-86.
267 S.Baieș, V.Volcinschi, A.Băieșu, V.Cebotari, I.Crețu, Drept civil,
drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău -Tipografia Centrală,
2005, p.274.
399
de a hotărî singure felul şi conţinutul contractului pe care vor să-l

încheie;
3) contractul nu dă naştere numai unei obligaţii civile, ci
prin contract se stabileşte şi conduita reciprocă a părţilor în
legătură cu obligaţia care a luat fiinţă, pe toată durata existenţei
ei. Părţile stabilesc prin acordul lor de voinţă cum şi cînd trebuie
să fie executate prestaţiile, consecinţele care decurg din
neexecutarea lor etc. Legalitatea comportării părţilor din contract
se apreciază, deci, în raport cu prevederile contractului.
Principiul libertăţii contractuale permite participanţilor la
circuitul civil să încheie o mare varietate de contracte. Unele din
ele sînt prevăzute expres de Codul civil. Însă diversificarea vieţii
din domeniul afacerilor duce la apariţia unor noi forme juridice,
care nu sînt reglementate în mod special. Acest fapt a determinat
clasificarea contractelor, iar clasificarea oferă posibilitatea de a
determina trăsăturile caracteristice ale diferitelor categorii de
contracte ce ar permite aplicarea lor corectă în activitatea de
antreprenoriat.
Vom analiza cele mai importante clasificări ale
contractelor comerciale în baza mai multor criterii principale 268.
I. Clasificarea contractelor după conţinutul lor:
a) contracte bilaterale (sinalagmatice) – se caracterizează
prin reciprocitatea obligaţiilor ce izvorăsc în sarcina ambelor
părţi, astfel încît obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă
celelalte (art.704 din Codul civil). Ca exemplu de contract
bilateral ar fi contractul de vînzare-cumpărare;
b) contracte unilaterale – sînt acele contracte care generează
obligaţii doar pentru una din părţi (art.666, alin.(3) din Codul
civil). În aceste contracte o parte este numai creditor, iar cealaltă
268 S.Baieș, V.Volcinschi, A.Băieșu, V.Cebotari, I.Crețu, Drept civil,

drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău: Tipografia Centrală,
2005, p.282
400
DREPTUL AFACERILOR
numai – debitor. Astfel de contracte sînt: comodatul, depozitul,

mandatul, fidejusiunea gratuită etc.
II. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi:
a) contracte cu titlu oneros – sînt acele contracte în care
avantajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte
părţi sau unui terţ îi corespunde un avantaj patrimonial
corelativ. Adică, fiecare din părţi urmăreşte un interes
material, stipulînd obţinerea unei anumite prestaţii în schimbul
acelei pe care o face, urmărind realizarea unui folos
patrimonial;
b) contracte cu titlu gratuit (de binefacere) – sînt acele contrac-
te în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre
părţi nu are drept scop obţinerea avantajului corelativ. Contracte
cu titlu gratuit sînt: donaţia (art.827 din Codul civil), comodatul
(art.859 din Codul civil), depozitul (art.1088 din Codul civil).
III. Clasificarea contractelor după modul de formare,
cunoaştem:
a) contracte consensuale – sînt acele contacte care se încheie
prin simplul acord de voinţă a părţilor, fără a fi nevoie de vreo
formă specială de manifestare a voinţei lor. Majoritatea
contractelor comerciale sînt consensuale;
b) contracte solemne – sînt acele contracte pentru a căror va-
liditate, pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea
unor formalităţi, impuse de lege sau convenite de părţi, pentru
însăşi validitatea contractului. Textul legii expres indică că, dacă
pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă
sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se
consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă
(art.680 din Codul civil). Forma solemnă se împarte în formă
scrisă şi formă autentică (notarială). Nerespectarea formei
contractului are drept consecinţă nulitatea acestuia numai atunci
cînd această formă este cerută ca o condiţie de validitate;
401
c) contracte înregistrate – sînt acele contracte care, pentru a

fi
valabile, în unele cazuri trebuie să fie înregistrate în modul
stabilit de lege. Înregistrarea acestor contracte are menirea să
asigure publicitatea unor asemenea acte. De exemplu, conform
art.818 din Codul civil, contractul de vînzare-cumpărare a
întreprinderii ca complex patrimonial unic se înregistrează la
Camera Înregistrării de Stat etc.M
d) contracte reale – sînt contractele pentru a căror formare,
pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesară remiterea unui bun
de către una dintre părţi către cealaltă. Aceste contracte se
consideră încheiate numai din momentul predării materiale a
bunului care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi.
IV. Clasificarea contractelor după modul de executare:
a) contracte cu executare imediată – sînt acele contracte care
au ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-o
dată, instantaneu, imediat;
b) contracte cu executare succesivă – sînt acele contracte a
căror executare se desfăşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă
(exemplu este contractul de locaţiune), fie ca o succesiune de
prestaţii (exemplu este contractul de vînzare-cumpărare cu plata
în rate).
V. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele:
a) contracte principale – sînt acele contracte care au
o existenţă
de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde de alte contracte.
Majoritatea contractelor comerciale fac parte din această
categorie.
b) contracte accesorii – reprezintă acele contracte
care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă
depind. De exemplu, contractul de gaj şi contractul de
fidejusiune sînt contracte accesorii menite să asigure
402
DREPTUL AFACERILOR
executarea unor contracte principale: un contract de

împrumut sau un contract de credit bancar.
Pentru existenţa şi validitatea contractului sînt necesare
următoarele condiţii:
- consimţămîntul părţilor;
- forma cerută de lege;
- capacitatea de exerciţiu a părţilor; - obiectul contractului.
Consimţămîntul este acordul de voinţă al părţilor; el implică
două manifestări de voinţă, şi anume – o ofertă urmată de
acceptarea ei. În cazul în care părţile sînt prezente, contractul se
formează în momentul în care ambele manifestări de voinţă s-au
întîlnit.
Forma contractului este un element esenţial al contractului.
Contractul poate fi încheiat în formă scrisă şi verbală. Lipsa
formei cerute de lege duce la nulitatea absolută a contractului.
Capacitatea părţilor contractante este de asemenea o
condiţie de validitate a contractului. Potrivit principiului general,
posedă capacitatea de a contracta orice persoană, cu excepţia
acelor care nu au împlinit vîrsta ce duce la apariţia capacităţii de
exerciţiu (de regulă, 18 ani) sau declarate în mod expres
incapabile prin lege. În ceea ce priveşte persoanele juridice,
limitele capacităţii lor contractuale sînt reflectate de principiul
specializării capacităţii de folosinţă şi exerciţiu a acestor
persoane, în virtutea cărora persoanele juridice nu pot încheia
contracte decît în limita scopului pentru care fiecare a fost
înfiinţată.
Obiectul contractului îl constituie chiar prestaţia la care părţile
se obligă. Obiectul trebuie să existe prezentînd interes pentru
părţi, să fie şi sigur şi determinat sau măcar determinabil, posibil
şi licit. Obiectul este sigur cît este determinat cel puţin în specia şi
cantitatea sa.
403
La încheierea contractului trebuie să fie exprimată voinţa

liberă a părţilor contractante, adică voinţa lor să nu fie afectată de
vreun viciu cum sînt: eroarea, violenţa, dolul şi leziunea 269.
Eroarea – este credinţă falsă, neconformă cu realitatea, în
care s-a aflat partea cînd şi-a dat consimţămîntul. Consecinţele pe
care eroarea le are asupra contractului variază după intensitatea
ei. Cînd eroarea se referă la natura contractului (de exemplu, o
persoană a înţeles să vîndă un bun, iar cealaltă crede că este
vorba despre o donaţie) sau la identitatea obiectului lui,
consimţămîntul nu se poate forma; o astfel de eroare, numită
obstacol, împiedică formarea contractului. Eroarea, fără a
împiedica formarea contractului, este lovită de nulitate.
Violenţa – contractul încheiat în urma constrîngerii prin
violenţă fizică sau psihică poate fi declarat nul de instanţa de
judecată chiar şi în cazurile cînd violenţa a fost exercitată de un
terţ. Violenţa este temei de anulare a contractului numai în cazul
în care se demonstrează că este de natură să determine o persoană
să creadă că ea, soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori
patrimoniul lor sînt expuşi unui pericol iminent.
Dolul – contractul a cărui încheiere a fost determinată de
comportamentul dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi
declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care
autorul dolului estima că contractul este avantajos pentru cealaltă
parte. Dacă una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări
la a căror dezvăluire cealaltă parte nu ar mai fi încheiat
contractul, anularea contractului poate fi cerută numai în cazul în
care, în baza principiului bunei-credinţe, se putea aştepta ca
cealaltă parte să dezvăluie aceste împrejurări. În cazul în care
dolul este comis de un terţ, contractul poate fi anulat numai dacă
se demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre
dol.
269 A se vedea art.227-230 din Codul civil al Republicii Moldova.

404
DREPTUL AFACERILOR
Leziunea – contractul pe care o persoană l-a încheiat din

cauza unui concurs de împrejurări grele de care a profitat cealaltă
parte, în condiţii extrem de nefavorabile, poate fi declarat nul de
instanţa de judecată. Instanţa de judecată poate menţine
contractul dacă pîrîtul oferă o reducere a creanţei sale sau o
despăgubire pecuniară echitabilă.
§ 2. Noţiuni generale privind contractele comerciale

Economia de piaţă, în perioade de crize economice, a
inventat o modalitate de soluţionare a asigurării întreprinderilor
cu echipament nou – leasingul, conform căreia orice
întreprindere poate utiliza echipamentul cel mai modern fără a fi
nevoită să plătească integral costul la momentul încheierii
contractului.
Leasingul este o metodă de finanţare a întreprinderilor care
doresc să-şi achiziţioneze utilaje şi echipamente, dar care nu au
posibilităţi financiare. Această permite finanţarea integrală a unei
investiţii cu mijloace exterioare pentru întreprinderile care nu pot
obţine credite de la bănci ori care nu doresc să greveze bunurile
sale. Leasingul asigură finanţarea integrală a unei investiţii fără
ca beneficiarul să fie nevoit să constituie măsuri asigurătorii 270.
Prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la
cererea unei alte părţi (locatar), să asigure posesiunea şi folosinţa
temporară a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra
unei plăţi periodice (rate de leasing)271.
În literatura de specialitate nu există unanimitate de păreri cu
privire la caracterul bilateral sau tripartit (din punctul de vedere al
voinţelor pe care le întruneşte) al contractului de leasing. Unii
autori consideră că contractul de leasing este tripartit, deoarece la
270 Bloșenco Andrei, Drept civil, Parte specială, Chișinău: Cartdidact,

2003, p.77.
271 A se vedea: art.923 din Codul civil al Republicii Moldova.
405
el participă vînzătorul, locatorul şi locatarul 272. Potrivit unei alte

opinii, la care ne alăturăm, contractul de leasing este un act
juridic bilateral care se încheie între locator şi locatar 273. În cazul
admiterii caracterului tripartit al contractului de leasing,
considerăm că acesta este vremelnic, deoarece se epuizează prin
furnizarea bunului de către vînzător.
Odată cu furnizarea bunului contractul de vînzare-cumpărare
încetează, iar operaţiunea de leasing se transformă într-un
contract bilateral. Această formare este o consecinţă a diferenţei
de natură dintre cele două contracte şi vînzarea-cumpărarea este
un contract cu executare imediată, pe cînd actul de leasing este un
contract cu executare succesivă (segmentar pe viitor). Chiar şi în
timpul desfăşurării fazei iniţiale de negocieri nu există o
veritabilă participare tripartită; în realitate sînt două contracte.
Între aceste contracte există o conexitate, deoarece locatorul nu
va procura bunul decît dacă va avea certitudinea că-1 va da în
leasing locatarului şi, invers, contractul de leasing va fi încheiat
numai după finalizarea tratativelor de procurare a bunului între
vînzător şi locator.
Leasingul este un contract complex, deoarece conţine
trăsăturile unor contracte de drept civil tradiţionale: de vînzare-
cumpărare, de locaţiune, de împrumut, de garanţie 274. Din aceste
considerente, el pune multe întrebări relative la natura sa juridică.
Multe încercări au eşuat tocmai datorită tendinţei de a încadra,
chiar în mod forţat şi nefiresc, operaţiunile de leasing în unul din
modelele de contracte tradiţionale.
Ţinînd cont de faptul că locatarul primeşte bunul în posesie şi
folosinţă temporară, leasingul este examinat ca o varietate a
272 Решетник И. А. Гражданско-правовое регулирование лизинга в РФ.

Автореф. канд. дисс. - Пермь, 1998, p. 7
273 Clocotici D., Gheorghiu Gh. Operaţiunile de leasing. – București:
LUMINA LEX, 1998, p. 58.
274 Miasnicov S., Natura juridică a contractului de leasing // Revista
Naţională de Drept, 2001, nr.6, p.27.
406
DREPTUL AFACERILOR
contractului de locaţiune, care dispune de trăsăturile sale

specifice.
Cu toate acestea, contractul de leasing se deosebeşte de
locaţiune prin trăsăturile sale specifice, şi anume:
a) obiectul contractului este un bun mobil ce urmează a fi
utili-
zat în activitatea de întreprinzător;
b) bunurile sînt cumpărate sau produse de locator cu scopul
de
a fi transmise în leasing;
c) bunul se procură de la vînzătorul indicat de locatar
şi se fur-
nizează direct acestuia;
d) contractul se încheie pe o perioadă determinată, ce
trebuie să corespundă duratei economice de utilizare a
bunului, în care nici una din părţi nu are dreptul să rezilieze
contractul;
e) ratele chiriei sînt stabilite astfel, încît permit
locatorului re-
cuperarea investiţiilor făcute şi obţinerea unui beneficiu pe
termenul acţiunii contractului;
f) include opţiunea locatarului de a cumpăra bunul la
sfîrşitul
contractului;
g) drepturile cumpărătorului ce reies din contractul
de vînzare-
cumpărare încheiat între vînzător şi locator le exercită locatarul.
Leasingul, în forma sa clasică, se aseamănă cu un credit de
investiţii. Spre deosebire de credit, care necesită garanţia
rambursării lui, în cazul leasingului garanţia este chiar dreptul de
proprietate asupra bunului procurat. În cazul creditului clientul
primeşte o sumă de bani de la împrumutător, pe cînd în cazul
leasingului locatorul nu acordă mijloace băneşti, ci finanţează
407
procurarea unui bun pe care ulterior îl dă în posesie şi folosinţă

temporară locatarului.
Leasingul se deosebeşte de vînzarea cu plata preţului în rate.
În cazul vînzării cu plata preţului în rate transmiterea dreptului de
proprietate şi a riscurilor se face de la momentul încheierii
contractului, cu unele restricţii ce pot reveni cumpărătorului de a
nu înstrăina bunul. În cazul leasingului locatorul păstrează
proprietatea asupra bunului, iar toate celelalte obligaţii, inclusiv
riscurile, revin locatarului.
Plăţile de leasing nu constituie rate de plată a preţului, însă
vor fi deduse în cazul în care locatarul îşi manifestă opţiunea de a
cumpăra bunul folosit.
Contractul de leasing se caracterizează prin elementele sale
specifice: a) părţile contractului; b) obiectul contractului; c)
forma contractului; d) preţul contractului.
Părţile contractului de leasing sînt locatorul şi locatarul.
Locatorul este persoana care practică activitate de întreprinzător
şi care procură în proprietate un bun de la un anumit vînzător
pentru a-1 da în leasing.
În calitate de locator poate apărea:
a) instituţia financiară (banca) care dispune de licenţă pentru
finanţarea operaţiunilor de leasing;
b) societatea financiară de leasing, creată pentru efectuarea
ope-
raţiunilor de leasing, a cărei funcţie este finanţarea operaţiunii de
leasing;
c) societatea de leasing specializată. Aceste societăţi asigură
şi
întregul complex de servicii nefinanciare, precum: întreţinerea şi
reparaţia bunului închiriat, asigurarea lui, furnizarea informaţiei
cu privire la exploatare;
d) orice altă persoană care practică activitate de
întreprinzător.
408
DREPTUL AFACERILOR
Locatar este persoana care primeşte în posesie şi folosinţă

temporară bunul comandat la alegerea sa de la vînzătorul indicat
de el. În calitate de subiect al operaţiunii de leasing apare şi
vînzătorul bunului. Vînzătorul este întreprinderea producătoare
sau un alt comerciant care vinde locatorului în proprietate un bun
pentru ca acesta să-1 dea în posesie şi folosinţă temporară unui
terţ.
Obiectul contractului de leasing constituie bunurile mobile
neconsumptibile. Obiectul leasingului are următoarele
particularităţi:
a) trebuie să fie un bun mobil neconsumptibil;
c) trebuie să fie identificat.
Forma. Contractul de leasing trebuie încheiat în scris (alin.1,
art.924 din Codul civil).
Preţul, denumit plăţile de leasing, cuprinde următoarele părţi
componente:
a) suma care recuperează integral sau aproximativ
valoarea bu-
nului la momentul procurării lui. În contract neapărat trebuie
indicat costul bunului;
b) suma plătită locatorului pentru rambursarea
creditului şi plata dobînzii, dacă acesta nu a folosit mijloace
proprii pentru finanţarea investiţiei;
c) comisionul plătit locatorului;
d) alte cheltuieli efectuate de locator şi prevăzute de
contractul de leasing, precum: cheltuieli de asigurare a
bunului, de reparaţie şi întreţinere a acestuia.
Plăţile de leasing se stabilesc de părţi în expresie bănească,
naturală sau mixtă sub forma unor rate periodice. Dacă contractul
de leasing nu prevede scadenţa ratelor periodice, suma anuală
totală se împarte în 12 rate egale, fiecare urmînd a fi plătită în
prima decadă a lunii.
Plăţile de leasing pot fi stabilite sub formă de:
409
a) plăţi periodice uniforme pe întreaga perioadă a

contractului;
b) plăţi descrescătoare, această formă se aplică frecvent în
situaţia în care locatorul a finanţat procurarea bunului din contul
mijloacelor împrumutate. Astfel, în prima perioadă a contractului
plăţile de leasing sînt mari, deoarece suma creditului perfectat de
locator este mare şi, respectiv, dobînda inclusă în aceste plăţi este
mare. Odată cu rambursarea creditului, se micşorează şi dobînda,
fapt ce determină descreşterea cuantumului plăţilor de leasing;
c) plăţi progresive, în acest caz, iniţial se achită cotaţii mici,
care treptat se măresc odată cu creşterea intensităţii valorificării
bunului şi lărgirii volumului de producţie. Această modalitate
este convenabilă pentru antreprenorii începători cu un capital
limitat.
Deosebirea dintre plăţile de leasing şi chirie (în contractul de
locaţiune) constă în faptul că ele nu constituie plăţi pentru dreptul
de folosinţă a obiectului contractului, ci reprezintă suma integrală
a cheltuielilor făcute de locator, a mijloacelor investite în
operaţiunea de leasing, plus un beneficiu.
Termenul contractului de leasing se stabileşte de părţi şi
corespunde cu termenul de amortizare a bunului sau este
aproximativ acestui. Spre deosebire de contractul de locaţiune,
care poate fi încheiat şi pentru o perioadă nedeterminată,
contractul de leasing trebuie încheiat pe un termen determinat.
În procesul stabilirii termenului de amortizare părţile trebuie
să ia în consideraţie şi perioada fiscală de amortizare, adică un
interval de timp fixat de lege în care proprietarii pot deduce la
cheltuieli o cotă de amortizare neimpozitabilă.
Doctrina juridică a clasificat leasingul după mai multe
criterii275:
a) Potrivit plăţilor achitate societăţii de leasing, distingem lea-
275 Bloșenco Andrei, Drept civil, Partea Specială, Chișinău, Cartdidact,

2003, p.82.
410
DREPTUL AFACERILOR
sing financiar şi leasing operaţional sau funcţional.

Leasingul operaţional presupune că în cadrul termenului
contractului locatorul primeşte numai o parte din costul bunului
închiriat. Bunul se transmite locatarului în posesie şi folosinţă pe
un termen mai mic decît termenul de amortizare. În virtutea
acestui fapt, locatorul trebuie să dea bunul în leasing de mai
multe ori, riscînd să nu primească valoarea reziduală a acestuia în
cazul lipsei cererii. De aceea şi plăţile de leasing sînt mai ridicate
decît în cazul leasingului financiar.
În cadrul leasingului operaţional nu se asigură compensarea
tuturor cheltuielilor suportate de locator în legătură cu procurarea
şi întreţinerea bunului. Locatorul îşi asumă, de obicei, riscurile
uzurii morale şi obligaţiile de întreţinere şi reparaţie a bunului.
După încetarea contractului bunul se restituie, de regulă,
locatorului.
Leasingul financiar presupune că în perioada contractului
locatorului i se recuperează costul bunului şi alte cheltuieli
suportate.
În acest caz, termenul contractului coincide cu termenul de
amortizare a bunului. Totodată, riscurile economico-financiare,
precum şi obligaţia de asigurare, întreţinere şi reparaţie sînt puse
în sarcina locatarului. În cadrul leasingului financiar este implicat
şi vînzătorul, care este ales de locatar; locatarul alege şi bunul. La
expirarea termenului contractului bunul trece în proprietatea
locatarului sau este răscumpărat de acesta.
b) În dependenţă de poziţia furnizorului în contractul de lea-
sing, distingem leasing direct şi leasing indirect.
Leasingul direct se realizează prin încheierea contractului
între producătorul bunului şi locatar, finanţarea bunului
asigurîndu-se de producător.
Leasingul indirect este realizat de societăţi specializate de
leasing, care preiau funcţia de finanţare.
c) După tipul de service asigurat, deosebim leasing brut şi lea-
411
sing net.
În cazul leasingului brut locatorul se obligă să întreţină
bunul, să-1 asigure, să achite impozitele şi alte plăţi obligatorii
aferente bunului, să repare bunul, să instruiască personalul
locatarului în probleme ce ţin de exploatarea lui.
În cadrul leasingului net aceste obligaţii revin locatarului,
locatorul prestînd servicii pur financiare.
d) După tipul de finanţare a contractului, distingem:
- leasing cu autofinanţarea locatorului, în acest caz
locatorul dispune de întreaga sumă necesară procurării bunului;
- leasing multiplicativ, în acest caz locatorul împrumută o
parte din banii necesari procurării bunului sau chiar toată suma,
folosind contractul de leasing ca o garanţie pentru rambursarea
creditului.
e) În funcţie de tehnicile de realizare, distingem:
- lease-back (vinde şi reînchiriază) cuprinde operaţiunea
prin care proprietarul unui bun, avînd dificultăţi financiare, vinde
bunul unei societăţi de leasing şi îl închiriază. În acest caz
calitatea de furnizor şi locatar o întruneşte aceeaşi persoană.
Această operaţiune are ca scop transformarea fondurilor fixe în
fonduri circulante (mijloace băneşti) disponibile;
- lease time-sharing, în acest caz un bun este închiriat, în
acelaşi timp, mai multor locatari care folosesc bunul în anumite
perioade de timp, fără a avea obligaţia de plată a chiriei pentru
timpul în care nu-1 utilizează. În contract sînt prevăzute
perioadele distincte de folosire a bunului de către fiecare locator,
în scopul utilizării integrale a capacităţii de funcţionare a bunului.
Această operaţiune permite locatarului să folosească un bun, de
regulă care are o uzură morală sporită (computatoare), plătind o
chirie mai mică decît cea normală.
§3. Noţiunea franchisingului şi a contractului de

franchising
412
DREPTUL AFACERILOR
După Codul deontologic european al francizei, intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1991, franchisingul constituie una dintre
cele mai moderne şi recente forme ale distribuţiei de mărfuri şi
servicii. Franchisingul este un sistem de comercializare a
produselor şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, bazat pe o
colaborare strînsă şi continuă între două întreprinderi distincte şi
independente juridic şi financiar, prin care unul din subiecţi
(francizorul) acordă altui subiect (francizatului) dreptul şi impune
obligaţia de a exploata o întreprindere în conformitate cu
conceptul francizorului.
În literatura de specialitate franchisingul este definit și ca o
licenţă prin care proprietarul unei mărci comerciale sau al unui
nume comercial concesionează altuia dreptul de a vinde un
produs sau un serviciu sub acel nume sau marcă 276.
În raporturile de antreprenoriat aplicarea franchisingului
prezintă avantaje pentru ambele părţi. Prin funcţia sa economică,
franchisingul face posibil pentru francizor rezolvarea problemei
privind comercializarea produselor şi/sau serviciilor sale, în timp
ce francizatul are posibilitatea exercitării unei activităţi
comerciale cu riscuri limitate.
Într-adevăr, francizorul poate să-şi dezvolte întreprinderea sa,
făcîndu-şi marca mai cunoscută. El îşi extinde businessul său,
fiind scutit de necesitatea de a finanţa investiţiile
corespunzătoare, de a deschide un număr imens de filiale şi
întreprinderi în alte ţări sau localităţi.
Francizatul, la rîndul său, evită incertitudinile lansării unei
afaceri şi poate să devină distribuitor al unei mărci cu renume
fără a avea o experienţă comercială prealabilă. El se străduieşte
să convingă clienţii săi că ei procură mărfuri sau beneficiază de
servicii identice cu cele ale francizorului.
Există mai multe tipuri şi forme de franchising:
276 Costin M.C., Contractul de franchising // Revista de drept comercial,

1998, nr.11, p.132.
413
1. Franchisingul poate fi comercial. Franchisingul comercial

presupune comercializarea mărfurilor sau prestarea serviciilor
francizorului de către francizat pe un teritoriu determinat,
folosind marca comercială a primului.
2. Franchisingul poate fi corporativ. Franchisingul
corporativ include participarea francizatului la întregul ciclu de
producţie al francizorului.
În doctrina juridică sînt evidenţiate următoarele tipuri de
franchising:
a) franchising industrial, acest tip de franchising este o operaţiu-
ne complexă unde francizatul fabrică el însuşi, respectînd
indicaţiile francizorului, anumite mărfuri, pe care le vinde sub
marca acestuia. Această operaţiune presupune transfer de
informaţie comercială secretă, de marcă şi licenţe, de asistenţă şi
chiar livrare de tehnologii, de ingrediente şi materii prime;
b) franchising de distribuţie, acesta presupune dreptul franciza-
tului de a comercializa pe un anumit teritoriu mărfurile
francizorului sub numele şi cu marca acestuia;
c) franchising de servicii, în acest caz francizatul prestează ser-
vicii sub marca comercială a francizorului.
Prin contract de franchising, care este unul cu executare
succesivă în timp, o parte (franchiser) şi cealaltă parte
(franchisee) întreprinderi autonome se obligă reciproc să
promoveze comercializarea de bunuri şi servicii prin efectuarea,
de către fiecare din ele, a unor prestaţii specifice (art.1171 din
Codul civil).
În literatura de specialitate contractului de franchising sînt
date mai multe definiţii, pe care le considerăm mult mai reuşite
decît cea legală menţionată mai sus.
Potrivit unei opinii, franchisingul este un contract prin care
francizorul acordă dreptul de a vinde anumite bunuri sau de a
presta servicii şi beneficia de un sistem de relaţii, care cuprinde
414
DREPTUL AFACERILOR
marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa francizatului, în

schimbul unui preţ277.
În opinia a altora, franchisingul este un contract sinalagmatic,
consensual, cu titlu oneros şi cu executare succesivă. El este un
contract mixt sui generis, care integrează caracterele unor
operaţiuni de vînzare-cumpărare, licenţă, reprezentare, leasing şi,
totodată, are o configuraţie particulară. În calitate de contract
complex, el include elemente specifice contractului de licenţă
(prevede transmiterea folosinţei drepturilor exclusive), prestări de
servicii (asistenţă tehnică şi consultaţii), de vînzare-cumpărare şi
leasing.
Contractul de franchising trebuie deosebit de contractul de
concesiune exclusivă (denumit şi vînzare sau distribuţie
exclusivă). Contractul de concesiune exclusivă este contractul
prin care concedentul se obligă ca, într-o zonă anumită, să vîndă
mărfurile sale numai concesionarului, care le cumpără spre a le
revinde ulterior clienţilor săi în nume şi pe cont propriu. Spre
deosebire de concesionar, francizatul vinde bunuri sau prestează
servicii folosind numele şi marca francizorului.
Părţile contractului de franchising sînt francizorul şi
francizatul. Francizor este întreprinderea producătoare, reputată
pe o anumită piaţă, care dispune de marcă proprie.
Potrivit Codului de deontologie al Federaţiei franceze a
francizei (1988), francizorul este un antreprenor independent care
trebuie: să fie titular al drepturilor, printre acestea aflîndu-se în
mod necesar o marcă protejată, să ofere un ansamblu de produse
şi/sau servicii şi/sau tehnologii francizatului, căruia îi asigură o
pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii respective, utilizînd
personal şi mijloace financiare proprii în vederea promovării şi
inovării produsului.
277 Bloșenco Andrei, Drept civil, Partea Specială, p.163.

415
Francizorul trebuie să fie, în primul rînd, titularul dreptului

asupra unei mărci înregistrate, drept pe care trebuie să-1 menţină
cel puţin pe durata contractului de franchising.
Francizatul, denumit şi beneficiar, este persoana fizică sau
juridică, comerciant independent din punct de vedere juridic şi
financiar, care primeşte posibilitatea de a utiliza drepturile
exclusive ale francizorului.
Obiectul contractului de franchising constituie, în primul
rînd, un complex de drepturi exclusive ce individualizează
francizorul, mărfurile şi serviciile acestuia. Obiectul
franchisingului constă în concesiunea mărcii împreună cu
asistenţa tehnică şi comercială, precum şi în comunicarea către
francizat a know-how-ului (cunoştinţe tehnice, practică, secretul
producţiei şi altă informaţie comercială secretă) în vederea
desfăşurării activităţii potrivit modelului conceput de francizor.
Se poate lesne observa că obiectul contractului de franchising
include atît obiecte protejate juridic, cît şi obiecte neprotejate (de
exemplu, know-how-ul).
Forma contractului: contractul de franchising trebuie
încheiat în scris. Nerespectarea formei duce la nulitatea
contractului (art.1172 din Codul civil). Acest contract trebuie
înregistrat la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii 278.
Contractul de franchising se încheie pe o anumită durată de
timp stabilită de părţi sau pentru o perioadă nedeterminată, cu
luarea în consideraţie a cerinţelor desfacerii bunurilor şi a
serviciilor asupra cărora s-a convenit (art.1176 din Codul civil).
Franchisingul se încheie, de regulă, pe un termen îndelungat,
astfel încît să permită francizatului restituirea cheltuielilor
suportate (pentru procurarea de imobil, inventar şi alte bunuri)
pînă la începutul desfăşurării activităţii.
278 A se vedea: alin. 4 art. 9 al Legii nr.1335 din 01.10.1997 cu privire la

franchising.
416
DREPTUL AFACERILOR
Preţul reprezintă redevenţa prevăzută de contract, care se

acordă francizorului ca plată pentru utilizarea drepturilor
exclusive acordate. Redevenţa se stabileşte în contract în expresie
bănească sau naturală şi include două părţi componente:
- plata iniţială unică, se achită pentru dreptul de folosire a
mărcii pe teritoriul determinat, precum şi pentru compensarea
cheltuielilor efectuate de francizor, inclusiv pentru instruirea
personalului şi acordarea de consultaţii;
- royalty, reprezintă recompense periodice proporţionale
indicilor de activitate, convenite între părţile la contract (art. 11 al
Legii cu privire la franchising).
Drepturile şi obligaţiile părţilor pot fi examinate în funcţie de
etapele aşa-numitelor „porturi contractuale”, şi anume: etapa
precontractuală, contractuală şi postcontractuală.
Faza precontractuală permite fiecărei părţi să se decidă cu
privire la colaborare. La această fază părţile au obligaţia de a se
informa în mod deschis şi complet despre circumstanţele care
vizează franchisingul şi de a pune la dispoziţia celeilalte părţi
informaţia necesară (art.1175 din Codul civil). În particular,
francizorul îi remite francizatului informaţia cu privire la:
experienţa dobîndită şi transferabilă, condiţiile financiare ale
contractului (redevenţele iniţiale, redevenţele proporţionale,
determinarea tarifelor la mărfurile şi serviciile distribuite),
obiectele şi întinderile exclusivităţilor, durata contractului,
condiţiile de reînnoire, de reziliere şi de cesiune etc.
Părţile, de asemenea, sînt obligate să păstreze secretul asupra
datelor confidenţiale chiar dacă contractul nu se mai încheie.
Faza contractuală, în care francizorul este obligat să pună la
dispoziţia francizatului o totalitate de bunuri încorporate, de
drepturi, de mărci de producţie, de modele, de concepte asupra
aprovizionării, desfacerii şi organizării, precum şi alte date sau
cunoştinţe utile promovării vînzărilor. El este obligat să protejeze
programul comun de prestare a franchizei împotriva intervenţiilor
unor terţi, să-l perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine francizatul
417
în activitatea acestuia prin îndrumare, informare şi perfecţionare

profesională (art.1173 din Codul civil).
Astfel, principala obligaţie a francizorului constă în
asigurarea posibilităţii francizatului de a utiliza drepturile
exclusive ale primului sau un proces existent de fabricaţie şi
distribuţie. Această obligaţie implică îndatorirea francizorului de
a transmite francizatului documentaţia tehnică şi comercială, de
a-i acorda asistenţă (tehnică, juridică, financiară) în domeniul
pregătirii profesionale, de a-l instrui în probleme legate de
realizarea drepturilor exclusive primite.
O altă obligaţie a francizorului constă în furnizarea
informaţiei şi practicii comerciale, în instruirea personalului
francizatului pe tot termenul contractului în ce priveşte
organizarea activităţii, administrarea întreprinderii, deservirea
clientelei, exploatarea echipamentului etc.
Francizorul are dreptul să supravegheze şi să verifice, în
scopul asigurării calităţii, procesul de producţie şi de desfacere a
mărfurilor, de prestare a serviciilor.
Francizatul, la rîndul său, are următoarele obligaţii:
- să utilizeze drepturile exclusive în conformitate cu
contractul şi indicaţiile francizorului;
- să nu divulge terţelor persoane informaţia comercială
secretă furnizată de francizor (secretele procesului de producere
şi de prestare a serviciilor etc.);
- să utilizeze în mod activ programul de prestare a francizei
şi cu diligenţa unui bun întreprinzător, precum şi să procure
bunuri şi servicii prin intermediul francizorului sau al unei
persoane desemnate de acesta etc.
Dacă durata contractului nu este determinată sau depăşeşte
10 ani, fiecare parte are dreptul să rezilieze contractul cu
respectarea unui termen de preaviz de 1 an. Dacă nici una din
părţi nu exercită dreptul sus-numit, contractul se prelungeşte de
fiecare dată pentru 2 ani (art.1176 din Codul civil).
418
DREPTUL AFACERILOR
Faza postcontractuală. După încetarea contractului, relaţiile

postcontractuale sînt fondate pe regulile unei concurenţe loiale.
Francizorul poate impune vechiului francizat orice obligaţie care
să permită:
a) protejarea caracterului confidenţial al know-how-ului, în
special neutilizarea acestuia de o reţea concurentă;
b) deschiderea unui nou punct de vînzare pe teritoriul vechiu-
lui francizat.
El poate impune francizatului pe plan local interdicţia de
concurenţă care nu poate depăşi un an (art.1177 din Codul civil).
Dacă această interdicţie periclitează activitatea profesională a
francizatului, francizorul trebuie să-i plătească o compensaţie
financiară corespunzătoare.
§4. Contractul de credit bancar

Prin contractul de credit bancar o bancă (creditor) se obligă
să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani
(credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să
plătească dobînda şi alte sume aferente prevăzute de contract
(art.1236 din Codul civil).
Creditul bancar este un contract consensual, sinalagmatic şi
cu titlu oneros. El se deosebeşte de contractul de împrumut după
mai multe criterii, şi anume: este cu titlu oneros, are ca obiect
mijloace băneşti. În afară de aceasta, banca împrumută banii
deponenţilor sau cei împrumutaţi de la alte bănci, iar
împrumutătorul împrumută banii săi proprii.
Părţile contractului sînt banca şi debitorul; în scopul
creditării unor proiecte care necesită cheltuieli mari, băncile îşi
pot asocia resursele creditoare şi acorda credite de consorţiu. În
asemenea caz, persoana care doreşte să obţină un credit mare
determină independent banca care îşi asumă responsabilitatea
pentru organizarea consorţiului bancar şi exercită funcţiile de
conducere în afacerea de credit (banca coordonatoare).
419
Banca coordonatoare efectuează analiza eficienţei acordării

creditului de consorţiu şi selectează celelalte bănci participante.
Pentru prestarea serviciilor de organizare a consorţiului bancar,
banca coordonatoare încasează o remuneraţie deosebită.
Creditul de consorţiu se perfectează printr-un acord de credit
între banca coordonatoare şi băncile participante la creditul de
consorţiu şi contract de credit încheiat între client şi fiecare bancă
participantă279.
Obiectul contractului îl constituie mijloacele băneşti acordate
debitorului, potrivit regulii generale, creditele se acordă în valută
naţională. Băncile pot acorda credite în valută străină, în
condiţiile şi pentru scopurile stabilite de lege. Se interzice
acordarea creditelor în valută străină persoanelor fizice ce nu
practică activitate de întreprinzător.
Forma. Contractul de credit se încheie în formă scrisă (alin.
(2) art.1236 din Codul civil). Temei pentru încheierea
contractului constituie decizia Comitetului de credit împuternicit
să decidă asupra acordării creditului. Pentru acordarea creditelor
„mari” se cere aprobarea preliminară a membrilor consiliului de
administraţie. Creditul mare constituie datoria netă a unei
persoane sau a unui grup de persoane acţionînd în comun (expuse
aceluiaşi risc datorită faptului că una din ele o controlează pe
alta), alcătuind 10% şi mai mult din capitalul normativ total al
băncii.
Preţul constituie dobînda pe care clientul o plăteşte băncii
pentru mijloacele băneşti acordate. Dobînda pentru fiecare tip de
credit este stabilită de comitetul de credit sau de organul de
administrare al băncii. În afară de dobîndă, părţile pot conveni
asupra unui comision pentru serviciile prestate în legătură cu
utilizarea creditului.
Părţile contractului pot stabili o dobîndă fixă sau flotantă; în
acest ultim caz dobînda poate fi modificată prin acordul părţilor.
279 Bloșenco Andrei, Drept civil, Partea Specială, p.175.

420
DREPTUL AFACERILOR
Dobînda poate fi modificată unilateral de către bancă, în cazurile

prevăzute de contract, în funcţie de rata de refinanţare a BNM, de
rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei. Banca trebuie să anunţe în scris
clientul despre modificarea ratei dobînzii cu cel puţin 10 zile
înainte de modificare (art.1237 din Codul civil).
Efectele contractului de credit. Banca este obligată să pună la
dispoziţia clientului mijloacele băneşti. În cazul neexecutării
acestei obligaţii, clientul poate pretinde plata unor penalităţi de
întîrziere în modul şi în mărimea prevăzute de contract, precum şi
despăgubirea prejudiciului cauzat. Clientul nu poate cere
executarea silită a acestei obligaţii (art.868 din Codul civil).
Banca are dreptul să refuze executarea obligaţiei de a pune la
dispoziţia clientului creditul dacă, după încheierea contractului de
credit:
a) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacita-
tea viitoare a debitorului de a rambursa creditul;
b) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii;
c) debitorul nu îndeplineşte condiţiile contractului referitoare la
tranşa sau tranşele precedente, atunci cînd contractul prevede
acordarea creditului în tranşe (art.1241din Codul civil).
Clientul este obligat să plătească în termen dobîndă În cazul
creditului acordat prin punere la dispoziţia clientului a unei sume
de bani (linie de credit), acesta va plăti dobîndă în funcţie de
suma creditului utilizată efectiv într-o anumită perioadă.
Dacă contractul prevede acest fapt, clientul trebuie să ofere
garanţii de rambursare a creditului. În cazul prezentării unor
garanţii insuficiente, banca are dreptul să ceară constituirea unor
garanţii suplimentare. Neexecutarea acestei obligaţii de către
client îi acordă băncii dreptul de a reduce suma creditului
proporţional reducerii garanţiei sau de a rezilia contractul
Dacă creditul este acordat potrivit unei destinaţii, clientul
este obligat să acorde băncii posibilitatea de a verifica utilizarea
421
mijloacelor potrivit destinaţiei280. Clientul este obligat să

ramburseze creditul la scadenţă. În caz de neexecutare a acestei
obligaţii, precum şi a celei de plată a dobînzii, banca poate
pretinde plata unor penalităţi de întîrziere în modul şi mărimea
prevăzute de lege sau de contract. În lipsa unei clauze
contractuale în acest sens, pentru suma datorată se încasează o
dobîndă cu 5% mai mare decît rata dobînzii prevăzute în contract
Clientul nu are dreptul să ramburseze creditul înainte de
termen. Dacă, totuşi, rambursează creditul înainte de scadenţă, el
este obligat să repare prejudiciul cauzat băncii, cu deducerea
sumelor economisite, luîndu-se în consideraţie creditul ce s-ar fi
putut acorda din contul acestor mijloace (art.1245 din Codul
civil).
Debitorul are dreptul să refuze creditul parţial sau total, fiind
obligat să plătească băncii o remuneraţie pentru punerea la
dispoziţie a creditului şi s-o notifice într-un termen rezonabil.
Rezilierea contractului. Banca poate rezilia contractul şi cere
restituirea creditului şi a sumelor aferente dacă debitorul:
a) a devenit insolvabil;
b) nu a oferit garanţiile cerute sau a redus garanţiile
oferite;
c) nu plăteşte dobînda la scadenţă;
d) nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin
două tranşe ale creditului, atunci cînd contractul prevede
restituirea creditului în rate, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege sau de contract.
Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului,
însă banca va acorda clientului un termen de cel puţin 15 zile
pentru restituirea sumelor utilizate şi a sumelor aferente (art.1242
din Codul civil).
280 Захарова H., Кредитный договор. Гражданско-правовые аспекты

– Москва, 1997, р.35.
422
DREPTUL AFACERILOR
Debitorul poate rezilia în orice moment contractul care

prevede o dobîndă flotantă, notificînd banca în termen de 7 zile
de la primirea notificării despre modificarea dobînzii. Contractul
încheiat pe un anumit termen cu dobîndă fixă poate fi reziliat, cu
un termen de preaviz de 15 zile, numai dacă obligaţia de plată a
dobînzii încetează înaintea termenului stabilit pentru restituirea
creditului şi nu se convine asupra unei alte dobînzi.
423
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 23.
REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI
TAXELOR
§ 1. Introducere în dreptul fiscal şi legislaţia fiscală

A) Elementele definitorii ale dreptului fiscal
Termenul „fiscal” provine de la latinescul fiscus care însemna
„coş”, utilizîndu-se în Roma Antică pentru desemnarea „casei
militare” unde se păstrau banii ce urmau a fi plătiţi militarilor 281.
Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează
raporturile juridice care se nasc în procesul colectării
impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau juridice care
obţin venituri sau deţin bunuri impozabile sau taxabile 282.
Ca obiect de reglementare, dreptul fiscal are relaţii ce ţin de
executarea obligaţiilor fiscale în ce priveşte impozitele şi taxele
generale de stat, stabilind, de asemenea, principiile generale de
determinare şi percepere a impozitelor şi taxelor locale.
Metoda de reglementare a dreptului fiscal este metoda
imperativă, normele dreptului fiscal fiind obligatorii, iar părţile în
relaţiile fiscale fiind respectiv pe poziţii de subordonare.
Normele dreptului fiscal sînt, la fel ca şi celelalte norme
juridice, reguli de conduită instituite de stat, a căror aplicare este
asigurată prin conştiinţa juridică, iar, la nevoie, prin forţa de
constrîngere a statului.
Normele dreptului fiscal au un caracter general, impersonal
şi, deci, la fel ca şi majoritatea normelor juridice, se referă la un
număr nedeterminat de subiecţi de drept, aplicîndu-se repetat în
timp, ori de cîte ori sînt întrunite condiţiile necesare 283.
281 А. Брызгалин. Налоги и налоговое право. – Москва: Аналитика

Пресс, 1997, с. 60.
282 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova. Drept fiscal, Bucureşti: C.H. Beck,
2006, p. 1.
424
DREPTUL AFACERILOR
Din punctul de vedere al structurii logico-juridice, normele

dreptului fiscal cuprind cele trei elemente specifice normelor
juridice: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Principiile de bază ale fiscalităţii unei economii libere,
principii ce reprezintă corectitudinea raportului de impunere, atît
din punctul de vedere al relaţiei stat – contribuabil, cît şi din
punctul de vedere al contribuabililor care compară diferitele
reglementări concrete aplicabile fiecăruia în parte, sînt:
a) principiul neutralităţii impunerii - presupune asigurarea
prin
legislaţia fiscală a condiţiilor egale investitorilor, capitalului
autohton şi străin;
b) principiul certitudinii impunerii - presupune elaborarea de
norme juridice clare care să nu conducă la interpretări arbitrare,
iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite
pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată determina
influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii
lor fiscale;
c) principiul echităţii fiscale - presupune tratarea egală a
persoanelor fizice şi juridice, care activează în condiţii similare,
în vederea asigurării unei sarcini fiscale egale;
d) principiul stabilităţii fiscale - presupune modificarea şi
com-
pletarea legislaţiei fiscale exclusiv prin modificarea şi
completarea
Codului Fiscal;
e) principiul randamentului impozitelor - presupune
percepe-
rea impozitelor şi taxelor cu minimum de cheltuieli, cu cheltuieli
cît mai acceptabile pentru contribuabili 284;
283 A. Armeanic, V. Volcinschi, şi al., Drept fiscal, Chişinău: Museum,

2001, p.16.
425
f) principiul eficienţei impunerii - principiu ce se află în

core-
lare cu principiul stabilităţii fiscale, o stabilitate fiscală
presupunînd şi o eficienţă a impunerii. O stabilitate pe termen
lung a prevederilor Codului Fiscal nu va conduce la efecte
retroactive defavorabile pentru persoanele fizice şi juridice, în
raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea
a deciziilor investiţionale majore;
g) principiul egalităţii prin impunere - presupune contribuţia
fiecăruia la sistemul fiscal proporţional cu capacitatea sa
contributivă. Cetăţeanul care are o avere mai mare trebuie să
contribuie într-o măsură superioară la formarea bugetului de stat
decît cel care are o capacitate contributivă inferioară 285.
Izvoarele dreptului fiscal, conform practicii legislative
actuale, sînt: legile, actele subordonate legilor, acordurile
internaţionale.
a) Legile, actul normativ superior fiind Constituţia care pune
fundamentul fiscalităţii, la general, şi al obligaţiei fiscale a
persoanelor fizice şi juridice, în special.
Legile sînt cele mai importante acte normative emise de către
Parlament ce au ca obiect de bază, printre altele, şi reglementarea
relaţiilor fiscale; reglementarea relaţiilor ce apar între stat şi
contribuabil în legătură cu achitarea impozitelor, taxelor şi a altor
contribuţii de stat.
b) Actele subordonate legilor, adoptate în scopul executării
legilor, sînt: hotărîrile Guvernului, instrucţiunile Ministerului
Finanţelor, instrucţiunile, ordinele Inspectoratului Fiscal
Principal de Stat şi deciziile Administraţiilor Publice Locale.
284 Codul Fiscal al Republicii Moldova, nr.1163-XIII din 24.04.1997 //

republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 25.03.2005, ediţie
specială, (art.6, alin. (8)).
285 Dan Drosu Şaguna şi al., Op. cit., p. 2.
426
DREPTUL AFACERILOR
Hotărîrile Guvernului se emit pentru organizarea executării

legilor şi, deci, sînt acte normative prin care se instituie norme
juridice necesare pentru executarea dispoziţiilor generale ale
Codului Fiscal şi ale altor acte normative din domeniu.
Instrucţiunile Ministerului Finanţelor, instrucţiunile, ordinele
Inspectoratului Fiscal Principal de Stat sînt acte normative
subordonate legii prin care se instituie norme juridice care
dezvoltă şi detaliază cuprinsul dispoziţiilor generale ale Codului
Fiscal şi ale altor acte normative din domeniu.
Deciziile Administraţiilor Publice locale sînt izvoare ale
dreptului fiscal în măsura în care ele instituie impozite şi taxe
locale, stabilesc cotele acestora, modalitatea de gestionare etc.
c) Acordurile (convenţiile) internaţionale sînt izvoare ale
dreptului fiscal în situaţiile cînd reglementează relaţii fiscale (ex.,
acordurile de evitare a dublei impuneri). Republica Moldova este
semnatară a acestor acorduri internaţionale şi sînt ratificate de
către Parlament. Dacă un tratat internaţional care reglementează
relaţii fiscale, la care Republica Moldova este parte, stipulează
alte reguli şi prevederi decît cele prevăzute de legislaţia fiscală
naţională, se aplică stipulaţiile tratatului internaţional.
Raporturile juridice fiscale sînt reglementate în temeiul
normelor juridice referitoare la colectarea veniturilor fiscale ale
statului. Aceste categorii de raporturi juridice se particularizează
prin specificul conţinutului lor, adică al drepturilor şi obligaţiilor
subiecţilor participanţi286.
Raporturile juridice fiscale sînt formate din relaţii de
impunere care iau naştere în procesul redistribuirii unor venituri
ale persoanelor fizice şi ale celor juridice în scopul formării
bugetului de stat.
Raporturile juridice fiscale au trei elemente fundamentale:
a) subiecţii participanţi;
b) obiectul;
286 Ibidem, p. 3.
427
c) conţinutul.
Subiecţii raporturilor juridice fiscale sînt, pe de o parte,
statul, prin organele fiscale învestite cu atribuţii de administrare
fiscală, iar, pe de altă parte, persoanele fizice sau cele juridice
obligate să plătească impozitele, taxele şi alte plăţi la bugetul de
stat.
Statul este reprezentat la nivel central de Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat, iar la nivel local - de Inspectoratele Fiscale
Teritoriale şi de Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor
locale.
Subiecţii raporturilor juridice fiscale au o poziţie diferită,
organele fiscale fiind pe o poziţie superioară faţă de persoanele
fizice sau juridice contribuabili, chiar şi organe ale statului care,
respectiv, se află pe poziţia de subordonare în relaţiile legate de
impozitare.
Aceste organe au o poziţie juridică de reprezentant al
intereselor fiscale ale statului, deci au competenţa de a pretinde
contribuabililor achitarea completă şi la termen a tuturor
impozitelor, taxelor, penalităţilor, amenzilor etc. precum şi pot
cere acestora respectarea legislaţiei fiscale.
Obiectul raporturilor juridice fiscale se stabileşte în temeiul
şi în aplicarea normelor dreptului fiscal. Obiectul majorităţii
raporturilor juridice fiscale sînt mijloacele băneşti care se
încasează în calitate de impozite sau taxe, precum şi acţiunile sau
operaţiunile de executare silită a obligaţiei fiscale.
Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie
drepturile şi obligaţiile privind achitarea completă şi la termen a
impozitelor şi taxelor în bugetele de toate nivelurile, aceste
drepturi şi îndatoriri fiind reglementate în art.8 din Codul Fiscal.
B) Contribuţii fiscale principale.
Impozitele sînt cunoscute din perioada antică,
presupunînduse că au apărut încă în cadrul primelor formaţiuni
statale, ulterior dezvoltîndu-se concomitent cu evoluţia societăţii
umane. Apariţia acestora a fost determinată de necesităţile
428
DREPTUL AFACERILOR
întreţinerii materiale a celor ce exercitau puterea în stat,

îndeplinind atribuţiile de conducere statală 287.
De la apariţia lor impozitele au fost concepute şi aplicate
diferit, în funcţie de dezvoltarea social-economică a statelor şi de
cheltuielile publice efectuate în fiecare stat. Date despre
impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc mai
ales din istoria statelor grec şi roman 288.
În statul antic atenian principalul impozit era cel funciar,
fiind urmat de impozitul pe veniturile meseriaşilor, taxa pentru
vînzarea în piaţă a produselor agricole şi impozitul extraordinar
pe veniturile cetăţenilor bogaţi, impozit perceput pe timp de
război şi calificat ca o îndatorire de onoare a acestora.
În statul roman antic, principalul impozit era „tributum”,
perceput la început numai de la locuitorii provinciilor cucerite, în
dependenţă de valoarea pămîntului deţinut sau de veniturile
dobîndite în urma prelucrării acestuia, iar mai tîrziu fiind
transformat în impozit cetăţenesc permanent plătit de către toţi
cetăţenii statului roman care aveau bunuri imobiliare, iar ulterior
şi mobiliare.
Concomitent cu tributum se percepea şi impozitul pe
succesiuni, impozitul perceput la vînzarea mărfurilor, impozitul
perceput de la meşteşugari, impozitul pe numărul de sclavi şi
impozitul plătit de persoanele celibatare.
În perioada Evului mediu, ca şi în perioada anterioară,
impozitele erau diferite de la un stat la altul, în funcţie de
dezvoltarea social-economică a statelor, tradiţii etc.
În Anglia, o perioadă îndelungată impozitul de bază era cel
funciar, achitat la început în dependenţă de întinderi, iar ulterior,
din venitul obţinut în urma exploatării lui sau acordării în arendă.
În jurul anilor 1200 a fost introdus, în Anglia, impozitul pe
venit diferenţiat pentru nobili, preoţime şi ţărani, iar în secolele
287 Armeanic A. şi al., Op. cit., p.11.

288 I. Gliga, Drept financiar public, Bucureşti: - ALL, 1994, p.111-112.
429
următoare au fost introduse impozite pe clădiri, pe veniturile

meşteşugarilor precum, şi un şir de alte impozite ca: cel inclus în
preţul de vînzare a sării, cărbunelui, pieilor şi altor bunuri.
În Republica Florenţa în sec.XII-XV se aplica impozitul pe
veniturile cetăţenilor bogaţi ce se percepea în baza unei scări
crescătoare; impozitul pe succesiuni, precum şi taxele vamale la
intrarea mărfurilor în republică. Se aplica un impozit aşa-numit
„estimo”, fiind impozitate toate bunurile cetăţeneşti înscrise într-
un registru special.
Spre finele Evului mediu, cînd are loc dezvoltarea
meşteşugurilor, manufacturilor şi a comerţului, şi general fiind
diversificate veniturile cetăţenilor, s-au creat condiţii pentru
instituirea unor noi impozite.
Astfel, în Franţa exista impozitul „la taille” datorat de
proprietarii de terenuri; capitaţia - datorată de către cetăţeni în
dependenţă de rangul social; impozitul perceput la vînzarea sării,
tutunului, băuturilor, la tranzacţiile cu bunuri, impozitele de
timbru şi de înregistrare. Impozitul personal datorat de către toţi
cetăţenii din veniturile lor se majora de la a douăzecea parte din
venit la a zecea.
În urma Revoluţiei franceze din 1789, a avut loc şi o
revoluţie fiscală, şi anume: bugetul a început a se completa nu
din noi impozite, ci din anularea unor privilegii avute de nobili şi
preoţime. Mai mult ca atît, s-au înlăturat chiar şi unele impozite
(ca, de exemplu, cel pe vînzări ale bunurilor de consum).
Impozitele. Principalele contribuţii fiscale în Republica
Moldova la etapa actuală sînt impozitele şi taxele. Referindu-ne
la definirea impozitelor, doctrina romînă, reprezentată de
renumitul savant Dan Drosu Şaguna, menţionează că impozitele
reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlu
nerambursabil datorată conform legii în bugetul de stat de către
430
DREPTUL AFACERILOR
persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau

bunurile pe care le posedă289.
Legislaţia Republicii Moldova, şi anume: Codul Fiscal
defineşte în art.6 impozitul ca, o plată obligatorie cu titlu gratuit,
care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de
către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţie de
răspundere a acestuia pentru, sau, în raport cu contribuabilul care
a achitat această plată.
Făcînd o sinteză a tuturor definiţiilor date impozitului,
concluzionăm că impozitul este o plată obligatorie, în formă
pecuniară, fără vreo contraprestaţie directă şi imediată,
achitată ,după o procedură prestabilită, de către persoanele fizice
sau juridice pentru veniturile pe care le obţin sau pentru bunurile
pe care le posedă.
Din definiţiile date impozitului rezultă caracterele juridice
ale acestui, şi anume:
a) Forma pecuniară de percepere.
b) Caracterul obligatoriu.
c) Plata fără vreo contraprestaţie anumită.
d) Caracterul procedural de percepere.
Forma pecuniară de percepere este forma cea mai frecvent
întîlnită, însă nu unica, alături de impozitele plătite în bani
aplicîndu-se şi impozitele achitate în natură. Un exemplu
elocvent aici ar fi achitarea impozitului în produse agricole pe
timp de război etc. Astfel de impozite se aplică în cazuri
excepţionale, statul în aceste cazuri avînd diferite scopuri, printre
care: ţinerea sub control a preţurilor la produsele alimentare în
stat prin injectarea produselor ieftine pe piaţă; aprovizionarea
pieţelor cu produse deficitare etc.
Impozitul este o contribuţie obligatorie, stabilită în art.58 al
Legii Fundamentale. Astfel, toate persoanele fizice sau juridice
care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile sau taxabile pe

431
teritoriul Republicii Moldova sînt obligate ca prin intermediul

impozitelor achitate să contribuie la formarea bugetului de stat.
Legiuitorul sau, după caz autorităţile publice locale stabilesc nu
doar felurile impozitelor, ci şi cotele acestora, contribuabililor
rămînîndu-le doar să se conformeze cu acestea.
Această obligaţie derivă din însuşi faptul că cheltuielile
bugetare sînt folosite tot pentru finanţarea obiectivelor sau
acţiunilor de care beneficiază în mod direct sau indirect şi
contribuabilul respectiv.
Plata fără vreo contraprestaţie imediată din partea statului în
folosul contribuabilului sau fără vreun echivalent este un element
esenţial, care şi deosebeşte impozitele de taxe.
Particularitatea impozitelor de a fi datorate fără un echivalent
direct şi imediat al plătitorilor de impozite se explică prin rolul
lor de principale venituri publice, de mijloc financiar primordial
de formare a fondurilor băneşti necesare statului.
Reversibilitatea impozitelor este exprimată de condiţiile
generale – economice, sociale şi culturale create de stat, în
beneficiul cetăţenilor, din utilizarea acestor impozite. De fapt,
reversibilitatea impozitelor este generală, deoarece beneficiarii ei
sînt toţi cetăţenii unui stat, fără a se recunoaşte vreo vocaţie
deosebită a plătitorilor de impozite în ceea ce priveşte accesul la
învăţămîntul de stat, la acţiunile de sănătate publică, protecţie
socială etc.
Caracterul procedural de percepere presupune perceperea
impozitului (atît benevolă, cît şi silită) după o anumită procedură
prestabilită reglementată de actele normative în domeniu.
Clasificarea legală a impozitelor în Republica Moldova este
prevăzută în art.6 din Codul Fiscal şi anume:
Impozite generale de stat (impozite ce formează bugetul de
stat): a) impozitul pe venit;
b) accizele;
c) impozitul privat.
432
DREPTUL AFACERILOR
Impozite locale (impozite ce formează bugetul unităţilor

administrativ-teritoriale):
a) impozitul pe bunurile imobiliare.
O altă clasificare a impozitelor este cea doctrinară:
1) După forma plăţii, impozitele se clasifică în:
 Impozite în bani – unica formă de percepere la etapa
actuală în Republica Moldova. Deci, impozitele se achită în
formă pecuniară, în lei moldoveneşti, indiferent de faptul dacă
legea prevede în lei moldoveneşti sau în valută străină. (de ex.,
accizele);
 Impozite în natură – la etapa actuală în Republica
Moldova neexistînd, însă în timpul celui de-al doilea război
mondial se percepea în produse cerealiere, animaliere etc.,
produse ce se foloseau pentru întreţinerea armatei.
2) Din punctul de vedere al obiectului, impozitul se clasifică
în:
 Impozite pe venituri – impozitele pe veniturile obţinute de
persoanele fizice sau juridice, rezidente şi nerezidente, pe
parcursul unei perioade fiscale;
 Impozite pe avere – impozite pe averea persoanelor fizice
sau juridice, şi anume: impozitul pe bunurile imobiliare (case,
apartamente, terenuri etc.);
 Impozitele pe faptele de consum, sau aşa-numitele
impozite pe consumaţie, acestea fiind acele impozite indirecte
care se includ în preţul produsului (de ex. T.V.A., accizele etc.).
3) După modul de percepere, impozitele se împart în:
Impozite directe – impozite ce se achită direct de
contribuabil
(de ex: impozitul pe venit, impozitul pe bunurile imobiliare etc.);
Impozite indirecte – impozite ce se includ în preţul
produsu-
433
lui sau taxe de consumaţie, după cum am menţionat anterior (de

ex. T.V.A., accizele etc.)290.
Taxele reprezintă, alături de impozite, cea de a doua
categorie principală de venituri ale bugetului de stat, fiind o plată
efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru anumite servicii
prestate acestora de către organele de stat sau instituţiile
publice291.
Deci, taxele sînt plăţi pecuniare, reglementate ca venituri ale
bugetului de stat sau ale altor colectivităţi publice datorate de cei
ce beneficiază de anumite servicii, prestări ori alte acte sau
activităţi ale unor organe sau instituţii publice. Particularităţile
specifice taxelor sînt: a) este o plată pecuniară;
b) se achită pentru serviciile prestate, deci au un contraechi-
valent;
c) acest contraechivalent nu este echivalent cu costul real al
ser-
viciului prestat;
d) subiectul plătitor este determinat odată cu cererea de
prestare
a serviciului;
e) reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor
necesare
pentru serviciile solicitate.
Clasificarea legală a taxelor în Republica Moldova este
prevăzută în art.6 din Codul Fiscal, şi anume:
1) Taxe generale de stat (taxe ce formează bugetul
de stat): a) taxa pe valoarea adăugată;
b) taxa vamală;
c) taxele rutiere.
2) Taxe locale (taxe ce formează bugetul unităţilor
administrativ-teritoriale):
290 A. Armeanic şi al., Op. cit., p.29.

434
DREPTUL AFACERILOR
a) taxele pentru resursele naturale;

b) taxa pentru amenajarea teritoriului;
c) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor;
d) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii;
e) taxa de aplicare a simbolicii locale;
f) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii
de
deservire socială;
g) taxa de piaţă;
h) taxa pentru cazare;
i) taxa balneară;
j) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de
călători
pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale);
k) taxa pentru parcare;
l) taxa de la posesorii de cîini;
m) taxa de la posesorii unităţilor de transport;
n) taxa pentru parcaj;
o) taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare
a
serviciilor;
p) taxa pentru evacuarea deşeurilor;
r) taxa pentru dispozitivele publicitare.
Principala deosebire între impozite şi taxe este că impozitele
sînt plăţi cu titlu gratuit, fără echivalent din partea statului pentru
contribuţiile achitate; pe cînd taxele sînt obligatorii în cazul cînd
ceri perceperea serviciului şi pentru achitarea lui ţi se prestează
un serviciu sau ţi se eliberează un act.
Taxele, tipic, sînt plăţi obligatorii cu contraechivalent direct
şi imediat însă avem un şir de excepţii cînd taxele sînt fără vreun
echivalent - taxa pe valoarea adăugată, aceasta avînd trăsăturile
specifice impozitelor.
În prezenţa unor taxe atît cu contraechivalent direct şi
imediat, cît şi a unor taxe cu contraechivalent parţial ori fără
435
vreun contraechivalent se poate concluziona că deosebirea dintre

impozite şi taxe este relativă, deoarece, în exercitarea atribuţiei
de reglementare a veniturilor publice, organele legislative au
atitudinea de a institui impozite şi taxe pentru a acoperi
cheltuielile bugetare, neţinîndu-se cont de elementele specifice
ale acestora şi de teoriile doctrinare în domeniu 292.
C) Organele cu atribuţii de administrare fiscală
Organele care exercită atribuţii de administrare fiscală în
Republica Moldova sînt:
a) Organul Fiscal.
b) Serviciul Vamal al Republicii Moldova.
c) Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din
cadrul primăriilor293.
Organul fiscal al Republicii Moldova este Inspectoratul
Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor care are
în subordinea sa Inspectoratele Fiscale de Stat Teritoriale.
Sarcina de bază a organului fiscal constă în exercitarea
controlului asupra respectării legislaţiei fiscale, asupra calculării
corecte, achitării depline şi la timp a obligaţiilor fiscal 294.
Serviciul Fiscal de Stat îşi desfăşoară activitatea în baza
următoarelor principii:
a) Devotamentul faţă de stat, contribuabil şi cetăţeni;
b) Respectarea strictă a legilor şi a altor acte juridice;
c) Respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale
contribu-
abililor şi autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale;
d) Onestitatea şi obiectivitatea;
e) Competenţa profesională;
f) Confidenţialitatea295.

293 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.131 alin. (1).
294 Ibidem, art.132 alin. (1).
436
DREPTUL AFACERILOR
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat şi Inspectoratele

Fiscale de Stat Teritoriale au statut de persoană juridică şi sînt
finanţate de la bugetul de stat296.
Atribuţiile de bază ale Inspectoratului Fiscal Principal de Stat
sînt prevăzute în art.133 alin. (1) din Codul Fiscal, iar ale
Inspectoratelor Fiscale Teritoriale – la acelaşi articol în alineatul
2. Drepturile organului fiscal şi ale funcţionarului fiscal sînt
prevăzute în art.134 alin. (1) din Codul Fiscal, iar obligaţiile – în
art.136, din acelaşi Cod.
Serviciul Vamal exercită atribuţii de administrare fiscală
potrivit Codului Fiscal şi Codului Vamal 297.
Organele vamale exercită drepturi ce ţin de asigurarea
stingerii obligaţiilor fiscale aferente trecerii frontierei vamale
şi/sau plasării mărfurilor în regim vamal.
Obligaţiile Organului Vamal şi atribuţiile acestuia sînt
prevăzute în art.155 din Codul Fiscal şi în art.11 din Cod Vamal.
Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor din cadrul
primăriilor are atribuţii de administrare a impozitelor şi taxelor.
Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale exercită
atribuţiile referitor la evidenţa contribuabililor din acest teritoriu
şi a obligaţiiilor fiscale ale acestora etc. Atribuţiile privind
compensarea sau restituirea sumelor plătite în plus şi a sumelor
care urmează a fi restituite, executarea silită a obligaţiilor fiscale
şi tragerea la răspundere pentru încălcări fiscale sînt exercitate,
conform Codului Fiscal, în comun cu organul fiscal 298.
Drepturile şi obligaţiile Serviciul de colectare a impozitelor
şi taxelor locale sînt prevăzute în art.157, 158 din Codul Fiscal şi
295 Codul etic al funcţionarului fiscal aprobat prin Ordinul Inspectoratului
Fiscal Principal de Stat nr.400 din 10 noiembrie 2008, p.3.
297 Codul Vamal al Republicii Moldova nr.1149-XIV din 20.07.2000 //
Republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 01.01.2007, ediţie
specială.
437
în pct.14-16 ale Hotărîrii Guvernului cu privire la activitatea

serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor 299.
D) Executarea obligaţiei fiscale
Stingerea obligaţiei fiscale se efectuează prin mai multe
modalităţi:
a) prin anulare300 – anulare prin intermediul actelor cu
caracter general sau individual adoptate de Parlamentul
Republicii Moldova etc. De ex., anularea obligaţiilor fiscale ca
urmare a amnistierii fiscale;
b) prin trecerea termenului de prescripţie301 – termenul de
identificare a obligaţiei fiscale este de 4 ani, calculat din ultima zi
în care trebuia să fie achitată obligaţia fiscală, iar termenul de
achitare a obligaţiei fiscale, inclusiv în formă silită, este de 6 ani
calculaţi din momentul identificării obligaţiei fiscale. După
expirarea unuia din termeni obligaţia fiscală este stinsă, deoarece
a trecut termenul de prescripţie;
c) prin scădere302 – stingerea obligaţiei fiscale a contribua-
bilului persoană juridică prin scădere are loc în urma încetării
activităţii lui prin lichidare, inclusiv pe cale judiciară, sau prin
reorganizare;
d) prin compensare303 – stingerea obligaţiei fiscale prin
compensare se efectuează prin trecerea în contul restanţei a sumei
plătite în plus sau a sumei care, conform legislaţiei fiscale,
urmează a fi restituită;
e) prin executare silită304 – stingerea obligaţiei fiscale prin
executare silită are loc atunci cînd contribuabilul nu achită
299 Hotărîrea Guvernului nr.998 din 20.08.2003 cu privire la activitatea

serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 2003, nr.191-195.
300 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.172.
301 Ibidem, art.173, 274, 275.
302 Ibidem, art.174.
438
DREPTUL AFACERILOR
benevol obligaţia fiscală, organele fiscale fiind impuse să aplice

forţa de constrîngere – să aplice sechestru şi ulterior, în caz că
obligaţia fiscală totuşi nu va fi stinsă, să comercializeze bunurile
contribuabilului.
În situaţia cînd contribuabilul nu este apt să achite obligaţia
fiscală, el poate cere amînarea sau eşalonarea acesteia în
conformitate cu art.180 din Codul Fiscal.
Dacă contribuabilul nu achită benevol obligaţia fiscală,
atunci organul fiscal aplică modalităţi de asigurare a stingerii
obligaţiei fiscale, adică se asigură că ulterior acesta va achita
impozitul. Aceste modalităţi sînt: majorarea de întîrziere (art.228
din Codul Fiscal); suspendarea operaţiunilor la conturile bancare
ale contribuabililor (art.229 din Codul Fiscal) şi sechestrarea
bunurilor (art.230 din Codul Fiscal).
E) Executarea silită a obligaţiei fiscale
Dacă contribuabilul nu achită benevol impozitele, taxele,
penalităţile, amenzile etc., atunci organul fiscal purcede la
executarea silită a obligaţiei fiscale.
Executarea silită a obligaţiei fiscale se face de organul fiscal,
pentru obligaţia fiscală calculată de organul fiscal şi de organul
vamal, iar cea calculată de Serviciul de colectare a impozitelor şi
taxelor – de acesta împreună cu organul fiscal 305.
Pentru a declanşa executarea silită a obligaţiei fiscale este
necesară întrunirea cumulativă a unor condiţii, şi anume:
existenţa restanţei; neexpirarea termenelor de prescripţie;
necontestarea faptului de existenţă a restanţei şi mărimii ei;
contribuabilul nu se află în proces de lichidare (dizolvare) sau de
aplicare a procedurilor de depăşire a insolvabilităţii.
Organul fiscal are la dispoziţia sa un şir de modalităţi de
executare silită a obligaţiilor fiscale, şi anume:
a) încasarea mijloacelor băneşti de pe conturile bancare ale
contribuabilului;

439
b) ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în

numerar;
c) urmărirea bunurilor contribuabilului;
d) urmărirea datoriilor debitoare ale contribuabililor.
Executarea silită se face, de regulă, în zilele lucrătoare în
intervalul 6.00 – 22.00, însă în cazul cînd contribuabilul se
eschivează, atunci se permite executarea silită şi în afara orelor
menţionate, sau în zile de odihnă. Dacă bunurile contribuabilului
se află în diferite unităţi administrativ-teritoriale, executarea silită
o face organul fiscal de la locul de evidenţă – cu participarea
funcţionarului fiscal de la locul aflării bunurilor. Cheltuielile
pentru executarea silită sînt suportate de bugetul de stat urmînd a
fi recuperate de la contribuabil.
Perceperea din conturile bancare al contribuabililor se face
în felul următor: începînd cu ziua următoare celei în care a apărut
restanţa, organul fiscal înaintează băncii ordinul incaso –
document executoriu. Instituţia bancară este obligată să-l execute
în ziua lucrătoare în care l-a primit, dacă pe conturile bancare ale
contribuabilului sînt mijloace băneşti. În cazul existenţei şi altor
documente executorii banca e obligată să remită documentele
executorii primului executor judecătoresc emitent, acesta urmînd
să executa obligaţia fiscală în mod prioritar. În cazul insuficienţei
mijloacelor băneşti, banca, în aceeași zi, face inscripţia dată pe
ordinul incaso şi-l restituie organului fiscal 306.
Perceperea restanţelor din contul altor bunuri ale
contribuabililor se efectuează prin:
a) ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în confor-
mitate cu art.198 din Codul Fiscal;
b) sechestrarea bunurilor, după regulile stipulate în art.199 din
Codul Fiscal;
c) sechestrarea bunurilor contribuabililor care se află la alte
persoane, în conformitate cu art.201 din Codul Fiscal;
440
DREPTUL AFACERILOR
d) executarea silită a produselor agricole nerecoltate, în confor-

mitate cu art.201 alin.(1) din Codul Fiscal;
Bunurile sechestrate se comercializează, cele ce depăşesc
suma de 10000 lei - la licitaţii, cele pînă la această sumă - în
magazinele ce au fost împuternicite de organul fiscal 307. Înainte
de a fi comercializate la licitaţie bunurile urmează a fi evaluate de
către organul fiscal sau de către persoanele împuternicite de
acesta. Pentru organizarea licitaţiei se formează o comisie de
licitaţie alcătuită din reprezentanţii organului fiscal, ai
contribuabilului al cărui bun a fost scos la licitaţie, experţi etc.
Licitaţiile se organizează în creşterea sau descreşterea
preţului. După ce s-a organizat o licitaţie şi nu a fost nici un
cumpărător, preţul bunului la licitaţia ulterioară va fi scăzut.
Bunul care nu poate fi comercializat la licitaţia cu preţul în
creştere se poate comercializa la licitaţia cu preţul în descreştere,
preţul acestuia urmînd să cadă pînă la zero sau pînă la un anumit
plafon stabilit anterior308.
Cumpărătorul care a acordat cel mai înalt preţ se consideră că
a cîştigat licitaţia şi urmează să achite preţul bunului şi să încheie
contractual de vînzare-cumpărare , după care împreună cu
organul fiscal ridică bunul de la locul păstrării lui 309.
Contribuabilul asupra căruia s-a efectuat executarea silită a
obligaţiei fiscale, în termen de 10 zile lucrătoare de la data
emiterii deciziei de executare silită sau săvîrşirii acţiunilor
considerate de el ilegale le poate contesta la organul fiscal
emitent a deciziei sau al cărui funcţionar a întreprins acţiunea, pe
seama contribuabilului căzînd povara de a demonstra
307 Instrucțiunea I.F.P.S. nr.11 din 19.12.2005 cu privire la modul de

ridicare, predare și comercializare a bunurilor sechestrate a căror valoare nu
depășește 10000 lei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.21-
24.
308 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.209-212.
309 Ibidem, art.213, 204.
441
incorectitudinea deciziei emise de organul fiscal sau ilegalitatea

acţiunilor funcţionarului fiscal.
Decizia pe care organul fiscal a emis-o pe marginea
contestaţiei poate fi contestată la I.F.P.S. prin intermediul I.F.T.
sau atacată în instanţa de judecată competent. Depunerea
contestaţiei la organul fiscal nu sistează executarea silită a
obligaţiei fiscal, cu excepţia comercializării bunurilor
sechestrate310.
F) Controlul fiscal
Controlul fiscal presupune verificarea corectitudinii cu care
contribuabilul execută obligaţia fiscală şi alte obligaţii prevăzute
de legislaţia fiscală, inclusiv verificarea altor persoane sub
aspectul legăturii lor cu activitatea contribuabilului prin metode,
forme şi operaţiuni prevăzute de legislaţia fiscală.
Prin control fiscal înţelegem totalitatea formelor şi metodelor
prin care organele cu atribuţii de efectuare a controlului fiscal
verifică respectarea legislaţiei fiscale de către contribuabil,
achitarea completă şi la termen a obligaţiilor în bugetul de stat.
Controlul fiscal se efectuează pentru o perioadă ce nu
depăşeşte termenul de prescripţie, în timpul orelor de program ale
organului fiscal şi/sau cele ale contribuabilului. Se interzice
efectuarea repetată a controalelor fiscale la faţa locului asupra
unora şi aceloraşi impozite şi taxe pe o perioadă fiscală care
anterior a fost supusă controlului, excepţie fiind persoanele
juridice ce se află în proces de lichidare, reorganizare etc. 311.
Controlul fiscal se poate efectua în două forme:
 Control fiscal la faţa locului – se face în baza unei decizii
scrise a conducerii organului care exercită controlul fiscal, la
finalizarea acestuia întocmindu-se actul de control fiscal 312. Dacă
în procesul controlului fiscal s-a descoperit că contribuabilul a
310 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.267, 269, 273.

442
DREPTUL AFACERILOR
săvîrșit o contravenţie, atunci la finele controlului se întocmește

procesul – verbal cu privire la constatarea contravenției. Dacă în
procesul controalelor s-a descoperit că contribuabilul a încălcat
legislația și este componența unei infracțiuni, atunci I.F.T. ia
decizia de a transmite materialele MAI pentru începerea urmăririi
penale.
 Control fiscal la sediul organului cu atribuţii de
efectuare a controlului fiscal – constă în verificarea corectitudinii
întocmirii dărilor de seamă fiscale, a altor documente prezentate
de contribuabil, care servesc drept temei pentru calcularea şi
achitarea impozitelor şi taxelor. Controlul fiscal cameral se
efectuează de către funcţionarii fiscali sau persoanele cu funcţie
de răspundere ale altor organe cu atribuţii de administrare fiscală,
fără adoptarea unei decizii scrise asupra obiectivului vizat în
termen de cel mult 3 luni din ziua prezentării de către
contribuabil a dării de seamă fiscal313.
În cadrul acestor controale se folosesc mai multe metode de
efectuare a controlului fiscal:
 verificarea faptică – se aplică în cazul controlului fiscal la
faţa locului şi constă în observarea directă a activităţii agentului
economic şi are drept scop constatarea situaţiilor care nu sînt
reflectate în documente314;
 verificarea documentară – se aplică atît în cazul
controlului fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în
confruntarea
313 Ibidem, art.215, alin.(1), (2).

443
-
dărilor de seamă fiscale, documentelor de evidenţă etc. cu
documen tele şi cu informaţiile referitoare la acesta de care
dispune organul care exercită controlul fiscal 315;
 verificarea totală – presupune controlul la faţa locului
asupra tututor obligaţiilor fiscale ale contribuabilului calculate de
la ultimul control fiscal319;
 verificarea parţială – presupune controlul atît la sediul
organului fiscal, cît şi la faţa locului asupra achitării de către
contribuabil pe o perioadă determinată a unei categorii de
impozite ( de ex., impozite în bugetul local 316;
 verificarea tematică – se aplică atît în cazul controlului
fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în controlul
asupra stingerii unui anumit tip de obligaţie fiscală verificînduse
documentele sau activitatea contribuabilului (de ex., controlul
tematic asupra achitării impozitului pe venit de către persoanele
ce practică activitatea de antreprenoriat 317;
 verificarea operativă – se face inopinat, de obicei prin
verificare faptică asupra urmăririi proceselor economice ale
agentului economic, urmărirea eliberării facturilor fiscale,
urmărirea folosirii aparatului de casă la comercializare etc. 318. În
procesul verificării operative etc., funcţionarul fiscal poate face
cumpărătura de control. Aceasta constă în crearea artificială de
către funcţionarul fiscal a situaţiei de procurare a bunurilor
materiale, de efectuare a comenzii de executare a lucrărilor sau
de prestare a serviciilor fără scopul de a le achiziţiona (consuma)
315 Ibidem,
art.218. 319 Ibidem,
art.219.
444
DREPTUL AFACERILOR
-
sau de a le comercializa, doar cu scopul de a verifica respectarea
legislaţiei fiscale;
 verificarea prin contrapunere – se aplică atît în cazul
controlului fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în
controlul concomitent al contribuabilului şi al persoanelor cu care
acesta are sau a avut raporturi economice, financiare etc., pentru
a se constata autenticitatea acestor raporturi şi a operaţiunilor
efec tuate319.
Contribuabilul asupra căruia s-a efectuat controlul fiscal, în
termen de 30 de zile de la data primirii deciziei sau a
întreprinderii acţiunii considerate de el ilegale le poate contesta la
organul fiscal emitent a deciziei sau al cărei funcţionar a
întreprins acţiunea, pe seama contribuabilului ca şi în cazul
executării silite căzînd povara de a demonstra incorectitudinea
deciziei emise de organul fiscal sau ilegalitatea acţiunilor
funcţionarului fiscal.
Organul fiscal are la dispoziţia sa 30 de zile pentru
examinarea contestaţiei, termen ce poate fi prelungit încă cu
maxim 30 de zile. Decizia pe care organul fiscal a emis-o pe
marginea contestaţiei poate fi contestată similar contestării
deciziei asupra contestaţiei de executare silită la I.F.P.S. prin
intermediul I.F.T. sau atacată în instanţa de judecată
competentă320.
G) Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei
fiscale
Încălcarea legislaţiei fiscale serveşte drept temei pentru
tragerea la răspundere juridică a contribuabilului. Legiuitorul a
adoptat un şir de acte normative, printre care Codul Fiscal, Codul
Contravenţional321, Codul Penal322, Codul Muncii323 etc., care stau
la baza respectării legislaţiei fiscale.
320 Ibidem, art.267-269.
445
-
Cea mai frecventă încălcare din domeniul fiscal este
evaziunea fiscală, încălcare ce se pedepseşte contravenţional sau
penal în cazul persoanelor fizice şi doar penal în cazul
Persoanelor fizice nu li se va aplica sancţiuni dacă suma
impozitului ce urmează a fi achitată va fi mai mică de 2000 lei.
Dacă impozitul pe venit ce urma a fi achitat variază între 2000 şi
50 000 mii lei, se va aplica pedeapsă contravenţională; însă, dacă
suma im pozitului va trece de 50 000 lei, persoana va fi trasă la
răspundere penală.
Se pedepseşte contravenţional, în conformitate cu art.301 din
Codul Contravenţional, evaziunea fiscală a persoanelor fizice
care nu practică activitate de întreprinzător prin eschivarea de la
prezentarea declaraţiei cu privire la impozitul pe venit sau prin
includerea în declaraţie a unor date denaturate, dacă suma
impozitului pe venit care trebuia să fie achitat nu depăşeşte 50
000 lei şi se sancţionează cu amendă de la 2000 la 3000 lei.
Se pedepseşte penal, în conformitate cu art.241 alin.(1) din
Codul Penal, evaziunea fiscală a persoanelor fizice care nu
practică activitate de întreprinzător prin eschivarea de la
prezentarea declaraţiei cu privire la impozitul pe venit sau prin
includerea în declaraţie a unor date denaturate, dacă suma
impozitului pe venit care trebuia să fie achitat depăşeşte 50 000
lei şi se pedepseşte cu amendă în mărime de la 20 000 la 40 000
lei sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la
240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 1 an.
321 Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008 //

322 Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 // Monitorul
323 Codul muncii al Republicii Moldova nr.154 din 28.03.2003 // Monitorul
446
DREPTUL AFACERILOR
-
Aceeaşi acţiune care a condus la neachitarea impozitului în
proporţii deosebit de mari (mai mare de 100 000 lei) se
pedepseşte cu amendă în mărime de la 40 000 la 60 000 lei sau
cu închisoare de pînă la 3 ani.
Persoanele ce practică activitatea de antreprenoriat şi admit
evaziunea fiscală vor fi pedepsite conform art.244 din Codul
Penal, normă ce prevede evaziunea fiscală a întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor prin includerea în documentele
contabile, fiscale sau financiare a unor date denaturate privind
veniturile sau cheltuielile, a unor cheltuieli care nu au la bază
operaţiuni reale ori care au la bază operaţiuni ce nu au existat, fie
prin tăinuirea unor obiecte impozabile, dacă suma impozitului
care trebuia să fie plătit depăşeşte 30 000 lei şi prevede pedepse
pecuniare de la 40 000 la 60 000 lei sau închisoare de pînă la 3
ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate
447
pe un termen de pînă la 5 ani pentru persoana fizică, şi amendă în

mărime de la 40 000 la 100 000 lei cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate pentru persoana juridică.
Aceeaşi acţiune, dacă a dus la neachitarea impozitului în
proporţii deosebit de mari, se pedepseşte cu amendă în mărime de
la 60 000 la 100 000 lei sau cu închisoare de pînă la 6 ani, în
ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani
pentru persoanele fizice şi amendă în mărime de la 60 000 la 120
000 lei cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate
sau cu lichidarea persoanei juridice.
În afară de evaziunea fiscală, în Republica Moldova mai sînt
frecvente şi un şir de alte contravenţii sau infracţiuni care
prejudiciază bugetul de stat, printre care:
a) răspunderea penală prevăzută de Codul Penal: -
Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător – art.241;
- Eschivarea de la achitarea plăţilor vamale –
art.249;
- Comercializarea mărfurilor supuse accizelor,
fără marcarea lor cu timbre de acciz - art.250.
b) răspunderea contravenţională prevăzută de Codul
Con-
travenţional:
- Desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător -
art.263;
- Încălcarea modului de procurare, de desfacere a
timbrelor de acciz - art.272;
- Comercializarea fără achitarea taxei de piaţă, a taxei
pentru amplasarea unităţilor comerciale - art.274, alin. (1);
- Încălcarea regulilor privind operaţiunile valutare -
art.291;
448
DREPTUL AFACERILOR
- Încălcarea regulilor de exploatare a maşinilor de casă şi
control - art.2931.
c) răspunderea fiscală prevăzută de Codul Fiscal :
- Împiedicarea activităţii organului fiscal – art.253;
- Neutilizarea maşinilor de casă şi de control, neeliberarea
biletelor de călătorie – art.254;
- Neprezentarea informaţiei despre sediu – art.255;
- Nerespectarea regulilor de evidenţă a contribuabililor -
art.256;
- Încălcarea regulilor de ţinere a evidenţei contabile şi a
evidenţei în scopuri fiscale - art.257;
- Neeliberarea facturii fiscale în cazul bunurilor gajate –
art.257;
- Încălcarea de către instituţiile financiare a modului de
decontare - art.259;
- Nerespectarea modului de întocmire şi de prezentare a
dării de seamă fiscale şi a facturii fiscale, precum şi
neînregistrarea facturii fiscale în Registrul general electronic al
facturilor fiscale - art.260;
- Încălcarea regulilor de calculare şi de plată a
impozitelor şi taxelor - art.261;
- Lipsa timbrelor de acciz - art.262;
- Nerespectarea regulilor de comercializare a ţigaretelor
cu filtru – art.262;
- Nerespectarea regulilor de executare silită a obligaţiei
fiscale - art.263.
d) răspunderea disciplinară
În Republica Moldova răspunderea disciplinară a
funcţionarilor fiscali este reglementată de Legea cu privire la
funcţia publică şi statutul funcţionarului public, sancţiunile
aplicîndu-se în cazul neexecutării sau executării
449
necorespunzătoare a funcţiei deţinute. Deci, în conformitate cu

art.58, al acestei legi, funcţionarului fiscal i se pot aplica
următoarele sancţiuni: avertisment; mustrare; mustrare aspră;
suspendarea dreptului de a fi promovat în funcţie în decursul unui
an; suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe
o perioadă de la unu la doi ani sau destituirea din funcţia
publică324.
§ 2. Impozitul pe venit
Impozitul pe venit este acea plată în formă pecuniară care se
achită de către persoanele fizice sau juridice pentru veniturile pe
care acestea le obţin.
Reglementarea normativă a acestui impozit este data în:
Titlul II al Codului Fiscal; Hotărîrea Guvernului nr.1498 din
29.12.2008 privind Declaraţia persoanei juridice cu privire la
impozitul pe venit325; Regulamentul cu privire la determinarea
obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit 326; Regulamentul
cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului
pe venit al persoanelor fizice care nu practică activitatea de
întreprinzător327; Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului
pe venit la sursa de plată din alte plăţi decît salariul 328;
324 Legea nr.158 din 04.07.2008 cu privire la funcția publică și statutul
funcționarului public // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008,
nr.230232.
325 Hotărîrea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia
persoanei juridice cu privire la impozitul pe venit// Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2009, nr.7-9.
326 Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente
impozitului pe venit, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 //
327 Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente
impozitului pe venit al persoanelor fizice care nu practică activitate de
întreprinzător, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 //
328 Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de
plată din alte plăţi decît salariul, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din
30.01.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.32-33.
450
DREPTUL AFACERILOR
Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit din
salariu şi din alte plăţi efectuate de către patron în folosul
angajatului şi a formularelor ce atestă reţinerea impozitului pe
venit la sursa de plată 329; Regulamentul cu privire la procedura de
încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului privind scutirea de
plata impozitului pe venit a agenţilor micului business şi a
gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) 330; Instrucţiunea cu privire la
reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată 331 etc.
În conformitate cu art.13 din Codul Fiscal, subiecţii
impozitului pe venit sînt persoanele fizice şi juridice, rezidente şi
nerezidente, care obţin venituri pe teritoriul Republicii Moldova
şi în afara ei (în unele cazuri).
Referindu-ne la persoanele fizice, putem menţiona că acestea
sînt subiecţi ai impunerii cu impozitul pe venit în Republica
Moldova în situaţia cînd ele obţin venit pe teritoriul Republicii
Moldova, precum şi în afara Republicii Moldova dacă sînt
cetăţeni ai Republicii Moldova şi între statul unde se obţine
venitul şi Republica Moldova nu există un acord de evitare a
dublei impuneri.
Deci, cetăţenii Republicii Moldova achită impozitul pe venit
în Republica Moldova indiferent în ce ţară obţin venitul, cu
excepţia statelor cu care Republica Moldova are încheiate
acorduri de evitare a dublei impuneri.
329 Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit din salariu şi

din alte plăţi efectuate de către patron în folosul angajatului şi a formularelor
ce atestă reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 10 din 19.01.2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2010, nr.11-12.
330 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.4 din 03.09.2002 cu privire la
procedura de încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului privind scutirea de
plata impozitului pe venit a agenţilor micului business şi a gospodăriilor
ţărăneşti (de fermier) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.149.
331 Instrucţiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr.14 din
19.12.2001 cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.005.
451
Cetăţenii străini achită impozitul pe venit în bugetul

Republicii Moldova doar în situaţia cînd obţin venituri pe
teritoriul Republicii Moldova sau din activitatea din Republica
Moldova.
Obiectul impunerii, conform art.14 din Codul Fiscal, sînt
veniturile obţinute de către subiecţii impunerii şi anume:
veniturile obţinute din orice surse aflate în Republica Moldova,
precum şi din orice alte surse aflate în afara Republicii Moldova
cu excepţia deducerilor şi scutirilor permise de lege; veniturile
din orice surse obţinute în afara Republicii Moldova pentru
activitatea în Republica Moldova; venitul din investiţii şi
financiar etc.
Cotele impozitului pe venit, conform art.15 din Codul Fiscal,
sînt: pentru persoanele fizice ce obțin venituri pînă la 26700 lei
anu-
452
DREPTUL AFACERILOR
al - 7%, pentru venitul ce depăşeşte suma de 26700 lei cota consti
tuie 18%.
Cotele impozitului pe venit pentru persoanele juridice
constituie 12% din venitul impozabil; pentru gospodăriile
ţărăneşti (de fermier) 7% din venitul impozabil, 332 iar pentru
întreprinderile mici şi mijlocii - 3% 337.
În conformitate cu art.20 din Codul Fiscal, nu se supun
impozitării cu impozitul pe venit orice plăţi din bugetul
asigurărilor sociale (pensiile de invaliditate, pensiile de vîrstă
etc..), bursele studenţilor, elevilor, indemnizaţiile de concediere,
veniturile misiunilor diplomatice etc.
Fiecare contribuabil (persoană fizică rezidentă) are dreptul la
o scutire personală în sumă de 9120 lei anual, iar dacă acesta s-a
îmbolnăvit şi a suferit de boala provocată de consecinţele avariei
de la C.A.E. Cernobîl; este invalid şi s-a stabilit că invaliditatea
sa este în legătură cauzală cu avaria de la C.A.E. Cernobîl; este
părintele sau soţia (soţul) unui participant căzut sau dat dispărut
în acţiunile de luptă din Stînga Nistrului, Republica Afghanistan;
este invalid ca urmare a participării la acţiunile de luptă din
Stînga Nistrului, precum şi din Republica Afghanistan; este
invalid de război, invalid din copilărie, invalid de gradul I şi II;
este pensionar-victimă a represiunilor politice, ulterior reabilitată,
scutirea personală va constitui – 13560 lei 333.
Persoana fizică rezidentă aflată în relaţii de căsătorie are
dreptul la o scutire suplimentară în sumă de 9120 lei anual, dacă
soţul (soţia) nu beneficiază de scutire personală. Persoana fizică
rezidentă aflată în relaţii de căsătorie cu orice persoană
specificată anterior, la care suma scutirii personale constituie
13560 lei, are dreptul la o scutire suplimentară în sumă de 13560
lei anual, cu condiţia că soţia (soţul) nu beneficiază de scutire
332 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.

15. 337 Ibidem, art. 543.
333 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 33.
453
-
personală334. Deci, dacă contribuabilul este căsătorit, iar soţia nu
munceşte sau nu beneficiază de scutire la locul de muncă, atunci
soţul are dreptul să folosească atît scutirea sa cît şi cea a soţiei.
De asemenea, în conformitate cu art.35 din Codul Fiscal,
contribuabilul mai are dreptul şi la o scutire suplimentară în sumă
de 2040 lei anual pentru fiecare persoană întreţinută, cu excepţia
invalizilor din copilărie pentru care scutirea constituie 9120 lei
anual.
Aşadar, dacă cetăţeanul Y are un salariu de 100 000 lei, este
căsătorit, însă soţia nu munceşte şi are la întreţinere 1 copil,
atunci el va beneficia de scutirea sa personală, scutirea pentru
soţie şi, respective, de scutirea pentru persoana aflată la
întreţinere.
Fiecare persoană fizică în situaţia cînd obţine venituri
extrasalariale sau munceşte în două sau mai multe locuri este
obligată pînă la 31 martie să depună declaraţia pe venit şi să
achite impozitul.
Referindu-ne la achitarea impozitului de către persoanele
fizice salariaţi, putem menţiona că acestora li se reţine impozitul
pe venit la sursa de plată, angajatorul, înainte de a elibera
salariul, reţinînd impozitul pe venit etc. şi virîndul pe contul
bugetului de stat335.
§3. Taxa pe valoarea adăugată

Taxa pe valoarea adăugată este impozit general de stat care
reprezintă o formă de colectare la buget a unei părţi a valorii
mărfurilor livrate, serviciilor prestate care sînt supuse impozitării
pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi a unei părţi din
334 Ibidem, art. 34.

335 Ibidem,art. 88.
454
DREPTUL AFACERILOR
valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate în
Republica Moldova.
Reglementarea normativă a acestui impozit este data în: Titlul
III al Codului Fiscal; Regulamentul cu privire la aplicarea
T.V.A.336;
Regulamentul privind restituirea T.V.A. 337; Instrucţiunea privind
restituirea sumelor T.V.A. 338, Regulamentul privind modul de
aplica re a cotei zero a T.V.A. la livrarea pe teritoriul ţării a
mărfurilor şi serviciilor destinate proiectelor de asistenţă tehnică
şi proiectelor de asistenţă investiţională etc. 339.
Subiecţii impozabili, în conformitate cu art.94 din Codul
Fiscal, sînt acele persoane juridice care comercializează sau
importă mărfuri sau servicii şi sînt plătitori de T.V.A., cu
excepția persoanelor fizice care importă mărfuri pentru consum
personal. Este plătitor de T.V.A. în mod obligatoriu agentul
economic care pe parcursul a 12 luni consecutive a livrat mărfuri
sau servicii în sumă ce depăşeşte 600.000 lei. Acel agent
economic care pe parcursul acestor luni consecutive a efectuat
livrări de mărfuri sau servicii în sumă ce depăşeşte 100 000 lei
poate fi înregistrat la cerere ca plătitor de T.V.A. 340
336 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.586 din 01.11.1999 cu privire

la aplicarea T.V.A. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.073.
337 Regulamentul privind restituirea taxei pe valoarea adăugată, aprobat
prin Hotărîrea Guvernului nr. 1024 din 01 noiembrie 2010 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 2010, nr.214-220.
338 Instrucţiunea privind restituirea sumelor T.V.A., aprobată prin Ordinul
I.F.P.S.
nr.188 din 17.11.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006,
nr.001.
339 Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a TVA la livrarea
pe teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor destinate proiectelor de asistenţă
tehnică şi proiectelor de asistenţă investiţională aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 246 din 8 aprilie 2010// Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2010, nr.52-53.
455
-
Obiectele impozabile constituie, în conformitate cu art.95 din
Codul Fiscal, livrarea mărfurilor, serviciilor de către subiecţii
impozabili, reprezentînd rezultatul activităţii lor de întreprinzător
în Republica Moldova; importul mărfurilor, în Republica
Moldova, cu excepţia mărfurilor de uz sau consum personal
importate de persoane fizice, a căror valoare nu depăşeşte limita
stabilită de legislaţia în vigoare, importate de către persoanele
fizice; importul serviciilor în Republica Moldova. Nu constituie
obiecte impozabile şi nu se aplică T.V.A. la livrarea mărfurilor,
serviciilor efectuate în interiorul zonei economice libere;
transmiterea proprietăţii în cadrul reorganizării agentului
economic etc.
Cotele taxei pe valoare adăugată, conform art.96 din Codul
Fiscal, sînt - 20% cota standard şi cote reduse - 8% la pîine şi
produse de panificaţie, lapte şi produse lactate, unele
medicamente, zahărul
456
DREPTUL AFACERILOR
-
din sfecla de zahăr, gazele naturale şi cele lichefiate etc. De
aseme nea, se aplică şi cota 0% la unele produse şi servicii, de
exemplu: energia electrică, energia termică şi apa caldă pentru
bunurile imobiliare cu destinaţie locativă; mărfurile livrate în
magazinele dutyfree; importul şi/sau livrarea pe teritoriul
republicii a mărfurilor, serviciilor destinate folosinţei oficiale de
către misiunile diplomatice în
Republica Moldova etc. 341
Agentul economic, în cazul comercializării produsului,
serviciilor la preţul acestora, trebuie să adauge taxa pe valoarea
adăugată şi, respectiv, să efectueze vînzarea. Taxa pe valoarea
adăugată achitată de către agentul economic se constitue din
T.V.A. calculată de acesta, minus T.V.A. inclusă în preţul
materiei prime procurate anterior.
Sînt scutite de taxa pe valoarea adăugată, în conformitate cu
art.103 din Codul Fiscal, locuinţa, pămîntul şi arenda acestora,
proprietatea de stat răscumpărată în procesul privatizării,
mărfurile şi serviciile institutiilor de învăţămînt, serviciile de
pregătire şi perfecţionare a cadrelor, serviciile poștale, serviciile
legate de jocurile de noroc, serviciile legate de transportarea
pasagerilor pe teritoriul ţării etc.
Se restituie taxa pe valoarea adăugată în cazul exportului de
mărfuri şi servicii, investiţiilor de capital etc.
§ 4. Accizele
Accizul este un impozit general de stat stabilit pentru unele
mărfuri de consum specificate în Anexa la Capitolul IV al
Codului Fiscal. Responsabili de colectarea accizelor este organul
fiscal, iar în cazul importului - organul vamal.
Reglementarea normativă a acestui impozit este data în:
Titlul IV al Codului Fiscal; Regulamentul privind modul de
341 Ibidem,art.104.
457
-
solicitare a certificatului de acciz, de completare a declaraţiei
privind accizele şi modul de evidenţă a mărfurilor supuse
accizelor expediate (transportate) din încăperea de acciz 347;
Regulamentul privind modalita tea de marcare cu „Timbru de
acciz. Marcă comercială de stat” a producţiei alcoolice supuse
accizelor342; Regulamentul privind instituire sistemului de
marcare cu timbre de acciz a mărfurilor din ţară (indigene) şi de
import pasibile accizelor343; Regulamentul cu privire la restituirea
accizelor344; Regulamentul cu privire la ordinea perfectării actelor
şi perceperii plăţilor vamale la importul în Republica Moldova a
mărfurilor supuse accizelor345; Instrucţiunea cu privire la modul
de calculare şi achitare a accizelor 346 etc.
Accizele preced taxa pe valoarea adăugată, fiind incluse în
baza de impozitare pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată,
acestea fiind percepute o singură dată şi datorate într-o singură
rată a circuitului economic347.
342 Regulamentul privind modalitatea de marcare cu „Timbru de acciz.

Marcă comercială de stat” a producţiei alcoolice supuse accizelor aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 1481 din 26.12.2006 // Monitorul Oficial al
343 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.6 din 19.03.2001 privind
instituire sistemului de marcare cu timbre de acciz a mărfurilor din ţară
(indigene) şi de import pasibile accizelor // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2001, nr.044.
344 Regulamentul privind restituirea acizelor, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 1123 din 28.09.2006 // Monitorul Oficial al Republicii
345 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.282 din 25.05.1998 cu privire
la ordinea perfectării actelor şi perceperii plăţilor vamale la importul în R.
Moldova a mărfurilor supuse accizelor // Monitorul Oficial al Republicii
346 Instrucţiunea Ministerului Finanţelor nr.03 din 16.08.2002 cu privire la
modul de calculare şi achitare a accizelor // Monitorul Oficial al Republicii
458
DREPTUL AFACERILOR
Subiecţii impunerii cu accize, în conformitate cu art. 120 din
Codul Fiscal, sînt persoanele juridice şi persoanele fizice care
prelucrează şi/sau fabrică mărfuri supuse accizelor pe teritoriul
Republi-
347
Regulamentului privind modul de solicitare a certificatului de acciz, de
completare a declaraţiei privind accizele şi modul de evidenţă a mărfurilor
supuse accizelor expediate (transportate) din încăperea de acciz, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 843 din 18.12.2009 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2009, nr.193-196.
cii Moldova, precum şi persoanele juridice şi persoanele fizice
care importă mărfuri supuse accizelor. Deci, agenţii economici
sînt obligaţi să achite accizul în cazul cînd aceştea prelucrează
şi/sau fabrică mărfuri supuse accizelor pe teritoriul Republicii
Moldova, precum şi în cazul importării mărfurilor supuse
accizelor348.
Aceştia achită accizul, cum am menţionat, în cazul
prelucrării, fabricării, importării berii, vinurilor, ţigărilor,
parfumurilor şi apelor de toaletă, îmbrăcămintei din blană,
motorinei, gazului natural, articolelor din metale preţioase,
articolelor de giuvaerie, camerelor de televiziune, camerelor web,
autoturismelor etc.349
Cotele accizelor se stabilesc în sumă absolută la unitatea de
măsură; ad-valorem în procente de la valoarea mărfurilor sau o
combinaţie a acestor forme.
Suma absolută la unitatea de măsură a mărfii o constituie
sumă fixă calculată pe unitatea de măsură specificată de lege. De
exemplu accizul la producerea sau importul motorinei este 1260
lei/tonă, a oxigenului - 3030 lei/tona etc.
Prin ad-valorem în procente de la valoarea mărfurilor se
înţelege un procent anumit din valoarea mărfii. De exemplu
accizul la îmbrăcămintea din blană este 25% din costul acestora
sau accizul la parfumuri şi la ape de toaletă este 30% etc.
349 Ibidem, anexa la Cap.IV.
459
-
Accizul de asemenea poate fi stabilit şi mixt ca de ex. la
ţigările cu filtru - 30 lei /1000 bucăţi + 30% din valoarea lor.
Conform art.124 din Codul Fiscal, la achitarea accizelor sînt
prevăzute un şir de înlesniri, printre care importul mărfurilor de
uz sau consum personal a căror valoare sau cantitate nu depăşeşte
limita stabilită în legislaţia în vigoare; importarea ajutoarelor
umanitare; în cazul în care subiectul impunerii exportă mărfuri
supuse accizelor; plasarea, livrarea de pe teritoriul vamal în
magazinele duty-free şi comercializarea de către aceste magazine
a mărfurilor supuse accizelor; plasarea acestora sub regimurile
vamale de tranzit, transformare sub control vamal; mărfurile
supuse accizelor, importate de către persoane juridice în scopuri
neco merciale, dacă valoarea în vamă a acestor mărfuri nu
depăşeşte suma de 50 de euro etc.
§ 5. Impozitul privat
Impozitul privat este acea plată în formă pecuniară achitată
de către toate persoanele fizice şi juridice, atît rezidente, cît şi
nerezidente, în cazul efectuării tranzacţiilor cu bunurile publice,
deci în cazul privatizării acestora. Impozitul privat se achită în
cazul privatizării bunurilor proprietate de stat, inclusiv acţiuni.
Impozitul privat este reglementat anual în legea bugetară şi
constituie 1% din valoarea de achiziţie a bunurilor proprietate
publică supuse privatizării, inclusiv din valoarea acţiunilor. Se
achită pînă la semnarea contractului de vînzare-cumpărare şi se
varsă în bugetul de stat sau în bugetul unităţii administrativ-
teritoriale în a cărei proprietate era bunul privatizat. În cazul
rezilierii sau rezoluţiunii contractului de vînzare-cumpărare,
determinată de neexecutarea sau de executarea
460
DREPTUL AFACERILOR
necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de cumpărător,
impozitul privat nu se restituie.350
§ 6. Taxele vamale
Taxele Vamale sînt plăţi obligatorii care se percep în cazul
importului sau exportului de mărfuri sau servicii de pe teritoriul
Republicii Moldova. Taxa vamală este reglementată de Codul
Vamal351, Legea cu privire la tariful vamal 352 care în Anexa nr.1
prevede tariful vamal al Republicii Moldova, adică cota tarifară,
denumirea produsului şi taxa vamală pentru importul mărfurilor,
iar în Anexa nr. 2 prevede taxele pentru procedurile vamale.
În conformitate cu art.3 al Legii cu privire la tariful vamal,
taxele vamale se clasifică în:
1) ad-valorem, calculată în procente faţă de valoarea în
vamă a mărfii;
2) specifică, calculată în baza tarifului stabilit la o unitate de
mărfă;
3) combinată, care îmbină tipurile de taxe vamale specificate
la punctele 1) şi 2);
4) excepţională, care, la rîndul ei, se divizează în:
a) taxă specială, aplicată în scopul protejării mărfurilor de
origine indigenă la introducerea pe teritoriul vamal a mărfurilor
de producţie străină în cantităţi şi în condiţii care cauzează sau
pot cauza prejudicii materiale considerabile producătorilor de
mărfuri autohtoni;
b) taxă antidumping, percepută în cazul introducerii pe
teritoriul
350 Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr.282 din 27.12.2011// Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr.19-20, art.11.
351 Codul Vamal al Republicii Moldova nr.1149-XIV din 20.07.2000 //
Republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, ediţie specială.
352 Legea cu privire la tariful vamal nr.1380 din 20.0111997 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2007, ediţie specială.
461
-
vamal a unor mărfuri la preţuri mai mici decît valoarea lor în ţara
exportatoare la momentul importului, dacă sînt lezate interesele
sau apare pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor
autohtoni de mărfuri identice sau similare ori apar piedici pentru
organizarea sau extinderea în ţară a producţiei de mărfuri identice
sau similare;
c) taxă compensatorie, aplicată în cazul introducerii pe
teritoriul
vamal a mărfurilor, la producerea sau la exportul cărora, direct
sau indirect, au fost utilizate subvenţii, dacă sînt lezate interesele
sau apare pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor
autohtoni de mărfuri identice sau similare ori apar piedici pentru
organizarea sau extinderea în ţară a producţiei de mărfuri identice
sau similare.
Subiecţii impunerii sînt persoanele fizice şi persoanele
juridice care importă sau exportă mărfuri sau servicii în
Republica Moldova cu excepţia celor ce importă sau exportă în
limitele prevăzute de lege pentru consum personal.
De ex: Pentru a importa în Republica Moldova iaurt, chefir
etc. (poziţia tarifară 0403) importatorul ”S.R.L. Alba” e obligat
să achite taxa vamală în sumă de 15% din cost 353.
353 Ibidem, Anexa nr.1, poziţia tarifară 0403.

462
DREPTUL AFACERILOR
În afară de taxa vamală, importatorii mai achită şi taxa pentru
procedurile vamale, adică taxa pentru vămuirea mărfurilor;
păstrarea bunurilor în depozitele ce aparţin organelor vamale;
aplicarea sigiliului vamal; prelucrarea declaraţiei vamale primare;
eliberarea certificatului de origine a mărfii etc., evident dacă s-au
folosit de aceste servicii.
De ex: pentru păstrarea bunurilor în depozitele ce aparţin
organelor vamale se achită de fiecare kilogram, pentru fiecare zi
de păstrare 0,01 euro pentru primele 30 zile; 0,02 euro pentru
următoarele 30 zile şi 0,05 euro pentru zilele ulterioare 354.
§7. Taxele percepute în fondul rutier

Taxele rutiere sînt taxe generale de stat care se percep de la
persoanele fizice sau juridice care folosesc drumurile sau zonele
de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor.
Reglementarea normativă a acestor taxe este data în: Titlul
IX al Codului Fiscal; Legea fondului rutier 355, şi în Regulamentul
cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier 356.
În conformitate cu art.335 din Codul Fiscal, sistemul taxelor
rutiere în Republica Moldova este constituit din:
a) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele
în-
matriculate în Republica Moldova;
b) taxa pentru folosirea drumurilor Republicii Moldova de
că-
tre autovehiculele neînmatriculate în Republica Moldova;
354 Ibidem, Anexa nr.2, p.9.

355 Legea fondului rutier nr. 720-XIII din 02.02.1996 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 1996, nr.14-15.
356 Regulamentului cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier,
aprobat prin Hotarîrea Parlamentului Republicii Moldova Nr.893 din
26.06.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.57.
463
c) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule a

căror masă totală, sarcină masivă pe osie sau ale căror gabarite
depăşesc limitele admise;
d) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din
afara perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de
construcţie şi montaj;
e) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din
afara
perimetrului localităţilor pentru amplasarea publicităţii
exterioare;
f) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din
afara perimetrului localităţilor pentru amplasarea obiectivelor de
prestare a serviciilor rutiere.
Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele
înmatriculate în Republica Moldova este taxa care urmează a fi
achitată de către posesorii unităţilor de transport înmatriculate în
Republica Moldova, şi anume: motociclete, autoturisme,
camioane, autovehicule cu destinaţie specială, tractoare, remorci,
autobuse etc., cu excepţia tractoarelor şi remorcilor folosite în
agricultură şi a troleibuzelor357.
Cotele acestei taxe sînt prevăzute în Anexa nr.1 la Titlul IX
al Codului Fiscal şi constituie cotă fixă /capacitatea cilindrică a
motorului autovehiculului.
Plătitorii calculează taxa de sine stătător şi o varsă o dată pe
an în Contul Unic Trezorerial al Ministerului Finanţelor, anterior
efectuării reviziei tehnice sau testării tehnice asupra
vehiculelor358. În cazul primei înmatriculări ea se achită pînă sau
în momentul înmatriculării359.
357 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.337, 338.

358 Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier
adoptat prin Hotărîrea Parlamentului nr.893 din 26.06.1996 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 1996, nr.57.
464
DREPTUL AFACERILOR
Schimbarea posesorului vehiculului şi reînmatricularea lui în
legătură cu aceasta la organele poliţiei rutiere, după efectuarea
reviziei tehnice sau testării tehnice, nu atrag plata unei noi taxe în
anul în curs. Sînt scutiţi de plata acestei taxe invalizii care posedă
autoturisme cu acţionare manuală360.
Exemplu Cetăţeanul X are un automobil, înmatriculat în
Republica Moldova, cu capacitatea cilindrică de 3200 cm 3. Care
va fi taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele
înmatriculate în Republica Moldova ?
3200 * 0,40 lei/cm3 = 1280 lei361
Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule
neînmatriculate în Republica Moldova se achită de către
persoanele fizice şi juridice beneficiare de autovehicule
neînmatriculate în Republica Moldova, care nu au relaţii fiscale
cu bugetul republicii şi, care, folosesc teritoriul ei pentru trecerea
cu autovehicule, transportul de încărcături şi de pasageri etc.
Taxa se calculează de către organele vamale pentru fiecare
obiect al impunerii şi se achită de către plătitor prin intermediul
instituţiilor financiare de la punctele de trecere a frontierei.
Cotele taxei sînt prevăzute în anexa nr.2 la titlul 9 al Codului
Fiscal şi constituie sumă fixă, în euro, pe categorii de transport.
Acestea depind de tipul vehiculului, capacitatea (numărul de
locuri) sau capacitatea de încărcare a acestuia, de categoria
încărcăturilor transportate şi de distanţa (în kilometri) parcursă
într-o direcţie pe teritoriul Republicii Moldova. Cotele se
stabilesc pornind de la condiţia că un autocamion se află pe
teritoriul republicii timp de 24 de ore. În cazul în care
autocamioanele ce tranzitează teritoriul Republicii Moldova
depăşesc termenul de 24 de ore de şedere pe teritoriul Republicii
Moldova, subiectul impunerii va achita, pentru fiecare 24 de ore
360 Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.17,

19.
361 Cota este stabilită în anexa nr.1 la Capitolul IV Cod Fiscal.
465
următoare de şedere, o taxă de 24 de euro. Nu se calculează

această taxă în situaţia în care reţinerea a avut motive întemeiate
şi sînt documentate, ca de ex. calamităţi naturale, accidente
rutiere, îmbolnăvirea şoferului etc. Transportatorii care
efectuează rute internaţionale pot achita taxa anticipativ,
prezentîndu-i organului vamal documentul de plată. Pentru
transportarea încărcăturilor periculoase taxa se majorează cu
200%362.
Exemplu 2 Autocare “Mercedes” de 45 locuri, ale Companiei
“Romînia Service S.R.L.”, doresc să tranziteze teritoriul
Republicii Moldova pentru a transporta pasageri în Federaţia
Rusă. Calculaţi taxa pentru folosirea drumurilor de către
autovehicule neînmatriculate în Republica Moldova:
2 autocare * 80 euro/autocar = 160 euro 363
Salutabilă este şi introducerea, începînd cu 01.11.2012, a
vinietei, taxei pentru folosirea drumurilor de către autoturismele
care tranzitează sau intră pe teritoriul Republicii Moldova.
Subiecţii impunerii în conformitate cu art. 348 1 al Codului
Fiscal sînt persoanele fizice şi persoanele juridice proprietari sau
posesori ai automobilelor şi remorcilor la acestea care intră sau
tranzitează teritoriul Republicii Moldova.
Obiect al impunerii, conform art. 348 2 din Codul Fiscal sînt
automobilele şi remorcile la acestea.
Taxa se calculează pentru fiecare obiect al impunerii, pentru
perioada solicitată, însă în conformitate cu art.348 5 din Codul
Fiscal şi se achită la posturile (birourile) vamale prin intermediul
unei instituţii financiare sau la alte puncte autorizate. Persoanele
juridice subiecţi ai impunerii pot achita vinieta în prealabil, prin
virament. În acest caz, ele vor prezenta la posturile (birourile)
362 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 346, 347; Regulamentul cu

privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.8, 10.
363 Cota este stabilită în anexa nr.2 la Capitolul IV Cod Fiscal.
466
DREPTUL AFACERILOR
vamale originalul documentului ce confirmă achitarea taxei şi vor
lăsa o copie a acestuia.
Cotele vinietei sînt stabilite în Anexa 2(1) la Titlul IX al
Codului Fiscal şi constituie: pentru folosirea drumurilor timp de
7 zile – 2 euro; timp de 15 zile – 4 euro; timp de 30 de zile – 7
euro; timp de 90 de zile – 15 euro şi timp de 180 de zile – 25
euro.
Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule a
căror masă totală, sarcină masică pe osie sau ale căror gabarite
depăşesc limitele admise sau, cum i se mai spune, taxa pentru
folosirea drumurilor de către autovehicule cu gabarite excesive
este achitată de către persoanele posesoare de autovehicule a
căror sarcină a masei pe osie sau a căror gabarite depăşesc
limitele admise.
Subiecţi ai impunerii, în conformitate cu art.349 din Codul
Fiscal, sînt persoanele fizice sau juridice care posedă astfel de
autovehicule.
Obiect al impunerii sînt autovehiculele înmatriculate, precum
şi cele neînmatriculate în Republica Moldova, a căror masă
totală, sarcină masică pe osie sau ale căror gabarite depăşesc
limitele admise şi care folosesc drumurile Republicii Moldova 364.
Cotele taxei date sînt prevăzute expres în Anexa nr.3 la
Capitolul ”Taxele rutiere” din Codul Fiscal şi constituie sumă
concretă pentru fiecare km parcurs de autovehiculul care
depăşeşte limita admisă ca lungime, lăţime, înălţime, greutate.
Calcularea taxei se efectuează la stabilirea rutei vehiculului
de către organul de administrare a gospodăriei rutiere. Subiecţii
impunerii achită taxa, în mărime deplină, pînă la obţinerea actelor
ce permit transportul rutier cu autovehicule, a căror masă totală,
sarcină masică pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele
admise365.
364 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 350.

365 Ibidem, art. 352.
467
Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din

construcţie şi montaj este acea taxă care este achitată de către
persoanele fizice şi persoanele juridice care solicită autorizaţie
pentru efectuarea, în zona de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor, a lucrărilor subterane şi/sau supraterane
de montare a comunicaţiilor inginereşti, a lucrărilor de
construcţie a căilor de acces la drumuri, a parcărilor, a clădirilor
şi amenajărilor, cu excepţia obiectivelor de prestare a serviciilor
rutiere366.
Obiectul acestei taxe, în conformitate cu art.354 din Codul
Fiscal, sînt proiectele de lucrări de construcţie şi montaj etc.
Cotele taxei sînt stabilite conform Anexei nr.5 la Titlul IX al
Codului Fiscal şi constituie, de exemplu, pentru eliberarea de
autorizaţii pentru efectuarea lucrărilor supraterane de montare a
comunicaţiilor inginereşti pe piloni de-a lungul drumurilor – 18
lei/m; eliberarea de autorizaţii pentru efectuarea lucrărilor
subterane de montare a comunicaţiilor inginereşti sub trotuare –
27 lei/m; eliberarea de autorizaţii pentru construcţia de clădiri şi
amenajări – 54 lei/m2 etc.
construcţie şi montaj se calculează de către organul fiscal la data
depunerii proiectelor sau pînă la obţinerea autorizaţiei pentru
efectuarea lucrărilor. Organul abilitat al administraţiei publice
centrale eliberează actele necesare pentru efectuarea lucrărilor
doar la prezentarea copiei documentului de plată ce confirmă
achitarea taxei.
afara perimetrului localităţilor pentru amplasarea publicităţii
exterioare este taxa achitată de către persoanele fizice şi
366 Ibidem,art. 353.

468
DREPTUL AFACERILOR
persoanele juridice care solicită autorizaţie pentru amplasarea
publicităţii în zonele date.
Obiectul acestei taxe, în conformitate cu art.358 din Codul
Fiscal, sînt proiectele de amplasare în zona de protecţie a
drumurilor din afara perimetrului localităţilor a obiectivelor de
publicitate exterioară, obiectivele de publicitate exterioară
amplasate în zona de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor, inclusiv pe terenuri proprietate a
subiectului impunerii: afişe, panouri, standuri, instalaţii şi
construcţii (situate separat sau pe pereţii şi pe acoperişurile
clădirilor), firme tridimensionale, firme luminoase, tablouri
suspendate electromecanice şi electronice, alte mijloace tehnice
publicitare.
Cotele taxei date sînt stabilite în Anexa nr.6 la Capitolul IX
Codul Fiscal şi constituie 500 lei/m 2 pe an, pentru obiectivele de
publicitate exterioară amplasate în zona de protecţie a drumurilor
din afara perimetrului localităţilor, calculîndu-se ambele feţe ale
panoului publicitar, dacă acesta le are.
Taxa se achită pînă la eliberarea autorizaţiei pentru
amplasarea obiectivelor specificate publicitare. Prima dată
această taxă o calculează autoritatea administrativă locală care
anunţă organul fiscal despre subiecţii impunerii, obiectul, sumele
acumulate etc. Pentru perioadele fiscale următoare, subiectul
impunerii calculează taxa de sine stătător şi o achită, printr-o
plată unică, pînă la data de 1 martie a perioadei fiscale curente. În
acest caz, subiectul impunerii prezintă, pînă la data de 31 martie
a perioadei fiscale curente, inspectoratului fiscal de stat teritorial
de la sediul său o dare de seamă privind taxa calculată.
Dacă obiectivul de publicitate exterioară a fost amplasat sau
a fost retras pe parcursul perioadei fiscale, taxa se calculează din
ziua în care a fost obţinută autorizaţia sau, respectiv, pînă în ziua
în care obiectivul a fost retras în modul stabilit de organul abilitat
al administraţiei publice centrale.
469

afara perimetrului localităţilor pentru amplasarea obiectivelor
de prestare a serviciilor rutiere este acea taxă care este achitată
de către persoanele fizice şi persoanele juridice care solicită
autorizaţie pentru amplasarea obiectivelor de prestare a
serviciilor rutiere în zona de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor, şi anume: staţii de alimentare cu
combustibil, staţii de deservire tehnică, puncte de vulcanizare,
tarabe, unităţi de comerţ cu amănuntul, întreprinderi de
alimentaţie publică, structuri de primire turistică cu funcţii de
cazare şi de servire a mesei etc.
Cotele taxei date sînt stabilite în Anexa nr.6 la Capitolul IX
Cod Fiscal şi constituie, de exemplu 900 lei anual pentru un post
de deservire la o staţie de deservire tehnică şi tot 900 lei pentru
un contor de la o staţie de alimentare cu combustibil; 3600 lei pe
an pentru o unitate de comerţ cu amănuntul(> 100 m 2),
întreprindere de alimentaţie publică, structură de primire turistică
cu funcţii de cazare şi de servire a mesei etc.
Taxa se achită pînă la eliberarea autorizaţiei pentru
amplasarea obiectivelor specificate anterior. Contribuabilii care
deja activează în domeniu achită taxa pentru amplasarea acestora
anual pînă la 1 martie367.
În afară de taxele rutiere, Legea fondului rutier, prevede în
art.3,368 şi alte venituri ale fondului rutier, şi anume:
1) 80% din volumul total al accizelor la produsele petroliere.
Acestea se achită la vămuire de către persoanele fizice şi
persoanele juridice care importă benzină sau motorină.
2) taxele pentru eliberarea autorizaţiilor pentru transporturi
auto internaţionale de mărfuri şi ocazionale de călători; de
exemplu: autorizaţia pentru transportul auto internaţional
constituie 10 euro anual pentru produsele uşor alterabile pentru
367 Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.26.
368 Legea fondului rutier nr.720 din 02.02.1996 // Monitorul Oficial al
470
DREPTUL AFACERILOR
Ucraina; 30 euro – autorizaţie pentru Ungaria; 150 euro pentru
transportatorii străini care transportă mărfuri în/din Republica
Moldova369.
3) amenzile aplicate pentru nerespectarea regulilor
transportului de călători, deteriorarea drumurilor, construcţiilor şi
utilajelor rutiere, a plantaţiilor aferente drumurilor şi
4) taxa pentru comercializarea gazelor naturale destinate
utilizării în calitate de carburanţi pentru unităţile de transport
auto, taxă ce constituie 0,40 lei/m3 370, aceasta achitîndu-se de
către importatori la vămuire371.
Cu părere de rău, veniturile acumulate din aplicarea taxelor
rutiere, în comparaţie cu cheltuielile reale necesare pentru
repararea capitală şi întreţinerea curentă a drumurilor sînt cu mult
mai mici.
În scopul acumulării resurselor financiare suplimentare,
legiuitorul a instituit taxa de la posesorii unităţilor de transport,
taxă ce se va achita de către toţi posesorii unităţilor de transport
din unitatea administrativ–teritorială în cauză 372, pentru
întreţinerea şi repararea drumurilor locale.
Salutabil este faptul instituirii taxei de la posesorii unităţilor
de transport, însă şi aceasta, ca şi taxele rutiere, nu reflectă
realitatea deteriorării drumurilor de către fiecare mijloc de
transport în parte. În scopul soluţionării acestei probleme şi în
scopul achitării fiecăruia în dependenţă de cît de frecvent se
foloseşte de drumurile publice, se propune, după modelul multor
state europene, ca taxa dată să fie inclusă în preţul de
comercializare a carburanţilor;
369 Ibidem, Anexa nr.3.

370 Ibidem, Anexa nr.2.
371 Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.1.
372 Codul Fiscal al Republicii Moldova, Anexa la Titlu VII, punctul m).
471
doar o astfel de abordare a problemei ar duce la un echilibru în

domeniu, deci fiecare ar achita taxa pentru repararea drumurilor
în dependenţă de frecvenţa utilizării acestora: cel ce foloseşte
drumurile intensiv va procura mai mult combustibil, deci va
achita şi o taxă mai mare, şi viceversa. Autoturismele cu
capacitatea motorului mai mare, cu o greutate mai mare vor
deteriora mai mult drumurile dar în schimb posesorii acestora vor
procura mai mult combustibil şi, respectiv, vor achita o taxă mai
mare pentru folosirea drumurilor.
§8. Impozitul pe bunurile imobiliare

Impozitul pe bunurile imobiliare este o plată obligatorie, în
formă pecuniară, achitată în bugetul local de către persoanele
fizice sau juridice care au în proprietate sau posesie bunuri
imobiliare, şi anume: terenuri, clădiri, construcţii, apartamente,
case etc.
Subiecţii impunerii, în conformitate cu art. 277 din Codul
Fiscal, sînt persoanele fizice şi persoanele juridice ce au în
proprietate sau posesie bunuri imobiliare.
Obiect al impunerii sînt bunurile imobiliare menţionate
anterior, inclusiv terenurile, indiferent de locaţia şi destinaţia
acestora, precum şi acele bunuri care se află în construcţie mai
mult de 50%, rămase nefinisate timp de 3 ani după începutul
lucrărilor de construcţie373.
Cotele concrete ale impozitului pe bunurile imobiliare într-o
unitate administrativ-teritorială concretă sînt adoptate anual prin
decizia Administraţiei Publice Locale. APL stabileşte cotele în
conformitate cu art.280 din Codul Fiscal, şi anume: pentru
bunurile imobiliare cu destinaţie locativă cota stabilită va fi între
0,05% şi 0,3% din valoarea bunurilor imobiliare; pentru
terenurile agricole cu construcţii amplasate pe ele cota va varia
373 art.278.
Ibidem,
472
DREPTUL AFACERILOR
între 0,1% şi 0,3% iar pentru bunurile imobiliare cu altă
destinaţie decît cea locativă sau agricolă cota va constitui 0,1%.
Responsabil de calcularea impozitului pe bunurile imobiliare
este, în cazul persoanei fizice, organul fiscal, care calculează
suma impozitului şi expediază contribuabilului avizul de plată; în
cazul persoanei juridice responsabil de calcularea impozitului
este însăşi persoana juridică care trebuie să-l calculeze şi să-l
vireze în contul bugetului de stat.
Impozitul dat se achită de subiecţii impunerii în rate egale
pînă la 15 august şi 15 octombrie, însă, acei contribuabili ce vor
achita impozitul pînă la 30 iunie vor avea o reducere de 15% din
suma acestuia374.
Evaluarea bunurilor imobiliare în scopul impozitării o face
organul cadastral care, odată la 3 ani reevaluează bunurile
imobile.
Sînt scutiţi total de plata impozitului pe bunurile imobiliare,
în conformitate cu art.283 din Codul Fiscal, autorităţile publice
finanţate din buget, societatea orbilor, surzilor, invalizilor,
instituţiile penitenciare, organizaţiile religioase, misiunile
diplomatice etc. De asemenea au scutiri parţiale la achitarea
impozitului pe bunurile imobiliare, în conformitate cu Anexa la
Titlul VI al Codului Fiscal, persoanele invalide, familiile celor
decedaţi în război, celor ce au participat la lichidarea avariei de la
Cernobîl în dependenţă de preţul imobilului şi amplasarea
acestuia etc.
§9. Taxele pentru folosirea resurselor naturale

Taxele pentru folosirea resurselor naturale sînt acele taxe
ce se achită de persoanele fizice înregistrate în calitate de
întreprinzători sau de persoanele juridice care folosesc resursele
naturale şi, anume: extrag apa, efectuează explorări geologice,
374 art.282.
Ibidem,
473
prospecţiuni geologice, extrag minereuri utile, folosesc spaţiul

subteran în scopul construcţiilor obiectivelor subterane etc.
În Republica Moldova, sistemul taxelor pentru folosirea
resurselor naturale este alcătuit din următoarele taxe:
Taxa pentru apă este acea taxă ce se achită de persoanele
juridice şi cele fizice înregistrate în calitate de întreprinzători,
care extrag apă din fondul apelor sau utilizează apa la
hidrocentrale. Aceștia calculează taxa pentru apă de sine stătător
şi o virează în bugetul local. Cota acestei taxe constituie 30 bani
pentru 1 m³ de apă extrasă din fondul apelor, 16 lei pentru 1 m³
pentru cei ce o îmbuteliază şi 16 bani pentru fiecare 10 m³ de apă
folosită de către hidrocentrale.
Taxa nu se achită pentru apa extrasă din subsol concomitent
cu minereurile utile sau extrasă pentru prevenirea acţiunii
dăunătoare a acestor ape; apa extrasă şi livrată populaţiei,
autorităţilor publice şi instituţiilor finanţate de la bugetele de
toate nivelurile; apa extrasă pentru stingerea incendiilor sau
livrată pentru aceste scopuri; apa extrasă de întreprinderile
societăţilor orbilor, surzilor, invalizilor şi instituţiile medico-
sanitare publice sau livrată acestora; apa extrasă de
întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar sau livrată
acestora375.
Taxa pentru efectuarea prospecţiunilor geologice este taxa
ce se achită de către persoanele fizice sau juridice, care
efectuează cercetări pe teren şi în laborator pentru a descoperi şi
a localiza zăcămintele de minerale utile dintr-o regiune, cercetări
ce nu sînt finanţate din buget. Acestea calculează taxa de sine
stătător, din valoarea contractuală a lucrărilor, şi o virează pe
contul bugetului unităţii administrativ-teritoriale pînă la
începerea lucrărilor de prospecţiuni geologice 376. Cota constituie
375 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.302-306, Anexa nr.1.

376 art.307-310.
Ibidem,
474
DREPTUL AFACERILOR
2% din suma contractului de efectuare a prospecţiunilor
geologice.
Taxa pentru efectuarea explorărilor geologice este acea
taxă care se achită de către persoanele fizice sau juridice, care fac
cercetări geologice şi geofizice pentru a afla adîncimea
zăcămintelor minerale, a preciza structura acestora, cantitatea,
calitatea lor etc., cu excepţia instituţiilor finanţate din buget. Taxa
se calculează de către plătitor de sine stătător, din valoarea
contractuală a lucrărilor şi se achită integral la bugetul unităţii
administrativ-teritoriale
Ibidem,
475
pînă la începerea lucrărilor de explorări geologice. Cota taxei

pentru efectuarea explorărilor geologice se stabileşte în mărime
de 5% din valoarea contractuală (de deviz) a lucrărilor 377.
Taxa pentru extragerea mineralelor utile este acea taxă care
se achită de către persoanele juridice şi fizice, indiferent de tipul
de proprietate şi forma juridică de organizare, înregistrate în
calitate de întreprinzător, care efectuează extragerea mineralelor
utile, şi anume: a nisipului, argilei, gipsului, petrolului, gazului,
calcarului etc. Taxa se calculează de sine stătător de plătitor, din
costul mineralelor utile extrase şi se achită la bugetul unităţii
administrativ-teritoriale pentru fiecare trimestru separat. Cotele
sînt prevăzute în Anexa nr.2 al Codului Fiscal şi constituie, de
exemplu 20% pentru petrol şi gaz, 10% pentru ghips şi gresie,
7% pentru piatră, nisip, argilă, calcar etc.
Nu achită această taxă întreprinderile din sistemul penitenciar 378.
Taxa pentru folosirea spaţiilor subterane în scopul
construcţiilor obiectivelor subterane este acea taxă achitată de
către persoanele juridice şi fizice, indiferent de tipul de
proprietate şi forma juridică de organizare, înregistrate în calitate
de întreprinzător care folosesc spaţiile subterane în scopul
construcţiei obiectivelor subterane, altele decît cele destinate
extracţiei mineralelor utile. Taxa se calculează de către plătitor de
sine stătător, din valoarea contractuală a lucrărilor de construcţie
a obiectivului şi se achită integral la bugetul unităţii
administrativ-teritoriale pînă la începerea lucrărilor de
construcţie. Cota taxei constituie 3% din valoarea contractuală a
lucrărilor de construcţie a obiectivului. Se scutesc de taxă
întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar şi întreprinderile
ce reprezintă o valoare ştiinţifică, culturală şi educaţională
deosebită379.
377 Ibidem, art.311-314.

378 Ibidem, art.315-319.
379 Ibidem,art.320-324.
476
DREPTUL AFACERILOR
Taxa pentru exploatarea construcţiilor subterane în scopul
desfăşurării activităţii de întreprinzător este acea taxă achitată
de către persoanele juridice şi fizice, indiferent de tipul de
proprietate şi forma juridică de organizare, înregistrate în calitate
de întreprinzător care au în proprietate sau posesie construcţii
subterane altele decît cele destinate extracţiei mineralelor utile.
Taxa se calculează de sine stătător de către contribuabil, din
valoarea de bilanţ a construcţiilor şi se achită la bugetul unităţii
administrativ-teritoriale pentru fiecare trimestru separat, pe
parcursul întregii perioade de exploatare a construcţiilor. Cota
taxei constituie 0,2% din valoarea de bilanţ a construcţiei
subterane. Se scutesc de taxă întreprinderile din cadrul sistemului
penitenciar şi întreprinderile ce reprezintă o valoare ştiinţifică,
culturală şi educaţională deosebită380.
Taxa pentru lemnul eliberat pe picior este acea taxă care se
achită de către beneficiarii forestieri persoane juridice şi fizice,
indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare.
Obiect al impunerii este volumul lemnului eliberat pe picior la
tăierile din pădurile fondului forestier şi din vegetaţia forestieră
din afara acestuia. Cotele taxei se stabilesc în funcţie de specia
forestieră, grupa materialului lemnos şi destinaţia lemnului
eliberat pe picior, potrivit Anexei nr.3 la titlul VIII Cod Fiscal şi
constituie, de ex: 25 lei m3 de lemn mare de special salcîm; 16
lei m3 pin; 14 lei m3 molid etc381.
Taxa pentru lemnul eliberat pe picior nu se aplică în cazul în
care acesta a fost recoltat de către întreprinderile silvice la
efectuarea tăierilor de reconstrucţie ecologică, a celor de
conservare şi a celor de produse secundare, la efectuarea
amenajamentului silvic, a lucrărilor de cercetare şi de proiectare
pentru necesităţile gospodăriei silvice, de lichidare a efectelor
380 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.325-329.

381 Ibidem, art.330-333.
477
calamităţilor naturale, precum şi a altor lucrări silvice legate de

îngrijirea pădurilor etc.382
§10. Taxele locale

Taxele locale sînt acele taxe specificate la Capitolul VII al
Codului Fiscal care, pe lîngă impozitul pe bunurile imobiliare,
taxele pentru folosirea resurselor naturale formează bugetele
locale. Reglementarea normativă a taxelor locale este data în:
Legea privind finanţele publice locale 383; Hotărîrea Guvernului cu
privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi
taxelor locale384; Instrucţiunea Ministerului Finanţelor privind
modul de percepere de la populaţie şi transferare în buget a
impozitelor şi taxelor locale de către primării 385.
Instituirea taxelor locale şi cotele concrete ale acestora este
de competenţa consiliilor locale. Acestea nu pot aplica alte taxe
decît cele prevăzute de Codul Fiscal. La aplicarea acestora
autoritatea locală trebuie să ia în consideraţie necesităţile unităţii
administrativ-teritoriale, precum şi cotele maxime ale acestora 386.
Pe parcursul efectuării studiului am analizat taxele locale aplicate
în anul 2011 pe teritoriul mai multor unităţi administrative-
teritoriale, deciziile pe anul 2012 în majoritatea localităţilor
nefiind adoptate.
Sistemul taxelor locale în Republica Moldova este alcătuit
din următoarele taxe:
382 Ibidem,art.334.
383 Legea privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003 //
384 Hotărîrea Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare a
impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei // Monitorul Oficial al
385 Instrucţiunea Ministerului Finanţelor nr.4 din 07.12.1999 privind
modul de percepere de la populaţie şi transferare în buget a impozitelor şi
taxelor locale de către primării // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2000, nr.12.
478
DREPTUL AFACERILOR
a) taxa pentru amenajarea teritoriului;
b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul
unită-
ţii administrativ-teritoriale;
c) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei);
d) taxa de aplicare a simbolicii locale;
e) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii
de
deservire socială;
f) taxa de piaţă;
g) taxa pentru cazare;
h) taxa balneară;
i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de
călători
pe teritoriul municipiilor, oraşelor şi satelor (comunelor);
j) taxa pentru parcare;
k) taxa de la posesorii de cîini;
m) taxa de la posesorii unităţilor de transport;
n) taxa pentru parcaj;
o) taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare
a
serviciilor;
p) taxa pentru evacuarea deşeurilor;
q) taxa pentru dispozitivele publicitare.Se scutesc de plata:
a) tuturor taxelor locale
- autorităţile publice şi instituţiile finanţate de la bugetele
de toate nivelurile;
- misiunile diplomatice, organizaţiile internaţionale, în
conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte;
- Banca Naţională a Moldovei;
- proprietarii sau deţinătorii bunurilor rechiziţionate în
interes public, pe perioada rechiziţiei.
479
b) taxei de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul

uni-
tăţii administrativ-teritoriale - organizatorii licitaţiilor
desfăşurate în scopul achitării datoriilor la buget, vînzării
patrimoniului de stat şi patrimoniului unităţilor administrativ
teritoriale;
c) taxei de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei) -
pro-
ducătorii şi difuzorii de publicitate socială şi de publicitate
plasată pe trimiterile poştale;
d) taxei pentru amenajarea teritoriului - fondatorii
gospodării-
lor ţărăneşti (de fermier) care au atins vîrsta de pensionare;
e) taxei pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii
de
deservire socială - persoanele care practică activităţi de pompe
funebre şi acordă servicii similare, inclusiv care confecţionează
sicrie, coroane, flori false, ghirlande 387.
Taxa pentru amenajarea teritoriului este acea plată în
bugetul local achitată de persoanele juridice sau fizice,
înregistrate în calitate de întreprinzător, care dispun de bază
impozabilă (salariaţi, fondatori), pentru amenajarea localităţii.
Această taxă se achită în dependenţă de numărul salariaţilor şi
fondatorilor, pînă la ultima zi a lunii următoare trimestrului
gestionat388.
Cota concretă a taxei pentru amenajarea teritoriului este
stabilită prin deciziile consiliilor locale. De exemplu în Chişinău,
Cantemir, Orhei, Edineţ, Cahul, Briceni, Nisporeni,
Basarabeasca, Leova, Criuleni, Cimişlia etc. cota este de 80 de
lei; în Bălţi, Teleneşti, Şoldăneşti – de 60 lei. Gospodăriile
ţărăneşti în unele unităţi administrativ-teritoriale au un şir de
388 Ibidem, art.290, al. 1, p.a); art.291, alin. 1, p.a); Anexa la Cap. VII, p. a).
480
DREPTUL AFACERILOR
facilităţi, de exemplu: în Ialoveni – 40 lei; Teleneşti – 1 cotă – 20
lei; 0,5 cote – 10 lei; pînă la 0,5 cote – 5 lei, iar la Edineţ
gospodăriile ţărăneşti sînt scutite de taxa pentru amenajarea
teritoriului.
Taxa pentru organizarea licitaţiilor, loteriilor este acea taxă
care se achită de persoanele juridice sau fizice înregistrate în
calitate de întreprinzător-organizator al licitaţiilor şi loteriilor din
valoarea bunurilor declarate la licitaţie sau a biletelor de loterie
emise. Baza impozabilă a acestei taxe o constituie veniturile din
vînzarea bunurilor declarate la licitaţie sau a biletelor de loterie
comercializate389.
Cota este stabilită de asemenea, prin deciziile consiliilor
locale şi constituie 0,1% în Chişinău, Ialoveni, Cantemir, Soroca,
Hîncești, Cimişlia, Criuleni, Şoldăneşti, Basarabeasca, Nisporeni,
Briceni, Cahul, Orhei, Teleneşti etc.
Taxa pentru amplasarea publicităţii este acea plată achitată
de persoanele juridice sau persoanele fizice înregistrate în calitate
de întreprinzător care plasează şi/sau difuzează informaţii
publicitare (cu excepţia publicităţii exterioare) prin intermediul
mijloacelor cinematografice, reţelelor telefonice, telegrafice,
telex, mijloacelor de transport, altor mijloace (cu excepţia TV,
internetului, radioului, presei periodice, tipăriturilor). Obiectul
impozabil constituie serviciile de plasare şi/sau difuzare a
anunţurilor publicitare prin intermediul serviciilor
cinematografice, video, prin reţelele telefonice, telegrafice, telex,
prin mijloacele de transport, prin alte mijloace, cu excepţia TV,
internetului, radioului, presei periodice, tipăriturilor), precum şi
afişele, pancartele, panourile şi alte mijloace tehnice prin
intermediul cărora se amplasează publicitatea exterioară. Baza
impozabilă o constituie veniturile din vînzări ale serviciilor de
389 Ibidem,art. 290, al. 1, p.b); art.291, alin. 1, p.b); Anexa la Cap. VII, p. b).
481
plasare sau difuzare a publicităţii prin intermediul mijloacelor

specificate390.
Cota este de asemenea, stabilită prin deciziile consiliilor
locale şi constituie 5% la Chişinău, Soroca, Cantemir, Hînceşti,
Cimişlia, Nisporeni, Basarabeasca, Leova, Şoldăneşti, Edineţ etc.
Taxa pentru folosirea simbolicii locale este taxa achitată de
persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de
întreprinzător, care aplică simbolica locală pe produsele
fabricate. Obiectul impunerii cu taxa dată sînt produsele fabricate
cărora li se aplică simbolica locală. Baza impozabilă este venitul
din vînzări a produselor fabricate cărora li se aplică simbolica
locală391.
Cota este stabilită, de asemenea, prin deciziile consiliilor
locale şi constituie 0,1% în Chişinău, Bălţi, Edineţ, Orhei,
Ialoveni, Cahul, Basarabeasca, Soroca, Cantemir, Hînceşti,
Cimişlia etc. Taxa pentru folosirea simbolicii locale se poate
aplica şi către un agent economic concret ca, de exemplu la
Nisporeni - pentru S.R.L. „Nis Struguraş”, S.R.L. „Pascua” –
pentru alţi agenţi economici nu e prevăzută taxa.
Taxa pentru unităţile comerciale este acea taxă achitată de
persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de
întreprinzător, care dispun de unităţi comerciale şi/sau de prestări
servicii de deservire socială. Obiectul impunerii sînt unităţile de
comerţ şi/sau de prestări servicii de deservire socială. Baza
impozabilă este suprafaţa ocupată de unităţile de comerţ şi/sau de
prestări servicii de deservire socială, amplasarea lor, tipul
mărfurilor desfăcute şi serviciilor prestate 392.
locale şi constituie, de exemplu la municipiul Bălţi selectiv:
390 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 290, al. 1, p.c); art.291, alin. 1,
p.c); Anexa la Cap. VII, p. c).
391 Ibidem,art. 290, al. 1, p.d); art.291, alin. 1, p.d); Anexa la Cap. VII, p. d).
392 Ibidem,art. 290, al. 1, p.e); art.291, alin. 1, p.e); Anexa la Cap. VII, p. e).
482
DREPTUL AFACERILOR
I. Magazine cu asortiment universal de mărfuri
1. Centru comercial, magazin universal, hipermagazin,
supermagazin - 10800 lei
II. Magazine specializate, inclusiv cu sortiment combinat de
mărfuri
1. Magazine cu suprafaţa pînă la 25 m - 2 550
lei mai mare de 25 şi pînă la 50 m2 - 1080 lei
mai mare de 50 şi pînă la 100 m2 - 1600 lei
mai mare de 300 m2 - 6300 lei
2. Depozit angro şi depozite cu suprafaţa pină
la 100 m2 –
6100 lei mai mare de 100 şi pînă la 300 m2 -
8100 lei mai mare de 300 m2 - 10800 lei
III. Diverse unităţi comerciale cu amănuntul
1. Staţiile de alimentare
cu petrol şi/sau gaz –
10800 lei
2. Farmaciile - 7200 lei
3. Pieţele (inclusiv
hala):
pieţele cu suprafaţa pînă la 0,05 ha - 3600 lei
mai mare de 0,05 ha pînă la 1,0 ha - 10800 lei
mai mare de 1,0 ha – 10800 lei IV
Unităţi ale comerţului ambulant
1. Chioşcuri – 360 lei
V. Unităţile de prestate a serviciilor sociale
1. Spălătoriile -1080 lei;
2. Curăţătoriile şi vopsirea chimică -1080 lei;
VI. Obiectele a căror activitate este legată cu jocurile
de noroc şi cu jocurile pe bani:
1. Cazinou - 45000 lei;
483
VII. Obiectele, de întreţinere şi repararea

autovehiculelor:
1. Centrele şi staţiile de întreţinere şi reparare a
autovehiculelor
– 10800 lei;
2. Puncte de vulcanizare – 1800 lei.
Taxa de piaţă este acea taxă achitată de persoanele juridice
sau fizice înregistrate în calitate de întreprinzător-administrator al
pieţei din venitul din vînzări a serviciilor de piaţă prestate de
administratorul pieţei la acordarea de locuri pentru comerţ. Ca
obiect impozabil sînt serviciile de piaţă prestate de
administratorul pieţei la acordarea de locuri pentru comerţ 393.
Cota este stabilită prin deciziile consiliilor locale şi
constituie, de exemplu în Chişinău, Cahul, Criuleni, Orhei,
Edineţ, Teleneşti, Şoldăneşti, Briceni, Leova, Cimişlia, Hînceşti,
Cantemir, Soroca, Bălţi etc. – 20%, la Ialoveni – 10%.
Taxa pentru cazare este taxa achitată de persoanele juridice
sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează
servicii de cazare din venitul din vînzări al serviciilor prestate de
structurile cu funcţii de cazare. Obiectul impozabil sînt serviciile
prestate de structurile cu funcţii de cazare 394.
Cota de asemenea este stabilită prin deciziile consiliilor
locale şi constituie, de exemplu la Chişinău, Nisporeni, Soroca,
Cantemir, Hînceşti, Cimişlia, Leova, Criuleni, Cahul, Briceni,
Edineţ, Orhei – 5%, Bălţi – 1,5 %.
Taxa balneară este taxa achitată de persoanele juridice sau
fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează
servicii de odihnă şi tratament din venitul din vînzări a biletelor
393 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. art. 290, al. 1, p.f); art.291, al.
1, p.f); Anexa la Cap. VII, p. f).
394 Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.g); art.291, alin. 1, p.g); Anexa la Cap.
VII, p. g).
484
DREPTUL AFACERILOR
de odihnă şi tratament. Obiectul impozabil îl formează biletele de
odihnă şi tratament395.
constituie, de exemplu la Edineţ, Cahul – 1%.
Taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto este taxa
achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate
de întreprinzător, care prestează servicii de transport auto de
călători pe teritoriul municipiilor, oraşelor şi satelor (comunelor)
în dependenţă de numărul de locuri în unitatea de transport.
Obiectul impozabil îl constituie unitatea de transport, în funcţie
de numărul de locuri396.
constituie, de exemplu la Orhei, lunar 250 lei pentru fiecare
autoturism cu capacitate de pînă la 8 locuri inclusiv; 550 lei
pentru fiecare autovehicul (microbuz) cu capacitatea de la 9 pînă
la 16 locuri inclusiv; 650 lei pentru fiecare autobuz cu capacitatea
de la 17 pînă la 24 de locuri inclusiv; şi de 800 lei pentru fiecare
autobuz cu capacitatea de la 25-35 de locuri inclusiv.
Taxa de parcare este taxa achitată de către persoanele
juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care
prestează servicii de parcare şi se achită în dependenţă de
suprafaţa parcării. Obiectul impozabil este însăşi parcarea. Baza
impozabilă este suprafaţa parcării calculată în m2 397.
Cota este stabilită de asemenea prin deciziile consiliilor
locale şi constituie, de exemplu, la Chişinău, Cahul, Bălţi, Orhei,
Briceni, Leova, Cimişlia, Hînceşti, Cantemir, Ialoveni – 6 lei per
m2; la Nisporeni, Soroca – 4 lei per m2; la Teleneşti – 2 lei per
m2.
395 Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.h); art.291, alin. 1, p.h); Anexa la Cap.
VII, p. h).
396 Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.i); art.291, alin. 1, p.i); Anexa la Cap. VII,
p. i).
397 Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.j); art.291, alin. 1, p.j); Anexa la Cap. VII,
p. j).
485
Taxa de la posesorii de cîini este acea taxă achitată de către

persoanele fizice care locuiesc în blocuri locative - locuinţe de
stat, cooperatiste şi obşteşti, precum şi în apartamente privatizate.
Obiectul impozabil sînt cîinii aflaţi în posesiune pe parcursul
unui an. Baza impozabilă este numărul de cîini aflaţi în posesiune
pe parcursul unui an398.
locale şi constituie de exemplu: la Chişinău – 0%; Hînceşti – 9 lei
pentru 1 cîine; 27 lei pentru 2 cîini şi 90 de lei pentru fiecare cîine,
dacă sînt în posesiune mai mult de 2 cîini.
Taxa de la posesorii unităţilor de transport este taxa
achitată de persoanele juridice sau fizice posesoare de unităţi de
transport înmatriculate în autoritatea publică locală respectivă în
dependenţă de capacitatea cilindrică a motorului, masa totală,
numărul de unităţi de transport aflate în posesie, sarcina masică
pe osie a unităţii de transport aflate în posesie pe parcursul unui
an399.
Taxa pentru parcaj este taxa achitată de persoanele juridice
sau fizice posesoare de autovehicule, care utilizează parcajul,
adică locul de parcaj special amenajat, utilizat pentru staţionarea
unităţii de transport pe un anumit termen 400.
Taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare
a serviciilor este acea taxă achitată de persoanele juridice sau
fizice care dispun de unităţi stradale pentru comercializarea
produselor şi/ sau prestarea serviciilor, şi anume, chioşcurile,
gheretele, frigiderele, tonetele, tarabele, unităţile de transport
specializate şi altele, amplasate în afara pieţelor autorizate 401.
398 Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.k); art.291, alin. 1, p.k); Anexa la Cap.
VII, p. k).
399 Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.m); art.291, alin. 1, p.m); Anexa la Cap.
VII, p. m).
400 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 290, alin. 1, p.n); art.291, alin. 1,
p.n); Anexa la Cap. VII, p. n).
486
DREPTUL AFACERILOR
Taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a
serviciilor se achită trimestrial, pînă în ultima zi a lunii imediat
următoare trimestrului gestionar, în dependenţă de suprafaţa
ocupată de unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a
serviciilor, amplasarea lor, tipul produselor comercializate şi/sau
al serviciilor prestate408.
Taxa pentru evacuarea deşeurilor este taxa achitată de
persoanele fizice înscrise la adresa declarată ca domiciliu. Această
taxă se achită lunar pînă în ultima zi a lunii imediat următoare
lunii gestionare, în dependenţă de numărul de persoane fizice
înscrise la adresa declarată ca domiciliu 402.
Taxa pentru dispozitivele publicitare este taxa achitată de
persoanele juridice sau persoanele fizice înregistrate în calitate de
întreprinzător care sînt proprietari de afişe, pancarte, panouri şi
alte mijloace tehnice pentru amplasarea publicităţii exterioare. Ea
se achită trimestrial, pînă în ultima zi a lunii imediat următoare
trimestrului gestionar în dependenţă de suprafaţa feţei (feţelor)
dispozitivului publicitar403.
401 Ibidem, art. 290, alin. 1, p.o); art.291, alin. 1,

p.o); 408 Ibidem, Anexa la Cap. VII, p. o).
402 Ibidem, art. 290, alin. 1, p.p); art.291, alin. 1, p.p); Anexa la Cap. VII,
p. p).
403 Ibidem,art. 290, alin. 1, p.q); art.291, alin. 1, p.q); Anexa la Cap. VII, p.
q).
487
BIBLIOGRAFIE
Manuale, monografii:
1. Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial, Bucureşti,
2000.
2. Angheni Smaranda, Volonciu Magda, Stoica Camelia, Dreptul
comercial, Editia 4, 2009.
3. Antohi L. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova.
Volumul II (coord. Buruiană Mihail). - Chişinău: ARC, 2006.
4. Armeanic Alexandru, Volcinschi Victor şi al., Drept fiscal,
Chişinău: Museum, 2001.
5. Avornic Gheorghe, Teoria generală a dreptului - Chişinău: Cartier,
2004.
6. Avornic Gheorghe, Poalelungi Mihai. Manualul judecătorului la
examinarea pricinilor civile / coord. M.Poalelungi. - Chişinău:
Cartier, 2006.
7. Avornic Gheroghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi
Dreptului. Volumul I și II. - Chişinău: Cartier, 2010.
8. Baieș S., Volcinschi V., Băieșu A., Cebotari V., Crețu I., Drept
civil, drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău,
Tipografia Centrală, 2005.
9. Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală.
Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău:
Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007.
10. Berthelemy D. Trăite elementaire de droit administratif - Paris.
11. Bloșenco Andrei, Drept civil, Parte specială, Chișinău: Cartdidact,
2003.
12. Bloşenco Andrei. Comentariul Codului civil al Republicii
Moldova. Volumul II (coord. M.Buruiană). - Chişinău: ARC, 2006.
13. Boboş Gheorghe. Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti,
1983.
14. Boris Negru, Alina Negru, Teoria generala a dreptului si statului,
Chișinău, 2006.
15. Bugaian L., Catanoi V., Cotelnic A. şi al. Antreprenoriat: iniţierea
afacerii. - Chişinău: Elena-V.I., 2010.
488
DREPTUL AFACERILOR
16. Cîrcei E.. Drept comercial romîn. Curs pentru colegiile
universitare. - Bucureşti: All Beck, 2000.
17. Cărpenaru S.D., Predoiu C., David S. şi al. Societăţile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă. - Bucureşti: All Beck,
2002.
18. Cărpenaru S.D.. Drept comercial romîn. - Bucureşti: All Beck,
2000.
19. Cărpenaru Stanciu D., Tratat de drept comercial romîn, Bucureşti
2009.
20. Cărpenaru, Stanciu D., Drept comercial romîn, ALL BACK,
Bucureşti,2001.
21. Chelaru O., Mihalache Iu.. Aspecte cu privire la obiectul şi forma
contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex
patrimonial unic. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.11.
22. Chibac Gh., Băieşu A., Rotari A., Efrim O.. Drept civil. Contracte
speciale. Volumul III. - Chişinău: Cartier, 2005.
23. Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în
legislaţia Republicii Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001.
24. Clocotici D., Gheorghiu Gh.. Operaţiunile de leasing. – București:
LUMINA LEX, 1998.
25. Cojocari Eugenia. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu
teoretic, legislativ şi comparativ de drept). - Chişinău: ULIM,
2002.
26. Cojocari Eugenia. Dreptul economic (Partea Generală): Suport de
curs la specialitatea „Drept economic”. - Chişinău: Business-Elita,
2006.
27. Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice: Note de curs. -
Chişinău: CEP USM, 2011.
28. Cojocaru Olga. Problematica definirii noţiunii de întreprinzător
individual. - În „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în
contextul procesului integraţionist european”. Conferinţa
internaţională ştiinţifico-practică. - Chişinău: CEP USM, 2008.
29. Costin M.C., Contractul de franchising // Revista de drept
comercial, 1998, nr.11.
30. Deleanu Ion. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II - Iaşi,
1993.
489
31. Dicţionar Enciclopedic, Ed.Cartier, 2003, pag. 469.

32. Dogaru Ion, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova,
1994.
33. Genoveva Vrabie. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului -
Iaşi, 1993.
34. Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică.
35. Gliga I., Drept financiar public, Bucureşti: - ALL, 1994.
36. Grigoroi L., Lazari L.. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a
III-
a. - Chişinău: Cartier, 2005.
37. Kirmici C. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat
de produse defectuoase: Teză de doctor în drept. - Chişinău, 2010.
38. Lupuşor A.. Piaţa produselor petroliere din Moldova: analiza
reglementării, concurenței şi preţurilor. - Chişinău: „Expert-Grup”,
2011.
39. Macovei L. Codul civil în 1624 de tabele. - Chişinău: Cartea S.A.,
2002.
40. Mămăligă S.. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova
(coord. M.Buruiană şi al.). Volumul I. - Chişinău: Tipografia
Centrală, 2006.
41. Mămăligă S.. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea
nr.1134XIII/1997. - Chişinău: Museum, 2001.
42. Mardiros D.-N. Contabilitatea ca sistem informaţional // Analele
Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Seria
„Ştiinţe Economice”, Anul 2004/2005.
43. Mărgineanu G., Mărgineanu L.. Dreptul afacerilor. - Chişinău:
Elena - V.I., 2004.
44. Miasnicov S., Natura juridică a contractului de leasing // Revista
Naţională de Drept, 2001, nr.6.
45. Mic dicţionar al limbii romîne. Bucureşti – DEMIURG, 1993.
46. Mihalache Iurie. Aspecte cu privire la vînzarea-cumpărare
întreprinderii ca complex patrimonial unic. În: Бизнес-Право,
2007, nr.4.
47. Mihalache Iurie. Forma contractului de vînzare-cumpărare a
întreprinderii ca un complex patrimonial unic. În: STUDIA
UNIVERSITATIS. Revista Ştiinţifică a Universităţii de Stat din
490
DREPTUL AFACERILOR
48. Mircea Duţu. Dicţionar de drept privat, ediţia a II-a, Editura
“Mondan”, Bucureşti, 2002.
49. Mîrzac D. (Mititelu). Principiile răspunderii juridice. Teză de
doctor în drept. - Chişinău, 2010.
50. Modul de evidenţă a mărfurilor supuse accizelor expediate
(transportate) din încăperea de acciz, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 843 din 18.12.2009 // Monitorul Oficial al
51. Negru Boris. Teoria generală a dreptului, în: Bazele statului şi
52. Noul dicţionar universal al limbii romîne, Ediţia a II-a, sub red.
Oprea I. şi al. - Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2007.
53. Petrescu R.. Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii
comerciale. - Bucureşti: OSCAR PRINT, 1999.
54. Plotnic O. Protecţia consumatorului în Republica Moldova prin
prisma reglementărilor europene // Revista Naţională de Drept,
2010, nr.7-8.
55. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu
teoreticopractic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu
răspundere limitată. - Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”,
2009.
56. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău,
2006.
57. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Chişinău, Cartier,
1997.
58. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a.
Chişinău, Î.S.F.E.-P. Tipografia Centrală, 2011.
59. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. –
Chişinău, Tipografia Centrală, 2004.
60. Roşca Nicolae. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova.
Volumul I (coord. M.Buruiană). - Chişinău: Tipografia Centrală,
2006.
61. Roşca Nicolae. Instituţia falimentului în legislaţia Republicii
Moldova. Tipografia Centrală, 2001.
62. Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs
universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007.
491
63. Şaguna Dan Drosu, Şova Dan. Drept fiscal, Bucureşti: C.H. Beck,
2006.
64. Stîngu Gh. Drept financiar public. Partea a II-a. - Arad: „Vasile
Goldiş” University Press, 2007.
65. Tufan C.. Profesiile libere (liberale) // Revista de Drept Comercial
(Bucureşti, Romînia), 1997, nr.10.
66. Ţurcanu V., Bajerean E.. Bazele contabilităţii. - Chişinău:
Tipografia Centrală, 2004.
67. Vonica R.P., Drept comercial, Vol. I, Bucureşti, 1997.
68. Vonica R.P.. Dreptul societăţilor comerciale. - Bucureşti: Lumina
Lex, 2000.
69. Брызгалин А. Налоги и налоговое право. – Москва: Аналитика
Пресс, 1997.
70. Бусинин А. Предпринимательство, Москва, 1997.
71. Дойников И.В. Предпринимательское право, Москва: ПРИОР,
2002.
72. Захарова H. Кредитный договор. Гражданско-правовые
аспекты – Москва, 1997.
73. Каленик A.В. Коммерческое право. - Кишинев: Business-Elita,
2004.
74. Каленик А.В. Институт предприятия в системе
предпринимательского права / Предпринимательское право и
методика его преподавания (Материалы междунар. научно-
практич. конф. МГЮА). - Москва: ИД „Юриспруденция”,
2008.
75. Каленик А.В. Коммерческое (предпринимательское) право. Ed.
a 3-a. Chișinău: Tipografia din Bălți S.R.L., 2008.
76. Каленик А.В. Основы правового регулирования
предпринимательства и предприятий в Республике Молдова:
состояние, тенденции развития и проблемы //
Предпринимательское право. - Москва, 2009, № 2.
77. Каленик А.В. Особенности правового режима предприятия
как объекта гражданских прав по законодательству
Республики Молдова и Украины. În: Гражданское
законодательство Республики Молдова и Украины: традиции,
современность, перспективы: коллективная монография /
Халабуденко О.А, Харитонов Е.О., Харитонова Е.И. [и др.];
под ред. О.А. Халабуденко (науч. ред.), Е.О. Харитонова;
492
DREPTUL AFACERILOR
Междунар. независимый ун-т Молдовы, Нац. ун-т «Одесская
юридическая акад.» - Кишинэу: ULIM ; Одесса: Б. и., 2012.
78. Попондопуло В.Ф. Коммерческое право: часть 1, Москва:
Юрист, 2004.
79. Решетник И. А. Гражданско-правовое регулирование лизинга в
РФ. Автореф. канд. дисс. - Пермь, 1998.
80. Федоров Г.К. Теория государства и права - Chişinău: Reclama,
2004.
81. Хропанюк В.Н. Теория государство и право. – Москва, 1997,
с.309.
Acte normative:
1. Codul audiovizualului al Republicii Moldova, nr.260 din
27.07.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006,
nr.131-133.
2. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din
06.06.2002 // în Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
22.06.2002, nr.82-86.
3. Codul comercial romîn, ed.Tribuna, Craiova, 1994.
4. Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din
24.10.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-
6/15.
5. Codul etic al funcţionarului fiscal, aprobat prin Ordinul
Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr.400 din 10 noiembrie
2008.
6. Codul Fiscal al Republicii Moldova, nr.1163-XIII din
24.04.1997 // republicat în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 25.03.2005, ediţie specială.
7. Codul muncii al Republicii Moldova, nr.154 din 28.03.2003 //
8. Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129/1012.
9. Codul Vamal al Republicii Moldova, nr.1149-XIV din
20.07.2000 // Republicat în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova din 01.01.2007.
493
10. Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului,

Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei şi
Protecţia Consumatorilor. - Chişinău: Bones Offices, 2009.
11. Hotărîrea Guvernului cu privire la activitatea serviciului de
colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei //
12. Hotărîrea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia
persoanei juridice cu privire la impozitul pe venit// Monitorul
13. Hotărîrea Guvernului nr.998 din 20.08.2003 cu privire la
activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale
din cadrul primăriei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova din
2003, nr.191-195.
14. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.547 din 04.08.1995
cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat
a preţurilor (tarifelor) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
1995, nr.53-54.
15. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.582 din 17.08.1995
cu privire la reglementarea monopolurilor // Monitorul Oficial al
16. Instrucțiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat cu privire la
modul de ridicare, predare și comercializare a bunurilor
sechestrate a căror valoare nu depășește 10000 lei, nr.11 din
nr.21-24.
17. Instrucţiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat cu privire la
reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată, nr.14 din
nr.005.
18. Instrucţiunea Ministerului Finanţelor cu privire la modul de
calculare şi achitare a accizelor, nr.03 din 16.08.2002 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.144.
19. Instrucţiunea Ministerului Finanţelor privind modul de percepere
de la populaţie şi transferare în buget a impozitelor şi taxelor
locale de către primării, nr.4 din 07.12.1999 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2000, nr.12.
494
DREPTUL AFACERILOR
20. Instrucţiunea privind restituirea sumelor T.V.A., aprobată prin
Ordinul I.F.P.S. nr.188 din 17.11.2005 // Monitorul Oficial al
21. Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr.282 din 27.12.2011//
22. Legea comunicaţiilor electronice, nr.241-XVI din 15.11.2007 //
23. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845-XII din
03.01.92 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/33 din
28.02.1994.
24. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, nr.837/1996 // Monitorul
25. Legea cu privire la avocatură, nr.1260 din 19.07.2002 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.159/582.
26. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr.548 din
21.07.95 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.56-
57.
27. Legea cu privire la energetică, nr.1525-XIII din 19.02.98 //
28. Legea cu privire la franchising, nr.1335 din 01.10.1997.
29. Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public,
nr.158 din 04.07.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2008, nr.230-232.
30. Legea cu privire la grupele financiar-industriale, nr.1418 din
14.12.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28/90
din 06.03.2001.
31. Legea cu privire la întreprinderea de stat, nr.146-XIII din 16.06.94
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994.
32. Legea cu privire la patenta de întreprinzător, nr.93-XIV din
15.07.1998 // Monitorul Oficial din 06.08 1998.
33. Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr.1103 din
nr.166-168.
34. Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată, nr.135-XVI
din 14.06.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.127130/548 din 17.08.2007.
495
35. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134-XIII din

02.04.97 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din
01.01.2008.
36. Legea cu privire la tariful vamal, nr.1380 din 20.0111997 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007.
37. Legea fondului rutier, nr.720 din 02.02.1996 // Monitorul Oficial al
38. Legea insolvabilităţii, nr.149 din 29.06.2012, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.193-197, 2012
39. Legea învăţămîntului, nr.547/1995 // Monitorul Oficial al
40. Legea privind administraţia publică locală, nr.123/2003.
41. Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192 din
nr.2223.
42. Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73-XV din
12.04.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-
50/237 din 03.05.2001.
43. Legea privind cooperativele de producţie, nr.1007-XV din
25.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-
73/575 din 06.06.2002.
44. Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nr.139 din
nr.191193/630.
45. Legea privind finanţele publice locale, nr. 397-XV din
nr.248.
46. Legea privind gospodăriile ţărăneşti, nr.1353/2000 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.14-15/52 din 08.02.2001.
47. Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, nr.220/2007 // Monitorul Oficial al
48. Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105-XV din 13.03.2003
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.126-131.
49. Legea privind protecţia invenţiilor, nr. 50-XVI din 07.03.2008 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 117-119.
496
DREPTUL AFACERILOR
50. Legea privind protecţia mărcilor, nr.38 din 29.02.2008, //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.99-101/362 din
06.06.2008.
51. Regulamentul cu privire la aplicarea T.V.A., aprobat prin Ordinul
Ministerului Finanțelor nr.586 din 01.11.1999 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 2000, nr.073.
52. Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului
rutier, adoptat prin Hotărîrea Parlamentului nr.893 din
nr.57.
53. Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale
aferente impozitului pe venit al persoanelor fizice care nu practică
activitate de întreprinzător, aprobat prin Hotărîrea Guvernului
nr.77 din 30.01.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2008, nr.32-33.
54. Regulamentul cu privire la ordinea perfectării actelor şi perceperii
plăţilor vamale la importul în R. Moldova a mărfurilor supuse
accizelor, aprobat prin Ordinul Ministerului nr.282 din 25.05.1998,
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.097.
55. Regulamentul cu privire la procedura de încheiere, acţiune şi
reziliere a Acordului privind scutirea de plata impozitului pe venit
a agenţilor micului business şi a gospodăriilor ţărăneşti (de
fermier), aprobat prin Ordinul Ministerului nr.4 din 03.09.2002 //
56. Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit din
salariu şi din alte plăţi efectuate de către patron în folosul
angajatului şi a formularelor ce atestă reţinerea impozitului pe
venit la sursa de plată, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 10
din 19.01.2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010,
nr.11-12.
57. Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa
de plată din alte plăţi decît salariul, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2008, nr.32-33.
58. Regulamentul privind instituire sistemului de marcare cu timbre de
acciz a mărfurilor din ţară (indigene) şi de import pasibile
497
accizelor, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.6 din

nr.044.
59. Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul
Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004 // Monitorul Oficial al
60. Regulamentul privind modalitatea de marcare cu „Timbru de
acciz. Marcă comercială de stat” a producţiei alcoolice supuse
accizelor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1481 din
nr.199-202.
61. Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a TVA la
livrarea pe teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor destinate
proiectelor de asistenţă tehnică şi proiectelor de asistenţă
investiţională, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 246 din 8
aprilie 2010// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010,
nr.52-53.
62. Regulamentul privind restituirea accizelor, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 1123 din 28.09.2006 // Monitorul Oficial al
63. Regulamentul privind restituirea taxei pe valoarea adăugată,
aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1024 din 01 noiembrie
2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.214-220.
64. Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului R.M. nr.550 din 26.07.1994 // Monitorul
Oficial nr.002 din 02.09.1994.
65. Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin
Hotărîrea de Guvern nr.387 din 06.06.1994 // Monitorul Oficial al
R. Moldova nr.2/16 din 02.09.1994
66. Regulamentului cu privire la constituirea şi utilizarea fondului
rutier, aprobat prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova
Nr.893 din 26.06.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
1996, nr.57.
67. www.anpc.md.
68. www.cis.gov.md/content/6
498
Alexandru CUZNEŢOV; Iurie MIHALACHE;
Marcel LUNGU; Natalia BACALU; Alexandr CALENIC;
Olga TRETIACOV; Vlad VLAICU
DREPTUL AFACERILOR
Curs
Suport de curs la specialitatea dreptul afacerilor, pentru studenţii
Facultăţii „Ştiinţe economice”
Redactor –
Asistenţă computerizată – Maria Bondari
Bun de tipar 2013 Formatul 60 x 84 1/16 Coli

de tipar . Coli editoriale . Comanda .
Tiraj ex.
Centrul Editorial-poligrafic al USM

str. Al. Mateevici, 60, Chişinău, MD
2009
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
CADETRA DREPTUL ANTREPRENORIATULUI
Alexandru CUZNEŢOV; Iurie MIHALACHE;

Marcel LUNGU; Natalia BACALU; Alexandr CALENIC;
Olga TRETIACOV; Vlad VLAICU
DREPTUL
AFACERILOR
Curs
Suport de curs la specialitatea dreptul afacerilor,
pentru studenţii Facultăţii „Ştiinţe economice”
CHIŞINĂU 2012

Cuznetov Al 12

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuznetov Al 12

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Alexandru CUZNEŢOV Natalia BACALU

Ediţia II-a revăzută și adăugită

Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită

Consultant ştiinţific – Roşca NICOLAE, doctor în drept, conferenţiar

Prezentul curs a fost elaborat în conformitate cu programa

Este destinat studenţilor facultăţilor ştiinţe economice, precum

CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI

CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI

CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI

CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL

CAPITOLUL 5. NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI

CAPITOLUL 7. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

CAPITOLUL 8. RAPORTUL JURIDIC

CAPITOLUL 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL

§1. Definirea activităţii de întreprinzător ...................................109

CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ

CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI

CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP

CAPITOLUL 15. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în

CAPITOLUL 16. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

CAPITOLUL 18. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE

CAPITOLUL 19. ÎNTREPRINDEREA DE STAT

CAPITOLUL 21. INSOLVABILITATEA

CAPITOLUL 22. CONTRACTE COMERCIALE

CAPITOLUL 23. REGLEMENTAREA JURIDICĂ

§ 2. Impozitul pe venit ..............................................................390

Prezentul suport de curs este elaborat în corespundere cu

limba maternă, pentru a însuşi şi a cunoaşte bine vocabularul

§ 1. Puterea socială şi normele sociale din societatea

nenţa la o gintă sau alta nu era condiţionată de prezenţa

§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului

2 B.Negru. Teoria generală a dreptului, p. 12, în: Bazele statului şi

reducînd viaţa nomadă a sălbaticului, care îşi caută în peregrinări

§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului

Cele mai răspîndite concepţii care au adus contribuţii, mai

4 B.Negru. Teoria generală a dreptului, p. 14, în: Bazele statului şi

„globalismului”, ce pune la bază ideea împărţirii sferelor de

§1. Conceptul statului, trăsăturile lui

Deseori, în viaţa de toate zilele, cuvîntul „stat” este utilizat şi

5 Ion Deleanu. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II - Iaşi, 1993,

dominante, care le permite acestora să-şi asigure dominaţia

§2. Dimensiunile (atributele) statului

8 Gh.Avornic. Teoria generală a dreptului - Chişinău: Cartier, 2004, p.64.

oricărui stat şi fără ele statul este de neconceput. Printre acestea:

frontiera se stabileşte după o linie mediană;

avînd altă cetăţenie decît cea a statului în care locuieşte), ori pe

ordine ei urmînd a se supune acestei comenzi. Prin urmare,

juristul francez Clermant Tennerre, care a definit-o „libertatea

§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului

este preluat de aşa-numitul stat al providenţei, stat al bunăstării,

desfăşoară în diferite direcţii care corespund diverselor scopuri

Funcţiile statului trebuie analizate într-o armonioasă

şi în Imperiul Otoman. În cazul monarhiei absolute, puterea

Fiind ales în asemenea mod, preşedintele republicii se află pe

corespunde adevărului. Din momentul pierderii unor atribuţii

respec tive. Statele intră nu în raporturi de drept constituţional

un organism comun, unde sînt reprezentate toate statele membre.

înseamnă că deciziile, hotărîrile se adoptă pe baza votului

sînt organizate adunări populare ale întregii populaţii din

§1. Conceptul dreptului

Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a