CUPRINSUL

CAPITOLUL 1 NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL

AFACERILOR...................................................................................... .

§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor......................................

§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului..........................
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor............................................
§4. Principiile dreptului afacerilor.........................................................
§5. Izvoarele dreptului afacerilor...........................................................

CAPITOLUL 2. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A

DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR...............................
§1. Definirea activităţii de întreprinzător..........................................................
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător.................................
§3. Genurile activităţii de întreprinzător...........................................................
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător.........................................................
§5. Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător................................
§6. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale .............
§7. Activităţi interzise ......................................................................................
§8. Profesii liberale............................................................................................

CAPITOLUL 3. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE

ÎNTREPRINZĂTOR.........................................................................................
§1. Consideraţii generale...................................................................................
§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător .....................................
§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător...................................
§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător..................................................
§5. Concurenţa şi monopolul în activitatea de întreprinzător ..........................
§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de
întreprinzător.....................................................................................................
§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de
întreprinzător..........................................................................................................
§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător......................................

CAPITOLUL 4. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE...................................................................
§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului.........................................................
§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii.................
§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale....................................
§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social....................................................
1
§5. Formarea şi modificarea capitalului social..............................................

CAPITOLUL 5. SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR...................

§1. Întreprinzătorii ca subiecte ale dreptului afacerilor................................
§2. Întreprinzătorul persoană fizică...................................................................
§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale............
§4. Gospodăria ţărănească (de fermier)............................................................

CAPITOLUL 6. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV...........

§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ...........................................
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.......................................
§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ (organizare, patrimoniu,
scop)..................................................................................................................
§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ (adunarea
generală, organul executiv, organul de control)................................................
§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ..............
§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ (denumirea
de firmă, marca, emblema, sediul, naţionalitatea)............................................

CAPITOLUL 7. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ...............

§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată (SRL)...................................
§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată.....................
§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată..................................................

CAPITOLUL 8. SOCIETATEA PE ACŢIUNI..............................................

§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni..........................................
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni ................................................................
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni..........................
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni................................................................
§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni......................................................

CAPITOLUL 9. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE......................................

§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor....................................................
§2. Organele de conducere ale cooperativei......................................................
§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative..................................
§4. Cooperativa de producţie.............................................................................
§5. Cooperativa de întreprinzător......................................................................
§6. Cooperativa de consum...............................................................................

CAPITOLUL 10. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA

MUNICIPALĂ .................................................................................................
§1.Întreprinderea de stat....................................................................................
§2.Întreprinderea municipală............................................................................
2
CAPITOLUL 11. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR
JURIDICE CU SCOP LUCRATIV...................................................................
§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice............................................
§2. Reorganizarea prin fuziune.........................................................................
§3. Reorganizarea prin dezmembrare................................................................
§4. Transformarea..............................................................................................
§5. Procedura de lichidare a persoanei juridice.................................................
§6. Lichidatorul persoanei juridice....................................................................

CAPITOLUL 12. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR...........

1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate..............................

2. Participanţii la procesul de insolvabilitate........ ..........................................

3. Intentarea procesului de insolvabilitate.......................................................
4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare..........................

5. Procedura planului.......................................................................................

Bibliografie …………..…………………………………………………...

3
 CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL
AFACERILOR
§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor
Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor. Pentru a
studia evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la istoria dezvoltării
dreptului privat, inclusiv şi a dreptului comercial.
Adoptarea Codului comercial francez din 1807 a divizat dreptul privat în
drept civil şi drept comercial (mai devreme în 1804 este adoptat Codul civil
francez). S-a creat o situaţie cînd raporturile juridice patrimoniale erau
reglementate concomitent de două culegeri de legi diferite. În asemenea situaţie
se spune apariţia aşa numitului "dualismul dreptului privat"1.
Dreptul civil este o ramură a dreptului care reglementează raporturile
juridice patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale dintre persoanele private
(fizice şi juridice).
Dreptul comercial este considerat o ramură a dreptului care reglementează
raporturile juridice dintre persoanele fizice şi persoanele juridice, ce apar ca
rezultat al activităţii comerciale (de antreprenoriat, economice).
Dreptul afacerilor trebui să fie tratată ca o ramură succesoare a dreptului
comercial, iar istoria dreptului comercial ne interesează mai mult decît istoria
dreptului civil ca atare.
Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare:
1. perioada veche;
2. perioada evului mediu;

1 Nicolae Roşca, Sergiu Baieş, Dreptul Afacerilor, Editura Cartier, 1997

4
3. perioada contemporană.
1. Perioada veche (antică). La o anumită etapă de dezvoltare a omenirii
în societate s-au produs anumite schimbări, care au condus la cunoscutele
diviziuni ale muncii. Efectul pozitiv al acestor diviziuni l-au
constituit creşterea productivităţii muncii şi apariţia unor surplusuri de
producţie. Aceste surplusuri, indiferent de faptul cine le însuşea (indivizii sau
colectivul) erau schimbate pe alte obiecte sau produse, satisfacînd, astfel, mai
multe necesităţi. Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ apărută în
antichitate şi utilizată pînă în prezent.
Savanţii afirmă că cele mai vechi reglementări juridice ale comerţului au
fost stabilite încă în străvechiul Babilon. Cea mai veche operă legislativă,
cunoscută sub denumirea de "Codul lui Hammurapi" (Hammurapi - rege al
Babilonului care a domnit în anii 1792-1749 î.e.n.) conţinea dispoziţii referitoare
la cîrciumi, negustori, auxiliarii lor etc. Codul cuprindea reglementări detaliate a
contractelor de locaţiune, de comision, de împrumut. Alte surse indică că în
legătură cu intensificarea comerţului pe malul Mării Mediterane în sec.VII î.e.n.
grecii de asemenea au instituit anumite reguli specifice negustorilor. Situaţie
apărută în urma extinderii statelor (oraşelor) greceşti în bazinul Mării
Mediterane şi Mării Negre, necesitatea schimbului comercial între acestea.
Aceste reguli priveau operaţiunile financiare, asigurarea, comerţul maritim etc.
In dreptul roman existau norme ce reglementau şi raporturile comerciale.
Distincţia între "jus civile" şi "jus gentium" prefigurează distincţia dintre dreptul
civil şi dreptul comercial. Dreptul ginţilor era aplicat în raporturile dintre
cetăţeni şi străini şi s-a format ca urmare a extinderii relaţiilor romanilor cu
străinii, în condiţiile producţiei de mărfuri şi a vieţii comerciale, fără precedent.
Printre cele mai cunoscute norme juridice aplicabile activităţii comerciale din
dreptul roman am numi exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio institoria
şi actio exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răspunderea armatorului
etc.

5
 2. Perioada evului mediu. Reglementarea juridică a comerţului în
perioada evului mediu este legată de apariţia corporaţiilor (universitas).
Universitas erau organizaţii colective formate de comercianţi şi meseriaşi.
Comercianţii şi meseriaşii dintr-o ramură intrau într-o corporaţie.
Corporaţiile era administrată de un consul asistat de consilieri. Consulii emiteau
norme interne bazate pe obiceiuri (cutumă), care serveau la
soluţionarea litigiilor apărute între membrii corporaţiei. De astfel, aceste norme
interne constituiau soluţiile efectiv aplicate la rezolvarea unor litigii, care
ulterior erau aplicate şi în alte cauze asemănătoare. Hotărîrile consulilor au servit
un bun temei pentru apariţia dreptului negustorilor (jus mercatorum). Hotărîrile
mai importante ale consulilor erau adunate în culegeri numite statute. Sînt
cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo
(1457), Bologna (1509) etc. Normele statutelor oraşelor italiene aşa au şi rămas
ca dreptul oraşelor-cetăţi.
Ideile, obiceiurile, termenii dreptului negustorilor italieni au pătruns şi în alte
state, fiind acceptate uneori chiar în dauna propriilor obiceiuri.
Din perioada evului mediu s-au păstrat "monumente" ale
obiceiurilor negustoreşti, îndeosebi obiceiuri maritime. Printre astfel de
monumente sînt culegerea "Consulat de la Mer" utilizată de comercianţi în
Marea Mediterană, în secolul XIV, culegerea "Roles d'Oleran" utilizată în
Oceanul Atlantic atît de corăbiile comercianţilor francezi, cît şi englezi. In
nordul Europei (Marea Baltică) se aplica codificaţia "Regles de Wisby". O
culegere întocmită reuşit era aplicată de negustorii din alte ţări, iar ca ei să atragă
atenţia la provenienţa acesteia, uneori chiar contrar obiceiurilor naţionale,
normelor dreptului feudal şi a dreptului canonic.
3. Perioada modernă. Perioada modernă de dezvoltare a dreptului
comercial se caracterizează prin înlocuirea dreptului cutumiar cu dreptul scris.
Ca exemplu în Franţa, unde asupra unificării obiceiurilor existente în acea
perioadă a lucrat Colbert, ministru de finanţe al regelui Franţei Ludovig XIV,
care a elaborat două ordonanţe comerciale. În 1673 a fost pusă în aplicare
Ordonanţa privind comerţul terestru, iar în 1681 a fost adoptată Ordonanţa
6
 privind comerţul maritim. Prin aceasta, pentru prima dată s-a efectuat o
reglementare unică pe teritoriul Franţei, la care erau supuşi toţi cei care tăceau
comerţ.
Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comercial francez din 1807,
pus în aplicare la 1 ianuarie 1808. In Codul comercial au fost incluse şi unele
instituţii din Codul civil francez. Cu adoptarea
Codului comercial a şi fost recunoscută dualitatea dreptului privat.
Această dualitate a fost recunoscuta ulterior într-un şir de state: România,
Germania. Spania, Belgia, Italia etc.
În privinţa Italiei, Codul comercial francez a fost aplicat ca lege internă
începînd cu anul 1808. În 1882 a fost elaborat şi adoptat Codul comercial italian,
completat cu noile realizări din doctrina germană, belgiană, franceză.
În Germania Codul comercial a fost adoptat în anul 1861. Acesta a
funcţionat pînă în 1900, cînd au fost puse în aplicare Codul civil şi un nou Cod
comercial. Codul comercial german, spre deosebire de cel francez, are la bază
sistemul subiectiv de determinare a obiectului dreptului comercial. În sistemul
subiectiv normele dreptului comercial constituie un drept profesional şi se aplică
numai comercianţilor, indiferent de caracterul genurilor de activitate practicate.
Pe teritoriul actualei Republici Moldova au existat reglementări juridice
ale relaţiilor economice. Pînă la Unirea din 1918 se aplicau actele normative ale
Imperiului Rus. După 1 decembrie 1918 Codul comercial român din 1887 a fost
extins şi pe teritoriul Basarabiei prin Decret-lege, care a funcţionat pînă în 1944.
După cel de-al doilea război mondial în republică, ca şi în toate ţările cu regim
comunist, a funcţionat economia planificată. După declararea independenţei, la
27 august 1991 în Republica Moldova au fost adoptate un şir de acte normative,
care au menirea să reinstaureze relaţiile economiei de piaţă.

§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului

Întrucît dreptul este o categorie socială care, urmînd firul evoluţiei,
reflectă nivelul dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi de altă
7
natură a societăţii, transformările ce se produc în viaţa economică şi socială duc
la transformări respective ale sistemului de drept.

După părerea unor doctrinari dreptul afacerilor reprezintă o instituţie a

dreptului civil, tratînd-o numai ca disciplină de studiu. Alţii consideră că dreptul
afacerilor şi dreptul comercial (ce s-a delimitat de dreptul civil pentru a răspunde
unor cerinţe practice) sînt sinonime absolute, iar folosirea noţiunii de „drept al
afacerilor" este o simplă adaptare a terminologiei la un fenomen la modă şi
acceptarea unor termeni mai atrăgători. În conformitate cu alte păreri dreptul
afacerilor este tratat ca o ramură independentă şi integră de drept.
Potrivit opiniilor dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins
decît dreptul comercial, cuprinzînd şi aspecte de drept public (intervenţia
statului în economie), de drept fiscal, de drept al muncii, de drept civil (protecţia
consumatorilor), întrucît problemele care le ridică astăzi gestiunea
întreprinderilor sînt tot mai complexe.
Fiind analizate aceste opinii se deduc nişte tendinţe comune de abordare şi
anume:
a) de elaborare şi adoptare a normelor juridice ce reglementează
activitatea întreprinzătorilor;
b) normele ce reglementează activitatea întreprinzătorilor sînt
compartimentate în sfere de reglementare specifice;
c) aceste reglementări asigură dezvoltarea activităţii de între-
prinzător, creînd condiţiile juridice necesare pentru iniţierea şi practicarea cu
succes a unei afaceri, de a apăra atît drepturile particulare ale întreprinzătorilor,
precum şi interesele publice ale statului şi a societăţii în întregime.
În esenţă folosirea terminologiei diferită este determinată de
condiţiile de dezvoltare şi tradiţiile istorice al unui sau altui stat.
La o analiză mai profundă a sistemului de drept al Republicii Moldova se
evidenţiază multe puncte de tangenţă cu legislativ a ţărilor post-sovietice.
Trecerea acestor ţări, inclusiv a Republicii Moldova, de la o economie
centralizată la economia de piaţă a creat condiţii favorabile pentru desfăşurarea
8
activităţii de întreprinzător, ceea ce a dictat şi o reglementare juridică a
raporturilor sociale din cadrul acestei activităţi adecvată noilor condiţii.
Reformele sociale şi economice iniţiate şi promovate pe parcursul ultimilor ani,
în aceste state, dau rezultate, atît pozitive cît şi negative, diferite.
De aceea şi ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea
agenţilor economici, în esenţă ce constituie conţinutul dreptului afacerilor,
reflectînd specificul dreptului naţional al ţărilor postsovietice, într-o anumită
măsură sînt asemănătoare.
Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de drept ce cuprinde
ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi
personal nepatrimoniale, modalităţile de constituire, funcţionare şi încetare a
activităţii de întreprinzător, raporturi ce apar în legătură cu desfăşurarea
activităţii de întreprinzător, inclusiv raporturile de intervenţie a organelor
administraţiei publice.
Datorită caracterului complex a relaţiilor sociale reglementate, dreptul
afacerilor este privit ca drept interdisciplinar.

§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor

Criteriile definitorii ale împărţirii dreptului pe ramuri sînt obiectul
reglementării juridice şi metoda reglementării juridice. Obiectul reglementării
juridice reprezintă un grup de raporturi sociale calitativ omogene, dintr-un
anumit domeniu sau sector de activitate, raporturi reglementate de normele
juridice.
Obiectul dreptului afacerilor este determinat de raporturile juridice
reglementate de normele acestei ramuri. Afacerea poate fi definită ca un raport
dintre doi oameni care tratează pentru a-şi impune unul altuia interese morale
sau materiale.
Ea poate să aparţină unui singur întreprinzător care îşi asumă întregul risc
sau mai multor persoane asociate care se înţeleg să împartă într-un anumit mod
drepturile şi obligaţiile. Dicţionarul limbii române tratează noţiunea de "afacere"

9
ca "o îndeletnicire, o activitate comercială, industrială sau financiară bazată, cel
puţin în parte, pe capital privat (1); o acţiune din care rezultă un profit (2) o
tranzacţie economică, avînd o finalitate financiară extrem de bine definită -
profitul (3)"2.
O afacere poate fi lansată şi gestionată cu succes de către o persoană care
are spirit inovator, perseverenţă, încredere în sine, insistenţă, tendinţă spre risc,
responsabilitate - om de afaceri, întreprinzător.
Afacere (business), sau sinonimul ei - activitate de întreprinzător, este
orice activitate economică, cu excepţia muncii efectuate în baza contractului
(acordului) de muncă, desfăşurată în conformitate cu legislaţia de către o
persoană, avînd drept scop obţinerea venitului, sau, în urma desfăşurării căreia,
indiferent de scopul activităţii, se obţine venit. Prin urmare, raporturile juridice
la care participă întreprinzătorii în procesul activităţii economice şi în rezultatul
cărora aceştia obţin un venit sistematic constituie obiectul dreptului afacerilor. în
majoritatea lor, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în cadrul
activităţii economice rezultă din contracte şi sînt reglementate de norme ale
dreptului civil, iar participanţii la aceste raporturi se află pe poziţie de egalitate
(raporturi pe orizontală).
Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de
activitate economică. Fiecare domeniu al activităţii economice reprezintă un gen
de activitate umană ce se formează şi evoluează în raport de nevoile existente şi
de posibilităţile de utilizare eficientă a factorilor de producţie. Astfel, se pot
distinge activităţi de producţie, activităţi comerciale, financiare, de asigurări, de
investiţii, de transport şi telecomunicaţii, de consultanţă, de intermediere etc.
Separarea activităţii agenţilor economici pe domenii distincte, de sine stătătoare,
dar interdependente, formează diviziunea muncii.
Activitatea de întreprinzător în Republica Moldova poate fi practicată de
către persoane fizice cît şi de persoane juridice de drept privat şi de drept public.
Pentru ca persoanele fizice şi juridice să poată desfăşura activitate de
întreprinzător ele trebuie să aibă calitatea de subiect de drept al afacerilor (agent
2 Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 22.
10
economic), adică trebuie să se organizeze, în conformitate cu legislaţia, într-un
anumit mod:
a) să se înregistreze în calitate de întreprinzător individual ce va activa
în baza patentei de întreprinzător;
b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o societate
comercială, o cooperativă etc.
In funcţie de genul principal de activitate societăţile comerciale pot activa
ca întreprinderi industriale, de construcţii, de transport, comerciale etc., ca
instituţii bancare, fonduri de investiţii, companii de asigurări, burse de valori,
burse de mărfuri etc. Acţiunile pe care trebuie să le întreprindă persoanele fizice
şi cele juridice în vederea organizării şi dobîndirii calităţii de agent economic,
precum şi cele legate de încetarea acestei calităţi sînt prevăzute de lege.
Raporturile juridice stabilite în legătură cu organizarea activităţii de
întreprinzător (raporturi interne) sînt reglementate, cu unele excepţii, de norme
juridice ce se conţin în acte normative interne - acte de constituire (contract de
constituire, decizie de fondare, declaraţia de constituire, statut), regulamente de
activitate, hotărîri ale organelor de conducere competente, contracte individuale
de muncă etc.
Deci, relaţiile sociale la care participă întreprinzătorii în procesul şi în
legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător au un caracter destul de
complicat şi sînt determinate de complexitatea aspectelor unei afaceri:
înregistrarea de stat, formarea capitalului social, creditarea, licenţierea, angajarea
personalului, marketingul şi promovarea produselor pe piaţă, impozitarea,
importul şi exportul etc. De aceea şi ansamblul normelor juridice care
reglementează aceste relaţii este destul de vast.
Prin metoda reglementării juridice se înţelege totalitatea de procedee de
înrîurire a dreptului asupra participanţilor la relaţiile sociale,
consfinţite prin lege. De regulă, fiecare ramură le drept presupune existenţa unor
metode specifice de reglementare a comportamentului subiecţilor de drept. La

11
determinarea metodei de reglementare juridică a relaţiilor sociale se cere a lua în
considerare mai multe componente:
- modul în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor le drept;
- gradul de determinare a drepturilor stabilite şi al libertăţii de acţiune i
subiectelor;
- alegerea faptelor juridice considerate ilegale;
- caracterul situaţiei juridice a părţilor raportului
juridic,
repartizarea drepturilor şi obligaţiilor titre subiecţi;
- căile şi metodele de asigurare a drepturilor subiective.
Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor presupune aplicarea
mai multor procedee de înrîurire asupra comportamentului participanţilor,
specifice activităţii de întreprinzător. Astfel, în unele cazuri legea prevede drept
izvor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor întreprinzătorilor contractul încheiat
de către întreprinzător, în alte cazuri - actul emis în limitele competenţei de
autorităţile publice (de exemplu, dispoziţia executorie a Agenţiei Naţionale
pentru Protecţia Concurenţei), în al treilea rînd drepturile şi obligaţiile reies
direct din conţinutul legii
(obligativitatea înregistrării de stat).
Prin urmare, normele dreptului afacerilor pot fi norme dispozitive
(nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune), pot avea caracter de recomandare, pot
avea un caracter imperativ.
Subiectele raporturilor juridice de drept al afacerilor se pot afla pe poziţii
de egalitate (raporturi pe orizontală) între întreprinzători, întreprinzător şi
furnizori sau consumatori ori pe poziţie de subordonare (raporturi pe verticală)
între întreprinzători şi stat, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.
Pentru apărarea drepturilor şi intereselor agenţilor economici legislaţia
prevede diferite metode şi mecanisme de realizare. Pentru neexecutarea
obligaţiunilor antreprenorii, persoanele cu funcţii de răspundere, autorităţile
administraţiei publice sînt sancţionate, după caz, penal, administrativ, material,
12
disciplinar. Prin urmare, în dreptul afacerilor sînt aplicabile mai multe metode
(regimuri juridice) de reglementare juridică: metoda dispoziţiilor (prescripţiilor)
obligatorii; metoda voinţei autonome a părţilor (metoda acordului liber);
metoda recomandărilor etc.

§4. Principiile dreptului afacerilor

Dicţionarul limbii române tratează cuvîntul principiu ca lege, regulă, element
de bază al unei ştiinţe, al conduitei unui individ3.
Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de
drept, cît şi o modalitate de coordonare a normelor juridice, în cadrul sistemului,
în jurul unei idei călăuzitoare.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului, care
sînt caracteristice şi ramurii dreptului afacerilor - principii generale, principii
interramurale şi principii ramurale.
Principii generale. Printre principiile generale ale dreptului, care sînt
aplicabile şi dreptului afacerilor, pot fi menţionate:
- principiul egalităţii în faţa legii, în conformitate cu care întreprinzător
poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid;
persoanele juridice străine sînt asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele
juridice ale Republicii Moldova; persoanele juridice de drept privat şi persoanele
juridice de drept public ce desfăşoară activitate de întreprinzător, în raporturile
juridice de drept al afacerilor, sînt situate pe poziţie de egalitate etc.;
- principiul responsabilităţii, în conformitate cu care întreprinzător
individual sau fondator al unei persoane juridice poate fi doar persoana fizică
care are capacitatea deplină de exerciţiu şi poate răspunde pentru faptele sale,
precum şi persoana juridică care este înregistrată în conformitate cu legislaţia,
adică are un patrimoniu propriu cu care poate răspunde pentru obligaţiile
asumate.

3 Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 265

13
 Responsabilitatea apare ca un raport conştient al persoanei fizice şi
juridice faţă de valorile şi normele sociale, determinînd un anumit comportament
al acestora faţă de alţi agenţi economici, faţă de consumatori, faţă de societate
etc. Responsabilitatea este strîns legată de libertate. Persoana este liberă să
aleagă - să respecte norma socială ce-i reglementează conduita sau nu. Pentru
nerespectarea acestei norme persoana poartă răspundere în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
- principiul legalităţii. Traducerea acestui principiu în viaţă constituie
fundamentul existenţei statului de drept. Prin legalitate se înţelege respectarea
strictă a normelor de drept atît de către cei care le adoptă, precum şi de cei care
le pun în executare, cît şi de toţi membrii societăţii. Prin urmare activitatea de
întreprinzător trebuie exercitată în strictă conformitate cu cerinţele legislaţiei,
ceea ce presupune respectarea strictă a prevederilor normelor juridice de către
agenţii economici, de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale
împuternicite cu reglementarea şi/sau supravegherea activităţii agenţilor
economici, de către consumatori etc.
Principiile interramurale caracterizează nu una, ci mai multe ramuri de
drept. Printre aceste principii pot fi numite:
- principiul libertăţii de a contracta, care prevede că, părţile contractante
pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi
pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale
societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea
autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege.
Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd
obligaţia de a contracta este prevăzută de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie
asumată benevol. Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege,
precum şi contracte care conţin elemente ale diferitor contracte prevăzute de
lege
(contracte complexe). Acest principiu este o premisă necesară a economiei de
piaţă şi a dezvoltării concurenţei.

14
 - principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a egalităţii lor
juridice şi protecţiei egale. în conformitate cu principiul dat, în Republica
Moldova legislaţia nu poate să prevadă careva privilegii sau îngrădiri pentru
unele sau altele forme de proprietate a subiectelor antrenate în activitatea de
întreprinzător cu atragerea bunurilor aflate în proprietatea statală, municipală sau
personală, deoarece "statul ocroteşte proprietatea publică şi privată şi garantează
realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de proprietar", dar numai
în concordanţă cu legea.
Cetăţenilor, organizaţiilor şi altor proprietari li se asigură condiţii egale de
dezvoltare a diverselor tipuri de proprietate şi apărarea lor.
Nimeni nu are dreptul să retragă în mod forţat bunurile proprietarului, decît în
cazurile prevăzute de lege, precum şi să ceară proprietarului să-şi asocieze
bunurile cu bunurile altui proprietar.
Printre alte principii interramurale aplicabile dreptului afacerilor mai pot fi
menţionate: principiul protecţiei secretului comercial al agentului economic;
consensualismului privitor la forma actului juridic; principiul imixtiunii în viaţa
privată a persoanelor fizice etc.
Principii ramurale. Fiecare ramură de drept, luînd drept bază principiile
generale şi interramurale, îşi formează principiile sale specifice. Printre
principiile specifice dreptului afacerilor putem enumera:
- principiul libertăţii activităţii de întreprinzător , principiu ce şi-a găsit
exprimarea în prevederea constituţională: "Statul trebuie să asigure libertatea
comerţului şi activităţii de întreprinzător"4. Principiul dat este dezvoltat în Codul
civil, precum şi în alte acte legislative. El înseamnă dreptul întreprinzătorului de
a lansa şi a desfăşura o afacere în orice sferă a activităţii de întreprinzător, în
orice formă organizatorico-juridică prevăzută de lege, cu folosirea patrimoniului
propriu şi cu atragerea bunurilor şi drepturilor patrimoniale de la alte persoane,
să-şi aleagă independent genurile de activitate, să dispună liber de beneficiul
obţinut de pe urma activităţii, după achitarea impozitelor şi a altor plăţi
obligatorii etc.
4 Constituţia R.M., art. 126, alin.l, lit. b
15
 - principiul reglementării activităţii de întreprinzător din partea statului.
În orişice stat activitatea economică este reglementată de către stat. Diferite,
însă, sînt formele şi metodele unei asemenea reglementări, care sînt determinate
de situaţia politică, nivelul dezvoltării sociale şi economice, tradiţiile istorice,
specificul naţional, precum şi de alţi factori. Statul asigură, în mod democratic,
cadrul juridico-legislativ şi instituţional pentru desfăşurarea activităţii agenţilor
economici în condiţiile de exercitare a liberei iniţiative, determinînd în acest
mod formele organizatorico-juridice ale activităţii de întreprinzător, patrimoniul
care poate fi folosit, stabilind drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile agenţilor
economici etc. în anumite împrejurări, ia măsuri pentru a susţine activitatea
agenţilor economici în unele domenii (viticultură, construcţii, industria
constructoare de maşini pentru agricultură etc.) sau în anumite zone, alocă
subvenţii, finanţează investiţii etc. Statul depune eforturi în vederea obţinerii şi
asigurării echilibrului dintre interesele personale ale antreprenorilor şi intereselor
publice a statului şi societăţii.
În acest scop în faţa agenţilor economici sînt puse anumite obligaţii: de a plăti
impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a proteja mediul înconjurător, de a
proteja interesele consumatorilor, etc. - principiul concurenţei loiale.
Respectarea principiului dat este o condiţie necesară pentru dezvoltarea
economiei de piaţă şi exercitarea activităţii de întreprinzător.

§ 5. Izvoarele dreptului afacerilor

Dreptul afacerilor constituie un ansamblu de norme ce
reglementează raporturile juridice din sfera activităţii de întreprinzător. Aceste
norme trebuiesc aduse la cunoştinţa întregii societăţi şi, în primul rînd, la
cunoştinţa celor, al căror comportament îl prescriu. Forma pe care o iau normele
juridice sau modalitatea prin care aceste norme devin cunoscute poartă
denumirea de izvor de drept. Noţiunea de izvor al dreptului în doctrină este
utilizată în mai multe sensuri: izvor material şi izvor formal; izvor direct şi izvor
indirect; izvor scris şi izvor nescris; izvor intern şi izvor extern etc.

16
 În diferite etape de dezvoltare istorică, în diferite state, în dependenţă de
sistemul de drept propriu statului dat, de legătura lui cu alte valori normative, de
complexitatea relaţiilor sociale reglementate, prioritatea a fost dată unuia sau
altui izvor de drept. Legislaţia naţională consideră drept izvoare de drept actele
normative.
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de
autorităţile publice (Parlament, Preşedinte, Guvern, organele autorităţilor publice
locale), izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare la
nevoie este asigurată prin forţa coercitivă a statului.
Aşa cum izvoarele dreptului afacerilor cuprind norme juridice ce
reglementează raporturile la care participă agenţii economici, în cele ce urmează
ne vom opri succint asupra unor categorii de astfel de acte normative.
1. Constituţia R.M. (29.07.1994) se situează în „vîrful piramidei” tuturor actelor
normative ce reglementează relaţiile economiei republicii.
Constituţia are forţă juridică superioară celorlalte legi, consimţind perspectiva
politicii interne şi externe a statului, organizarea de mat, statutul juridic al
omului şi cetăţeanului, precum şi structurile economico şi formele proprietăţii.
Astfel, Constituţia Republicii Moldova, stabileşte că factorii de bază ai
economiei Moldovei reprezintă economia de piaţa, libera iniţiativă şi concurenţa
loială: Economia Republicii Moldova este o economie de piaţă de orientare
socială, bazată pe proprietatea privată şi publică, antrenate în concurenţă
liberă. Statul trebuie să asigure reglementarea juridică a activităţii economice;
libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei
loiale, crearea unui

cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie; inviolabilitatea

investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.
2. Legile ocupă un loc central în structura ierarhică a izvoarelor de drept al
afacerilor. Parlamentul Republicii Moldova este singurul deţinător al puterii de a
reglementa prin lege relaţiile sociale.

17
 În exercitarea acestei puteri Parlamentul emite legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare. Printre legile ce reglementează activitatea de
întreprinzător, locul primordial îi revine Legii nr.1107-XV din 06.06.2002
Codul civil, ce reglementează un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial
şi personal nepatrimonial ce corespund situaţiei economice actuale. Normele
Codului civil reglementează formele de organizare juridică a activităţii de
întreprinzător, libertatea agenţilor economici de a contracta şi modul de
încheiere a contractelor etc., recunoscînd egalitatea participanţilor persoane
fizice şi juridice la raporturile de drept al afacerilor. Principiile generale ale
activităţii de întreprinzător, formele juridice de organizare a întreprinderilor şi
caracteristica lor succintă - modul de înfiinţare, conţinutul actelor constitutive,
procedura înregistrării şi licenţierii, precum şi modalitatea de încetare a
activităţii întreprinderii sînt stabilite de către Legea cu privire la antreprenoriat
şi întreprinderi (03.01.1992), etc.
3. Hotărîrile Parlamentului. De regulă, sînt acte de aplicarea normelor juridice
şi, prin urmare nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ. Insă, se mai
întîlnesc hotărîri ce conţin anumite norme juridice, de cele mai multe ori fiind
emise în scopul executării legilor. Printre Hotărîrile Parlamentului, ce vizează
domeniul antreprenoriatului pot fi indicate: Hotărîrea pentru aprobarea
Regulamentului privind modul de Utilizare a mijloacelor fondului pentru
susţinerea agriculturii; Hotărîrea privind rezultatele controlului asupra activităţii
Departamentului Tehnologii Informaţionale etc.
4. Decretele Preşedintelui Republicii în vederea exercitării
atribuţiilor, Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru
executare pe întreg teritoriul statului. La categoria actelor normative nu se
atribuie toate decretele prezidenţiale, ci doar acelea care conţin norme juridice.
Drept exemplu, în acest sens, poate servi Decretul Preşedintelui Republicii
Moldova privind edificarea societăţii informaţionale în Republica Moldova
potrivit cu care edificarea societăţii informaţionale în ţara noastră a fost
declarată drept una din priorităţile naţionale.

18
5. Hotărîrile de Guvern pot fi atît cu caracter aplicativ, cît şi normativ. E
necesar de menţionat că, hotărîrile Guvernului se adoptă pentru organizarea
executării legilor. Ca exemplu pot fi analizate Hotărîrile Guvernului: Cu privire
la reglementarea monopolurilor, Cu privire la aprobarea Strategiei Investiţionale
a Republicii Moldova, cu privire la adoptarea Concepţiei administrării
corporative a întreprinderilor din economia naţională.
6. Alte acte normative, din categoria cărora pot fi evidenţiate:
a) acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice
centrale de specialitate (ministere, departamente, agenţii de stat), în conformitate
cu competenţa lor. Prin intermediul acestor acte normative statul stabileşte
obligaţii agenţilor economici şi exercită controlul asupra activităţii economice.
Printre ele o importanţă mai mare o au actele emise de organele ce activează
nemijlocit în sfera economică - Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor,
Banca Naţională, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, Camera Înregistrării de Stat, Camera de
Licenţiere, etc. În unele sfere ale activităţii de întreprinzător, ca de exemplu în
sfera evidenţei contabile şi statistice, a impunerii fiscale etc., anume aceste acte
normative asigură reglementarea detaliată a raporturilor juridice;
b) acte normative emise de autorităţile administraţiei publice locale în vederea
exercitării atribuţiilor ce-i revin. Organele de administrare locală reglementează
prin acte normative activitatea întreprinderilor din teritoriul administrat. În
particular, întreprinderile municipale se formează şi se dotează de către
autorităţile administraţiei publice locale în conformitate cu legislaţia cu privire la
întreprinderile municipale, cu privire la administraţia publică locală şi cu
statutele-model ale acestor întreprinderi;
c) acte normative cu caracter intern adoptate de însăşi agenţii economici în
scopul reglementării propriei activităţi au un rol deosebit de însemnat în dreptul
afacerilor. Printre aceste acte pot fi numite, în primul rînd, actele constitutive ale
întreprinderilor, precum şi diferite regulamente. Ele pot să se refere atît la
activitatea întreprinderii în ansamblu (statutul întreprinderii, contractul de
19
societate), cît şi la activitatea anumitor subdiviziuni ale întreprinderii
(regulamentul filialei, reprezentanţei). În al doilea rînd, pot fi numite contractele,
prin intermediul cărora se stabileşte regimul juridic al participanţilor la
activitatea de întreprinzător.
7. Uzanţele (cutuma) reprezintă norme de conduită care, deşi
neconsfinţite de legislaţie, sînt general recunoscute şi aplicate pe parcursul unei
perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile. Ele se aplică
numai dacă nu contravin legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
8. Practica judiciară şi doctrina juridică, de asemenea, nu sînt recunoscute
ca izvoare de drept, însă, Curtea Supremă de Justiţie face periodic analiza
practicii judiciare pe anumite categorii de dosare, adoptînd hotărîri cu anumite
recomandări.
9. Normele dreptului internaţional joacă un rol deosebit în realizarea unei
coerenţe mai mari în elaborarea politicilor economice globale.
Spaţiul economic al planetei se prezintă astăzi sub forma economiilor naţionale.
Deşi sînt entităţi distincte, istoriceşte constituite, prin legăturile economice tot
mai strînse pe care le angajează între ele, economiile naţionale contemporane se
găsesc în numeroase interdependenţe şi condiţionări reciproce, devin părţi ale
economiei mondiale. În cadrul economiei mondiale, între economiile naţionale
derulează importante fluxuri economice de bunuri materiale şi servicii, de
capitaluri, de forţă de muncă etc.

20
CAPITOLUL 2. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE
A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Definirea activităţii de întreprinzător

Noţiune. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc
legal de acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi spirituale.
Această activitate apare o dată cu formarea relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia
produselor destinate schimbului de mărfuri5.
Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice activitatea
aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau juridice, iar în sens
restrîns, se înţelege activitatea de vînzare-cumpărare cu amănuntul a mărfurilor,

5 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004,
p.43.
21
de fabricare şi comercializare a produselor alimentare, de organizare a
consumului lor, de prestare a serviciilor suplimentare la cumpărarea mărfurilor
etc. Se menţionează şi faptul că activitatea de întreprinzător poate fi privită ca o
activitate profesională.
Este important să cunoaştem că atît în vorbirea curentă, cît şi în lege se
întîlnesc un şir de expresii ce denumesc activitatea de întreprinzător, ele avînd
acelaşi înţeles: „activitate de antreprenoriat”, „activitate comercială”, „activitate
economică”, „afacere”, „business”. În ce ne priveşte, vom utiliza expresia
activitate de întreprinzător, ea fiind în corespundere cu legislaţia în vigoare, dar
şi cuvîntul afacere, luînd în considerare că disciplina noastră se numeşte Dreptul
afacerilor6.
În legislaţie, noţiunea activităţii de întreprinzător este prevăzută în Legea
cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, care menţionează că
„antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei, executare a
lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile
acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul
propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă
permanentă de venituri. Munca efectuată conform contractului (acordului) de
muncă încheiat nu este considerată antreprenoriat” (art.1)7.
Legislaţia fiscală defineşte puţin altfel noţiunea respectivă, evident,
urmărind scopuri exclusiv de fiscalitate, activitatea de întreprinzător fiind
considerată orice activitate conform legislaţiei, cu excepţia muncii efectuate în
baza contractului (acordului) de muncă, desfăşurată de către o persoană, avînd
drept scop obţinerea venitului sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de
scopul activităţii, se obţine venit (art.5 pct.16 Cod fiscal).

6 Prezintă interes faptul că la Facultatea de Drept a USM există catedra Drept al Antreprenoriatului. La această
catedră se atribuie toate disciplinele ce ţin de activitatea de întreprinzător (antreprenoriat): dreptul afacerilor,
dreptul antreprenoriatului, dreptul economic, dreptul fiscal, dreptul societăţilor comerciale, dreptul
transporturilor, dreptul turismului etc.
7 În continuare, vom folosi expresia „activitate de întreprinzător” în loc de „activitate de antreprenoriat”. Aceasta,
deoarece în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992 se foloseşte cuvântul
„antreprenoriat”, pe când în celelalte legi, cuvântul „întreprinzător”. Ultima denumire o considerăm a fi mai
reuşită.
22
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător
Din definiţia sus-menţionat se desprind o serie de elemente specifice
activităţii de întreprinzător, şi anume: a) este o activitate independentă; b) din
proprie iniţiativă; c) se desfăşoară sub denumire proprie; d) pe riscul şi sub
răspunderea celui care o desfăşoară; e) prin intermediul ei se asigură o sursă
permanentă de venituri.
a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate
independentă. Ea acordă întreprinzătorului libertate, el activează din voinţa
liberă şi în interesul său propriu.
Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător, noţiunea
trebuie înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite limite, ea nu este una totală.
Întreprinzătorul nu poate face orice doreşti, fiindcă în economia de piaţă
libertatea absolută a producătorului nu există. Prin lege se impun anumite
cerinţe: să ţină cont de concurenţa pe piaţă, să fie înregistrat, să deţină licenţă
pentru genul de activitate pe care îl desfăşoară, să dispună de autorizaţii,
certificate, să plătească taxe şi impozite statului etc.
Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni nu-i poate
dicta întreprinzătorului cît să producă, cum să o facă şi unde să-şi comercializeze
mărfurile. El va şti cît să producă reieşind din cererea şi oferta existentă pe piaţă
la produsele şi serviciile date.
b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie iniţiativă. Nimeni
nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător 8. Proprietarul singur
decide să-şi fondeze o întreprindere, îşi alege de sine stătător genul de activitate,
forma juridică de organizare şi denumirea. La fel, proprietarul hotărăşte ce
investiţii să facă, unde să-şi comercializeze producţia, cu cine să încheie
contracte, la ce preţ etc.
c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, mai trebuie să se înregistreze sub
una din formele de organizare juridică prevăzută de lege. În caz contrar, afacerea
începută de el va fi considerată ilegală. Din momentul înregistrării, se consideră

8 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004,
p.51.
23
că activitatea de întreprinzător se desfăşoară sub denumire proprie. Cu alte
cuvinte, la data înregistrării apare un nou subiect de drept, care sub denumire
proprie participă la relaţiile de comerţ. De exemplu, Întreprinzătorul Individual
„Ion Vasilaşcu”, Societatea cu Răspundere Limitată „Florile Primăverii”,
Întreprinderea de Stat „Poşta Moldovei” etc.
Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este obligat, la
cererea acestui, să înceteze folosirea denumirii şi să îi repare prejudiciul. În
cazul modificării denumirii, agentul economic este obligat să publice un aviz în
„Monitorul Oficial al Republicii Moldova” despre modificarea denumirii şi să
opereze modificările necesare în Registrul înregistrării de stat 9, ţinut de Camera
Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.
d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară” se
explică în felul următor: oricine începe un business al său, pune în circulaţie
anumite valori patrimoniale şi depune eforturi pentru a majora costul lor. Dacă
calculele întreprinderii sunt greşite, întreprinderea riscă nu numai să nu cîştige
nimic, dar să piardă chiar şi bunurile pe care le-a pus în circulaţie10.
e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o sursă
permanentă de venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de întreprinzător trebuie să
fie permanentă şi aducătoare de profit. Scopul celui care desfăşoară un business
este de acumula cîştiguri stabile, pentru a-şi acoperi cheltuielile, a plăti salariile
lucrătorilor, a achita taxele şi impozitele faţă de stat, şi în sfîrşit, de a avea un
profit. De aceea, se consideră că activitatea ocazională (întîmplătoare) nu-i va
aduce întreprinzătorului cîştiguri suficiente.
Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase cît mai mari,
astfel încît motivul care determină pe cineva să-şi înceapă o afacere constă în
cîştigul personal ce va rezulta din această activitate.
Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod regulat sau
sistematic. De exemplu, un angajat pleacă peste hotare cu probleme de serviciu
şi, la rugămintea unui prieten, cumpără din străinătate un automobil (calculator,
9 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004, p.60.
10
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.39.
24
costum). Chiar dacă prietenul îi plăteşte pentru serviciul prestat, acesta nu poate
fi calificat drept activitate de întreprinzător. Dacă persoana pleacă de mai multe
ori în străinătate şi aduce de acolo mărfuri pentru prieteni ori pentru a le vinde
unor terţi, obţinînd din această activitate profit, înseamnă că ea practică
activitate de întreprinzător10.

§3. Genurile activităţii de întreprinzător

De regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin: fabricarea
producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, comercializarea
mărfurilor şi a produselor. Mai sunt şi alte genuri de activitate reglementate de
legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, de asigurare, operaţiunile cu
valorile mobiliare etc. În aşa mod, oricine alege să desfăşoare un business al său,
are mai multe posibilităţi de a alege, şi anume:
- să producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de uz casnic,
produse alimentare, mobilă, conserve, covoare, tractoare, biciclete, unelte de
muncă etc. A produce înseamnă a transforma materialele şi materia primă în
produse noi, cu o valoare mai mare.
- să execute lucrări - de exemplu, lucrări de construcţie în diferite
domenii (blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de extragere a resurselor
naturale, de prelucrare a pămîntului, de obţinere a produselor agricole, de
creştere a animalelor. Cel mai frecvent, executarea de lucrări se face în baza
contractului de antrepriză. Prin contractul de antrepriză o parte se obligă să
efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi, iar ultima se obligă să
recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit (art.946 Codul civil).
- să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de spălare a
maşinilor; servicii de reparaţie; servicii de deservire socială; servicii turistice;
servicii hoteliere, de transport, de asigurare, de audit, de consultanţă juridică etc.
Prestarea serviciilor de orice gen se face în baza unui contract, numit contractul
de prestări servicii. Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie

10 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004,
p.54.
25
serviciile de orice natură. Deşi în prezent se întîlnesc o multitudine de servicii,
nu toate se consideră a fi activitate de întreprinzător. Se consideră activitate de
întreprinzător doar acele servicii care se practică cu scopul de a obţine profit.
- să comercializeze (să vîndă) mărfuri şi produse. Tot spectrul de
produse şi servicii sunt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea
mărfurilor poate fi făcută direct sau nemijlocit de către producător prin magazine
sau depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie) 11. Între
producător şi consumator există, de regulă, unul sau mai mulţi intermediari,
altfel spus comercianţi, care cumpără de la producător mărfuri pentru a le
revinde, fie consumatorilor, fie altor comercianţi.
Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la crearea şi
utilizarea inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor ştiinţifice, operelor
literare, de artă şi alte obiecte ale proprietăţii intelectuale 12. Acest gen de
activitate are la bază creaţia artistică şi cea intelectuală a autorului, fiind
reglementat de un act normativ special - Legea privind dreptul de autor şi
drepturile conexe nr.139/201013. Potrivit legii, din această categorie fac parte
lucrările ştiinţifice, literare, muzicale, de traducere; lucrări de sculptură, pictură,
arhitectură, grafică, fotografică; filmele de cinema şi televizate; emisiunile de
radio şi televiziune etc.

§4. Subiectele activităţii de întreprinzător

Enumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de întreprinzător în
Republica Moldova. În calitate de subiect al activităţii de întreprinzător poate
activa persoana fizică şi persoana juridică, care efectuează orice gen de activitate
aducătoare de profit neinterzis de lege. Vorbind de „subiectele activităţii de
întreprinzător”, avem în vedere „întreprinzătorii”. Ambele noţiuni au acelaşi

11 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L.,
2007, p.22.
12 Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic”.
Chişinău: „Business-Elita”, 2006, p.86.
13 Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.191-193/630 din 01.10.2010.
26
înţeles, fiind sinonime14. Aşadar, calitatea de întreprinzători o au persoanele
fizice şi persoanele juridice.
Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin
următoarele forme de organizare juridică:
a) în baza patentei de întreprinzător, eliberată de inspectoratul fiscal sau,
după caz, de primăria din localitatea în raza căreia se doreşte desfăşurarea
activităţii;
b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche
figurează noţiunea de „întreprindere individuală”). Întreprinzător individual este
persoana fizică, înregistrată în modul stabilit de lege, care desfăşoară activitate
de întreprinzător fără a constitui o persoană juridică 15. Înregistrarea
întreprinzătorului individual se face la oficiile teritoriale ale Camerei
Înregistrării de Stat;
c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv
desfăşurării activităţii de întreprinzător în domeniul agriculturii. Se înregistrează
într-un registrul special, la primăria din localitatea în care gospodăria ţărănească
îşi va desfăşura activitatea.
Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător se mai
numesc persoane juridice cu scop lucrativ (sau cu scop comercial), deoarece
obiectivul lor principal constă în acumularea cît mai multor venituri (cîştiguri,
profituri). Atît în vorbirea curentă, cît şi în legislaţie adeseori ele sunt numite
întreprinderi, acesta fiind un termen mai vechi, moştenit din perioada sovietică.
În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea statul şi
organele administraţiei publice locale. De exemplu, dacă statul doreşte să
cumpere grîu pentru fondul de rezervă, atunci va organiza o licitaţie, cumpărînd

14 În legislaţie poate fi întâlnită şi o a treia noţiune, cea de agent economic. Potrivit Codului fiscal al Republicii Moldova,
agent economic este orice persoană ce desfăşoară activitate de întreprinzător (art.5 pct.13).
15 Întreprinzătorul individual se distinge prin următoarele trăsături: - este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu; -
desfăşoară independent, permanent şi în nume propriu o activitate aducătoare de profit; - activitatea este practicată sub riscul
său; - persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele activităţii sale (Cojocaru Olga. Problematica definirii
noţiunii de întreprinzător individual, în „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist
european”. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică. Chişinău: CEP USM, 2008, p.267).
La acestea, mai adăugăm că întreprinzătorul individual: a) trebuie să fie înregistrat conform legii; b) în procesul de lucru
poate angaja muncitori, în baza contractului individual de muncă; c) este obligat să ducă evidenţa contabilă, să deţină aparat
de casă şi control cu memorie fiscală (şi să elibereze bon de casă, bineînţeles).
27
grîu de la agricultori la preţul de piaţă. În această relaţie, statul apare ca un
simplu întreprinzător, fiind pe picior de egalitate juridică cu vînzătorul
producţiei agricole.
Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru unele
categorii aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori este greu de explicat
din ce considerent o anumită activitate a fost atribuită ca fiind comercială (de
întreprinzător), iar alta - nu. Există cazuri în care aceeaşi activitate uneori poate
fi considerată comercială, alteori necomercială. Exemplu în acest sens poate
servi învăţămîntul. Activitatea de organizare a învăţămîntului practicată de o
persoană juridică se consideră necomercială, sau nonprofit 16, deşi cei care
beneficiază de serviciile unei astfel de persoane juridice instituţie de învăţămînt
plătesc pentru aceste servicii sume importante17.
O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul liber, dau lecţii în
particular, contra plată. Această activitate a profesorilor este considerată o
activitate de întreprinzător, de aceea, pentru a o practica în mod legal, ei trebuie
să dobîndească patentă de întreprinzător ori să-şi înregistreze o persoană
juridică.
Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile obşteşti.
Asociaţii obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de apărare şi de promovare a
drepturilor omului, asociaţiile de femei, de veterani, de invalizi, de tineret şi de
copii, societăţile ştiinţifice, tehnice, ecologiste, cultural-educative, sportive,
uniunile de creaţie, comunităţile naţional-culturale, alte asociaţii ale persoanelor
fizice şi/sau juridice legal constituite18.
Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor obşteşti să
desfăşoare activitatea de întreprinzător. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti
nr.837/1996 stabileşte că asociaţia obştească este în drept să desfăşoare
activitate economică ce rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, dar

16 Legea învăţământului nr.547/1995, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.62-63 din 09.11.1995, art.36
alin.(3).
17 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.48.
18 Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.153-156 din
02.10.2007, art.1 alin.(2).
28
numai pentru realizarea scopurilor şi sarcinilor statutare. Pentru a practica o
activitate economică ce nu rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut,
asociaţia obştească poate fonda societăţi comerciale şi cooperative. Asociaţia
obştească poate avea în proprietate întreprinderi, organizaţii, instituţii (inclusiv
edituri), localuri pentru acţiuni de binefacere etc.
În aşa mod, vedem că asociaţiile obşteşti deşi nu urmăresc în sine scopul
de a obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi pe parcurs sunt în
drept să fondeze societăţi comerciale şi cooperative. Scopul acestora din urmă
este legat în mod direct de obţinerea cîştigului. Cu toate acestea, veniturile
realizate de asociaţia obştească din activitatea economică nu pot fi distribuite
între membrii acestei asociaţii şi se folosesc în exclusivitate pentru realizarea
scopurilor pentru care a fost creată asociaţia - scopuri filantropice, religioase,
educative, sportive, culturale ş.a.
Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza contractului
individual de muncă nu este considerată activitate de întreprinzător. Între acest
salariat şi întreprinderea la care lucrează se stabilesc raporturi de muncă şi sunt
reglementate de Codul muncii al Republicii Moldova. Întreprinderea este
obligată să încheie cu salariatul contract de muncă, să-i achite salariu nu mai mic
decît tariful prevăzut de lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă de asigurare
medicală, cont special la fondul de pensionare etc.
Clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii. Aşa cum s-a
menţionat, toate persoanele juridice care au ca scop obţinerea veniturilor poartă
denumirea de întreprinderi. Reieşind din mărimea acestora şi veniturile anuale
pe care le au, întreprinderile din republică se clasifică în întreprinderi micro,
mici şi mijlocii. Clasificarea dată o găsim în Legea privind susţinerea sectorului
întreprinderilor mici şi mijlocii nr.206/2006.
Dintre ele, cea mai sporită atenţie din partea statului o au întreprinderile
mici şi mijlocii, ele fiind cele mai active şi cele mai numeroase în sectorul de
business al Republicii Moldova. În prezent, acestea beneficiază de numeroase
facilităţi şi scutiri la plata taxelor şi impozitelor din activitatea comercială pe

29
care o au, pentru a se putea consolida şi a aduce mai tîrziu venituri economiei
naţionale.
Aşadar, sectorul întreprinderilor micro, mici şi mijlocii se constituie din
totalitatea întreprinderilor care corespund unor cerinţe stabilite de lege. Este
întreprindere micro agentul economic ce corespunde următoarelor criterii:
număr mediu anual de salariaţi de cel mult 9 persoane, iar sumă anuală a
veniturilor din vînzări pînă la 3 milioane de lei. Întreprindere mică este agentul
economic care dispune de un număr anual de salariaţi de cel mult 49 de persoane
şi suma anuală a veniturilor din vînzări este de cel mult 25 milioane de lei. În
sfîrşit, este numită întreprindere mijlocie (medie) agentul economic care are un
număr anual de salariaţi pînă la 249 de persoane, iar sumă anuală a veniturilor
din vînzări pînă la 50 milioane de lei.
Categoria Număr de Volumul anual al Valoarea de bilanţ a
persoane vînzărilor (mln. lei) activelor (mln. lei)
Microîntreprinderi pînă la 9 pînă la 3 pînă la 3
Întreprinderi mici pînă la 49 pînă la 25 pînă la 25
Întreprinderi pînă la 249 pînă la 50 pînă la 50
mijlocii

Tabelul 1. Criterii în funcţie de care se face clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii
Orice persoană fizică sau juridică poate opta pentru una din formele de
întreprinderi menţionate. Avantajul acestora se explică prin facilităţile şi
scutirile de care beneficiază la achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii faţă
de stat. De asemenea, au dreptul de a participa la programe de susţinere a
întreprinderilor micro, mici şi mijlocii, dreptul de acces la sistemul simplificat al
evidenţei contabile, suporturi financiare din partea administraţiei publice locale
etc.
Nu se încadrează în categoria întreprinderilor micro, mici şi mijlocii
următorii agenţi economici: a) care ocupă o poziţie dominantă pe piaţă; b) care
au fondatori ce nu fac parte din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi aceşti
fondatori deţin o pondere mai mare de 35% din fondul statutar; c) companiile
fiduciare şi companiile de asigurare; d) fondurile de investiţii; e) agenţii
economici care importă mărfuri cu accize; f) băncile, organizaţiile
microfinanciare, asociaţiile de creditare şi economii, alte întreprinderi financiare;
g) casele de schimb valutar şi lombardurile; h) întreprinderile care activează în
ramura jocurilor de noroc.
30
§5. Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător
Una din posibilităţile de a practica activitatea de întreprinzător fără
fondarea unei întreprinderi este patenta de întreprinzător19. Patenta de
întreprinzător este un document, ce atestă dreptul de a desfăşura genul activităţii
de întreprinzător indicat în el, în decursul unei anumite perioade de timp. Titular
al patentei poate fi numai persoana fizică. Patenta se eliberează de către
inspectoratul fiscal din localitatea în care se doreşte desfăşurarea activităţii, iar
în unele situaţii, patenta poate fi eliberată şi de primăria din acea localitate. În
acest caz, evidenţa blanchetelor patentei de întreprinzător şi repartizarea lor
primăriilor se efectuează de către inspectoratul fiscal 20. Durata patentei de
întreprinzător este de la cel puţin 1 lună, iar ulterior, termenul ei de valabilitate
poate fi prelungit.
Este important să cunoaştem că titularul patentei nu poate transmite
patenta unei alte persoane, patenta fiind un document strict personal. Mai mult
ca atît, titularul patentei nu are dreptul să angajeze lucrători pentru desfăşurarea
activităţii de întreprinzător specificate în patentă.
Activităţile care pot fi desfăşurate în baza patentei de întreprinzător sunt
numeroase, ele fiind stabilite în anexa la Legea cu privire la patenta de
întreprinzător nr.93/199821, şi anume:

- comerţul cu amănuntul la tarabe, tejghele, tonete şi din

autovehicule în pieţe şi/sau în locuri autorizate de autoritatea administraţiei
publice locale; comerţul cu amănuntul în chioşcuri şi în alte încăperi cu
suprafeţe mici; comercializarea cu amănuntul a apei îmbuteliate;
- comerţul cu produse alimentare şi mărfuri uşor alterabile
autohtone;
- întocmirea dărilor de seamă contabile;
19 Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic”.
Chişinău: „Business-Elita”, 2006, p.103.
20 Patenta poate fi eliberată de primărie, în cazul dacă în localitatea respectivă nu este amplasat inspectoratul
(oficiul) fiscal. Patenta eliberată de primărie este valabilă numai pe teritoriul administrat de aceasta.
21 Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.98, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.72-73/485 din 06.08.1998.
31
 - transportul călătorilor cu automobilele-taxi, cu un număr de
locuri de pînă la 7; servicii de spălătorie; servicii de păstrare a bagajelor;
- masaj, servicii de îngrijire a bolnavilor şi alte servicii medicale;
- servicii veterinare, zootehnice;
- servicii de frizerie şi servicii cosmetice;
- croitul, cusutul, tricotarea, reparaţia îmbrăcămintei şi
comercializarea acestora; confecţionarea şi reparaţia încălţămintei;
- predarea limbilor străine (instruire individuală sau în grupe cu
un număr de pînă la 20 persoane); servicii de dactilografiere, inclusiv cu
folosirea computerului;
- vulcanizarea camerelor şi anvelopelor în ateliere;
- repararea locuinţelor; construirea caselor de locuit şi a garajelor
în localităţile rurale;
- reparaţia tehnicii de uz casnic, instrumentelor şi mecanismelor,
ceasurilor; reparaţia aparatelor tele, audio, video de uz casnic;
- servicii hoteliere (în hoteluri cu un număr de locuri de pînă la 7);
- creşterea florilor şi comercializarea lor; deservirea muzicală a
ceremoniilor.
În prezent, un număr tot mai mare de persoane fizice lucrează în bază de
patentă, fie la piaţă sau în alte locuri autorizate. Cel mai frecvent, patenta o
întîlnim la persoanele care şi-au deschis o mică afacere de frizerie şi machiaj,
prestarea serviciilor de xerox şi imprimare, reparaţia încălţămintei, vînzarea
cărţilor în stradă ş.a. Din nefericire, există şi persoane care activează ilegal, fără
a deţine patentă de întreprinzător, cum ar fi de exemplu, cei care oferă
apartamente în chirie, care efectuează reparaţii în case de locuit, vînzătorii
ambulanţi în pieţe şi pe străzi etc.
Desfăşurarea activităţii de întreprinzător în baza patentei nu presupune
înregistrarea de stat şi nici primirea licenţei. La fel, asupra titularului de
patentă nu se extind cerinţele privind dările de seamă financiare şi
statistice, ţinerea evidenţei contabile şi financiare, efectuarea operaţiilor de
32
 casă şi decontărilor, şi nici prevederile din Codul fiscal. Altfel spus,
titularul de patentă este liber în acţiunile sale. El este singurul
întreprinzător pentru care legea nu cere eliberarea bonului de casă.

§6. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale

Activităţile monopol de stat sunt desfăşurate exclusiv de organele statului
sau de persoane juridice constituite de stat. Prin monopolul statului se înţelege
situaţia în care un număr limitat de agenţi economici sunt investiţi de către
organele administraţiei publice cu drepturi exclusive pentru desfăşurarea într-o
anumită sferă a activităţilor economice: de producere, transportare,
comercializare şi procurare a mărfurilor şi serviciilor. Lista monopolurilor
statului este prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărîrea Guvernului R.M.
nr.582/199522, acestea fiind:
a) de competenţa Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi
medaliilor, utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea
semnelor ce confirmă achitarea taxei de stat.
b) Ministerul Agriculturii: asistenţa veterinară animalelor infectate cu boli
deosebit de periculoase, fabricarea produselor din tutun.
c) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor: prestarea
serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în trafic naţional şi internaţional cu
pornirea din Republica Moldova.
d) Ministerul Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală
(certificate despre starea sănătăţii psihice, expertiza privind pierderea capacităţii
de muncă, boli molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite intervenţii
chirurgicale.
e) Ministerul Apărării: repararea armamentului, cumpărarea tehnicii de luptă
etc.
f) Banca Naţională a Moldovei: emisia şi baterea monedei.

22 Hotărârea Guvernului R.M. nr.582 din 17.08.1995 cu privire la reglementarea monopolurilor, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.59-60/472 din 26.10.1995.
33
 Monopol natural avem situaţia în care prestarea anumitor tipuri de
servicii poate fi făcută şi de agenţii economici, alţii decît statul. Aşadar, spre
deosebire de monopolul de stat unde serviciul este prestat doar de organul de
stat, în cazul monopolului natural, se implică şi agenţii economici privaţi.
Din această categorie fac parte: activităţile legate de exploatarea căilor
ferate, a gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor navigabile, porturilor fluviale,
reţelele de radiodifuziune şi televiziune de stat, exploatarea reţelei de gaze şi
sistemul de gazificare, transportul gazelor prin conducte, aprovizionarea cu
energie electrică, energia termică, apa prin conducte, colectarea gunoiului şi a
zăpezii, acordarea serviciilor funerare, exploatarea aeroporturilor şi a sistemului
de dirijare a circulaţiei aeriene.
Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural deoarece, pe de o
parte, prezintă un risc sporit, iar pe de alta, agenţii economici care desfăşoară
astfel de activităţi pot influenţa negativ piaţa de bunuri şi servicii. De exemplu,
din lipsa posibilităţii de a alege, omul de rînd nu poate schimba agentul
economic care îi livrează energie termică (n.n. - „Termocom” SA), energie
electrică (n.n. - ÎCS „Union Fenosa”), apă (n.n. - „Apă-Canal” SA), gaze
naturale (n.n. - „Moldova-Gaz” SA) etc., fiind nevoit să accepte toate condiţiile
impuse de organizaţia care îi prestează aceste servicii.
În acelaşi timp statul are dreptul să intervină în activitatea acestor
monopolişti comerciali, pentru a proteja cumva consumatorii de posibilele
abuzuri. Aşa o face, de exemplu, Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Energetică (ANRE) care verifică în permanenţă activitatea monopoliştilor
„Union Fenosa”, „Moldova Gaz”, „Termocom” etc., avînd dreptul să le aplice
amenzi, iar în cele din urmă, să le retragă chiar licenţa de activitate dacă încalcă
sistematic drepturile consumatorilor.

§7. Activităţi interzise

Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător interzise. În
lipsa unor reglementări exprese, în această listă se includ activităţile care pot să
34
aducă un profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau
administrativă23.

De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova24 există un capitol

separat, numit „Infracţiuni economice”, în care sunt prevăzute infracţiunile
comise în cadrul activităţii de întreprinzător. Astfel, potrivit Codului penal sunt
interzise şi se pedepsesc următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane (art.165),
traficul de copii (art.206), munca forţată (art.168), practicarea ilegală a
medicinei şi activităţii farmaceutice (art.214), fabricarea sau punerea în
circulaţie a banilor falşi (art.236), dobîndirea creditului prin înşelăciune
(art.238), practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.241), spălarea
banilor (art.243), evaziunea fiscală la întreprinderi, instituţii şi organizaţii
(art.244), limitarea concurenţei libere, concurenţa neloială (art.246), înşelarea
clienţilor (art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257), eschivarea
de la achitarea plăţilor vamale (art.249) contrabanda (art.248) etc.
În Codul contravenţional al Republicii Moldova25 un capitol aparte este
consacrat contravenţiilor ce afectează activitatea de întreprinzător (Capitolul
XV)27. Dintre acestea enumerăm: desfăşurarea ilegală a activităţii de
întreprinzător (art.263), comerţul sau transportul de mărfuri a căror
comercializare este interzisă ori limitată (art.267), plasarea pe piaţă a produselor
alimentare cu termen de valabilitate expirat sau fără indicarea acestui termen
(art.269), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), încălcarea regulilor de comerţ
în piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul pieţei produselor petroliere
(art.277), încălcarea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305),
comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice (art.286), activitatea bancară
fără autorizaţie (art.290) etc.

23 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.58.
24 Codul Penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.128129/1012 din 13.09.2002.
25 Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.3-6/15 din 16.01.2009. 27 Contravenţii sunt încălcări ale prevederilor din Codul contravenţional, la fel cum infracţiunile
reprezintă încălcări ale normelor din Codul penal.
35
§8. Profesii liberale
În legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate liberale. Cu
toate acestea denumirea lor o desprindem din diferite acte normative. Aşadar,
din categoria profesiilor liberale fac parte profesiile de: avocat, notar, medic,
profesor, muzician, profesor etc.26
În primul rînd, la baza evidenţierii unei profesii liberale, stă criteriul
punerii de către o persoană la dispoziţia tuturor celor interesaţi a cunoştinţelor şi
abilităţilor, contra unui onorar. În al doilea rînd, aceste profesii trebuie să fie
practicate liber, fără ca persoanele ce le desfăşoară să fie în subordinea cuiva.
De exemplu, dacă profesorul ţine un curs de lecţii la universitate, nu putem
spune că el desfăşoară profesie liberală, deoarece este angajatul universităţii,
lucrînd în baza contractului de muncă, primind salariu. În schimb dacă
profesorul mai deţine o patentă de întreprinzător şi după universitate ţine cursuri
particulare celor interesaţi, contra plată, spunem că exercită o profesie liberală.
La fel şi în cazul medicului, avocatului, notarului, auditorului, contabilului etc.
În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea liberală
reprezintă acea profesie, dobîndită de o persoană fizică prin pregătire
profesională în cadrul sistemului de învăţămînt, exprimată într-o specialitate,
care ar urma să fie exercitată în mod liber şi independent, prin orice formă de
organizare ar dori fiecare (individual sau prin birouri particulare) 27. În schimbul
acestui serviciu, trebuie să se plătească un onorariu în bani. Taxele pentru
servicii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, se fac publice prin afişarea în
Internet, la intrarea în birou, pe panou, perete sau chiar pe uşă. Important este să
fie văzute de către clienţi.
De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la avocatură
nr.1260/200228 stabileşte că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu
organizare şi funcţionare autonomă, dar nu este activitate de întreprinzător

26 Dintre toate, avocatura este considerată „regina profesiilor liberale”.

27 Tufan Constantin. Profesiile libere (liberale), publicat în Revista de Drept Comercial (Bucureşti, România),
1997, nr.10, p.72.
28 Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.159/582 din 04.09.2010.
36
(art.1)29. Persoana care activează în calitate de avocat, nu poate exercita în
acelaşi timp şi alte profesii30. În această privinţă, legea prevede că profesia de
avocat este incompatibilă cu: a) oricare funcţie remunerată, cu excepţia
funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi cea de arbitru al
judecăţii arbitrale (arbitraj); b) activitatea de întreprinzător; c) activitatea de
notar; d) alte activităţi ce lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat
sau bunele moravuri (art.11).
Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi
consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică. Asistenţa juridică
prestată de avocat se face contra plată. Luînd în considerare starea materială a
persoanei, avocatul îi poate acorda asistenţă juridică şi în mod gratuit.
Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă juridică în bază de
contract. Contractul de asistenţă juridică se semnează de avocat şi client, se
aplică ştampila personală a avocatului şi se înregistrează într-un registru
special33. De asemenea, în contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul se
prestează în mod gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat pentru asistenţa
juridică. Excepţie fac cazurile de reprezentare a intereselor soţului, soţiei şi
rudelor pînă la gradul al patrulea inclusiv (copii, fraţi, surori, părinţi, bunei,
nepoţi, verişori).

29 Din acest considerent, cu înregistrarea cabinetului avocatului şi a biroului asociat de avocaţi se ocupă
Ministerul Justiţiei, aşa cum se procedează şi în cazul asociaţiilor obşteşti.
30 În Republica Moldova avocat poate deveni persoana fizică care are diplomă de licenţiat în drept, se bucură de
o reputaţie ireproşabilă şi a fost admisă în profesia de avocat după susţinerea examenelor de calificare. Sunt
37
scutite de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care deţin titlul de doctor,
precum şi cele care au cel puţin 10 ani vechime în muncă în funcţia de judecător sau procuror. Pentru a primi
licenţa de avocat, aceste persoane depun o cerere la Ministerul Justiţiei şi în termen de 10 zile li se eliberează
licenţa.
33
Cabinetul avocatului şi biroul asociat de avocaţi ţin registrul contractelor de asistenţă juridică încheiate cu
clienţii, duc evidenţa fiscală şi achită statului anumite taxe din câştigurile obţinute.
CAPITOLUL 3. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE
ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Consideraţii generale

Prin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător urmează să înţelegem
cum statul, avînd la îndemînă legile şi alte acte normative, contribuie
la organizarea şi supravegherea desfăşurării normale a activităţii de
întreprinzător în republică.
Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii societăţi. Ea trebuie
desfăşurată liber atît timp cît se face conform legii şi nu limitează drepturile altor
persoane. Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor, activitatea de
întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi: vînzarea de mărfuri fără a deţine
licenţă de activitate, falsificarea produselor, prestarea de servicii necalitative,
periculoase pentru viaţa şi sănătatea celor din jur ş.a.
Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate numeroase acte normative,
prin care statul impune anumite reguli de joc tuturor întreprinzătorilor 31. Aceste
reguli sunt stabilite prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi
nr.845/200632, au scopul de a disciplina întreprinzătorii şi se referă la: a)
înregistrarea de stat; b) obţinerea licenţelor de stat pentru genul de activitate
practicat; c) achitarea la timp a taxelor şi impozitelor faţă de bugetul de stat; d)

31 Pe parcursul anilor, reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător a fost obiectul multor acte normative.
S-a observat că acesta este mecanismul prin care statul intervine, uneori abuziv în activitatea societăţilor
comerciale. În loc să întreprindă măsuri de liberalizare a pieţei, mulţi ani la rând autorităţile au pus piedici în
realizarea iniţiativei private (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P.
„Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.65).
32 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92, publicată în Monitorul Oficial
nr.2/33 din 28.02.1994.
38
ţinerea evidenţei contabile; e) respectarea legislaţiei muncii; f) respectarea
drepturilor consumatorilor; g) protecţia mediului înconjurător etc.
Organele de stat sunt în drept să aplice sancţiuni pentru încălcările comise de
întreprinzători. De exemplu, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător
soldată cu obţinerea unui profit în proporţii mari este calificată de Codul penal
al Republicii Moldova ca infracţiune şi vinovatul se pedepseşte cu amendă sau
cu muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă infractor este persoana
juridică, atunci se va aplica o amendă însoţită de retragerea dreptului de a mai
desfăşura pe viitor genul respectiv de activitate33.

§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător

Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia unor fenomene ca
şomajul, sărăcia, poluarea mediului, monopolul etc. Deşi în Constituţia
Republicii Moldova este prevăzută libertatea comerţului şi a activităţii de
întreprinzător, această libertate nu este una absolută, deoarece statul are dreptul
să intervină în diferite feluri pentru a ţine sub control activitatea respectivă.
În primul rînd, statul elaborează legi şi acte normative subordonate legilor,
cum sunt hotărîrile de guvern, regulamentele, deciziile, ordinele ministerelor,
decretele preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care este reglementată
întreaga activitate aducătoare de profit în republică.
În al doilea rînd, prin aceste acte normative în seama întreprinzătorilor sunt
puse un şir de obligaţiuni, cum sunt: - înregistrarea de stat; - obţinerea licenţei
de activitatea; - ţinerea evidenţei contabile; - achitarea la timp a impozitelor şi a
taxelor faţă de stat; - concurenţa liberă pe piaţa produselor şi a serviciilor; -
protecţia consumatorilor; - respectarea legislaţiei muncii etc.
Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în activitatea de
întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de necesitatea de a proteja
interesele majore ale societăţii şi a asigura: formarea bugetului de stat,

33 (Art.241) Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial
nr.128129/1012 din 13.09.2002.
39
deschiderea noilor locuri de muncă, protecţia drepturilor consumatorului,
concurenţa legală, protecţia mediului înconjurător etc.
Organele de stat pot emit acte normative doar în limita competenţelor stabilite
de legislaţie. Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii care lezează
drepturile întreprinzătorilor este ilegală şi poate fi atacată în instanţele
judecătoreşti. Dacă întreprinzătorului i-au fost aduse daune materiale ca rezultat
al executării acestor acte şi dispoziţii, pagubele vor fi reparate de organul de stat
care a emis actul respectiv34.
În al treilea rînd, statul verifică modul de respectare a legislaţiei, iar dacă
constată anumite încălcări, aplică sancţiuni. De exemplu, inspectoratul fiscal
verifică cum agenţii economici achită taxele şi impozitele; organul de licenţiere -
respectarea condiţiile de licenţiere; inspecţia muncii - cum este respectată
legislaţia muncii etc.35 Sancţiunile care se aplică pot fi diferite: amenda,
retragerea licenţei, interdicţia de a desfăşura un anumit gen de activitate,
interdicţii impuse la importul şi exportul mărfurilor etc. Aceste mijloace statul le
foloseşte în scopul de a ţine sub control activitatea de întreprinzător.

§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător

Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la întîmplare. Persoana care
doreşte să înceapă o afacere, mai întîi trebuie să se înregistreze conform legii. În
caz contrar, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător
(fără a fi înregistrat) este considerată infracţiune, fiind sancţionată de Codul
Penal al Republicii Moldova.
Legislaţia R.Moldova prevede că persoana juridică se consideră constituită din
momentul înregistrării ei de către stat 36. Înregistrarea de stat urmează a fi
înţeleasă ca o recunoaştere (certificare) din partea statului, prin intermediul

34 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.42-43.
35 Cerinţele faţă de timpul de muncă şi timpul de odihnă al muncitorilor, eliberarea obligatorie a poliţei de
asigurare medicală fiecărui muncitor, acordarea unui salariu nu mai mic decât salariul minim prevăzut de lege,
igiena şi protecţia muncii, eliberarea bonului de casă la procurarea mărfurilor (serviciilor), ambalajul produselor
alimentare, nepoluarea mediului înconjurător etc.
36 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”,
Chişinău, 2007, p.60.
40
organelor sale abilitate, a creării, reorganizării ori lichidării persoanelor juridice
şi a întreprinzătorilor individuali, precum şi orice alte modificări şi completări
aduse în actele de constituire a acestora.
Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri: efectuarea unui
control asupra persoanelor care desfăşoară activitatea de întreprinzător;
prevenirea şi combaterea activităţilor ilegale; ţinerea unei evidenţe statistice;
promovarea politicii de impozitare; furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei
cu privire la identitatea şi nivelul financiar a persoanelor înregistrate.
Organul de înregistrare. Unica instituţie publică care prin intermediul
oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali, este Camera Înregistrării de Stat.
Oficiile teritoriale ale Camerei sunt conduse de registratori de stat. Acestea au
un şir de atribuţii, cum sunt: primesc cererile de înregistrare, verifică setul de
acte depuse pentru înregistrare, înregistrează persoanele juridice şi
întreprinzătorii individuali sau refuză înregistrarea acestora etc.
Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi întreprinzătorii
individuali se înregistrează la oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat în
a cărui rază de deservire îşi au sediul. Certificatul de înregistrare este
documentul care confirmă înregistrarea de stat luarea la evidenţă fiscală.
Certificatul respectiv se eliberează numai după ce avut loc înregistrarea de stat.
Înregistrarea nu se face gratuit. Taxa pentru înregistrarea de stat a persoanelor
juridice este de 250 lei, iar pentru întreprinzătorii individuali – 54 lei.
Actele necesare pentru înregistrare. Pentru înregistrarea de stat a persoanei
juridice se depun următoarele acte: a) cererea de înregistrare; b) hotărîrea de
constituire semnată de fondatori; c) actul de constituire (statutul); d) dovada
achitării taxei de înregistrare; e) certificatul care confirmă depunerea de către
fondatori a cotei-părţi în capitalul social al persoanei juridice, în mărimea şi în
termenul prevăzut de legislaţie. Pentru aportul depus în bani la capitalul social
trebuie prezentat certificatul bancar, iar cu privire la aporturile depuse în natură
(construcţii, terenuri, maşini, tractoare, aparate de lucru etc.) se va prezenta

41
actul de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natură, în care este indicat
costul fiecărui bun (art.144 Cod civil).
Pe lîngă aceste acte, în anumite situaţii pot fi solicitate şi alte acte: de exemplu,
în cazul înregistrării unei organizaţii religioase se cere şi avizul Serviciului
Culte; pentru fondarea unor teatre, muzee, circuri, cinematografe, este solicitat şi
avizul Ministerului Culturii; la fondarea de licee şi universităţi – avizul
Ministerului Educaţiei.
Registratorul verifică legalitatea actelor depuse pentru înregistrare şi adoptă o
decizie, de înregistrare sau de refuz. În cazul deciziei de refuz, actele pentru
înregistrare pot fi depuse în mod repetat, numai dacă au fost înlăturate cauzele
care au stat la baza refuzului de înregistrare. Mai mult ca atît, decizia de refuz
poate fi contestată în instanţa de judecată şi anulată.
Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două registre unice
pentru întreaga republică: Registrul de stat al persoanelor juridice şi
Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali. Registrele de stat se ţin în mod
computerizat şi manual. În situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două
registre (manual şi computerizat), se consideră autentice datele din registrul ţinut
manual37.

Se consideră că persoana juridică există atîta timp cît figurează în registrul de

stat. Dacă se descoperă faptul că în numele „persoanei juridice” neînregistrate
sau radiate din registrul de stat, au fost încheiate contracte, efectuate transferuri
băneşti ori alte acţiuni similare, acest lucru se consideră încălcare a legii şi cei
vinovaţi riscă o pedeapsă, penală sau contravenţională.

§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător

Noţiunea de licenţă. Definiţia licenţei este formulată de Legea privind
reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451/2001, şi
anume: „licenţa este un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de
autoritatea de licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de

37 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”,
Chişinău, 2007, p.61.
42
întreprinzător, ce atestă dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o
perioadă stabilită, genul de activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu
respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere”.
Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia persoana
poate să desfăşoare o anumită activitate care îi aduce de profit. Lista activităţilor
care se desfăşoară în baza licenţei este prevăzută de lege, iar dreptul de a
practica activitatea pentru care este necesară licenţă apare numai din momentul
obţinerii acesteia.
Licenţele sunt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc pe formulare
tipizate, au serie şi număr. Modelul formularului de licenţă se aprobă de Guvern.
Orice licenţă trebuie să conţină: a) denumirea autorităţii de licenţiere; b) seria,
numărul şi data eliberării/prelungirii licenţei; c) denumirea, forma juridică de
organizare, adresa juridică a titularului de licenţă; d) data şi numărul
certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii; e) genul de
activitate, integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f)
termenul de valabilitate a licenţei; g) semnătura conducătorului autorităţii de
licenţiere sau a adjunctului, însoţită de ştampilă.
De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în cazurile
prevăzute de lege există şi unele excepţii în acest sens: 3 ani pentru fabricarea şi
vînzarea producţiei alcoolice şi a berii; 1 an pentru organizarea şi desfăşurarea
jocurilor de noroc, loteriilor, mizelor la competiţii sportive; importul, fabricarea,
comercializare produselor din tutun.
Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele categorii de
licenţe, taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile farmaceutice este de 1800
lei, pentru aducerea de peste hotare şi comercializarea produselor din tutun -
20.000 de lei, băuturilor alcoolice - 40.000 de lei, benzinei şi motorinei -
200.000 de lei etc. Sumele respective se achită o singură dată, la momentul
obţinerii licenţei.
În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă nouă
subdiviziune separată, el este obligat să depună la Camera de Licenţiere o cerere
43
de reperfectare a licenţei, în vederea includerii în anexa la licenţă a unei noi
adrese de desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune
separată a titularului de licenţă, acestuia i se eliberează copii autorizate de pe
aceasta. Copiile confirmă dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei
obţinute. Un moment important este că deţinătorul licenţei nu este în drept să
transmită licenţa unei altei persoane. Încălcarea acestei interdicţii are ca efect
retragerea licenţei.
Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică persoanele fizice
înregistrate ca întreprinzători individuali38 la Camera Înregistrării de Stat şi
persoanele juridice cu scop lucrativ39.

Licenţa este valabilă de la data eliberării şi pînă la data expirării ei. Acţiunea
licenţei încetează în caz de suspendare, anulare, retragere sau de expirare a
termenului de valabilitate. Camera de Licenţiere este în drept să controleze
faptul cum titularul de licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă. Dacă se
constată încălcări, titularul de licenţă va fi sancţionat prin suspendarea sau
retragerea licenţei. Se poate ajunge pînă la dizolvarea şi lichidarea titularului de
licenţă43.

Organele împuternicite cu licenţierea

În prezent, în republică avem 6 organe împuternicite cu eliberarea licenţelor: 1)
Camera de Licenţiere; 2) Banca Naţională a Moldovei; 3) Comisia Naţională a
Pieţei Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică; 5)
Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii
Electronice şi Tehnologia Informaţiei; 6) Consiliul Coordonator al
Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi, cele mai multe feluri de licenţe
eliberează Camera de Licenţiere.
1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră) este un organ de
stat aflat în subordinea Ministerului Economiei, are statut de persoană juridică,

38 O perioadă îndelungată de timp se numeau întreprinderi individuale.

39 Societăţile comerciale (societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni, societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită), cooperativele de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale. 43
Dacă acesta este o persoană juridică.
44
dispune de ştampilă şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui regulament aprobat
de Guvern.
Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor. Pe lîngă aceasta,
Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a) eliberează, prelungeşte,
reperfectează, reia valabilitatea licenţelor, eliberează copii şi duplicate ale
acestora, suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite licenţe; b)
organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor
de licenţiere; c) ţine dosarele de licenţiere şi registrul de licenţiere; d) prezintă
Ministerului Economiei dări de seamă anuale privind activitatea sa. Deciziile
Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa judecătorească.
Genurile de activitate care se supun licenţierii de către Camera de Licenţiere
sunt numeroase. Dintre ele enumerăm doar cîteva: activitatea de audit;
activitatea de evaluare a bunurilor imobile; activitatea burselor de mărfuri;
organizarea şi desfăşurarea loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea
cazinourilor, exploatarea automatelor de joc cu cîştiguri băneşti, stabilirea
mizelor la competiţiile sportive; importul şi comercializarea producţiei alcoolice,
a berii, produselor din tutun; construcţiile de clădiri; îmbutelierea apelor
minerale şi naturale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază;
activitatea farmaceutică; transportul auto de călători în folos public; activitatea
de turism; activitatea de broker vamal etc.
2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii Naţionale
face parte cea de licenţiere şi supraveghere a activităţii instituţiilor financiare din
republică (art.5 al Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei
nr.548/199540). Cu alte cuvinte, Banca Naţională este singurul organ de stat care
eliberează licenţe pentru activitatea băncilor comerciale din ţară, fiind în drept
să le impună sancţiuni sau chiar să le retragă aceste licenţe. Pe lîngă aceasta,
Banca Naţională este singura instituţie care eliberează licenţe pentru activitatea
de schimb valutar.

40 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 din 21.07.95, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.56-57/624 din 12.10.1995.
45
3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritatea publică autonomă,
responsabilă faţă de Parlament, care reglementează şi autorizează activitatea
participanţilor la piaţa financiară nebancară, supraveghind respectarea legislaţiei
de către ei. În acest scop, Comisia Naţională este investită cu putere de decizie,
de intervenţie, de control şi de sancţionare disciplinară şi administrativă (art.1 al
Legii privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192/199841).

În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extinde asupra participanţilor la

piaţa financiară nebancară, care cuprinde: deţinătorii de valori mobiliare,
investitorii, asiguraţii, organizaţiile care lucrează pe piaţa valorilor mobiliare,
Biroul Naţional al Asigurărilor de Autovehicule din Republica Moldova,
membrii asociaţiilor de economii şi împrumut, clienţii organizaţiilor de
microfinanţare şi participanţii profesionişti la piaţa financiară nebancară.
Reieşind din aceasta, printre atribuţiile de bază ale Comisiei Naţionale a Pieţei
Financiare se referă eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea asigurătorilor
(reasiguratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea de
gestiune a activelor fondurilor nestatale de pensii; c) activitatea asociaţiilor de
economii şi împrumut; d) activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare.
4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (pe scurt - ANRE)
este autoritatea investită cu atribuţii de reglementare şi monitorizare a
domeniului energeticii - energia electrică, gaze naturale, benzină, motorină,
alte produse petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe pentru
desfăşurarea activităţilor sus-menţionate în conformitate cu Legea cu privire la
gaze, Legea cu privire la energia electrică şi Legea privind piaţa produselor
petroliere (art.4 din Legea cu privire la energetică nr.1525/199842).

5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi

Tehnologia Informaţiei (pe scurt - ANRCETI). Agenţia, în limitele
competenţelor sale, are dreptul să elibereze, să suspende ori să revoce licenţele,
să elaboreze şi să modifice condiţiile de licenţă conform legii şi să efectueze
41 Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192 din 12.11.1998, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.
42 Legea cu privire la energetică nr.1525-XIII din 19.02.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.50-51/366 din 19.02.1998.
46
controlul respectării acestora (art.10 pct.(c) din Legea comunicaţiilor electronice
nr.241/200743).

ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de activitate pentru:

a) utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau a resurselor de numerotare în
scopul furnizării reţelelor şi/sau serviciilor de comunicaţii electronice; b)
serviciile de creare, implementare şi de asigurare a funcţionării sistemelor
informaţionale automatizate de importanţă statală, inclusiv a produselor
program. Mai simplu vorbind, Agenţia este responsabilă de acordarea licenţelor
pentru frecvenţele de undă radio, tele, programelor Internet, telefonie mobilă
(Orange, Moldcell, Unité) şi fixă (Moldtelecom). Lista licenţelor eliberate de
ANRCETI se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului acordă licenţe pentru
difuzarea programelor pe cale radioelectrică terestră şi/sau prin orice alte
mijloace de telecomunicaţii decît cele radioelectrice terestre (art.23-34 Codul
audiovizualului al Republicii Moldova44). Cu alte cuvinte, acordă licenţe pentru
posturile de radio şi televiziune pe teritoriul republicii.

§5. Concurenţa în activitatea de întreprinzător

Concurenţa se defineşte ca o liberă competiţie între agenţii economici care
oferă pe piaţă bunuri şi servicii ce tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau
identice ale consumatorilor. În aşa mod, concurenţa este considerată şi o luptă
dintre agenţii economici pentru cîştigarea clientelei şi extinderea afacerilor. În
această luptă, fiecare agent economic îşi pune ca scop lărgirea pieţei de
desfacere şi realizarea unor profituri cît mai mari.
Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa ţine agenţii
economici sub o presiune continuă, ei fiind gata de a reacţiona oricînd la
cerinţele pieţei45. Dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună-credinţă,

43 Legea comunicaţiilor electronice nr.241-XVI din 15.11.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.51-54/155 din 14.03.2008.
44 Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260 din 27.07.2006, publicat în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.131-133/679 din 18.08.2006.
45 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier, Chişinău, 1997, p.54.
47
corectitudine şi onestitate în afaceri, fără a încălca libertăţile celorlalţi agenţi
economici. Numai în acest caz putem vorbi de o concurenţa licită sau loială, în
caz contrar, ia naştere concurenţa neloială.
Condiţiile necesare pentru existenţa concurenţei. Pentru existenţa unei
concurenţe normale pe piaţa de desfacere, trebuie să fie întrunite cel puţin 4
condiţii: a) liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător); b) prezenţa
unui număr suficient de agenţi economici; c) liberalizarea preţurilor şi tarifelor;
d) existenţa unei legislaţii reuşite, care ar combate concurenţa neloială.
a) liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător) presupune că fiecare
agent economic este în drept să-şi aleagă liber domeniul de activitate, să producă
şi să vîndă mărfurile care sunt cerute pe piaţă. Concurenţa este posibilă numai
dacă în republică există o libertate a comerţului, şi invers, libertatea comerţului
are sens numai dacă este prezentă concurenţa între mulţi producători şi ofertanţi
de servicii.
b) prezenţa unui număr suficient de agenţi economici. Pe piaţa mărfurilor şi
serviciilor de acelaşi fel, trebuie să existe mai mulţi agenţi economici. Numărul
prea mic de agenţi economici transformă piaţa într-un monopol, în care
consumatorul nu mai are de unde alege, fiind nevoit să accepte mărfuri şi
servicii dintr-o singură sursă.
c) liberalizarea preţurilor şi tarifelor. Regula este că agentul economic poate
să-şi stabilească singur preţurile la mărfuri şi servicii. Totuşi, statul prin hotărîre
de Guvern reglementează un şir de preţuri şi tarife pe care agenţii economici
sunt obligaţi să le respecte, şi anume: preţurile la pîine, ulei, lactate,
medicamente, transportul de călători, energia electrică şi termică, gazul natural46.

d) existenţa unei legislaţii reuşite, care ar combate concurenţa neloială 51.

Faptele de concurenţă neloială admise de unii agenţi economici, generează
numeroase probleme agenţilor economici care activează corect şi cinstit.

46 Hotărârea Guvernului nr.547 din 04.08.1995 cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către
stat a preţurilor (tarifelor), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.53-54/426 din 28.09.1995. 51
Cuvântul neloial înseamnă necinstit sau contrar normelor de conduită în afaceri.
48
Combaterea acestui fenomen negativ este posibilă, în primul rînd, prin adoptarea
unor legi reuşite şi respectarea acestora de către toţi agenţii economici47.
Concurenţa neloială este un fenomen negativ şi constă în acţiunile agentului
economic de a obţine avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, fapt
ce aduce sau poate aduce prejudicii altor agenţi economici, inclusiv prin a
prejudicia reputaţia lor în afaceri48.
Faptele de concurenţă neloială sunt interzise. Ca exemple de concurenţă
neloială am putea enumera: a) răspîndirea informaţiilor false în stare să
prejudicieze averea şi/sau reputaţia altui agent economic; b) inducerea în eroare
a cumpărătorilor cu privire la locul de producere, calitatea şi însuşirile
mărfurilor; c) folosirea neautorizată a emblemei, mărcii comerciale, denumirii
de firmă54; d) folosirea sau divulgarea informaţiilor care constituie secret
comercial al firmei ş.a.

Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată a fi

periculoasă în procesul de desfăşurare a unei afaceri. Din acest considerent,
tendinţa statului într-o economie de piaţă este de a reduce la maximum
activitatea de monopol. Totuşi, în anumite domenii monopolul persistă, fiind
susţinut şi promovat chiar de către stat. Este vorba de: energia electrică, gazul
natural, serviciile poştale, transportul feroviar, telefonia fixă, fabricarea
armamentului, fabricarea articolelor din tutun ş.a.
Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia dominantă pe piaţă.
Se consideră dominantă pe piaţă situaţia acelui întreprinzător care deţine peste
35% din volumul de vînzări de mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu de
afaceri.

47 Organul de stat în sarcina căruia revine supravegherea activităţii de concurenţă în republică este Agenţia
Naţională pentru Protecţia Concurenţei.
48 (Art.2) Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103 din 30.06.2000, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.166-168 din 31.12.2000. 54 Cele mai răspândite cazuri de concurenţă neloială sunt
încercările de a crea confuzie în mintea consumatorilor.
De exemplu, unele firme încearcă să aplice mărci care se aseamănă foarte mult („până la confuzie”) cu o marcă
binecunoscută în lume. Au devenit deja banale confuziile de genul „Reebok” - „Reabok”, „Panasonic” -
„Panasunic” „Parlament” - „Parliament”, „Abibas” - „Adidas” ş.a.
49
§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de
întreprinzător

Definiţia. Consumator este orice persoană fizică ce intenţionează să comande

sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru
necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională49.

Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean, străin sau apatrid.
Persoana juridică nu poate avea calitatea de consumator 50. Consumatorul trebuie
să procură bunuri sau să beneficieze de servicii pentru necesităţi personale,
casnice şi familiale. Dacă o face pentru alte interese (profesionale, de
întreprinzător), persoana nu mai poate fi numită consumator.
La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se găseşte în faţa unei
abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară de avantajele pe care i le oferă, îi
creează şi numeroase dificultăţi. Astăzi consumatorul nu mai este cumpărătorul
de altă dată, care procura bunuri de pe o piaţă de mici dimensiuni, dar el s-a
transformat într-un element al consumului de masă, făcînd obiectul campaniilor
publicitare şi al presiunilor exercitate de grupuri de producători, care controlează
piaţa51.
Statul prin mijloacele prevăzute de lege protejează cetăţenii în calitatea lor de
consumatori împotriva riscului de a cumpăra produse care pot pune în pericol
viaţa, sănătatea şi interesele lor materiale. În acest context, Legea privind
protecţia consumatorilor nr.105/2003 enumeră principalele drepturi ale
consumatorului:
- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat responsabil de
protecţia drepturilor consumatorilor în republică este Inspectoratul Principal de

49 Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003.
50 În Uniunea Europeană, de exemplu, consumator poate fi şi persoana juridică. În măsura în care procurarea
unor bunuri se face pentru amenajarea oficiului de lucru al întreprinderii, se consideră că întreprinderea este
consumator. Aceste bunuri procurate vor contribui la satisfacerea nevoilor curente ale întreprinderii. În
Republica Moldova calitatea de consumator o poate avea doar persoana fizică.
51 El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianţii etc.) se folosesc pentru
a obţine profituri cât mai ridicate în schimbul unui produs sau serviciu necorespunzător (Plotnic Olesea.
Protecţia consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene, publicat în Revista
Naţională de Drept, nr.7-8, 2010, p.58).
50
Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor;
- de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori un serviciu care
ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale legitime în calitate de
consumator;
- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea
prejudiciului material, moral şi venitul ratat în legătură cu produsul ori serviciul
acordat în mod necalitativ;
- de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind produsele
achiziţionate şi serviciile prestate etc.
Obligaţiile producătorului şi vînzătorului. Producătorul este persoana care a
fabricat bunurile. El este obligat să indice în documentaţia de însoţire a
produsului, pe etichetă, sau prin alte modalităţi, regulile de utilizare, depozitare
şi transportare a produsului, iar vînzătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa
consumatorului. Vînzătorul este obligat să înmîneze bon de casă, care confirmă
faptul cumpărării produsului. Bonul de casă se eliberează pentru orice bun care a
fost procurat, indiferent de costul acestuia52. Pe lîngă aceasta, vînzătorul trebuie
să dispună de Registrul reclamaţiilor, în care consumatorii liber îşi pot expune
pretenţiile, criticile sau sugestiile în legătură cu modul de respectare a drepturilor
lor.
În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la serviciile
comandate, consumatorul pentru a beneficia de drepturile sale trebuie să
acţioneze corect şi anume: iniţial, trebuie să depună o reclamaţie în formă
scrisă. Aceasta se depune vînzătorului ori prestatorului de servicii, solicitînd
înlocuirea gratuită a produsului sau restituirea contravalorii lui. Odată cu
depunerea reclamaţiei, consumatorul prezintă copia bonului de casă sau alt
document care confirmă faptul procurării bunului sau prestării serviciului
respectiv53.
52 Pierderea bonului de casă sau neluarea lui, nu împiedică consumatorul să-şi apere drepturile, doar că el va
trebui să dovedească prin alte mijloace de probă (cum sunt: felul produsului, aspectul ambalajului, martorii,
înregistrările video etc.) că a procurat produsul anume de la acel vânzător.
53 Reclamaţia se prezintă în două exemplare, la sediul vânzătorului, se înregistrează şi se aplică pe ambele ştampila. Primul
exemplar rămâne la vânzător, iar al doilea este luat înapoi ca dovadă a faptului că reclamaţia a fost depusă. În ultimul timp,
tot mai frecvent reclamaţiile se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire. În instanţa de judecată, avizul de primire
51
 Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării reclamaţiei de
către vînzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a primit nici un răspuns în
scris în decurs de 14 zile calendaristice, el este în drept să se adreseze organelor
abilitate prin lege cu funcţia de protecţie a consumatorilor sau în instanţa de
judecată54.
Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos
este următoarea: „producătorul este responsabil pentru prejudiciul cauzat de
defectele produsului său”55. Dacă producătorul bunului nu poate fi identificat,
atunci întreaga răspundere o poartă vînzătorul bunului.
Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de producere), de
transportare (nerespectarea cerinţelor de încărcare, descărcare, temperatură
etc.), de funcţionare (sunt probleme de design ce afectează funcţionarea
normală; avem caz real cînd tramvaiul a lovit un pieton, deoarece nu l-a văzut
din partea dreaptă; în urma unor expertize efectuate s-a constatat că partea din
faţa a tramvaiului avea un defect, fapt ce nu i-a permis şoferului să observe
pietonul56), de asamblare (de exemplu, autovehiculul este adus de peste hotare şi
asamblat greşit în Republica Moldova), din lipsa de informare (produsul nu are
indicat pe el termen de valabilitate şi nici instrucţiuni de folosire).

§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de

întreprinzător

Un alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de întreprinzător sunt

impozitele şi taxele. În Republica Moldova se percep două feluri de impozite şi
taxe: generale de stat şi locale.
Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte: 1) impozitul
pe venit; 2) taxa pe valoare adăugată; 3) accizele; 4) impozitul privat; 5) taxa
dovedeşte că reclamaţia a fost adresată.
54 Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei
şi Protecţia Consumatorilor. Chişinău: „Bones Offices” SRL, 2009, p.6.
55 Antohi Leonid. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord. Buruiană Mihail). Editura ARC,
Chişinău, 2006, p.1098.
56 Kirmici Corina. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase. Teză de doctor în drept
(conducător ştiinţific: dr. hab., prov. univ. Eugenia Cojocari), Chişinău, 2010, p.92.
52
vamală; 6) taxele rutiere. În sistemul impozitelor şi taxelor locale se includ: a)
taxa pentru amenajarea teritoriului; b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor
pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; c) taxa de amplasare a publicităţii;
d) taxa de aplicare a simbolicii locale; e) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau
de prestări servicii de deservire socială; f) taxa de piaţă; g) taxa pentru cazare; h)
taxa balneară; i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe
rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale); j) taxa pentru parcare; k) taxa
de la posesorii de cîini.
Impozitele reprezintă plăţi obligatorii la stat, nerambursabile, efectuate de
persoanele fizice şi juridice57. Ele constituie cea mai importantă şi mai veche
resursă financiară a statului. Plata impozitelor este obligatorie pentru toţi agenţii
economici. Mărimea şi felul impozitelor este stabilită de către Parlament în
Codul fiscal. Cu ajutorul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale
şi locale reuşesc să-şi formeze bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la
muncitori, pensionari, invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate ş.a. Taxa
este o plată obligatorie achitată către stat, dar care nu este impozit. Cele mai
frecvente taxe sunt taxele de stat (pentru adresarea în judecată, pentru serviciile
de poştă, pentru înregistrarea căsătoriei, pentru obţinerea buletinului de
identitate etc.).
Clasificarea impozitelor şi taxelor se face în: directe şi indirecte, duble şi
progresive etc. Impozitul direct se încasează direct de la persoanele fizice sau
juridice pentru bunurile şi veniturile acestora (impozitul pe venitul cîştigat,
impozitul pe bunurile imobiliare etc.). Impozitul indirect se include în preţul de
vînzare a mărfurilor (ca adaos) şi se suportă de consumator. Ca exemplu de
impozite indirecte în republică avem: taxa pe valoare adăugată, accizele şi taxele
vamale58. Impozitul dublu sau dubla impunere este impozitul pe venituri

57 Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, plătită de
persoane juridice şi de persoane fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi
la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (Stîngu
Gheorghe. Drept financiar public. Partea a II-a. Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007, p.29).
58 De exemplu, firmele care se ocupă cu importul zahărului în republică, sunt obligate să plătească accize şi
taxe vamale, iar ulterior aceste cheltuieli le acoperă prin scumpirea preţului la zahăr. În aşa mod, statul percepe
de la agenţii economici impozite indirecte, aceştea scumpesc produsele şi serviciile, iar consumatorul final este
cel care plăteşte toate aceste cheltuieli.
53
perceput o dată în ţara în care acesta s-a produs şi a doua oară în ţara de origine a
cetăţeanului. Din aceste considerente, ţările negociază acorduri privind evitarea
dublei impuneri asupra venitului cîştigat59. La aplicarea impozitelor progresive
se ţine cont de veniturile persoanelor, astfel încît cei cu venituri sporite plătesc
impozite mai mari, şi invers, persoanele cu venituri mici au o cotă de impozitare
mai redusă.

§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător

Noţiunea de contabilitate. Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca
moment al apariţiei, la începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea
utilizînd metode diferite66, iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aceste
socoteli să ia treptat forma unor coduri, norme şi reglementări care, reunite
întrun sistem complex, au devenit apanajul unei categorii de persoane care nu
era implicată în activitatea productivă a întreprinderii ci avea doar obligaţia de a
îndeplini o serie de operaţiuni prin intermediul cărora se urmărea modul de
desfăşurare a activităţilor şi prezentarea rezultatelor obţinute de entitatea
economică67. Aceste persoane au luat numele de contabili.
Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sunt obligate să
organizeze şi să ţină contabilitatea. Cînd o marfă este vîndută, în locul ei în
activul patrimoniului intră preţul încasat, care, la rîndul său, va fi înlocuit de
marfă, în care se investesc aceşti bani. În aşa mod, la orice întreprindere trebuie
să existe un contabil care să întocmească bilanţul de venituri şi cheltuieli ale
întreprinderi, pentru a şti dacă aceasta lucrează în cîştig sau în pierderi. Cu alte
cuvinte, instrumentul prin intermediul căruia întreprinderea dă socoteală
mediului său despre ceea ce face, despre poziţia sa financiară, despre
performanţele sale, reprezintă contabilitatea financiară.

59 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004, p.380. 66
Sfori înnodate şi diferit colorate, în cazul grecilor, perşilor şi incaşilor; pietricele a căror denumire în limba
latină - calculus - reprezintă izvorul cuvântului „calcul” utilizat în prezent; tăbliţe de argilă umedă, folosite în
Mesopotamia pentru gravarea operaţiilor ce avuseseră loc; papirusul utilizat de către scribi în timpul domniei
faraonilor; crestături pe bucăţi de lemn care ajutau păstorii în ţinerea evidenţei turmelor de oi, capre şi vaci, etc.
67
Mardiros Daniela-Neonila. Contabilitatea ca sistem informaţional, publicat în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Seria Ştiinţe Economice, Anul 2004/2005, p.145.
54
 Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl constituie bunurile
mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile cu
potenţial economic, mijloacele băneşti, hîrtiile de valoare (n.n. - valorile
mobiliare), drepturile şi obligaţiile patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi
rezultatele obţinute, precum şi circulaţia, modificările intervenite în urma
efectuării operaţiunilor patrimoniale60.

Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o poartă conducătorul

agentului economic. Pentru ţinerea contabilităţii, agentul economic are două
posibilităţi: prima - să constituie secţie de contabilitate ca subdiviziune
structurală condusă de contabilul-şef, care se subordonează nemijlocit
conducătorului; a doua - să transmită ţinerea contabilităţii unei organizaţii
specializate - firma de audit, în bază contractuală. Dacă agentul economic aplică
sistemul contabil în partida simplă, contabilitatea poate fi ţinută nemijlocit de
conducător (de directorul general).
Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de ţinere a
contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să aibă studii superioare sau
medii de profil.
8.2. Organizarea contabilităţii: ciclul contabil, documente primare, conturi
contabile, registrele contabile, inventarierea, rapoartele financiare
Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională. Agentul economic
este obligat să păstreze pe suport de hîrtie s-au în formă electronică documentele
contabile care includ: documentele primare, registrele contabile, rapoartele
financiare şi alte documente aferente organizării şi ţinerii contabilităţii. Aceste
date contabile vor servi drept suport informaţional, în baza căruia agentul
economic va întocmi dările de seamă fiscale. Drept bază pentru determinarea
venitului impozabil al agentului economic serveşte rezultatul (profitul/pierderea)
contabil reflectat în rapoartele de profit şi pierdere, întocmite şi prezentate în
conformitate cu cerinţele Standardelor de Contabilitate. Erorile contabile trebuie

60 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004,
p.72.
55
să fie corectate şi perfectate prin Nota de contabilitate, care se consideră la fel un
document primar.
Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate în termenele şi
conform regulilor prevăzute de Organul de Stat pentru Supravegherea şi
Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova. Răspunderea pentru
organizarea păstrării şi integrităţii documentelor contabile o poartă conducătorul
agentului economic. În cazul destituirii conducătorului, aceste documente se
transmit persoanei nou-numite. Transmiterea se efectuează prin întocmirea unui
proces-verbal de predare-primire, în prezenţa comisiei, cu indicarea termenelor
de păstrare a documentelor, precum şi a documentelor care lipsesc.
Orice fapte economice legate de activitatea agentului economic trebuie
reflectarea în contabilitate. Conform art.44 din Legea contabilităţii nr.113/2007,
persoanele vinovate de încălcarea legii, care se eschivează de la ţinerea
contabilităţii, aplică incorect Standardele de Contabilitate, precum şi cele care
falsifică intenţionat documentele primare, registrele contabile, rapoartele
financiare şi anuale, sunt trase la răspundere disciplinară, materială,
administrativă s-au penală după caz, conform legislaţiei.
Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare. Itinerarul parcurs
de documente, începînd cu momentul întocmirii (intrării) acestora şi pînă la
predarea lor la arhivă după prelucrare şi reflectare în contabilitate se numeşte
circulaţia documentelor61 (ciclul contabil). Mişcarea şi circulaţia documentelor
cuprinde cîteva etape: a) întocmirea (emiterea) documentelor; b) primirea
documentelor de contabilitate; c) prelucrarea şi înregistrarea documentelor în
sistemul înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în arhivă.

Documentele primare. Faptele economice se contabilizează în baza

documentelor primare şi centralizatoare. Documentele primare se întocmesc în
timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta este imposibil - nemijlocit după
efectuarea operaţiunii sau după producerea evenimentului. Formularele tipizate
de documente primare sunt aprobate de Ministerul Finanţelor, apoi tipărite în

61 Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2004, p.178.
56
multe exemplare şi difuzate la persoanele fizice şi persoanele juridice care
desfăşoară activitatea de întreprinzător, ultimele fiind obligate să ducă evidenţa
contabilă. Ca exemplu de document primar avem: bonul emis de aparatul de
casă şi control cu memorie fiscală, biletul de călătorie, foaia de parcurs, poliţa de
asigurare, dispoziţia de plată, factura fiscală etc. Fiecare document primar
dispune de serie şi număr, de aceea, emiterea mai multor documente primare
pentru unele şi aceleaşi operaţiuni este interzisă.
Orice document primar întocmit trebuie să conţină următoarele elemente: a)
denumirea şi numărul documentului; b) data întocmirii; c) denumirea, adresa,
codul fiscal al entităţii în numele căreia este întocmit documentul; d) denumirea,
adresa, codul fiscal al destinatarului documentului, iar pentru persoanele fizice -
codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f) etaloanele cantitative şi
valorice în care sunt exprimate faptele economice; g) funcţia, numele, prenumele
şi semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor responsabile de efectuarea şi
înregistrarea faptelor economice.
Documentele primare întocmite pe suport de hîrtie sau în formă electronică au
aceeaşi putere juridică. În cazul întocmirii documentului primar în formă
electronică, entitatea, la solicitarea utilizatorului, este obligată să imprime copia
documentului pe suport de hîrtie din cont propriu.
Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare, comerciale
şi calculate pot fi semnate doar de conducătorul entităţii, sau: cea dintîi
semnătură să fie aplicată de conducătorul entităţii, iar doua - de contabilulşef.
Semnăturile se confirmă prin aplicarea ştampilei. În lipsa funcţiei de contabil-
şef, ambele semnături pe documente se aplică de conducătorul entităţii
respective.
Registrele contabile. Datele din documentele primare se înregistrează, se
acumulează şi se prelucrează în registrele contabile. Structura registrelor
contabile se stabileşte de fiecare entitate de sine stătător, pornind de la
necesităţile informaţionale proprii.

57
 Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii: a) denumirea
registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit registrul; c) data începerii şi
finisării ţinerii registrului şi/sau perioada pentru care se întocmeşte acesta; d)
data efectuării faptelor economice, grupate în ordine cronologică şi/sau
sistemică; e) etaloanele de evidenţă a faptelor economice; f) funcţia, numele,
prenumele şi semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea registrului.
Registrele contabile obligatorii sunt Cartea mare, balanţa de verificare şi alte
registre centralizatoare, care servesc drept bază pentru întocmirea rapoartelor
financiare.
Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul contabil în partidă
dublă este obligat să ţină evidenţa activelor, capitalului propriu, datoriilor,
consumurilor, cheltuielilor şi veniturilor în baza conturilor contabile.
Nomenclatorul grupelor de conturi contabile şi metodologia privind folosirea lor
sunt stabilite în planul general de conturi contabile, care se elaborează şi se
aprobă de Ministerul Finanţelor62.
Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are obligaţia să efectueze
inventarierea generală a activelor şi pasivelor pe care le deţine, cel puţin o dată
pe an. De regulă, aceasta se face la sfîrşitul anului, cu ocazia încheierii
exerciţiului financiar. Regulile cu privire la modul de efectuare a inventarierii
sunt stabilite în Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin
Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/200471.

Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se constată

prezenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul întreprinderii la
data efectuării inventarierii. Procesului de inventarierii se supun bunurile:
mijloacele fixe, materia primă, materiale, produse finite, mărfuri, mijloace
băneşti etc.
Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabilirea
62 Conturile funcţionează în baza metodei contabilităţii, numită dubla înregistrare, care presupune reflectarea
dublă a fiecărei operaţiuni economice la una şi aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce
permite a controla mişcarea mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi situaţia lor la o dată oarecare (Ţurcanu
Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2004, p.47). 71
Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004, publicat
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.123-124/268 din 27.07.2004.
58
integrităţii bunurilor, verificarea modului stabilit de ţinere a evidenţei primare şi
a regulilor de păstrare. Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutile,
comenzile sistate, creanţele vechi şi neîncasate etc.
Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o comisie de
inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi membrii comisiei.
Preşedintele comisiei tot timpul este conducătorul întreprinderii ori adjunctul lui,
iar în calitate de membrii fac parte contabilul-şef, şefii de subdiviziuni,
specialişti competenţi etc. Formarea comisiei şi începerea lucrului se dispune
printr-o decizie a conducătorului întreprinderii. Decizia se înregistrează în
contabilitate, împreună cu raportul final al inventarierii. Atît preşedintele, cît şi
membrii comisiei poartă răspundere pentru corectitudinea efectuării
inventarierii.
Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori care
caracterizează activitatea economică a întreprinderii într-o anumită perioadă de
timp. În funcţie de perioada întocmirii, există rapoarte financiare trimestriale şi
anuale.
Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de
Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele prevăzute de legislaţie şi cuprind:
„Bilanţul contabil”, „Raportul privind rezultatele financiare”, „Raportul privind
fluxul mijloacelor băneşti”, „Raportul privind fluxul capitalului propriu”, nota
explicativă şi anexele respective63. Rapoartele financiare le semnează
conducătorul întreprinderii şi contabilul-şef. Ambii poartă răspundere pentru
informaţia prezentată.

CAPITOLUL 4. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

63 Grigoroi Lilia, Lazari Liliana. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-a. Chişinău: Cartier, 2005, p.213.
59
§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului
Pentru demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială
trebuie să dispună de un anumit capital, care apare din momentul fondării şi
există pînă la lichidarea societăţii. Patrimoniul prezintă suportul material al
afacerii, deoarece totalitatea valorilor material şi nemateriale care îl compun dau
posibilitate întreprinzătorului să participe la circuitul economic şi să încheie
diverse contracte întru atingerea scopului.
Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de acela al
asociaţilor sau acţionarilor şi nu poate fi confundat cu capitalul social.
Termenul de ”patrimoniu” este definit sub două aspecte: în sens
economic şi în sens juridic. În sens economic, patrimoniul desemnează
totalitatea bunurilor care constituie averea unei persoane, iar în sens juridic,
patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu un conţinut
economic, evaluate în bani, care aparţin persoanei.
Potrivit alin. (1) art. 284 al Codului civil patrimoniul este format din
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial, care aparţin
societăţii, privite ca о sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele.
Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceea el se
menţine atît pe timpul vieţii titularului său, cît şi după moartea acestuia, pînă
cînd patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal.
Patrimoniul va exista şi atunci cînd pasivul va depăşi activul, adică şi atunci cînd
datoriile vor fi mai mari decît activul. Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de
titular, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin
schimbul conţinutului său.
Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu. Aşadar, pot fi
titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot
avea drepturi şi obligaţii.
Patrimoniul societăţilor comerciale este independent de patrimonial
asociaţilor sau a acţionarilor acestor societăţi. Aceasta se exprimă prin aceea că:

60
- bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în cel al
societăţii;
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează
gajul general al creditorilor societăţii;
- obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă
de asociaţi;
- aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate priveşte numai
patrimoniul acesteia.64
În activul patrimoniului persoanei juridice pot fi evidenţiate următoarele
bunuri:
Bunurile corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile
simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art.
285 al Codului civil, bunuri corporale sunt lucrurile, adică obiectele lumii
înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă, ideală,
ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sunt: dreptul asupra
denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile
de autor, etc.
Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă,
fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu
concursul unei forţe străine. In această categorie intră banii şi titlurile de valoare,
orice alt lucru care nu este imobil.
Bunurile imobile, care, care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi
pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol. Potrivit
art.288 din Codul civil, sunt imobile terenurile, porţiunile de subsol, obiectivele
acvatice separate, plantaţiile prinse de sol prin rădăcini, clădirile, construcţiile şi
orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau
artificial, este încorporat durabil în acesta. Calitatea de imobil o păstrează şi

64 .Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 280

61
 acele materiale care, fiind separate provizoriu de un teren, sunt destinate
reamplasării în alt loc. Prin lege pot fi considerate imobile şi alte bunuri.
Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi
întreprinderea ca un complex patrimonial unic. Noţiunea de întreprindere are
două sensuri:
1. în sens juridic;
2. în sens economic.
În sens juridic prin termenul de „întreprindere” se subînţelege însăşi
subiectul de drept, inclusiv ca societate comercială.
În sens economic prin termenul „întreprindere” înţelegem complexul
patrimonial unic.
Mijloacele economice ale întreprinzătorului constituie totalitatea
activelor materiale şi băneşti care se folosesc la activitatea de întreprinzător.
Activele societăţii comerciale, la rîndul lor, se împart în active fixe şi active
circulante.
Activele fixe constituie acele bunuri materiale care iau parte la mai multe
cicluri de producţie, consumîndu-se treptat şi transferîndu-şi parţial valoarea, pe
măsura folosirii lor (utilajele, clădirile, maşinile). Acestea pot fi grupate, după
criteriul productivităţii sau al posesiunii, în active productive şi active
neproductive, în active proprii şi active închiriate.
Activele circulante sunt bunuri destinate să asigure continuitatea
producţiei şi circulaţia mărfurilor. Ele se consumă integral în fiecare ciclu de
producţie, îşi schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de
aprovizionare, producţie, desfacere.
Sursele mijloacelor economice65 reprezintă locul de unde provin ele sau
modalitatea lor de dobîndire. Astfel, mijloacele economice se clasifică în capital
propriu şi capital atras (asimilat).
Capitalul propriu provine din fondurile băneşti ale societăţii comerciale,
adică din capitalul social, din capitalul de rezervă, din alte fonduri ale ei.

65 Vonica, R.P. „Drept comercial”, Vol. 1, Bucureşti, 1997, pag. 142

62
 Capitalul atras reprezintă datoriile societăţii faţă de creditori.
Din punctul de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul societăţii
comerciale se împarte în activ şi pasiv.
Activul include totalitatea bunurilor pe care societatea comercială le are la
un anumit moment, sumele băneşti si creanţele sale.
Pasivul cuprinde valoarea tuturor datoriilor societăţii comerciale faţă de
terţi, indiferent de temeiul apariţiei.

§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii

Codul civil, în art. 285 alin. (1), dispune că bunuri sunt toate lucrurile
susceptibile aproprierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. În
sensul atribuit de legiuitor termenului "bun" din articolul nominalizat intră orice
element al activului patrimonial al persoanei, adică atît lucrurile şi animalele, cît
şi drepturile asupra lor sau, altfel spus, atît lucrurile, cît şi drepturile
patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale.
Pornind de la conţinutul art.285 CC bunul poate fi definit ca lucru, faţă de care
pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale şi care poate fi folosit în viaţa
socială, precum şi ca drept patrimonial.
Codul civil clasifică bunurile în mai multe categorii, şi anume:
1. După posibilitatea existenţei bunurilor în circuitul civil (art.286
CC):
a. bunuri care se află în circuitul civil general. Aceste
bunuri pot fi dobîndite şi înstrăinate prin acte juridice. Regula constă în
aceea, că bunurile se află în circuitul civil, prin urmare legea şi numai
legea poate să prevadă, în mod expres, excepţiile. Bunurile aflate în
circuitul civil general sunt toate bunurile alienabile, care pot fi
urmărite de creditori şi se pot dobîndi sau pierde prin prescripţie.
Conform alin.(1) art.296 CC şi bunurile din domeniul privat al statului
fac parte din cele care se află în circuitul civil;

63
 b. bunuri supuse unui regim special de circulaţie. Sunt acele
bunuri, care deşi se află în circuitul civil, au un regim special de
circulaţie, adică au o circulaţie limitată. Restricţiile care privesc
circulaţia bunurilor se pot referi la subiectele de drept, care le pot
dobîndi şi înstrăina, ori la condiţiile de încheiere a actelor juridice cu
aceste bunuri. De exemplu, au circulaţie limitată monumentele, adică
bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural;
c. bunurile care nu se află în circuitul civil. Sunt bunuri care
nu pot face obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul civil
sunt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate. Sunt scoase din circuitul
civil: lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de apropiere,
sub forma dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, cum ar fi:
aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic, platoul continental, bunurile
domeniului public în conformitate cu prevederile art. 296 alin. (4) din
Codul civil;
2. În funcţie de natura bunurilor (art.288 CC):
a. Bunurile imobile. Imobile sunt bunurile care au o aşezare fixă şi
stabilă,
cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol;
b. bunuri mobile. Sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă,
fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu
concursul unei forţe străine.
3. În funcţie de corelaţia între ele (art.292 CC):
a. bunuri principale. Acele bunuri care au o existenţă de sine stătătoare, o
destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a servi
întrebuinţării unui alt bun;
b. bunuri accesorii. Acele bunuri, destinate să servească întrebuinţării
unor
bunuri principale;

64
4. În funcţie de utilizarea lor (art.293 CC);
a. bunuri fungibile. Acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în
executarea obligaţiei (banii, mesele scaunele);
b. bunuri nefungibile. Acele bunuri care nu pot fi înlocuite unele cu altele
în executarea obligaţiei (imobilele, loturile de pămînt);
5. În funcţie de modul de determinare (art.294 CC):
a. bunuri determinate individual. Acele bunuri, care potrivit naturii
lor, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui (o casă
anumită, un lot anumit de pămînt);
b. bunuri determinate generic. Acele bunuri
care posedă semne
caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin
numărare, măsurare, cîntărire (10 mese, 5 scaune, 8 m de cablu electric, 1 tonă
de materie primă);
6. În dependenţă de faptul dacă folosirea lor obişnuită implică ori nu
înstrăinarea sau consumarea substanţei lor (art.295 CC):
a. bunuri consumptibile. Acele bunuri a căror întrebuinţare
obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Acestea
se pot folosi o singură dată (benzina, motorina);
b. bunuri neconsumptibile. Acele bunuri care pot fi
întrebuinţate continuu, fără a li se consuma substanţa, ori fără
implicarea înstrăinării
(terenurile, construcţiile, mijloacele de transport);
7. În funcţie de forma proprietăţii în care se află bunurile (art.296 CC):
a. bunuri domeniului public. Acele bunuri care aparţin
statului sau unităţilor administrativ teritoriale şi care sunt
inalienabile, insesizabile, imprescriptibile (terenurile destinate
ocrotirii naturii, parcurile naţionale);
b.bunuri domeniului privat. Acele bunuri care aparţin
persoanelor

65
fizice şi juridice, inclusiv statului şi unităţilor administrativ teritoriale, care sunt
alienabile, prescriptibile şi sesizabile.
8. În dependenţă de unitatea folosirii comune (art.297 CC):
a. bunuri simple. Acele bunuri care formează o unitate indivizibilă
şi sunt
supuse în mod natural uni regim juridic omogen;
b. bunuri complexe. Atunci cînd mai multe bunuri formează un tot
întreg care este destinat folosirii comune atribuite de natura unificării. El
este format din mai multe bunuri, sunt legate între ele, sunt destinate
folosirii comune, fiecare parte poate fi utilizat independent în acelaşi
scop.
9. Universalitatea de bunuri (art.298 CC):
a. universalitate de fapt, adică o pluralitate de bunuri corporale
omogene, considerate ca un tot întreg. Valoarea economică a acestei
universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea elementelor
constitutive;
b. universalitate de drept, adică pluralitatea de bunuri corporale şi
incorporale de orice fel care, privite împreună, sunt considerate ca un tot
întreg.
Universalitatea de drept este patrimoniul.
10. În dependenţă de faptul dacă sunt sau nu producătoare de fructe:
a. bunuri frugifere. Acele bunuri care, periodic şi fără consumarea
substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe. Doctrina juridică
evidenţiază 3 categorii de fructe: naturale, adică acelea produse de la sine, fără a
fi necesară intervenţia omului (cerealele, ierburile produse de lotul de pămînt);
industriale, acelea care se dobîndesc prin intervenţia omului; civile (numite
venituri) sunt banii şi alte produse rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană, precum chiriile, arenzile, dobînzile, dividendele;
b. bunuri nefrugifere. Acele bunuri care nu au însuşirea de a produce
fructe.

66
11. În dependenţă de modul de percepere:
a. bunuri corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile
simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art.
285 al Codului civil, bunuri corporale sunt lucrurile, adică obiectele lumii
înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
b. Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă,
ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sunt: dreptul
asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu,
drepturile de autor, etc.

§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale

Un loc deosebit în activul fiecărei societăţi comerciale îl ocupă bunurile
incorporale. Ele deţin un loc preponderent în orice societate comercială. În
categoria bunurilor incorporale se includ:
1. dreptul asupra denumirii de firmă;
2. dreptul asupra emblemei;
3. dreptul de autor;
4. drepturile asupra mărcii;
5. drepturile asupra modelelor industriale;
6. dreptul asupra clientelei şi a vadului comercial, etc.
Dreptul asupra firmei. Dacă orice persoană fizică se identifică în societate
prin nume şi prenume, societatea comercială ca persoană juridică se
individualizează prin denumire (firmă).
În acest fel, art. 66 din Codul civil prevede că persoana juridică participă
la raporturile juridice numai sub denumire proprie, prevăzută în actul de
constituire şi înscrisă în Registrul de stat.
Societatea comercială, de fapt, chiar este obligată să utilizeze denumirea,
inclusiv prescurtată, numai în expresia în care a fost înregistrată în Registrul de
stat al Persoanelor Juridice. Denumirea trebuie să figureze în toate actele emise

67
de societate, cum ar fi corespondenţa, contracte, cereri de chemare în judecată,
in caz contrar aceasta va fi impusă la achitarea plăţilor de daune-interese.
Cu ajutorul firmei societatea se identifică de alte societăţi.
Dreptul asupra emblemei. Emblema, de asemenea, este un atribut de
identificare a societăţilor comerciale. Dacă firma identifică societatea prin
denumirea sa emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un
comerciant de altul de acelaşi fel.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în măsura
în care asigură un supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire,
între societăţile comerciale care practică acelaşi gen de activitate economică.
Emblema poate conţine semne, denumiri, precum şi denumirea (firma).
Dreptul de autor este un bun incorporal care poate fi inclus în patrimoniul
societăţii comerciale în calitate de aport la capitalul social sau care poate fi
dobîndit de societate în timpul activităţii.
Din conţinutul prevederilor alin. (2) art. 1 al Legii nr. 139 din 02.07.2010
privind dreptul de autor şi drepturile conexe66, sunt protejate operele literare,
artistice şi ştiinţifice (drept de autor), interpretările, fonogramele, videogramele
şi emisiunile organizaţiilor de difuziune (drepturi conexe), precum şi alte
drepturi care sunt recunoscute în legătură cu activitatea intelectuală din
domeniul literaturii, artei şi ştiinţei.
Drepturile asupra mărcilor. Marca este semnul care face să se
deosebească produsele şi serviciile unei persoane fizice sau juridice de produsele
şi serviciile similare ale altor persoane fizice sau juridice.

Potrivit art. 5 al Legii nr. 38-XVI din 29.02.2008 privind protecţia

mărcilor67, pot constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică:
cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori,
elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma produsului sau a
ambalajului acestuia, precum şi orice combinaţii ale acestor semne, cu condiţia

66 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 191 – 193 din 01.10.2010;
67 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 99 – 101 din 06.06.2008;
77
Roşca N., Baieş S. „Dreptul Afacerilor”, Vol. 1, Chişinău – 2004, pag. 291 ;
68
ca ele să poată servi la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane
fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice
Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial. Prin clientelă se înţelege
totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi
comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor mărfuri
si servicii.
Vadul comercial se consideră un factor obiectiv, care desemnează
obişnuinţa consumatorului de a cumpăra constant produse şi servicii de la un
anumit întreprinzător. Între clientelă şi vad există o interdependenţă. Clientela
este cauza şi efectul vadului.77

Dreptul asupra modelului şi desenului industrial. Conform art.6 din

Legea nr. 161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale68, poate fi protejat în calitate de desen sau de model industrial
aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, rezultat în special
din caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale
materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în sine, dacă acesta este nou şi
are un caracter individual.
Dreptul asupra invenţiilor. În patrimoniul societăţii comerciale pot fi
incluse şi drepturile asupra invenţiilor create de salariaţii săi ori de persoane
străine în baza unor contracte de cercetări ştiinţifice, precum şi în cazul în care
un drept asupra unei invenţii a fost transmis cu titlu de aport la capitalul social.
Invenţia reprezintă o realizare dintr-un domeniu economic sau ştiinţific ce
reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut pînă atunci. Autorul
invenţiei este protejat prin brevetul de invenţie, care prezintă prin sine un titlu de
stat, eliberat de Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală.69

§4.Noţiunea şi funcţiile capitalului social

Noţiunea capitalului social. Capitalul social prezintă expresia valorică a
tuturor aporturilor în numerar şi în natură cu care participanţii la o societate
68 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 136 – 140 din 31.08.2007;
69 a se vedea Legea nr. 50-XVI din 07.03.2008 privind protecţia invenţiilor, MO al RM nr. 117-119 din
04.07.2008.
69
comercială contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a asigura
mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor
statutare. 70
Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare importanţă
pentru activitatea oricărei societăţi comerciale.
Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească, pecuniară) a
aporturilor asociaţilor societăţii, dar nicidecum totalitatea bunurilor transmise ca
aport. Astfel, spre exemplu, în cazul cînd obiectul aportului este un bun mobil
sau imobil, capitalul social include valoarea acestuia la data transmiterii. Pe
parcursul activităţii societăţii comerciale, valoarea bunurilor mobile şi imobile
transmise de asociaţi ca aport în capitalul social, poate creşte sau poate scădea ca
urmare a uzurii acestora. În aceste cazuri, capitalul social nu va oscila în
dependenţă de aceste fluctuaţii.
Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni, care, la prima vedere
ar părea că sunt identice, dat de fapt ele sunt noţiuni diferite, cum ar fi:
patrimoniu, active ale societăţii, capital propriu, capital vărsat.
a) Capitalul social şi patrimoniul. Din conţinutul alin. (1) art. 284 al
Codului civil rezultă că patrimoniul este un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu
valoare economică ce aparţine unei persoane, pe cînd capitalul social prezintă
suma valorilor bunurilor aduse de asociaţi cu titlu de aport în societatea
comercială, care servesc la formarea părţii active a patrimoniului.
Capitalul social constituie un element indispensabil al patrimoniului
societăţilor comerciale.
b) Capitalul social şi activul societăţii. Capitalul social indică valoarea
minimă a laturii active a patrimoniului societăţii, dar nu trebuie confundat cu
termenul de ”activ al societăţii”. În activul societăţii intră atît valoarea
capitalului social, cît şi activele proprii, activele luate cu titlu de împrumut,
bunurile mobile sau imobile aflate în proprietatea societăţii.
c) Capitalul social şi pasivul societăţii. Mărimea capitalului social

70 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 293

70
figurează la pasivul societăţii în raportul financiar al societăţii, adică prezintă în
sine datoria societăţii faţă de asociaţii săi. Pasivul societăţii constituie toate
datoriile societăţii faţă de creditori, inclusiv cele faţă de asociaţii săi.
d) Capitalul social şi capitalul propriu. Capitalul social constituie sursa
iniţială a capitalului propriu al fiecărei societăţi comerciale, ambele noţiuni
corespunzînd la momentul constituirii societăţii,
Odată cu demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială, pe
lîngă capitalul social şi cel de rezervă, capitalul propriu mai include şi
beneficiile obţinute şi nerepartizate.
e) Capitalul social şi capitalul vărsat. Prin termenul de „capital vărsat”
înţelegem mărimea efectivă a aportului transmis de către asociaţii societăţilor
comerciale.
Dacă la momentul constituirii societăţii comerciale se transmite mărimea
integrală a capitalului social, în acest caz putem vorbi că capitalul social
coincide cu capitalul vărsat.
Un astfel de deziderat putem deduce din conţinutul prevederilor art.112 al
Codului civil, potrivit căruia asociatul unic varsă integral aportul pînă la data
înregistrării de stat.
Potrivit alin. (3) art. 113 al aceluiaşi Cod civil la data înregistrării
societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel puţin 40
% din aportul subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.
În situaţia din speţă, dacă asociaţii transmit cu titlu de aport în capitalul social la
data înregistrării societăţii cel puţin 40% din aportul subscris, în acest caz
capitalul vărsat nu coincide cu capitalul social, capitalul social depăşind valoarea
capitalului vărsat. Capitalul social urmează să fie vărsat în proporţie de 100% în
termen de 6 luni din data înregistrării societăţii comerciale, aşa cum prevede
alin. (3) art. 112 al Codului civil.

f) Capitalul social şi capitalul de rezervă. Unii autori în literatura de

specialitate, definesc rezervele drept de bani deduse din beneficiul net al

71
persoanei juridice "puse de o parte" de către ea, pentru a acoperi creanţele
creditorilor.
Rezervele pot fi legale şi facultative.
Potrivit art. 46 al Legii privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134-XIII din
71
02.04.1997, societatea pe acţiuni formează un capital de rezervă, a cărui
mărime va fi stabilită de statut şi va constitui nu mai puţin de 10% din capitalul
social al societăţii.
Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul net pînă
la atingerea mărimii prevăzute de statutul societăţii. Volumul defalcărilor se
stabileşte de adunarea generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5%
din profitul net al societăţii. Capitalul de rezervă trebuie să fie plasat în active
cu lichiditate înaltă, care ar asigura folosirea lui în orice moment. Acesta poate fi
folosit doar pentru acoperirea pierderilor societăţii şi/sau la majorarea capitalului
ei social.
Potrivit art. 31 al Legii privind societăţile cu răspundere limitată, nr.
135XVI din 14.06.200772 societatea cu răspundere limitată este obligată să
formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social.
Dacă valoarea activelor nete ale societăţii devine mai mică decît suma
capitalului social şi capitalului de rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă
reîncep.
Rezervele legale formează fondul de rezervă sau capitalul de rezervă al
cărei valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea
constituirii lui se va prelua anual din profitul persoanei juridice minimum 5%
pînă la atingerea plafonului de o cincime din capitalul social.
Capitalul de rezervă poate fi facultativ. In Republica Moldova legislaţia în
vigoare nu reglementează pentru toate formele de persoane juridice formarea
capitalului de rezervă. Legea însă nu interzice ca prin actele de constituire să fie
stabilită o mărime mai mare a capitalului de rezervă, decît cel prevăzut de lege.

71 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38-39 din 12.06.1997

72 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 127-130 din 17.08.2007
72
 În dependenţă de tipul şi forma societăţii, mărimea capitalului social
variază.
Legislaţia nu prevede o limită minimă a capitalului social pentru
societăţile în comandită şi societăţile în nume colectiv, pe cînd pentru societăţile
cu răspundere limitată şi societăţile pe acţiuni, legislaţia reglementează
imperativ mărimea minimă a capitalului social pentru aceste societăţi.
Astfel, potrivit alin. (2) art. 21 al Legii nr. 135/2007, capitalul social al
societăţilor cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 5400 lei, iar potrivit
alin. (2) art. 40 al Legii nr. 1134/1997, capitalul social al societăţilor pe acţiuni
nu poate fi mai mic de 20000 lei.
Pentru diferite tipuri de societăţi comerciale, prin legi speciale, se
stabilesc proporţii mult mai mari ale capitalului social.
Funcţiile capitalului social. În literatura de specialitate s-au evidenţiat 3
funcţii ale capitalului social:
1. baza materială a societăţii. Fiind necesară o un punt de pornire în
calea activităţii de întreprinzător, asociaţii înzestrează societatea cu anumite
bunuri sau bani, ale căror valoare se include în capitalul social. Anume cu aceste
bunuri sau bani se începe activitatea de întreprinzător a societăţii comerciale.
2. garanţie a creditorilor societăţii. Mărimea capitalului social este un
indiciu al credibilităţii partenerilor, creditorilor şi terţilor faţă de societate. Cu cît
capitalul este mai mare, cu atît riscul fondatorilor este mai mare, iar, în legătura
cu acestea, creşte, şi încrederea potenţialilor creditori şi parteneri de afaceri.73
3. legătură dintre societate şi asociaţi. Prin intermediul capitalului social
se stabileşte legătură între societate şi asociaţii ei.
Legătura dintre societate şi asociaţi este evidentă atît la momentul
înregistrării societăţii, cît şi în timpul funcţionării acesteia sau chiar lichidării ei.
La momentul înregistrării societăţii, asociatul varsă aportul său în capitalul
social al societăţii în mărimea şi termenii prevăzuţi de legislaţie. Odată cu
obţinerea beneficiilor în dependenţă de participaţiunea fiecărui asociat, acesta va

73 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 297

73
 primi beneficiile din activitatea societăţii. În cazul lichidării societăţii, activele
societăţii, după stingerea creanţelor creditorilor, se împart între asociaţi
proporţional participaţiunilor fiecăruia.

§5. Formarea şi modificarea capitalului social

Formarea capitalului social. În calitate de aport la capitalul social pot fi
aduse mijloace băneşti, valori mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale.
Pot fi acceptate şi aporturile în numerar (în bani), precum şi aportul în natură
(bunuri aflate în circuit civil). Pentru aportul la capitalul social nu se calculează
dobînzi.
a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se consideră în bani
dacă actul de constituire nu prevede altfel. Aporturile în numerar ale persoanelor
fizice şi juridice din Republica Moldova se fac exclusiv în monedă naţională, în
lei moldoveneşti.
Aportul în bani poate fi depus, în numerar sau prin virament, la un cont
bancar provizoriu special, deschis pentru constituirea societăţii. La data
înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat trebuie să verse în numerar cel
puţin 40% din aportul subscris dacă legea sau actul de constituire nu prevede o
proporţie mai mare.
b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice bunuri aflate în
circuit civil: corporale (mobile şi imobile) şi incorporale.
Odată cu transmiterea în natură a bunurilor, acestea ies din proprietatea
asociaţilor şi intră în proprietatea societăţii, dacă actul de constituire nu prevede
altfel.
Totuşi, legislaţia în vigoare stabileşte anumite restricţii, enumerînd ce nu
pot fi transmise ca aport în natură. Potrivit alin. (11) art. 41 al Legii nr.
1134/1997, aporturi la capitalul social nu pot fi:
a) evaluarea în bani a activităţii fondatorilor pentru înfiinţarea societăţii,
precum şi a activităţii de muncă a acţionarilor care lucrează în societate;
b) obligaţiile (datoriile) fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale altor
74
persoane;
c) bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate, inclusiv produsele
activităţii intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu legislaţia;
d) bunurile aparţinînd achizitorului de acţiuni cu drept de administrare
economică sau gestionare operativă, fără acordul proprietarului acestor bunuri;
e) bunurile destinate consumului curent al populaţiei civile, bunurile a
căror circulaţie este interzisă ori limitată de actele legislative.
Aporturile în natură urmează a fi evaluate, potrivit Legii cu privire la
activitatea de evaluare, nr. 989-XV din 18.04.200274. Evaluarea este necesară
pentru a putea stabili ponderea fiecărui asociat la beneficii şi a participării la
pierderi.
Capitalul social al societăţii comerciale este divizat în participaţiuni care
aparţin fondatorilor, numite şi părţi de interes, părţi sociale sau în acţiuni, a căror
valoare are, în mod obligatoriu, expresie bănească.75

La societatea în nume colectiv şi societatea cu răspundere limitată,

aportul, în mărimea minimă de 40% din cel subscris, se transmite pînă la
înregistrarea societăţii, iar restul nu mai tîrziu de 6 luni de la data înregistrării
dacă actul de constituire nu prevede un termen mai restrîns (alin. 3 art. 112 Cod
civil).
Potrivit alin. (3) art. 139 al Codului civil, în momentul înregistrării
societăţii în comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60% din
participaţiunea la care s-a obligat, urmînd ca diferenţa să fie vărsată în termenul
stabilit în actul de constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificat de
participare eliberat de societate.
Potrivit alin. (4) art. 158 al Codului civil, la înregistrarea societăţii pe
acţiuni fondatorii sunt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pînă la
înregistrarea acesteia dacă aportul este în numerar sau în termen de 30 de zile de
la înregistrarea de stat dacă aportul este în natură.

74 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 102 din 16.07.2002

75 Roşca N. Baieş S., op. cit., pag.306
75
 Potrivit alin. (5), (6) ale art. 113 al Codului civil, în cazul în care asociatul
nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i ceară în scris
aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o lună şi avertizîndu-l că
e posibilă excluderea lui din societate. Dacă nu varsă aportul în termenul
suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii
vărsate, fapt despre care trebuie notificat.
Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea modificării mărimii capitalului
social al societăţilor comerciale.
Modificarea capitalului social. Capitalul social poate fi modificat prin
două modalităţi:
1. prin majorare;
2. prin reducere.
1. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică prin care
organul competent al societăţii decide modificarea acestuia în sensul măririi
cuantumului indicat anterior în actul de constituire şi în registru. Majorarea
capitalului social se poate efectua numai după vărsarea integrală a aporturilor
subscrise.76
Majorarea capitalului social se face prin:
1. creştere din contul activelor societăţii care depăşesc mărimea capitalului
social:
a) majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate ale societăţii.
Această operaţiunea juridică poate avea loc conform hotărîrii Adunării generale
care va decide încorporarea beneficiului nerepartizat în capitalul social al
societăţii comerciale, iar valoarea participaţiunii fiecărui asociat se va majora
proporţional.
b) majorarea capitalului social din contul unor active cu stingerea
concomitentă a unor datorii (convertirea datoriilor în acţiuni).Această
posibilitate de majorare a capitalului social este prevăzută de lit. d) alin. (2) art.
41 al Legii nr. 1134/1997, conform căruia cu titlu de aport în capitalul social al

76 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 308

76
 societăţii pe acţiuni pot fi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori. În
acest caz, datoria societăţii faţă de creditori se transformă în aport, iar creditorii
devin acţionari ai societăţii.
2. noi aporturi. În acest caz noile aporturi pot fi introduse atît de asociaţii
existenţi, cît şi de terţele persoane.
Reducerea capitalului social are loc doar cu hotărîrea organului suprem al
societăţii comerciale şi numai în condiţiile legii. Reducerea capitalului social
poate fi efectuată doar dacă această operaţiune nu ar admite micşorarea
capitalului social sub limita plafonului minim prevăzut de lege.
Legislaţia în vigoare prevede atît dreptul, cît şi obligaţia societăţii cu
răspundere limitată de a reduce capitalul social.
Astfel, potrivit alin. (2) art. 34 al Legii nr. 135/2007, dreptul societăţii cu
răspundere limitată de a reduce capitalul social se poate materializa prin:
a) reducerea proporţională a valorii nominale a tuturor părţilor sociale;
b) stingerea părţilor sociale dobîndite de societate.
Potrivit prevederilor alin. (1) art. 35 al aceleiaşi Legi nr. 135/2007
societatea cu răspundere limitată este obligată să-şi reducă capitalul social dacă:
a) la expirarea a 6 luni de la data înregistrării de stat, asociaţii nu au
vărsat integral aporturile subscrise;
b) la expirarea celui de-al doilea an şi a fiecărui an financiar următor,
valoarea activelor nete ale societăţii este mai mică decît capitalul social şi asociaţii
nu acoperă pierderile survenite.
În aceste cazuri, adunarea generală a asociaţilor este obligată să decidă
reducerea capitalului social:
a) pînă la mărimea capitalului social efectiv vărsat;
b) pînă la valoarea activelor nete determinată în conformitate cu
prevederile legale.
În cazul în care, în urma reducerii valorii activelor nete, aceasta va fi sub
cuantumul minim al capitalului social stabilit de prezenta lege, asociaţii sînt
obligaţi să lichideze societatea dacă nu vor acoperi pierderile.
77
 Hotărîrea de reducere a capitalului social trebuie să fie adusă la cunoştinţă
fiecărui creditor şi ulterior publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Dacă creditorii societăţii nu se opun reducerii, capitalul poate fi micşorat, în
cazul în care creditorii se opun, reducerea capitalului poate fi efectuată numai
după satisfacerea cerinţelor celor care se opun.
Reducerea capitalului se face prin:
1. Împărţirea efectivă a unor active între asociaţi, în cazul în care
organul supreme consideră că pentru atingerea scopurilor propuse sunt îndeajuns
active mai mici decît cele care sunt şi ia o decizie de micşorare a capitalului
social şi de împărţire a activelor neutilizate;77

2. Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active. Legea nr.

1134/1997, alin. (6) art. 39 prevede că dacă, la expirarea a 2 ani financiari
consecutivi, cu excepţia primului an financiar, valoarea activelor nete ale
societăţii, potrivit bilanţului anual al societăţii, va fi mai mică decît mărimea
capitalului social, orice acţionar al societăţii este în drept să ceară adunării
generale anuale a acţionarilor adoptarea uneia din următoarele hotărîri: a) cu
privire la reducerea capitalului social; b) cu privire la majorarea valorii activelor
nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare în
modul prevăzut de statutul societăţii; c) cu privire la dizolvarea societăţii; d) cu
privire la transformarea societăţii în altă formă juridică de organizare. Dacă
adunarea generală a acţionarilor nu a adoptat una din hotărîrile prevăzute la alin.
(6), acţionarii care au votat „pentru” hotărîrea dată au dreptul să ceară
răscumpărarea acţiunilor în conformitate cu prevederile art. 79.

77 Rusu V., Focşa Gh., op. cit., pag.78

78
 CAPITOLUL 5. SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR Persoane
fizice ca subiecte ale dreptului afacerilor

§1. Întreprinzătorii ca subiecte ale dreptului afacerilor.

Noţiuni generale. În ştiinţa dreptului se admite principiul conform căruia
numai oamenii fie individual, fie grupaţi în forme organizatorice au calitate de
subiect de drept. După cum menţionează Mircea Djuvara, “...un individ care ar
exista singur pe lume, un Adam sau Robinson izolat într-o insula, nu ar putea să
aibă drepturi şi obligaţii faţă de nimeni. Îndată ce însă doi oameni, se poate
concepe relaţia juridică, în sensul că există un drept şi o obligaţie a unuia fata de
celălalt”78.
Cele mai multe raporturi apar între persoanele fizice: cetăţeni ai statului
dat, cetăţeni ai unui stat străin, persoane fără cetăţenie (apatrizi), ca regulă,
cetăţenii unui stat pot fi subiecte ale diferitor raporturi juridice, acceptate de
către stat cu participarea persoanelor fizice, în timp ce cetăţenii străini sau
apatrizi nu întotdeauna pot participa în calitate de subiecte ale raporturilor. În
baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul participă la raporturi
juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.
Marea majoritate a subiectelor colective de drept o constituie persoanele
juridice. Noţiunea de persoana juridica este creaţia dreptului civil.
Subiectele raportului juridic, respectiv si ale activităţii de întreprinzător
nu pot fi decît oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate.
Într-o formulare generală, subiectele dreptului afacerilor sunt participanţii
la raporturile comerciale, în principal întreprinzătorii, fie ca sunt persoane

78 Boris Negru, Alina Negru, “Teoria generala a dreptului si statului”,2006, pag.449.

79
fizice, fie ca sunt persoane juridice, respectiv societăţile comerciale, care
desfăşoară activitatea de întreprinzător, adică au dobîndit prin înregistrare sau
prin alt mod stabilit de lege, calitatea de întreprinzători.
Făcînd o paralelă cu legislaţia română, subiecţi ai dreptului comercial
român sunt comercianţii, care conform art. 7 Cod comercial român, “Sunt
comercianţi acei care fac fapte de comerţ, avînd comerţul ca o profesiune
obişnuită, şi societăţile comerciale”79.

Deoarece dreptul afacerilor încorporează şi normele de drept public, au

calitatea de subiecte şi persoanele juridice de drept public care înregistrează,
autorizează, supraveghează, controlează, licenţiază persoanele care desfăşoară
activitate de întreprinzător, deţinînd în aceste raporturi o poziţie dominanta. Atît
statul cît şi autorităţile publice intervin în relaţiile economice, prin diferite
mecanisme, realizînd anumite scopuri, cum ar fi: asigurarea populaţiei cu
mărfuri, produse, şi servicii de o calitate bună, inofensive pentru viaţa şi
sănătatea ei; protecţia şi dezvoltarea concurenţei; protecţia mediului înconjurător
ţi multe altele.
Legislaţia naţională nu defineşte noţiunea de întreprinzător ca subiect de
drept, dar este des folosita, în special în Codul civil al R.M. Conform DEX-ului,
întreprinzător este acea persoană care are spirit de a acţiona, de a întreprinde
ceva, persoana care iniţiază şi se ocupă de o întreprindere, de o afacere etc. 90 În
legislaţia naţională, termenul de întreprinzător se referă la acele persoane care
desfăşoară activitatea de întreprinzător, şi se mai folosesc termenii ca :
antreprenor, întreprindere, agent economic, comerciant.
Noţiunea de întreprinzător şi antreprenor. Conform art.2 al Legii
nr.845-XII din 03.01.1992 “ cu privire la antreprenoriat si întreprinderi”,
antreprenor poate fi :orice cetăţean al Republicii Moldova care nu este îngrădit
în drepturi, în modul stabilit de prezenta lege si de alte acte legislative; orice
cetăţean străin sau apatrid, în conformitate cu legislaţia în vigoare; un grup de
cetăţeni sau apatrizi din care se constituie antreprenorul colectiv. Conform
79 Codul comercial român, ed.Tribuna, Craiova, 1994.
90
Dicţionar Enciclopedic, Ed.Cartier, 2003, pag. 469.
80
DEX-ului, expresia “antreprenor”, este de provenienţă franceză şi pune accent
pe funcţia primară a antreprenorului, adică acea persoană care conduce o
antrepriză. În sensul modern al economiei de piaţă, un antreprenor este un agent
economic care adoptă un comportament activ şi novator, care acceptă deliberat
riscuri financiare pentru a dezvolta proiecte noi. Cuvîntul “antreprenor” ar fi şi
sinonimul cuvîntului “întreprinzător”, doar că termenul antreprenor însă mai are
un sens juridic consacrat, prin care se desemnează partea contractului de
antrepriza prin care persoana se angajează să îndeplinească o lucrare pentru
clientul său, găsim în art. 931 si 946 al Codului civil din 2002, deci rezultă, că
antreprenorul este un întreprinzător, dar nu toţi întreprinzătorii sunt
antreprenori.80

Noţiunea de întreprinzător şi noţiunea de agent economic. Noţiunea de

agent economic este mult mai largă decît noţiunea de întreprinzător, ea include
în sine atît întreprinzătorii, cît şi alte subiecte, deoarece conform Codului Fiscal
al R.M: “agentul economic este acea persoană care desfăşoară activitate de
întreprinzător sau care ţine evidenţa contabilă, sau care, în genere, desfăşoară
o activitate economică”, de aici şi rezultă că evidenţa contabilă este ţinută de
mai multe persoane, chiar şi acelea care nu desfăşoară activitate de
întreprinzător, cum ar fi: notarii, avocaţii, asociaţiile obşteşti, autorităţile
publice etc., şi că activitatea economică este desfăşurată de un cerc mai larg de
persoane.
Noţiunea de întreprinzător şi comerciant. În legislaţia altor state cum ar
fi: România, Franţa se foloseşte termenul de comerciant, fiind acea persoană
fizică sau juridică ce desfăşoară activitate comercială, săvîrşind fapte de comerţ
cu caracter profesional.81 Comerciantul este acea persoană care face comerţ,
săvîrşeşte operaţiuni de vînzare-cumpărare, cu scopul de a obţine profit, adică
acel întreprinzător care desfăşoară afaceri în domeniul comerţului.
În final, putem defini noţiunea de întreprinzător, ca fiind acea persoană
fizică sau juridică ce desfăşoară legal activitate economică producătoare de venit
80 Nicolae Roşca, Sergiu Baieş, Dreptul Afacerilor, vol.1, Chişinău 2004, pag. 103.
81 Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Dreptul comercial, Editia 4, 2009 ,pag.30.
81
ca un profesionist, în permanenţă, în nume propriu, cu riscul şi sub răspunderea
patrimonială proprie cu scopul de a obţine profit.
Odată cu înregistrarea persoanei fizice în calitate de întreprinzător
individual, gospodărie ţărănească , ea dobîndeşte calitatea de întreprinzător (art.
26 Codul Civil din 2002).
O persoană fizică dobîndeşte capacitatea de a fi subiect al dreptului
afacerilor de la împlinirea vîrstei de 18 ani (art.18 al Codului civil al R.M.), deci
un minor nu poate desfăşura în nume propriu o activitate de întreprinzător.
Persoana fizică trebuie să dispună de capacitate juridica care, la rîndul său se
împarte în: capacitate de folosinţă (aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi
obligaţii civile, care apare la momentul naşterii şi încetează odată cu moartea,
art.18 al Codului civil din 2002) şi capacitate de exerciţiu (aptitudinea persoanei
de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma
personal obligaţii civile şi de a le exercita, capacitatea de exerciţiu apare la 18
ani).
Pornind de la dispoziţiile Codului civil al R.M., se permite practicarea
activităţii de întreprinzător, pînă la atingerea vîrstei de 18 ani, în trei cazuri, şi
anume: conform art.20 al Codului civil, minorul dobîndeşte prin căsătorie
capacitatea deplină de exerciţiu; atunci cînd este recunoscută capacitatea de
exerciţiu deplină minorului care a atins vîrsta de 16 ani, dar care lucrează în
baza unui contract de muncă sau cu acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor;
practica activitatea de întreprinzător.

§2. Întreprinzătorul persoană fizică

Titularul patentei de întreprinzător. Cea mai des întîlnită formă de
practicare a activităţii de întreprinzător de către persoanele fizice din Republica
Moldova este activitatea practicată în baza patentei de întreprinzător.
Conform art. 1, alin.(1), al legii nr.93-XIV din 15.07.1998 cu privire la
patenta de întreprinzător, patenta de întreprinzător este un certificat de stat

82
nominativ, ce atesta dreptul de a desfăşura genul de activitate de întreprinzător
indicat în ea în decursul a unei anumite perioade de timp.
Titular al patentei poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova cu
capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin sau apatrid, care locuieşte
permanent în Republica Moldova şi are dreptul de a desfăşura activitate de
întreprinzător, care a declarat despre intenţia sa de a procura patenta şi
corespunde cerinţelor de calificare necesară acestui gen de activitate.
Modul de eliberare a patentei si actele necesare pentru eliberarea ei.
Persoana fizică, adică solicitantul de patentă, depune cerere la inspectoratul
fiscal teritorial pe raza căruia îşi are domiciliul sau la locul de desfăşurare a
activităţii în a cărei rază de administrare solicitantul intenţionează sa-şi
desfăşoare activitatea în baza patentei, în cazul dacă în localitatea respectivă nu
este inspectorat fiscal, atunci patenta poate fi eliberată de primărie, care este
valabilă numai pe teritoriul administrat de aceasta.
Împreună cu cererea de eliberare a patentei pentru unele genuri de activitate,
solicitantul prezintă:
• copia de pe diplomă sau de pe alt act privind studiile ce confirmă nivelul de
calificare necesar desfăşurării genului de activitate solicitat;
• autorizarea autorităţii publice locale;
• actele ce confirmă achitarea contribuţiei de asigurare socială de stat pentru
întreaga perioadă solicitată de desfăşurare a activităţii în baza patentei de
întreprinzător sau actele ce confirmă scutirea de plată a contribuţiei;
• actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de transport care va fi utilizat în

activitatea de întreprinzător (act de proprietate, contract de arendă);  bonul

de plată a taxei pentru patentă.
Patenta se eliberează în decurs de 3 zile de la data depunerii cererii şi
documentelor enumerate mai sus. Patenta se eliberează pentru un singur gen de
activitate şi este valabilă numai pentru titularul ei şi nu poate fi transmisă altei
persoane. Un moment destul de important este acela că acea persoană care
desfăşoară activitatea de întreprinzător în baza patentei nu impune înregistrarea
83
de stat a acesteia şi eliberarea licenţei, de asemenea, titularul de patentă nu
prezintă dări de seama financiare şi statistice, nu ţine evidenţa contabilă şi
financiară, nu efectuează operaţii de casă şi decontări82.

Drepturile si obligaţiile titularului de patentă.

Titularul patentei de întreprinzător are dreptul:

• Să desfăşoare activitatea în baza patentei de întreprinzător pe întreg teritoriul

ţării, daca în ea nu este stabilit altfel, în cazul în care este eliberată de
primărie, atunci patenta este valabilă numai pe teritoriul din jurisdicţia
acesteia;
• De a se asocia cu alţi titulari de patente în scopul desfăşurării în comun a
activităţii de întreprinzător, în baza contractului de activitate în comun.
Titularul patentei de întreprinzător este obligat:
• să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a activităţii indicate în patentă,
normele sanitare, normele de protecţie contra incendiilor, să îndeplinească
alte cerinţe ce se referă la genul de activitate respectiv;
• să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de
autoritatea administraţiei publice locale;
• să respecte drepturile şi interesele consumatorilor;
• să afişeze patenta sau copia ei, autentificată notarial, într-un loc vizibil la
locurile unde îşi desfăşoară activitatea de întreprinzător;
• să nu comercializeze produse alcoolice şi articole din tutun. Titularul
patentei nu este în drept:
• să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător
specificate în patentă;
• să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală al cărei fondator este el sau
careva dintre membrii familiei sale.

82 Legea nr.93-XIV din 15.07.1998, cu privire la patenta de întreprinzător, M.O. din 06.08 1998.
84
 Valabilitatea patentei. Patenta conform art.7,al legii nr.93 din 15.06.1998,
se eliberează pe o durată de o lună sau, la dorinţa solicitantului, pe o durată mai
mare.
Patenta încetează în cazul în care:
• Expiră termenul pentru care a fost eliberată;
• Titularul patentei renunţă la patentă;
• Titularul patentei îşi pierde capacitatea de muncă;
• Titularul patentei a decedat;
• Titularului patentei îi sunt aplicate sancţiuni administrative;
• Transmiterea patentei către o altă persoană.
Impozitarea titularului patentei. Impunerea fiscală a titularului patentei se
efectuează sub formă de taxă de patentă, care include în sine impozitul pe venit,
taxele pentru resursele naturale, taxa pentru unităţile comerciale si/sau unităţile
de deservire socială, taxa pentru amenajarea teritoriului. Taxa patentei diferă în
dependenţă de localitatea unde se va desfăşura activitatea de întreprinzător, toate
taxele sunt prevăzute în Anexa legii nr.93/1998.
Răspunderea. Conform art.3, alin.(5) al legii nr.93/1998, titularul patentei
răspunde pentru obligaţiile aferente desfăşurării activităţii de întreprinzător pe
parcursul duratei de prescripţie stabilita de lege, indiferent de durata patentei.
Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de
întreprinzător cu tot patrimoniul său, excepţie făcînd bunurile care, potrivit
legii, nu pot fi urmărite (lista bunurilor sunt indicate în art.85 al Codului de
executare al RM). În acel caz în care titularul patentei nu-şi poate onora
obligaţiile ajunse la scadenţă, împotriva lui poate fi intentat un proces de
insolvabilitate.

§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale

Persoana fizică, în calitate de întreprinzător, poate desfăşura o activitate
economică, fiind titularul unei întreprinderi individuale. Prin întreprinzător, se
înţelege acea persoană fizică care organizează o întreprindere economică.

85
Întreprinderea economică, este activitatea economică desfăşurată în mod
organizat, permanent şi sistematic, combinînd resurse financiare, forţa de
muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţii, pe riscul
întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Întreprinderea individuală este întreprinderea organizată de un întreprinzător
persoană fizică.83
Potrivit art.13 al legii nr.845/1992, activitatea de muncă individuală are
caracterul muncii de întreprinzător şi se poate desfăşura în forma de organizare a
întreprinderii individuale.
Întreprinderea individuală este numita şi întreprindere-persoană fizică.
Întreprinderea individuală presupune activitatea de sine-stătătoare a fondatorului
şi, în opinia lui Nicolae Roşca şi Sergiu Baieş, nu pot fi implicate mai multe
persoane.
Pentru constituirea întreprinderii individuale, persoana fizică, avînd
capacitate de exerciţiu deplină întocmeşte o decizie de fondare, autentificată
notarial, pentru a oficializa intenţia fondatorului de a efectua afaceri şi de a
asigura eventualii creditori de răspundere nelimitata a fondatorului. După cum
am menţionat mai sus, actul de constituire al întreprinderii individuale poartă
denumirea de “decizie de fondare”, care la rîndul său trebuie sa conţină:
• datele de identificare ale fondatorului (numele, prenumele, data şi locul
naşterii, cetăţenia, domiciliul, numărul actului de identitate);
• denumirea de firmă a întreprinderii, conform art.14 alin.(5), al legii
nr.845/1992, în firma întreprinderii individuale trebuie să fie indicată forma
de organizare juridică a întreprinderii, adică: “întreprindere individuală”, ori
abreviat “Î.I” şi numele fondatorului (de ex: Î.I „Ardeleanu Victor”);
• sediul întreprinderii, care poate fi chiar şi domiciliul fondatorului ori un
spaţiu închiriat; nu e obligatoriu ca activitatea să se desfăşoare la sediul
întreprinderii, poate fi desfăşurat şi în alt loc;
• data fondării întreprinderii, care este data înscrierii ei în Registrul de Stat;

83 Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Bucureşti 2009, pag.71-72.

86
• datele personale ale directorului întreprinderii (numele, prenumele, data şi
locul naşterii, cetăţenia şi domiciliul).
Ceea ce ţine de înregistrarea întreprinderii se face conform legii nr.220-
XVI/2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali. Procedura de înregistrare a întreprinderii
individuale e foarte simplă, doar se depune cererea de înregistrare la Camera
Înregistrării de Stat, conform modelului aprobat de Cameră şi documentul ce
confirmă achitarea taxei de stat de înregistrare. Cererea se analizează în decurs
de 3 zile lucrătoare.
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite doar în cazul
în care:
• persoana fizică are deja o întreprindere individuală;
• persoana respectivă este lipsită de dreptul de a practica activitatea de
întreprinzător, prin hotărîrea instanţei de judecată.
În comparaţie cu persoana fizică-titular al patentei, persoana
fizicăîntreprindere individuală poate angaja salariaţi. Aceştia, producînd şi
comercializînd mărfuri, prestînd servicii, devin reprezentanţii fondatorului, îi
creează drepturi şi obligaţii, iar în cazul în care încalcă drepturile
consumatorului, răspunderea în faţa clientului o poartă fondatorul. Activitatea
întreprinzătorului individual încetează:
• la cererea întreprinzătorului individual, în caz dacă nu este dator fata de
bugetul de stat;

• prin hotărîrea instanţei de judecată;  în cazul decesului.

Activitatea întreprinzătorului individual încetează din momentul radierii
acestuia din Registrul de Stat, din propria iniţiativă se efectuează în baza cererii
de radiere.

4. Gospodăria ţărănească (de fermier)

Conform prevederilor legale şi anume art.2,alin.(1), al legii nr.1353/2000
privind gospodăriile ţărăneşti sau de fermier, gospodăria ţărănească este o
87
întreprindere individuală, bazată pe proprietate privată asupra terenurilor
agricole şi asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii,
avînd ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară,
comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole.
Reieşind din noţiune, numai gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura activitate
individuală de întreprinzător în agricultură. Ele se pot constitui şi dintr-o
singura persoană fizică.
Constituirea şi înregistrarea gospodăriilor de fermier. Gospodăria
ţărănească se constituie pe principiul liberului consimţămînt. Fondator al
gospodăriei ţărăneşti poate fi persoana fizică care a atins vîrsta de 18 ani, adică
dispune de capacitate de exerciţiu deplină, posedă teren cu drept de proprietate
privată.
Actul de constituire în baza căreia se creează gospodăria , poartă
denumirea de “declaraţie de constituire”, semnată de fondator şi de membrii
acesteia, semnăturile trebuie sa fie autentificate de notar sau secretarul
primăriei la care se înregistrează gospodăria ţărănească, în care trebuie să se
indice :
• denumirea completă şi abreviată a gospodăriei;
• sediul gospodăriei;
• datele personale ale fondatorului şi al potenţialilor membri ai ei (numele,
prenumele, locul şi data naşterii, cetăţenia şi domiciliul, informaţii
privind aflarea acestora în relaţii familiale cu fondatorul;
• numerele de înregistrare, amplasare şi suprafaţa, conform cadastrului
bunurilor imobile, a terenurilor proprietate individuală sau comună,
inclusiv a terenurilor din extravilan considerate grădini, precum şi a
terenurilor arendate;
• componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în proprietate comuna
membrilor gospodăriei.
Gospodăria se înregistrează de către fondator la primăria unităţii
administrativ-teritoriale de nivelul întîi în a cărei hotar el deţine teren, dar în
88
cazul în care fondatorul deţine terenuri amplasate în hotarele a mai multor unităţi
administrativ-teritoriale de nivelul întîi, atunci cererea de înregistrare se prezintă
primăriei alese de fondator.
Actele necesare înregistrării gospodăriei ţărăneşti (de fermier):
• declaraţia de constituire;
• copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de proprietate privată al
fondatorului şi al potenţialilor membri ai gospodăriei ţărăneşti;
• copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz, autentificate
de secretarul primăriei;
• bonul de plată, pe contul primăriei, a taxei de înregistrare a gospodăriei.
Din ziua înregistrării in Registrul gospodăriilor ţărăneşti, care este ţinut de
primărie, gospodăria ţărănească este în drept să-şi înceapă activitatea.
Conducerea gospodăriei ţărăneşti. Fondatorul gospodăriei ţărăneşti este
conducătorul gospodăriei, iar în cazul eliberării fondatorului din funcţie, unul
dintre membri care a atins vîrsta de 18 ani şi are capacitate de exerciţiu deplină,
ales de ceilalţi membri ai gospodăriei.
Conducătorul gospodăriei ţărăneşti are următoarele atribuţii:
1. reprezintă gospodăria în instanţa de judecată, în relaţiile cu alte
autorităţi publice, precum şi cu persoane fizice şi juridice;
2. organizează activitatea gospodăriei;
3. angajează şi eliberează lucrători;
4. efectuează, în numele gospodăriei, tranzacţii, eliberează procuri
pentru efectuarea de tranzacţii;
5. stabileşte politica de evidenţă în gospodărie, asigură evidenţa
contabilă şi prezintă rapoarte în conformitate cu legislaţia;
6. asigură predarea în arhivă a documentelor de plată a salariilor şi a
contribuţiilor de asigurări sociale de stat.
Membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, pot fi persoanele
apte de muncă: soţia (soţul), părinţii, copiii (inclusiv adoptivi), surori, fraţi,

89
nepoţii care au atins vîrsta de 16 ani, precum şi alte persoane care sunt membri
ai familiei respective.
Acelea persoane, care lucrează în bază de contract nu sunt considerate
membri ai gospodăriei ţărăneşti.
Membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară nelimitată pentru
obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor, gospodăria ţărănească nu poarta
răspundere pentru obligaţiile personale ale membrilor ei.
Reorganizarea şi lichidarea. Gospodăriile ţărăneşti în conformitate cu
prevederile legale pot fi reorganizate prin hotărîrea membrilor ei sau a instanţei
judecătoreşti.
Lichidarea de asemenea are loc prin hotărîrea membrilor ei sau a instanţei
judecătoreşti95.

95
Art.26-27 al legii nr .1353/2000, privind gospodăriile ţărăneşti, M.O. al R.Moldova nr.14-15/52 din
08.02.2001
CAPITOLUL 6. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ

Conform legislaţiei Republicii Moldova, persoanele juridice cu scop
lucrativ sunt: societăţile comerciale84, întreprinderile de stat, întreprinderile
municipale, cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător. Ele
sunt create cu scopul de a aduce cît mai multe venituri fondatorilor lor. Cele mai
multe venituri aduc societăţile comerciale, în care fondatorii investesc sume
mari, după care cîştigurile le împart între ei cu titlu de dividende. Acelaşi scop,
în principiu, îl urmăresc şi membrii cooperativelor.
Prin intermediul persoanelor juridice cu scop lucrativ se desfăşoară
majoritatea activităţilor de întreprinzător. Ele produc mărfuri, execută lucrări,
prestează servicii, contribuie la bunăstarea cetăţenilor şi la dezvoltarea
economică a ţării.

84 Aşa cum vom vedea mai departe, societăţi comerciale în Republica Moldova sunt în număr de patru:
societatea cu răspundere limitată (S.R.L.), societatea pe acţiuni (S.A.), societatea în nume colectiv (S.N.C.) şi
societatea în comandită (S.C.).
90
 Persoanele juridice cu scop lucrativ i-au naştere din momentul înregistrării
în Registrul de stat al persoanelor juridice, care se află la Camera Înregistrării
de Stat. Ca dovadă a înregistrării persoanei juridice, organul de stat eliberează un
certificat de înregistrare.
Adeseori, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite şi persoane
juridice cu scop comercial, sau mai simplu - întreprinderi, deoarece obiectivul
lor principal se bazează pe cîştigurile băneşti. Dimpotrivă, în cazul persoanelor
juridice fără scop lucrativ, cum sunt instituţiile, fundaţiile, asociaţiile, partidele
politice, organizaţiile religioase etc., nu se urmăreşte obţinerea veniturilor, ci
promovarea unor valori culturale, educative, religioase, organizarea de concerte,
acte de binefacere ş.a.
În general, definiţia persoanei juridice este dată de Codul civil al R.M.
(art.55 alin.(1)), ca fiind organizaţia ce are un patrimoniu distinct şi răspunde
pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite
în nume propriu drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume
obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.

§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ

Persoanele juridice cu scop lucrativ se clasifică în: a) societăţi comerciale;
b) întreprinderi de stat şi municipale; c) cooperative de producţie şi de
întreprinzător; d) uniuni de persoane juridice.
a) Societăţile comerciale. Sunt constituite pentru desfăşurarea activităţii de
întreprinzător, obţinerii de beneficii şi împărţirii lor cu titlu de dividend între
asociaţi. De aici şi definiţia adusă societăţii comerciale: persoană juridică
fondată în baza actului de constituire prin care asociaţii convin să pună în
comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de întreprinzător în scopul
obţinerii şi împărţirii de beneficii85. În total, societăţile comerciale sunt în număr

85 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău:
Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007, p.324-325.
91
de patru: societatea cu răspunderea limitată (SRL), societatea pe acţiuni (SA),
societatea în nume colectiv (SNC) şi societatea în comandită (SC).
Legislaţia în domeniul societăţilor comerciale este alcătuită din Codul civil
şi legi speciale, cum sunt: Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată
nr.135/200786 şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/199787.
Anumite reglementări sunt prevăzute în Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi nr.845/199288.

Dintre ele, cea mai solicitată este societatea cu răspunderea limitată.

Conform datelor furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la data de 01 martie
2011 erau înregistrate 73.876 SRL-uri89. Numărul lor atît de mare se explică prin
comoditate pe care o prezintă societăţile cu răspundere limitată. În primul rînd se
înregistrează uşor, iar în al doilea rînd, prezintă puţine formalităţi în procesul de
lucru. Pot fi fondate de o singură persoană, iar suma minimă cerută de lege, ce
trebuie depusă în capitalul social pentru începerea activităţii este de 5400 lei.
În ce priveşte societăţile pe acţiuni, cooperativele şi întreprinderile (de stat
şi municipale), numărul lor este relativ mic comparativ cu statistica generală, ele
reprezentînd 3% (societăţile pe acţiuni), 3% (cooperativele) şi 1%
(întreprinderile de stat şi municipale) din numărul total de agenţi economici care
activează în Republica Moldova. Cu referire la societăţile pe acţiuni, este faptul
că ele sunt cele mai mari întreprinderi din republică, al căror capital social
adeseori depăşeşte suma de un milion de lei, de exemplu, S.A. „Victoriabank”,
S.A. „Moldtelecom”, S.A. „Bucuria”, S.A. „Franzeluţa” etc. Capitalul lor este
exprimat în bani, apoi banii sunt exprimaţi în acţiuni. Fondatorii societăţii pe
acţiuni decid cît va valora o acţiune 90. Mai apoi, toate operaţiunile de mărire sau
de micşorare a capitalului social se efectuează prin intermediul acţiunilor91.
86 Legea nr.135-XVI din 14.06.2007 cu privire la societăţile cu răspundere limitată, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.127-130/548 din 17.08.2007.
87 Legea nr.1134-XIII din 02.04.97 cu privire la societăţile pe acţiuni, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.1-4/1 din 01.01.2008.
88 Legea nr.845-XII din 03.01.92 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.2/33 din 28.02.1994.
89 Ceea ce reprezintă 47% dintre toate persoanele juridice înregistrate până la această dată la Camera Înregistrării de Stat.
90 Ulterior, acţiunile se vor înregistra la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special.
91 De exemplu, acţionarul Vasile Macovei ştie că are 3 acţiuni în capitalul social al S.A. „Bebeluş”, iar fiecare acţiune
valorează 9500 lei. Efectuând un mic calcul, vedem că în total, Vasile Macovei deţine în capitalul social al întreprinderii
92
 Mai puţin solicitate în activitatea de întreprinzător sunt societăţile în nume
colectiv şi societăţile în comandită104. La societatea în nume colectiv, numărul
asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau
juridice. Asociaţii sunt obligaţi să desfăşoare împreună activitatea de
întreprinzător în numele societăţii, iar în caz de pierderi, să răspundă solidar şi
nelimitat pentru datoriile acesteia.
Într-o societate în comandită la fel trebuie să existe cel puţin două
persoane, una fiind numită comanditat, iar cealaltă - comanditar. Deosebirea
între ele este următoarea: comanditaţii desfăşoară activitatea de întreprinzător în
numele societăţii şi răspund nelimitat pentru datoriile societăţii 92, în timp ce
comanditarii sunt consideraţi a fi finanţatori, ei nu participă la activitatea de
întreprinzător a societăţii şi suportă riscul pierderilor ce rezultă din activitatea
societăţii doar în limita aportului depus.
b) Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale. Întreprinderea
de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în întregime statului.
Cu alte cuvinte, întreprinderea de stat este creată de către Guvern, cu banii
preluaţi din bugetul de stat, iar veniturile care rezultă din activitatea acesteia se
întorc în bugetul de stat. Cu toate acestea, întreprinderea de stat este o persoană
juridică de drept privat, dar nu de drept public, cum s-ar părea la prima vedere.
Întreprinderea de stat este fondată şi îşi desfăşoară activitatea în baza Legii
cu privire la întreprinderea de stat nr.146/199493, precum şi altor acte
normative. Cele mai importante documente ale întreprinderii sunt decizia
fondatorului privind înfiinţarea ei, precum şi statutul întreprinderii 94. Ea poate

28500 lei, iar la finele anului financiar, el are dreptul să solicite şi să primească dividende din câştigurile avute de
întreprindere. 104 Numărul lor este de câteva sute.
92 Am putea face o legătură între asociatul societăţii în nume colectiv şi comanditatul societăţii în comandită. Ambii
participă cu ceva (bani, valori materiale) la formarea capitalului social şi sunt obligaţi conform legii să desfăşoare în numele
organizaţiei activitatea de întreprinzător (adică să lucreze în cadrul organizaţiei). La fel, în caz de datorii şi pierderi
financiare, asociaţii vor răspunde nelimitat (adică din propriul lor buzunar, cu averea personală) şi solidar (împreună, „mână
de la mână”) pentru a acoperi cheltuielile. Pe când comanditarul se asemănă cu fondatorul unei societăţi cu răspundere
limitată. El depune aportul în capitalul social şi aşteaptă sfârşitul anului financiar pentru a-şi lua câştigurile (dividendele). În
caz de pierderi, el va suporta cheltuielile numai în limita aportului pe care la depus (din averea personală nu va răspunde cu
nimic).
93 Legea nr.146-XIII din 16.06.94 cu privire la întreprinderea de stat, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.2/9 din 25.08.1994.
94 Statutul-model al întreprinderii de stat se aprobă de Guvern.
93
 practica orice genuri de activitate prevăzute în statut, cu excepţia celor interzise
de lege.
Spre deosebirea de întreprinderile de stat, întreprinderile municipale sunt
fondate de către primării, cu alocarea banilor din bugetul local. Întreprinderile
municipale pot fi create de primăriile municipiilor Chişinău, Bălţi, Cahul, de
primăriile oraşelor centre raionale, precum şi de cele din sate. Problema însă este
că primăriile din sate nu dispun de banii necesari pentru a fonda astfel de
întreprinderi, de aceea, cele mai multe întreprinderi municipale sunt fondate şi
activează în raza municipiului Chişinău, unde este concentrată 70% din industria
Republicii Moldova95.

c) Cooperativele de producţie şi de întreprinzător. Cooperativa este

întreprindere aducătoare de profit, care dispune de patrimoniu propriu şi are
conturi bancare. Reglementarea cooperativelor o găsim în Legea privind
cooperativele de întreprinzător nr.73/200196 şi în Legea privind cooperativele de
producţie nr.1007/200297.

Cooperativa de producţie este o persoană juridică înfiinţată de cel puţin 5

persoane fizice, în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie, bazată
preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cotele de participare
depuse de aceştia. Membri ai cooperativei pot fi numai persoanele fizice care au
împlinit vîrsta de 16 ani şi au depus pe contul cooperativei cota lor de
participare, exprimată în bani ori bunuri.
Cooperativa de întreprinzător este o persoană juridică alcătuită din cel
puţin 5 membri, care pot fi atît persoane fizice, cît şi juridice. Dacă numărul
membrilor cooperativei de întreprinzător se reduce sub limita stabilită, atunci
cooperativa este obligată cît mai urgent să-şi refacă numărul de membri, să se
reorganizeze sub o altă formă (SRL, de exemplu) ori să se lichideze.
d) Uniunile de persoane juridice. Acestea sunt: grupa financiar-
95 Ca exemplu de întreprindere municipală avem: Î.M. „Regia transport electric” în subordinea căreia se află toate
troleibuzele din capitală.
96 Legea nr.73-XV din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.49-50/237 din 03.05.2001.
97 Legea nr.1007-XV din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.71-73/575 din 06.06.2002.
94
industrială, holdingul, concernul, trustul.
Grupa financiar-industrială este un ansamblu de persoane juridice,
înregistrat de autoritatea de stat abilitată, care, în baza contractului, şi-au asociat
activele materiale şi nemateriale, şi funcţionează ca subiecţi cu drepturi egale ai
activităţii de întreprinzător în scopul realizării proiectelor şi programelor de
investiţie pe care le au98.
Principalul scop al grupei financiar-industriale este unirea eforturilor
întreprinderilor care activează într-un domeniu complex pentru a produce
mărfuri de calitate, a majora volumul producţiei şi a ridica eficienţa activităţii
tuturor membrilor99. Membri ai grupei financiar-industriale trebuie să fie
organizaţii ce funcţionează în sfera producţiei de mărfuri şi servicii, bănci sau
alte instituţii financiare. Fondarea grupei financiar-industriale se face în baza
contractului de constituire.
Înregistrarea grupei financiar-industriale se face la Camera Înregistrării de
Stat. Răspunderea pentru acţiunile grupei financiar-industriale o poartă
compania centrală care îndeplineşte următoarele atribuţii: a) reprezintă membrii
grupei financiar-industriale în raporturile legate de activitatea grupei; b) exercită
conducerea curentă a activităţii grupei financiar-industriale; c) întocmeşte
raportul financiar consolidat al grupei financiar-industriale, în baza rapoartelor
membrilor grupei, iar la finele anului prezintă darea de seamă despre activitatea
grupei financiar-industriale.

Holdingul este considerată persoana juridică, în componenţa activelor

căreia intră pachetele de acţiuni (cote) de control ale altor persoane juridice şi
care efectuează controlul asupra acestora din urmă. Holdingul se creează pentru
a sprijini colaborarea dintre persoanele juridice în procesul de producţie,
activitatea investiţională şi alte genuri de activitate. Există mai multe feluri de
holding: holding simplu - se ocupă în întregime cu activitatea de control şi

98 (art.4) Legea nr.1418 din 14.12.2000 cu privire la grupele financiar-industriale, publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.27-28/90 din 06.03.2001.
99 Grupuri financiar-industriale în republică sunt: „DAAC-Hermes” SA, „Ascom-Grup” SA, „Raiffeisen
Leasing Moldova” SRL ş.a.
95
administrare; holding mixt - în competenţa căruia, în afară de funcţiile de control
şi administrare, este şi activitatea de întreprinzător; holding de stat - atunci cînd
peste 50% din suma capitalului social aparţine statului100.
În anumite situaţii, holdingul poate avea o influenţă negativă asupra
economiei naţionale dacă, direct sau indirect, controlează întreprinderi care deţin
o situaţie dominantă sau chiar monopolul producerii sau comercializării unui
anumit produs pe piaţa ţării, devenind astfel monopolist 101. Din acest motiv,
crearea holdingurilor nu se admite în sferele de activitate importante pentru ţară,
cum sunt: agricultura, comerţul cu mărfuri de orice fel, alimentaţia publică,
deservirea socială a populaţiei, transportul în trafic naţional.
Capitalul societăţii de tip holding se compune din mijloacele transmise de
fondatorii săi. El este, de regulă, mult mai mic decît capitalurile însumate ale
societăţilor controlate. Constituirea unui holding facilitează achiziţionarea
societăţilor mici şi mijlocii, aflate în sfera sa de control 102. Ca exemplu de
holdinguri pe piaţa Republicii Moldova avem: Holdingul Elita 5 Group, care
activează din anul 1993, fiind specializat în construcţia de complexe locative, de
producţie, administrative şi comerciale; Holdingul Euronova Media Grup, ce
activează pe piaţa mass-media, din care face parte şi postul de radio Vocea
Basarabiei.
Concernul este o societate comercială de mari proporţii, creată de către
germani, formată prin reuniunea mai multor societăţi comerciale de proporţii
reduse, sub o conducere unică realizată de o societate dominantă, de care toate
celelalte sunt dependente103.

100 (pct.4) Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.550 din
26.07.1994, publicat în Monitorul Oficial nr.002 din 02.09.1994.
101 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004,
p.284.
102 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”,
Chişinău, 2007, p.198.
103 Pe piaţa Republicii Moldova avem mai multe concerne: S.A. Concernul „Moldova-Gaz”, Concernul
Republican de Producţie al Industriei Materialelor de Construcţie „INMACOM”, Concernul „Regional
Construct” ce activează în sfera construcţiilor ş.a. În plan internaţional sunt bine cunoscute concernele „BMW”,
„General Motors”, „Gazprom”, „Südzucker” etc. 117 Vezi art.120 din Codul civil, singurul articol dedicat
concernului din legislaţia naţională.
96
 Se consideră că formează un concern: a) întreprinderile între care există un
contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte
întreprinderi; b) situaţia cînd o întreprindere se obligă să verse întregul ei venit
unei alte întreprinderi; c) situaţia în care o întreprindere este incorporată în
alta117.

Trustul este o creaţie legislativă provenită din dreptul englez şi american.

Reuneşte mai multe societăţi (industriale, comerciale, mass-media etc.) sub o
conducere unică, cu scopul de a asigura monopolul asupra unui produs sau a
unui sector. Numărul de fondatori şi beneficiari ai trustului este nelimitat.
Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa din
societăţile care-l formează prin concentrarea şi monopolizarea producţiei 104. Ca
exemplu de trust în plan naţional avem Jurnal Trust Media, din care face parte
postul de televiziune - Jurnal TV, de radio - Jurnal FM, ziarul - Jurnal de
Chişinău etc.

§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ

Din definiţia de mai sus dată persoanei juridice se desprind elementele
acesteia: organizare, patrimoniu şi scop.
Organizare proprie. Prin organizare se înţelege structura persoanei
juridice. O persoană juridică există numai dacă are o structură internă proprie
care presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii: organ suprem
(principal) şi organ executiv105. Persoanele juridice mai complexe pot avea şi alte
organe obligatorii, cum ar fi consiliul societăţii, comisia de cenzori etc.
Patrimoniul propriu. Toate bunurile persoanei juridice fac parte
componentă din patrimoniul ei. Iniţial, acesta se constituie din bunurile
transmise cu titlu de aport la capitalul social, suplimentîndu-se cu bunurile
dobîndite de societate în procesul activităţii 106. Mai simplu vorbind, patrimoniu
104 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”,
Chişinău, 2007, p.196.
105 Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în legislaţia Republicii Moldova. Editura
Cartdidact, Chişinău, 2001, p.75.
106 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a.
Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007, p.314.
97
înseamnă toate bunurile pe care le deţine persoana juridică 107. Acesta este sensul
economic al cuvîntului patrimoniu.
Pe lîngă înţelesul economic, mai există şi înţelesul juridic al patrimoniului.
Din punct de vedere juridic, patrimoniu cuprinde totalitatea de drepturi şi
obligaţii exprimate în bani şi alte valori materiale. Drepturile reprezintă latură
activă a patrimoniului (cîştigurile), iar obligaţiile - latură pasivă (datoriile). În
mod ideal, activele persoanei juridice trebuie tot timpul să fie mai mari decît
pasivele. Dacă o persoană juridică are multe datorii şi nu le poate acoperi,
spunem că pasivele ei depăşesc activele şi asupra acestei persoanei juridice
poate fi intentat un proces de insolvabilitate.
Scopul propriu. Scopul persoanei juridice se reflectă în activitatea
desfăşurată de ea. Potrivit Codului civil (art.59 alin.(2)), persoanele juridice pot
avea scop lucrativ (comercial) sau scop nelucrativ (necomercial). De regulă,
scopul exprimă interesul fiecărui membru fondator al persoanei juridice de a
obţine beneficii (cîştiguri, profituri, venituri) din operaţiunile efectuate de
persoana juridică.
Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate
neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire. De
exemplu, dacă în actul de constituire al SRL „Pomuşoare” au fost prevăzute mai
multe activităţi legate de obţinerea şi comercializarea fructelor, aceasta cu nimic
nu împiedică ca SRL „Pomuşoare” să facă şi altceva, ce are tangenţe cu fructele,
cum ar fi de exemplu, producerea vaselor din sticlă folosite la conservarea
fructelor etc. Important este ca noul gen de activitate să nu necesite prezenţa
unei licenţe.

107 La momentul constituirii persoanei juridice, noţiunea de patrimoniu coincide cu noţiunea de capital social.
Toate aporturile pe care le aduc membrii fondatori se exprimă în mijloace băneşti (în lei), indiferent de faptul
dacă cineva a depus ca aport o maşină, altcineva valută străină, iar al treilea o construcţie. Toate aceste valori
materiale se exprimă în lei moldoveneşti (în baza unui act de evaluarea a costului pentru aceste bunuri), iar cifra
obţinută se înscrie în actul de constituire, respectiv va figura în Registrul de stat al persoanelor juridice, ţinut de
Camera Înregistrării de Stat. Ulterior, patrimoniul persoanei juridice va creşte, afacerile vor progresa, astfel încât
valoarea bunurilor din patrimoniu va fi mai mare, dar suma capitalului social înscrisă iniţial în actul de
constituire, va rămâne neschimbată.
98
§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ
Conducerea de zi cu zi a persoanei juridice este realizată prin intermediul
organelor ei de conducere. Organul suprem de conducere al persoanei juridice
este Adunarea generală a fondatorilor108. Asociaţii pot fi convocaţi în adunări
generale ordinare şi extraordinare. Prin actul de constituire se poate stabili şi
votare prin corespondenţă. În acest caz, actul de constituire trebuie să prevadă şi
procedura de votare prin corespondenţă, care include, în special, modalitatea de
informare a fondatorilor cu privire la chestiunile supuse votării, la procedura de
modificare a acestora, expedierea informaţiei şi a documentelor necesare,
termenul de încheiere a procedurii de votare şi termenul de informare a
fondatorilor despre rezultatul votării.
Competenţa Adunării generale a fondatorilor. De competenţa exclusivă a
adunării generale a asociaţilor ţin: a) modificarea şi completarea actului de
constituire, inclusiv adoptarea lui într-o nouă redacţie; b) modificarea
cuantumului capitalului social; c) desemnarea membrilor consiliului persoanei
juridice şi a cenzorului, eliberarea înainte de termen a acestora; d) aprobarea
dărilor de seamă, a rapoartelor cenzorului sau a avizelor auditorului
independent; g) aprobarea bilanţului contabil anual; h) adoptarea hotărîrii
privind repartizarea între fondatori a beneficiului; i) adoptarea hotărîrii privind
reorganizarea persoanei juridice şi aprobarea planului de reorganizare; j)
adoptarea hotărîrii de lichidare a persoanei juridice, numirea lichidatorului şi
aprobarea bilanţului de lichidare; k) stabilirea salariului pentru lucrătorii
persoanei juridice; m) aprobarea în prealabil a încheierii contractelor; n)
înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor persoanei juridice; o) aprobarea fondării
altor persoane juridice.
Dacă actul de constituire nu prevede altfel, de competenţa adunării generale
a fondatorilor ţine: a) numirea şi eliberarea înainte de termen a
administratorului; b) aprobarea dării de seamă anuale şi evaluarea activităţii

108 Cuvântul „fondator” este folosit într-un sens larg. De aceia denumirea organului de conducere al persoanei
juridice va fi puţin diferită, în funcţie de tipul persoanei juridice. Spre exemplu, la societatea cu răspundere
limitată, avem Adunarea generală a asociaţilor; în cazul societăţii pe acţiuni – Adunarea generală a acţionarilor
etc.
99
administratorului; c) urmărirea pe cale judiciară a administratorului pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice; e) aprobarea planului de afaceri al
persoanei juridice; f) aprobarea regulamentelor interne ş.a.
Adunarea generală ordinară şi extraordinară. După cum s-a menţionat,
Adunarea generală a fondatorilor este de două feluri, ordinară şi extraordinară.
Fondatorii persoanei juridice se convoacă de către administrator în adunări
generale ordinare cel puţin o dată pe an. Data şi locul desfăşurării acesteia o
stabileşte la fel administratorul. Neconvocarea adunării generale ordinare în
termenul stabilit constituie temei pentru eliberarea din funcţie a
administratorului.
În ce priveşte Adunarea generală extraordinară, convocarea acesteia se
face în cazurile determinate de actul de constituire ori atunci cînd o cer
interesele persoanei juridice. Din momentul luării hotărîrii de convocare,
administratorul este obligat să expedieze fiecărui asociat hotărîrea de convocare,
informaţia şi documentele necesare. Aceeaşi obligaţie o au fondatorii şi
cenzorul, în cazul în care aceştia convoacă adunarea generală. Înştiinţarea
privind convocarea adunării generale se transmite fondatorilor prin scrisoare
recomandată.
Ordinea de zi, modificarea şi completarea ei. Administratorul decide
asupra chestiunilor incluse în ordinea de zi a adunării generale, ţinînd cont de
cerinţele legii şi ale actului de constituire. Fiecare fondator este în drept să
includă în ordinea de zi a adunării generale chestiunile care nu au fost incluse de
administrator. Modificările şi completările ordinii de zi trebuie să fie aduse la
cunoştinţa membrilor fondatori la fel, prin scrisoare recomandată.
Adunarea generală se ţine în ziua, la ora şi în locul indicate în hotărîrea de
convocare. Şedinţa va fi deschisă şi prezidată de către administrator sau de către
una dintre persoanele care au convocat adunarea generală. În timpul şedinţei se
întocmeşte un proces-verbal, care, în mod obligatoriu, reflectă luările de cuvînt
şi rezultatul votării fiecărei chestiuni de pe ordinea de zi. Mai apoi,
proceseleverbale se predau spre păstrare administratorului, iar membrii fondatori
100
au dreptul să ia copii de pe ele. Hotărîrile adunării generale sunt obligatorii
pentru întreaga conducere a persoanei juridice.
O situaţie cu totul interesantă avem în cazul persoanei juridice cu un singur
fondator. În acest caz, membru fondator are drepturile şi obligaţiile ce-i revin
adunării generale. Cu alte cuvinte, el este în acelaşi timp şi adunare generală, dar
şi administrator. Toate deciziile sale se întocmesc în scris.
Un rol important revine organului executiv. Acesta este alcătuit dintr-o
singură persoană sau din mai multe persoane. În primul caz, organul executiv va
fi unipersonal, iar în al doilea caz - colegial. Pentru activitatea lor, membrii
organului executiv primesc salariu conform regulilor stabilite de Codul muncii al
R.M. Organul executiv este condus de directorul general, care este ajutat de
unul sau mai mulţi directori adjuncţi109. Directorul general, adjuncţii lui, precum
şi ceilalţi membri din organul executiv sunt aleşi de către Adunarea generală a
fondatorilor.
Al treilea organ de conducere al persoanei juridice este organul de control,
numit şi cenzorul. La persoanele juridice cu un număr mic de fondatori,
desemnarea cenzorului nu este obligatorie. Fondatorii pot verifica personal
eficienţa administrării. În cazul societăţii cu răspundere limitată, dacă aceasta are
mai mult de 15 asociaţi, atunci este obligată să numească cenzori.
Persoana juridică poate avea un singur cenzor sau mai mulţi - comisia de
cenzori. În cadrul comisiei de cenzori numărul de cenzori este tot timpul impar
(de regulă, 3, 5, 7 etc.). Cenzorii sunt obligaţi să controleze activitatea
economico-financiară a persoanei juridice la finele anului, să verifice rapoartele
financiare şi să efectueze inventarierea bunurilor 110. După fiecare control

109 Cuvintele administrator, director, manager - au acelaşi înţeles (sunt sinonime).

110 Trebuie de reţinut că cenzorul (comisia de cenzori sau auditorul desemnat) nu are nimic comun cu controalele
obligatorii pe care autorităţile publice le pot organiza. Cenzorul efectuează un control intern asupra activităţii întreprinderii
pentru a informa adunarea generală despre modul în care administratorul îşi îndeplineşte obligaţiile. Or, ceea ce este legal din
punctul de vedere al dreptului fiscal poate să nu fie legal din punctul de vedere al dreptului corporativ. De exemplu, un
imobil dat în locaţiune (arendă) la un preţ mai redus decât preţurile existente pe piaţă nu este un act ilegal din punctul de
vedere al dreptului fiscal. Din punctul de vedere al dreptului corporativ însă, administratorul poate fi bănuit că nu îşi
onorează pe deplin obligaţia de a gestiona eficient afacerea (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga.
Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată. - Chişinău: Î.S.F.E.-P.
„Tipografia Centrală”, 2009, p.158).
101
efectuat se întocmeşte un raport care se prezintă în faţa Adunării generale a
fondatorilor.
Activitatea cenzorului este remunerată. Termenul maxim pentru care
cenzorul se desemnează este de 3 ani, existînd posibilitatea de a fi reales. Legea
stabileşte că cenzorul poate fi revocat oricînd din funcţie. Nu poate avea
calitatea de cenzor persoana care deţine funcţia de director general (sau de
director adjunct), nici soţul, rudele sau afinii acestuia de pînă la gradul al IV-lea
inclusiv. Logica acestei interdicţii este că „nimeni nu se poate controla pe sine
însuşi”.

§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ

În funcţie de felul lor, persoanele juridice cu scop lucrativ pot fi fondate de
o singură persoană ori de mai multe persoane. De exemplu, la societatea pe
acţiuni numărul minim de fondatori poate fi unul, pe cînd societatea în nume
colectiv poate fi fondată de cel puţin două persoane.
Constituirea persoanei juridice cu scop lucrativ începe de la actul de
constituire. Acesta reprezintă un document, pe care îl semnează toţi fondatorii şi
exprimă voinţa acestora de a înfiinţa o persoană juridică. În actul de constituire
sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile părţilor, organele de conducere şi control
ale persoanei juridice, atribuţiile acestor organe, mărimea capitalului social,
precum şi alte prevederi importante.
În continuare, actul de constituire trebuie înregistrat conform legii. Organul
de stat care se ocupă de înregistrarea persoanelor juridice cu scop lucrativ este
Camera Înregistrării de Stat, care dispune de oficii teritoriale amplasate în toate
oraşele din republică.
Oficiile teritoriale sunt conduse de registratori. Aceştia verifică actele
aduse de fondatori pentru înregistrarea persoanei juridice. Registratorul preia
actele prezentate, le verifică legalitatea, îndeplineşte formalităţile de înregistrare
şi, în cel mult 15 zile, emite o decizie prin care acceptă înregistrarea persoanei
juridice ori respinge cererea de înregistrare.

102
 La înregistrare, persoanei juridice i se atribuie un număr. Acest număr de
înregistrare, alături de denumire, sediul, telefon ş.a., identifică persoana juridică
în circuitul civil şi se înscrie în Registrul de stat al persoanelor juridice. Din
momentul înregistrării, persoana juridică este în drept să înceapă activitatea
propriu-zisă. Ca dovadă a faptului că persoana juridică a fost cu adevărat
înregistrată, se eliberează un certificat de înregistrare. Orice modificări care
survin în actele de constituire ale persoanei juridice, trebuie comunicate imediat
la Camera Înregistrării de Stat, altfel persoana juridică riscă să plătească
amendă.
Actul de constituire al societăţii va cuprinde: a) numele şi prenumele, data
şi locul naşterii, domiciliul, cetăţenia şi alte date din actul de identitate al
fondatorului persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea (ţara de
înregistrare), numărul de înregistrare de stat ale fondatorului persoană juridică;
b) denumirea persoanei juridice; c) obiectul de activitate; d) mărimea capitalului
social; e) termenul de vărsare a lui; f) sediul persoanei juridice; g) structura,
atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale
persoanei juridice; h) modul de reprezentare; i) filialele şi reprezentanţele
persoanei juridice în cazul în care acestea există; k) temeiul, modul de
reorganizare şi de lichidare a persoanei juridice. Actul de constituire poate să
cuprindă şi alte prevederi care nu contravin legii.
Fondatorii sau directorul care la constituirea persoanei juridice au prezentat
informaţii false, răspund pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice, precum
şi altor persoane. Sunt scutiţi de repararea prejudiciului cei care nu au ştiut sau
nu au putut să ştie despre aceste nereguli.
Prin funcţionare se înţeleg toate relaţiile care apar în interiorul persoanei
juridice, cu ocazia fondării şi lucrului de zi cu zi. Aceste relaţii dau naştere la
drepturi şi obligaţii pentru membrii fondatori ai persoanei juridice.
Drepturile fondatorilor. Fondatorii persoanei juridice beneficiază de
drepturile stabilite de lege şi de actul de constituire, inclusiv dreptul: a) de a
participa la conducerea persoanei juridice; b) de a vota la adunările generale; c)

103
de a fi informat despre activitatea persoanei juridice; d) de a exercita controlul
asupra modului de gestionare a persoanei juridice; e) de a înstrăina şi a dobîndi,
în condiţiile legii, partea socială; f) de a cere dizolvarea persoanei juridice; g) de
a participa la repartizarea beneficiilor; h) de a obţine, în caz de lichidare a
persoanei juridice, valoarea unei părţi a patrimoniului acesteia rămas după
achitarea cu creditorii şi cu salariaţii săi; i) de a cere excluderea altor fondatori în
conformitate cu prevederile legii.
Obligaţiile fondatorilor. Pe lîngă drepturi, fondatorii persoanei juridice cu
scop lucrativ au şi obligaţii. Fondatorul este obligat: a) să verse aportul la
capitalul social în mărimea, în modul şi în termenele stabilite în actul de
constituire; b) să nu divulge informaţia confidenţială a persoanei juridice; c) să
comunice imediat persoanei juridice despre schimbarea domiciliului sau a
sediului, a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către persoana juridică. Fondatorul are şi
alte obligaţii stabilite de lege şi de actul de constituire.
Distribuirea beneficiului. Prin beneficiu se înţelege profitul sau venitul.
Persoana juridică trebuie să distribuie anual beneficiul rămas după achitarea
impozitelor şi altor plăţi obligatorii. Hotărîrea cu privire la mărimea beneficiului
care urmează a fi distribuit se adoptă de Adunarea generală a fondatorilor. De
regulă, beneficiul se repartizează proporţional mărimii părţii sociale pe care o
deţine fiecare fondator. Important este şi faptul că beneficiul se plăteşte
fondatorilor în formă bănească.

§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ

Orice persoană juridică are atributele sale de identificare: denumirea de
firmă, emblema, marca, sediul, naţionalitatea. Pe lîngă aceste atribute, persoana
juridică poate fi identificată prin: cod fiscal, număr de înregistrare, poştă
electronică şi altele.
Denumirea de firmă. Persoana juridică poate avea o singură denumire,
stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor
juridice. Denumirea trebuie să fie scrisă în limba română, cu caractere latine,
104
trebuie să fie clară, să nu ducă în eroare participanţii la circuitul civil. Persoana
juridică nu poate folosi în denumire cuvinte sau abrevieri care ar duce în eroare
cu privire la activitatea sa. De exemplu, dacă o persoană juridică se ocupă cu
producerea băuturilor alcoolice, atunci şi denumirea ei trebuie să sugereze acest
lucru; sau nu va fi acceptată la înregistrare o persoană juridică denumită „Salvaţi
familia”, dacă domeniul ei de activitate ţine de repararea maşinilor.

Or, denumirea de firmă, alături de alte atribute de identitate, rămîne în

subconştientul consumatorului prin impresia pe care i-au produs-o calitatea
mărfurilor şi a serviciilor prestate de persoana juridică. Cu toţi cunoaştem
denumirea firmelor străine, care investesc foarte mulţi bani pentru publicitate: -
„Adidas”, „Coca-Cola”, „Microsoft”, „BMW”, „Toyota”, „Mercedes”, dar şi
denumirea firmelor moldoveneşti: - „Orange”, „Moldcell”, „Air Moldova”,
„Calea Ferată din Moldova”, „Franzeluţa”, „Bere-Chişinău” etc.
Din punct de vedere structural, denumirea de firmă este alcătuită din două
părţi: corpul şi accesoriul. Corpul indică forma juridică de organizare:
Societatea pe Acţiuni (prescurtat - S.A.), Societatea cu răspundere limitată
(prescurtat - S.R.L.), Întreprinderea de Stat (prescurtat - Î.S.) ş.a. Legea nu
stabileşte plasarea formei de organizare a persoanei juridice - la începutul
denumirii ori la sfîrşit - de aceia fondatorii sunt cei care determină locul corpului
în denumire. Accesoriu reprezintă textul denumirii şi este diferit la toate
persoanele juridice. De exemplu, avem denumirea de firmă S.A. „Agroproduct”:
abrevierea „S.A.” se numeşte corp, iar cuvîntul „Agroproduct” este accesoriu.
La alegerea denumirii de firmă, fondatorii trebuie să ţină cont ca cuvintele
din denumire să corespundă legii, normelor de morală şi să nu ducă în eroare pe
cei din jur. În denumire nu pot fi utilizate cuvinte prin care se face apel la
violenţă fizică sau duşmănie între naţiuni. Nu se acceptă cuvintele necenzurate.
Emblema. Ca şi denumirea de firmă, emblema este un atribut de

105
 identificare care deosebeşte o persoană juridică de alta. Emblema se aplică pe
panouri de reclamă, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe,
publicaţii, se foloseşte şi în orice alt mod111.
Datorită emblemei, poate fi deosebit un comerciant de un alt comerciant
de acelaşi fel. Mai simplu vorbind, emblema reprezintă „imaginea” persoanei
juridice. Prin emblemă lumea recunoaşte o persoană juridică sau alte şi le poate
deosebi uşor. Orice firmă bine cunoscută îşi are emblema ei.
Marca. Marca este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la
deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale
altor persoane fizice sau juridice112. Cu alte cuvinte, dacă mai multe firme produc
acelaşi fel de mărfuri, le distingem uşor după marca pe care o deţin. De exemplu,
dacă avem două televizoare, le deosebim uşor dacă ne uităm atent la marca lor113.
Vom vedea că mărcile sunt diferite.
Pot constitui mărci orice semne grafice, şi anume: cuvinte (inclusiv nume
de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative,
forme tridimensionale, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor
şi serviciilor unei persoane juridice de cele ale altor persoane juridice.
Înregistrarea mărcii se face la Agenţia de Stat pentru Proprietatea
Intelectuală (AGEPI). O persoană juridică poate să deţină mai multe mărci.
Marca poate fi transmisă spre utilizare unei alte persoane juridice. Transmiterea
se face printr-un contract, care la fel trebuie înregistrat la AGEPI.
Pentru utilizarea ilicită a mărcilor este stabilită răspunderea juridică sub
formă de amendă, de reparaţie a pagubelor cauzate titularului mărcii, inclusiv a
cîştigului ratat114.

111 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004,
p.288.
112 Art.2 al Legii privind protecţia mărcilor nr.38 din 29.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.99101/362 din 06.06.2008.
113 În limba engleză „marca” este numită „brand”.
114 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.290. 129

Sediul este adresa juridică a întreprinderii. Scrisorile expediate şi ajunse la sediu se consideră ca fiind recepţionate de
persoana juridică. Aceasta nu poate invoca că nu a cunoscut conţinutul scrisorii ajunse la sediu. Persoana juridică este în
drept să aibă şi alte adrese pentru corespondenţă, inclusiv lădiţă poştală, poştă electronică, fax, sedii secundare etc.
106
 Sediul. Persoana juridică are un singur sediu, indicat în actul de
constituire129. În actul de constituire trebuie să fie indicat cu precizie oraşul,
strada, numărul casei şi a biroului. La sediul se găsesc organele de conducere ale
persoanei juridice. Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. De
asemenea, la sediul trebuie să păstreze documentele persoanei juridice.
Dacă persoana juridică îşi schimbă sediul, atunci trebuie să informeze cît
mai urgent oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat şi să publice un aviz
în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” cu privire la schimbarea sediului.
În caz contrar, persoana juridică riscă să fie amendată. Prin intermediul
publicării, persoanele interesate vor afla mai uşor care este noul sediu al
persoanei juridice.
Importanţa sediului. Determinarea sediului persoanei juridice are o importanţă
practică, şi anume:
1) determină naţionalitatea persoanei juridice; regula este că toate
persoanele juridice înregistrate în Republica Moldova sunt de naţionalitatea ei;
2) determină locul executării obligaţiilor; la sediul se achită datoriile, se
efectuează alte plăţi;
3) determină instanţa de judecată competentă să judece procesul în care
persoana juridică este implicată în calitate de pîrît; altfel spus, dacă cineva se
adresează cu acţiune în judecată împotriva persoanei juridice, trebuie să o facă la
instanţa de judecată din raza de amplasare teritorială a persoanei juridice;
4) determină organul fiscal căruia persoana juridică trebuie să-i prezinte
rapoartele financiare, să-i transfere impozitele şi taxele datorate statului.
Este interesant faptul că într-o casă (apartament, edificiu) îşi pot avea sediul
mai multe persoane juridice, însă cerinţa este ca fiecare dintre ele să aibă camera
ei separată.
Naţionalitatea. Prin naţionalitate urmează să înţelegem cărui stat aparţine
persoana juridică. Naţionalitatea se determină după sediul persoanei juridice. De
exemplu, dacă sediul unei persoanei juridice este în municipiul Chişinău,
înseamnă că ea aparţine Republicii Moldova.

107
 CAPITOLUL 7. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată

Definiţie, caracterele juridice. O societate cu răspundere
limitată(abreviata ca curent S.R.L. ori SRL) este o formă legală de companie, o
anumită persoană juridică, care are o răspundere limitată în faţa legii şi faţă de
proprietarii acesteia. Este o formă hibridă de business avînd caracteristici atît ale
unui parteneriat cît şi ale unei corporaţii, fiind mai flexibilă decît alte forme ale
societăţii comerciale şi mai adecvată pentru un proprietar unic sau pentru un
115
număr mic de membri . Una dintre cele mai răspîndite societăţi comerciale
este societatea cu răspundere limitată. În Registrul de Stat al întreprinderilor, la
data de 1 aprilie 2011, erau înregistrate 74 329 de societăţi cu răspundere
limitată.
Un prim act normativ care reglementa statutul acestui tip de societate
comercială a fost pus în vigoare în Germania la 21 martie 1892, cînd Reichstagul
la insistenţa deputatului Oheliheizer, a adoptat Legea cu privire la societăţile cu
răspundere limitata, apoi fiind preluată în 1925 în Franţa, iar în

115 Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial.- Bucureşti, 2000,-pag.104
108
 Republica Moldova şi-a găsit consacrarea pentru prima data prin Hotărîrea
Guvernului R. Moldova nr.500/1991, care a fost înlocuită parţial prin dispoziţiile
Codului Civil din 2002 la art.106-116, cuprinzînd dispoziţii comune cu privire
la societăţile comerciale, şi la art.125-155, cuprinzînd dispoziţii speciale cu
privire la SRL, şi apoi integral prin Legea nr.135/2007 cu privire la societăţile
cu răspundere limitată116.
Doctrina juridică romană defineşte societatea cu răspundere limitată ca o
societate constituită pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane,
care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în
vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita
aporturilor lor117.
Conform art.145 al Codului Civil al R. Moldova, societatea cu răspundere limitată
este societatea comercială al cărei capital social este divizat în părţi sociale,
conform actului de constituire şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul
societăţii.
Reieşind din definiţie putem evidenţia următoarele caractere ale SRL:
1. Asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor, societatea are un caracter
intutio personae, ca şi societăţile de persoane;
2. Capitalul social nu poate fi mai mic de 5400 lei şi este divizat în anumite
fracţiuni, părţi sociale; partea socială nu este titlu de valoare şi este transmisibil;
3. Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lui;
4. Numărul asociaţilor poate fi între 2 şi 50 asociaţi; cu excepţie , poate fi
constituită şi de o singură persoană;
5. Societatea dispune de o structură stabilă;
Constituirea SRL. Fondatorii, actul de constituire, înregistrarea SRL.
Societatea cu răspundere limitată se constituie printr-un singur document, numit
în Codul Civil, act de constituire, adică acel contract de constituire şi în cazul
constituirii de către un singur fondator numit statut. Conform Legii nr. 135\2007

116 Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor. Vol.2,-Chişinău, 2006.-pag.36

117 Carpenaru, Stanciu D., Drept comercial român, ALL BACK, Bucureşti,2001, pag.336
109
cu privire la societatea cu răspundere limitata, art.12, actul de constituire se
semnează de toţi fondatorii şi se autentifică notarial. Semnarea actului de
constituire de către reprezentanţii fondatorilor se admite numai în baza procurii
autentificate notarial.
Actul de constituire se întocmeşte în limba de stat. Actul de constituire a
societăţii cu răspundere limitată trebuie să conţină următoarele clauze:
 numele, locul şi data naşterii, adresele asociaţilor;
 firma şi adresa societăţii;
 obiectul de activitate;
 participaţiunile asociaţilor, modul şi termenul lor de vărsare;
 valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în natură şi modul de evaluare
, dacă au fost asemenea aporturi;
 sediul;
 structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor
societăţii;
 modul de reprezentare;
 filialele şi reprezentanţele societăţii;
 mărimea capitalului social;
 mărimea părţii sociale a fiecărui asociat.
Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită atît de persoane fizice
cît şi persoane juridice cărora legea nu le impune vrio interdicţie, care trebuie să
aibă capacitate de exerciţiu. Numărul asociaţilor este limitat de la minimum 2 la
maximum 50 de persoane, şi, conform prevederilor Codului Civil şi anume
art.145, poate fi constituită de către o singură persoană. Soţii pot fi asociaţi într-o
societate cu răspundere limitată. Ei nu se pot constitui prin aporturi decît cu
bunuri proprii, nu şi cu bunuri comune.
Firma societăţii conform art.3 al legii nr.135/2007, se compune dintr-o
denumire în limba de stat, care va include , în mod obligatoriu, cuvintele
“societate cu răspundere limitată “, iar denumirea prescurtată va conţine
abrevierea “S.R.L.”
110
 Societatea poate utiliza denumirea numai în formula în care este indicată
în actul de constituire în Registrul de Stat al Întreprinderilor şi Organizaţiilor,
denumirea este stabilită de fondatori în actul de constituire, fiind principalul
atribut faţă de care se exprimă atitudinea şi recunoştinţa terţilor.
Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral, obiect al
societăţii poate fi orice activitate economica.
Înregistrarea de stat a societăţii este importantă în procesul constituirii
societăţii comerciale, deoarece odată cu înregistrarea societăţii se dobîndeşte
personalitatea juridică şi devine subiect de drept. Conform Legii nr.135/2007,
societatea se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat, în modul şi în
termenul stabilit de lege. Procedura înregistrării poate fi iniţiată de oricare dintre
fondatori sau de un terţ împuternicit de către fondatori prin procura autentificată.
Organul de înregistrare verifică legalitatea actelor recepţionate pentru
înregistrare şi, în termen de 15 zile, emite decizia de înregistrare sau decizia
privind refuzul de a înregistra întreprinderea sau organizaţia. În caz că organul
de înregistrare refuză să înregistreze societatea, atunci decizia privind refuzul
înregistrării de stat trebuie să conţină motive întemeiate de refuz şi referinţe
obligatorii la actele legislative şi alte acte normative care au fost încălcate în
documentele de constituire sau în alte acte prezentate pentru înregistrare .
Înregistrarea de stat a persoanei juridice nu se admite în cazurile: a)
nedepunerii tuturor documentelor necesare pentru înregistrare;
b) necorespunderii actelor de constituire sau altor documente depuse pentru
înregistrare cerinţelor prevăzute de lege;
c) încălcării procedurii legale de constituire, reorganizare, lichidare, suspendare
sau reluare a activităţii persoanei juridice, de modificare a actelor de constituire
ale persoanei juridice;
d) constituirii unei noi persoane de către fondatorul persoanei juridice radiată
din Registrul de stat ca rezultat al aplicării art.1741 din Codul fiscal - în decursul
a 3 ani;

111
e) încălcării, din motive neîntemeiate, a termenului de depunere a documentelor
pentru înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire sau în datele
înscrise în Registrul de stat.118;

Înregistrarea de stat este o condiţie care oferă societăţii dreptul de a activa,

societatea dobîndeşte capacitate juridică şi personalitate. Este în interesul
fondatorilor să înregistreze societatea cît mai rapid.
Capitalul social. Aporturile la capitalul social. Modul de evaluare a
aporturilor. Modificarea capitalului social. Partea socială. Capitalul de
rezervă. Capitalul social poate fi definit ca expresia valorică a totalităţilor
aporturilor în numerar şi în natură cu care fondatorii societăţii comerciale
contribuie la constituirea patrimoniului ei, spre a asigura mijloace materiale
necesare activităţii, atingerii scopurilor propuse. Conform prevederilor legale şi
anume art.21 al Legii nr.135/2007, capitalul social al societăţii se constituie din
aporturile asociaţilor şi reprezintă minima activelor, exprimată în lei, pe care
trebuie să le deţină societatea, al cărei capital social nu poate fi mai mic de 5400
lei (300 de salarii minime) şi care urmează a fi vărsat în suma de cel puţin 40%
pînă la înregistrarea societăţii, iar restul –în termen de jumătate de an după
înregistrarea acesteia sau cum prevede actul de constituire.
Capitalul de rezervă. Conform prevederilor legale, societatea este obligată să-
şi formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului
social. Capitalul de rezervă al SRL poate fi utilizat doar în scopul acoperirii
pierderilor sau la majorarea capitalului ei social, fiind ca o garanţie suplimentară
pentru creditori. Pentru formarea capitalului de rezervă, se alocă nu mai puţin de
5% din beneficiul anual, pînă se atinge valoarea fixata în actul de constituire.
Aporturile asociaţilor. Obligaţia principală asumată de către fondatori şi anume
prin actul de constituire este aceea de a vărsa aportul la capitalul social.
Capitalul social se constituie din aporturile asociaţilor în numerar(aporturi
monetare, adică sume de bani) şi aporturi în natură(bunuri corporale,

118 art. 13 al Legii nr. 220-XVI din 19.10.2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali
112
incorporale). Legea nu permite drept aport la capitalul social prestarea
serviciilor de către asociaţi.
Partea socială ale asociaţilor societăţii cu răspundere limitată reprezintă o
fracţiune din capitalul ei social stabilit în funcţie de mărimea aportului la acest
capital. Asociatul deţine o parte sociala. Conform Codului Civil, art.149, părţile
sociale pot avea mărimi diferite şi sunt indivizibile, dacă actul de constituire nu
prevede altfel. Mărimea părţii sociale depinde de valoarea aportului vărsat de
asociat la constituirea societăţii şi la majorarea capitalului social. Asociatul
poate dobîndi una sau mai multe părţi sociale de la alţi asociaţi, iar valoarea
propriei părţi se va majora proporţional valorilor părţilor dobîndite şi cazul unui
singur asociat , acesta deţine o parte socială egală cu mărimea capitalului social.
Dreptul asociaţilor asupra părţilor sociale se constată printr-un certificat care se
eliberează la cererea asociaţilor de către administratorul societăţii.
Transmiterea sau înstrăinarea părţilor sociale. În Codului Civil, în
art.152 şi Legea nr.135/2007 art.25, utilizează cuvintele înstrăinare şi vînzare a
părţii sociale. Înstrăinării i se potrivesc mau multe acte juridice, inclusiv
donaţia, schimbul, aportul la capitalul social119. Părţile sociale se pot transmite în
mod liber soţului, rudelor şi afinilor, în linie dreaptă, fără limită, şi în linie
colaterală, pînă la gradul doi inclusiv, de asemenea între asociaţi şi societăţi,
dacă în actul de constituire nu este prevăzut altfel. În cazul înstrăinării părţii
sociale terţelor persoane , asociaţii au dreptul de preemţiune. Înstrăinarea părţii
sociale se efectuează printr-o ofertă scrisă administratorului care, la rîndul său,
urmează să informeze pe toţi asociaţii în termen de 15 zile de la data
transmiterii. Acceptarea ofertei, se efectuează , de asemenea, în formă scrisă şi
se transmite administratorului. În termen de 15 zile de la data primirii ofertei,
asociatul este obligat să indice mărimea fracţiunii din partea socială, pe care
intenţionează s-o dobîndească. În cazul în care există mai mulţi solicitanţi,
fiecare dobîndeşte o fracţiune a părţii sociale în mărimea solicitată. În cazul
dezacordului dintre ei, partea socială va fi distribuită proporţional părţii deţinute
de fiecare asociat. Asociatul nu poate înstrăina partea socială pînă la vărsarea
119 Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată
113
integrală a aportului subscris, cu excepţia cazului de succesiune. Actul juridic
de înstrăinare a părţii sociale se autentifică notarial.
Modificarea capitalului social în conformitate cu prevederile legale se face prin
majorare sau reducere. Modificarea reprezintă o operaţiune de schimbare a
actului de constituire, deoarece, conform art.107 alin.(2), art.146 din Codului
Civil, art.13 din Legea nr.135/2007, mărimea capitalului social trebuie să fie
indicat în actul de constituire, conform art.33 din Legea nr.220/2007, mărimea
capitalului social se indică şi în Registrul de Stat.
După cum am menţionat mai sus capitalul social se poate modifica prin
majorare, în urma majorării activele cresc şi, respectiv, garanţiile creditorilor
chirografari se consolidează. Capitalul social poate fi majorat doar în acel caz,
dacă fondatorii au vărsat integral aporturile la care s-au obligat prin actul de
constituire.
Un alt mod de modificare a capitalului social este reducerea lui, reducerea
reprezintă o operaţiune care prezintă un pericol pentru creditorii societăţii, de
aceea legislaţia stabileşte norme ce obligă informarea personală a fiecărui
creditor şi publicarea unui aviz în Monitorul Oficial al Republicii Moldova cu
privire la o eventuală reducere a capitalului social. Societatea nu poate reduce
capitalul social sub minimul de 5400 lei , stabilit în lege7.

Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Răspunderea asociaţilor. După cum

am menţionat mai sus, numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50.
Participînd la constituirea societăţii cu răspundere limitată sau prin
dobîndire, ulterior constituirii, unei părţi sociale se dobîndeşte calitatea de
asociat, în momentul autentificării actului de constituire şi se consolidează prin
înregistrarea de stat a societăţii. De asemenea, persoana poate deveni asociat şi
prin succesiune, moştenind partea socială a asociatului decedat, iar în cazul
persoanelor juridice ei de asemenea pot dobîndi părţi sociale în urma succesiunii
drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice reorganizate. Principalele drepturi
ale asociaţilor sunt următoarele:

114
- dreptul de vot, oricare asociat poate să intervină în viaţa societăţii, prin
exercitarea dreptului la vot în cadrul adunării generale a asociaţilor. Fiecare
parte sociala dă dreptul la un vot;
- dreptul de a participa la conducerea societăţii în conformitate cu prevederile
legii şi ale actului de constituire, include de a participa la adunările generale
ordinare şi extraordinare ale societăţii, dreptul de a include chestiuni în ordinea
de zi a adunării şi de a-şi expune opinia asupra acestor chestiuni în cadrul
adunării, dreptul de a desemna şi de a fi desemnat în organul executiv, în
consiliul societăţii şi în organul de supraveghere.
- dreptul de a exercita controlul asupra modului de gestionare a societăţii,
constă în controlul operaţiunilor efectuate de administratorul societăţii sau de
persoanele cărora acesta le-a delegat împuternicirea;
- dreptul de a fi informat despre activitatea societăţii, fiecare asociat are
dreptul de a cunoaşte întreaga informaţie despre activitatea societăţii, precum şi
de a lua cunoştinţă de actul constitutiv şi de modificările lui, de procesele-
verbale ale adunării generale, ale consiliului, de a consulta registrele,
documentele contabile, bilanţul contabil şi alte acte.
- dreptul de a participa la repartizarea beneficiului, fiecare asociat are dreptul
la încasarea beneficiului atît în timpul funcţionării societăţii, cît şi în cazul
dizolvării şi lichidării acesteia, repartizarea beneficiului este interesul pe care lau
urmărit în comun, unindu-şi aporturile. Partea din profitul net care se plăteşte
fiecărui asociat se numeşte dividend. Distincţia între dividend şi beneficiu constă
în aceea că beneficiul aparţine societăţii, iar dividendele sunt ale asociaţilor.
Dividendele se acordă numai în măsura în care, la nivelul societăţii, se obţin
venituri reale, constatate prin bilanţul contabil.
Dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute, fiecare
asociat primind o sumă de bani proporţional cu numărul de titluri pe care le
deţine, adică sub forma unui procent din capitalul social. Chiar şi în cazul
dizolvării şi lichidării societăţii, fiecare asociat primeşte din activul
patrimoniului societăţii ce a aportat la capitalul social după plata tuturor
115
datoriilor pe care le are societatea faţă de terţele persoane. În actul de constituire
poate fi prevăzută o distribuire inegală a rezultatelor obţinute cu ocazia
lichidării.
- dreptul de a înstrăina şi a dobîndi , în condiţiile legii, partea socială,
asociatul poate înstrăina oricînd, prin act juridic autentificat notarial, partea
socială pe care o deţine sau o fracţiune din ea, daca a vărsat integral aportul la
care s-a obligat prin actul de constituire;
- dreptul de a cere dizolvarea societăţii, fiecare asociat e în drept să ceară
dizolvarea societăţii, adică încetarea acesteia, ca efect deschiderea procedurii de
lichidare şi, în final încetarea societăţii ca subiect de drept, radierea din Registrul
de Stat. Dizolvarea poate fi atît voluntară cît şi forţată, prin hotărîre
judecătorească;
- dreptul de a cere excluderea asociatului, oricare dintre asociaţi dacă
constată că un alt asociat al societăţii a săvîrşit fapte prejudiciabile, are dreptul
de a cere instanţei de judecată excluderea acestuia din societate120.

La rîndul său asociatul pe lîngă drepturi mai are şi obligaţii, fiind

următoarele:
- să verse aportul la capitalul social în mărime, în modul şi în termenele
stabilite în actul de constituire, este obligaţia de bază a asociatului. La data
înregistrării de stat asociatul este obligat să verse în numerar cel puţin 40% din
aportul subscris, dacă în act sau lege nu este prevăzută o proporţie mai mare şi
apoi restul sumei urmează a fi transmis în termen de 6 luni de la data
înregistrării societăţii, iar aporturile naturale urmează a fi transmise de către
asociaţi în termenul prevăzut de actul de constituire.
- să nu divulge informaţia confidenţială a societăţii, asociatului îi este interzis
să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii. Divulgarea
lor poate să aducă atingerea intereselor societăţii, la informaţie confidenţială
poate fi atribuită informaţia ce ţine de producţie, tehnologie, activitatea
financiară şi de altă activitate a agentului economic. De a păstră secretul

120 Legea nr.135/2007 cu privire la societatea cu răspundere limitată

116
comercial este în interesul asociaţilor. Administratorul urmează să decidă, în
conformitate cu prevederile legale, Legea nr.171/1994 cu privire la secretul
comercial, ce informaţii sunt confidenţiale şi să le aducă la cunoştinţă asociaţilor
contra semnătură;
- să comunice societăţii imediat despre schimbarea domiciliului sau a sediului,
a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării drepturilor şi
îndeplinirii obligaţiilor de către societate şi asociatul ei121;
Asociaţii pot stipula şi alte obligaţii, avînd aceeaşi forţă obligatorie ca şi
cele prevăzute de lege.
Răspunderea asociatului, asociatul răspunde faţă de societate pentru
prejudiciile cauzate acesteia prin întîrzierea vărsării aportului, precum şi prin
neexecutarea obligaţiilor stabilite prin actul de constituire şi legea nr.135/2007.
Excluderea asociatului din societate este posibilă la cererea adunării generale, a
administratorului sau a unor asociaţi, ca drept temei pot servi următoarele
condiţii: nevărsarea în termen a aportului subscris în actul de constituire, precum
şi folosirea în scopuri proprii a bunurilor societăţii de către administrator sau
comiterea unor fraude de către acesta. Excluderea asociatului se face de către
instanţa de judecată printr-o hotărîre judecătorească. Asociatului exclus i se
restituie în termen de 6 luni aportul vărsat, dar numai dacă a fost reparat
prejudiciul cauzat.

§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată.

Dispoziţii generale. Organizarea şi funcţionarea SRL constituie o altă
particularitate a societăţii. Aceasta formă de societate cuprinde reguli de
organizare şi funcţionare atît de la societăţile de persoane, cît şi de la societăţile
de capital. Organele societăţii cu răspundere limitată sunt: adunarea generală a
asociaţilor - organul suprem al societăţii, administratorul - organul executiv,
cenzorii - organul de control al societăţii.

121 Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată

117
 Adunarea generală a asociaţilor. Conform art.48 al legii nr.135/2007,
organul suprem al societăţii cu răspundere limitată este adunarea generală a
asociaţilor, legiuitorul califică adunarea generală a asociaţilor ca fiind organul
suprem, fiindcă de competenţa acestui organ ţin cele mai importante probleme
ale vieţii societăţii, reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea ei. Fiind cel mai
important organ de conducere al societăţii, care este constituit din totalitatea
asociaţilor, avînd plenitudinea de competent şi atribuţii, cum ar fi:
- modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv adoptarea lui într-o
nouă redacţie;
- desemnarea membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului, eliberarea înainte
de termen a acestora;
- urmărirea pe cale judiciară a membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului
pentru prejudiciile cauzate societăţii;
- modificarea cuantumului capitalului social;
- aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual, repartizarea
beneficiilor;
- alegerea şi revocarea revizorului;
- adoptarea hotărîrii cu privire la reorganizarea, lichidarea societăţii , precum şi
aprobarea planului de reorganizare, numirea lichidatorului şi aprobarea
bilanţului de lichidare;
- înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor societăţii şi alte atribuţii, enumerate în
art.49 al Legii nr.135/2007;
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de cîte ori este nevoie, dar cel
puţin o dată pe an. Periodicitatea convocării adunării generale se stabileşte în actul
de constituire, ea se poate convoca în şedinţe extraordinare ori de cîte ori este
nevoie, la cererea asociaţilor care deţin de la 10% în sus din capitalul social sau
cînd balanţa societăţii arată că valoarea activelor nete ale societăţii constituie
jumătate din mărimea capitalului social.

118
 Adunarea generală ordinară se convoacă, la sfîrşitul fiecărui an financiar
pentru a fi aprobate dările de seama şi bilanţul anual, de asemenea repartizarea
beneficiilor obţinute şi aprobarea planului de perspectivă pe anul următor.
Convocarea se face de către administratorul societăţii nemijlocit sau la
cererea asociaţilor, care împreună reprezintă, cel puţin, 10 la sută din voturile
societăţii. Asociaţii sunt informaţi în formă scrisă despre timpul, locul şi ordinea
de zi, cel tîrziu cu 15 zile pînă la convocarea adunării generale. Fiecare asociat
are dreptul să propună chestiuni pentru a fi incluse în ordinea de zi a adunării
generale, cu condiţia că ele sa fie aduse la cunoştinţă tuturor asociaţilor cu cel
puţin 3 zile înainte de adunare, iar acelea chestiuni care nu au fost incluse sau
care nu au fost aduse la cunoştinţa asociaţilor nu pot fi examinate.
Adunarea generală a asociaţilor este deliberativă, daca la ea vor fi prezenţi cel
puţin ¾ din numărul total de asociaţi, iar în cazul dacă nu este întrunit numărul
necesar de asociaţi, atunci în acest caz, administratorul va convoca o nouă
adunare generală, cu aceeaşi ordine de zi, într-un termen de 2 săptămîni de la
ultima adunare generală, care va fi deliberativă indiferent de numărul prezenţilor
asociaţi.
Fiecare asociat din cadrul adunării generale, în dependenţă de mărimea
cotei de participare la capitalul social a societăţii cu răspundere limitată, are
dreptul la vot.
Adunarea generală adoptă hotărîri cu simpla majoritatea de voturi în
diferite probleme, iar asupra acelor chestiuni ce ţin de modificarea statutului,
aprobării dării de seamă anuale, excluderea unui asociat din societate, precum şi
reorganizarea şi lichidarea societăţii, e nevoie de o majoritate de voturi pentru
adoptarea hotărîrilor. Hotărîrile care sunt luate în cadrul adunării generale
urmează a fi semnate de cel puţin doi participanţi la adunarea generală şi se trec
în registrul de decizii, care este ţinut de administratorul S.R.L.

Hotărîrile adunării generale a asociaţilor sunt obligatorii pentru toţi

asociaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.

119
 Administratorii societăţii cu răspundere limitată. S.R.L. este administrată
de către organul executiv, care la rîndul lui poate fi atît colegial (directive,
comitete de conducere, consiliu de administrare) cît şi unipersonal (director,
administrator, preşedinte).
Administratorul este ales de către adunarea generală a asociaţilor şi se
subordonează acesteia. Acelea persoane care sunt declarate incapabile sau
persoanele condamnate sau acelea care nu şi-au ispăşit pedeapsa nu pot fi
administratori. Administratorul este acel organ care face toate operaţiile pentru
aducere la îndeplinire a obiectului societăţii, în afară de restricţiile stabilite prin
actul de constituire. În competenţa organului executiv intră următoarele atribuţii:
organizarea activităţii societăţii, ţinerea lucrărilor de secretariat şi a evidenţei
contabile, angajarea lucrătorilor şi eliberarea lor, încheierea tranzacţiilor în
numele societăţii, ţinerea registrului asociaţilor societăţii, întocmirea dării de
seama anuale şi a bilanţului anual şi prezentarea lor la adunarea generală.
Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii sau chiar a
terţilor persoane, indiferent dacă este asociat sau neasociat. Răspunderea civilă
intervine atunci cînd administratorul cauzează prin actele pe care le îndeplineşte
un prejudiciu. În situaţia în care organul este colegial, ei răspund solidar, oricare
din membri poate fi obligat pentru acoperirea pagubei. Administratorul răspunde
penal în cazul unor fapte considerate infracţiuni, prevăzute de Codul penal al
Republicii Moldova.
Organul de control este acea comisie de cenzori, iar în societate cu un
număr mic de asociaţi – revizorul (cenzorul). Cenzorii se aleg de către adunarea
generală pe o perioadă de cel puţin de 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi.
Membrii ai comisiei de cenzori pot fi atît asociaţii, cît şi alte persoane; cel puţin
unul dintre membrii comisiei de cenzori trebuie să fie contabil autorizat în
condiţiile legii sau contabil expert. Nu pot fi membri ai comisiei de cenzori
administratorul societăţii, contabilul societăţii, precum şi rudele acestora,
persoanele declarate incapabile sau cele condamnate pentru diferite infracţiuni.

120
 Comisia de cenzori exercită controlul asupra activităţii
economicofinanciare a societăţii. Controlul se face periodic, din proprie
iniţiativă sau la cererea asociaţilor. Legiuitorul obligă cenzorul să efectueze un
control după expirarea exerciţiului financiar, verificînd rapoartele financiare
pregătite de administrator. Persoanele cu funcţie de răspundere ale societăţii sunt
obligate să prezinte comisiei de cenzori toate actele necesare pentru efectuarea
controlului, inclusiv dacă e nevoie şi de unele explicaţii scrise sau orale. În baza
acestor date, în urma controlului, comisia de cenzori va întocmi un raport semnat
de toţi membrii comisiei de cenzori care au participat la control, pe care îl va
prezenta adunării generale. În caz că unul dintre membrii comisiei nu este de
acord cu concluziile raportului, atunci el are tot dreptul de a-şi expune opinia sa
în mod separat, care va fi anexată la raport.
În cazul depistării unor încălcări grave în activitatea societăţii, comisia de
cenzori poate cerea convocarea adunării generale şi să participe cu vot
consultativ la şedinţele acesteia.
Atribuţiile comisiei de cenzori a societăţii cu răspundere limitată, pot fi
delegate unei companii de audit, în baza hotărîrii adunării generale.

§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată

Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a
drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o
persoană juridică succesoare, care există sau care ia naştere prin reorganizare 122.
În conformitate cu prevederile Codului Civil art.69-85 şi art.80 al Legii
nr.135/2007, societatea se poate reorganiza prin fuziune (contopire şi absorbţie),
dezmembrare (divizare şi separare), sau transformare.
Ca efect al reorganizării, are loc dizolvarea unor persoane juridice
(absorbţia), constituirea unor alte persoane juridice (separarea), fie dizolvarea şi
constituirea care se produc concomitent (contopirea şi divizarea). Procesul de

122 Roşca N., Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.1.Chişinau,2004, pag.312-313

121
reorganizare cuprinde cel puţin două persoane juridice şi produce efecte
creatoare, modificatoare ori de încetare a lor.

Dizolvarea este o operaţiune juridică prin care societatea pune capăt

activităţii sale de întreprinzător, fiind private de dreptul încheierii a noi acte
juridice ce ţin de obiectul activităţii123. Societatea se dizolvă în temeiurile
stabilite de Codul Civil art.art.86-87. De la data înregistrării hotărîrii de
dizolvare şi pînă la data radierii sale din Registrul de Stat, societatea se afla în
proces de lichidare, care se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor art.art.89-96,
98-99 al Codului Civil. Principalul efect, obligatoriu şi direct al dizolvării este
lichidarea.

123 Ibidem

122
 CAPITOLUL 8. SOCIETATEA PE ACŢIUNI

§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni

Definiţia. Codul civil al R.M. defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea
societate comercială al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei
obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii (art.156 alin.(1)).
Societatea pe acţiuni este o persoană juridică cu scop comercial al cărei
capital este împărţit în acţiuni. Cu alte cuvinte, la alcătuirea ei participă mai
multe persoane şi fiecare depune o cotă de participare exprimată în bani.
Ulterior, aceşti bani adunaţi în capitalul societăţii pe acţiuni se preschimbă în
nişte titluri, numite acţiuni. De aici vine şi denumirea organizaţiei, de societate
pe acţiuni, adică societate bazată pe acţiuni. Fiecare membru al organizaţiei are
la îndemînă una sau mai multe acţiuni, care îi dau posibilitatea să ceară de la
societate partea care i se cuvine din cîştiguri.
Societăţile pe acţiuni sunt considerate de doctrină cele mai moderne, mai
evoluate şi mai complexe forme de societăţi comerciale. Importanţa lor în orice
economie de piaţă este deosebită124. De aceia, societăţile pe acţiuni mai sunt
numite societăţi de capital.
În legislaţia naţională, societatea pe acţiuni este reglementată de Codul civil
(art.156-170) şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997.
Din definiţia societăţii pe acţiuni rezultă următoarele particularităţi ale
acesteia:
1. Societatea pe acţiuni este o persoană juridică. Ca şi în cazul altor
persoane juridice, societatea pe acţiuni se înregistrează la Camera Înregistrării de
Stat.
2. Societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială, deoarece îşi pune
scopul să obţină cît mai multe venituri;
124 Mămăligă Sergiu. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coordonator Mihai
Buruiană), Chişinău: Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală”, 2006, p.282.
123
 3. Poate fi constituită şi de o singură persoană, deoarece legea permite să
existe societate pe acţiuni cu un singur fondator;
4. De regulă, societăţile pe acţiuni sunt întreprinderi bine cunoscute, cu
venituri mari, cum ar fi băncile comerciale (Moldindconbank S.A., Victoriabank
S.A. ş.a.), companiile de asigurări (Asito S.A., Sigur-Asigur S.A. ş.a.), alte
întreprinderi (Apă-Canal S.A., Moldova-Gaz S.A., Moldtelecom S.A.,
Franzeluţa S.A., Carmez S.A. etc.).
5. Capitalul social este împărţit în nişte fracţiuni (cote-părţi), numite
acţiuni. Fiecare acţiune costă o sumă de bani, de aceea ele mai sunt numite titluri
de valoare şi pot fi uşor cumpărate, vîndute, puse în gaj etc.;
6. Poate să desfăşoare orice activităţi neinterzise de lege. În anumite
situaţii, cînd legea cere, este nevoie şi de licenţă.
7. Fondatorii societăţii nu răspund pentru datoriile acesteia. Toate
obligaţiile societăţii pe acţiuni sunt achitate din patrimoniul ei. Dacă se întîmplă
ca societatea pe acţiuni să aibă multe datorii, ea va intra în procesul de
insolvabilitate, iar în cele din urmă, poate fi şi lichidată.

§2. Constituirea societăţii pe acţiuni

Documentele principale de constituire a societăţii pe acţiuni sunt două,
contractul de societate şi statutul societăţii. Pînă la înregistrarea de stat,
contractul de societate are prioritate faţă de statutul societăţii. În contractul de
societate se stabileşte contribuţia fiecărui fondator la înfiinţarea societăţii. Pe
lîngă aceasta, în contractul de societate sunt prevăzute: numele, prenumele şi
alte date de identificare ale fondatorilor; b) denumirea societăţii pe acţiuni care
urmează a fi constituită; c) scopul şi obiectul de activitate al societăţii; d)
mărimea capitalului social; e) termenul de înfiinţare a societăţii, obligaţiile
fondatorilor şi răspunderea acestora. Contractul de societate poate cuprinde şi
alte date. Un moment important este că contractul de societate trebuie întocmit
în limba de stat, semnat de către toţi fondatorii şi apoi autentificat notarial.

124
 Cu privire la statutul societăţii, subliniem că el trebuie să conţină aceleaşi
date cuprinse în contractul de societate. Statutul societăţii are un rol important şi
serveşte ca regulament de lucru pentru întreprindere.
Înregistrarea de stat. Orice persoană juridică ia naştere numai din
momentul înregistrării sale. În Republica Moldova toate persoanele juridice,
inclusiv societăţile pe acţiuni, se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat 125,
într-un catalog special, numit Registrul de stat al persoanelor juridice. La
momentul înregistrării, societăţii pe acţiuni i se atribuie şi un număr de
identificare.
Denumirea societăţii. Societatea pe acţiuni are o denumire a sa, stabilită în
actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor juridice.
Denumirea trebuie să fie unicală şi să nu se confunde cu denumirile altor
persoane juridice. Denumirea poate fi scrisă deplin sau prescurtat şi în mod
obligatoriu trebuie să includă sintagma „Societatea pe Acţiuni” sau prescurtat -
„S.A.”. De pildă: Societatea pe Acţiuni „Franzeluţa” ori prescurtat - S.A.
„Franzeluţa”.
Societăţile pe acţiuni care desfăşoară activităţi bancare trebuie să includă în
denumire şi cuvîntul „Bancă”126; cele cu activităţi de bursă trebuie să includă şi
cuvîntul „Bursă”127; activităţi de lombard, trebuie să includă şi cuvîntul
„Lombard”128 etc. Dacă la fondarea societăţii pe acţiuni participă şi persoane
străine, în denumire se va înscrie - „întreprinderea mixtă”129, iar dacă toţi
fondatorii sunt persoane străine, se va indica - „întreprinderea cu investiţii
străine”130.

Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sunt: a) adunarea generală

a acţionarilor; b) consiliul societăţii; c) organul executiv; d) comisia de cenzori.

125 În fiecare centrul raional din republică există un oficiu teritorial al Camerei Înregistrării de Stat, unde doritorii de a-şi
fonda o întreprindere se pot adresa.
126 Banca Comercială „Victoriabank” S.A.; Banca Comercială „Moldova-Agroindbank” S.A. etc.
127 De exemplu: „Bursa Universală de Mărfuri” S.A.
128 Aşa cum este: „Aureola & Lombard” S.A.
129 Întreprinderea mixtă „Orange-Moldova” S.A.; Întreprinderea mixtă „Sudzucker Moldova” S.A. etc.
130 Întreprinderea cu capital străin „Petrom Moldova” S.A.; Întreprinderea cu capital străin „Red Union Fenosa” S.A. etc.
125
 Dacă societatea pe acţiuni are mai puţin de 50 de membri, prezenţa consiliului
societăţii nu este necesară, atribuţiile sale fiind preluate de adunarea generală.
Filiala şi reprezentanţa. Societatea pe acţiuni este în drept să fondeze
filiale şi reprezentanţe. Prin filială se înţelege o componentă a societăţii pe
acţiuni, amplasată în altă localitate. De exemplu, sediul întreprinderii S.A.
„Corcodel” se află în mun.Chişinău, dar întreprinderea are înregistrate filiale la
Cahul, Rezina şi Orhei.
Filiala nu este persoană juridică. De asemenea, filiala nu are patrimoniu propriu, nu
are răspundere proprie, iar în denumire trebuie să figureze denumirea persoanei
juridice. Cu alte cuvinte, filiala depinde întru totul de persoana juridică care a creat
această filială.
În schimb reprezentanţa are mai puţine prerogative decît filiala. Deosebirea
dintre filială şi reprezentanţă constă în faptul că prima poate efectua acte şi
operaţiuni ca şi persoana juridică (încheie contracte, transferă sume de bani etc.),
pe cînd reprezentanţa numai reprezintă interesele persoanei juridice în altă
localitate (de exemplu, găseşte partenerii de afacere, face publicitate etc.).
Este important să ştim că acţiunile pe care le deţine societatea trebuie
înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special.
Fondatorii societăţii se numesc acţionari. Fiecare acţionar deţine una sau
mai multe acţiuni, pe care le poate vinde dacă doreşte. În calitate de acţionar
poate fi o persoană fizică, o persoană juridică ori chiar şi statul. De exemplu, la
Societatea pe Acţiuni „Moldtelecom”, cele mai multe acţiuni le deţine statul.
Drepturile acţionarilor sunt următoarele:
- să participe la adunările generale ale acţionarilor, să aleagă şi să
fie ales în organele de conducere ale societăţii;
- să primească cîştigurile (mai corect, dividendele) lunar ori la
sfîrşitul anului;
- să vîndă acţiunile care îi aparţin, să le pună în gaj ori să le
doneze cuiva;
- să primească o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei;
126
 - să ia cunoştinţă şi să facă copii de pe documentele societăţii;
Acţiunile. Atunci cînd vorbim de acţiune, înţelegem un document care
valorează o anumită sumă de bani. Cel care deţine acţiunea se consideră
proprietar la o mică parte din averea societăţii. Cu cît mai multe acţiuni deţine,
cu atît are o putere de decizie mai mare. Printr-o înţelegere, acţionarii decid cît
va costa o acţiune. Cel mai ieftin, o acţiune poate valora 1 leu, iar cel mai scump
legea nu prevede, adică poate fi orice sumă.
Un moment important este că la aceiaşi societate pe acţiuni, toate acţiunile
trebuie să valoreze la fel. De exemplu, dacă acţionarii stabilesc că o acţiune va
costa 15 de lei, atunci toate acţiunile trebuie să coste 15 de lei. Reieşind din
faptul că cele mai mari întreprinderi din republică sunt societăţi pe acţiuni (în
majoritate acestea sunt băncile, companiile de construcţie, cele de asigurări etc.),
capitalul lor este de milioane, prin urmare şi valoarea unei acţiuni este foarte
mare.

§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni

Conform Legii cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, organele de
conducere ale societăţii pe acţiuni sunt:
1. Adunarea generală a acţionarilor;
2. Consiliul societăţii;
3. Organul executiv;
4. Organul de control (Comisia de cenzori sau cenzorul).
1. Adunarea generală a acţionarilor
Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul suprem de decizie al
societăţii. Ea se întruneşte cel puţin o dată pe an şi este compusă din totalitatea
acţionarilor care participă formarea capitalului social. Toate hotărîrile adunării
generale se adoptă în mod colegial, pe baza principiului majoritar, şi sunt
obligatorii pentru persoanele cu funcţii de răspundere şi acţionarii societăţii.
Este important să cunoaştem că nu pot fi fondatori (acţionari) ai societăţii
pe acţiuni persoanele declarate incapabile, persoanele condamnate pentru

127
escrocherie, sustragerea de bunuri din avutul proprietarilor, abuz de serviciu,
înşelăciune, abuz de încredere, fals, mărturii mincinoase, dare sau luare de mită,
precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de legislaţia penală a Republicii
Moldova.
În calitate de organ deliberativ (care ia decizii), adunarea generală este
chemată să decidă, atît asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cît
şi asupra unor probleme deosebite, care vizează chestiuni urgente, ce nu suportă
amînare131. Avînd în vedere această situaţie, legea reglementează două feluri de
adunări generale: a) adunarea generală ordinară şi b) adunarea generală
extraordinară.
Atribuţiile adunării generale. Potrivit art.50 alin.(3) şi (4) din Legea privind
societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, adunarea generală a acţionarilor are
următoarele atribuţii exclusive:
- aprobă direcţiile prioritare ale activităţii societăţii;
- hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social;
- aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi
completările aduse în statut;
- aprobă regulamentul consiliului societăţii şi regulamentul comisiei de
cenzori;
- alege membrii care vor face parte din consiliul societăţii şi comisia de
cenzori, le stabileşte mărimea salariului, hotărăşte cu privire la tragerea la
răspundere sau eliberarea de răspundere a acestor membri;
- hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;
- hotărăşte cu privire la modul de repartizare a profitului anual, inclusiv
plata dividendelor şi acoperirea pierderilor;
- confirmă organizaţia care va efectua auditul în cadrul societăţii;

131 Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. Editura Museum,
Chişinău, 2001, p.284.
128
 - examinează şi aprobă darea de seamă financiară anuală a societăţii,
darea de seamă a consiliului societăţii, a organului executiv şi a comisiei de
cenzori;
- hotărăşte cu privire la reorganizarea sau dizolvarea societăţii;
- hotărăşte în privinţa deschiderii de noi filialele şi reprezentanţe,
precum şi numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor lor;
Adunarea generală îşi poate asuma şi orice alte atribuţii, dacă acestea au
fost prevăzute în statutul societăţii. De asemenea, adunarea generală poate
transmite o parte din atribuţiile sus-menţionate către consiliul societăţii.
Decizia cu privire la convocarea adunării generale (ordinare şi
extraordinare) este luată de consiliul societăţii, iar toate chestiunile
organizatorice sunt pe seama organului executiv. În decizia cu privire la
convocare se va indica: organul de conducere care a decis convocarea; data,
locul şi ora ţinerii adunării generale; ordinea de zi; modul de înştiinţare a
acţionarilor despre ţinerea adunării generale; sub ce formă se va ţine adunarea
generală; textul buletinului de vot, dacă votarea se va face cu întrebuinţarea
buletinelor de vot. De asemenea, se va indica cine este secretarul şedinţei,
numele şi prenumele acestuia. Mai apoi, decizia de convocare a adunării
generale trebuie adusă la cunoştinţa acţionarilor, prin poştă sau prin publicarea
unui anunţ în presă.
Informarea acţionarilor despre materialele de pe ordinea de zi. Informaţiile
referitoare la fiecare problemă, în legătură cu care se va lua o hotărîre, trebuie
puse la dispoziţia acţionarilor. Acestea trebuie să fie exacte, oportune şi
complete, astfel încît acţionarii să-şi poată exprima votul în deplină cunoştinţă
de cauză132. Ei trebuie să aibă timp pentru a se informa şi a se pregăti. În acest
scop, legea prevede materialele ce urmează a fi prezentate acţionarilor (art.56
alin.(2) Legea privind societăţile pe acţiuni nr.1134/1997).
Materialele vor fi trimise prin poştă acţionarilor sau, dacă în decizia de
convocare s-a prevăzut astfel, vor fi numai afişate pe un panou sau la intrarea în
132 Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. Editura Museum,
Chişinău, 2001, p.301.
129
sediul organizaţiei. Despre locul afişării informaţiei acţionarii trebuie înştiinţaţi
prin telefon, fax, e-mail etc., pentru a o citi133.
Desfăşurarea adunării generale. Lucrările adunării generale sunt conduse
de preşedintele consiliului societăţii. Dacă acţionarii doresc, prin vot ei pot alege
o altă persoană care să dirijeze lucrările adunării generale.
Modalitatea de manifestare a dreptului de vot va fi aleasă de adunare
(deschis sau secret), cu o singură excepţie - la adunările generale ţinute prin
corespondenţă sau sub formă mixtă, votul va fi numai deschis134.
Acţionarii au două posibilităţi de alegere: „pentru” sau „împotrivă”. După
votare, buletinele de vot se numără de către o comisie specială, iar rezultatele se
consemnează într-un proces-verbal şi se fac publice.
2. Consiliul societăţii
Consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre
adunările generale şi, în limitele atribuţiilor sale, exercită conducerea şi controlul
asupra activităţii societăţii. În activitatea sa, consiliul societăţii se subordonează
întru totul adunării generale a acţionarilor.

Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 stabileşte mai multe

atribuţii pentru consiliul societăţii, şi anume:
- decide cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor;
- decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;
- decide cu privire la repartizarea profitului;
- face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la
plata dividendelor;
- aprobă fondul de salarizare pentru angajaţii societăţii;
- decide cu privire la aderarea societăţii la diferite uniuni şi
asociaţii de lucru etc.

133 Printre documentele ce urmează a fi afişate se află şi lista acţionarilor. Ea trebuie să fie întocmită în ordine
alfabetică.
134 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices”
S.R.L., 2007, p.125.
130
 Alegerea consiliului societăţii. Membrii consiliului societăţii se aleg de
adunarea generală a acţionarilor, din rîndul acţionarilor, cît şi a persoanelor
străine de societate. Cerinţa legii în acest sens este ca acţionarii să reprezinte
majoritatea. Durata mandatului de membru al consiliului este de 4 ani, iar
aceleaşi persoane pot fi realese un număr nelimitat de ori.
Funcţionarea consiliului societăţii. Conducerea consiliului societăţii este
efectuată de către preşedintele acestuia, ales de adunarea generală. Preşedintele
consiliului are următoarele atribuţii:
- convoacă şedinţele consiliului societăţii;
- încheie diferite acorduri cu membrii consiliului şi conducătorul
organului executiv;
- îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de regulamentul consiliului
societăţii.
Şedinţele consiliului societăţii pot fi ordinare (se ţin cel puţin o dată pe
trimestru) şi extraordinare (se ţin ori de cîte ori este nevoie). În cadrul
consiliului, fiecare membru deţine un vot. Decizia se ia cu votul majorităţii
membrilor consiliului prezenţi la şedinţă. Transmiterea votului de la un membru
al consiliului la altul nu se admite. În caz de paritate de voturi, votul
preşedintelui consiliului este decisiv. 3. Organul executiv al societăţii
Organul executiv al societăţii se ocupă cu toate chestiunile de zi cu zi a
societăţii. El este responsabil de îndeplinirea hotărîrilor luate de adunarea
generală şi de consiliul societăţii. În acelaşi timp, organul executiv se
subordonează acestor două organe, adunarea generală şi consiliul societăţii.
Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (alcătuit din mai
multe persoane) sau unipersonal (dintr-o singură persoană, numită în mod
diferit: administrator, director ori manager).
Şedinţele organului executiv colegial se convoacă de conducătorul acestuia.
Legea îi permite conducătorului să acţioneze în numele societăţii fără a avea
nevoie de procură. El poate să încheie diferite contracte, să aprobe statutul de
personal, să emită ordine şi dispoziţii etc.

131
 4. Organul de control (comisia de cenzori)
Organul de control al societăţii pe acţiuni poartă denumirea de comisie de
cenzori. Aceasta exercită controlul activităţii economico-financiare a
întreprinderii şi se subordonează numai adunării generale a acţionarilor.
Membrii comisiei de cenzori se numesc cenzori, iar numărul lor trebuie să fie
impar.
În calitate de cenzori pot fi atît acţionarii, cît şi alte persoane. Una din
cerinţe pentru persoanele care îşi doresc să devină cenzori se referă la studii, şi
anume: să aibă studii în domeniul contabilităţii, economiei sau finanţelor. Nu
pot fi aleşi cenzori în cadrul aceleiaşi societate pe acţiuni: membrii consiliului
societăţii, membrii organului executiv şi lucrătorii din contabilitatea societăţii.
Rolul comisiei de cenzori este de a efectua controlul activităţii-economico
financiare a societăţii pe parcursul unui an de zile. În baza rezultatelor
controlului, comisia de cenzori întocmeşte un raport, în care se semnează toţi
membrii comisiei care au participat la control. Dacă cineva dintre membrii
comisiei nu este de acord cu raportul, îşi va expune în scris opinia sa separată şi
o va anexa la raport.
Raportul comisiei de cenzori se prezintă în faţa adunării generale a
acţionarilor. Dacă adunarea generală consideră necesar, ea poate delega
împuternicirile comisiei de cenzori către o organizaţie de audit, încheind cu
aceasta din urmă contract de audit. Cu alte cuvinte, rămîne la discreţia adunării
generale a acţionarilor să decidă dacă societatea pe acţiuni are nevoie de comisie
de cenzori sau ar fi mai bine să apelează la o companie de audit, care ar înlocui
comisia de cenzori.

§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni

Prin funcţionarea societăţii pe acţiuni se înţeleg raporturile juridice care au
loc interiorul ei. De regulă, aceste raporturi apar între acţionari, sau între
acţionari şi societate. Ca urmare, este important să cunoaştem care sunt
drepturile şi obligaţiile acţionarilor.

132
 1. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor
a) Dreptul la dividende. Prin dividend se înţelege profitul care îi revine
acţionarului. Mărimea dividendelor se stabileşte la adunarea generală a
acţionarilor. Dividendele se plătesc, de regulă, anual, însă la adunarea generală
se poate decide ca achitarea dividendelor să se facă trimestrial sau chiar lunar.
Cel mai frecvent, dividendele se plătesc cu mijloace financiare, dar legea nu
interzice ca plata să se facă cu acţiuni, bunuri sau alte drepturi patrimoniale.
b) Dreptul la o cotă-parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei.
Dacă societatea se lichidează, bunurile rămase după satisfacerea creanţelor se
repartizează între acţionari proporţional numărului şi valorii acţiunilor
deţinute135.

c) Dreptul de a-şi vinde acţiunile. De fapt, acţionarul poate şi dona

acţiunile
sale. Acest lucru îl poate face liber, oricînd şi oricui.
d) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept îl au toţi
acţionarii, indiferent de numărul de acţiuni pe care le deţin.
e) Dreptul la vot. La adunarea generală a acţionarilor, votarea se face
după principiul „o acţiune cu drept de vot - un vot” (art.61 din Legea cu privire
la societăţile pe acţiuni). Votul poate fi deschis sau secret.
f) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra
desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de a fi informat este unul dintre cele
mai importante drepturi ale acţionarilor.
g) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii. Orice
acţionar are dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii (consiliul
societăţii, organul executiv sau comisia de cenzori).
h) Obligaţia de a depune cota de participare în capitalul societăţii.
Principala obligaţie a acţionarului este de a efectua plata vărsămintelor. Dacă
fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, ceilalţi fondatori îl

135 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău,
2006, p.79.
133
pot constrînge pe cale judecătorească, cerînd executarea obligaţiei asumate prin
contractul de societate.
e) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege, pentru a fi
introduse în registrul acţionarilor.

§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni îşi poate înceta activitatea prin reorganizare sau
dizolvare.
Reorganizarea societăţii se efectuează prin fuziune, dezmembrare şi
transformare. Fuziunea înseamnă „alipirea” persoanelor juridice şi apariţia
altora, mai noi. Fuziunea se face prin contopire ori absorbţie.
Procesul invers celui de fuziunea se numeşte dezmembrare. Aceasta constă
în „dezlipirea” unor persoane juridice de la alte persoane juridice şi în
consecinţă, apar altele noi. Dezmembrarea se face prin divizare şi separare.
În toate cazurile, hotărîrea de reorganizare se ia de adunarea generală a
acţionarilor ori de instanţa judecătorească. În scurt timp de la luarea hotărîrii
privind reorganizarea, societatea va înştiinţa în scris creditorii săi despre acest
fapt şi va publica o comunicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Scopul este ca creditorii să afle şi să pretindă întoarcerea datoriilor de la
societate.
Prin dizolvare înţelegem o fază de pregătire a persoanei juridice pentru
lichidare, adică pentru a fi desfiinţată pînă la urmă. Societatea poate fi dizolvată
numai prin hotărîre a adunării generale a acţionarilor sau prin hotărîrea
instanţei judecătoreşti. O cerinţă prevăzută de lege este ca hotărîrea privind
dizolvarea societăţii să fie publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o desfiinţare imediată a persoanei
juridice. Persoana juridică va continua să existe, deoarece ea trebuie să
îndeplinească operaţiile de lichidarea a patrimoniului dobîndit în timpul
existenţei sale136. Momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că
136 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices”
S.R.L., 2007, p.86.
134
persoana juridică nu poate să încheie noi contracte ce vizează obiectul său de
activitate, însă ea trebuie să continue şi să finalizeze operaţiunile deja începute.
Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare 137.
Imediat după publicarea hotărîrii de dizolvare, asupra societăţii începe procesul
de lichidare. Cu această ocazie se creează o comisie specială sau se numeşte o
singură persoană, lichidatorul, care îngrijeşte de lichidarea societăţii şi radierea
ei din registrul de stat.
Procesul de lichidarea începe cu împărţirea bunurilor societăţii. Mai întîi,
bunurile sunt folosite pentru acoperirea datoriilor societăţii faţă de creditori, iar
din bunurile rămase, se sting datoriile faţă de acţionari.
Deşi mai rar, societatea poate fi supusă dizolvării forţate, prin hotărîre a
instanţei de judecată. În acest caz, instanţa de judecată numeşte o persoană
responsabilă - administrator fiduciar, care se ocupă de dizolvarea forţată a
societăţii.

CAPITOLUL 9. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE

(cooperativa de întreprinzător, de producţie şi de consum)

137 Roşca Nicolae. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coordonator Mihai Buruiană),
Chişinău: Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală”, 2006, p.146.
135
§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor
Noţiunea. Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai multe
persoane organizează activităţi de producţie, de distribuţie şi prestări de servicii,
bazată pe principiul întrajutorării.
În viaţa de zi cu zi şi în literatura de specialitate cooperativele adeseori sunt
numite „societăţi cooperatiste” deoarece se aseamănă cu nişte societăţi, fiind
alcătuite din cel puţin 5 membri.
Această formă de asociere s-a născut încă în secolul trecut. Prima
cooperativă a fost înfiinţată în anul 1844, în Anglia, după care s-au creat şi
altele. În Franţa s-au fondat cooperative de producţie care îşi propuneau să
efectueze în comun lucrări de construcţie sau să realizeze diferite produse pe
care să le vîndă, iar beneficiile rezultate să fie împărţite între asociaţi138.
Prin cooperativă înţelegem o organizaţie de comerţ formată prin asocierea
liberă a unui grup de persoane (mici producători, meseriaşi, întreprinderi),
pentru producerea, cumpărarea, vînzarea în comun a unor produse, pentru
acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii 139. Cu alte cuvinte,
cooperativa reprezintă o asociere (unire) a mai multor persoane fizice şi/sau
juridice care practică activitate de întreprinzător, pentru ca împreună fiind să
poată stabili mai uşor legături economice.
Aşadar, la apariţia cooperativelor un rol important l-a avut munca în comun.
În trecut, în ţările sistemului socialist erau răspîndite cooperativele agricole, în
care ţăranii îşi aduceau în cooperativă pămîntul, munca o prestau în comun, iar
cîştigurile (recoltele de cereale, fructe, legume etc.) le împărţeau între ei. În acest
context, este posibil a face o analogie între colhozurile din trecut şi cooperativele
din prezent. Am putea considera cooperativele ca o formă mai evoluată a
colhozurilor care au existat în perioada U.R.S.S.
Modul de constituire şi funcţionare a cooperativelor este prevăzut prin lege.

138 Vonica Romul Petru. Dreptul societăţilor comerciale. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.483.
139 Potrivit statisticii furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la 01 ianuarie 2011 în Republica Moldova erau
înregistrate 4058 de cooperative (cooperative de producţie, cooperative de consum şi cooperative de
întreprinzător), ceea ce constitui 3% din numărul total de persoane juridice cu scop comercial existente în
prezent în republică.
136
În prezent, există mai multe legi care se referă într-o măsură mai mare sau mai
mică la cooperative: Codul civil la art.171-178, Legea privind cooperativele de
producţie140, Legea privind cooperativele de întreprinzător156 etc.
Caracteristica cooperativelor. 1) Scopul persoanelor (fizice şi/sau
juridice) care au fondat o cooperativă este acordarea unui ajutor reciproc la
desfăşurarea activităţii de întreprinzător. Cu alte cuvinte, toţi membrii fondatori
ai cooperativei doresc să efectueze o afacere împreună. Însă pentru aceasta, ei
trebuie să se înregistreze la Camera Înregistrării de Stat în calitate de persoană
juridică, cu denumire proprie141.
2) Este important să cunoaştem că cooperativele pot activa în toate
ramurile economiei naţionale şi sunt în drept să practice orice gen de activitate,
cu excepţia celor care sunt interzise de lege. În dependenţă de genul de activitate
pe care-l desfăşoară, se cunosc următoarele tipuri de cooperative: a) de
prelucrare; b) de prestări servicii, inclusiv cele de consultanţă (contabilă,
juridică, marketing, management etc.); c) de economii şi împrumut (au ca scop
acordarea de împrumuturi cu dobîndă, aşa cum o fac şi băncile comerciale).
3) Cooperativa trebuie să aibă nu mai puţin de 5 membri. Această cerinţa
este prevăzută de Codul civil şi este obligatorie pentru toate cooperativele din
Republica Moldova. Dacă se întîmplă ca numărul membrilor să scadă, atunci
cooperativa trebuie cît mai urgent să găsească alţi membri sau să se lichideze.
4) Pot fi membri de cooperativă persoanele juridice, dar şi persoanele
fizice. Pentru persoanele juridice este necesar ca scopul lor să fie unul comercial,
adică să urmărească obţinerea de venituri. În ce priveşte domeniul de activitate,
poate fi diferit, de exemplu: asigurări, transport, financiar-bancar, agricultură,
turism etc. Cu privire la persoanele fizice, legea cere vîrsta minimă de 16 ani142.

140 Legea nr.1007 din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.71-73 din 06.06.2002. 156 Legea nr.73 din 12.04.2001 privind cooperativele de
întreprinzător, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50 din 03.05.2001.
141 Legea mai cere ca în denumire să figureze cuvântul „cooperativă” şi să fie scris în limba română scopul
principal al activităţii sale.
142 Vârsta de 16 ani a fost introdusă deoarece la această vârstă persoana obţine buletinul de identitate.
137
 5) Orice cooperativă trebuie să aibă un patrimoniu, care poate fi alcătuit
din mijloace băneşte, bunuri transmise de membrii fondatori (terenuri, case,
autovehicule, unelte de muncă etc.), din venituri (cîştigurile acumulate de
cooperativă), donaţii, credite, împrumuturi şi alte valori materiale.
Cooperativa se deosebeşte de alte persoane juridice cu scop lucrativ prin
faptul că nu urmăreşte obţinerea profitului imediat, ci obţinerea unor avantaje
reciproce, pe termen lung, pentru ca membrii cooperativei să vîndă mai uşor
producţia, la un preţ mai înalt să acorde serviciile, să procure materii prime şi
piese de rezervă la un preţ mai mic, să găsească investitori, piaţa de desfacere a
mărfurilor, să efectueze lucrări la un preţ avantajos etc.

§2. Organele de conducere ale cooperativei

Organul principal de conducere al cooperativei este Adunarea generală.
Din componenţa ei fac parte membrii cooperativei (persoanele care au fondat
cooperativa) care prin vot soluţionează toate problemele importante ce ţin de
funcţionarea cooperativei.
Adunarea generală poate fi ordinară şi extraordinară. Adunarea generală
ordinară se întruneşte de 2-3 ori pe an, conform unui grafic stabilit din timp, pe
cînd adunarea generală extraordinară poate fi convocată oricînd, pentru
soluţionarea unor probleme urgente.
Printre cele mai importante atribuţii ale adunării generale, se numără: a)
decide cum să fie repartizat profitul; b) alege preşedintele cooperativei; c)
adoptă hotărîri cu privire la primirea noilor membri în cooperativă sau
excluderea din cooperativă; d) decide înfiinţarea de filiale şi reprezentanţe ale
cooperativei în alte localităţi; aderarea cooperativei la uniuni de cooperative,
retragerea din acestea etc.
Deoarece adunarea generală se întruneşte rar, atunci cînd numărul
membrilor cooperativei depăşeşte 50 de persoane, legea prevede că în
cooperativă trebuie să fie creat obligatoriu un organ de lucru, numit Consiliul

138
cooperativei143. Acest organ conduce activitatea întreprinderii pe parcursul
întregului an, iar la sfîrşit, face o dare de seamă în faţa adunării generale.
Un alt organ de conducere al cooperativei este Preşedintele. Ca şi ceilalţi
muncitori, preşedintele este angajat în baza contractului de muncă şi primeşte
salariu. Preşedintele este considerat organ executiv şi se alege de către adunarea
generală, pe un termen de 4 ani. El are următoarele competenţe: a) să asigure
îndeplinirea hotărîrilor adunării generale b) încheie şi desface contractele de
muncă cu salariaţii cooperativei c) reprezintă cooperativa în relaţiile cu alte
persoane.
Pe lîngă organele de conducere sus-menţionate, cooperativa mai dispune şi
de Comisia de revizie, care efectuează controale ordinare (anuale), cît şi
extraordinare (ori de cîte ori este necesar), privind starea economico-financiară
a cooperativei, şi anume: cîştigurile, cheltuielile, posibilităţile financiare de
viitor etc. Controalele ordinare se efectuează o singură dată în an, pe cînd
controalele extraordinare pot fi efectuate din iniţiativa proprie a comisiei, din
iniţiativa adunării generale sau la cererea a cel puţin 10% din numărul total de
membri. În urma controlului efectuat, comisia de revizie întocmeşte un raport pe
care îl prezintă adunării generale144.
Legea permite ca în anumite situaţii, funcţiile comisiei de cenzori să fie
transmise unei companii de audit, care în schimbul unor sume băneşti, va
efectua controlul economico-financiar al cooperativei.

§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative

Societatea cooperatistă nu poate avea mai puţin de cinci membri. Calitatea
de membru al societăţii cooperatiste o poate avea persoana fizică care a atins
vîrsta de 16 ani şi persoana juridică145.

143 Consiliul cooperativei se alege de către adunarea generală pe un termen de până la 3 ani, fiind format din cel
puţin 3 persoane.
144 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”,
Chişinău, 2007, p.148.
145 Macovei Lidia. Codul civil în 1624 de tabele. Editura „Cartea” S.A., Chişinău, 2002, p.47.
139
 Este important să cunoaştem că principalul document al cooperativei de
producţie, în care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile membrilor este statutul
cooperativei.
Statutul cooperativei este alcătuit din clauze generale şi speciale. Clauzele
generale din statut se referă la: a) denumirea, b) obiectul de activitate şi scopul,
c) sediul, d) contribuţia membrilor la capitalul social, e) structura şi modul de
funcţionare a organelor de conducere, f) filialele şi reprezentanţele cooperativei.
Clauze speciale din statut sunt: a) modul de exercitare a dreptului la vot în
cadrul cooperativei, b) răspunderea individuală a membrilor, c) cota în limita
căreia unii membri pot să ia parte la fondarea cooperativei, d) felul în care se
face intrare noilor membri în cooperativă, retragerea şi excluderea vechilor
membri de cooperativă. În statut pot fi prevăzute şi alte clauze, care nu contravin
legislaţiei în vigoare.
Pornind de la dispoziţiile legilor pe care le avem, şi anume: Codul civil în
vigoare, Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător nr.73/2001, Legea cu
privire la cooperativele de producţie nr.1007/2002 şi Legea cooperaţiei de
consum nr.1252/2000, putem evidenţia următoarele tipuri de cooperative: -
cooperative de producţie;
- cooperative de întreprinzător;
- cooperative de consum.
Indiferent de tipul cooperativei, ceea ce le caracterizează mai mult este
scopul obţinerii de venituri. În caz contrar, dacă membrii fondatori ai
cooperativelor nu ar avea nici un cîştig, ei nu ar avea interes să continue
afacerea.
Cooperativele aproape că nu se deosebesc de societăţile comerciale. În
legătură cu aceasta, este întîlnită şi opinia potrivit căreia adevăratele cooperative
sunt numai cele de întreprinzător, pe cînd celelalte cooperative (de producţie, de
consum) nu se deosebesc cu nimic de societăţile comerciale, fiindcă la fel

140
urmăresc obţinerea de profit şi împărţirii lui între membri 146. În realitate, oricare
dintre cooperative urmăreşte obţinerea de profituri.

§4. Cooperativa de producţie

Cooperativa de producţie este o întreprindere înfiinţată de către 5 sau mai
multe persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie
şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a
membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia,
denumite în continuare cote de participare (art.1 al Legii privind cooperativele
de producţie nr.1007/2002).
Cu alte cuvinte, cooperativa de producţie este o întreprindere alcătuită din
cel puţin 5 persoane fizice, care sunt de acord să înceapă un mic business
împreună prin a produce ceva, se bazează pe munca personală a lor şi pe
contribuţia (în bani sau în alte bunuri) adusă de ei înşişi la fondarea cooperativei.
Din însăşi denumirea cooperativei, rezultă că ea este fondată, în primul
rînd, cu scop de producere, şi nu în alte scopuri comerciale, acest gen de
activitate fiind caracteristic mai mult pentru întreprinderile bazate pe munca
colectivă din sectorul agroindustrial147.

Cooperativa de producţie reprezintă o persoană juridică cu scop lucrativ.

Francezii au fost cei care au fondat cooperative de producţie, cu scopul de a
efectua împreună lucrări de construcţie şi de a confecţiona diferite produse pe
care mai apoi să le vîndă, iar beneficiile obţinute să le împartă între asociaţi. Mai
tîrziu, cooperative de producţie au apărut în toate statele lumii.
O condiţie obligatorie la crearea cooperativei de producţie ţine de formarea
capitalului social. Acesta se formează din aporturile aduse de către membrii
cooperativei. În calitate de aport pot servi mijloacele băneşti şi bunurile.
Bunurile pot fi transmise cooperativei cu drept de proprietate sau cu drept de
folosinţă.

146 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău,
2006, p.179.
147 Каленик Александр. Коммерческое право. Кишинев: Business-Elita, 2004, p.204.

141
 Încă o particularitate a cooperativei de producţie, se referă la mărimea cotei
de participare deţinute de un membru al cooperativei şi care nu trebuie să
depăşească 20% din capitalul social al cooperativei.
Actul constitutiv al cooperativei de producţie se numeşte statut. Acesta va
trebuie să cuprindă:
- denumirea şi sediul cooperativei;
- scopul şi obiectul cooperativei;
- condiţiile şi modul de primire în cooperativă şi de excludere din
cooperativă;
- modul de participare prin muncă personală a membrilor
cooperativei la activitatea acesteia;
- modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei;
- mărimea minimă a cotei de participare, condiţiile şi termenele de
depunere a aporturilor în contul acesteia, responsabilitatea pentru încălcarea
obligaţiilor privind depunerea aporturilor, precum şi modul de evaluare a
aporturilor depuse în natură;
- aporturile membrilor cooperativei la capitalul social, modul şi
termenul de depunere a acestora;
- modul de reprezentare a cooperativei;
- modul de înstrăinare a cotei de participare;
- competenţa adunării generale şi modul de convocare a acesteia,
cvorumul şi alte condiţii de validitate a hotărîrilor adunării;
- competenţa, componenţa, modul de alegere (desemnare) şi
funcţionare a consiliului cooperativei, comisiei de revizie, preşedintelui
cooperativei şi a altor organe de conducere ale cooperativei;
- modul de formare a capitalului social şi a rezervelor (fondurilor)
cooperativei;
- modul de distribuire a profitului net între membrii cooperativei;
- modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei;

142
 - lista întreprinderilor afiliate, filialelor şi a reprezentanţelor
cooperativei; - modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei.
Obţinerea calităţii de membru al cooperativei de producţie. Cooperativa
poate primi oricînd noi membri. Persoana care solicită calitatea de membru
depune o cerere de intrare în cooperativă. În cerere indică faptul că este de acord
să respecte prevederile legislaţiei, statutul cooperativei, precum şi să execute
hotărîrile organelor de conducere ale acesteia. Decizia de primire în cooperativă
sau de refuz o adoptă adunarea generală. Refuzul de primire în cooperativă
trebuie se fie comunicat solicitantului în scris.
Membrii cooperativei de producţie dispun de următoarele drepturi:
 să participe la conducerea societăţii, la adunările generale, să
aleagă şi să fie aleşi în organele cooperativei;
 să participe cu munca proprie la activitatea cooperativei;
 să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cooperativei;
 să ceară convocarea adunării generale extraordinare sau a
şedinţei consiliului cooperativei;
 să beneficieze de plăţi din profitul net al cooperativei;
 să beneficieze de facilităţi şi avantaje prevăzute pentru membrii
cooperativei;
 să înstrăineze, să gajeze, să lase prin testament cota sa de
participare;
 să aibă acces la orice informaţie privind activitatea cooperativei;
 să se retragă liber din cooperativă;
 să primească valoarea de participare, precum şi alte plăţi
prevăzute de
statut;
 să primească, în caz de lichidare a cooperativei, o parte din
patrimoniul rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor;
În afară de acestea, membrii cooperativei de producţie pot dispune şi de alte
drepturi, care nu contravin legislaţiei în vigoare, dar sunt prevăzute în statutul
cooperativei.
143
 Paralel cu drepturile indicate mai sus, membrii cooperativei de producţie
dispun de un şir de obligaţii:
 să depună taxa de intrare şi cota de participare în termenele şi
mărimile prevăzute de statut;
 să informeze cooperativa despre orice modificare a datelor
personale, introduse în statutul cooperativei;
 să poarte răspundere materială în conformitate cu legislaţia
muncii;
 să respecte alte prevederi ale legislaţiei, statutului şi
regulamentelor cooperativei, precum şi să execute hotărîrile organelor ei. În
statutul cooperativei pot fi prevăzute şi alte obligaţii ale membrilor
cooperativei de producţie.
Încetarea calităţii de membru al cooperativei. Calitatea de membru al
cooperativei de producţie încetează în caz de: a) retragere din cooperativă; b)
înstrăinare a cotei de participare; c) excludere din cooperativă; d) deces; e)
reorganizare sau lichidare a cooperativei.

§5. Cooperativa de întreprinzător

Cooperativa de întreprinzător este o întreprindere alcătuită din cel puţin 5
membri persoane fizice sau juridice, în scopul de a contribui la obţinerea
profitului de către membrii ei. De exemplu, la momentul actual piaţa Uniunii
Europene şi cea din Federaţia Rusă sunt dominate de marii producători. Pentru a
putea ajunge acolo, producătorii moldoveni se unesc, fondează cooperative de
întreprinzător şi exportă producţia sub un singur nume 148149, iar profitul obţinut îl
împart între ei.
Pot avea calitatea de fondator al unei cooperative de întreprinzător numai

148 Cele mai mari dificultăţi, producătorii le au cu vânzarea producţiei. Economia Republicii Moldova fiind o economie de
piaţă, producătorul este nevoit să lupte pentru un loc pe piaţă, la care pretind zeci de concurenţi, inclusiv din alte ţări.
Neavînd altă soluţie, pentru a reuşi în faţa concurenţei, cooperativele de întreprinzător par să fie soluţia cea mai bună pentru
extinderea accesului pe pieţele externe. Or, producătorul de unul singur nu are suficiente posibilităţi de a reuşi.
149 Acestea sunt: a) deţinătorul patentei de întreprinzător; b) întreprinzătorul individual; c) fondatorii gospodăriei ţărăneşti;
d) fondatorii societăţilor comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în nume colectiv,
societatea în comandită); e) fondatorii întreprinderile de stat şi municipale.
144
 165 întreprinzătorii . Cooperativele de întreprinzător se pot fonda
şi activa în toate ramurile economiei naţionale. Ele pot să practice orice gen de
activitate, cu excepţia celor interzise de lege. Dacă, pentru desfăşurarea unui gen
de activitate este necesară licenţa, cooperativa o va obţine pînă la începutul
activităţii150.
Cele mai multe cooperative de întreprinzător se axează pe domeniul
agriculturii. În cadrul cooperativei, unii membri se ocupă cu fructe, legume,
cereale, alţii prestează servicii de mecanizare, de reparaţie a tehnicii, de transport
etc. Împreună este mai uşor de lucrat şi veniturile sunt mai mari.
Specific pentru cooperativa de întreprinzător este faptul că membrii
cooperativei trebuie să participe la relaţiile economice între ei şi cooperativă.
Potrivit Legii privind cooperativa de întreprinzător nr.73/2001, cooperativa este
obligată să livreze (presteze) cel puţin 50 la sută din volumul total al producţiei
(serviciilor) proprii membrilor săi şi/sau să procure (să beneficieze) de la
membrii săi în volum de cel puţin 50 la sută din totalul producţiei procurate
(serviciilor primite) de către cooperativă (art.6).
Cooperativa de întreprinzător se înregistrează la Camera Înregistrării de
Stat, în baza statutului. Acesta este un document care se prezintă la organul de
înregistrare şi în care se menţionează cum va funcţiona cooperativa pe viitor.
Pentru înregistrarea cooperativei de întreprinzător, este necesar să existe cel
puţin 5 membri, persoane fizice sau juridice. Modul de constituire, de
funcţionare şi de lichidare a cooperativei de întreprinzător este reglementat prin
Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73/2001.
Un moment important este că denumirea cooperativei de întreprinzător
trebuie să conţină abrevierea „C.Δ (adică „cooperativa de întreprinzător”). De
exemplu, deplin se scrie Cooperativa de Întreprinzător „AgroProiect”, iar pe
scurt - C.Î. „AgroProiect”.
Cooperativa de întreprinzător răspunde pentru datoriile sale cu bunurile pe
care le are, adică cu întreg patrimoniul ei. Membrii cooperativei nu răspund
pentru obligaţiile asumate de cooperativă.

150 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2006, p.179.
145
§6. Cooperativa de consum
Cooperativa de consum este o organizaţie necomercială, formată din cel
puţin 7 persoane fizice, care convin să desfăşoare împreună activitatea de
întreprinzător pentru satisfacerea intereselor şi nevoilor lor de consum. Modul
de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de consum se
reglementează prin Legea cooperaţiei de consum nr.1252 din 2000.
Spre deosebire de cooperativele de producţie şi cele de întreprinzător, care
au ca scop principal obţinerea profitului, în cazul cooperativei de consum legea
indică că scopul ei este unul necomercial. În realitate, se întîmplă că cooperativa
de consum la fel urmăreşte obţinerea unor cîştiguri, altfel membrii ei nici nu ar
avea interes să o fondeze.
În prezent, majoritatea tinerilor nu prea cunosc despre existenţa
cooperativei de consum. Se susţine că cooperativa de consum din Republica
Moldova este una din cele mai nerentabile structuri economice, o moştenire a
fostului sistem sovietic. Cea mai răspîndită cooperativă de consum rămîne a fi
„MOLDCOOP”. Ea se ocupă cu colectarea şi vînzarea produselor agricole, iar
veniturile sunt mici.
Orice cooperativă de consum, trebuie să-şi pună în faţă anumite reguli de
lucru, pe care să le respecte, şi anume:
a) să satisfacă interesele membrilor cooperativei. Cooperativa trebuie să
lucreze în aşa mod, ca să obţină venituri, iar membrii cooperativei să fie
mulţumiţi. În caz contrar, membrii cooperativei nu ar avea nici un interes de a
mai continua lucrul în cooperativă şi ea s-ar destrăma.
b) să aibă la bază libera asociere. Membrii săi asociaţi pot intra şi ieşi
benevol în/din cooperativă, fără a fi influenţaţi de cineva.
c) să respecte principiul colaborării. În cooperativa de consum, deciziile
se iau în mod colegial, prin vot. Membrii cooperativei se susţin reciproc şi
colaborează între ei, cu partenerii economici din ţară şi de peste hotare. În aşa
mod se realizează o dezvoltare continuă.
146
 d) activitatea cooperativei să fie una publică. Orice membru al
cooperativei are dreptul să obţină informaţia de care are nevoie în legătură cu
activitatea cooperativei. Totuşi în anumite situaţii, organul de conducere poate
hotărî ca unele şedinţe ale cooperativei să se desfăşoare „cu uşile închise”, iar
deciziile să fie ţinute în secret.
Cine poate fi membru al cooperativei de consum. Membru poate fi
numai persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu deplină, care a împlinit vîrsta
de 16 ani. Pentru aceasta, persoana trebuie să depună o cerere, în care să indice
numele şi prenumele, domiciliul, locul de muncă şi bunurile pe care le depune ca
cotă de participare în capitalul social al cooperativei.
La înfiinţarea cooperativei de consum trebuie să participe cel puţin 7
persoane. Înregistrarea se face la Ministerul Justiţiei. Cooperativele dintr-o
anumită localitate se pot asocia şi forma uniuni teritoriale. Dacă numărul
cooperativelor dornice de asociere este mai mare şi fac parte din localităţi
diferite, atunci legea permite asocierea lor în uniuni centrale.
Se interzice amestecul statului în activitatea cooperativei de consum. În
acelaşi timp, organele de stat sunt obligate să efectueze regulat controale, pentru
a verifica dacă cooperativele de consum respectă prevederile legii.
Cooperativa de consum se ocupă, în principal, cu următoarele genuri de
activitate: a) comerţul cu amănuntul; b) alimentaţia publică; c) achiziţionarea
produselor agricole şi de altă natură; d) producerea mărfurilor de larg consum; e)
activitatea de asigurare, hotelieră, turismul intern şi extern, prestarea de alte
servicii; f) activitatea investiţională; g) înfiinţarea de instituţii medicale,
balneoclimaterice; h) acţiuni cultural-educative, sportive, ştiinţifice, tehnice etc.;
i) promovarea relaţiilor economice cu cooperativele din alte state; j) exportul şi
importul de mărfuri, produse şi servicii ş.a.

147
CAPITOLUL 10. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA
MUNICIPALĂ

§1. Întreprinderea de stat

Dispoziţii generale. Reieşind din prevederile Legii nr.845/1992 cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art.2, statul şi autorităţile administraţiei
publice locale sunt antreprenori speciali.
Activitatea de întreprinzător a statului este o novaţie şi reprezintă un
fenomen social –economic complex.151
Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale care au capitalul format
din bunurile transmise de fondatori la constituire sau în timpul funcţionării, fac
parte din categoria persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ.

151 Doinikov I.V. Predprinimateliscoe Pravo.-Moscva: “PRIOR”, 2002,pag.282

148
 Un autor rus, A. Businin menţionează în lucrarea sa,
“Предпринимательство”, că activitatea de întreprinzător a statului este acea
formă activităţii de întreprinzător care se desfăşoară prin intermediul
întreprinderilor constituite de:
- organele de stat, conform legislaţiei sunt împuternicite de a gestiona
proprietatea statului, adică ne referim la întreprinderile de stat;
- organele administraţiei publice locale, ne referim la întreprinderile
municipale.152

Atît statul, cît şi unitatea administrativ-teritorială, că persoana juridică de

drept public, poate fonda de sine stătător o persoană juridică pe care o dotează
cu bunuri şi care, prin înregistrare la organul competent, dobîndeşte dreptul de a
desfăşura independent activitatea de întreprinzător cu scopul de a obţine profit.
Principala deosebire a acestor întreprinderi de alte persoane juridice constă în
aceea că, la crearea lor, bunurile nu se transmit în proprietate, ci în “gestiune
operative” - întreprinderii de stat sau în “gestiune economică”- întreprinderii
municipale.
Referitor la întreprinderea de stat şi municipală, în doctrină rusă se
menţionează că, din punct de vedere al circuitului economic, aceste instituţii nu
sunt perfecte, deoarece participanţii acestui circuit trebuie să fie proprietari care
de sine stătător dispun de bunurile lor. În cazul întreprinderilor de stat şi
întreprinderilor municipale, însă, la circuitul economic participă subiecţi care nu
au toate împuternicirile unui proprietar privind dispunerea de aceste bunuri, iar
împuternicirile proprietarului acestor bunuri sunt limitate de legislaţie.153
Definiţia şi caracterele întreprinderii de stat. Statutul juridic al
întreprinderilor de stat, modul de constituire şi de funcţionare sunt reglementate
de Codul Civil art.179, de Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi art.20, de Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat şi
de Hotărîrea Guvernului nr.770/1994 prin care a fost aprobat statutul – model al
întreprinderii de stat.
152 Businin A. Predprinimatelistvo.-Moscva, 1997.-pag.52-53
153 Kommercescoe pravo: ceasti 1. Popondopulo V.F.-Moscva : Iurist, 2004.-pag.196
149
 Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în
întregime statului.
Întreprinderea de stat este agent economic independent cu drepturi de persoană
juridică, care, pe baza proprietăţii de stat transmise ei în gestiune, desfăşoară
activitate de întreprinzător şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toate
bunurile de care dispune.154

Reieşind din noţiune, putem evidenţia următoarele caractere ale întreprinderii

de stat:
• este o persoană juridică care este constituită de Guvern sau de autorităţile
publice, împuternicită de a gestiona bunurile statului;
• capitalul social aparţine statului în întregime, adică patrimoniul ei se
formează din bunuri de proprietate de stat, inclusiv proprietate publica;
• are dreptul de gestiune operativă asupra bunurilor calificate ca fonduri
fixe primite de la fondator, adică le posedă, le foloseşte la destinaţie, fără
dreptul de a dispune de ele doar cu autorizaţia expresă a fondatorului,
poate să dea în arendă, să le gajeze, să le transmită ca aport la capitalul
social al altor persoane juridice, să facă investiţii în alte state;
• este constituită pentru desfăşurarea, de regulă, activităţii de întreprinzător
considerată monopol de stat, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise
de lege;

• poartă răspundere pentru obligaţiile sale în limita acestui patrimoniu.

Întreprinderile, în general, precum şi cele de stat, în particular sunt
considerate complexe patrimoniale, adică obiecte şi nu subiecte ale dreptului
civil.155

Constituirea întreprinderii de stat. Din momentul înregistrării de stat,

întreprinderea capătă drepturi de persoană juridică. În denumirea sa trebuie să fie
inclusă sintagma în limba de stat “Întreprinderea de stat” sau abreviat “Î.S.”.
Principalul gen de activitate şi obligatoriu cuvintele “ Republica Moldova”.

154 Art.1, Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat, Monitorul Oficial nr.2/9 din 25.08.1994
155 Rusu V., Focşa Gh., Curs de drept comercial, curs universitar, Chişinău 2007, pag.158-159
150
 Înregistrarea întreprinderii de stat se efectuează în modul stabilit de Legea
nr.220-XVI din 19.10.2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.184-187 din 30.11.2007.
Întreprinderea de stat are dreptul să deschidă filiale şi reprezentanţe, cu acordul
fondatorului şi a organului care exercită controlul asupra respectării legislaţiei
antimonopol, întreprinderea de stat are dreptul să între în componenţa
asociaţiilor, concernelor şi altor asociaţi de stat ale întreprinderilor, în baza
contractelor încheiate cu alţi agenţi economici.
Ca fondatori ai întreprinderii de stat pot fi: Guvernul sau autorităţile
publice centrale.
Actele constitutive ale întreprinderii de stat sunt decizia fondatorului cu privire
la înfiinţarea întreprinderii de stat şi statutul acesteia, aprobat de fondator.
Statutul –model al întreprinderii de stat este aprobat de către Guvern. Conform
art.2(alin.3), Legea nr.451/1994, statutul întreprinderii de stat se aprobă de către
fondator şi conţine următoarele date:
1. Firma(denumirea ), inclusiv abreviată, şi sediul întreprinderii;
2. Data şi numărul deciziei fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii,
sediul fondatorului;
3. Genurile de activitate;
4. Durata întreprinderii (dacă nu e indicată durata, întreprinderea se
consideră înfiinţată pe o durată nelimitată);
5. Componenţa bunurilor transmise în gestiune întreprinderii şi mărimea
capitalului social;
6. Planul şi mărimea terenului ocupat de întreprindere;
7. Răspunderea întreprinderii pentru obligaţiile sale;
8. Organele de gestiune şi control, competenta lor, modul de constituire şi
de desfăşurare a activităţii;
9. Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii (vezi Anexa nr.2).
Statutul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei.
151
 Funcţionarea întreprinderii de stat. Organele de conducere ale
întreprinderii de stat sunt: fondatorul, managerul şi consiliul de administraţie.
Fondatorul îşi exercită drepturile de gestionar al întreprinderii prin intermediul
managerului-şef de întreprindere, numit prin concurs sau al consiliului de
administraţie, prin dispoziţii exprese se stabilesc atribuţiile minime ale
fondatorului, ale consiliului de administraţie şi ale managerului.
Calitatea de fondator al întreprinderii de stat o are statul, reprezentat de
Guvern sau de o altă autoritate publica centrală. Fondatorul, fiind proprietar al
bunurilor transmise întreprinderii de stat, îşi realizează prerogativele, în limitele
stabilite de lege, prin organul pe care îl reprezintă. Fondatorul are următoarele
atribuţii: aprobă statutul întreprinderii, modificările şi completările acestuia;
stabileşte indicii economici ai întreprinderii; desemnează membrii consiliului de
administraţie şi managerul şi îi eliberează din funcţie; transmite bunurile şi
atribuţiile sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de întreprinzător
managerului, în baza contractului.
Legiuitorul prevede că fondatorul transmite bunurile sale în gestiune,
adică în drept de administrare economică, care se deosebeşte de dreptul de
proprietate prin limitarea dreptului de dispoziţie. Managerul întreprinderii de
stat nu poate decide soarta bunurilor corporale şi incorporale ale întreprinderii,
bunuri calificate de lege ca mijloace fixe, decît cu acordul scris al fondatorului,
adică, dreptul de administrare economică are un conţinut identic dreptului de
uzufruct, care, de asemenea, are prerogative identice dreptului de proprietate, cu
excepţia dreptului de înstrăinare. Sub incidenţa acestei dispoziţii nu cad banii şi
alte bunuri calificate drept mijloace circulante, de care întreprinderea de stat
poate să dispună ca şi proprietarul156.
Consiliul de administraţie este un organ colegial de administrare al
întreprinderii de stat, care este compus din: managerul întreprinderii,
reprezentanţi ai fondatorului şi ai colectivului de muncă, de asemenea pot fi
incluşi şi reprezentanţi ai ministerelor, organizaţiilor, specialişti în domeniul de
activitate a întreprinderii, în economie şi drept. În componenţa consiliului de
156 Roşca N.,Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău 2006, pag.238-239.
152
administrare intră de la 3 la 9 membri, care sunt desemnaţi pe o durată de 3-5
ani. Managerul întreprinderii de stat este din oficiu membru al consiliului de
administraţie.
Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:
1. aprobă programul de perspectivă al dezvoltării şi planurile anuale ale
întreprinderii;
2. soluţionează, de comun acord cu fondatorul, problemele ce se referă la
intrarea întreprinderii în asociaţii şi alte uniuni şi ieşirea din ele;
3. ia măsuri ce vor asigura integritatea şi folosirea eficientă a bunurilor
întreprinderii;
4. aprobă darea de seama şi bilanţul anual al întreprinderii;
5. adoptă decizii cu privire la obţinerea, acordarea şi folosirea creditelor
în mărimea stabilită de fondator;
6. prezintă fondatorului propuneri privind modificarea şi completarea
statutului întreprinderii, reorganizarea şi lichidarea întreprinderii.
Consiliul nu are dreptul să intervină în activitatea desfăşurată de manager
conform contractului.
Răspunderea membrilor consiliului de administraţie este solidară faţă de
întreprindere pentru prejudiciile rezultate din îndeplinirea hotărîrilor adoptate de
ei cu abateri de la legislaţie, statutul întreprinderii şi Regulamentului consiliului
de administraţie. Acei membri ai consiliului, care au votat împotriva unei astfel
de hotărîri sunt scutiţi de repararea prejudiciului, daca în procesul –verbal al
şedinţei a fost fixat protestul lor. Dacă în decursul a 7 zile după ce a aflat sau
trebuia să afle despre o asemenea hotărîre, a înmînat preşedintelui consiliului de
administraţie un protest în scris, atunci este absolvit de răspundere membrul
consiliului de administraţie care nu a participat la şedinţă. Demisia sau
destituirea membrului consiliului de administraţie nu-l scuteşte de obligaţia de
reparare a prejudiciilor cauzate din vina lui.
Managerul întreprinderii de stat este numit prin contract (acord) de către
fondator. Managerul reprezintă organul executiv al întreprinderii de stat.
153
Conform art.2 alin.(1) din Legea nr.845/1992, atribuţiile de antreprenor al
întreprinderii de stat (municipale) le execută managerul-şef de întreprindere pe
baza contractului încheiat cu acesta. Tot ce face managerul desemnat de fondator
este în numele şi pe seama întreprinderii de stat şi nu în nume propriu, aşa cum
sugerează norma citată mai sus. Contractul respectiv reglementează:
1. relaţiile dintre fondator şi manager;
2. stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor;
3. condiţiile de reziliere a contractului;
4. restricţiile la drepturi de folosinţă şi dispunere de patrimoniul întreprinderii;
5. răspunderea materială a părţilor.
Potrivit art.8 al Legii nr.451/1992 cu privire la întreprinderea de stat,
managerul întreprinderii de stat are următoarele atribuţii:
1. să conducă activitatea întreprinderii şi să asigure funcţionarea ei eficientă;
2. să asigure executarea deciziilor fondatorului şi consiliului de administraţie;
3. să reprezinte interesele întreprinderii în relaţiile cu persoanele fizice şi
juridice, precum şi organele de justiţie;
4. să încheie contracte , elibereze procure, şi să deschidă conturi în bancă;
5. să prezinte fondatorului propuneri coordonate cu consiliul de administraţie
privind schimbarea componenţei, reconstrucţiei, lărgirea, reutilarea tehnică a
bunurilor transmise în gestiune operativă a întreprinderii;
6. să asigure folosirea eficientă şi reproducerea bunurilor primite în gestiune
operativă;
7. să poarte răspundere materială pentru neexecutarea sau executarea
necalitativă a obligaţiunilor stabilite.
Contractul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în
vigoare.
Patrimoniul întreprinderii de stat este format din bunurile transmise
întreprinderii în gestiune de către fondator ( terenul, fondurile fixe şi mijloacele
circulante, alte valori, al căror cost este indicat în bilanţul autonom al

154
întreprinderii). Întreprinderea este obligată să păstreze, utilizeze raţional şi să
sporească bunurile de care dispune şi să le asigure , fără autorizaţia fondatorului
nu poate sa dea în arendă proprietatea transmisă ei în gestiune operativă.
Întreprinderea nu poate participa cu bunurile sale la activitatea structurilor
nestatale, şi de asemenea, să investească mijloace în alte state. Patrimoniul
întreprinderii de stat este format din :
• depunerile materiale ale fondatorului;
• bunurile transmise în mod gratuit;
• investiţiile capital din contul subvenţiilor şi beneficiului;  credite şi
alte surse legale.
Mărimea capitalului social şi procedura lui de modificare se stabileşte în
statutul întreprinderii.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii de stat. Activitatea
întreprinderii încetează, în conformitate cu statutul sau şi la decizia fondatorului
prin reorganizare sau lichidarea ei. Întreprinderea de stat poate fi reorganizată în
o altă formă de întreprindere. Întreprinderea poate fi lichidată de către instanţa
judecătorească economică competentă în conformitate cu legislaţia.

§2. Întreprinderea municipală.

Definiţie. Un alt subiect al dreptului afacerilor este întreprinderea
municipală, care în conformitate cu Regulamentul-model al întreprinderii
municipale, adoptat prin Hotărîrea Guvernului nr.387/1994 este considerată un
agent economic cu personalitate juridică, constituită în exclusivitate pe baza
proprietăţii municipale, care, prin utilizarea ei judicioasă, produce anumite
bunuri de mărfuri (producţie), execută lucrări şi prestează servicii, necesare
pentru satisfacerea cerinţelor fondatorului sau pentru realizarea intereselor
sociale şi economice ale colectivului de muncă. Ea este în drept să practice
orice gen de activitate neiterzise de lege. Ca orice persoană juridică,
întreprinderea municipală poate crea filiale şi reprezentanţe.
Întreprinderea municipală are următoarele caractere:

155
• este persoană juridică, înfiinţată de autorităţile administraţiei publice locale,
adică prin decizia Consiliului local;
• se constituie în baza proprietăţii municipale transmise ei în gestiune;
• are drept de gestiune economică asupra bunurilor calificate ca fonduri fixe,
primite de la fondator, adică le posedă şi le foloseşte la destinaţie, fără dreptul
de a dispune de ele; poate să le dea în arendă sau să dispună în alt mod de
bunurile sale numai în temeiul hotărîrii fondatorului;
• se constituie cu scopul de a desfăşura , de regulă, activităţi de întreprinzător
de interes public pentru unitatea administrativ-teritorială, ca persoană juridică
însă, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise de lege;
• poartă răspundere proprie cu întreg patrimoniul.
Constituirea întreprinderii municipale. Conform prevederilor Codului
Civil, şi anume art.179, întreprinderea municipală se fondează şi se dotează de
către autoritatea administraţiei publice locale. Atît unităţile
administrativteritoriale de nivelul întîi (sate, comune, oraşe), cît şi de nivelul doi
–(raioane), au dreptul de a constitui întreprinderi municipale.157
Întreprinderea municipală se consideră constituită din momentul
înregistrării de stat, în baza legislaţiei în vigoare, pentru înregistrare e nevoie de
următoarele acte: hotărîrea fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii şi
statutul întreprinderii aprobat de fondator. Conform Regulamentului model al
întreprinderii municipale, statutul întreprinderii se aprobă de către fondator,
adică unitatea administrativ-teritorială. Nici un act normativ nu prevede expres
care dintre organele unităţii administrativ-teritoriale este competent să aprobe
statutul: consiliul sau primarul (preşedintele raionului).
Autorii: Roşca N, şi Băieşu S., consideră ca hotărîrea consiliului privind
înfiinţarea întreprinderii municipale este una de principiu, adică se decide însuşi
faptul constituirii, bunurile care urmează a fi transmise şi se desemnează
conducătorul ei.158

Statutul întreprinderii municipale conţine următoarele clauze:

157 Legea nr.123/2003 privind administraţia publică locală.
158 Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor, Vol.2,Chişinău,2006, pag.247
156
• Denumirea hotărîrii fondatorului privind aprobarea statutului întreprinderii,
numărul şi data adoptării;
• Denumirea (firma) întreprinderii şi sediul întreprinderii (în firmă se foloseşte
cuvîntul “municipal(ă)”);
• Scopurile şi genurile de activitate ale întreprinderii;
• Mărimea şi componenţa patrimoniului, trecut din proprietatea municipiului
respectiv la balanţa întreprinderii nou-create;
• Modul de posesiune, folosinţă şi dispunere de fondul statutar, precum şi
schimbarea lui, sursele de formare a patrimoniului întreprinderii, forma de
repartizare a venitului şi de acoperire a pierderilor;

• Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii159.

Funcţionarea întreprinderii municipale. Întreprinderea municipală are
aceeaşi structură organizatorică ca şi întreprinderea de stat, adică are fondator şi
conducător. Fondatorul întreprinderii municipale este organul autoadministrării
locale, care o înzestrează cu bunuri. Dacă pentru crearea şi activitatea
întreprinderii sunt necesare terenuri sau alte resurse naturale, hotărîrea privind
crearea întreprinderii poate fi adoptată numai dacă fondatorul prezintă avizul
pozitiv al organului teritorial de expertiză ecologică.
Conducătorul întreprinderii municipale (managerul) este numit şi
revocat de către fondator. Între fondator şi conducător se încheie un contract, ca
şi în cazul întreprinderii de stat. Conducătorul poartă răspundere materială
pentru obligaţiile întreprinderii conduse de el. Nimeni nu are dreptul să se
amestece în activitatea conducătorului, cu excepţia cazului în care clauzele
contractuale sau prevederile legale prevăd altfel. Conducătorul poate fi eliberat
din funcţie înainte de expirarea termenului contractual, potrivit temeiurilor
prevăzute în contract sau lege.
Dacă e necesar, în structura administrativă a întreprinderii poate fi inclus
consiliul de directori. El este desemnat numai în cazul în care statutul stipulează
funcţiile, competenţa, condiţiile de desemnare şi modul de funcţionare.
159 Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin hotărîrea de Guvern nr.387 din 06.06.1994,
Monitorul Oficial al R. Moldova nr.2/16 din 02.09.1994
157
 Patrimoniul întreprinderii municipale se constituie din fonduri fixe şi
mijloace circulante, precum şi din alte valori, costul cărora este reflectat în
balanţă autonomă a întreprinderii. Bunurile municipale transmise de fondator
aparţin doar întreprinderii în limitele dreptului de gestiune economică.
Întreprinderea îşi poate înstrăina bunurile, numai în baza deciziei fondatorului.
Din momentul fondării, întreprinderea poartă răspundere, pentru
obligaţiile sale cu întregul patrimoniu al său.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii municipale are loc în modul
stabilit de legislaţia în vigoare, în temeiul deciziei fondatorului.

CAPITOLUL 11. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR

JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice

Societăţile comerciale se fondează datorită voinţei celor ce participă la
fondarea acestora. Odată cu trecerea timpului, pot interveni noi evenimente şi

158
cerinţe, care ar spori sau reduce capacitatea şi potenţialul societăţii fondate. În
astfel de circumstanţe, se recurge la procedura de reorganizare a societăţii
comerciale.
Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a
drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la
o persoană juridică succesoare, care există sau care ia naştere prin
reorganizare.176

Procedura de reorganizare este reglementată de mai multe acte normative,

cum ar fi:
- Codul civil nr. 1107/2002, art. 69-85, 135, 144, 178;
- Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr. 1134/1997, art. 93-96;
- Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135/2007, art. 80,
81;
- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845/1992, art. 32,
33;
- Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, art. 20-22. Reorganizarea poate
fi:
1. benevolă;
2. forţată.
Reorganizarea benevolă are loc avînd ca temei hotărîrea organului
suprem al societăţii, adoptată cu votul majorităţii asociaţilor.
Reorganizarea forţată poate fi efectuată avînd ca temei hotărîrea instanţei
de judecată sau organului administrativ competent.
În procesul de reorganizare participă cel puţin două persoane juridice.

176
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu: “Dreptul Afacerilor”, Volumul 1, Editura Tipografiei Centrale, Chişinău –
2004, pag. 312
Potrivit prevederilor alin. (1) art. 69 al Codului civil, persoana juridică se
reorganizează prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi
separare) sau transformare.
159
 În continuare ne vom referi la fiecare caz de reorganizare în parte.

§2. Reorganizarea prin fuziune

Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare prin care
două sau mai multe societăţi comerciale sau persoane juridice cu scop lucrativ
îşi unesc patrimoniile într-o singură persoană juridică pentru concentrarea
capitalului şi sporirea rentabilităţii.160
Din prevederile alin. (1) art. 73 al Codului civil, rezultă că fuziunea are
loc prin două modalităţi:
- contopire;
- absorbţie.
Prin contopire înţelegem acel procedeu juridic prin care două sau mai
multe societăţi comerciale se unesc pentru a forma o nouă persoană juridică (un
nou subiect de drept).
Ca rezultat al contopirii, societăţile comerciale care participă la acest
procedeu de reorganizare îşi încetează existenţa, iar drepturile şi obligaţiile
acestor societăţi trec integral la subiectul de drept nou format.
Prin absorbţie înţelegem acel procedeu juridic care are ca efect încetarea
existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrală a drepturilor şi
obligaţiilor acestora la persoana juridică absorbantă.
Spre deosebire de contopire, în rezultatul absorbţiei, una sau mai multe
persoane juridice care dispar ca subiecte de drept (persoane juridice absorbite),
se alipesc la o alta (persoana juridică absorbantă), ultima păstrîndu-şi
personalitatea juridică şi devenind cu un potenţial mai mare pe piaţă, drepturile
şi obligaţiile ale persoanelor juridice absorbite trec integral la cea absorbantă.
Procedura de reorganizare prin fuziune (contopire sau absorbţie) parcurge
mai multe etape:
- Pregătirea contractului de fuziune. Din conţinutul prevederilor art. 74
al Codului civil, rezultă că societăţile participante la procedura de reorganizare

160 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op. cit. pag. 314

160
prin contopire sau absorbţie sunt obligate să elaboreze un proiect al contractului
de fuziune. Acesta va conţine
- Forma (felul) fuziunii;
- Denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune;
- Fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
- Patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
- Raportul valoric al participanţilor;
- Data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele
juridice implicate în fuziune.
Dacă persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului de
fuziune trebuie să se indice şi denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei
juridice ce se constituie. La proiectul contractului de fuziune se anexează
proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se constituie. Proiectul
contractului de fuziune se întocmeşte în scris.
În proiectul contractului de fuziune urmează să se indice datele de
identitate ale noii societăţi comerciale, numele candidatului în funcţia de
administrator şi în alte organe.
- Informarea Camerei Înregistrării de Stat cu privire la demararea
reorganizării. Avînd în vedere faptul că Camera Înregistrării de Stat este organul
care înregistrează persoanele juridice cu scop lucrativ, orice modificare în
Registrul de Stat al Persoanelor Juridice urmează a fi adusă la cunoştinţa
organului respectiv.
Potrivit art. 22 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice
şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, persoana juridică supusă
reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat
despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărîrii
respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de stat a începerii
procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea “în
reorganizare”.

161
 Pentru înscrierea în Registrul de stat a începerii procedurii de
reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de reorganizare,
adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată.
- Informarea creditorilor. Potrivit art. 72 al Codului civil, în termen de
15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare, organul executiv al persoanei
juridice participante la reorganizare este obligat să informeze în scris toţi
creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz privind reorganizarea în 2 ediţii
consecutive ale “Monitorului Oficial al Republicii Moldova”.
Ulterior, de la publicarea ultimului aviz, în decursul a 2 luni, creditorii pot
să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu
pot cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii pot recurge doar
dacă se va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor creditori la
satisfacerea creanţelor va fi pusă în pericol. Persoanele juridice participante la
reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizarea
acestora dacă din actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă
determinarea succesorului.
- Inventarierea. O importanţă deosebită în procesul de fuziune constituie
procedura de transmitere a patrimoniului persoanei juridice ce urmează să fie
radiată către persoana juridică succesor în drepturi. Transmiterea patrimoniului
se efectuează în baza unui act de predare-primire în care sunt reflectate activele
şi pasivele societăţii. Pentru constatarea activelor şi pasivelor ce se transmit,
iniţial urmează a fi desfăşurată inventarierea în conformitate cu prevederile
normelor contabile.
Actul de predare-primire, după cum şi contractul fuziune, se confirmă de
fondatorii persoanelor juridice care sunt implicate în fuziune şi necesită a fi
semnat de către toţi reprezentanţii societăţilor comerciale participante la fuziune.
- Înregistrarea fuziunii. După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a
avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova privind fuziunea, organul
executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la

162
contopire depune, la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin
care solicită înregistrarea fuziunii.
La cerere se anexează:
a) copia autentificată de pe contractul de fuziune;
b) hotărîrea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune, după caz.
După înregistrarea reorganizării de către organul de înregistrare,
persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolvate şi se
radiază din registrul de stat al persoanelor juridice.

§3. Reorganizarea prin dezmembrare

Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare, prin
care o societate comercială se împarte in două sau mai multe societăţi
comerciale independente sau în care dintr-o societate comercială se separă o
parte, formînd o societate comercială independentă.161
Dezmembrarea persoanei juridice poate avea loc prin:
1. divizare;
2. separare.
Divizarea este acea procedură de reorganizare, prin care societatea
comercială se divizează în două sau mai multe societăţi comerciale, creînd astfel
noi societăţi subiecte de drept. Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea
existenţei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau mai multe
persoane juridice care iau fiinţă.
Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul unei
persoane juridice care nu-şi încetează existenţă şi transmiterea ei către una sau
mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă.
Spre deosebire de divizare, care are ca efect dispariţia subiectului de drept
care se dezmembrează, în cazul separării societatea comercială supusă
161 Roşca N., Baieş S., op. cit. pag. 326
163
dezmembrării nu se dizolvă, respectiv nu îşi pierde personalitatea juridică, ci
doar din componenţa ei se desprind şi iau fiinţă una sau mai multe persoane
juridice, prima rămînînd şi după dezmembrare să existe.
Procedura de reorganizare prin dezmembrare trece prin următoarele etape:
- Negocierea şi elaborarea planului de dezmembrare. Dezmembrarea
societăţii comerciale se produce în baza unui plan aprobat de adunarea generală.
Potrivit art. 81 al Codului civil, dezmembrarea, indiferent de forma ei,
urmează a fi efectuată în conformitate cu proiectul de dezmembrare, elaborat de
organul executiv.
Proiectul dezmembrării trebuie să includă:
a) forma (felul) dezmembrării: prin divizare sau separare;
b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează;
c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie
în urma
dezmembrării sau cărora li se dă o parte din patrimoniu;
d) partea de patrimoniu care se transmite;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se
constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor
juridice cu scop lucrativ care se dezmembrează şi de primire a
participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care se
constituie sau care există, data la care aceste participaţiuni dau dreptul la
dividende;
h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;
i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.
Proiectul dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul dezmembrării se
anexează proiectul actului de constituire al noii persoane juridice, după caz.
- Aprobarea proiectului dezmembrării de către organul suprem al
societăţii. Potrivit art. 81 al Codului civil proiectul dezmembrării se aprobă de
164
adunarea generală a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi, dacă actul
de constituire nu prevede o majoritate mai mare. Concomitent cu aprobarea
proiectului dezmembrării, adunarea generală a participanţilor, cu aceeaşi
majoritate, aprobă actul de constituire al noii persoane juridice şi desemnează
organul ei executiv.
- Informarea Camerei Înregistrării de Stat. Indiferent de forma de
reorganizare, inclusiv şi în cazul dezmembrării, persoana juridică supusă
reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat
despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărîrii
respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de stat a începerii
procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea “în
reorganizare”.
Pentru înscrierea în Registrul de stat a începerii procedurii de
reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de reorganizare,
adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată.
- Informarea creditorilor. Fiind o formă a reorganizării, şi în cazul
dezmembrării creditorii persoanei juridice supuse reorganizării prin
dezmembrare, urmează a fi înştiinţaţi despre această hotărîre. Ca şi în cazul
reorganizării prin fuziune, procedura de informare a creditorilor despre decizia
de reorganizare prin dezmembrare este reglementată de art. 72 al Codului civil.
În termen de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare prin dezmembrare,
organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare urmează să
informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz privind
reorganizarea în 2 ediţii consecutive ale “Monitorului Oficial al
Republicii Moldova”.
În decursul a 2 luni de la publicarea ultimului aviz, creditorii sunt în drept să
solicite persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot
cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar dacă
vor dovedi că prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor.

165
Creditorii sunt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu privire la
creanţele faţă de debitorul care se reorganizează.
Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru
obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora dacă din actul de transmitere şi
din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Membrii
organului executiv al persoanei juridice participante la reorganizare răspund
solidar, pe parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat
prin reorganizare participanţilor sau creditorilor persoanelor juridice
reorganizate.
- Inventarierea. Ca şi în cazul fuziunii, procedura de reorganizare prin
dezmembrare presupune necesitatea efectuării inventarierii şi întocmirii actului
de predare-primire a patrimoniului de la o societate la alta.
- Înregistrarea dezmembrării. Această etapă este expres reglementată de
art. 82, 83 ale Codului civil. Astfel, organul executiv al persoanei juridice care
se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima publicare privind
dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat
înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a
persoanei juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana juridică
la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul
dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, şi
dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor.
La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei
juridice care se constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării
persoanei juridice de tipul respectiv.
După prezentarea actelor respective, Camera Înregistrării de Stat le verifică şi
dacă corespund cerinţelor legale, se face înregistrarea divizării.
Iniţial se înregistrează societăţile constituite prin divizare şi mai apoi se radiază
societăţile dizolvate (în cazul dezmembrării prin divizare), în cazul
dezmembrării prin separare - mai întîi se înregistrează noua societate, care preia
bunurile şi documentele de la societate reorganizată, după care registratorul
166
înscrie modificările din actele de constituire ale societăţii care s-a reorganizat.
După înregistrarea efectuată, persoana juridică divizată se consideră dizolvată şi
se radiază din registrul de stat.
Ca efecte ale dezmembrării se menţionează că de la data înregistrării
dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el
trece la persoanele juridice constituite sau existente. Noua persoană juridică sau
cea existentă primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul său
patrimoniul primit şi, după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.

§4. Transformarea
Transformarea societăţii comerciale este o formă de organizare prin care
aceasta îşi schimbă forma juridică de organizare a activităţii sale prin
modificarea actelor de constituire în condiţiile legii.
Procedura de transformare succede următoarelor etape:
- Adoptarea hotărîrii privind transformarea şi elaborarea actului
de constituire al societăţii în care se transformă;
- Informarea creditorilor;
- Inventarierea patrimoniului;
- Înregistrarea transformării la organul abilitat.
Hotărîrea privind reorganizarea societăţii comerciale prin transformare din
o formă juridică de organizare în alta se ia de către adunarea generală a societăţii
care urmează a fi supusă transformării. Hotărîrea de transformare se adoptă cu
majoritatea necesară pentru modificarea actului de constituire, în dependenţă de
forma juridică de organizare a societăţii comerciale supuse transformării. După
adoptarea hotărîrii privind transformarea, în termen de 30 zile se notifică
Camera Înregistrării de Stat despre iniţierea procedurii de reorganizare prin
transformare, care va consemna la rubrica respectivă din Registrul de Stat al
Persoanelor Juridice menţiunea „în reorganizare”.

167
 Potrivit art. 72 al Codului civil în termen de 15 zile de la adoptarea
hotărîrii de reorganizare organul executiv al persoanei juridice participante la
reorganizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să
publice un aviz privind reorganizarea în două ediţii consecutive ale Monitorului
Oficial al Republicii Moldova.
Ulterior, de la publicarea ultimului aviz, în decursul a 2 luni, creditorii pot
să ceară persoanei juridice care se reorganizează prin transformare garanţii în
măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii
pot recurge doar dacă se va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor
creditori la satisfacerea creanţelor va fi pusă în pericol.
Inventarierea este o etapă obligatore care culminează cu întocmirea
actului de predare-primire a activelor şi pasivelor. Persoana juridică transformată
devine succesor al drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice care s-a
transformat.
La înregistrarea transformării la Camera Înregistrării de Stat, prevederile
art. 82, 83 ale Codului civil se aplică corespunzător.
După ce Camera Înregistrării de Stat a recepţionat actele în termenul
prevăzut de art. 82 al Codului civil, după verificarea acestora registratorul de stat
adoptă decizia de înregistrare a transformării sau de respingere a cererii.
Înregistrarea transformării în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice
serveşte temei pentru modificarea ştampilei, denumirii, licenţelor, etc.

§5. Procedura de lichidare a persoanelor juridice

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate
comercială pe durata stabilită în actul constitutiv. Uneori durata societăţii se
prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar
orice societate comercială va sfîrşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi
destin implacabil ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi moare.162

162 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, “Curs de drept comercial”, Departamentul Editorial Poligrafic al ASEM,
Chişinău, 2007, pag.85
168
 Dizolvarea este acea operaţiune juridică prin care persoana juridică cu
scop lucrativ pune capăt activităţii sale de întreprinzător, cu lipsirea acesteia de
dreptul de a încheia acte juridice legate de activitatea de întreprinzător.
De fapt, existenţa persoanei juridice nu încetează, ea continuă să existe
pentru a exercita operaţiunile legate de lichidarea patrimoniului agonisit în
timpul activităţii. În acest caz, rezultă că societatea comercială dispune de o
capacitate juridică restrînsă, restrîngerea capacităţii survenind imediat demarării
dizolvării.
Potrivit alin. (1) art. 86 al Codului civil, Persoana juridică se dizolvă în
temeiul:
a) expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau imposibilităţii
atingerii lui;
c) hotărîrii organului ei competent;
d) hotărîrii judecătoreşti în cazurile prevăzute la art. 87;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu
insuficienţa masei debitoare;
f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai
are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
Din conţinutul normei sus citate, rezultă că dizolvarea persoanei juridice
poate fi de două feluri:
1.dizolvare voluntară (benevolă);
2.dizolvare forţată (în baza hotărîrii instanţei de judecată).
Dizolvarea voluntară survine în următoarele cazuri:
a) expirării termenului stabilit în actul de constituire (lit. a) alin. (1)
art. 86 Cod civil).
De regulă, la fondarea societăţilor comerciale, fondatorii nu prevăd un
termen limită de activitate a societăţii, aceasta fiind constituită pentru o activitate
pe o perioadă nedeterminată. Fiind expresia voinţei fondatorilor, totuşi, legislaţia
169
nu interzice constituirea societăţii comerciale pentru activitatea acesteia pe o
perioadă limitată.
Potrivit alin. (2) art. 65 al Codului civil, la expirarea termenului stabilit
pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă pînă la acel moment
actele de constituire nu se modifică.
Din data constituirii persoanei juridice pe perioadă determinată pînă la
dizolvare, organul suprem poate modifica actele de constituire, transformînd-o
cu un termen perpetuu de existenţă.
b) atingerii scopului propus pentru care a fost constituită
societatea (lit. b) alin. (1) art. 86 Cod civil).
Fondatorii constituie societatea comercială, avînd ca scop obţinerea de
profit din activitatea de întreprinzător şi împărţirea acestuia între asociaţi. Acest
scop nu se atinge imediat la data constituirii societăţii, ci necesită o perioadă de
timp. La atingerea scopului, societatea urmează să îşi înceteze.
c) imposibilitatea atingerii scopului propus pentru care a fost
constituită societatea (lit. b) alin. (1) art. 86 Cod civil).
Avînd ca scop obţinerea de profit şi împărţirea acestuia între asociaţi, în
cazul imposibilităţii atingerii scopului propus la constituirea societăţii, cum ar fi
suportarea unor pierderi neaşteptate, aceasta urmează a fi dizolvată, în caz
contrar societatea riscă să intre în stare de insolvabilitate.
d) adoptarea hotărîrii de dizolvare de către organul competent al
persoanei juridice respective (lit. c) alin. (1) art. 86 Cod civil).
Societatea comercială se dizolvă în baza hotărîrii organului suprem
competent, întrucît constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa
asociaţilor manifestată prin actul de constituire.
Respectiv, tot ei pot decide şi în privinţa dizolvării societăţii. Voinţa
asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării
asociaţilor care exprimă voinţa socială.

Organul competent suprem va adopta hotărîrea privind dizolvarea în toate

cazurile impuse de lege şi de interesele asociaţilor, şi anume:
170
 - numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege;
- numărul total al asociaţilor depăşeşte numărul stabilit de lege;
- valoarea activelor societăţii comerciale se reduce sub nivelul
capitalului social minim stabilit de lege;
- în societatea în comandită au rămas mai mulţi asociaţi, însă aceştia
sunt numai asociaţi comanditaţi sau numai asociaţi comanditari, iar în decursul a
6 luni societatea nu s-a reorganizat şi nici nu şi-a suplimentat componenţa cu
categoria de asociaţi care lipsea.
Dizolvarea forţată are loc în temeiul hotărîrii instanţei de judecată.
Dizolvarea forţată va surveni:
a) în cazul insolvabilităţii sau încetării procesului de
insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare (lit. e) alin. (1)
art. 86 Cod civil)
Procedura de insolvabilitate, precum şi încetarea procesului de
insolvabilitate, inclusiv în legătură cu insuficienţa masei debitoare, este
reglementată de Legea insolvabilităţii nr. 632/2001. Potrivit alin. (1) art. 154 al
Legii insolvabilităţii, dacă, după intentarea procesului de insolvabilitate, se
stabileşte că masa debitoare nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile
procesului, instanţa de judecată trebuie să înceteze procesul, cu dizolvarea
debitorului.
b) în cazurile prevăzute de art. 87 al Codului civil.
Potrivit alin. (1) art. 87 al Codului civil, instanţa de judecată dizolvă
persoana juridică dacă:
- constituirea ei este viciată. Se consideră viciată constituirea persoanei
juridice dacă la data constituirii s-au încălcat condiţiile de formă sau de fond ale
actului de constituire. Dacă încălcarea condiţiilor de fond sau de formă a urmat
după constituirea persoanei juridice, la data constituirii actul de constituire
respectînd exigenţele legii, atunci acest caz nu serveşte temei de dizolvare.
- actul de constituire nu corespunde prevederilor legii. În acest caz
neconcordanţele actului de constituire cu exigenţele legii pot genera din
171
modificările operate în el de către organul suprem al persoanei juridice după
constituirea acesteia. Dacă după constituire în legislaţie survin careva modificări
referitoare la exigenţele actului de constituire, acesta urmează a fi racordat
acestor prevederi, în caz contrar societatea riscă să fie dizolvată.
- nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică de
organizare. Exemplu pot servi Întreprinderile de Arendă, care odată cu adoptarea
Codului civil, o astfel de formă juridică de organizare nu se prevede. În acest
caz, întreprinderile de arendă care activau la data intrării în vigoare a Codului
civil, urmau să-şi modifice forma juridică de organizare. În caz contrar acestea
riscau să fie dizolvate.
- activitatea ei contravine ordinii publice. Societatea comercială care
practică un gen de activitate interzis de lege sau un gen de activitate monopol de
stat activează contrar ordinii publice.
- există alte situaţii prevăzute de lege. Aici putem remarca prevederile
alin. (6) art. 26 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, potrivit cărora Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat va prezenta trimestrial organului înregistrării de stat informaţie
despre persoanele juridice care, în decurs de 12 luni de la data înregistrării, nu au
prezentat dările de seamă fiscale prevăzute de legislaţie şi nu au efectuat operaţii
pe nici un cont bancar, indicînd existenţa sau lipsa datoriilor la bugetul public
naţional, pentru a decide asupra radierii acestora din Registrul de stat.
Potrivit alin. (2) art. 86 al Codului civil, dizolvarea persoanei juridice are
ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune şi
dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care
îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului ei, în starea în
care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice
beneficiare.
Potrivit alin. (2) art. 23 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, registratorul adoptă
decizia cu privire la înregistrarea dizolvării persoanei juridice şi consemnează în

172
Registrul de stat informaţia respectivă. La înregistrarea dizolvării persoanei
juridice, organul înregistrării de stat înscrie în Registrul de stat menţiunea “în
lichidare”. Din acest moment se interzice participarea persoanei juridice în
lichidare în calitate de fondator (asociat) al altei persoane juridice.
Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu de operaţiuni,
avînd ca scop încheierea afacerilor aflate în curs de desfăşurare, la data
dizolvării societăţii, transformarea activului şi împărţirea între asociaţi a sumelor
de bani rămase după efectuarea plăţilor.163

Prin lichidare se înţeleg toate operaţiunile, care au drept scop terminarea

afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încît să se poată obţine
realizarea activă, plata pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între
asociaţi.
Procedura de lichidare trece prin mai multe etape:
- desemnarea lichidatorului şi intrarea acestuia în funcţie cu
transmiterea către el a patrimoniului societăţii;
- notificarea creditorilor şi publicarea avizului în „Monitorul
Oficial al
Republicii Moldova”;
- înaintarea creanţelor către societatea care se dizolvă;
- întocmirea bilanţului de lichidare;
- satisfacerea (stingerea, achitarea) creanţelor;
- repartizarea între asociaţi a activelor rămase după satisfacerea
creanţelor;
- înaintarea actelor Camerei Înregistrării de Stat;
- adoptarea de Camera Înregistrării de Stat a deciziei de radiere a
societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
Principiile caracteristice procedurii de lichidare sunt următoarele:

163 Romul Petru Vonică. Dreptul societăţilor comerciale. - Ed. II, rev. şi adaug. - Bucureşti, 2000. pag. 153
173
 1. Personalitatea juridică a societăţii comerciale subzistă pentru nevoile
lichidării164.
Potrivit alin. (3) art. 86 al Codului civil persoana juridică continuă să existe şi
după dizolvare în măsura în care este necesar pentru lichidarea patrimoniului.
Din conţinutul acestui articol, rezultă că continuarea existenţei personalităţii
juridice se referă la toate elementele persoanei juridice: structura organizatorică,
patrimoniul, scopul.
Astfel, organul suprem al societăţii continuă să îşi exercite atribuţiile.
Administratorul devine lichidator, dacă organul supreme sau instanţa de judecată
nu desemnează o altă persoană.
Patrimoniul există, nu dispare. Scopul societăţii comerciale se modifică în
sensul că, din data demarării procedurii de lichidare, scopul este cel de a
satisface creanţele creditorilor, împărţirea patrimoniului între asociaţi şi radierea
societăţii.
Persoana juridică dispune de capacitatea juridică restrînsă. Personalitatea
juridică dispare doar după finalizarea procedurii de lichidare, odată cu radierea
societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
2. Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor.
De regulă, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor societăţii,
cu excepţia cazului de lichidare conform prevederilor Legii insolvabilităţii, nr.
632/2001.
Mai întîi, urmează ca creditorii să îşi înainteze creanţele faţă de societatea
aflată în procedură de lichidare, şi doar după achitarea integrală a acestora,
patrimoniul rămas va fi împărţit între asociaţi proporţional participaţiunii în
capitalul social.
3.Lichidarea societăţii este obligatorie.
Odată cu dizolvarea persoanei juridice, lichidarea este obligatorie.
Lichidarea nu survine în cazul demarării procedurii de reorganizare.

164 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op. cit., pag. 355.

174
 Odată cu deschiderea procedurii de lichidare, se modifică obiectul şi
scopul persoanei juridice, Administratorul devine lichidator, dacă organul
suprem al societăţii sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană,
dreptul de reprezentare a intereselor societăţii şi de gestiune a patrimoniului
societăţii trece de la Administrator la lichidator.
Procedura de lichidare a persoanelor juridice parcurge următoarele
etape:
1. Desemnarea lichidatorului;
Prin hotărîrea organului suprem al persoanei juridice sau prin hotărîrea
instanţei de judecată se desemnează lichidatorul. Dacă prin hotărîre nu se
desemnează lichidatorul, atunci administratorul devine din oficiu lichidator.
Acesta urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat, să
prezinte hotărîrea de desemnare a sa în această funcţie, iar organul de
înregistrare va opera menţiunile despre lichidator în rubrica respectivă în
Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
2. Informarea creditorilor;
Potrivit art. 91 al Codului civil, după înregistrarea desemnării sale,
lichidatorul publică în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, în două ediţii
consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile,
îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de
înaintare a creanţelor.
3. Înaintarea creanţelor;
Conform art. 92 al Codului civil, termenul de înaintare a creanţelor este de
6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în “Monitorul Oficial al Republicii
Moldova”. Prin hotărîrea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung.
Dacă lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, ca în termen de 30 de
zile de la data cînd a fost informat despre respingerea creanţei, să înainteze o
acţiune în instanţă de judecată privind încasarea datoriilor.
4. Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare;

175
 Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de
înaintare a creanţelor, este obligat să întocmească un proiect al bilanţului de
lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor,
inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator şi
datoriile care se află în curs de examinare în instanţa de judecată.
Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau
instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul de
lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este obligat
să declare starea de insolvabilitate. Această obligaţie este expres prevăzută şi de
lit. b) alin. (2) art. 26 al Legii insolvabilităţii, nr. 632/2001, conform căruia
debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă în cadrul lichidării,
care se efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul nu poate
satisface integral creanţele creditorilor.
5. Lichidarea activului şi pasivului societăţii;
Prin lichidare a activului societăţii se înţelege:
- transformarea bunurilor societăţii în bani;
- încasarea creanţelor de la debitorii societăţii.
Ca bunuri ce urmează a fi supuse procedurii de transformare în bani (de
vînzare), sunt bunurile mobile, imobile, corporale, incorporale, bunurile aduse ca
aport în natură la momentul constituirii societăţii, bunurile dobîndite pe
parcursul activităţii societăţii.
Încasarea creanţelor de la debitorii societăţii, de asemenea este o
procedură de durată în timp. Dacă debitorii nu sunt de acord să restituie
datoriile, atunci lichidatorul are obligaţia de a solicita încasarea forţată a acestora
prin intermediul instanţei de judecată.
Prin lichidare a pasivului societăţii se înţelege însăşi achitarea datoriilor
creditoare pe care le are societatea aflată în procedură de lichidare. Această
procedură urmează imediat finalizării procedurii de lichidare a activului,
deoarece mijloacele băneşti sunt obţinute în urma vînzării patrimoniului
societăţii şi încasării datoriilor debitoare.
176
 Potrivit art. 96 al Codului civil activele persoanei juridice cu scop lucrativ
dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise
de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social.
Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind lichidarea,
care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă 2 sau mai mulţi
participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un
proiect de repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de repartizare.
Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţămîntul participanţilor,
poate să nu înstrăineze bunurile ei dacă nu este necesar pentru satisfacerea
creanţelor creditorilor.
Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul privind lichidarea
se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a desemnat
lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate introduce
modificări în proiectul de împărţire, luînd în considerare voinţa participanţilor.
Potrivit art. 98 al Codului civil, activele persoanei juridice dizolvate nu
pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decît după 12 luni de la data ultimei
publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului
lichidării şi a planului repartizării activelor dacă aceste documente nu au fost
contestate în instanţă de judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă
printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă.
6. Radierea persoanei juridice;
După repartizarea activelor nete între asociaţii societăţii în proces de
lichidare în termen de 2 luni din momentul aprobării bilanţului de lichidare,
lichidatorul va depune la Camera Înregistrării de Stat o cerere prin care va
solicita radierea persoanei juridice din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
Potrivit art. 24 al Legii nr. 220/2007, pentru radierea persoanelor juridice
din Registrul de stat se depun următoarele documente:
a) cererea de radiere, conform modelului aprobat de organul înregistrării
de stat;
b) bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor, aprobate de

177
organul sau instanţa de judecată care a desemnat lichidatorul;
c) documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public naţional,
depus în conformitate cu procedura prevăzută;
d) copiile avizelor de reorganizare sau lichidare a persoanei juridice,
publicate conform art. 72 sau 91 din Codul civil.
Pînă la depunerea documentelor privind radierea din Registrul de stat,
persoana juridică în lichidare este obligată, pe propria răspundere, să închidă
contul (conturile) bancar şi să predea ştampila pentru distrugere organului
abilitat.
În cazul în care este în vigoare hotărîrea instanţei de judecată privind
lichidarea şi radierea persoanei juridice din Registrul de stat, depunerea
documentelor prevăzute la alin.(1) nu este necesară.
Registratorul Camerei Înregistrării de Stat adoptă decizia de radiere în
termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii de radiere, care poate fi
atacată în instanţa de judecată de către persoana care se consider lezată în
drepturi.
Potrivit art. 100 al Codului civil, dacă, după radierea persoanei juridice,
mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul ori dacă se atestă
existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei persoane
interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze
un lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă,
dar în exclusivitate în scopul desfăşurării lichidării redeschise. În acest caz,
organul înregistrării de stat adoptă, din oficiu, decizia de restabilire a datelor din
Registrul de stat potrivit situaţiei de pînă la radierea persoanei juridice. Dacă
instanţa de judecată desemnează un nou lichidator, în Registrul de stat se vor
înscrie datele lichidatorului desemnat.
Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite restituirea
a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul.

178
§6. Lichidatorul persoanei juridice
Odată cu derularea procedurii de lichidare, organul suprem al persoanei
juridice sau instanţa de judecată prin hotărîrea de derulare a procedurii de
lichidare, desemnează un lichidator.
Conform prevederilor alin. (1) art. 90 al Codului civil poate fi lichidator
orice persoană fizică majoră cu capacitate deplină de exerciţiu care are cetăţenia
Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite
condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului.
Potrivit alin. (2) art. 35 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,
nr. 845/1992, sunt impuse unele condiţii speciale pentru lichidatori, şi anume,
trebuie să dispună de studii superioare, să posede cunoştinţe şi experienţă în
domeniu şi să fie înregistrată ca întreprinzător individual. Aceste cerinţe
suplimentare nu sunt aplicabile, la moment, deoarece activitatea de lichidator al
societăţilor comerciale nu poate fi calificată ca activitate de întreprinzător, ceea
ce ar submina interesele asociaţilor.
Conţinutul prevederilor art. 90 al Codului civil prevede posibilitatea
desemnării la aceeaşi societate a mai multor lichidator. În acest sens alin. (5) al
normei sus citate, în cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă
persoana juridică în comun dacă actul de constituire sau hotărîrea prin care sunt
desemnaţi nu prevede altfel.
Din momentul desemnării sale, acesta notifică Camera Înregistrării de Stat
despre desemnarea sa în această funcţie, prezentînd hotărîrea organului suprem
al societăţii sau hotărîrea instanţei de judecată şi comunicînd datele de identitate,
cu prezentarea specimentului semnăturii.
În exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul dispune de următoarele
împuterniciri:
- Valorifică (stinge, achită) creanţele faţă de creditori;
- Transformă în bani bunurile societăţi;
- Execută şi finalizează operaţiunile rezultate din contractele
încheiate de societatea aflată în procedură de lichidare;

179
 - Întocmeşte inventarul şi elaborează proiectul bilanţului de
lichidare;
- Păstrează patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat
de administratori;
- Întocmeşte şi ţine un registru şnuruit al tuturor operaţiunile
lichidării în ordinea lor cronologică şi al tranzacţiilor cu patrimoniul
societăţii.
Potrivit alin. (9) art. 90 al Codului civil, lichidatorul poate fi revocat oricînd de
organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărîre se
desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului
succesor un raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Dacă
succesorul este desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă instanţei de
judecată.
Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa de judecată
care l-a desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

180
 CAPITOLUL 12. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR

§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate

Societatea care activează într-un mediu economic ce se caracterizează
printr-o instabilitate majoră, trebuie să posede un grad înalt de flexibilitate, în
special luînd în considerare că în Republica Moldova, pe lîngă influenţa
negativă a factorilor economici (cerere scăzută, nivel jos al puterii de cumpărare
etc.), influenţează negativ şi factorii juridici (elaborarea legilor legate de
activitatea economică fără să se respecte interesele agenţilor economici,
modificarea frecventă a actelor normative etc.), creînd astfel obstacole
adiţionale.
Ajunse în situaţii dificile întreprinderile se ciocnesc de o majoră
problemă: cum să gestioneze patrimoniul ca în final să se poată salva de la
lichidare definitivă. Toate speranţele sunt puse în managementul financiar, în
sarcina căruia ar trebui să intre gestionarea corectă a masei debitoare şi luarea
deciziilor oportune pentru a salva situaţia. Deoarece la un management eficient
se apelează prea tîrziu, întreprinderile aflîndu-se deja în proces de
insolvabilitate, acestora le vine foarte greu să modifice cursul derulării
evenimentelor.
Intentarea, derularea şi încetarea proceselor de insolvabilitate al
debitorilor aflaţi în incapacitate de plată este prevăzută de Legea insolvabilităţii
nr.632-XV din 14.11.2001. Odată cu intrarea în vigoare a Legii insolvabilităţii, a
fost abrogată Legea cu privire la faliment nr.786-XIII din 26.02.1996, iar
termenul de “faliment” a fost înlocuit cu cel de “insolvabilitate”.
Termenul de faliment are două accepţiuni: în sens economic şi în sens
juridic.
181
 În sens economic, falimentul desemnează starea financiară a unei persoane
care nu poate să satisfacă cerinţele creditorilor săi.
În sens juridic, falimentul are două sensuri: în sens larg prin faliment este
desemnată o instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice ce reglementează
relaţiile în legătură cu urmărirea bunurilor debitorului insolvabil, indiferent de
faptul dacă debitorul este supus lichidării sau îşi restabileşte capacitatea de plată.
În sens restrîns, falimentul reprezintă un ansamblu de norme juridice, conform
cărora bunurile debitorului sunt expuse vînzării, banii se împart între creditori,
iar debitorul insolvabil persoană fizică este privat de statutul de întreprinzător,
iar cel persoană juridică se lichidează.165
Prin termenul “insolvabilitate” se înţelege o stare deficitară a
patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor
active de către elementele pasive, avînd drept consecinţă imposibilitatea, pentru
creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata datoriilor ajunse la
scadenţă.183
Conform art.2 al Legii insolvabilităţii, insolvabilitatea este definită ca
situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora
obligaţiile de plată.
Incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a
fondurilor băneşti şi altor bunuri necesare pentru plata obligaţiilor scadente, o
stare în care debitorul nu poate într-un ritm satisfăcător să mobilizeze resursele
financiare necesare acoperirii datoriilor sale comerciale.
Imposibilitatea de a-şi achita creanţele poate fi consecinţa insuficienţei de
numerar (insolvenţă sau insolvabilitate relativă) sau insuficienţă de active
(insolvabilitate absolută).
Insolvenţa este o împrejurare ce declanşează procesul de insolvabilitate şi
nu presupune în mod necesar ca activul patrimoniului debitorului să fie mai mic
decît pasivul acestuia; ea poate surveni chiar atunci cînd activul depăşeşte

165 Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Volumul I, Chişinău – 2004, pag.375. 183
“Dicţionar de drept privat”, Profesor universitar, dr. Mircea Duţu, ediţia a II-a, Editura “Mondan”, Bucureşti,
2002, pag.422.
182
 pasivul, dacă elementele active nu pot satisface, în ritm constant nevoile de
acoperire a pasivului (cum sunt cazurile în care elementele active nu sunt
lichide, sau fiind investite în operaţii de lungă durată nu pot fi afectate plăţilor
datoriilor). În aceste situaţii, debitorul ar putea transforma activele sale în
mijloace financiare, care ar soluţiona situaţia dificilă în care a intrat debitorul.
Insolvabilitatea absolută prezintă situaţia debitorului în care valoarea pasivelor
depăşeşte valoarea activelor, adică mărimea creanţelor creditoare este mai mare
decît posibilităţile de achitare din partea debitorului, iar mărimea totală a creanţelor
va fi achitată parţial.
Rolul managementului financiar la întreprinderile aflate în dificultate
joacă un rol primordial, de el şi de abilităţile conducerii întreprinzătorilor
depinde succesul în activitatea economică.
Procesul de insolvabilitate este un proces intentat de şi aflat sub
supravegherea instanţei de judecată prin care debitorul, în scopul satisfacerii
într-o mărime cît mai mare a creanţelor creditorilor, este supus unui regim
juridic special, avînd ca consecinţă determinarea, distribuirea masei debitoare şi
valorificarea acesteia între creditori, finalizată cu radierea debitorului din
Registrul de Stat al Întreprinderilor şi Organizaţiilor, dacă nu este posibilă
restabilirea capacităţii de plată ori satisfacerea cerinţelor creditorilor într-un alt
mod.
Din definiţia dată, rezultă următoarele trăsături caracteristice (caractere
juridice) ale procesului de insolvabilitate:
a) judiciar – procesul de insolvabilitate este intentat de către instanţa de
judecată (Curtea de Apel Economică), se derulează sub supravegherea instanţei
de judecată, participanţii la acest proces fiind obligaţi să sesizeze instanţa de
judecată neîntîrziat despre orice circumstanţe relevante procesului de
insolvabilitate;
b) unitar - procesul de insolvabilitate presupune că tuturor debitorilor se
aplică aceleaşi principii de derulare a procesului de insolvabilitate, iar toate
bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum şi
183
cele pe care el le dobîndeşte pe parcursul procesului fac parte din masa debitoare
(activă) şi se folosesc exclusiv întru derularea procesului de insolvabilitate.
c) public – după intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de
judecată este investită prin lege de a supraveghea procedura publică a
insolvabilităţii, iar în conformitate cu prevederile alin.(1) art.223 al Legii
insolvabilităţii instanţele de judecată ţin un registru public al cauzelor de
insolvabilitate, în care se fac menţiuni despre fiecare cauză de insolvabilitate
examinată sau în curs de examinare. La registru are acces orice persoană, iar
instanţa de judecată eliberează persoanelor interesate extrase din registrul
cauzelor de insolvabilitate;
d) colectiv – conform Legii insolvabilităţii creanţele se execută
conform rangului validat de instanţa de judecată în tabelul creanţelor. Achitarea
începe doar după validarea creanţelor la şedinţa Adunării creditorilor de
validare. Dacă activele repartizate vor fi insuficiente pentru întreaga categorie de
creditori, repartizarea masei debitoare va fi efectuată proporţional ponderii
creanţelor;
e) concursual - presupune că această procedură urmăreşte satisfacerea
creanţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la executarea impusă a
debitorilor.

§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate

În cadrul procesului de insolvabilitate sunt implicaţi următorii participanţi:
1. debitorul insolvabil;
2. administratorul insolvabilităţii;
3. organele creditorilor;
4. instanţa de judecată.
Debitorul insolvabil. Art.2 al Legii insolvabilităţii prevede că debitor
poate fi orice persoană care are datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a
creanţelor fiscale, şi împotriva căreia a fost depusă în instanţa de judecată o
cerere de intentare a unui proces de insolvabilitate.
184
 Din definiţia legală, putem deduce că pentru a deveni debitor, persoana
trebuie să întrunească, concomitent, două condiţii:
1. să aibă datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale.
Scadenţă este creanţa, ajunsă la o anumită dată cînd se împlineşte termenul care
afectează obligaţia de plată;
2. existenţa cererii de intentare a procesului de insolvabilitate, depusă în
instanţa de judecată.
Procesului de insolvabilitate poate fi supus atît persoanele juridice, cît şi
persoanele fizice care practică activitate economică.
Persoanele juridice în privinţa cărora poate fi intentat un proces de
insolvabilitate pot fi:
a) societăţi comerciale: -
societăţi în nume colectiv;
- societăţi în comandită;
- societăţi cu răspundere limitată;
- societăţi pe acţiuni; b) cooperative;
c) întreprinderi de stat şi întreprinderi municipale;
d) organizaţii necomerciale:
- asociaţii;
- fundaţii;
- instituţii.
Nu poate fi intentat procesul de insolvabilitate persoanelor juridice de
drept public, inclusiv Statului, Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului
(ministerelor, agenţiilor, inspectoratelor), instanţelor de judecată, Curţii de
Conturi, Curţii Constituţionale, Procuraturii, Centrului pentru Combaterea
Crimelor Economice şi Corupţiei, Băncii Naţionale a Moldovei, Comisiei
Naţionale a Pieţei Financiare, Camerei de Comerţ şi Industrie, unităţilor
administrativ-teritoriale (consiliilor municipale şi locale, primăriilor, preturilor).
Persoanele fizice în privinţa cărora poate fi intentat proces de

185
insolvabilitate sunt acelea care desfăşoară activitate economică, şi anume:
a) fondatori de Întreprinderi Individuale;
b) fondatori de Gospodării Ţărăneşti;
c) titulari de patente de întreprinzător.
Nu pot avea statut de debitor şi nu poate fi intentat proces de
insolvabilitate în privinţa persoanelor fizice care nu practică activitate economică
(consumatorii).
Pentru a intenta un proces de insolvabilitate în privinţa unei persoane, este
necesar ca viitorul debitor să întrunească unele condiţii obligatorii:
- să fie înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova. Organele
abilitate cu împuternici de înregistrare sunt Camera Înregistrării de Stat;
Primăriile localităţilor de domiciliu al persoanelor fizice viitori fondatori ai
Gospodăriilor Ţărăneşti; Inspectoratele fiscale teritoriale ale raioanelor
localităţilor de domiciliu al persoanelor fizice viitori titulari de patente de
întreprinzători; Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova pentru
organizaţii necomerciale; etc.
- să desfăşoare activitate de întreprinzător. Activitatea de
întreprinzător presupune punerea în circuitul civil a bunurilor
întreprinzătorilor, a încheierii contractelor, a prestării serviciilor, a
executării lucrărilor, a vînzării bunurilor, avînd ca scop bine determinat
obţinerea de beneficii, din care urmează a fi achitate impozitele şi taxele în
mărimea şi termenele stabilite de legislaţia fiscală. Anume din activitatea
economică se formează creanţele faţă de creditori, care ca ultima speranţă
de recuperare a datoriilor depun cereri de intentare a procesului de
insolvabilitate.
- să se afle în stare de insolvabilitate. Starea de insolvabilitate
prezumă situaţia deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în
depăşirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, avînd
drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin
executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă.
186
 Debitorul are următoarele drepturi:
a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată prin care să
solicite intentarea în privinţa sa a procesului de insolvabilitate;
b) în cazul în care nu este de acord cu hotărîrea judecătorească privind
intentarea procesului de insolvabilitate în privinţa sa sau cu alte acte
judecătoreşti de procedură, să conteste legalitatea actelor judecătoreşti;
c) să participe la şedinţele instanţelor de judecată, la şedinţele Adunării
creditorilor sau a Comitetului creditorilor;
d) să depună Planul de redresare a solvabilităţii debitorului şi să solicite
aplicarea procedurii planului;
e) în cazul în care Planul de redresare a solvabilităţii a fost propus de
administratorul insolvabilităţii, debitorul are dreptul de a se expune printr-o
referinţă referitor la conţinutul lui;
f) să reintre în dreptul de administrare a masei debitoare în condiţiile
alin.
(1) art. 192 al Legii insolvabilităţii;
g) să ia cunoştinţă cu toate măsurile întreprinse de către ceilalţi
participanţi la procesul de insolvabilitate, cu conţinutul dosarului judiciar al
insolvabilităţii, să propună administratorului insolvabilităţii soluţii pentru unele
circumstanţe apărute pe parcursul procesului de insolvabilitate.
Debitorul are următoarele obligaţii:
a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată, solicitînd
intentarea procesului de insolvabilitate (art.26). Conform acestei norme debitorul
este obligat să depună cerere introductivă dacă există temeiul general
(incapacitatea de plată a debitorului) şi temeiul special (supraîndatorarea
debitorului persoană juridică).
b) să prezinte informaţii şi explicaţiile necesare, potrivit art. 92 al Legii
nr. 632/2001. Pentru a asigura veridicitatea informaţiilor şi explicaţiilor date de
debitor, conform alin.(2) art. 94 al Legii insolvabilităţii instanţa de judecată cere
debitorului să semneze, înainte de prima adunare a creditorilor, următoarea

187
declaraţie: „Declar, pe onoarea şi răspunderea mea, că orice informaţie, orală sau
scrisă, pe care voi prezenta în instanţa de judecată despre patrimoniul şi
activitatea de întreprinzător ale debitorului sau despre orice alt fapt pe care îl
cunosc este adevărată şi completă”.
c) de a nu fi membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a
unei persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei
întreprinderi individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate (art.
95).
d) de a participa la şedinţele instanţei de judecată, la adunările creditorilor
şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor (alin.(2) art.92).
Conform art. 93 al Legii nr. 632/2001, după intentarea procesului de
insolvabilitate, instanţa de judecată poate obliga debitorul ca acesta să nu
părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea expresă a instanţei de
judecată în cazul în care există dovezi că el ar putea să se ascundă sau să se
eschiveze de la participare la proces.
Administratorul insolvabilităţii. Conform art. 2 al Legii nr. 632/2001
administrator este persoana desemnată de instanţa de judecată pentru
supravegherea şi/sau administrarea patrimoniului debitorului în cadrul
procesului de insolvabilitate în modul şi în conformitate cu competenţele
stabilite de Lege.
În sensul Legii nr. 632/2001, prin termenul „administrator” se înţelege:
1. administrator provizoriu;
2. administrator al procesului de insolvabilitate;
3. administrator al procedurii planului.
Administratorul provizoriu este desemnat din data emiterii, de către
instanţa de judecată, a încheierii privind admiterea spre examinare a cererii
introductive şi activează şi îşi păstrează acest statut pînă la data intentării
procesului de insolvabilitate.
Condiţiile necesare pentru desemnarea în funcţia de administrator
provizoriu sunt aceleaşi ca şi la administratorul insolvabilităţii.

188
 Întru executarea atribuţiilor sale, administratorul provizoriu este în drept
să intre în spaţiile de serviciu ale debitorului şi să studieze documentele aflate
acolo. Debitorul este obligat să pună la dispoziţia administratorului provizoriu
documentele activităţii economice şi documentele de evidenţă contabilă.
Funcţiile administratorului provizoriu încetează la data pronunţării
hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate, din această dată în rol
intrînd administratorul insolvabilităţii.
Administratorul procesului de insolvabilitate îşi exercită atribuţiile
începînd cu data intentării procesului de insolvabilitate şi pînă la intrarea în
vigoare a hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate cu radierea
debitorului din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
Examinînd raportul administratorului provizoriu, instanţa de judecată
hotărăşte în privinţa intentării procesului de insolvabilitate sau al respingerii
cererii introductive. În caz de intentare a procesului de insolvabilitate, instanţa
de judecată în aceeaşi hotărîre, desemnează administratorul insolvabilităţii care
va reprezenta interesele debitorului pe parcursul întregului proces.
Administratorul procedurii planului îşi exercită atribuţiile din data intrării
în vigoare a hotărîrii judecătoreşti privind confirmarea Planului de redresare a
solvabilităţii şi încetării procesului de insolvabilitate.
În funcţia de administrator al insolvabilităţii provizoriu, administrator al
insolvabilităţii sau de administrator al procedurii planului se desemnează
persoană fizică înregistrată în calitate de întreprinzător individual, independentă
faţă de creditori şi debitor.
Conform alin. (2) art. 73 al Legii nr. 632/2001 pentru a putea fi desemnat
în calitate de administrator al insolvabilităţii, persoana fizică trebuie să
corespundă următoarelor criterii:
a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu permanent pe
teritoriul ei;
b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii:
administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;
189
 c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul din
următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;
d) să dispună de certificat de instruire profesională în vederea
desfăşurării
activităţii de administrator;
e) să nu aibă antecedente penale.
Legiuitorul, prin alin. (3) art. 73 al Legii nr. 632/2001 stabileşte şi unele
cerinţe speciale pentru administratorul insolvabilităţii al unei companii de
asigurări sau al unui participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare în proces
de insolvabilitate va corespunde criteriilor stabilite de Comisia Naţională a Pieţei
Financiare.
Funcţia de administrator al insolvabilităţii este o funcţie de răspundere, iar
persoana ce urmează a fi desemnată în această postură trebuie să conştientizeze
faptul că în dependenţă de gestionarea acesteia, depinde viitorul debitorului
insolvabil şi achitarea creanţelor creditorilor.
Legislaţia prevede şi anumite incompatibilităţi pentru desemnarea în
funcţia de administrator al insolvabilităţii. Alin. (4) art. 73 al Legii nr.632/XV
prevede că nu pot fi desemnaţi în calitate de administrator:
a) membrii organelor de conducere ale debitorului, persoanele care
au deţinut funcţii în organele de conducere ale debitorului sau persoanele
care deţin cote de participaţie ori acţiuni în capitalul social al debitorului;
b) persoanele care au deţinut funcţii de conducere sau care au fost
asociaţi
ai unui alt debitor declarat insolvabil în ultimele 24 de luni;
c) asociaţii cu răspundere nelimitată în societăţile în nume colectiv
şi în
comandită;
d) persoanele cu antecedente penale;
e) persoanele lipsite, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, de
dreptul de a
administra întreprinderi şi alte persoane juridice;

190
 f) persoanele apropiate sau dependente de judecătorul care
examinează
cazul de insolvabilitate.
Aceste interdicţii au fost stabilite de legiuitor avînd scopul de a curma
abuzurile şi incompetenţa conducătorilor întreprinderilor care au dus la
insolvabilitatea acestora.
Din data desemnării sale, instanţa de judecată eliberează administratorului
un certificat, pe care acesta îl restituie la încheierea exercitării funcţiei. În baza
acestui certificat, administratorul este înscris în Registrul de Stat al Persoanelor
Juridice la rubrica respectivă a debitorului.
Una şi aceeaşi persoană nu poate fi desemnată în funcţia de administrator
decît al unei singure întreprinderi insolvabile. În cazuri excepţionale, instanţa de
judecată, cu acordul comitetului creditorilor, poate desemna una şi aceeaşi
persoană în funcţia de administrator a nu mai mult decît două astfel de
întreprinderi. Restricţia în cauză se referă doar la administratorii procedurii
planului, desemnaţi la întreprinderile la care se va aplica planul ce prevede
redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii debitorului.
Una şi aceeaşi persoană, cu excepţia persoanelor desemnate ca
administratori ai insolvabilităţii la întreprinderile la care se va aplica planul de
redresare a solvabilităţii acesteia, poate fi desemnată în funcţia de administrator
la maximum 4 întreprinderi la care se va aplica planul ce prevede lichidarea
patrimoniului întreprinderii sau transmiterea întreprinderii ori a unei părţi din
aceasta către un alt titular.
Aceste restricţii au fost stabilite de către legiuitor cu scopul de a evita
majorarea volumului mare de lucru al administratorilor desemnaţi pentru ca
procesele de insolvabilitate să nu se deruleze perioade îndelungate de timp.
La prima adunare a creditorilor, convocată după desemnarea
administratorului, creditorii pot propune un alt administrator.
Conform art.76 al Legii nr.632/XV administratorul insolvabilităţii are
următoarele atribuţii principale:
a) inventarierea patrimoniului debitorului;
191
 b) colectarea datoriilor faţă de debitor şi recuperarea bunurilor
debitorului
aflate în posesiunea unor terţi;
c) administrarea într-o bancă (care, de regulă, nu este creditor al
debitorului) a unui cont bancar special pentru acumularea sumelor de bani
obţinute în procesul de insolvabilitate;
d) executarea măsurilor de asigurare aplicate de instanţa de
judecată în
cazurile prevăzute expres de ea;
e) îndeplinirea hotărîrilor instanţei de judecată, ale adunării şi ale
comitetului creditorilor, adoptate în limitele competenţei lor;
f) elaborarea proiectului de plan la solicitarea adunării sau a
comitetului
creditorilor;
g) prezentarea către instanţa de judecată, adunarea creditorilor sau
comitetul creditorilor şi ministerul de ramură de rapoarte lunare despre
starea masei debitoare şi îndeplinirea atribuţiilor sale;
h) ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor creditoare şi a
datoriilor
debitoare ale debitorului;
i) administrarea masei debitoare;
j) asigurarea integrităţii masei debitoare, asigurarea prin contract a
bunurilor;
k) elaborarea criteriilor de angajare şi angajarea specialiştilor sau
experţilor;
l) disponibilizarea angajaţilor debitorului;
m) contestarea în instanţa de judecată, în modul stabilit de lege, a
creanţelor creditorilor şi a oricăror tranzacţii sau transferuri;
n) sesizarea instanţei de judecată despre orice alte probleme care
apar pe
parcursul exercitării atribuţiilor sale;

192
 o) distribuirea către creditori a sumelor de bani rezultate din
valorificarea
masei debitoare.
p) ţinerea unui registru şnuruit, sigilat de instanţa de judecată, în
care consemnează toate operaţiunile efectuate cu bunurile masei
debitoare, coordonate cu creditorii, precum şi operaţiunile de recuperare a
bunurilor debitorului;
r) efectuează pe bază de concurs orice cumpărare, transmitere în gestiune
a bunurilor din masa debitoare sau orice angajare de specialişti sau experţi, cu
excepţia cazurilor în care, la solicitarea administratorului, adunarea sau
comitetul creditorilor stabilesc altfel.
Suplimentar la atribuţiile prevăzute de art. 76 al Legii nr.632/2001
Administratorul în cadrul procedurii planului mai dispune atribuţiile privind:
a) supravegherea realizării Planului privind redresarea solvabilităţii
debitorului;
b) darea acordului la încheierea de contracte;
Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile sub supravegherea
instanţei de judecată. Instanţa poate solicita oricînd explicaţii sau un raport
despre starea de lucruri şi administrarea masei debitoare. În cazul cînd
Administratorul insolvabilităţii nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau cînd
Administratorul destituit nu prezintă raport pentru perioada activităţii sale, nu
restituie bunurile şi documentele pe care le deţine în legătură cu procesul de
insolvabilitate, instanţa de judecată poate, după un avertisment, să-i aplice o
amendă judecătorească, al cărei cuantum nu poate depăşi 30000 lei.
Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile cu diligenţa unui
bun profesionist, acţionînd pe propria răspundere.
Pentru îndeplinirea funcţiilor, administratorul insolvabilităţii are dreptul la
remuneraţie şi la restituirea cheltuielilor aferente. La calcularea remuneraţiei
administratorului sunt luate în considerare volumul şi complexitatea
administrării. Cuantumul remuneraţiei şi al cheltuielilor ce urmează a fi restituite
administratorului se stabileşte de Comitetul.
193
 Remuneraţia administratorului se calculează în cuantum de cel mult 3%
din sumele distribuite creditorilor în contul executării creanţelor. În cazul în care
statul este creditor majoritar, remunerarea administratorului se stabileşte în baza
grilei aprobate în baza Regulamentului privind remunerarea administratorului
procesului de insolvabilitate, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.1717 din
27.12.2002.
Legea nr.632/2001 distinge două modalităţi de încetare a atribuţiilor
Administratorului: destituirea şi demisia. Diferenţierea dintre aceste modalităţi
de încetare a atribuţiilor constă în faptul existenţei sau inexistenţei voinţei
Administratorului. În cazul destituirii, iniţiativa destituirii parvine de la
Comitetului creditorilor, Adunarea creditorilor sau a instanţei de judecată.
Alin. (1) art. 80 al Legii nr.632/2001 prevede că la cererea Comitetului
creditorilor, a Adunării creditorilor, a organelor centrale de specialitate ale
administraţiei publice sau autorităţilor administraţiei publice locale (în cazul
intentării procesului de insolvabilitate în privinţa întreprinderii de stat care a
fost fondată de către organul central de specialitate sau întreprinderii municipale
care a fost fondată de către autoritatea administraţiei publice locale, sau
întreprinderii în capitalul statutar al căreia statul deţine mai mult de 35% din
pachetul de acţiuni) sau din oficiu, instanţa de judecată poate destitui
administratorul din motive întemeiate, inclusiv dacă acesta:
a) nu îndeplineşte condiţiile privind indicatorii de performanţă;
b) nu este suficient de calificat pentru cazul respectiv;
c) depăşeşte sau nu respectă atribuţiile ce îi revin prin lege, încalcă
legislaţia;
d) se află în conflict de interese cu oricare dintre părţile în proces;
e) cade sub incidenţa prevederilor de incompatibilitate. Cazurile de
incompatibilitate sunt expres stabilite de alin. (4) art. 73 al Legii nr.632/2001.
În temeiul alin. (5) art. 80 al Legii nr.632/2001 Administratorul
insolvabilităţii poate demisiona dintr-un motiv întemeiat, adresînd o cerere
instanţei de judecată. În acest caz, administratorul îşi continuă exercitarea
atribuţiilor pînă la desemnarea de către instanţă a unui nou administrator.
194
 Conform alin.(8) art.80 al Legii nr.632/2001 în cazul în care
Administratorul nu-şi poate exercita temporar atribuţiile, la cererea acestuia, a
adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor, instanţa de judecată
desemnează un locţiitor al lui. Locţiitorul administratorului insolvabilităţii va
avea aceleaşi atribuţii, dar care urmează a fi specificate în încheierea
judecătorească privind desemnarea lui.
Conform art. 82 al Legii nr.632/2001 Administratorul este obligat să
despăgubească pe toţi participanţii la procesul de insolvabilitate prejudiciaţi prin
încălcarea obligaţiilor ce îi revin.
Pentru comiterea de acţiuni ilegale în procesul exercitării atribuţiilor,
administratorul poartă răspundere administrativă sau penală conform legii.
Aceste cazuri vor fi judecate de către instanţele de drept comun în baza codurilor
respective, dar nu de către instanţa de insolvabilitate.
Dacă o creanţă a masei debitoare generată printr-o acţiune a
administratorului nu poate fi executată pe deplin, Administratorul este obligat la
despăgubiri faţă de creditorii masei. Răspunderea este exclusă doar în cazul
cînd, la naşterea creanţei, Administratorul nu putea să prevadă că masa debitoare
va fi insuficientă pentru executarea acelei creanţe.
Organele creditorilor. Conform Legii nr.632/2001 calitatea de creditor
este recunoscută persoanelor care dispun de creanţe faţă de debitorul insolvabil
şi în privinţa căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate.
Creditorii debitorului pot fi persanele juridice sau fizice care au creanţe
comerciale sau bugetare certe, lichide şi exigibile asupra patrimoniului
debitorului. După adoptarea hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate
în baza cererii introductive a unui sau a mai multor creditori, ceilalţi creditori ai
debitorului împotriva căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate îşi
înaintează creanţele în instanţa de insolvabilitate în modul stabilit de lege.
Conform prevederilor Legii nr.632/2001 creditorii se împart în:
a) creditori garantaţi;
b) creditori chirografari;
195
 c) creditori ai masei.
Creditorii garantaţi sunt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de
debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sunt
asigurate cu garanţii reale în conformitate cu legea.
Asiguraţii cu garanţii reale se consideră creditorii care deţin un gaj
convenţional sau legal.
Dacă creditorii garantaţi renunţă la dreptul lor de executare prioritară a
creanţei sau în cazul în care creanţa garantată nu este executată integral din
valoarea bunului gajat, aceştia devin creditori chirografari pentru creanţa care nu
mai este prioritară sau pentru partea creanţei neacoperită în mod prioritar.
Creditorii chirografari sunt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de
debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sunt
asigurate prin garanţii. Din conţinutul legal rezultă că această clasă de creditori
sunt creditori negarantaţi care au, la momentul intentării procesului de
insolvabilitate, o creanţă patrimonială faţă de debitor.
Din conţinutul prevederilor art.54 al Legii nr.632/2001 conchidem că
creditorii chirografari pot fi clasificaţi în creditori chirografari cu creanţe de rang
prioritar şi creditori chirografari cu creanţe de rang inferior.
Creanţele chirografare de rang prioritar se împart în următoarele clase:
a) creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii. Capitalizarea
acestor creanţe se face conform prevederilor Legii nr.123-XIV din
30.07.1998 cu privire la capitalizarea plăţilor periodice;
b) creanţele salariale faţă de angajaţi şi remuneraţia datorată
conform
drepturilor de autor;
c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor
(suma principală, dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc),
creditele interne şi externe acordate cu garanţie de stat, impozitele şi alte
obligaţiuni de plată la bugetul public naţional;

196
 d) creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele
materiale
ale statului;
e) alte creanţe chirografare care nu sunt de rang inferior. Creanţele
chirografare de rang inferior au următoarele clase:
a) dobînda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea
procesului;
b) cheltuielile unor creditori chirografari suportate în procesul de
insolvabilitate;
c) amenzile, penalităţile şi recuperarea prejudiciilor, inclusiv a celor
cauzate din neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor necorespunzătoare;
d) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;
e) creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui
asociat şi alte asemenea creanţe.
Creditori ai masei sunt clasa de creditori ale căror creanţe faţă de debitor
au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil
în mod curent pe măsura apariţiei lor.
Din masa debitoare urmează a fi acoperite în prealabil cheltuielile
procesului de insolvabilitate şi obligaţiile masei debitoare. Din dispoziţiile legale
putem distinge 2 componente a cheltuielilor masei debitoare:
1. cheltuielile procesului de insolvabilitate;
2. obligaţiile masei debitoare.
Conform prevederilor alin.(1) art.64 al Legii nr.632/2001 cheltuielile
procesului de insolvabilitate includ: cheltuielile de judecată; remuneraţia şi
cheltuielile administratorului provizoriu şi ale administratorului, dacă au fost
prevăzute; obligaţiile care rezultă din acţiunile de administrare, valorificare şi
distribuire a masei debitoare ale Administratorului, inclusiv impozitele, taxele şi
alte obligaţii de plată care nu ţin de cheltuielile procesului; obligaţiile din
contractele bilaterale în măsura în care executarea lor trebuie făcută în interesul
masei debitoare sau a căror executare urmează să fie efectuată după intentarea
197
procesului de insolvabilitate; obligaţiile din îmbogăţirea fără just temei a masei
debitoare.
Pînă la intentarea procesului de insolvabilitate, debitorul este condus de
organele prevăzute de Codul civil, Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi, Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, Legea cu privire la
societăţile cu răspundere limitată, alte acte normative. Din data admiterii cererii
introductive spre examinare, locul conducătorului (directorului,
administratorului, managerului) este preluat de Administratorul provizoriu, iar
din data intentării procesului de insolvabilitate, activitatea organelor de
conducere constituite de asociaţii fondatori se suspendă, în rol intrînd organele
formate din creditorii debitorului insolvabil: Adunarea creditorilor şi comitetul
creditorilor.
Adunarea creditorilor este alcătuită din totalitatea creditorilor cunoscuţi
ale căror creanţe au fost validate şi incluse în tabelul creanţelor. Adunarea
creditorilor constituie organul suprem decizional al întreprinderii aflată în proces
de insolvabilitate sau în procedura planului, constituită din creditorii garantaţi,
creditorii chirografari cărora li s-a validat creanţa şi au fost incluşi în tabelul
creanţelor, prin hotărîrile căreia contribuie la derularea procesului de
insolvabilitate sau a procedurii planului.
Adunarea creditorilor are următoarele atribuţii:
a) alege şi dizolvă Comitetul creditorilor, stabileşte componenţa lui
numerică şi nominal;
b) solicită instanţei de judecată aplicarea faţă de debitor a
procedurii
planului;
c) prezintă instanţei de judecată propuneri referitoare la instituirea
de
restricţii în activitatea şi în gestiunea de către debitor a patrimoniului său;
d) supraveghează activitatea administratorului examinînd
rapoartele lui, solicită instanţei de judecată destituirea şi înlocuirea
acestuia în cazurile stabilite de lege;
198
 e) decide în privinţa termenelor şi a formei de vînzare a bunurilor
debitorului, precum şi în privinţa preţului iniţial de vînzare al acestor;
f) decide în alte probleme ale desfăşurării procesului de
insolvabilitate, în
conformitate cu legea.
Creditorii sunt convocaţi în Adunare de către Administratorul
insolvabilităţii. La Adunare participă creditorii garantaţi, creditorii masei
debitoare şi debitorul.
În prima lor adunare creditorii se convoacă în cel mult 45 de zile din data
publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a dispozitivului hotărîrii
de intentare a procesului de insolvabilitate. În prima lor Adunare, creditorii
decid, de regulă, în baza unui raport al Administratorului insolvabilităţii,
desfăşurarea de mai departe a procesului de insolvabilitate (adunarea de
raportare).
În Adunările ulterioare, creditorii se convoacă la cererea
Administratorului insolvabilităţii, a Comitetului creditorilor sau a creditorilor ale
căror creanţe constituie cel puţin 10% din suma totală a creanţelor înregistrate.
Despre data, ora, locul şi ordinea de zi a adunării creditorilor se va publica
un aviz în modul stabilit la art.19, conform căruia se publică în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova.
Dacă legea nu prevede altfel, hotărîrile adunării creditorilor se adoptă cu
votul majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot prezenţi la şedinţă, cu
condiţia ca aceştia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor cu
drept de vot validate pe care le reprezintă.
În conformitate cu prevederile art. 70 al Legii nr.632/2001, la cererea unui
creditor chirografar, a unui creditor garantat sau a Administratorului
insolvabilităţii, făcută cunoscută la Adunarea creditorilor şi menţionată în
procesul-verbal, instanţa de judecată poate decide anularea hotărîrii Adunării
creditorilor care contravine intereselor creditorilor chirografari sau respingerea
cererii de anulare.

199
 Anularea hotărîrii Adunării creditorilor trebuie adusă la cunoştinţa tuturor
creditorilor.
Dacă Adunarea creditorilor fiind un organ suprem al creditorilor
debitorului insolvabil, atunci Comitetul creditorilor este un organ executiv al
creditorilor, fiind subordonat ierarhic Adunării creditorilor. În conformitate cu
alin. (4) art.71 al Legii nr.632/2001 în componenţa Comitetului creditorilor intră
reprezentanţi ai tuturor claselor de creditori, un reprezentant al angajaţilor dacă
aceştia sunt creditori chirografari ai debitorului.
Adunarea poate alege noi membri ai Comitetului atît pentru înlocuirea
celor numiţi, cît şi pentru suplimentarea numărului lor. Adunarea creditorilor
poate decide asupra instituirii Comitetului creditorilor, modificării componenţei
sau dizolvării lui la orice etapă a procesului de insolvabilitate.
La fiecare şedinţă a Comitetului creditorilor, pentru a conduce şedinţa, se
alege un preşedinte al şedinţei din rîndul membrilor Comitetului creditorilor.
Membrul Comitetului creditorilor poate fi demis de instanţa de judecată
din motive întemeiate. Membrii Comitetului creditorilor acordă sprijin
Administratorului insolvabilităţii şi supraveghează activitatea acestuia. Membrii
Comitetului creditorilor trebuie să se informeze cu privire la mersul afacerilor şi
să verifice documentele de evidenţă contabile, soldul şi rulajul banilor în contul
de acumulare.
Conform alin.(3) art.72 al Legii nr.632/2001 hotărîrea Comitetului
creditorilor este valabilă dacă se adoptă cu votul majorităţii simple a membrilor,
cu condiţia ca aceştia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor
validate.
În cazul în care îşi încalcă obligaţiile atribuite prin legislaţie, membrii
Comitetului creditorilor poartă răspundere pentru prejudiciul adus creditorilor
garantaţi şi chirografari.
Instanţa de judecată. Instanţa de judecată joacă unul din rolurile
principale, fiind un diriguitor al participanţilor la procesul de insolvabilitate,
intermediar între interesele creditorilor, Administratorului insolvabilităţii şi al

200
debitorului insolvabil. Instanţa de judecată are menirea să verifice legalitatea
acţiunilor tuturor acestor participanţi, inclusiv şi a Administratorului
insolvabilităţii care acţionează din numele statului, avînd atribuţii similare
executorului judecătoresc.
Conform literaturii de specialitate166 şi din conţinutul Legii nr.632/2001
putem distinge pentru instanţa de judecată atribuţii jurisdicţionale şi atribuţii de
administrare.
Atribuţiile jurisdicţionale se exprimă prin dreptul instanţei de judecată de
a se expune pe circumstanţele relevante pentru procesul de insolvabilitate, prin
adoptarea de acte judecătoreşti.
În conformitate cu prevederile art.19 al Legii nr.632/2001 dispozitivul
hotărîrilor şi încheierilor instanţei de judecată urmează, conform Legii, să fie
publicate de ea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Atribuţiile de administrare nu necesită adoptarea unor acte judecătoreşti,
dar, luînd în considerare complexitatea şi durata procesului de insolvabilitate, ele
trebuie exercitate în faţa instanţei de judecată sau instanţa ia act de anumite
acţiuni, anexînd la materialele dosarului actele necesare efectuării unor acţiuni
sau actele despre acţiunile săvîrşite. La categoria atribuţiilor de administrare se
atribuie:
-conducerea adunării de validare a creanţelor;
-verificarea din oficiu a legalităţii hotărîrii adunării creditorilor;
-primirea rapoartelor de la administrator;
-consultarea registrului în care administratorul consemnează
operaţiunile efectuate;
-ţinerea registrului cauzelor de insolvabilitate;
-îndosarierea registrului creditorilor şi inventarului masei
debitoare;
-primirea executării creanţelor de la debitor;
-primirea listei de distribuire a masei debitoare;

166 Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Vol.1, Chişinău – 2004, pag.386
201
 -depunerea sumelor rezervate pe contul de depozit al instanţei.

§3. Intentarea procesului de insolvabilitate

Procesul judiciar de insolvabilitate parcurge mai multe etape: depunerea
cererii introductive, admiterea cererii introductive, dispunerea unor măsuri de
asigurare, realizarea măsurilor de asigurare şi întreprinderea unor măsuri
preliminare intentării procesului, examinarea cererii introductive şi adoptarea
unui act judiciar sau adoptarea hotărîrii de intentare a procesului de
insolvabilitate şi încheierea de respingere a cererii introductive.
Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa temeiului
general şi special.
Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate este incapacitatea
de plată a debitorului. În literatura juridică s-a arătat că încetarea plăţilor este
împrejurarea care declanşează procedura de insolvabilitate şi care constă în
imposibilitatea manifestării a debitorului de a-şi plăti datoriile sale comerciale.
Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate este
supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este o persoană
juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest
caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea
activităţii lui dacă este posibil aşa ceva conform circumstanţelor.
Pentru determinarea existenţei temeiului de intentare a procesului de
insolvabilitate se iau în considerare: mărimea obligaţiilor contractuale ale
debitorului, inclusiv a datoriilor pentru credite plus dobînda (penalităţile pentru
neexecutarea acestor obligaţii nu se iau în calcul la determinarea valorii lor);
mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege, fără penalităţi
şi alte sancţiuni financiare. Creanţele creditorilor se consideră validate conform
prevederilor legii.167

Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii de intentare a

procesului de insolvabilitate (denumită cerere introductivă ). Dreptul de a

167 G.Margineanu, L.Margineanu.” Dreptul afacerilor” . Editura “Elena V.I”. Chişinau 2004 p.534
202
depune cererea introductivă potrivit art.24 al Legii insolvabilităţii îl au doar
debitorul, creditorii şi alte persoane indicate în lege, şi anume: Banca Naţională
a Moldovei, Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi
Fondurilor Nestatale de Pensii şi Comisia Naţională a Pieţei Financiare.
Debitorul este în drept să depună cerere introductivă în situaţia în care
există pericolul intrării lui în incapacitate de plată cînd, în mod previzibil, nu-şi
va putea executa obligaţiile pecuniare la scadenţă. În cazul în care debitorul nu
este persoană fizică dreptul de a depune cerere introductivă în numele acestuia îl
are organul executiv, persoana care are dreptul de reprezentare a debitorului,
asociaţii cu răspundere nelimitată şi lichidatorii debitorului.
Debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă: este în
incapacitate de plată; se află într-o stare de supra îndatorare ; executarea
integrală a creanţelor scadente ale unuia sau ale mai multor creditori poate cauza
imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori;
în cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi, devine evident că
debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor.
În cererea introductivă a debitorului trebuie să fie indicate: codul fiscal şi
numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului; valoarea creanţelor
creditorilor, mărimea dobînzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi
termenele de executare a acestora, cu specificarea sumei creanţelor decurgînd
din daunele cauzate vieţii şi sănătăţii, precum şi a creanţelor salariale faţă de
angajaţii debitorului; suma datoriilor la bugetul public naţional; motivarea
temeiului insolvabilităţii; date despre cererile de chemare în judecată a
debitorului, primite spre examinare de instanţele de judecată, precum şi despre
titlurile executorii asupra bunurilor debitorului; date despre bunurile debitorului,
inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele lui.
În cerere, debitorul poate solicita şi motiva aplicarea procedurii planului.
La cererea introductivă a debitorului se anexează: copia de pe statutul
debitorului (sau de pe contractul lui de asociere); lista participanţilor
(membrilor) debitorului; bilanţul contabil la data ultimului raport financiar;

203
 documentele care atestă componenţa şi valoarea bunurilor debitorului persoană
fizică (întreprinzător individual); datele din registrele publice despre bunurile
debitorului, inclusiv despre bunurile lui gajate; ultimul raport de audit şi/sau al
cenzorului cu privire la rezultatele controlului activităţii financiare a debitorului;
lista creditorilor şi debitorilor, cu specificarea datoriilor creditoare şi debitoare, a
adreselor şi datelor de identificare ale creditorilor şi debitorilor; alte probe ce
confirmă informaţiile menţionate în cererea introductivă.
Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes legitim în intentarea
procesului de insolvabilitate şi îşi poate argumenta creanţele şi temeiurile de
intentare a procesului de insolvabilitate.
Creditorul depune cerere introductivă numai după notificarea prealabilă a
debitorului.
În cererea introductivă a creditorului trebuie să fie indicate: denumirea
(numele şi prenumele) creditorului şi a debitorului, sediul, (adresa) şi alte date
de identificare ale acestora; suma creanţelor creditorului, mărimea dobînzilor şi
penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenul executării lor; menţiuni
despre alte probe ce confirmă creanţa creditorului; alte date, considerate de
creditor ca fiind necesare pentru examinarea cererii.
Persoana care depune în mod intenţionat, fără existenţa unui temei de
insolvabilitate, o cerere de intentare a procesului de insolvabilitate contra
debitorului pentru a-i aduce prejudicii reputaţiei lui comerciale este obligată la
plata despăgubirilor conform legii.
Cererea introductivă poate fi retrasă, de către cel care a depus-o, pînă la
adoptarea hotărîrii privind intentarea procesului de insolvabilitate sau de
respingere a cererii.
În conformitate cu art. 35 al Legii nr. 632/2001 instanţa de judecata aplică
următoarelor masuri de asigurare a acţiunii: numeşte un administrator
provizoriu; dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului sau
emite prescripţia ca deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar
cu acordul prealabil al administratorului provizoriu; pune sub sechestru

204
corespondenţa comercială a debitorului; suspendă executarea silită asupra
bunurilor debitorului; pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a
bunurilor sale sau decide ca acestea să poată fi înstrăinate doar cu învoirea
expresă a administratorului provizoriu; aplica sechestrul pe toate bunurile
debitorului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane.
Instanţa de judecată notifică imediat despre aplicarea măsurilor de asigurare
Registrul de stat al întreprinderilor şi Registrul de stat al Persoanelor Juridice,
Registrul bunurilor imobile şi alte registre în care se înregistrează gajul, băncile,
organele cadastrale teritoriale, autorităţile vamale, oficiile poştale, staţiile de cale
ferată etc.

Cererea introductivă se examinează, de regulă, în şedinţă, la care sunt

invitaţi: debitorul, creditorii cunoscuţi instanţei, administratorul provizoriu, alte
persoane interesate.
Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate va include:
denumirea (numele şi prenumele), sediul (adresa), domeniul de activitate al
debitorului; numele, prenumele şi adresa administratorului; locul, data şi ora
primei adunări a creditorilor pentru audiere a raportului administratorului
(adunarea de raportare) şi a adunării de validare a mărimii creanţelor (adunarea
de validare); ora intentării procesului de insolvabilitate.
Prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate se desemnează
administratorul insolvabilităţii.
Dispozitivul hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate se publică
în termen de 10 zile din data adoptării acesteia, în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Instanţa de judecată poate dispune publicarea dispozitivului
hotărîrilor şi în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sunt
concentrate sediile celor mai mulţi creditori.
Hotărîrea produce efecte juridice care privesc atît drepturile şi obligaţiile
debitorului insolvabil, cît şi ale creditorilor debitorului insolvabil.
Potrivit art. 84 al Legii nr. 632/2001 din momentul intentării procesului de
insolvabilitate:
205
 a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă;
b) achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar gestionat de
administrator;
c) orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de
administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor;
d) calcularea dobînzilor la obligaţiile băncii aflate în proces de
insolvabilitate se întrerupe;
e) calcularea plăţilor aferente (dobînda, comisionul de angajament,
fondul de risc şi penalitatea) creditelor acordate debitorului de către Ministerul
Finanţelor, precum şi a plăţilor aferente sumelor dezafectate din bugetul de stat
întru onorarea garanţiilor de stat, se suspend;
f) calcularea penalităţilor aferente datoriilor creditoare ale debitorului se
întrerupe.
Administratorul poate interzice în scris persoanelor care închiriază, iau cu
împrumut, păstrează sau folosesc în orice alt mod bunurile debitorului să
efectueze operaţiuni cu aceste bunuri.
În literatura de specialitate se analizează şi o clasificare teoretică a
efectelor intentării procesului de insolvabilitate.
Efectele juridice ce privesc drepturile şi obligaţiile debitorului insolvabil:
debitorul pierde dreptul de folosinţă, de dispunere şi de administrare a
patrimoniului, drepturile şi obligaţiile lui trecînd la administratorul
insolvabilităţii desemnat de instanţa de judecată; decontările cu debitorul
insolvabil se efectuează numai printr-un cont special, deschis de administratorul
insolvabilităţi; debitorul insolvabil nu este în drept să acorde garanţii de
executare a obligaţiilor (să depună bunuri în gaj sau ipotecă); orice garanţie de
executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu
autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; procesele judiciare aflate în
curs de judecare în care debitorul are calitatea de reclamant vor fi preluate de
administrator; orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai
de administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; debitorul

206
este obligat să prezinte explicaţiile şi informaţiile necesare pentru adoptarea unei
decizii privind examinarea cererii; debitorul are dreptul şi obligaţia de a
participa la şedinţele instanţei de insolvabilitate, la adunarea creditorilor şi/sau la
şedinţele comitetului creditorilor; debitorul este obligat să dea informaţii şi
lămuriri instanţei de judecată, administratorului, comitetului creditorilor şi
adunării creditorilor asupra raporturilor relevante pentru procesul de
insolvabilitate, să le aducă la cunoştinţă faptele de natură să atragă răspundere
pentru o infracţiune sau contravenţie; în caz de eschivare a debitorului de la
îndeplinirea obligaţiilor instanţa de judecată, la cererea administratorului, a
adunării sau a comitetului creditorilor ori din oficiu, poate ridica debitorului
dreptul de administrare a patrimoniului, dacă acesta dispune de el, îi poate
interzice să părăsească localitatea de reşedinţă fără permisiunea expresă a
instanţei sau poate aplica alte măsuri de asigurare; pe perioada derulării
procesului de insolvabilitate intentat la cererea creditorilor, debitorul nu poate fi
membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a unei persoane
juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei întreprinderi
individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate; corespondenţa
adresată debitorului va fi recepţionată de administrator, care este în drept să
reţină corespondenţa referitoare la activitatea comercială a debitorului.
Efectele juridice care privesc drepturile şi obligaţiile creditorilor
debitorului insolvabil: creanţele de natură contractuală pe care le au creditorii
faţă de debitor se consideră ajunse la scadenţă la data intentării procesului de
insolvabilitate; se interzice executarea silită faţă de debitor şi bunurile acestuia;
executarea se face numai în procesul de insolvabilitate conform clasei şi
rangului de creditor; examinarea tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare
pentru realizarea creanţelor asupra debitorului şi bunurilor acestuia se suspendă;
cerinţele patrimoniale împotriva debitorului insolvabil pot fi înaintate numai
în instanţa judecătorească care duce procesul de insolvabilitate; înaintarea
creanţelor de către creditori are loc în strictă conformitate cu reglementările
privind procesul de insolvabilitate.

207
§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare
Procesul de insolvabilitate, din momentul din care a fost pornit, se
desfăşoară în două direcţii:
1. lichidarea patrimoniului debitorului şi repartizarea între creditori a
banilor obţinuţi;
2. redresarea (restabilirea) insolvabilităţii debitorului, numindu-se
procedura planului.
Aplicarea uneia din aceste proceduri depinde de hotărîrea instanţei de
judecată, rezultînd din circumstanţele cunoscute la examinarea cazului.
Dacă nu există temei de redresare a debitorului, precum şi atunci cînd
procedura planului a fost aplicată şi nu s-a atins scopul, se aplică procedura de
lichidare a patrimoniului debitorului. Lichidarea averii debitorului este acea
etapă a procesului de insolvabilitate în cadrul căreia bunurile din averea
debitorului se transformă in valoare economică, într-o sumă de bani, care este
distribuită creditorilor pentru stingerea masei pasive.
Procesul de lichidare parcurge mai multe etape:
1. Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea.
Prin Hotărîrea instanţei de judecată privind intentarea procesului de
insolvabilitate, instanţa decide de a înlătura conducerea debitorului de la
gestionarea averii întreprinderii insolvabile, acest drept fiind transmis
Administratorului insolvabilităţii.
2. sigilarea şi inventarierea bunurilor care fac parte din averea lui.
La această măsură recurge Administratorul insolvabilităţii cu scopul de a
asigura integritatea masei debitoare.
După intentarea procesului de insolvabilitate instanţa de judecată va
dispune punerea sub sechestru a bunurilor care fac parte din averea debitorului.
Vor fi puse sub sigilii: spaţiile în care se află bunurile din averea
debitorului (magazinele, magaziile, depozitele, unităţi de producţie); spaţiile în
care se află registrele (cu excepţia celor contabile) şi documentele societăţii
208
(birourile administraţiei); corespondenţa comercială (corespondenţa deţinută de
oficiile poştale, staţiile de cale ferată, antrepozite, depozite portuare şi alte locuri
de înmagazinare).
Nu vor fi puse sub sigilii: bunurile care trebuie vîndute de urgenţă, spre a
se evita deteriorarea lor materială sau pierderea de valoare; registrele de
contabilitate, care trebuie să fie verificate; cambiile şi alte titluri de valoare
scadente sau cu scadenţa apropiată; numerarul, care va fi depus la bancă, în
contul averii debitorului.
Potrivit art. 117 al Legii nr. 632/2001 Administratorul trebuie să
întocmească un inventar al tuturor bunurilor (corporale şi incorporale) care
aparţin masei debitoare. Inventarul este întocmit de administrator în prezenţa
debitorului, dacă nu se cauzează o întîrziere dezavantajoasă, a persoanei care a
aplicat sigiliul şi este semnat de administrator, de persoana care a aplicat sigiliul
şi, după caz, de către debitor.
Valoarea indicată în inventar a fiecărui bun este cea de la data
inventarierii. În cazul cînd valoarea bunului depinde de faptul dacă
întreprinderea va fi menţinută în funcţiune sau va fi oprită, se vor indica ambele
valori ale bunului. Pentru evaluările complexe ale bunurilor pot fi angajaţi
experţi.
Conform alin.(1) al art.50 al Legii insolvabilităţii masa debitoare cuprinde
toate bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum
şi cele pe care el le dobîndeşte şi le recuperează pe parcursul procesului.
Conform Standardului Naţional de Contabilitate, sunt incluse în bilanţul
contabil: active nemateriale (imobilizări necorporale); active materiale (mijloace
fixe) (imobilizări corporale); active financiare; stocuri de mărfuri şi materiale;
conturile debitorilor privind operaţiile de comerţ şi alte operaţii; investiţii
financiare; mijloace băneşti; capital propriu; datorii financiare; conturile
creditorilor privind operaţiile comerciale şi alte operaţii.
Alin.1 al art.51 al Legii insolvabilităţii stabileşte că nu se includ în masa
debitoare bunurile scoase din circuitul civil, bunurile, care conform Codului de

209
executare, nu sunt pasibile de executare silită şi drepturile patrimoniale
inalienabile ale debitorului.
Art. 113, 114 ale Legii nr. 632/2001 prevăd posibilitatea completării masei
debitoare ca rezultat a anulării actelor juridice, încheiate de debitor pînă la
intentarea procesului de insolvabilitate.
3. Înaintarea şi validarea creanţelor.
Conform alin.(1) art.131 al Legii insolvabilităţii dacă creditorul are o
creanţă faţă de debitor la data intentării procesului de insolvabilitate, îşi
înaintează în scris creanţa, indiferent de tipul ei, instanţei de judecată. La cerere
se anexează copiile de pe documentele din care izvorăşte creanţa.
Alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că creanţele pot fi înaintate în instanţa
de judecată cel tîrziu la data aprobării de către instanţă a tabelului creanţelor, iar
alin.(3) stabileşte expres că creditorii care îşi înaintează creanţa după expirarea
termenului prevăzut de alin.(2), dar în toate cazurile nu mai tîrziu de data
încetării procesului de insolvabilitate, pot pretinde la satisfacerea creanţelor doar
conform art.141 al Legii insolvabilităţii.

Cererea de validare a creanţelor trebuie să conţină:

- numele/denumirea creditorului şi domiciliul/sediul acestuia;
- suma datorată;
- temeiurile de fapt şi de drept ale creanţei;
- drepturile de preferinţă sau garanţiile reale de care se bucură creanţa.
La cerere se vor anexa documentele justificative cu privire la creanţă şi cu
privire la garanţii.
Art.133 al Legii insolvabilităţii prevede că administratorul înregistrează
într-un tabel special fiecare creanţă înaintată, indicînd temeiul, valoarea şi rangul
ei. Tabelul, la care se anexează documentele probatorii, se depun la dosar.
Debitorul şi orice creditor au drept de acces la tabel pentru informare.
Examinînd cererile creditorilor, instanţa de judecată verifică legalitatea şi
temeinicia actelor anexate la cerere, verifică legalitatea efectuării calculelor

210
mărimii cerinţelor, ia în considerare contestaţiile, dacă acestea au parvenit, şi în
baza acestora stabileşte creanţa şi dispune în ce ordine va fi înregistrată şi
achitată ulterior, conform art.54 al Legii insolvabilităţii.
Cererile de înaintate a creanţelor vor fi examinate la şedinţa de validare.
Art.134 prevede că în şedinţa de validare se examinează creanţele
conform cuantumului şi rangului lor. Creanţele contestate de administrator, de
debitor sau de un creditor chirografar se examinează în mod special.
Conform alin.(1) art.135 al Legii insolvabilităţii o creanţă se consideră
validată dacă la şedinţa de validare nu a fost contestată de administrator sau de
un creditor chirografar ori dacă contestaţia ridicată a fost înlăturată. Contestaţia
debitorului nu se poate opune validării creanţei.
Înregistrarea în tabel are pentru creanţele validate, conform valorii şi
rangului lor, efectul unei hotărîri definitive pentru administrator şi pentru toţi
creditorii.
4. Evaluarea patrimoniului.
Evaluarea patrimoniului debitorului se efectuează luînd în considerare
valoarea lui la momentul efectuării estimării. Art.117 alin. (2) al Legii
insolvabilităţii stabileşte că valoarea indicată în inventar a fiecărui bun este cea
de la data inventarierii. În cazul în care valoarea bunului depinde de faptul dacă
întreprinderea va fi menţinută în funcţiune sau va fi oprită, se vor indica ambele
valori ale bunului. Pentru evaluările complexe ale bunurilor pot fi angajaţi
experţi.
Chestiunea privind atragerii unor experţi în lucrările de evaluare este pe
seama administratorului insolvabilităţii şi a adunării creditorilor. Din momentul
inventarierii administratorul devine responsabil de bunurile incluse în acest act şi
el trebuie să ia toate măsurile care se impun pentru conservarea bunurilor.
5. Vînzarea masei debitoare.
Vînzarea bunurilor masei debitoare începe imediat după finisarea procesului de
inventariere şi evaluare a masei debitoare, de pe urma cărora ar putea fi posibil
de stabilit preţul de lichidare al bunurilor expuse comercializării, inclusiv
211
depunerile băneşti şi activele nemateriale şi, totodată, să se stabilească suma
financiară la care vînzătorul ar putea conta într-o conjunctură optimă.
Vînzarea masei debitoare o efectuează nemijlocit administratorul procesului de
insolvabilitate prin intermediul licitaţiilor publice sau negocierilor directe, după
caz.
Vînzarea bunurilor masei debitoare se realizează de administrator, în
sarcina lui fiind pusă obligaţia de a vinde bunurile incluse în masa debitoare,
astfel încît să asigure satisfacerea maximală a creanţelor creditorilor. Unele
reguli de vînzare a bunurilor din masa debitoare sunt stabilite de Legea nr.
632/2001 care prevede că vînzarea bunurilor se face la licitaţii publice în modul
stabilit de legislaţia în vigoare.
Bunurile masei debitoare pot fi vîndute fracţionat (părţi a patrimoniului),
sau ca complex patrimonial unic.
Prin termenul de „parte a patrimoniului debitorului” se înţeleg diverse
obiecte, aflate la balanţa debitorului. Filialele şi alte structuri organizatorice ale
societăţii nu pot fi atribuite la părţi a patrimoniului debitorului. Vînzarea
filialelor sau reprezentanţelor prezintă varietăţi de vînzare a întreprinderii, de
aceea modalitatea vînzării loc cade sub incidenţa prevederilor art.126 al Legii
insolvabilităţii.

Dacă în masa debitoare sunt bunuri perisabile, cum ar fi fructele, legumele

sau alte produse ale căror păstrare este imposibilă, administratorul va purcede
urgent la vînzarea lor pentru a obţine preţul maxim.
Art.124 al Legii nr. 632/2001 prevede că după adunarea de raportare,
administratorul insolvabilităţii valorifică şi/sau lichidează, în mod neîntîrziat, în
condiţii cît mai avantajoase şi în timpul cel mai potrivit masa debitoare, în
măsura în care Adunarea creditorilor nu a hotărît altfel. Termenul de valorificare
şi/sau lichidare a masei debitoare nu poate depăşi 5 ani.
Vînzarea sau înstrăinarea bunurilor din masa debitoare se face prin
licitaţie publică sau prin concurs. Bunurile nevîndute la prima licitaţie sau

212
concurs se scot repetat la licitaţie sau concurs. În cazurile în care bunurile nu se
vînd la cel puţin 3 licitaţii sau concursuri desfăşurate în modul stabilit, la decizia
Adunării sau Comitetului creditorilor, ele pot fi vîndute de către administrator
prin negocieri directe, în baza contractului de vînzare-cumpărare.
Dacă în masă debitoare există bunuri afectate unor garanţii reale,
constituite în favoarea creditorilor garantaţi cum ar fi bunuri grevate prin gaj,
ipotecă sau alte privilegii speciale asupra unor bunuri mobile sau imobile, create
în condiţiile dreptului comun, administratorul trebuie să informeze creditorul
garantat despre intenţia sa de a vinde bunul.

Creditorului i se permite să se pronunţe în termen de o săptămînă sau în

alt timp util stabilit înainte de înstrăinare asupra posibilităţii de valorificare a
bunului cît mai avantajoasă. Dacă creditorul garantat consideră că poate
valorifica mai avantajos bunul, instanţa de judecată, după audierea creditorului şi
administratorului, decide asupra transmiterii în posesie a bunului către creditor,
stabilindu-i concomitent şi termenul de valorificare a bunului.
Dacă în timpul acordat de instanţă creditorul n-a valorificat bunul, ultimul
se restituie administratorului, care îl şi valorifică.
Potrivit alin. (11) art. 124 al Legii nr. 632/2001 în cazul în care
administratorul insolvabilităţii valorifică şi/sau lichidează masa debitoare fără
acordul expres al adunării creditorilor sau al comitetului creditorilor,
administratorul răspunde, în conformitate cu legislaţia, pentru prejudiciul cauzat
în legătură cu înstrăinarea necoordonată a masei debitoare
Art.126 al Legii insolvabilităţii stabileşte că în cadrul procesului de
insolvabilitate, întreprinderea (afacerea) debitorului poate fi înstrăinată ca un
complex patrimonial unic. Această posibilitate de vînzare a masei debitoare este
stabilită reieşind din interesul de a fi menţinut un subiect de drept al cărui menire
ar fi participarea în continuare în circuitul comercial.
În cadrul vînzării întreprinderii, se înstrăinează toate tipurile de bunuri
destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv terenurile, clădirile şi alte
construcţii, utilajele, inventarul, materiile prime, producţia, lucrările şi serviciile
213
(denumirea de firmă, mărcile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte
drepturi exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor
intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă de debitor la data intentării
procesului de insolvabilitate, dacă legea nu stabileşte altfel.
În cazul vînzării întreprinderii, toate contractele de muncă valabile la
momentul vînzării îşi păstrează valabilitatea, iar cumpărătorul devine succesor al
drepturilor şi obligaţiilor patronului.
Vînzarea întreprinderii are loc prin licitaţie sau concurs dacă adunarea sau
comitetul creditorilor nu stabileşte altfel.
Conform alin. (9) al art.126 al Legii nr. 632/2001 prevede expres că
administratorul publică avizul privind vînzarea întreprinderii debitorului prin
licitaţie sau concurs conform prevederilor art.19.
Persoana care a cîştigat licitaţia şi organizatorul vînzării semnează în ziua
licitaţiei un proces-verbal cu valoare de contract.
6. Repartizarea masei debitoare între creditori
După transformarea în bani a bunurilor din masa debitoare procedura
judiciară a insolvabilităţii intră în faza finală - distribuirea sumelor între
creditori, atingîndu-se astfel scopul principal al procesului de insolvabilitate.
Alin. (1) art.139 al Legii nr. 632/2001 prevede că executarea creanţelor
creditorilor chirografari poate începe după şedinţa generală de validare.
Distribuirea către creditorii chirografari se face în dependenţă de existenţa
mijloacelor băneşti în masa debitoare. Creditorii de rang inferior nu vor fi luaţi în
considerare la distribuirile intermediare.

Înaintea fiecărei distribuiri, administratorul procesului de insolvabilitate

depune în instanţa de judecată lista creanţelor care vor fi satisfăcute, indicînd
sumele care urmează să fie plătite. Creditorii au acces nelimitat la această listă.
Art.54 al Legii insolvabilităţii prevede expres ordinea de executare a creanţelor
chirografare.
Creanţele chirografare se execută conform rangului acestora. Creanţele
următorului rang se execută numai după executarea în totalitate a creanţelor
214
rangului precedent, în caz de insuficienţă a masei debitoare, distribuirea
bunurilor în cadrul aceluiaşi rang se efectuează proporţional.
Prevederile respective se aplică în modul corespunzător şi pentru clasele
de creditori de rang inferior.
La distribuirea intermediară, comitetul creditorilor stabileşte cota de
distribuire la propunerea administratorului. Dacă nu este constituit un comitet al
creditorilor, cota de distribuire o stabileşte administratorul.
Administratorul informează creditorii despre cota care urmează să le fie
distribuită.
Dacă, la distribuirea finală, creanţele tuturor creditorilor au fost satisfăcute
în volum total, administratorul transmite surplusul către debitor. Dacă debitorul
este persoană juridică, administratorul transmite fiecărui participant partea din
surplus care i-ar fi revenit în cazul lichidării în afara procesului de
insolvabilitate.
7.Încetarea procesului de insolvabilitate.
Potrivit art. 150 al Legii nr. 632/2001 după terminarea distribuirii finale,
instanţa de judecată hotărăşte încetarea procesului de insolvabilitate.
Hotărîrea de încetare şi motivaţia acesteia vor fi publicate conform art.19.
În două săptămîni de la data publicării, administratorul prezintă Registrului de
Stat al Persoanelor Juridice hotărîrea instanţei de judecată care serveşte drept
temei pentru radierea debitorului din aceste registru. Din momentul radierii sale
din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice, debitorul este considerat lichidat.
În cazul cînd procesul de insolvabilitate a încetat, iar după adunarea de
distribuire finală anumite sume rezervate au devenit libere, anumite sume plătite
din masa debitoare au fost restituite din diverse motive ori au fost descoperite
bunuri care aparţin masei debitoare, instanţa de judecată hotărăşte o distribuire
suplimentară după încetarea procesului de insolvabilitate la cererea
administratorului, a unui creditor chirografar sau din oficiu.

215
 După dispunerea distribuirii ulterioare, administratorul distribuie, conform
listei finale, produsul din realizarea bunului descoperit. Administratorul prezintă
instanţei de judecată raportul cu privire la distribuirea masei debitoare.

§5. Procedura planului

Prin procedura planului se urmăreşte plata pasivului debitorului aflat în
încetarea de plăţi, fie prin redresarea şi continuarea activităţii debitorului, fie
prin lichidarea unor bunuri din averea lui.
Legea Insolvabilităţii nr. 632/2001 defineşte procedura planului ca o
procedură aplicabilă debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate,
reprezentînd modalitatea de satisfacere a creanţelor creditorilor prin realizarea
unui plan complex de măsuri de remediere financiară şi economică a
debitorului şi/sau de valorificare a masei debitoare.
De asemenea în articolul 163 al acestei legi legiuitorul stabileşte că
satisfacerea creanţelor creditorilor garantaţi şi chirografari, valorificarea şi
distribuirea masei debitoare între participanţii la procesul de insolvabilitate,
responsabilitatea debitorului după încheierea procesului de insolvabilitate pot fi
reglementate printr-un plan, ale cărui principii pot să difere de dispoziţiile legii
insolvabilităţii.
În opinia autorului N. Roşca, procedura planului are cel puţin două
justificări: pe de o parte, este păstrat întreprinzătorul ca subiect de drept,
acordîndu-i-se şansa unui nou început, iar, pe de altă parte, procedura permite
creditorilor să recupereze mai multe procente din creanţe decît ar fi obţinut
printr-o simplă lichidare.168
Structura planului, în conformitate cu Legea nr. 632/2001 trebuie să fie
constituit din 2 părţi:
- partea descriptivă.
- partea organizatorică.
În partea descriptivă se indică măsurile întreprinse după intentarea

168 Dr. Roşca Nicolae, Dr.Baieş Sergiu.” Dreptul afacerilor” vol.1 Chişinău 2004 p.419
216
procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate în scopul instituirii,
prin procedura planului, a unei modalităţi de realizare a drepturilor
participanţilor. Această parte poate cuprinde şi date despre temeiurile,
oportunitatea şi consecinţele aplicării planului, necesare şi importante pentru ca
creditorii să decidă asupra planului şi ca instanţa de judecată să confirme planul.
În partea organizatorică se stabileşte modalitatea de modificare, prin
intermediul planului, a statutului juridic al participanţilor la procesul de
insolvabilitate. Tot aici planul poate reglementa supravegherea realizării sale.
În cazul în care se propune redresarea şi continuarea activităţii debitorului,
planul cuprinde elementele necesare realizării acestui scop.
Elementele de conţinut ale planului se împart în două categorii, şi anume
elemente de ordin general, ce trebuie prevăzute de orice plan şi elemente
specifice, care trebuie avute în vedere numai în anumite cazuri.
Printre elemente de ordin general sunt: mărimea creanţelor ce urmează a fi
achitate; termenul de achitare a creanţelor; modul de lichidare a pasivului; o
analiză comparativă in care să se arate prioritatea realizării planului faţă de
repartiţia masei active între creditori prin lichidarea debitorului; ce garanţii de
plată vor putea fi acordate fiecărei clase de creditori; indicarea claselor de
creditori ale căror creanţe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi defavorizate în
alt mod prin plan; despăgubirile ce urmează a fi oferite tuturor claselor de
creditori în comparaţie cu ceea ce ar primi prin distribuire în cazul lichidării;
posibilitatea de a elibera debitorul de unele datorii şi mărimea lor; măsurile care
vor fi luate pentru restabilirea solvabilităţii debitorului şi pe care de fapt se
întemeiază proiectul planului.
Pe lîngă informaţiile menţionată planul trebuie să includă şi alte atribute
specifice oricărui act juridic, precum ar fi denumirea actului, data cînd a fost
propus, identitatea persoanelor care îl propun şi semnătura acestora, alte date
necesare.
Conform art. 168 din Legea nr. 632/2001, dreptul de a propune planul în
instanţa de judecată îl au administratorul şi/sau debitorul.

217
 Debitorul este îndreptăţit să propună proiectul planului elaborat de el
împreună cu cererea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Astfel debitorul
dovedeşte tuturor creditorilor intenţia sa şi buna-credinţă de a preveni păgubirea
lor şi propune soluţiile care le consideră utile pentru depăşirea crizei. Face
aceasta într-un stil civilizat şi este dispus să continue activitatea.169
Administratorul elaborează un plan, la cererea adunării creditorilor, şi îl
prezintă spre aprobare în instanţa de judecată.
Planul trebuie prezentat instanţei de judecată în termen de 90 de zile, în
caz contrar instanţa poate decide lichidarea debitorului. Termenul de prezentare
a planului poate fi prelungit de către instanţa de judecată, la cererea
administratorului sau debitorului, cu cel mult 30 de zile.
Durata procedurii planului se stabileşte în baza hotărîrii adunării
creditorilor şi nu poate depăşi 3 ani. În cazul cînd debitorul este de importanţă
vitală pentru economia naţională, prin decizie de Guvern, durata procedurii
planului poate fi stabilită pe un termen de pînă la 5 ani.
În cazul în care termenul de 5 ani nu a fost suficient pentru finalizarea
procedurii planului, iar lichidarea debitorului ar putea avea un impact negativ
asupra economiei naţionale, acest termen se poate prelungi, prin hotărîre de
Guvern, pînă la 3 ani.
Planul cu toate anexele, documentele şi opiniile asupra lui se păstrează în
instanţa de judecată, unde participanţii la proces pot lua cunoştinţă de el.
Instanţa de judecată nu va admite aplicarea procedurii planului dacă:
a) este evident că planul propus de către debitor nu va fi aprobat de creditori sau
nu va putea fi confirmat de instanţa de judecată;
b) este evident că creanţele creditorilor, conform părţii organizatorice a planului
depus de către debitor, nu pot fi executate;
c) nu au fost respectate prevederile ce ţin de dreptul de a depune planul şi
cerinţele faţă de conţinutul unui plan şi persoana care a depus planul nu le poate
înlătura sau nu le înlătură în termenul rezonabil stabilit de instanţa de judecată.

169 Dr.Nicolae Roşca. „Instituţia falimentului în legislaţia R.M”. Chişinău 2001. Tipografia Centrala. Pag. 110
218
 Pînă a fi pus în aplicare, planul de redresare a solvabilităţii urmează două
proceduri distincte: una de admitere (de votare), alta de confirmare.
Într-un termen de cel mult 30 de zile din data depunerii planului, instanţa
de judecată convoacă adunarea creditorilor pentru examinarea planului,
determinarea dreptului de vot al creditorilor şi votarea planului.
După ce a fost admis de creditori cu votul majorităţii cerute, planul se
confirmă de către instanţa de judecată. Confirmarea constă în emiterea unei
hotărîri judecătoreşti în care planul se confirmă şi se dispune începerea realizării
lui
Potrivit alin. (1) art. 191 al Legii nr. 632/2001 după ce hotărîrea de
confirmare a planului devine definitivă, instanţa de judecată dispune, printr-o
hotărîre, încetarea procesului de insolvabilitate şi continuă procedura planului.
Din data aplicării procedurii planului, în denumirea oficială a debitorului se
foloseşte sintagma "în procedura planului" sau "care se află în procedura
planului".
În cazul pronunţării hotărîrii de confirmare a planului, art.189 şi 192 din
Legea insolvabilităţii prevăd următoarele efecte specifice hotărîrii de confirmare
a planului:
1) creanţele şi drepturile creditorilor sunt modificate aşa cum este
prevăzut în plan (acoperirea parţială a creanţelor, sub anumite condiţii şi diferite
modalităţi etc.);
2) în cazul unei executări silite planul confirmat va fi considerat ca o
hotărîre definitivă împotriva debitorului, inclusiv şi împotriva unui terţ care şi-a
asumat obligaţia de executare a planului de rînd cu debitorul;
3) debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare.
Administratorul îşi exercită atribuţiile în conformitate cu prevederile art.193 şi
194.
În partea organizatorică, planul poate reglementa supravegherea realizării

219
sale. Supravegherea în acest caz este unul din principalele instrumente care va
putea duce la redresarea debitorului. Supravegherea se limitează la executarea de
către debitor a obligaţiilor specificate prin plan.
Dacă realizarea planului este supravegheată, instanţa de judecată notifică
acest fapt o dată cu publicarea dispozitivului hotărîrii privind încetarea
procesului de insolvabilitate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau în
ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sunt concentrate sediile
celor mai mulţi creditori.
Atribuţiile de supraveghere ţin de competenţa administratorului. În
legătură cu aceasta, atribuţiile administratorului şi ale membrilor comitetului
creditorilor, precum şi supravegherea din partea instanţei judecătoreşti continuă.
Dacă se constată că debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile a căror
executare este supravegheată sau se constată că executarea lor este imposibilă,
administratorul informează imediat despre aceasta comitetul creditorilor şi
instanţa judecătorească. În cazul în care comitetul creditorilor nu a fost
desemnat, administratorul informează creditorii menţionaţi în plan.
Potrivit art. 197 al Legii nr. 632/2001 instanţa de judecată dispune
încetarea supravegherii în cazul:
a) executării sau asigurării executării creanţelor supravegheate;
b) expirării termenului procedurii planului.
Dacă, pe parcursul derulării procedurii planului nu sunt realizate
prevederile acestuia fiecare creditor poate înainta o nouă cerere introductivă,
care va avea ca efect lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară
dovada insolvabilităţii lui.

220
 BIBLIOGRAFIE
Manuale, monografii:
1. Avornic Gheorghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul I.
Editura Cartier, Chişinău, 2009.
2. Avornic Gheorghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul II.
Editura Cartier, Chişinău, 2010.
3. Baltag Dumitru, Guţu Alexei. Teoria generală a dreptului: curs teoretic. Academia de
Poliţie „Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2002.
4. Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în legislaţia Republicii
Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001.
5. Cojocari Eugenia. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ şi
comparativ de drept). Chişinău: ULIM, 2002.
6. Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea
„Drept economic”. Chişinău: „Business-Elita”, 2006.
7. Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”.
Chişinău, 2004.
8. Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: „Bons
Offices”, 2006.
9. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoretico-practic la Legea
nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia
Centrală”, 2009.
10. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia
Centrală”, Chişinău, 2004.
11. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P. „Tipografia
Centrală”, Chişinău, 2006.
12. Roşca Nicolae. Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldova. Chişinău:
„Tipografia Centrală”, 2001.
13. Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura
„Bons Offices”, Chişinău, 2007. 14. Каленик Александр. Коммерческое право.
Кишинев: „Business-Elita”, 2006.

Acte normative:
1. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002, publicat
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 din 22.06.2002.
2. Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008, publicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din 16.01.2009.
3. Legea comunicaţiilor electronice nr.241-XVI din 15.11.2007, publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.51-54/155 din 14.03.2008.
4. Legea cu privire la activitatea de evaluare, nr. 989-XV din 18.04.2002, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 102 din 16.07.2002.
5. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92, publicată în
Monitorul Oficial nr.2/33 din 28.02.1994.
6. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, republicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.153-156 din 02.10.2007.

221
7. Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.159/582 din 04.09.2010.
8. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 din 21.07.95, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57 din 12.10.1995.
9. Legea cu privire la energetică nr.1525-XIII din 19.02.98, publicată în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.50-51/366 din 19.02.1998.
10. Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali nr.220-XVI din 19.10.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.184-187 din 30.11.2007;
11. Legea cu privire la întreprinderea de stat nr.146-XIII din 16.06.94, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994.
12. Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.98, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-73/485 din 06.08.1998.
13. Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135-XVI din 14.06.2007,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.127-130/548 din 17.08.2007.
14. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134-XIII din 02.04.97, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008.
15. Legea insolvabilităţii, nr. 632-XV din 14.11.2001, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 139-140 din 15.11.2001.
16. Legea învăţămîntului nr.547/1995, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.62-63 din 09.11.1995.
17. Legea privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007;
18. Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192 din 12.11.1998, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.
19. Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73-XV din 12.04.2001, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237 din 03.05.2001.
20. Legea privind cooperativele de producţie nr.1007-XV din 25.04.2002, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din 06.06.2002.
21. Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.191-193/630 din 01.10.2010.
22. Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier) nr.1353 din 03.11.2000, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.14-15 din 08.02.2001.
23. Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003:
24. Legea privind protecţia desenelor şi modelelor industriale nr. 161-XVI din 12.07.2007,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 136-140 din 31.08.2007;
25. Legea privind protecţia invenţiilor nr. 50-XVI din 07.03.2008, MO al RM nr. 117-119
din 04.07.2008.
26. Legea privind protecţia mărcilor nr. 38-XVI din 29.02.2008, publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 99-101 din 06.06.2008;

222
27. Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451 din
30.07.2001, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.26-28 din
18.02.2005.
28. Hotărîrea Guvernului nr.582 din 17.08.95 cu privire la reglementarea monopolurilor,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.59-60 din 26.10.1995. 29.
Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27
din 28.04.2004, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.123-124 din
27.07.2004.
30. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea Legii
insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice”, nr.34 din 22.11.2004,
publicată în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.11,
pag.6, republicată în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2008,
nr.6, pag.4.

223