Sunteți pe pagina 1din 276

CORPUL EXPERŢILOR CONTABILI ŞI

CONTABILILOR AUTORIZAŢI DIN ROMÂNIA

Ioana Nely MILITARU

DREPTUL AFACERILOR.
ELEMENTE DE
DREPT SOCIETAR
Ediția a II-a, revizuită

Editura CECCAR, Bucureşti, 2018


Editor: Editura CECCAR
Intrarea Pielari nr. 1, sector 4, Bucureşti
Tel.: 021/330.88.69 / 70 / 71
Fax: 021/330.88.88
E-mail: edituraceccar@ceccaro.ro
www.ceccar.ro

Tipărit: Tipografia SC ANDVERTISING GRUP SRL


Tel.: 021/420.65.11

© Toate drepturile pentru prezenta ediţie sunt rezervate CECCAR (Editurii CECCAR).
Orice reproducere parţială sau totală este interzisă.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MILITARU, IOANA NELY
Dreptul afacerilor. Elemente de drept societar
Ioana Nely Militaru. - Ed. a 2-a, rev. - Bucureşti :
Editura CECCAR, 2018
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-580-085-4

34
CUPRINS

TITLUL I. Introducere în dreptul afacerilor............................................................. 11


CAPITOLUL I. Concepte fundamentale ale teoriei dreptului................................. 11
Obiective de învățare............................................................................................................................11
1. Accepţiunile şi definiţia dreptului..........................................................................................11
2. Sistemul dreptului. Diviziunile şi ramurile dreptului.......................................................12
2.1. Ramurile dreptului intern..............................................................................................12
2.2. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile în afaceri.............15
3. Rezumatul capitolului ...............................................................................................................16

TITLUL II. Raportul juridic de afaceri....................................................................... 17


CAPITOLUL I. Raportul juridic civil. Raportul juridic de afaceri............................ 17
Obiective de învățare............................................................................................................................17
1. Noţiune şi caractere juridice....................................................................................................17
2. Structura raportului juridic. Specificul raportului juridic de afaceri..........................18
3. Rezumatul capitolului ...............................................................................................................19

CAPITOLUL II. Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică.............................. 21


Obiective de învățare............................................................................................................................21
1. Persoana fizică – subiect de drept civil. Noţiune. Capacitatea civilă
a persoanei fizice..........................................................................................................................21
2. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu ale persoanei fizice.
Clasificarea persoanelor fizice.................................................................................................21
3. Identificarea persoanei fizice...................................................................................................22
4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare.....................................23
4.1. Precizări prealabile..........................................................................................................23
4.2. Delimitările noțiunii de profesionist de „alte subiecte de drept civil”...........25
5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice...........................................................................27
5.1. Reguli comune aplicabile profesioniștilor (persoane fizice)
care intră sub incidența OUG nr. 44/2008...............................................................28
5.2. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)......................................................30
5.3. Comerciantul – întreprinzător persoană fizică titular
al unei întreprinderi individuale.................................................................................32
5.4. Întreprinderea familială.................................................................................................33

3
6. Condiţiile impuse de lege profesionistului persoană fizică
în vederea dobândirii calităţii de comerciant....................................................................36
7. Obligaţiile profesioniştilor comercianţi potrivit Legii nr. 26/1990,
republicată, cu modificările și completările ulterioare...................................................39
7.1. Precizări prealabile..........................................................................................................39
8. Rezumatul capitolului ...............................................................................................................40

CAPITOLUL III. Persoana juridică............................................................................. 42


Obiective de învățare............................................................................................................................42
1. Definiţie. Elemente constitutive.............................................................................................42
2. Categorii de persoane juridice................................................................................................43
3. Înfiinţarea persoanei juridice...................................................................................................44
4. Înregistrarea persoanei juridice..............................................................................................46
5. Capacitatea civilă a persoanei juridice.................................................................................46
5.1. Capacitatea de folosință a persoanei juridice. Conținut....................................46
5.2. Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice........................................................47
5.3. Funcționarea persoanei juridice.................................................................................48
5.4. Persoanele juridice de drept public..........................................................................49
6. Identificarea persoanei juridice..............................................................................................49
7. Protecţia juridică a atributelor de identificare...................................................................51
8. Reorganizarea persoanei juridice...........................................................................................51
9. Încetarea persoanei juridice.....................................................................................................54
10. Rezumatul capitolului ...............................................................................................................56

CAPITOLUL IV. Conţinutul raportului juridic civil.................................................. 58


Obiective de învățare............................................................................................................................58
1. Definiţia conţinutului raportului juridic...............................................................................58
2. Drepturile subiective civile. Clasificare.................................................................................58
2.1. Drepturile subiective civile absolute și relative.....................................................58
2.2. Drepturile subiective civile patrimoniale și nepatrimoniale............................59
2.3. Drepturile subiective civile principale și accesorii...............................................61
2.4. Drepturile reale principale și accesorii.....................................................................61
2.5. Drepturile subiective civile pure și simple și afectate de modalități.............61
3. Obligaţiile civile. Clasificare......................................................................................................62
3.1. Obligațiile de a da, de a face și de a nu face...........................................................62
3.2. Obligațiile civile pozitive și negative.........................................................................62

4
3.3. Obligațiile de rezultat și de diligență........................................................................63
3.4. Obligațiile obișnuite, opozabile terților și reale....................................................63
3.5. Obligațiile perfecte și imperfecte..............................................................................63
3.6. Obligațiile simple, pure și simple și afectate de modalități..............................63
3.7. Obligațiile complexe.......................................................................................................65
4. Rezumatul capitolului ...............................................................................................................69

CAPITOLUL V. Obiectul raportului juridic............................................................... 71


Obiective de învățare............................................................................................................................71
1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic”................................................................71
2. Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic.............................................................72
3. Corelaţia dintre bun și patrimoniu.........................................................................................72
4. Corelaţia dintre patrimoniu, ca universalitate juridică, şi patrimoniile
de afectaţiune (diviziuni patrimoniale), ca universalităţi de fapt...............................72
5. Clasificarea bunurilor..................................................................................................................74
6. Rezumatul capitolului ...............................................................................................................84

TITLUL III. Contractul................................................................................................ 85


CAPITOLUL I. Contractul – principal izvor de obligaţii civile.
Clasificarea contractelor.......................................................................................... 85
Obiective de învățare............................................................................................................................85
1. Izvoarele obligaţiilor...................................................................................................................85
2. Noţiunea de contract . ...............................................................................................................85
3. Clasificarea contractelor ...........................................................................................................86
4. Rezumatul capitolului ...............................................................................................................91

CAPITOLUL II. Încheierea contractului.................................................................... 93


Obiective de învățare............................................................................................................................93
1. Principiile ce guvernează contractul.....................................................................................93
2. Condiţiile de validitate, esenţiale pentru încheierea contractului
(condiţii de fond)..........................................................................................................................94
2.1. Principiul libertății formei.............................................................................................94
2.2. Capacitatea de a contracta...........................................................................................95
2.3. Consimțământul valabil încheiat ..............................................................................97
2.4. Obiectul contractului ................................................................................................. 109
2.5. Cauza contractului . ..................................................................................................... 111

5
3. Forma contractului (condiţii de formă)............................................................................. 112
3.1. Definiția formei contractului. Accepțiuni ............................................................ 112
3.2. Principiul consensualismului ................................................................................... 112
3.3. Condițiile de formă pentru exprimarea acordului de voință........................ 112
4. Rezumatul capitolului ............................................................................................................ 115

CAPITOLUL III. Nulitatea contractului................................................................... 116


Obiective de învățare......................................................................................................................... 116
1. Noțiune......................................................................................................................................... 116
2. Clasificarea nulităților.............................................................................................................. 116
2.1. Nulitatea absolută și nulitatea relativă.................................................................. 116
2.2. Nulitatea parțială și nulitatea totală....................................................................... 122
2.3. Nulitatea expresă și nulitatea virtuală................................................................... 122
2.4. Nulitatea de fond și nulitatea de formă................................................................ 122
3. Efectele nulității......................................................................................................................... 123
3.1. Principiul retroactivității efectelor nulității.......................................................... 123
3.2. Principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum)................. 124
3.3. Desființarea contractului subsecvent ca urmare a desființării
contractului primar, inițial (resolute iure dantis, resolvitur
ius accipientis)................................................................................................................. 125
3.4. Principiile de drept care înlătură efectele nulității............................................ 126
3.5. Efectele nulității în cazuri speciale.......................................................................... 127
4. Rezumatul capitolului ............................................................................................................ 128

CAPITOLUL IV. Prescripția extinctivă.................................................................... 130


Obiective de învățare......................................................................................................................... 130
1. Noțiunea de prescripție extinctivă..................................................................................... 130
2. Efectul prescripției extinctive............................................................................................... 130
3. Domeniul prescripției extinctive......................................................................................... 131
4. Invocarea prescripției extinctive......................................................................................... 134
5. Renunțarea la prescripția extinctivă ................................................................................. 135
6. Cursul prescripției extinctive................................................................................................ 136
6.1. Regula generală privind începutul cursului prescripției................................. 136
6.2. Reguli speciale privind începutul cursului prescripției .................................. 136
7. Suspendarea prescripției extinctive................................................................................... 137

6
8. Întreruperea prescripției extinctive.................................................................................... 139
9. Termenele de prescripție extinctivă................................................................................... 140
10. Repunerea în termen............................................................................................................... 141
11. Împlinirea sau calculul prescripției extinctive................................................................ 141
12. Decăderea.................................................................................................................................... 142
12.1. Noțiune și reglementare............................................................................................. 142
12.2. Regimul juridic al decăderii....................................................................................... 143
13. Rezumatul capitolului............................................................................................................. 143

TITLUL IV. Elemente de drept societar.................................................................. 145


CAPITOLUL I. Raportul de drept societar ............................................................. 145
Obiective de învățare......................................................................................................................... 145
1. Definiția dreptului societar . ................................................................................................. 145
2. Rezumatul capitolului............................................................................................................. 146

CAPITOLUL II. Fondul de comerț........................................................................... 147


Obiective de învățare......................................................................................................................... 147
1. Reglementarea și definiția fondului de comerț............................................................. 147
2. Delimitarea noțiunii de fond de comerț de alte noțiuni............................................. 147
2.1. Fondul de comerț și patrimoniul............................................................................. 147
2.2. Fondul de comerț, întreprinderea și întreprinderea economică................. 148
2.3. Fondul de comerț și patrimoniul de afectațiune al profesionistului.......... 149
3. Natura juridică a fondului de comerț ............................................................................... 149
4. Elementele fondului de comerț........................................................................................... 150
5. Actele juridice cu privire la fondul de comerț ............................................................... 155
6. Rezumatul capitolului............................................................................................................. 157

CAPITOLUL III. Contractul de societate potrivit Codului civil............................. 159


Obiective de învățare......................................................................................................................... 159
1. Reglementarea și definiția contractului de societate ................................................. 159
2. Formele societare. Dobândirea personalității juridice a societății ......................... 160
3. Rezumatul capitolului............................................................................................................. 161

CAPITOLUL IV. Societățile...................................................................................... 162


Obiective de învățare......................................................................................................................... 162
1. Reglementarea societăților................................................................................................... 162

7
2. Societatea simplă și societatea............................................................................................ 163
3. Contractul de societate . ........................................................................................................ 165
3.1. Condițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului de societate...... 165
3.2. Condițiile de formă ale contractului de societate............................................. 172
4. Statutul societății...................................................................................................................... 175
5. Formalitățile necesare constituirii societăților .............................................................. 176
6. Efectele încălcării cerințelor legale de constituire a societăților . ........................... 183
7. Rezumatul capitolului ............................................................................................................ 184

CAPITOLUL V. Constituirea societăților pe acțiuni și a societăților


în comandită pe acțiuni . ....................................................................................... 185
Obiective de învățare......................................................................................................................... 185
1. Precizări prealabile .................................................................................................................. 185
2. Constituirea prin subscriere integrală sau simultană a capitalului social . .......... 185
3. Constituirea prin subscripție publică................................................................................. 186
4. Condițiile de constituire a sucursalelor și filialelor societăților................................ 192
4.1. Sucursala.......................................................................................................................... 192
4.2. Filiala.................................................................................................................................. 192
5. Rezumatul capitolului ............................................................................................................ 193

CAPITOLUL VI. Formele juridice ale societăților . ................................................ 194


Obiective de învățare......................................................................................................................... 194
1. Precizări prealabile .................................................................................................................. 194
2. Clasificarea societăților........................................................................................................... 194
3. Societățile de persoane.......................................................................................................... 197
4. Societățile de capitaluri.......................................................................................................... 199
5. Societatea cu răspundere limitată...................................................................................... 201
6. Rezumatul capitolului ............................................................................................................ 203

CAPITOLUL VII. Funcționarea societăților. Reguli comune................................. 204


Obiective de învățare......................................................................................................................... 204
1. Precizări prealabile .................................................................................................................. 204
2. Reguli comune privind funcționarea societăților . ....................................................... 205
3. Rezumatul capitolului ............................................................................................................ 209

CAPITOLUL VIII. Funcționarea societăților. Reguli specifice............................... 209


Obiective de învățare......................................................................................................................... 210

8
1. Funcționarea societăților în nume colectiv..................................................................... 210
1.1. Aportul asociaților........................................................................................................ 210
1.2. Drepturile și îndatoririle asociaților în cadrul participării
acestora la structura organizatorică a societății................................................ 211
2. Funcționarea societăților în comandită simplă . ........................................................... 215
2.1. Specificul funcționării societăților în comandită simplă................................. 215
2.2. Drepturile asociaților comanditați.......................................................................... 215
3. Funcționarea societăților pe acțiuni ................................................................................. 216
3.1. Precizări prealabile....................................................................................................... 216
3.2. Titlurile de valoare emise de societățile pe acțiuni........................................... 217
3.3. Organele societăților pe acțiuni.............................................................................. 229
4. Funcționarea societăților în comandită pe acțiuni....................................................... 253
5. Funcționarea societăților cu răspundere limitată ........................................................ 254
5.1. Adunarea asociaților.................................................................................................... 254
5.2. Administrarea societății.............................................................................................. 255
5.3. Controlul de gestiune al societății. Cenzorii........................................................ 256
5.4. Părțile sociale. Transmiterea părților sociale....................................................... 257
6. Rezumatul capitolului ............................................................................................................ 258

CAPITOLUL IX. Excluderea şi retragerea asociaților............................................ 260


Obiective de învățare......................................................................................................................... 260
1. Precizări prealabile .................................................................................................................. 260
2. Hotărârea judecătorească de excludere a asociaților ................................................. 261
3. Drepturile, obligațiile și răspunderea asociatului exclus ........................................... 261
4. Rezumatul capitolului ............................................................................................................ 262

CAPITOLUL X. Modificarea actului constitutiv al societății................................. 263


Obiective de învățare......................................................................................................................... 263
1. Actele modificatoare ce privesc actul constitutiv al societăților ............................ 263
2. Procedura de înregistrare a actului modificator ........................................................... 264
3. Cazuri de modificare a actului constitutiv al societății . ............................................. 265
4. Rezumatul capitolului ............................................................................................................ 269

Bibliografie ............................................................................................................. 271

9
10
TITLUL I Introducere în dreptul afacerilor
CAPITOLUL I Concepte fundamentale ale teoriei dreptului

J Obiective de învățare
 Cunoașterea accepțiunilor cuvântului „drept” pentru înțelegerea dreptului ca nor­
mă în principal obligatorie, ca prerogativă a unei persoane și nu în ultimul rând ca
știință;
 Identificarea dreptului afacerilor ca știință juridică în sistemul ramurilor de drept,
pentru înțelegerea caracterului interdisciplinar al normelor juridice de afaceri.

1. Accepţiunile şi definiţia dreptului


Accepțiunile dreptului sunt: dreptul obiectiv, dreptul subiectiv și dreptul ca știință.
a) Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice adop­tate de organele
statului care reglementează raporturile juridice dintre membrii unei comunităţi
(statale), a căror respectare obligatorie este garantată la nevoie prin for­ţa de con­
strângere statală.
b) Prin drept subiectiv se înţelege posibilitatea, prerogativa, facultatea unei per­
soane, denumită subiect de drept, de a avea o anumită conduită:
– de a-şi valorifica un drept sau de a-şi apăra împotriva unor terţe persoane
un anumit interes, legalmente protejat1, spre exemplu, de a exercita dreptul
de proprietate, cu toate prerogativele acestuia, şi de a-l apăra prin acţiunea în
re­­vendicare dacă bunul ce formează obiectul proprietăţii respective se află în po­
sesia nelegitimă a unui terţ;
– de a îndeplini anumite acte juridice (în sens de încheiere şi executare), spre
exemplu, de a lansa o ofertă, de a accepta o ofertă, de a încheia un contract, de
a dobândi un drept de proprietate. Prin încheierea de acte juridice o persoană,
denumită subiect activ sau creditor, îşi exercită drepturile prevăzute şi ocrotite
de dreptul obiectiv, pretinzându-i persoanei obligate, denumită subiect pasiv
sau debitor, o conduită corespunzătoare dreptului său, conduită ce poate fi
impusă prin forţa de constrângere statală. În această accepţiune, dreptul este
definit în raport cu subiectul său şi se numeşte drept subiectiv.
c) Cuvântul „drept” desemnează sintagma „ştiinţa dreptu­lui”2, respectiv ştiinţele
juridice.

1 N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea (2005), Teoria generală a dreptului, edi­ţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti,
p. 31.
2 În ceea ce priveşte caracterizarea dreptului ca ştiinţă, a se vedea G. del Vechio (1993), Lecţii de filosofie
juridică, traducere de I.C. Drăgan, Editura Europa Nova, Bucureşti; D. Ciobanu (1991), Introducere în studi-
ul dreptului, Editura Hyperion XXI, Bucureşti; I. Ceterchi, I. Craiovan (1992), Introducere în teoria generală a
dreptului, Editura All, București; R. Motica, G. Mihai (1997), Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptu-
lui, Editura All, Bucureşti; I. Craiovan (1997), Teoria generală a dreptului, Editura Militară, Bucureşti; I. Doga-
ru, D.C. Dănişor, G. Dănişor (1999), Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti; N. Popa, M.C.
Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 32 (şi operele citate acolo).

11
Titlul I

 Definiţie
Dreptul este un ansamblu de reguli obligatorii, edictate ori recunoscute de stat,
asigurate şi garantate de acesta, cu scopul organizării şi disciplinării conduitei
oamenilor, respectiv a subiectelor de drept (persoane fizice, persoane juridice),
în cadrul relaţiilor sociale la care aceştia participă, în condiţiile garantării unui
climat de manifestare a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului şi a
statornicirii spiritului de dreptate – reguli care se îndeplinesc de bunăvoie, iar
dacă sunt încălcate, prin aplicarea constrângerii statale.1

2. Sistemul dreptului. Diviziunile şi ramurile dreptului


Aceste reguli obligatorii, denumite norme juridice, formează un sistem.
Diferența dintre norme este determinată de categoria deosebită de relații sociale pe
care le reglementează. Diferența menționată a condus la diviziunile dreptului. Fiecărei
diviziuni îi corespund ramuri și instituții juridice specifice.
Dreptul intern cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raportu­­
rile juridice care iau naştere, se modifică / se desfăşoară sau se sting în fiecare stat, în
cadrul sistemului său juridic naţional2.

2.1. Ramurile dreptului intern


Ramurile dreptului intern sunt: dreptul public și dreptul privat.

Dreptul public (intern) cuprinde normele juridice care reglementează ra­por­turile din­
tre stat și cetățenii săi (dreptul public intern).
Subiectele raportului de drept public (intern) sunt:
– statul, care reprezintă colectivi­ta­tea şi îi apără şi interesele, de altfel, prin inter­me­
diul autorităţilor publice (prin in­­terme­diul organelor sale); şi
– persoana fizică sau persoana juridică.
Raportul de drept public este un raport de subor­donare, de autoritate, de putere, în
care persoana fizică sau ju­ri­dică (după caz) este subordonată, sub aspect juridic, faţă
de stat.
Din dreptul public fac parte în principal următoarele ramuri de drept3:
l Dreptul constituţional cuprinde principiile şi normele juridice ce re­­­glementea­ză
organizarea social-economică a societăţii, organizarea şi com­pe­ten­­ţele auto­ri­
tă­­ţilor statului, relaţiile dintre acestea şi cetăţeni, sistemul electoral, drep­­tu­rile şi
în­da­toririle fundamentale ale cetăţenilor. Principalul izvor al drep­tu­­lui consti­tu­
ţional este Constituţia (legea fundamentală a statului).

1 A se vedea I. Dogaru, D.C. Dănişor, G. Dănişor, op. cit., pp. 37-45; D. Mazilu (1999), Teoria generală a drep-
tului, Editura All Beck, Bucureşti, pp. 39-64; N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 77.
2 A se vedea I. Macovei (2001), Drept internaţional privat, ediţia a II-a, Editura Ars Longa, Iaşi.
3 Ibidem.

12
Introducere în dreptul afacerilor

l Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglemen­tează relaţiile so­


ciale privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi in­stituţiilor
administraţiei publice şi a altor autorităţi publice sau de interes pu­blic, în regim de
putere publică, responsabilitatea administraţiei în relaţiile sale cu mediul social şi
politic extern, precum şi statutul funcţionarilor publici1.
l Dreptul financiar cuprinde normele juridice care reglementează re­la­ţiile de con­
stituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale in­sti­tu­ţiilor
publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii2.
l Dreptul fiscal cuprinde normele juridice care reglementează rapor­turile juridice
care se nasc în procesul administrării impozitelor şi taxelor de la per­soanele fizice
sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxa­bile sau care
realizează cheltuieli ce intră în sfera de aplicare a impozitelor.
l Dreptul penal cuprinde normele juridice care incriminează faptele sociale cu un
grad de pericol social ridicat, denumite infracţiuni, pedepsele apli­cabile infrac­
torilor şi alte sancţiuni de natură penală ce se aplică în cazul săvârşirii acestor
fapte.
l Dreptul procesual penal cuprinde normele juridice ce reglemen­tea­ză desfă­şu­
rarea procesului penal atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza jude­căţii.

Dreptul privat (intern) cuprinde normele juridice care reglementează ra­por­tu­rile juri­
dice aplicabile particularilor (subiecte de drept, persoane fizice sau per­soa­ne ju­ri­dice),
aflate pe poziţie de egalitate juridică, în limitele teritoriale ale aceluiaşi stat (drept pri­
vat in­tern):
l Dreptul civil cuprinde normele ce reglementează raporturile pa­tri­moniale şi pe
cele nepatrimoniale dintre persoane (fizice sau juridice), ca subiecte de drept civil,
aflate pe poziţie de egalitate juridică3. Sub acest aspect, dreptul civil vizează:
– acte sau fapte juridice între simpli particulari (şi se referă la persoane, bunuri şi
patrimonii în ipostaza lor statică), respectiv raporturi de familie, de moştenire,
de drepturi personale (patrimoniale sau nepatrimoniale), de acte juridice din
domeniul agriculturii (spre exemplu, arenda), de contracte de vânzare-cum­pă­
rare, de schimb sau de locaţiune4;
– raporturi dintre particulari, în calitate de consumatori, şi profesioniştii comer­
cianţi (care desfăşoară activităţi economice), privite doar din perspectiva con­
sumatorilor.

1 A se vedea I. Corbeanu (2002), Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 45 (şi autorii citaţi
acolo).
2 A se vedea D.G. Şaguna (2003), Drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, p. 71.
3 A se vedea dispoziţiile art. 1 din Codul civil, care reglementează obiectul acestuia şi care se identifică din
această perspectivă cu obiectul de studiu al dreptului civil.
4 A se vedea Gh. Piperea (2012), Drept comercial. Întreprinderea, Editura C.H. Beck, Bucureşti, pp. 7-8.

13
Titlul I

Izvorul dreptului civil este Codul civil1, care „este alcătuit dintr-un ansamblu de re­
guli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera
sau spiritul dispoziţiilor sale” (art. 2 alin. (2)).
Dreptul civil este principala ramură de drept privat. Iar în privinţa rapor­turilor din­
tre dreptul civil şi celelalte ramuri de drept privat, dreptul civil este drep­tul comun,
aspect întărit de altfel şi de Codul civil în art. 2, „celelalte ramuri” fiind vizate prin
expresia „pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispo­ziţiilor
sale”.
l Dreptul comercial cuprinde normele juridice ce reglementează ra­por­­turile juri­
dice la care participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti2. Sunt conside­raţi
profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere (art. 3 alin. (2) din Codul
civil). Raporturile menţionate sunt guvernate de Codul civil, repre­zen­tând drep­tul
comun în materia dreptului privat, urmând ca acestea să se com­ple­teze în privinţa
reglementărilor cu legile comerciale în vigoare (spre exemplu, Legea so­cie­­­tăţilor nr.
31/1990, republicată, cu mo­difi­cările şi completările ulterioare, Ordonanța de ur­
gență a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea ac­­tivi­tăţilor economice de
că­tre persoanele fizice autorizate, întreprin­derile indi­vi­du­ale şi în­tre­­prinderile fa­
miliale, cu mo­­difi­cările şi completările ulterioare, Legea nr. 85/2014 privind proce­
durile de pre­­­ve­ni­re a in­solvenţei şi de insolvenţă, cu modificările și completările
ulterioare).
l Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile ce rezultă din
căsătorie, rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea mino­ri­lor
şi a celor lipsiţi de capacitate ori cu capacitate restrânsă.3
l Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de mun­
că născute din contractul individual de muncă dintre patroni şi salariaţi, pre­cum
ra­­por­­turile dintre cel care angajează şi angajat, referitoare la: felul muncii, lo­cul
de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, salarizarea, răspunderea materială şi
dis­­­ci­­­pli­nară, pregătirea profesională, protecţia şi igiena muncii, jurisdicţia muncii4.
Acesta cuprinde în subsidiar şi norme de drept public care urmăresc protecţia sa­
la­ria­ţilor.5

1 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009 și republicată în
Monitorul Oficial nr. 505/15.07.2011, aplicabilă din 1 octombrie 2011, cu modificările ulterioare.
2 A se vedea S.D. Cărpenaru (2012), Tratat de drept comercial român, ediția a III-a, revizuită conform noului
Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 11 (şi ope­rele citate acolo).
3 Codul civil reglementează aceste relații în Cartea a II-a „Despre familie” (art. 258-534). Dispoziţiile referi-
toare la raporturile de familie se completează cu prevederile art. 915-935 din Codul de procedură civilă
(referitoare la divorţ).
4 A se vedea B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori) (2002), Drept civil, Editura Lumina Lex, București, p. 25;
B. Vartolomei (2009), Dreptul muncii pentru învăţământul economic, Editura Economică, Bucureşti,
pp. 13-14.
5 Ibidem.

14
Introducere în dreptul afacerilor

2.2. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile


în afaceri
Dreptul afacerilor se caracterizează prin interferenţa unor norme de drept privat
cu unele norme de drept public. Dreptul afacerilor are caracter inter­dis­ciplinar.
O altă particularitate a dreptului afa­cerilor, respectiv a raportului de afaceri, este
profesionistul, fie persoană fizică, fie persoană juridică.
Dreptul afacerilor cuprinde, prin urmare, totalitatea normelor juridice care re­gle­
mentează raporturile juridice dintre profesionişti, precum şi raporturile dintre
aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, în calitatea lor de consumatori. Aceste
raporturi sunt reglementate de art. 3 din Codul civil, care reprezintă dreptul comun în
materie, respectiv legea generală.
Codul civil, ca normă generală, se completează cu normele speciale care reglemen­
tează profesioniştii în calitatea lor de:
– persoane juridice societăţi, cărora le sunt aplicabile normele dreptului comercial,
ce se regăsesc cu precădere în Legea nr. 31/1990;
– angajatori, cărora le sunt aplicabile normele dreptului muncii, ce se regăsesc cu
pre­cădere în Codul muncii;
– contribuabili, plătitori de taxe şi impozite, guvernaţi în principal de normele drep­
tu­lui fiscal, financiar sau vamal, care se regăsesc în Codul fiscal, Codul de proce­
dură fiscală etc.
Normele dreptului civil care reglementează raporturile dintre profesionişti, precum
şi raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, împreună cu normele
juridice care privesc profesioniştii din celelalte legi (spre exemplu, Codul muncii, Le­
gea nr. 31/1990)1 formează partea de drept privat din dreptul afacerilor.
Dreptul afacerilor este, prin urmare, un drept al profesioniştilor, adică al acelora
care exploatează o întreprindere, care pot avea atât calitatea de comercianţi, cât
şi calitatea de necomercianţi.
Noţiunea de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, opera­­tor
economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi eco­
no­mice sau profesionale, astfel cum sunt prevăzute de lege.
Acestor categorii le sunt aplicabile Codul civil şi legile speciale (în principiu, co­
merciale sau de dreptul muncii, după caz).
În privinţa activităţilor profesionale pe care le desfăşoară profesioniştii, este avută în
vedere întreprinderea ca activitate organizată, indiferent dacă are sau nu ca scop ob­
ţinerea de profit (în condiţiile art. 3 alin. (3) din Codul civil).

1 Pe care le vom prezenta într-o secţiune ulterioară şi care formează izvoarele dreptului afacerilor.

15
Titlul I

3. Rezumatul capitolului
 Accepțiunile dreptului sunt: dreptul obiectiv, dreptul subiectiv și dreptul ca știință.

 Normele juridice sunt grupate într-un sistem. Sistemul de drept cuprinde, în prin­
cipiu, două diviziuni: dreptul public (intern) și dreptul privat (intern).

 Ramurile drep­tului public intern incidente cu activitatea de afaceri sunt: drep­tul


con­sti­tuțional, dreptul ad­ministrativ, dreptul financiar, dreptul fiscal, dreptul penal,
drep­­tul pro­cesual penal. Subiectele raportului de drept public sunt statul și persoa­­­ne­
le fi­zice/juridice, afla­te pe poziție de subordonare. Persoanele fizice/juridice se subor­
donează sub aspect ju­ridic autorității statale.

 Ramurile dreptului privat intern incidente cu activitatea de afaceri sunt: dreptul


civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii. Subiectele raportului de drept
privat sunt sta­tul și persoanele fizice/juridice, aflate pe poziție de egalitate juridică.

 Dreptul afacerilor ca știință juridică are caracter interdisciplinar. Persoanele fizice


și juridice ca subiecte de dreptul afacerilor au calitatea de profesioniști, prin faptul că
exploatează o întreprindere.

16
TITLUL II Raportul juridic de afaceri
CAPITOLUL I Raportul juridic civil. Raportul juridic de afaceri

J Obiective de învățare
 Determinarea elementelor de conținut ale raportului de dreptul afacerilor în re­
lație cu cele ale dreptului civil, determinare ce pune în lumină distincția dintre
aceste raporturi juridice necesară identificării legislației aplicabile;
 Înțelegerea specificului raportului juridic de afaceri din perspectiva existenței în
con­­ținutul acestuia a celor două categorii de norme, de drept public și de drept
pri­vat;
 Cunoașterea justificării intervenției statului în raportul de afaceri prin intermediul
autorităților competente.

1. Noţiune şi caractere juridice


Raportul juridic este o relaţie socială în care conduita persoanelor fizice sau a per­soa­
nelor juridice este reglementată prin norme de drept1.
Raportul juridic civil este o relaţie socială, stabilită prin voinţa persoanelor fizice sau
a persoanelor juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, întotdeauna reglementată
de o normă de drept civil.
Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt următoarele:
a) are caracter social, deoarece toate raporturile juridice se stabilesc între oameni,
priviţi ca persoane fizice sau ca persoane juridice;
b) are caracter voliţional, deoarece prin voinţa persoanelor exprimată liber şi
care îmbracă forma unui acord se încheie, se modifică sau se desfiinţează ra­
portul juridic;
Raportul juridic civil, concret, se transpune în practică sub forma unui contract
(spre exemplu, de vânzare, de mandat, de închiriere, de schimb), care presupune o
re­gle­mentare în Codul civil, ce reprezintă voinţa legiuitorului exprimată prin
nor­ma de drept civil.
c) se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor (care nu trebuie
con­fundată cu egalitatea cetăţenilor în faţa legii sau în faţa autorităţilor publice,
fără privilegii şi discriminări);
d) poate fi patrimonial sau nepatrimonial. În măsura în care raportul juridic civil are
un conţinut economic, evaluabil în bani, raportul juridic civil este patrimonial (spre
exemplu, contractul de vânzare, de închiriere, de schimb). Dacă raportul ju­ridic civil

1 A se vedea G. Boroi (1997), Drept civil. Teoria generală, Editura All, Bucureşti, p. 39; G. Beleiu (2001),
Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită
de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 63.

17
Titlul II

nu are conţinut evaluabil în bani, acesta are caracter nepatrimonial (spre exem­plu,
convenţia părinţilor unui copil născut în afara căsătoriei cu privire la stabilirea nu­
melui de familie al acestuia).

2. Structura raportului juridic. Specificul raportului juridic


de afaceri
Raportul juridic civil cuprinde în structura sa următoarele elementele: părţile, con­ţi­
nutul şi obiectul.
1. Părţile, respectiv subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi per­
soa­­nele juridice titulare de drepturi şi obligaţii civile.
Codul civil, la art. 2 şi art. 3, prevede expres că acesta se aplică:
– raporturilor patrimoniale şi celor nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte
de drept civil. Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juri­
dice (art. 25 din Codul civil);
– raporturilor dintre profesionişti;
– raporturilor dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil.

2. Conţinutul raportului juridic cuprinde drepturile subiective şi obligaţiile civile


(co­relative drepturilor) pe care le au părţile.

3. Obiectul raportului juridic civil constă în prestaţiile la care este obligat subiectul
pasiv (debitorul). De regulă, astfel de prestaţii se concretizează, ca exprimare materială,
în bunuri. Bunurile reprezintă, prin urmare, element de structură al raportului ju­
ridic, ca obiect derivat al acestuia.

 Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice civile. Participarea lor la


raporturile juridice respective face ca aceste raporturi să devină de afaceri. Prin ur­
mare, dreptul afacerilor cuprinde norme ce reglementează raporturile dintre
pro­fesionişti (comercianţi sau necomercianţi), precum şi raporturile dintre profe­
sio­­nişti şi orice alte subiecte de drept civil (consumatori de bunuri şi servicii, be­
ne­­ficiarii unor executări de lucrări), cărora li se aplică dispoziţiile Codului civil
(potrivit art. 3 alin. (1) şi (2) din Codul civil).
Raporturile juridice la care participă profesioniştii comercianţi1 în vederea des­fă­
şurării activităţii de afaceri se caracterizează prin:
A. poziţia de egalitate juridică, în situaţiile în care încheie, se modifică sau se des­
fiinţează raporturi de afaceri (spre exemplu, contracte);

1 Deoarece din spiritul legii rezultă ca fiind participanţi la raporturile juridice de afaceri şi profesioniştii
necomercianţi, aceştia fiind în general persoanele care exercită profesii liberale, persoane fizice sau
ju­ridice, cu preponderenţă fizice, care îşi desfăşoară activitatea în baza unei autorizări de la o autoritate
de management în domeniu, spre exemplu, Consiliul de Mediere (pentru mediatori), Corpul Experţilor
Con­­tabili şi Contabililor Autorizaţi din România (pentru experţi contabili şi contabili autorizaţi) etc.

18
Raportul juridic de afaceri

B. poziţia de subordonare, în cadrul raporturilor juridice în care „cealaltă parte”


este statul, reprezentat (spre exemplu, de registrul comerţului, administraţia fiscală,
Mo­­nitorul Oficial etc.). În acest sens, profesionistul comerciant persoană fizică (per­
soa­­nă fizică autorizată, întreprinzător individual sau întreprindere familială) sau per­
soană juridică (societate) nu poate să exploateze legal o întreprindere ori să înceapă
ac­ti­vitatea:
a) fără să se înscrie în prealabil în registrul comerţului (care este registru public)1, fie
pentru constituirea sa valabilă (în cazul societăţii), fie pentru autorizarea exercitării
comerţului (în cazul persoanelor fizice);
b) fără să se înregistreze fiscal (obţinând codul unic de identificare) şi să achite taxele
şi impozitele generate de activitatea sa de afaceri;
c) fără să înregistreze în registrul comerţului toate informaţiile şi actele necesare în­
cunoştinţării terţilor în legătură cu schimbările intervenite în statutul său organic
şi profesional2;
d) fără ca societatea să fie publicată în Monitorul Oficial.
De asemenea, raporturi juridice de subordonare se stabilesc între anumite societăţi
cu statut special şi autorităţi publice, administrative, de reglementare, supraveghere
şi control, înfiinţate în domeniile de specialitate respective (spre exemplu, Autoritatea
de Supraveghere Financiară, societăţile de asigurări fiind obligate să obțină de la aceasta
au­­torizație în vederea constituirii).

3. Rezumatul capitolului
 Raportul juridic civil, respectiv raportul juridic de afaceri, este o relație socială cu
ur­mă­­toarele caractere juridice: social, volițional (de voință a părților raportului juri­dic,
precum și a legiuitorului care reglementează raportul juridic respectiv), patrimo­nial
sau nepatrimonial. Elementul de distincție este reprezentat de poziția de ega­litate juri­
di­că a părților numai pentru raportul juridic civil, în timp ce raportul de afaceri pre­su­
pune și raportul de subordonare față de stat.

 Raportul juridic se materializează într-un contract civil, respectiv de afaceri.

 Structura raportului juridic civil / de afaceri presupune trei elemente: părțile (su­
biectele), conținutul (drepturi și obligații) și obiectul. Aceste trei elemente vor fi ana­li­
zate în capitolele ce urmează.

1 A se vedea Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ul-
terioare, unde se precizează la art. 2 alin. (2) că Oficiul Național al Regis­trului Comerţului este instituţie
pu­blică cu personalitate juridică organizată în subordinea Ministeru­lui Justiţiei.
2 A se vedea Gh. Piperea, op. cit., p. 43.

19
Titlul II

CAPITOLUL II Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică

J Obiective de învățare
 Determinarea subiectelor de drept civil din cadrul raportului juridic civil, respectiv
de dreptul afacerilor din cadrul raportului de afaceri, și anume persoana fizică de
drept civil și profesionistul persoană fizică;
 Cunoașterea capacității civile a persoanei fizice, de folosință și de exercițiu, inclu­
siv cunoașterea actelor juridice / contractelor pe care acestea le pot încheia în
funcție de vârstă (de capacitatea de exercițiu a acestora);
 Identificarea persoanelor fizice de drept civil și a profesioniștilor persoane fizice
potrivit Codului civil și legislației (speciale) în vigoare;
 Cunoașterea profesioniștilor persoane fizice din perspectivele condițiilor de do­
bân­dire a calității de profesionist și a distincției dintre profesioniști, astfel încât des­
­tinatarii normelor juridice corespunzătoare să fie în măsură să aprecieze mo­da­­li­
tatea cea mai potrivită prin care își pot organiza activitatea economică, fie în ca­li­
tate de comercianți profesioniști, fie în calitate de profesioniști necomercianți (pro­
­fesii liberale) prin exploatarea unei întreprinderi.

1. Persoana fizică – subiect de drept civil. Noţiune.


Capacitatea civilă a persoanei fizice
Subiectele de drept civil, părţi ale raporturilor juridice civile, sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile
(art. 25 alin. (2) din Codul civil).
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de
lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).
Toate persoanele, fizice şi juridice, dispun de capacitate civilă.
În structura capacităţii civile intră capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Astfel, orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege, capacitate de exerciţiu (art. 28 alin. (2) din Codul civil).
Atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice legea le recunoaşte, le ocroteşte şi le
garantează drepturile şi libertăţile civile (art. 26 din Codul civil).
Orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu. Acesta poate face
obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile pre­văzute
de lege.

2. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu ale


persoanei fizice. Clasificarea persoanelor fizice
 Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obli­
gaţii civile (art. 34 din Codul civil). Aceasta începe la naşterea per­soanei (art. 35 din
Codul civil).

20
Raportul juridic de afaceri

Prin excepţie, capacitatea de folosinţă începe de la concepţie numai în privinţa drep­


turilor, cu condiţia ca persoana fizică să se nască vie (timpul legal al concepţiunii este
reglementat de art. 412 din Codul civil). Prin urmare, copilului nenăscut i se recunoaşte
o capacitate anticipată de folosinţă, dar numai în privinţa drepturilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la decesul persoanei (art. 35 din Codul civil), după
cum urmează:
– decesul persoanei se constată fizic şi se dovedeşte prin certificat de deces;
– decesul persoanei dispărute se declară prin hotărâre judecătorească, la cererea
ori­­cărei per­soane interesate, dacă au trecut cel puţin doi ani de la data primirii ul­
ti­melor infor­maţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.

 Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi şi de


a-şi asuma obligaţii prin faptul încheierii, personal şi singură, de acte juridice civile
(art. 37 din Codul civil).
Prin raportare la capacitatea de exerciţiu, persoanele fizice se împart în trei categorii:
1. Persoane lipsite de capacitate de exerciţiu – sunt cele cărora le lipseşte discer­
nă­mântul. Acestea sunt minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti (alienaţii şi debilii
mintal).
Pentru cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele aces­
tora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege (art. 43 alin. (2) din
Codul civil).
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia şi singură anumite acte pre­
văzute de lege, potrivit art. 43 alin. (3) din Codul civil, și anume:
– actele de conservare;
– actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la mo­
mentul încheierii lor.
Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său
legal, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite
acest lucru (art. 43 alin. (4) din Codul civil).
Încheierea de către minor a altor acte decât cele prevăzute de lege pentru această
vârstă sau încheierea lor de către tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci
când această au­torizare este cerută de lege, sunt sancţionate de nulitate relativă, chiar
dacă nu se do­ve­deşte vreun prejudiciu (art. 44 alin. (1) din Codul civil).
2. Persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă – sunt cele cu vârsta cuprinsă în­
tre 14 și 18 ani. Cu privire la acestea, Codul civil prevede două excepţii:
– minorul care se căsătoreşte de la 16 ani dobândeşte capacitate de­pli­nă de exerciţiu
(art. 39 alin. (1) din Codul civil);
– minorului care a împlinit 16 ani i se recunoaşte capacitatea de exerciţiu deplină
(an­­ticipată) de către instanţa de tutelă, pentru motive temeinice (art. 40 din Co­dul
civil).

21
Titlul II

Minorul care a împlinit 14 ani are dreptul să încheie:


– acte juridice cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile pre­
vă­zute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea
poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului (art. 41 alin. (2) din Co­
dul civil);
– singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi
acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data în­
cheierii lor (art. 41 alin. (3) din Codul civil).
Dacă minorul a împlinit 15 ani, poate încheia acte juridice referitoare la munca, la în­
de­letnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tu­
torelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. În această
situație, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din
aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.
3. Persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, denumite majore. Persoana de­
vi­ne majoră la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia referitoare la minorul care se
căsă­toreşte la 16 ani, care devine major la această vârstă. În cazul în care căsătoria este
anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea acesteia păstrează ca­pa­ci­
tatea deplină de exerciţiu (art. 39 alin. (2) din Codul civil).

 După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice pot fi împărţite în:


– persoane fizice de cetăţenie română;
– persoane fizice de cetăţenie străină; aceste persoane au altă cetăţenie decât cea
română; aici includem şi persoanele cu dublă cetăţenie, dintre care niciuna nu este
română;
– persoane fizice fără cetăţenie, denumite apatrizi.
Potrivit art. 27 din Codul civil, cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile
legii, cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile.

3. Identificarea persoanei fizice


Persoana fizică se identifică prin nume, domiciliu, reşedinţă şi stare civilă. Aceste
atri­­bute de identificare se dobândesc în condiţiile legii (art. 59 din Codul civil).

 Numele cuprinde numele de familie şi prenumele (art. 83 din Codul civil).


Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efec­tul
schimbării stării civile (spre exemplu, ca urmare a căsătoriei), în condiţiile prevăzute de
le­ge. Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naş­
tere.
Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a nu­
melui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre ele (art. 85 din Codul civil).

22
Raportul juridic de afaceri

 Domiciliul sau reşedinţa se poate stabili sau schimba, în mod liber, de către ce­
tă­ţenii români, în ţară sau în străinătate, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute de lege
(art. 86 alin. (1) din Codul civil).
O persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură
reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe (dacă prin lege nu se prevede
altfel, potrivit art. 86 alin. (2) din Codul civil).
Domiciliul persoanei fizice este locul unde îşi are locuința principală.
Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. Reşedinţa va
fi considerată domiciliu atunci când acesta nu este cunoscut. În lipsă de reşedinţă se
consideră că persoana fizică domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu
se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identi­
tate (art. 91 din Codul civil).
Din perspectiva dreptului afacerilor (Codul civil reglementează domiciliul la curatorul
special (art. 95) şi domiciliul persoanei puse sub curatelă (art. 94)), considerăm că do­
miciliul este profesional şi ales, astfel:
– domiciliul profesional îl are persoana care exploatează o întreprindere, adică
pro­fesionistul. Acesta are domiciliul şi la locul întreprinderii respective, în tot ceea
ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel
loc (art. 96 din Codul civil);
– domiciliul ales este acela pe care părţile unui act juridic îl pot alege în vederea
exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor născute din acel act (art. 97 din
Codul civil).

 Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate,


prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă (art. 98 din
Codul civil).
Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit
legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe
baza acestora (art. 99 alin. (1) din Codul civil).

4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare


4.1. Precizări prealabile
Subiectele raporturilor de dreptul afacerilor sunt:
1. profesioniştii comercianţi, persoane fizice sau persoane juridice (în principiu, so­
cie­tăţi);
2. profesioniştii necomercianţi (în principiu, persoane care desfăşoară activităţi li­
be­rale);

23
Titlul II

3. persoanele de drept civil, fizice şi juridice, care nu au calitatea de profesionişti, la


care Codul civil face referire la art. 3 alin. (1) astfel: „alte subiecte de drept civil”
(con­sumatori de bunuri, de servicii, beneficiari de executări de lucrări).

1. Profesioniştii comercianţi persoane fizice sunt persoane fizice autorizate, în­


tre­­prinderi individuale şi întreprinderi familiale. Aceste categorii de persoane – pro­
fe­­sionişti – sunt reglementate de OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
eco­nomice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi între­
prinderile familiale.
Profesioniştii comercianţi persoane juridice sunt, în principal, societăţile, compa­
niile naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, so­
cie­­tăţile cooperative, grupurile de interes economic, societăţile europene, grupurile
eu­­ro­pene de interes economic. Menţionăm câteva acte normative care reglemen­
tează această categorie de profesionişti: Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu
modi­ficările și completările ulterioare; Legea nr. 26/1990 pri­vind registrul comerţului,
repu­blicată, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 85/2014 privind pro­
ce­­du­rile de prevenire a in­so­lv­ enței și de insolvenţă, cu modificările și completările ul­
te­rioare; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afa­ceri, preve­ni­rea
şi sancţionarea corupţiei, numai în privinţa grupurilor de interes eco­nomic – co­mer­
cianţi, cu modificările și completările ulterioare.

2. Profesioniştii necomercianţi sunt:


– persoanele care exercită, în principal, profesii liberale: avocaţi (cu cabi­net in­
dividual), farmacişti, medici (cu cabinet medical individual), experţi conta­bili, con­
tabili autorizaţi, executori judecătoreşti, mediatori, ziarişti, notari etc. (potrivit
art. 1 alin. (2) din OUG nr. 44/2008). Aceste categorii de persoane îşi desfăşoară
ac­ti­vitatea fie:
a) ca persoane fizice autorizate care nu au calitatea de comercianţi; fie
b) ca societăţi simple reglementate de Codul civil (spre exemplu, societatea ci­vi­lă
medicală, societatea civilă de avocatură, societatea civilă profesională de prac­
ticieni în insolvenţă);
– unele grupuri de interes economic, deoarece potrivit Legii nr. 161/2003 aceste
entităţi juridice pot avea sau nu calitatea de comercianţi;
– persoanele care desfăşoară activităţi economice pentru care legea a in­stituit
un regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii
(art. 1 alin. (3) din OUG nr. 44/2008);
– unele instituţii publice (spre exemplu, spitale, universităţi, teatre, autorităţi pu­­bli­ce
de reglementare, supraveghere şi control, respectiv Autoritatea de Supra­ve­ghere Fi­
nan­ciară);
– organizaţii nonguvernamentale (spre exemplu, asociaţii şi fundaţii (Ordo­nanţa
Gu­vernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Legea nr. 246/2005 pentru
apro­barea OG nr. 26/2000), cluburi sportive, culte religioase).

24
Raportul juridic de afaceri

3. „Alte persoane de drept civil” – nu au calitatea de profesionişti – sunt:


– persoanele fizice, în calitatea lor de consumatori de bunuri şi servicii;
– persoanele juridice de drept public: statul, unităţile administrativ-terito­ri­ale
(judeţe, oraşe, comune), Parlamentul României (puterea legislativă), Banca Na­
ţio­nală a României, organismele puterii executive (Administraţia Preziden­ţială şi
Preşedintele României, Guvernul României, ministerele, instituţia pre­­fec­turii, insti­
tuţiile publice, misiunile diplomatice şi consulare), organele auto­rităţii jude­că­to­
reşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, curţile
de apel, tribunalele, Ministerul Public), Curtea Consti­tuţională, Curtea de Con­turi,
partidele politice1;
– persoanele juridice de drept privat: asociaţiile de proprietari2, sindicatele,
patronatele.

4.2. Delimitările noţiunii de profesionist de „alte subiecte


de drept civil”
 Pornind de la definiţia prevăzută de Codul civil (art. 3 alin. (2)) cu privire la noţiu­nea
de profesionist – „sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprin­
dere” – rezultă în principal că distincţia dintre profesionişti şi celelalte persoane de
drept civil constă în „exploatarea unei întreprinderi”.
 Constituie exploatare a unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau
mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea
ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un
scop lucrativ (art. 3 alin. (3) din Codul civil).
Distincţia dintre profesionişti şi „celelalte subiecte de drept civil” este pusă în lu­
mi­nă şi de faptul că acestea din urmă au calitatea de consumatori ai produselor și
ser­viciilor care rezultă din activitatea profesionistului în cadrul întreprinderii pe
care o exploatează.
Prin urmare, „celelalte subiecte de drept civil” trebuie privite din perspectiva calităţii
lor de consumatori.

 În categoria profesioniştilor distingem profesionişti comercianţi şi profesionişti


necomercianţi. Distincţia este evidenţiată, în principal, de cerinţa înregistrării la ofi­
ciul registrului comerţului a comercianţilor profesionişti, în timp ce profesioniştii
necomercianţi, în cea mai mare parte a lor, desfăşoară în principal activităţi liberale,
autorizându-se în acest scop la o autoritate în domeniu.
Formele de exercitare a profesiilor liberale cu drept de liberă practică se desfăşoară:

1 Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată.


2 Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu mo­di­
ficările și completările ulterioare.

25
Titlul II

– în regim independent, prin înfiinţarea de cabinete individuale, cabinete asociate,


societăţi simple (civile) profesionale1;
– în regim salarial, prin încheierea unor contracte individuale de muncă cu bene­
ficiarul serviciului liberal.
În vederea desfăşurării acestor activităţi economice (liberale) este necesară îndepli­ni­
rea unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii sau experien­
ței profesionale (art. 8 alin. (3) din OUG nr. 44/2008).
Atributele organizării şi înregistrării formelor de exercitare a profesiunilor li­be­­
rale reprezintă prerogative exclusive ale organizaţiilor profesionale, care, prin
mecanisme proprii profesiunilor, pot selecta şi autoriza formele de exercitare a pro­
fe­siu­nilor liberale. De asemenea, răspunderea prestatorului pentru serviciile pro­fesio­
nale formează obiectul conceptului de asigurare de răspundere civilă profesională /
pentru culpa profesională.
Prin urmare, profesioniştii care desfăşoară activităţi liberale se autorizează, spre
exemplu, experţii contabili şi contabilii autorizaţi – la Corpul Experţilor Contabili şi Con­­ta­
bililor Autorizaţi din România, farmaciştii – la Colegiul farmaciştilor, medicii – la Cole­­giul
medicilor, executorii judecătoreşti – la Corpul executorilor judecătoreşti, psihologii – la Co­
legiul psihologilor.
Organizaţiile profesionale sunt foruri profesionale recunoscute, entităţi indepen­­den­
te de autorităţile statului, specializate, autorizate să funcţioneze prin legi organice,
con­duse de către personalităţi unanim recunoscute ale profesiunii respective, care re­
glementează unitar exercitarea unei profesiuni (liberale) necomerciale.
Profesioniştii necomercianţi care desfăşoară activităţi liberale în regim indepen­
dent îşi organizează profesia sub formă de:
– persoane fizice autorizate (PFA), care se înregistrează la registrul comerţului, fă­
ră a deveni comercianţi prin aceasta, deoarece OUG nr. 44/2008 prevede expres că
PFA poate fi comerciant sau nu;
– societăţi simple (civile): de avocatură, ale medicilor, de experţi contabili, conta­
bili auto­rizaţi etc. Potrivit Codului civil, acestea dobândesc personalitate juridică
doar dacă asociaţii doresc acest lucru, printr-un act de modificare a contractului de
societate, indicând în mod expres forma juridică, punând de acord toate clauzele
sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate. În acest caz, societa­
tea se înregistrează la registrul comerţului, iar activitatea liberală ce formează
obiectul de activitate va trebui autorizată la un corp profesional.
Referitor la asociaţii şi fundaţii, acestea dobândesc personalitate juridică prin în­scrie­­
rea lor în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei cir­cum­
scripţie teritorială îşi au sediul (art. 17 alin. (1) din OG nr. 26/2000).

1 Codul civil reglementează societăţile simple la art. 1.892, acestea fiind societăţi civile potrivit re­gle­men­
tării anterioare din vechiul Cod civil.

26
Raportul juridic de afaceri

5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice


Profesioniştii comercianţi sunt:
 Persoane fizice; potrivit art. 4 din OUG nr. 44/2008, persoanele fizice pot des­
făşura activităţile economice după cum urmează:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; persoana fizică auto­
rizată poate avea sau nu calitatea de comerciant;
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; întreprinzătorul per­
soană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de
la data înregistrării sale în registrul comerţului;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale; întreprinderea familială se înregis­
trează la registrul comerţului, dată de la care membrii acesteia devin comercianţi
per­soane fizice.

 Persoane juridice; potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, acestea sunt com­­­
paniile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes eco­
nomic, societățile cooperative, societățile europene1, societățile cooperative euro­pe­ne2
și grupurile europene de interes economic3 cu sediul principal în România.
Sintetizând dispoziţiile corespunzătoare din actele normative enunţate mai sus rezultă
că persoanele (fizice și juridice) menționate sunt comercianţi datorită unui criteriu for­
mal – acela al obligației de a solicita înmatricularea în registrul comerțului.
Obligația de înmatriculare în registrul comerțului revine și altor persoane fizice și ju­ri­
dice decât cele prevăzute de Legea nr. 26/1990, prin urmare, enumerarea de mai sus
nu este limitativă (potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Comercianții profesioniști (prevăzuți a se înmatricula în registrul comerțului), po­
trivit art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat mai sus, sunt:
– societăţile, companiile naţionale, societăţile naţionale – înființate prin Legea
nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990;
– regiile autonome – înfiinţate prin reorganizarea unităţilor economice de stat, po­
trivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca re­gii
autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, în ramurile strategice

1 A se vedea titlul VII1 (art. 2702a-2702e) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, Regulamentul (CE) nr. 2.157/2001 al Consiliului privind statutul societății euro-
pene și Hotărârea Guvernului nr. 187/2007 privind procedurile de informare, consultare şi alte modalităţi
de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii europene.
2 A se vedea Regulamentul (CE) nr. 1.435/2003 al Consiliului privind statutul societății cooperative euro-
pene și Directiva 2003/72/CE a Consiliului de completare a statutului societăţii cooperative europene în
legătură cu participarea lucrătorilor.
3 A se vedea Regulamentul (CEE) nr. 2.137/85 al Consiliului privind Grupul European de Interes Eco­no­
mic.

27
Titlul II

ale economiei naţionale1. Regiile autonome sunt persoane juridice care func­ţio­
nează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară;
– organizaţiile cooperatiste2 – au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activita­tea
pe baza principiilor gestiunii economice. Organizaţiile cooperatiste desfăşoară ac­
tivitate de producere şi desfacere de mărfuri şi de prestări de servicii;
– societăţile cooperative – potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţio­
narea cooperaţiei, republicată;
– grupurile de interes economic – reprezintă o asociere de persoane fizice sau
juridice în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi,
precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective (art. 118 alin. (1) din
Legea nr. 161/2003). Grupul de interes economic are personalitate juridică şi poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant;
– persoanele fizice – potrivit OUG nr. 44/2008, și anume persoane fizice autorizate,
întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, membri ai unei întreprin­
deri familiale.

5.1. Reguli comune aplicabile profesioniștilor (persoane fizice)


care intră sub incidența OUG nr. 44/2008
OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fi­
zice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale reglemen­tează:
a) accesul la activitățile economice din economia națională astfel cum sunt prevăzute
în codul ce cuprinde Clasificarea activităților din economia națională, prescurtat
codul CAEN3;
b) procedura de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării
per­­soanei fizice autorizate (PFA), întreprinderii individuale și întreprinderii fami­
liale;
c) regimul juridic al persoanelor fizice autorizate care desfășoară activități econo­
mice, precum şi al întreprinderilor individuale și familiale.
Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială des­
fășoară o activitate economică, astfel cum este definită de OUG nr. 44/2008. Aceasta
este o activitate cu scop lucrativ constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii (art. 2 lit. a)) şi se desfășoară în cadrul unei în­
treprinderi economice.
Întreprinderea economică este activitatea economică desfășurată în mod organizat,
permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime,

1 A se vedea şi Hotărârea Guvernului nr. 266/1993 privind ramurile şi domeniile în care funcţionează regi-
ile autonome de interes naţional şi OUG nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome.
2 A se vedea Legea cooperaţiei agricole nr. 566/2004, cu modificările și completările ulterioare.
3 Clasificarea activităților din economia națională este aprobată prin Hotârârea Guvernului nr. 656/1997
privind aprobarea Clasificării activităţilor din economia naţională – CAEN.

28
Raportul juridic de afaceri

mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile


prevăzute de lege (art. 2 lit. f ) din OUG nr. 44/2008).
Persoanele fizice menționate sunt obligate să solicite oficiului registrului comerțului
de pe lângă tribunal înregistrarea și autorizarea funcționării înainte de începerea ac­
tivității economice ca PFA sau întreprindere individuală. Referitor la aceasta din urmă,
înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării sunt solicitate, ca obli­
gație, de către reprezentantul întreprinderii familiale.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale și reprezentantul între­
prin­derii familiale vor ține contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor
referitoare la organizarea și conducerea evidenței contabile în partidă simplă de către
per­soanele fizice care au calitatea de contribuabili (în conformitate cu prevederile
Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare).
Persoanele fizice astfel organizate trebuie să aibă un sediu profesional pe teritoriul
Ro­­mâniei (art. 5 din OUG nr. 44/2008) și pot opta pentru constituirea unui patrimoniu
de afectațiune:
a) Sediul profesional este un element de identificare a persoanei fizice autorizate,
în­treprinderii indi­viduale şi întreprinderii familiale în raporturile juridice la care par­ti­
cipă.
Acesta reprezintă sediul principal sau locația declarată la registrul co­mer­­țului, în ve­
derea înregistrării și autorizării funcționării persoanei fizice autorizate, între­prinderii
individuale sau familiale (potrivit art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008).
Pentru stabilirea sediului profesional sau a punctului de lucru este necesar ca per­soa­
na fizică titulară care se autorizează ca PFA, ca titular al întreprinderii individuale sau
ca oricare membru al întreprinderii familiale, după caz, să prezinte înscrisul care atestă
drep­tul de folosință asupra imobilului cu destinație de sediu profesional / punct de
lucru.
Dacă la sediul profesional, imobilul cu destinație de locuință, nu se desfășoară nicio
activitate economică, persoana fizică titulară a PFA, titularul întreprinderii individuale
sau membrul întreprinderii familiale care are dreptul de folosință asupra imobilului
depune o declarație pe propria răspundere, sub semnătură privată, prin care atestă
faptul că la sediul profesional nu desfășoară activitate economică, în acest caz nefiind
necesare formalitățile necesare prevăzute de art. 42 din Legea nr. 230/2007 privind în­
ființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, cu modificările și com­
pletările ulterioare.
b) Patrimoniul de afectațiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin
declarație scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional la
acesta, exercitării unei activități economice.
PFA, întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale și întreprinderea familială
sunt plătitoare de impozit pe venit în condițiile prevăzute de Legea nr. 227/2015 pri­
vind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

29
Titlul II

Studenții care vor să înființeze o afacere proprie sunt scutiți de la plata taxelor pentru
operațiunile de înregistrare și autorizare a unei PFA sau a unei întreprinderi individuale
prin oficiile registrului comerțului de pe lângă tribunale, precum şi de la plata tarifelor
pentru serviciile de asistență prestate de aceste oficii.
Studentul care obține calitatea de titular al PFA sau de titular al întreprinderii indivi­
duale trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a) să urmeze cursurile unei instituții de învățământ superior acreditate în România;
b) să fie cel puțin în anul 2 de studiu și să fi promovat, integral, la data solicitării, toate
cerințele programei de învățământ prevăzute de senatul instituției;
c) nu a împlinit vârsta de 30 de ani.
Cererea de înregistrare și autorizare a funcționării PFA sau a întreprinderii individuale
va fi însoțită de actul doveditor emis de instituția de învățământ superior, din care să
rezulte că sunt îndeplinite aceste condiții.

5.2. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)


Persoana fizică autorizată este întreprinderea economică, fără personalitate ju­
ridică, organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă
și aptitudinile sale profesionale (art. 2 lit. i) şi art. 19 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).
Aceasta poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase de activități pre­
văzute de codul CAEN (art. 16 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).

 PFA care desfășoară activități economice are următoarele drepturi:


– poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoană fizică
și juridică, cu alte PFA, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale,
pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe sta­
tutul juridic dobândit (art. 16 alin. (2) din OUG nr. 44/2008);
– poate desfășura activitățile pentru care a fost autorizată, singură sau îm­pre­
ună cu cel mult trei persoane, angajate de aceasta, în calitate de angaja­tor,
cu contract individual de muncă, încheiat și înregistrat în condițiile legii (art. 17
alin. (1) din OUG nr. 44/2008). Prin urmare poate angaja, în calitate de angajator,
terțe persoane cu contract individual de muncă;
– poate cumula calitatea sa de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane
care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activi­tate
economică decât cel pentru care PFA este autorizată (art. 17 alin. (2) din OUG nr.
44/2008);
– poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit şi autorizarea ca în­
treprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale (art. 19 alin. (2)
din OUG nr. 44/2008).

30
Raportul juridic de afaceri

PFA este asigurată în sistemul public de pensii şi asigurări şi alte drepturi de asigurări
sociale şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al
asigurărilor pentru şomaj.
Soția/soțul titularului întreprinderii individuale / persoanei fizice autorizate se poate
asi­gura în sistemul public de pensii pe bază de contract de asigurare socială, în sistemul
asigurărilor pentru șomaj1, precum şi în sistemul asigurărilor de sănătate (potrivit art. 211
din OUG nr. 44/2008).

 PFA îi este interzis să cumuleze şi calitatea de întreprinzător persoană fizică


titular al unei întreprinderi individuale.

 Răspunderea PFA
Titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprin­derii eco­­­no­
mice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri, care fac obiec­tul unei
diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii auto­rizate de lege, pot fi
ur­mărite numai de creditorii ale căror cre­anțe s-au născut în legătură cu profesia res­
pectivă. Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorilor (art. 2.324
din Codul civil). Cu toate acestea, dacă bunurile respective nu sunt sufi­cien­te pentru
satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și ce­le­lalte bunuri ale de­bitorului.
În caz de insolvenţă, PFA va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modifică­
rile și completările ulterioare. Orice persoană interesată poate face dovada calităţii de
profesionist în cadrul procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare,
dacă justifică un interes legitim.

 Încetarea activităţii PFA


Potrivit art. 21 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, PFA îşi încetează activitatea şi este radiată
din registrul comerţului în următoarele cazuri:
a) prin decesul titularului PFA;
b) prin voinţa titularului PFA;
c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei în­ma­
triculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Aceasta poate cere radierea
înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale aces­
teia, în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive au fost desființate în tot
sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care
se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă men­
ţionarea în registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).

1 În condițiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și
stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare.

31
Titlul II

Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul ac­


te­lor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă
tri­­bunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

5.3. Comerciantul – întreprinzător persoană fizică titular al unei


întreprinderi individuale
Întreprinderea individuală este întreprinderea economică, fără personalitate
ju­­ri­­­dică, organizată de un întreprinzător persoană fizică (art. 2 lit. g) din OUG nr.
44/2008).
Întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod organizat,
permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă, materii prime,
mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în con­diţiile
prevăzute de lege (art. 2 lit. f ) din OUG nr. 44/2008).
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant
persoană fizică de la data înregistrării în registrul comerţului.
Prin înregistrarea în registrul comerţului, întreprinderea individuală nu dobândeşte
personalitate juridică.
Aceasta poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute
de codul CAEN.

 Prerogativele comerciantului persoană fizică titular al unei întreprinderi in­


dividuale sunt:
– poate angaja cel mult opt salariați, terţe persoane, cu contract individual de
muncă încheiat și înregistrat în condițiile legii;
– poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și ju­
ri­dice, cu alte întreprinderi individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru
efec­tuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic
do­bândit în condițiile OUG nr. 44/2008;
– poate colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor în­
tre­prinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte
persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să
îi schimbe statutul juridic dobândit. Întreprinzătorul persoană fizică titular al în­tre­
prinderii individuale nu va fi considerat un angajat al unor terţe per­soane cu care
colaborează, în condiţiile prevăzute mai sus, chiar dacă cola­bo­ra­rea este exclusivă;
– poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează
atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate decât cel în care
şi-a organizat întreprinderea individuală.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale este asigurat în
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul de a fi asi­
gurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.

32
Raportul juridic de afaceri

 Răspunderea întreprinzătorului persoană fizică titular al unei întreprinderi in­


di­­­­viduale constă în faptul că răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea în­
tre­­prinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri,
care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii au­
to­rizate de lege, pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în
legătură cu profesia respectivă. Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri
ale debitori­lor (art. 2.324 din Codul civil). Cu toate acestea, dacă bu­nurile respective
nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și ce­lelalte bunuri ale
debitorului.

 Potrivit art. 27 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, întreprinzătorul persoană fizică titu­lar
al unei întreprinderi individuale îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul
co­merţului în următoarele cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acestuia;
c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înma­tri­
cu­lări ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubi­
toare se cere în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul
în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte
sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită
ra­­dierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în re­
gistrul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a ac­
telor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă
tri­­bunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
În cazul în care întreprinzătorul decedează, moştenitorii pot continua întreprinderea,
dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de șase luni de la
da­ta dezbaterii succesiunii. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna
un re­prezentant în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială.
Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cu­
prinsul acelei firme a calităţii de succesor.

5.4. Întreprinderea familială


Întreprinderea familială este întreprinderea economică, fără personalitate ju­ri­
dică, organizată de membrii unei familii (art. 2 lit. h) din OUG nr. 44/2008).
Aceasta este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Familia este compusă din soţul, soţia, copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani
la data autorizării întreprinderii familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulea in­
clusiv (art. 2 lit. d) din OUG nr. 44/2008).

33
Titlul II

 Constituirea întreprinderii familiale


Întreprinderea familială se înființează în baza unui acord de constituire încheiat de
membrii familiei. Acordul de constituire trebuie să îmbrace forma scrisă, aceasta
fiind o condiţie de valabilitate.
Acordul de constituire trebuie să cuprindă clauze referitoare la:
– datele de identificare ale membrilor familiei şi ale reprezentantului desemnat
din rândul acestora;
– condițiile participării;
– cota procentuală a fiecărui membru la beneficii și la pierderi;
– raporturile dintre membrii întreprinderii familiale;
– condiţiile de retragere;
– data întocmirii acordului de constituire.
Lipsa uneia dintre stipulaţiile de mai sus atrage nulitatea absolută a acordului.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate
juridică prin înregistrarea în registrul comerţului, dar, prin acordul de constituire a
întreprinderii familiale, fiecare membru al acesteia poate stipula constituirea, în cadrul
patrimoniului său, a unui patrimoniu de afectațiune, pentru exercitarea activității eco­
nomice a întreprinderii familiale.
Dacă membrii de familie au stipulat constituirea, în cadrul patrimoniului lor, a
unui patrimoniu de afectațiune, prin acordul de constituire sau printr-un act
adi­ţional la acesta se vor stabili cotele de participare a lor la constituirea patri­
mo­niului de afectaţiune. Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, co­tele
de participare pot fi diferite de cele prevăzute pentru participarea la beneficiile sau la
pierderile întreprinderii.

 Statutul membrilor întreprinderii familiale


Aceştia răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant
în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune și, în completare, cu întregul
patrimoniu al acestora, corespunzător cotelor de participare.
Prerogativele membrilor întreprinderii familiale sunt următoarele:
– pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale;
– pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în
acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în
care şi-au organizat întreprinderea familială.
Membrii unei întreprinderi familiale sunt asiguraţi în sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale şi au dreptul de a fi asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale
de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor
lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această
majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care face obiectul actului.

34
Raportul juridic de afaceri

 Statutul reprezentantului întreprinderii familiale


Reprezentantul întreprinderii familiale este desemnat prin acordul de constituire.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către re­pre­
zentantul desemnat, care va gestiona interesele întreprinderii familiale în te­me­
iul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Aceasta se
semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de exerciţiu deplină şi
de re­pre­zentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se
în­cheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea
bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bu­
nu­rilor care au fost afectate exercitării activității economice a întreprinderii
şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile
dobândite sunt coproprietatea membrilor în cotele de participare la beneficii,
fiind incluse în patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit.

 În vederea exercitării activității pentru care a fost autorizată, respectiv pentru


efec­­tuarea unei activități economice, întreprinderea familială poate stabili relații con­
tractuale, în condițiile legii:
– cu orice persoane fizice și juridice;
– cu alte întreprinderi familiale;
– cu întreprinderi individuale sau cu PFA.
Întreprinderea familială poate stabili aceste relații contractuale fără ca aceasta să îşi
schimbe statutul juridic dobândit.

 Interdicţii
Întreprinderea familială nu are dreptul să angajeze terţe persoane cu contract
de muncă.

 Încetarea activităţii întreprinderii familiale


Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului
în următoarele cazuri:
– mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
– mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se
retrag din întreprindere;
– la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înma­tri­
cu­lări ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubi­
toare se cere în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul
în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte
ori modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită
radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în
regis­trul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).

35
Titlul II

Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a ac­


telor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă
tri­bunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.

6. Condiţiile impuse de lege profesionistului persoană fizică


în vederea dobândirii calităţii de comerciant
Condiţiile impuse de lege comerciantului persoană fizică sunt de două feluri:
a) condiţii necesare protejării persoanei interesate în realizarea activităţilor eco­
nomice – referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective;
b) condiţii necesare protejării intereselor generale, care se referă la cauze de in­ca­pa­
citate sau incompatibilitate;
c) condiţii necesare pentru desfăşurarea activităţii referitoare la exploatarea unei
întreprinderi.
Condiţiile impuse profesioniștilor persoane fizice în vederea desfășurării unei activități
economice sunt următoarele:
1. să aibă capacitate deplină de exercițiu, cu excepția membrilor întreprin­­derii
familiale ce nu au calitatea de reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel
puțin 16 ani (art. 8 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 44/2008);
Nu au capacitatea de a fi comercianţi:
– minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (cu vârsta între 14 şi 18 ani). Acesta
poate încheia însă, de la vârsta de 16 ani, anumite acte juridice pentru care nu are
nevoie de încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal;
– interzişii judecătoreşti, deoarece sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu, neavând
discernământul faptelor pe care le realizează din cauza stării de alienaţie mintală.
Prin urmare:
– comercianţii persoane fizice pot presta activitatea economică în mod indepen­
dent numai de la 18 ani, de la această vârstă dobândind capacitatea co­mercială;
– persoanele fizice pot presta activităţi în cadrul întreprinderii familiale de la vârsta
de 16 ani ca membri ai acesteia, cu condiţia să nu aibă calitatea de re­prezentanţi
ai acelei întreprinderi familiale. În cadrul întreprinderilor familiale se regăsesc
comercianţi persoane fizice care pot avea vârsta între 16 și 18 ani.
Femeia şi bărbatul căsătoriţi înainte de vârsta de 18 ani, chiar dacă au dobândit ca­pa­
citate de exerciţiu deplină prin căsătorie, nu pot dobândi şi capacitatea comercială.
Dacă persoana moş­­­teneşte însă un fond de comerţ pe cale succesorală, dobândeşte
calitatea de co­mer­ciant, dar fără să aibă dreptul să îndeplinească activităţile economice.
În situaţie similară se găseşte orice minor care dobândeşte un fond de comerţ pe cale
succesorală.

 Incompatibilităţi
Nu pot fi comercianţi, ca urmare a funcţiei pe care o deţin:

36
Raportul juridic de afaceri

– parlamentarii;
– funcţionarii publici, în condiţiile impuse de statutul propriu, potrivit Legii nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi com­­­
pletările ulterioare;
– magistraţii (judecătorii şi procurorii);
– militarii etc.
Nu pot fi comercianţi, ca urmare a profesiei, acele persoane care exercită profesiuni
liberale: avocaţii, notarii, medicii etc. În acest sens, art. 1 alin. (2) din OUG nr. 44/2008
stabileşte expres că prevederile ordonanţei nu se aplică acestor categorii de persoane,
şi nici activităților economice a căror desfășurare este organizată și reglementată prin
legi speciale.

 Decăderi
Sunt decăzute din dreptul de a fi comercianţi persoanele care au fost condamnate
pe­nal pentru una dintre faptele (infracţiunile) prevăzute de lege (art. 1 lit. i) din Le­
gea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie,
comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată). În acest sens trebuie să existe o ho­
tărâre judecătorească (de condamnare).
Totodată, art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008 prevede că persoanele fizice pot să
desfăşoare activităţi economice – ca PFA, ca întreprinzători persoane fizice titulari ai
unei întreprinderi individuale sau ca reprezentanți, respectiv membri ai unei între­prin­
deri familiale – dacă „nu au săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile,
vamale și de cele care privesc disciplina financiar-fiscală”.

 Interdicţii
Acestea pot fi legale şi convenţionale:
 Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul co­
merţului privat (particular) şi care sunt monopol de stat (prelucrarea tutunului,
prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau la activităţi care
sunt considerate infracţiuni (fabricarea sau comercializarea unor droguri sau nar­
cotice în alt scop decât de medicament).
O interdicție legală în aceste sens este cea prin care se prevede expres că dispozițiile
OUG nr. 44/2008 nu se aplică acelor activități economice pentru care, prin lege,
sunt instituite anumite restricții de desfășurare ori alte interdicții și acelor activități
interzise expres prin lege pentru libera inițiativă (art. 1 alin. (3)).
 Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în con­
tract şi produc efecte numai între părţile contractante. Exemplificăm în acest sens:
– clauze de exclusivitate, prin care un distribuitor se obligă faţă de producător
să nu vândă decât anumite produse (în speţă, cele fabricate de producător).
Spre exemplu, agentul nu poate negocia şi nu poate încheia pe contul său, fără
con­simţământul expres al comitentului, în regiunea determinată prin con­tract,

37
Titlul II

operaţiuni de comerţ concurente privind bunuri şi/sau servicii si­mi­lare celor care
fac obiectul contractului de agenţie;
– clauze de nonconcurenţă, cu privire la comerciantul agent comercial per­
ma­­nent căruia i se impune o anumită restrângere de activitate prin această
clauză.

2. să exploateze o întreprindere economică, adică să desfășoare activitate eco­


nomică în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare,
forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege (art. 2 lit. f ) din OUG nr. 44/2008);
Prin urmare, exercitarea sistematică a unei activităţi organizate se realizează prin ex­
ploatarea unei întreprinderi, mai mult, a unei întreprinderi economice.

3. pentru PFA se impune o condiție care se găsește în definiția oferită de art. 2 lit. i)
din OUG nr. 44/2008 referitoare la folosirea de către aceasta, în principal, a forței
sale de muncă, astfel: „persoana fizică autorizată este întreprinderea economică
(…) organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă”;
Astfel, actul normativ solicită persoanei fizice autorizate folosirea de către aceasta,
în principal, a forței sale de muncă, persoana fizică în cauză trebuind să deţină ca­
lificarea – pregătirea profesională sau, după caz, experienţa profesională nece­sară
pentru a desfăşura activitatea economică pentru care se solicită autorizaţia (calificarea
se dovedește potrivit anexei la OUG nr. 44/2008).

4. activitatea profesionistului comerciant, fiind o activitate economică, trebuie să


aibă drept scop obţinerea de profit, excluzându-se în principal activitatea nelu­
crativă, deoarece activitatea economică este activitatea cu scop lucrativ ce constă
în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii (art. 2
lit. a) din OUG nr. 44/2008);

5. activitatea economică, desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistema­­


tic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logis­
tice și informație, să fie realizată pe riscul întreprinzătorului (art. 2 lit. f ) din OUG
nr. 44/2008);

6. să nu fi săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, contabile, vamale şi de


cele care privesc disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în ca­
zierul fiscal (art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008);

7. să aibă un sediu profesional declarat (art. 8 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 44/2008);
Sediul profesional este sediul principal / locaţia declarată la registrul comerţului, în
ve­derea înregistrării şi autorizării funcţionării persoanei fizice autorizate, întreprin­
derii indi­viduale sau familiale, reprezentând elementul de identificare al acesteia în
ra­porturile juridice la care participă (art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008).

38
Raportul juridic de afaceri

Pentru stabilirea sediului profesional este necesar ca PFA, titularul întreprinderii indi­
viduale sau oricare alt membru al întreprinderii familiale, de la caz la caz, să deţină un
drept de folosinţă asupra imobilului la adresa căruia acesta este declarat. Dreptul de
folosinţă poate avea ca temei juridic un contract de vânzare-cumpărare, un testament,
situație în care comerciantul este proprietar, sau un contract de locaţiune, situație în
care co­merciantul este locatar.
Desfăşurarea activităţilor economice prin intermediul unui sediu permanent de către
cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European
se realizează cu respectarea reglementărilor în vigoare privind sediul permanent.

8. trebuie să declare pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de funcţio­


nare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, al
pro­tecţiei mediului şi al protecţiei muncii (art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 44/2008);

9. au obligația să solicite oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal


înregistrarea și autorizarea funcționării, înainte de începerea activității econo­
mice (art. 7 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).
Reprezentantul întreprinderii familiale are obligația să solicite înregistrarea în registrul
comerțului și autorizarea funcționării înainte de începerea activității economice. În
cazul în care acesta nu formulează cererea în termen de 15 zile de la încheierea acor­
dului de constituire, oricare membru al întreprinderii familiale care are capacitate de­
plină de exercițiu poate să solicite înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea
funcționării. În toate cazurile, cererea de înregistrare în registrul comerțului și de
autorizare a funcționării trebuie formulată în termen de 20 de zile de la încheierea
acor­dului de constituire.
Înregistrarea la oficiul registrului comerţului este elementul care distinge, în principal,
pro­fesionistul comerciant de profesionistul necomerciant.
Îndeplinirea condiţiilor de funcţionare se face potrivit art. 5, art. 15 şi următoarelor din
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul co­
mer­ţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea
fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice – atât
pentru sediul profesional, pentru fiecare punct de lucru, cât şi pentru activităţile
des­făşurate în afara sediului profesional sau a punctelor de lucru.

7. Obligaţiile profesioniştilor comercianţi potrivit Legii nr. 26/1990,


republicată, cu modificările și completările ulterioare
7.1. Precizări prealabile
Persoanele fizice și juridice care intră sub incidența Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului sunt:
– persoanele fizice reglementate de OUG nr. 44/2008: persoanele fizice autorizate,
în­treprinderile individuale și întreprinderile familiale;

39
Titlul II

– persoanele juridice, respectiv societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, și


anu­­me: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe
acțiuni, societatea în comandită pe ac­țiuni, societatea cu răs­pundere limitată;
– persoanele juridice: companiile naționale, societățile naționale și regiile autono­
me, po­trivit art. 1 alin. (1) Legea nr. 26/1990;
– persoanele juridice: grupurile de interes economic, societățile cooperative, or­ga­
ni­zațiile cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și
gru­­purile eu­ropene de interes economic;
– alte persoane fizice și juridice prevăzute de lege.
Prin înregistrare se înțelege atât înmatricularea comerciantului și înscrierea de men­
țiuni, precum şi alte operațiuni care, potrivit legii, se menționează în registrul co­mer­
țului.
Persoanele menționate sunt obligate:
1. înainte de începerea activităţii acestora să ceară înmatricularea sau, după
caz, înregistrarea în registrul comerţului. Documentele depuse în vederea în­re­
gistrării se redactează în limba română. Profesioniștii (comercianți) persoane fi­
zice și juridice menționați au dreptul să solicite și asigurarea publicității actelor ce
se înregistrează în traducere certificată în una dintre limbile oficiale ale statelor
mem­bre ale Uniunii Europene;
2. în cursul exercitării activității lor sau la încetarea acesteia, persoanele fizice
sau juridice au obligația de a solicita înscrierea în același registru a mențiu­nilor
privind actele și faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.

8. Rezumatul capitolului
 Persoana fizică dispune de capacitate civilă, care are două laturi: de folosință și de
exercițiu.

 Capacitatea de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obli­


ga­­ții. În principiu, începe la naștere și încetează prin decesul persoanei.

 Capacitatea de exercițiu este aptitudinea unei persoane de a exercita drepturi și


de a-și asuma obligații prin încheierea de acte juridice civile. Raportându-ne la aceas­ta,
persoanele fizice sunt:
– lipsite de capacitate de exercițiu, până la 14 ani;
– cu capacitate de exercițiu restrânsă, între 14 și 18 ani;
– cu capacitate de exercițiu deplină, dacă au împlinit 18 ani.

 Persoanele fizice se identifică, în principiu, prin nume, domiciliu, reședință și stare


civilă.

40
Raportul juridic de afaceri

 Potrivit legii românești (OUG nr. 44/2008), profesioniștii persoane fizice sunt: per­
soanele fizice autorizate, întreprinzătorii persoane fizice titulari de în­treprinderi indi­
viduale și întreprinderile familiale.

 Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale


desfășoară o activitate economică, respectiv o activitate cu scop lucra­tiv care constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de ser­vicii în cadrul
unei întreprinderi economice.

 Sediul profesional este un element de identificare a persoanelor fizice autorizate,


întreprinderilor individuale și întreprinderilor familiale în raporturile juri­­dice la care
participă.

 Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile famili­ale


își pot constitui un patrimoniu de afectațiune, care este o masă pa­tri­monială în ca­­drul
patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drep­­­turilor și obligațiilor
afec­­­tate, prin declarație scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire (pentru între­
prin­derile familiale) sau prin­tr-un act adițional la acesta, exercitării unei ac­tivi­­­tăți eco­
nomice.

 Persoana fizică autorizată poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase
de activități prevă­­zu­te de codul CAEN. Aceasta poate angaja cu contract individual de
muncă cel mult trei persoane și îi este interzis să cumuleze și calitatea de întreprinză­
tor persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale.

 Întreprinderea individuală este o întreprindere economică fără personalitate juri­


dică, care poate avea în obiec­tul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute
de codul CAEN. Aceasta poate angaja cu contract individual de muncă cel mult opt
persoane.

 Întreprinderea familială este o întreprindere economică fără personalitate juridică


organizată de doi sau mai mulți membri ai unei familii, în baza unui acord de consti­tu­
ire. Aceasta nu are drep­tul să angajeze terțe persoane cu contract de muncă.

41
Titlul II

CAPITOLUL III Persoana juridică

J Obiective de învățare
 Cunoașterea elementelor constitutive ale persoanei juridice;
 Identificarea categoriilor de persoane juridice, iar dintre acestea pe cele care au
calitatea de profesioniști;
 Cunoașterea modalităților de înființare a persoanelor juridice, acordându-se o
aten­ție specială modalităților de înființare și de înregistrare a celor care au cali­ta­
tea de profesio­niști;
 Înțelegerea reorganizării persoanei juridice și a modalităților de realizare a acestei
proceduri prin fuziune, divizare și transformare;
 Înțelegerea modalității de încetare a existenței persoanei juridice prin dizolvare
urmată de lichidare, ca efect al dizolvării.

1. Definiţie. Elemente constitutive


 Definiţie
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patri­
mo­niu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu intere­sul
ge­neral (art. 187 din Codul civil).
Prin urmare, elementele constitutive sunt: forma de organizare, un patrimoniu propriu,
un scop licit şi moral.
1. Forma de organizare de sine stătătoare a persoanei juridice este determinată
de organizarea internă a acesteia. Organizarea presupune existenţa organelor care:
– reprezintă voinţa persoanei juridice şi asigură, în parte, conducerea acesteia,
respectiv adunările generale;
– administrează (gestionează) patrimoniul persoanei juridice, acestea fiind, în
prin­cipiu, organele de administraţie;
– controlează modul cum este gestionat patrimoniul persoanei juridice, res­pec­
tiv cenzorii sau auditorii, după caz.

2. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din totalitatea drep­


tu­rilor patrimoniale şi obligaţiilor persoanei juridice, altfel spus cuprinde latura
activă (drepturi reale şi de creanţă) şi latura pasivă (obligaţii).
Orice persoană juridică (sau persoană fizică) este titulară a unui patrimoniu (art. 31
alin. (1) din Codul civil).
Drepturile patrimoniale sunt reprezentate de bunuri. Cu aceste bunuri (drepturi reale
patrimoniale) persoana răspunde pentru obligaţiile sale. Faptul că bunurile intră în

42
Raportul juridic de afaceri

masa patrimonială a unei persoane (fizice sau juridice) se arată în art. 2.324 alin. (1)
din Codul civil, ce prevede că „cel care este obligat personal răspunde cu toate bu­
nurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. De remarcat că patrimoniul re­
pr­ezintă nu numai ce deţine persoana în prezent, ci şi ce dobândeşte în viitor, ca posi­
bilitate. Prin urmare, patrimoniul reprezintă şi potenţialitatea dobândirii în viitor a unor
bunuri (reprezentate, bineînţeles, de drepturi).
Patrimoniul propriu al persoanei juridice nu trebuie confundat cu:
– patrimoniile proprii ale persoanelor fizice sau juridice care compun persoana ju­
ridică considerată;
– patrimoniul de afectaţiune, ce aparţine unei persoane fizice autorizate, unei
în­­tre­prinderi individuale sau unei întreprinderi familiale, acesta reprezentând o
frac­ţiune distinctă a patrimoniului acestor persoane, separată de gajul general al
credi­torilor personali ai acestora;
– capitalul social al persoanei juridice – societate comercială (indiferent de forma
juridică a acesteia1) –, care este format din totalitatea aporturilor asociaţilor (per­
soane fizice sau juridice) ce compun societatea respectivă;
– fondul de comerţ al comerciantului persoană juridică, ce este format din tota­
litatea elementelor corporale (bunuri mobile şi imobile) şi incorporale (firmă, em­
blemă, clientelă, vad comercial) ce sunt afectate pentru desfăşurarea activităţii
co­merciale (în fondul de comerţ nu intră drepturile de creanţă şi datoriile comer­
ciantului).
Ca efect al calității sale de subiect de drept, persoana juridică:
– participă în nume propriu la circuitul civil;
– răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, în afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel. (art. 193 din Codul civil)

2. Categorii de persoane juridice


Persoanele juridice sunt:
1. de drept public sau de drept privat (art. 189 din Codul civil);
2. de naţionalitate română sau de naţionalitate străină (art. 225 din Codul civil);
3. cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ (art. 3 alin. (3) din Codul civil).

1. Persoanele juridice de drept public se înfiinţează:


A. de regulă, prin lege (art. 191 alin. (1) din Codul civil);
B. ca excepţie,
a) prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale (art. 191
alin. (2) din Codul civil);
b) prin alte moduri prevăzute de lege (art. 191 alin. (2) din Codul civil).

1 Societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită
pe acţiuni, societate cu răspundere limitată, societate cooperativă.

43
Titlul II

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre
for­mele prevăzute de lege (art. 190 din Codul civil). Exemplificăm în acest sens:
– agenţii economici de stat, spre exemplu, regiile autonome, companiile şi societă­ţile
naţionale, societăţile comerciale cu capital integral de stat;
– societăţile cu capital privat (spre exemplu, societăţile care se constituie în una din­tre
formele juridice prevăzute de lege: societatea simplă, societatea în parti­cipa­ţie, so­
cietatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răspun­dere
limitată, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni, so­cietatea coo­pe­
rativă, alt tip de societate anume reglementat de lege) (art. 1.888 din Codul civil);
– sindicatele;
– organizaţiile patronale;
– asociaţiile şi fundaţiile;
– cultele religioase.

2. Persoane juridice de naţionalitate română sau de naţionalitate străină


 Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit ac­
tului de constituire sau statutului, este stabilit în România. Acestea sunt înfiinţate
potrivit legislaţiei române şi beneficiază de capacitatea juridică stabilită de legea
română.
 Persoanele juridice străine au sediul în străinătate şi sunt constituite potrivit
legii lor naţionale. Acestea pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.

3. Persoane juridice cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ


 Cu scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop economic, patrimonial, care au
ca obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice
care au calitatea de profesionist comerciant (spre exemplu, societăţile comerciale).
 Fără scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop nepatrimonial, care nu au ca
obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juri­dice
de drept public (autorităţile şi instituţiile publice etc.) şi unii profesionişti neco­
mercianţi (fundaţii, asociaţii, teatre, spitale etc.).

3. Înfiinţarea persoanei juridice


Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect de drept care se bu­
cură, potrivit legii, de organizare de sine stătătoare, de un patrimoniu propriu şi de un
scop determinat.
Persoana juridică, potrivit art. 194 alin. (1) din Codul civil, se înfiinţează prin ur­mă­
toarele moduri:
I. Prin actul de înfiinţare al organului competent, pentru:
 autorităţile şi instituţiile publice, respectiv organismele puterii legislative
(Ca­­mera Deputaţilor şi Senatul), care iau fiinţă prin lege ca urmare a alegerilor, şi
orga­nismele puterii executive, care sunt înfiinţate astfel:

44
Raportul juridic de afaceri

1. Preşedintele României, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Consti­tu­


ţie, din Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui Ro­
mâniei, republicată, şi din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu mo­
dificările și completările ulterioare;
2. Guvernul, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie şi din Legea
nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a mi­
nisterelor, cu mo­dificările și completările ulterioare;
3. ministerele, care sunt înfiinţate potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 90/2001;
Organismele puterii judecătoreşti sunt reglementate de Constituţie şi de dis­po­
ziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu mo­dificările
și completările ulterioare.
Instituţiile de stat sau publice se înfiinţează pe bază de legi sau hotărâri de Gu­
vern. Spre exemplu, Institutul Naţional al Magistraturii a fost înfiinţat prin ho­tărâre
de Guvern.
 unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună), care au la bază Le­gea
nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socia­liste
România, republicată în anul 1981. Autorităţile administraţiei publice locale sunt
reglementate de Legea ad­ministraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu
mo­dificările și completările ulterioare;
 agenţii economici ce se constituite de către stat (companii şi societăţi co­mer­­
ciale cu capital de stat, regii autonome de interes naţional), care se înfiinţează prin
hotărâre de Guvern, iar pentru cele de interes local, de către unităţile adminis­tra­
tiv-teritoriale, prin hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene.
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă au­
toritatea publică este persoană juridică.

II. Prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii.
În acest caz este necesară întocmirea cumulativă a următoarelor acte juridice, iar cu
privire la aceste acte, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
– actul de constituire (actul de înfiinţare), intitulat contract de societate, care
este însoţit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale, şi de statutul de
func­ţionare; de asemenea, în funcţie de anumite condiţii impuse de Legea nr.
31/1990, aceste acte îmbracă formă autentică;
– autorizarea înfiinţării, care este de competenţa fie a instanţei judecătoreşti, fie a
unui organism al puterii executive;
– înmatricularea, înregistrarea sau înscrierea la organismul competent potrivit legii.
În această categorie de persoane juridice intră:
– partidele politice, care sunt asociaţii cu caracter politic, persoane juridice de drept
public ce se înregistrează în Registrul Partidelor Politice de la Tribunalul Mu­ni­
ci­piului Bucureşti şi sunt reglementate de Legea partidelor politice nr. 14/2003,
republicată.
– societăţile care iau naştere în urma autorizării înmatriculării în registrul comer­ţului
efectuate de judecătorul-delegat la registrul comerţului;

45
Titlul II

– instituţiile de credit și societățile de asigurare, care trebuie să obțină autoriza­rea


de la Autoritatea de Supraveghere Financiară.

III. În orice alt mod prevăzut de lege. Această modalitate de înfiinţare a persoanei
juridice cuprinde cazurile atipice de înfiinţare a persoanei juridice. Astfel:
– statul, care are calitatea de persoană juridică, se constituie potrivit dispoziţiilor
con­stituţionale;
– asociaţiile de proprietari iau fiinţă pe baza Legii locuinţei nr. 114/1996, re­publicată
în anul 1997, cu mo­dificările și completările ulterioare.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de con­
stituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia (art. 194 alin. (2) din Co­
dul civil).
Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de con­
stituire sau statut nu se prevede altfel (art. 195 din Codul civil).

4. Înregistrarea persoanei juridice


 Definiţie
Înregistrarea persoanei juridice este înscrierea, înmatricularea sau, după caz,
orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobân­
dirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal
în­­fiin­ţate, după caz (art. 200 alin. (2) din Codul civil).
Aceasta se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu şi are
efect:
– constitutiv. În acest caz, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp
înregistrarea nu a fost efectuată;
– de opozabilitate faţă de terţi, în scop de publicitate. În acest caz, actele sau
fap­tele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu
s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în
afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost
îndeplinită. (art. 202 alin. (2) din Codul civil)

5. Capacitatea civilă a persoanei juridice


5.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Conţinut
 Data dobândirii capacităţii de folosinţă
Aceasta este diferită în funcţie de faptul că persoana juridică este sau nu supusă în­
registrării.
 Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drep­turi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Acestor persoane juridice le este recunoscută şi o capacitate de folosinţă antici­­pată,
în sensul că „pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi

46
Raportul juridic de afaceri

să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică
să ia fiinţă în mod valabil” (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
 Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz:
– de la data actului de înfiinţare;
– de la data autorizării constituirii lor;
– de la data îndeplinirii oricărei cerinţe prevăzute de lege (art. 205 alin. (2) din
Codul civil).

 Conţinutul capacităţii de folosinţă este format din drepturi şi obligaţii civile.


Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, în afară de acelea care,
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Dintre
aces­tea, persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi
obli­­gaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege,
actul constitutiv sau statut. Limitarea drepturilor şi obligaţiilor la scopul astfel stabilit
cores­punde principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, care se aplică numai
per­soanelor fără scop lucrativ, fără scop patrimonial.
Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul capacităţii de
folosinţă este lovit de nulitate absolută.
Persoanele juridice cu scop lucrativ au numai acele drepturi şi obligaţii ce co­res­
pund activităţii pentru care au primit autorizarea.
Pentru aceste persoane juridice, capacitatea de folosinţă este limitată la activită­
ţile pentru care au primit autorizaţia de la organele competente, iar dreptul de a
desfăşura asemenea activităţi se naşte din momentul obţinerii autorizaţiei respective,
dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 207 alin. (1) din Codul civil).
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nu­li­
tate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate
prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Cu toate că persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi numai în mă­
sura necesară fiinţării lor în mod valabil, orice persoană juridică, deci şi cele supuse
înregistrării, pot primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun (ale dreptului civil) de
la data actului de înfiinţare sau, pentru fundaţiile testamentare, din momentul des­
chiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.

5.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice


Structura organizatorică a persoanei juridice cuprinde trei categorii de organe care
asigură şi funcţionarea acesteia, și anume:
– organele de conducere, care prin hotărârile sale asigură şi voinţa persoanei juri­di­
ce însăşi;

47
Titlul II

– organele de administrare, care în principiu gestionează patrimoniul persoanei ju­


ridice;
– organele de control, care controlează/auditează gestiunea patrimoniului per­
soanei juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este strâns legată de organele de ad­
mi­nis­trare, deoarece aceasta îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin. (1) din
Codul civil). Au calitatea de organe de administrare, potrivit dispoziţiilor de mai sus,
persoanele fizice sau juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, indi­vi­dual sau colectiv, în numele
şi pe seama persoanei juridice (art. 209 alin. (2) din Codul civil).
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare
sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege,
actul constitutiv sau statut (art. 209 alin. (3) din Codul civil).
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică, până
la data constituirii organelor de administrare, se fac de către fondatori ori de către per­
soanele fizice sau juridice desemnate în acest scop (art. 210 alin. (1) din Codul ci­vil).

 Incapacităţi şi incompatibilităţi
Potrivit art. 211 alin. (1) din Codul civil nu pot face parte din organele de administrare
şi de control ale persoanei juridice:
– incapabilii;
– persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
– persoanele decăzute din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe;
– persoanele declarate prin lege sau prin actul de constituire incompatibile să ocu­
pe o astfel de funcţie.
Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii sunt anulabile (art. 211 alin. (2) din
Co­dul civil).

5.3. Funcţionarea persoanei juridice


Organele persoanei juridice asigură funcţionarea sa prin hotărârile şi deciziile luate
de acestea în cadrul adunărilor sale.
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii,
actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat
parte la deliberare ori au votat împotrivă (art. 212 alin. (1) din Codul civil).
Faţă de terţi aceste hotărâri produc efecte numai de la data publicării lor, cu excepţia
cazului în care terţii fac dovada că le-au cunoscut pe altă cale.
Obligaţiile membrilor organelor de administrare sunt:

48
Raportul juridic de afaceri

– să acţioneze în interesul persoanei juridice cu prudenţa şi diligenţa unui bun


proprietar;
– să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi
propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor
terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în vir­
tutea funcţiei lor, în afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei
care i-au numit.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele
pu­terilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încre­
dinţate. Pentru săvârşirea faptelor ilicite, răspunderea este personală şi solidară atât
faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

5.4. Persoanele juridice de drept public


Persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele ilicite sau licite ale or­
ganelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi
şi obligaţii, statul, respectiv unităţile administrativ-teritoriale (prin organele prevăzute
de lege), participă prin Ministerul Finanţelor Publice, în afară de cazul în care legea sta­
bileşte un alt organ în acest sens.
Dacă pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice statul răspunde în
mod subsidiar, niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului.
De asemenea, unităţile administrativ-teritoriale răspund în mod subsidiar pentru obli­
gaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când
ele au personalitate juridică.

6. Identificarea persoanei juridice


Identificarea persoanei juridice înseamnă individualizarea acestui subiect de drept ca­
re participă la raporturile juridice în nume propriu.
Noţiunea de identificare are două accepţiuni.
Prima accepţiune se referă la instituţia juridică ce cuprinde totalitatea normelor care
reglementează atributele de individualizare ale persoanelor juridice.
A doua accepţiune se referă chiar la atributele de identificare, acestea fiind, în princi­
pal: denumirea, naţionalitatea, sediul, firma, emblema, telefonul, telexul.
Identificarea persoanelor juridice este realizată de Codul civil, ca normă generală, şi de
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ca normă specială, cu referire la per­
soanele juridice care au calitatea de comercianţi, respectiv societăţile comerciale.

49
Titlul II

Din perspectiva dreptului civil, atributele de identificare ale persoanei juridice sunt
drepturi subiective personale nepatrimoniale. Acestea au următoarele caractere
juridice:
– sunt opozabile erga omnes, adică sunt drepturi absolute, opozabile tuturor persoa­
nelor;
– sunt inalienabile, adică nu pot fi cesionate prin acte juridice, iar titularul lor nu
poate renunţa la ele;
– sunt imprescriptibile, sub aspect extinctiv şi achizitiv, adică nu se prescriu prin
trecerea timpului;
– sunt personale (intuitu personae), adică sunt intim legate de persoana titularului;
– sunt universale, adică orice persoană are dreptul la atributele de identificare.

 Potrivit Codului civil, atributele de identificare ale persoanelor juridice, în principiu,


sunt: naţionalitatea, denumirea şi sediul.
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actu­lui
de constituire sau statutului, este stabilit în România (art. 225 din Codul civil).
Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de consti­
tu­ire sau prin statut (art. 226 alin. (1) din Codul civil). Denumirea persoanei juridice,
precum şi celelalte atribute de identificare se vor trece în registrul public odată cu în­
re­gistrarea acesteia.
Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.
În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu
caracter secundar pentru sucursale, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lu­
cru. De asemenea, persoana juridică poate să aibă un sediu ales în vederea exer­ci­
tării drepturilor sau a executării obligaţiilor sale. Alegerea acestui sediu nu se prezumă,
ci trebuie făcută în scris. (art. 97 coroborat cu art. 227 din Codul civil)
Prin analogie cu persoana fizică, persoana juridică ce exploatează o întreprindere are
sediul şi la locul acelei întreprinderi, în ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale care
s-au născut sau urmează a se executa în acel loc. Utilizând analogia menţionată, acesta
se numeşte sediu profesional.
Persoana juridică poate să îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute
de lege.
Dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în re­
gis­trele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică res­
pectivă.

 În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea


şi alte atribute de identificare, și anume: numărul de înregistrare în registrul co­
merţului sau într-un registru public, codul de identificare fiscală / codul unic de
înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii.

50
Raportul juridic de afaceri

 Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, persoana juridică având ca­
litatea de comerciant se identifică prin firmă şi emblemă.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită
comerţul şi sub care semnează (art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de
acelaşi gen (art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).

 Toate documentele care provin de la o persoană juridică trebuie să cuprindă atri­


bu­tele de identificare ale acesteia, sub sancţiunea plății de daune-interese persoanei
prejudiciate (art. 231 din Co­dul civil).

7. Protecţia juridică a atributelor de identificare


Atributele de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi personale ne­pa­
trimoniale, ele fiind apărate atât prin mijloace de drept civil, cât şi prin mijloace de
drept comercial, drept administrativ sau drept penal.
Codul civil conţine, la art. 231, o dispoziţie potrivit căreia „toate documentele, in­di­fe­
rent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi
se­diul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sanc­
ţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate”. Prin această dispoziţie, Codul
civil creează posibilitatea de a introduce acţiune civilă, atât pentru persoana juridică
ti­tulară a unui atribut de identificare, cât şi pentru terţe persoane, dacă s-a produs un
prejudiciu prin exercitarea drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanei juridice.
Protecţia administrativă şi penală a atributelor de identificare este asigurată prin Legea
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările
ulterioare. În acest sens, la art. 5 lit. a) se consideră că este infracţiune de concurenţă
neloială orice utilizare a unei firme, embleme sau a unui ambalaj care poate produce
con­fuzie cu cele folosite în mod legitim de către alt comerciant.
Din textul art. 231 din Codul civil rezultă că persoana juridică poate avea şi alte atri­
bute de identificare decât cele prevăzute de Codul civil şi de Legea nr. 26/1990, prin
utilizarea sintagmei „şi alte atribute de identificare”. Dispoziţia menţionată are, prin
urmare, caracter enunţiativ.

8. Reorganizarea persoanei juridice


Spre deosebire de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele ju­
ri­dice, şi de vechiul Cod civil, Codul civil actual, în vigoare din anul 2011, defineşte
re­organizarea persoanei juridice. Astfel, reorganizarea persoanei ju­ri­­dice este ope­
raţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe per­soane juridice şi
care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora (art. 232 din Co­dul
civil).
Modalitățile de reorganizare sunt fuziunea, divizarea şi transformarea. Reorganiza­
rea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea personalităţii
juri­dice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune

51
Titlul II

altfel (art. 233 alin. (2) din Codul civil). Aceasta înseamnă că dobândirea personalităţii
juridice are efect constitutiv pentru înfiinţarea unei persoane juridice, prin orice mod
de reorganizare, dacă prin lege nu se prevede altfel.

 Fuziunea se face prin:


– absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică; sau prin
– contopirea (unirea) mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juri­
dică nouă.
Efectele absorbţiei sunt:
– persoana juridică absorbită îşi încetează existenţa, are deci efect extinctiv;
– drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul
per­­­soanei juridice care o absoarbe, are deci efect translativ. Se realizează o trans­
mi­­tere universală de drepturi şi obligaţii (a întregului patrimoniu).
Absorbţia nu are efectul înfiinţării unei alte persoane juridice.
Efectele contopirii sunt:
– persoanele juridice care se contopesc (se unesc) îşi încetează existenţa, are deci
efect extinctiv;
– se înfiinţează o persoană juridică nouă;
– drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice
nou-înfiinţate. Se realizează o transmitere universală de drepturi şi obligaţii (a în­
tre­gu­lui patrimoniu).

 Divizarea poate fi totală sau parţială.


Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juri­
dice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează
prin divizare.
Efectele divizării totale sunt:
– persoana juridică al cărui patrimoniu se divizează total îşi încetează existenţa, are
deci efect extinctiv;
– se pot înfiinţa persoane juridice noi corespunzătoare fracţiunilor de patrimonii
care rezultă în urma divizării, dacă acestea nu se transmit către alte persoane ju­
ridice deja existente, denumite de Codul civil (art. 237 alin. (1)) dobânditoare;
– patrimoniul persoanei juridice se împarte în mod egal (către persoanele dobân­
ditoare), dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie;
– se transmit fracţiuni de patrimoniu (drepturi şi obligaţii), adică se realizează o trans­
mitere cu titlu universal către persoanele dobânditoare sau care iau astfel fiinţă.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane
juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe
persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.

52
Raportul juridic de afaceri

Efectele divizării parţiale constau în faptul că persoana juridică ce se divizează parţial


îşi reduce patrimoniul proporţional cu partea transmisă fie unei sin­gure persoane
juridice deja existente în acest caz (nu are efect creator), fie altei persoane juridice care
se înfiinţează în acest mod. În acest ultim caz divizarea parţială are efect creator.
Divizarea parţială nu are efect extinctiv.
În cazul divizării, întinderea răspunderii este diferită în funcţie de modul de înfiinţare
a persoanelor juridice.
Fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare – ce are ca temei juridic actul de înfiin­
ţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii – va răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite
sau păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea
drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute
mai sus. (art. 238 alin. (1) din Codul civil)
Dacă persoana juridică înfiinţată prin actul de înfiinţare al organului competent (în
cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, pre­
cum şi al agenţilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile ad­
mi­nistrativ-teritoriale) (art. 194 alin. (1) lit. a) din Codul civil) este supusă divizării, prin
actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât
acela pentru persoanele juridice care se constituie prin act de înfiinţare autorizat (art. 238
alin. (2) din Codul civil).
De asemenea, în caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel încât execu­ta­
rea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o persoană juridică do­bân­
ditoare, în afară de situaţiile în care acest lucru nu este posibil.

 Transformarea persoanei juridice, ca instituţie juridică, a fost introdusă în Co­dul


civil în vigoare de la 1 octombrie 2011 la art. 241.
Aceasta intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană îşi încetează
existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice (art. 241
alin. (1) din Codul civil).
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat exis­
tenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, în afară de cazul în
care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel.

 Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor în cazul persoanelor juridice su­


pu­se reorganizării
Pentru persoanele juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor
se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai prin înregistrarea operaţiunii şi
de la data acesteia.

53
Titlul II

Pentru persoanele nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se re­


alizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai la data aprobării de către organul
com­petent a:
– inventarului;
– bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii;
– evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare;
– oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
Bunurile imobile – drepturi reale imobiliare – care fac obiectul transmisiunii, dreptul
de proprietate şi celelalte drepturi reale (drepturile de uz, de uzufruct, servitute, super­
ficie, abitaţie) se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de
reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care
s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de
înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate (art. 242 alin. (3) din Codul civil).
Reorganizarea poate fi contestată prin atacarea actelor care au hotărât reorganizarea,
dacă prin lege nu se dispune altfel. Astfel, opoziţie la reorganizare, prin atacarea actelor
menţionate, pot face creditorii şi orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile
de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un
an de la data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către
organul competent, în condiţiile legii (art. 243 alin. (1) din Codul civil).

9. Încetarea persoanei juridice


Încetarea existenţei persoanei juridice are loc prin dizolvare. Dizolvarea este urmată
de lichidarea totală şi definitivă a patrimoniului acesteia.

 Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat este: voluntară, de plin drept şi


silită sau forţată (art. 245 lit. a), b), c) şi d) din Codul civil).
a) Dizolvarea voluntară se produce prin hotărârea organelor competente ale aces­
tora, care reprezintă voinţa socială.
b) Dizolvarea de plin drept a persoanelor juridice se produce în baza legii şi inter­
vine în următoarele situaţii:
– dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
– dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit.
c) Dizolvarea silită (forţată) intervine dacă scopul pe care persoanele juridice îl
urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit con­
trare legii sau ordinii publice, ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat.

 Pe lângă aceste cauze generale menţionate, art. 245 lit. e) din Codul civil prevede
ca persoanele juridice să se dizolve şi „prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de
con­­stituire sau statut”. Prin urmare, există norme speciale care reglementează dizol­
varea, spre exemplu, cele din domeniul societăţilor, respectiv din Legea nr. 31/1990, la
art. 227 alin. (1), care prevede că acestea se dizolvă prin:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;

54
Raportul juridic de afaceri

– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;


– declararea nulităţii societăţii;
– hotărârea adunării generale;
– hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, pre­
cum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
– falimentul societăţii;
– alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
În categoria „alte cauze de dizolvare prevăzute de lege pentru societatea pe acţiuni”
intră cazurile prevăzute de art. 228 alin. (1) şi (2) din legea menționată, care prevede
atât pentru societatea pe acţiuni, cât şi pentru societatea cu răspundere limitată că
acestea se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 15324 din Legea nr. 31/1990. Potrivit ar­ti­
colului menţionat, dacă consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată
că, în urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile financiare anuale aprobate con­
form legii, activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor
şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea
capi­talului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară
pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată;
b) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. În situația
în care societatea are mai puţin de doi acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni,
orice persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii.
De asemenea, art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile în nume
colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, exclude­
rea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul
aso­ciaţilor s-a redus la unul singur”. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi societăţilor în
comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, privind pe singurul asociat comanditat
sau comanditar.

 Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi condiţiile


anume prevăzute de lege (art. 246 din Codul civil).
Persoanele juridice înfiinţate de autorităţile publice centrale sau locale, nesu­puse di­
zol­vării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat. În acest caz, dacă
organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice des­
fiin­ţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bu­nu­
rilor transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.
În cazul în care persoana juridică, de drept public sau privat, se dizolvă prin hotărârea
or­­ganului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie,
în aceleaşi condiţii ca pentru reorganizare (art. 243 coroborat cu art. 247 din Codul
ci­vil).

55
Titlul II

 Principalul efect al dizolvării este lichidarea persoanei juridice. Lichidarea


este operaţiunea juridică prin care se valorifică activul (se încasează creanţele) şi
se plăteşte pasivul (se plătesc datoriile).
Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichi­dării
până la finalizarea acesteia.
Dacă persoana juridică îşi încetează existenţa prin fuziune, transformare sau prin di­
vizare totală, nu se declanşează procedura lichidării.

 Destinaţia bunurilor rămase după lichidare


Indiferent de cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor
primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în ho­
tărârea organului competent luată înainte de dizolvare (art. 249 alin. (1) din Codul civil).
Dacă actul de constituire, statutul sau hotărârea organului competent nu prevede des­­
tinaţia bunurilor sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice (art. 249 alin. (2)
din Codul civil), la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atri­
buie de către instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei per­soa­
ne juri­dice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel.

 Data încetării personalităţii juridice


Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care
au fost înscrise, spre exemplu, societăţile comerciale care se înregistrează la registrul
comerţului.
Celelalte persoane juridice, respectiv cele care nu se înregistrează, încetează la data
actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de lege (art. 251 alin. (2) din Codul civil).

10. Rezumatul capitolului


 Elementele constitutive ale persoanelor juridice sunt: organizare de sine stătă­toa­
re, patrimoniu propriu și un scop licit și moral.

 Categoriile de persoane juridice sunt:


– de drept public sau de drept privat;
– de naţionalitate română sau de naţionalitate străină;
– cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ.

 Persoanele juridice de drept public se înfiinţează:


– de regulă, prin lege;
– ca excepţie:
Ÿ prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale;
Ÿ prin alte moduri prevăzute de lege.

56
Raportul juridic de afaceri

 Persoanele juridice de drept privat se pot constitui în mod liber în una dintre for­
mele prevăzute de lege.

 Persoanele juridice de naționalitate română au sediul stabilit în România, iar cele


de naționalitate străină au sediul stabilit în străinătate.

 Persoanele juridice cu scop lucrativ au ca obiectiv obținerea de profit, iar cele fără
scop lucrativ nu au ca scop obținerea de profit.

 Persoanele juridice se înființează prin următoarele moduri:


– prin actul de înființare al organului competent: autoritățile și instituțiile publice,
respectiv organismele puterii legislative și executive;
– prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat, în condițiile legii: socie­
tățile, par­tidele politice;
– în orice alt mod prevăzut de lege: statul, asociațiile de proprietari.

 Persoanele juridice se înregistrează:


– pentru a dobândi personalitate juridică; sau
– pentru a fi luate în evidență.

 Capacitatea civilă a persoanei juridice are două laturi: de folosință și de exercițiu.


Data dobândirii capacității de folosință este diferită în funcție de faptul dacă persoana
juridică este sau nu supusă înregistrării. Capacitatea de exercițiu este strâns legată de
organele de administrare, deoarece aceasta își exercită drepturile și își îndeplinește
obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Or­ganele
persoanei juridice (de conducere, de administrare și de control) asigură func­­ționarea
sa prin hotărârile și deciziile luate de acestea în cadrul adunărilor ge­ne­­rale. Atributele
de identificare a persoanei juridice, în principiu, sunt: denumirea, națio­nali­tatea, se­
diul, firma, emblema, telefonul, telexul, numărul de înregistrare în re­gistrul co­mer­țului
sau într-un registru public, codul de identificare fiscală.

 Persoana juridică se reorganizează prin fuziune (absorbție și contopire), divizare


(totală și parțială) și transformare.

 Persoana juridică încetează prin dizolvare. Dizolvarea este urmată de lichidarea


to­tală și definitivă a patrimoniului acesteia. Dizolvarea persoanelor juridice este: volun­
tară, de plin drept și silită sau forțată.

57
Titlul II

CAPITOLUL IV Conţinutul raportului juridic civil

J Obiective de învățare
 Identificarea laturii active a raportului juridic (drepturile subiective civile) și a la­
turii pasive a acestuia (obligațiile civile);
 Cunoașterea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative, acestea fiind
drepturile și obligațiile pe care le au subiectele de drept (persoane fizice sau ju­
ridice, după caz) într-un contract;
 Identificarea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative, în acest mod
regăsindu-se într-un contract anume.

1. Definiţia conţinutului raportului juridic


După cum am arătat, raportul juridic civil conţine:
– drepturi subiective civile, care formează latura activă a raportului juridic civil;
– obligaţii civile, care formează latura pasivă a raportului juridic civil.
Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligaţie civilă, neexistând drept
fără obligaţie.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului ac­
tiv (numit şi creditor – persoană fizică sau juridică) în virtutea căreia acesta poate, în
limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită şi să pretindă o conduită
corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu facă ceva) de la subiectul pasiv (numit
debitor) şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie, dacă
acest drept este încălcat.

2. Drepturile subiective civile. Clasificare


Drepturile subiective civile se clasifică astfel:
– în funcţie de opozabilitate, sunt absolute şi relative;
– în funcţie de natura conţinutului lor, sunt patrimoniale şi nepatrimoniale;
– după corelaţia dintre ele, sunt principale şi accesorii;
– în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, sunt pure şi simple şi afec­
tate de modalităţi.

2.1. Drepturile subiective civile absolute şi relative


Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate
avea o anumită conduită fără a face apel la altă persoană pentru a şi-l exercita (realiza).
Sunt absolute:
– drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu etc.);
– drepturile reale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de pro­
prie­tate, respectiv dreptul de uz, de uzufruct, de servitute, de superficie, de abi­
taţie).

58
Raportul juridic de afaceri

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pre­
tinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul său nu se poate
exer­cita (realiza). Spre exemplu, dreptul vânzătorului de a cere plata preţului sau dreptul
cumpărătorului de a pretinde predarea bunului ce face obiectul vânzării.
Tipic relative sunt drepturile de creanţă.
Caracteristicile dreptului absolut sunt următoarele:
– titularul dreptului absolut este cunoscut;
– titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte
de drept civil;
– dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic
de natură a împiedica exercitarea lui, adică – a nu face;
– este opozabil erga omnes, adică tuturor persoanelor;
– drepturile absolute sunt prevăzute de lege și sunt limitate ca număr.
Caracteristicile dreptului relativ sunt următoarele:
– în cadrul raportului juridic cu drept relativ, atât titularul dreptului, cât şi cel al obli­
ga­ţiei (subiectul activ – creditorul şi subiectul pasiv – debitorul) sunt cunoscuţi;
– dreptului relativ îi corespunde obligaţia ce are ca obiect a da, a face ori a nu face
(ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv de­
terminat);
– dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat, adică debito­
rului, deoarece dreptul relativ, respectiv de creanţă, poate fi exercitat numai cu
con­cursul debitorului;
– drepturile relative sunt nelimitate ca număr.

2.2. Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale


Este patrimonial dreptul subiectiv civil ce are conţinut pecuniar (exprimat în bani).
Sunt drepturi patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv civil ce nu are
con­ţinut bănesc, spre exemplu, dreptul la nume, la domiciliu.

 Drepturile reale şi drepturile de creanţă


Dreptul real1 – jus în re – este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exer­
ci­ta prerogativele asupra unui bun fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă – jus ad personam – este acel drept în temeiul căruia subiectul
ac­tiv (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu
facă ceva.

1 Cuvântul „real” în limbaj juridic provine din latinescul „res” care înseamnă bun sau lucru, deci dreptul real
este dreptul cu privire la un bun sau lucru material.

59
Titlul II

Asemănările dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:


– ambele sunt drepturi patrimoniale;
– ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.
Deosebirile dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:
1. sub aspectul subiectului pasiv:
– în cazul dreptului real – acesta nu este cunoscut, fiind reprezentat de toate
per­soanele, desemnate prin sintagma „erga omnes”;
– în cazul dreptului de creanţă – acesta este cunoscut, fiind debitorul.
2. sub aspectul persoanelor cărora li se opune (este opozabil):
– în cazul dreptului real, acesta se opune tuturor persoanelor (erga omnes);
– în cazul dreptului de creanţă, acesta se opune doar subiectului pasiv care este
cunoscut, denumit debitor (erga certa personam).
3. sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:
– în cazul dreptului real – îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu
face;
– în cazul dreptului de creanţă – îi corespunde obligaţia de a da, de a face sau de
a nu face.
4. sub aspectul numărului:
– drepturile reale, în principiu limitate, sunt prevăzute de lege (art. 551 din Co­
dul civil);
– drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
5. sub aspectul prerogativelor conferite, numai dreptul real este însoţit de pre­
ro­ga­tivele:
a) urmărirea, care constă în posibilitatea titularului de drept real (spre exem­plu,
creditorul ipotecar sau creditorul gajist) de a urmări bunul în mâinile oricărei
persoane s-ar găsi;
b) preferinţa, care constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza
dreptul său cu întâietate ori preferinţă.

 Drepturile personale nepatrimoniale


Acestea sunt:
a) drepturile ce privesc identificarea persoanei, respectiv: dreptul la nume, la do­
mi­ciliu, la reşedinţă, la o stare civilă (art. 59 din Codul civil);
b) drepturile personalităţii, și anume:
– dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi repu­­ta­­ţie,
la respectarea vieţii private, precum şi la propria imagine (art. 58 din Codul
civil);
– respectul datorat persoanei decedate. Persoanei decedate i se datorează res­
pect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său (art. 78 din

60
Raportul juridic de afaceri

Codul civil). Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca


imaginea şi reputaţia persoanei aflată în viaţă;
c) drepturile ce decurg din creaţia intelectuală (potrivit Legii nr. 8/1996 privind
drep­­tul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare),
li­te­rară, artistică sau ştiinţifică.

2.3. Drepturile subiective civile principale şi accesorii


Este principal dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare, exerci­ta­rea
sa nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu dreptul subiectiv civil a cărui exercitare depinde de existenţa altui drept
subiectiv civil, cu rol principal.
Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu depinde de dreptul civil
principal potrivit adagiului accesorium sequitur principale.
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.

2.4. Drepturile reale principale şi accesorii


Drepturile reale, potrivit art. 551 din Codul civil, sunt: dreptul de proprietate, dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute,
dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale
de garanţie, alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Din perspectiva clasificării drepturilor reale în principale şi accesorii:
– drepturile reale principale sunt: dreptul de proprietate, dreptul de superficie,
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, drep­
tul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă;
– drepturile reale accesorii se mai numesc şi drepturi reale de garanţie, acestea
fiind: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă.
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării
unei obligaţii (art. 2.343 din Codul civil).
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile.
Aceste drepturi reale de garanţie se numesc şi accesorii. Ele presupun ca drept
principal un drept de creanţă (născut dintr-un raport juridic ce are în conţinutul
său un drept relativ).

2.5. Drepturile subiective civile pure şi simple şi afectate


de modalităţi
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său maximă certitudine, de­­
oarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare, aces­
ta putând fi exercitat imediat după naşterea lui, necondiţionat.

61
Titlul II

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept subiectiv civil a cărui
exis­tenţă sau exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Modalităţile sunt termenul, condiţia şi sarcina, şi vor fi studiate într-un capitol ulte­­
rior.

3. Obligaţiile civile. Clasificare


Obligaţia este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să pro­
cure o pres­taţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată
(art. 1.164 din Co­dul civil).
Obligaţiile îşi au ca izvoare contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îm­
bogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice alt act sau fapt
de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
Obligaţia civilă are trei accepţiuni (sensuri):
1. îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;
2. raport obligaţional ce conţine sensul definiţiei de mai sus;
3. obligaţie în sens de înscris constatator al unei creanţe (spre exemplu, o obligaţiu­
ne emisă de o bancă).
În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se împart în:
– de a da, de a face, de a nu face;
– pozitive şi negative;
– de rezultat (determinate) şi de diligenţă (de mijloace).
După opozabilitatea lor, obligaţiile se împart în: obişnuite (opozabile numai „între
părţi”), opozabile terţilor (scriptae în rem) și reale (propter rem).
În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiei civile distingem: obli­gaţia
civilă perfectă şi obligaţia civilă imperfectă sau naturală.
După modalitatea de executare, obligaţiile pot fi: simple, pure și simple și afectate
de modalități.
În funcţie de numărul părților ce participă la raportul juridic și de numărul prestațiilor
efectuate de părți, obligațiile sunt complexe:
– cu pluralitate de părți (divizibile, indivizibile și solidare);
– cu pluralitate de prestații (principale, alternative și facultative).

3.1. Obligaţiile de a da, de a face şi de a nu face


Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real (spre
exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vân­
dut în patrimoniul cumpărătorului).
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau
de a preda un bun în materialitatea lui.

62
Raportul juridic de afaceri

Obligaţia de a nu face ceva are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept
absolut ori unui drept relativ (de creanţă), astfel:
– corelativă unui drept absolut este îndatorirea de a nu face nimic de natură a adu­ce
atingere acelui drept;
– corelativă unui drept de creanţă este îndatorirea de a nu face ceva ce ar fi putut să
facă dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.

3.2. Obligaţiile civile pozitive şi negative


Sunt pozitive obligaţiile de a da şi de a face. Este negativă obligaţia de a nu face ceva.

3.3. Obligaţiile de rezultat şi de diligenţă


Este de rezultat obligaţia debitorului de a obţine un rezultat determinat (spre exem­plu,
obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Este de diligenţă (de mijloace sau de prudenţă) obligaţia debitorului de a depune
toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat (spre exemplu, obligaţia medi­
cului de a-l vindeca pe pacient).

3.4. Obligaţiile obişnuite, opozabile terţilor şi reale


Obligaţia obişnuită este opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea majo­
ri­tate a obligaţiilor civile este de acest fel. Această obligaţie revine debitorului faţă de
care s-a născut.
Obligaţia opozabilă terţilor este acea obligaţie strâns legată de un bun, astfel în­
cât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularu­lui actual al
dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii năs­
cute anterior, fără participarea sa (spre exemplu, cumpărătorul este obli­gat să respecte
locaţiunea încheiată înainte de vânzare).
Obligaţia reală este îndatorirea ce îi revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun în
considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate (spre exem­
plu, obligaţia deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva, potrivit Legii fon­dului funciar
nr. 18/1991).

3.5. Obligaţiile perfecte şi imperfecte


Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţii perfecte.
Obligaţia perfectă este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu executor
pentru a fi pusă în executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, ci nu­­
mai prin executare voluntară, dar odată executată de bunăvoie de către debitor, nu
este per­misă restituirea ei. Această obligaţie se mai numeşte şi naturală. Obligaţia
imperfectă nu se confundă cu obligaţia morală, care se realizează din conştiinţă (spre
exem­plu, obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de a-şi întreţine părinţii bolnavi).

63
Titlul II

3.6. Obligaţiile simple, pure şi simple şi afectate de modalităţi


De regulă, obligaţiile se execută imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea credito­
rului. În acest caz, obligaţia este simplă.
Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi. Modalităţile care afec­
tează obligaţiile sunt termenul şi condiţia.
Dacă obligaţiile sunt asumate însă, în anumite condiţii, ori sunt amânate în executarea
lor după o anumită perioadă de timp, ele se numesc obligaţii afectate de modalităţi.
Termenul şi condiţia, ca modalităţi ale obligaţiilor, sunt reglementate de Codul civil
la art. 1.396-1.420.

 Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare de care depinde exe­


cutarea sau stingerea unei obligaţii (art. 1.411 din Codul civil).
Termenele sunt:
1. suspensive şi extinctive. Termenul suspensiv este cel până la împlinirea căruia
este amânată scadenţa obligaţiei (adică executarea obligaţiei). Termenul este ex­
tinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge;
2. legale, convenţionale sau judecătoreşti. Este legal termenul stabilit de lege. Este
convenţional termenul stabilit prin convenţia părţilor (prin contract). Termenul ju­
decătoresc este stabilit de instanţa judecătorească;
3. în favoarea debitorului, a creditorului sau a ambelor părţi.
De regulă, termenul profită debitorului, dacă prin lege, prin voinţa părţilor sau din
împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi
(art. 1.413 din Codul civil).
Cel care are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără con­
simţământul celeilalte părţi.
De asemenea, din beneficiul termenului se poate decade:
– dacă debitorul se află în stare de insolvabilitate sau în caz de insolvenţă decla­
rată1, în condiţiile legii. Starea de insolvabilitate a debitorului, dacă prin lege nu
se prevede altfel, se constată de către instanţă şi presupune că activul patrimonial
este inferior pasivului. Activul patrimonial astfel constatat poate fi supus executării
silite. Starea de insolvenţă constă în lipsa lichidităţilor băneşti pentru achitarea de
către debitor a creanţelor exigibile (ajunse la scadenţă); şi
– atunci când cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, debitorul diminuează prin fapta sa
garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile pro­mise.
Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să de­
vină de îndată exigibilă (art. 1.418 din Codul civil).

1 A se vedea Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu mo­di­fi­
cările şi completările ulterioare.

64
Raportul juridic de afaceri

 Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde eficacitatea sau


desfiinţarea obligaţiei (art. 1.399 din Codul civil).
Condiţia poate fi:
– suspensivă, atunci când de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligaţiei (art. 1.400
din Codul civil) (spre exemplu, în cazul contractului de asigurare pentru inun­daţie,
în care se naşte dreptul la despăgubire pentru asigurat (şi, corespunzător, obligaţia
asigurătorului – societatea de asigurare – de a plăti despăgubirea) dacă (cu condiţia
că) a avut loc inundaţia);
– rezolutorie, atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei (art. 1.401
din Codul civil) (spre exemplu, în cazul contractului de închiriere pe care îl încheie o
persoană pentru un imobil, în care se prevede că închirierea încetează de îndată dacă
dintr-un motiv independent de voinţa sa imobilul pe care îl deţine este dis­trus)1;
– imposibilă, atunci când este contrară legii sau bunelor moravuri; este conside­ra­tă
nescrisă, iar atunci când este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a
acestuia (art. 1.402 din Codul civil);
– pur potestativă, condiţia care presupune că executarea unei obligaţii contrac­
tuale depinde exclusiv de voinţa debitorului; această condiţie nu produce niciun
efect (art. 1.403 din Codul civil) (spre exemplu, îţi vând casa dacă vreau).
Atâta timp cât condiţia nu s-a îndeplinit, partea în interesul căreia a fost stipulată con­
diţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta. Renunţarea la condiţie face ca obligaţia
să fie simplă.
Obligaţia condiţională poate fi transmisă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse
aceleiaşi condiţii. De asemenea, obligaţia afectată de condiţie se poate prelua.

3.7. Obligaţiile complexe


Obligațiile complexe sunt reglementate la art. 1.421-1.467 din Codul civil.
Complexitatea obligaţiilor este determinată de numărul părţilor care participă la ra­
porturile juridice obligaţionale sau de numărul prestaţiilor.

3.7.1. Obligaţiile complexe cu pluralitate de părţi. Obligaţiile divizibile, indivizibile


şi solidare
Raporturile juridice obligaţionale se pot stabili între:
– un singur creditor şi un singur debitor, denumit şi raport juridic simplu;
– mai mulţi creditori şi/sau mai mulţi debitori, denumit şi raport juridic complex,
de­­terminând naşterea obligaţiilor complexe sau plurale.
Obligaţiile complexe sunt divizibile sau indivizibile.

1 A se vedea C. Leaua (2012), Dreptul afacerilor. Noţiuni generale de drept privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, p. 83.

65
Titlul II

1. Obligaţiile divizibile pot fi con­juncte sau solidare.


a) Obligaţiile conjuncte pot fi stabilite între mai mulţi creditori şi între mai mulţi
de­bitori.
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi creditori au, în principiu, un debitor comun, iar
fiecare dintre creditori va putea pretinde de la debitor numai partea sa de datorie. Deci
obligaţia se divide cu privire la creditori. (Spre exemplu, dacă patru fraţi moştenesc un
imobil (creditori ai obligaţiei de plată a preţului) şi-l vând unui singur cumpărător (debitor
al obligaţiei de plată), pentru a-l împărţi din punct de vedere valoric, fiecare dintre cei pa­tru
fraţi va pretinde numai partea de 25% din valoarea imobilului.)
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi debitori înseamnă mai mulţi debitori cu privire
la aceeaşi prestaţie faţă de un singur creditor. Creditorul are dreptul să pretindă de la
fiecare debitor numai partea sa de datorie. (Spre exemplu, un vânzător (creditor al obli­
gaţiei de plată) vinde un imobil la doi cumpărători (debitori ai obligaţiei de plată). Vân­
zătorul poate pretinde de la fiecare, separat, câte 50% din valoarea imobilului.)
Debitorii unei obligaţii conjuncte sunt ţinuţi faţă de creditorul lor în părţi egale, acesta
fiind cazul exemplului de mai sus, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel
(art. 1.423 din Codul civil).
Codul civil instituie ca regulă prezumţia de divizibilitate, cu două excepţii:
– dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres;
– dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială
sau intelectuală. (art. 1.424 din Codul civil)

b) Obligaţiile solidare. Solidaritatea poate fi activă, stabilită între mai mulţi cre­di­
tori, şi pasivă, între mai mulţi debitori.
Ca şi indivizibilitatea, solidaritatea nu se prezumă:
– solidaritatea activă trebuie stipulată în mod expres;
– solidaritatea pasivă trebuie stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.
Codul civil instituie o prezumţie de solidaritate între debitorii unei obligaţii con­
trac­tate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede alt­
fel (art. 1.446 din Codul civil).
Solidaritatea activă îi conferă fiecărui creditor dreptul de a cere debitorului executa­
rea întregii obligaţii (şi de a da chitanţă liberatorie). Odată ce debitorul a executat obli­
gaţia faţă de un creditor, este liberat şi în privinţa celorlalţi creditori solidari. Debi­to­rul
poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă
de toţi. Ceilalţi creditori au dreptul, astfel, să ceară partea lor de creanţă de la cre­di­
torul față de care debitorul şi-a stins integral obligaţia. Adică ceilalţi creditori solidari îşi
păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia s-a stins obligaţia
debitorului proporţional cu partea din creanţă ce îi revine acestuia din urmă. (Spre
exem­­plu, o echipă formată din mai mulţi meseriaşi execută o lucrare. La finele acesteia,
dacă s-a prevăzut în contract solidaritatea între meseriaşi, oricare dintre ei poate solicita

66
Raportul juridic de afaceri

integral plata pentru execuţia lucrării de la beneficiarul acesteia, urmând să plătească fie­
cărui lucrător o sumă de bani proporţi­o­na­lă cu partea ce îi revine.)
Solidaritatea pasivă presupune că mai mulţi debitori sunt obligaţi la aceeaşi pres­
taţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar exe­
cu­tarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.
Soli­daritatea există chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite (termen
sau condiţie).
În condiţiile date, creditorul poate cere plata integrală de la oricare dintre debitorii
so­lidari. Odată făcută plata, se stinge raportul juridic dintre creditorul plătit şi ceilalţi
codebitori ai debitorului plătitor. Debitorul solidar care a efectuat plata se subrogă în
drepturile creditorului, însă nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce
îi revine fiecăruia dintre ei. (Spre exemplu, doi soţi au încheiat un contract de împrumut
cu o bancă, aceasta fixându-le o rată lunară. Oricare dintre soţi are dreptul să plătească,
lunar, integral rata la bancă.)
Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obli­
gaţiilor. Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar (dacă nu
există o stipulaţie contrară în acest sens).

2. Obligaţiile indivizibile. Indivizibilitatea poate fi activă (între mai mulţi credi­tori)


şi pasivă (între mai mulţi debitori).
Efectele obligaţiei indivizibile sunt:
– pentru indivizibilitatea pasivă, fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii
acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii (spre exem­plu,
obligaţia asumată de către o echipă de constructori de a efectua o lucrare, de către
o echipă de actori de a juca o piesă de teatru ori de către o formaţie de muzică de a
susţine un concert);
– pentru indivizibilitatea activă, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii
aces­tora poate cere executarea integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară (spre
exemplu, dacă doi soţi au împrumutat o persoană cu o sumă de bani, oricare dintre soţi
are dreptul să ceară la scadenţă suma împrumutată sau dacă o echipă de construc­­tori
a efectuat o lucrare, fiecare membru al echipei poate pretinde beneficiarului lucră­rii
plata integrală a acesteia).
Prin urmare, obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între
moştenitorii acestora (art. 1.425 alin. (1) din Codul civil).
De asemenea, deoarece divizibilitatea se prezumă, indivizibilitatea trebuie:
– să fie stipulată expres în contract, deci are natură contractuală, convenţională,
cum sunt exemplele de mai sus;
– să rezulte din obiectul obligaţiei, care prin natura sa nu poate fi divizat (spre exem­
plu, nu poate fi divizat în executarea obligaţiei un automobil, un imobil (o con­struc­
ţie), un instrument muzical).

67
Titlul II

Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor poate cere şi
primi prestaţia datorată doar în întregime. Dacă aceeaşi obligaţie indivizibilă se va exe­
cuta prin echivalent, obligaţia indivizibilă devine divizibilă.

3.7.2. Obligaţiile complexe cu pluralitate de prestaţii. Obligaţii principale,


alternative şi facultative
Obligaţiile au ca obiect, în general, o prestaţie unică, principală şi obligatorie (spre
exemplu, obligaţia beneficiarului unui sejur cu scop turistic de a plăti preţul acestuia1).
Raporturile juridice obligaţionale presupun însă şi obligaţii care au ca obiect mai mul­
te prestaţii:
a) fie principale, toate fiind obligatorii (spre exemplu, cumpărarea unui apar­ta­­ment,
inclusiv locul de parcare şi serviciul de întreţinere a spaţiului verde aferent imobi­lului);

b) fie alternative, când au ca obiect două prestaţii principale, iar executarea une­
ia dintre acestea liberează pe debitor de întreaga obligaţie. (Spre exemplu, într-un
magazin se organizează o tombolă în urma căreia se va pune la dispoziţia clien­ţi­lor câş­­
tigători dreptul de a cumpăra la un preţ foarte mic unul dintre două produse, la alegere;
sau o agenţie de turism se obligă să pună la dispoziţia clientului cu care deja a încheiat un
con­tract dreptul de a alege una dintre două locaţii (hoteluri) din aceeaşi staţiune turistică2).
Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia îi revine debitorului, cu excepţia
cazului în care îi este acordată în mod expres cumpărătorului (art. 1.462 alin. (1) din
Codul civil). Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea
în termenul care îi este acordat în acest scop, această alegere îi va aparţine celeilalte
părţi.
În cazul alegerii prestaţiei de către debitor, dacă una dintre prestaţii a devenit imposi­
bil de executat chiar din culpa sa, debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie.3
Alegerea prestaţiei în vederea executării o poate face şi creditorul (spre exemplu, ale­
gerea dintre cele două produse o face magazinul, nu clientul), caz în care se deose­besc
câteva situaţii, ce determină executarea în mod diferit a prestaţiei:
– dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără să existe culpa vre­u­
neia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
– dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre
pres­­taţii, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe
debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obli­
gaţiei;

1 A se vedea C. Leaua, op. cit., p. 85.


2 Ibidem.
3 Dacă, în acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una
din­­tre prestaţii este cauzată din culpa debitorului, acesta este ţinut să plătească valoarea prestaţiei care
a devenit ultima imposibil de executat (art. 1.464 alin. (2) din Codul civil).

68
Raportul juridic de afaceri

– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre pres­


taţii, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat,
fie executarea celeilalte prestaţii;
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii,
creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
Dacă prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta
să fie pus în întârziere, obligaţia se stinge.

c) fie facultative, atunci când obligaţia are ca obiect o singură prestaţie principală
de care debitorul se poate libera executând o altă prestaţie (spre exemplu, contractul
de vânzare-cumpărare al unui imobil ar fi prevăzut o garsonieră confort sporit la etajul I,
societatea vânzătoare putând oferi în schimb la acelaşi preţ, la etajul 8 într-un bloc ală­
turat, un apartament cu două camere).
Debitorul este liberat dacă prestaţia principală devine imposibil de executat, fără
ca aceasta să se datoreze culpei sale. Astfel, în exemplul anterior menţionat, dacă
societatea vânzătoare nu mai poate oferi spre vânzare garsoniera fără culpa sa, nu mai
este obligată să ofere spre vânzare nici apartamentul cu două camere; în cazul obli­
gaţiei alternative însă, în condiţiile în care alegerea prestaţiei o face creditorul, „dacă
una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi,
creditorul este obligat să o primească pe cealaltă” (art. 1.465 lit. a) din Codul civil). În
cazul nostru, creditorul este obligat că cumpere apartamentul cu două camere (dacă,
bineînţeles, obligaţiile sunt alternative).

4. Rezumatul capitolului
 Drepturile subiective civile formează latura activă a raportului juridic civil / de afa­
ceri. Obligațiile corelative drepturilor subiective civile formează latura pasivă.

 Drepturile subiective civile se clasifică astfel:


– în funcție de opozabilitate, sunt absolute și relative. Sunt absolute dreptu­rile per­
sonale nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu etc.) și drepturile reale (drep­
tul de proprietate și dezmembrămintele dreptului de proprietate etc.). Tipic re­
lative sunt drepturile de creanță;
– în funcție de natura conținutului lor, sunt patrimoniale și nepatrimoniale. Sunt
patrimoniale drepturile reale și drepturile de creanță. Sunt nepatrimoniale drep­
turile ce privesc identificarea persoanei, drepturile personalității, drepturile ce
decurg din creația intelectuală);
– după corelația dintre ele, sunt principale și accesorii. Drepturile reale principale
sunt dreptul de proprietate și dezmembrămintele dreptului de proprietate etc.
Drep­turile reale accesorii, denumite și drepturi reale de garanție, sunt dreptul de
gaj, dreptul de ipotecă;

69
Titlul II

– în funcție de gradul de certitudine conferit titularilor, sunt pure și simple și afec­


tate de modalități. Este pur și simplu dreptul ce conferă titularului său maximă
certitudine, existența și exercitarea acestui drept nedepinzând de vreo împreju­
rare viitoare. Dreptul subiectiv civil afectat de modalități depinde de o împrejurare
vii­toare, certă ori incertă, respectiv termen, condiție și sarcină.

 Obligațiile civile se clasifică după cum urmează:


– în funcție de obiectul lor, sunt:
Ÿ de a da, de a face, de a nu face;
Ÿ pozitive și negative;
Ÿ de rezultat (determinate) și de diligență (de mijloace);
– după opozabilitate, sunt obișnuite, opozabile terților și reale;
– în funcție de sancțiunea ce asigură respectarea obligației civile, sunt obligație ci­
vilă perfectă și obligație civilă imperfectă;
– după modalitatea de executare, sunt simple, pure și simple și afectate de mo­da­
lități;
– după numărul părților ce participă la raportul juridic și de numărul prestațiilor
efec­­­tuate de părți, obligațiile sunt complexe:
Ÿ cu pluralitate de părți (divizibile, indivizibile și solidare);
Ÿ cu pluralitate de prestații (principale, alternative și facultative).

70
Raportul juridic de afaceri

CAPITOLUL V Obiectul raportului juridic

J Obiective de învățare
 Înțelegerea distincției dintre conduita părților (acțiunile la care este îndrituit su­
biectul activ și obligațiile care revin subiectului pasiv) și bunul material, conside­­rat
obiect derivat al raportului juridic;
 Determinarea următoarelor corelații:
– dintre bun și patrimoniu;
– dintre patrimoniu, ca universalitate juridică, și patrimoniile de afectațiune
(diviziuni patrimoniale), ca universalități de fapt;
 Cunoașterea clasificării bunurilor și a importanței practice a fiecărei clasificări.

1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic”


Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea
la care este îndrituit subiectul activ şi cea la care este obligat subiectul pasiv.
Deşi legătura dintre obiectul şi conţinutul raportului juridic civil este strânsă, acestea
nu se confundă.
Obiectul raportului juridic poate fi privit:
1. pe de o parte, drept conduita subiectului pasiv (debitorului); și
2. pe de altă parte, drept bunul material, acesta fiind considerat obiect derivat al ra­
portului juridic.
1. Referitor la conduita subiectului pasiv, exemplificăm contractul de vânzare-cum­­­
părare:
– vânzătorul este debitor în privinţa obligaţiilor: de a transfera proprietatea asu­
pra lucrului vândut, de a preda bunul în materialitatea lui, de a-l garanta pe cum­­
părător în privinţa acestui bun (pentru vicii şi pentru evicţiune (denumită şi folo­
sinţa paşnică a acestuia));
– cumpărătorul este debitor în privinţa obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a
bunului.
Din această perspectivă, obiectul raportului juridic drept conduită a subiectului pasiv
în­seamnă obligaţiile acestuia.
Obiectul raportului juridic din perspectiva conduitei subiectului pasiv se defineşte po­­
trivit art. 1.226 din Codul civil, care precizează că obiectul obligaţiilor constă în pres­
taţia concretă pe care una dintre părţi o datorează celeilalte.
Şi cum conduita subiectului pasiv (debitorului) nu poate consta decât dintr-o obli­gaţie
în sens de prestaţie, se poate pune semnul egalităţii între obiectul raportului juridic şi
obiectul obligaţiei.

2. De cele mai multe ori însă, în raporturile patrimoniale, prestaţiile părţilor pri­
vesc operaţiuni care se referă la bunuri materiale (spre exemplu, să predea un bun în

71
Titlul II

materialitatea lui, să transfere dreptul de proprietate cu privire la un bun, să transfere


folosinţa cu privire la acesta). Deşi bunul ca atare nu intră în structura raportului juridic,
el este considerat ca fiind obiect derivat al acestuia.

2. Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic


Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui
drept patrimonial (art. 535 din Codul civil).
Spre exemplu:
– obiectul raportului juridic de vânzare-cumpărare a unui automobil din perspec­­
tiva vânzătorului este reprezentat de următoarele obligaţii: de a transfera proprie­
ta­tea automobilului, de a-l preda în materialitatea lui, de a-l garanta pe cumpărător
cu privire la viciile automobilului;
– obiectul derivat al raportului juridic de vânzare-cumpărare este automobilul, care
constituie potrivit definiţiei de mai sus „obiectul unui drept patrimonial”.

3. Corelaţia dintre bun și patrimoniu


În strânsă legătură cu noţiunea de bun este şi aceea de patrimoniu.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin
unei persoane fizice sau juridice.
Între bun şi patrimoniu există legătură de la parte la întreg; astfel, bunul poate fi privit
atât individual – ut singuli – ca parte a patrimoniului, cât şi ca element activ al acestuia,
respectiv drept subiectiv cu valoare economică, patrimonială.

4. Corelaţia dintre patrimoniu, ca universalitate juridică,


şi patrimoniile de afectaţiune (diviziuni patrimoniale),
ca universalităţi de fapt
Potrivit Codului civil, bunurile fac parte din patrimoniul unei persoane fizice sau
juridice. Patrimoniul este o universalitate de drept (sau o universalitate juridică)
având ca izvor legea, respectiv Codul civil.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Codul civil, „orice persoană fizică sau persoană juridică
este titulară a unui patrimoniu”, în care intră, după cum am arătat, bunurile aces­
teia, după cum vom vedea, atât cele prezente, cât şi cele viitoare – adică drep­
turile reale (cu privire la bunuri) alături de drepturi de creanţă şi obligaţii.
Bunurile trebuie pri­vite nu numai ca lucruri, corporale sau necorporale, ci şi ca drepturi
subiective, pen­tru că patrimoniul este format din latura activă (respectiv drepturi
subiective civile patrimoniale, adică drepturi reale şi drepturi de creanţă, iar drepturile
reale privesc bunurile) şi latura pasivă (obligaţii).
Aceste bunuri (din patrimoniu) servesc drept garanţie comună a creditorilor per­
soanei; astfel, potrivit art. 2.324 din Codul civil, „cel care este obligat personal răspun­
de cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.

72
Raportul juridic de afaceri

Din această perspectivă, patrimoniul, mai precis aceste bunuri, servesc drept garanţie
comună (gajul general) creditorilor personali. Adică „cel care este obligat” – la care face
referire Codul civil – poate fi orice persoană fizică sau juridică ce are o datorie născută,
spre exemplu, dintr-un contract.
Aceşti creditori care nu au nicio garanţie reală cu privire la bunurile debitorilor săi – au
totuşi o garanţie care priveşte întreaga masă de bunuri mobile şi imobile, prezente şi
viitoare, ce formează patrimoniul debitorului – se numesc creditori chirografari sau
personali. Aceşti creditori comuni sau chirografari au dreptul să îşi realizeze creanţele
lor urmărind orice bun din patrimoniul debitorului.

 Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, însă numai în
ca­zurile şi condiţiile prevăzute de lege (art. 31 alin. (2) din Codul civil). Aceste diviziuni
sau afectaţiuni de patrimoniu, care sunt fracţiuni din patrimoniu ca universalitate
juridică, sunt afectate unor activităţi prin voinţa persoanei.
Prin urmare, patrimoniul ca universalitate juridică are ca izvor legea, în timp ce o
diviziune sau o afectaţiune de patrimoniu are ca izvor voinţa persoanei.
Deşi o persoană nu are decât un singur patrimoniu, denumit universalitate juridică,
după cum am arătat, totuşi o fracţiune (sau mai multe fracţiuni) din acesta – prin vo­inţa
sa – poate fi separată, pentru a face obiectul unei activităţi – sau unor activităţi – dând
naştere la diviziuni sau afectaţiuni de patrimoniu, denumite universalităţi de fapt.
Universalităţi de fapt sunt, spre exemplu, o colecţie de timbre, de numismatică sau de
tablouri aparţinând unui colecţionar ori o turmă de oi sau o herghelie de cai. Proprietarul
acestora poate vinde, dona sau închiria fie individual – spre exemplu, un tablou, o serie
de timbre, un cal –, fie întreaga universalitate de fapt – spre exemplu, întreaga colecţie.
Sunt diviziuni sau afectaţiuni ale patrimoniului, altfel spus, mase patrimoniale afec­
tate unei anumite activităţi:
– masele patrimoniale fiduciare. Acestea cuprind bunurile ce fac obiectul unor
drep­turi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un
ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare. Aceste drepturi fac obiec­
tul unui transfer de la unul sau mai mulţi constitutori către unul sau mai mulţi
fi­duciari. De asemenea, alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de
celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor;
– masele afectate exercitării unei profesii autorizate. Constituirea masei patri­
moniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabi­
leşte prin actul încheiat de titular (art. 33 alin. (1) din Codul civil). Această masă
de bunuri afectată unei profesii autorizate formează patrimoniul profesional
individual. Spre exemplu, patrimoniul de afectaţiune al profesionistului (persoană
fizică autori­zată, titular al întreprinderii individuale sau al întreprinderii familiale)
potrivit OUG nr. 44/2008, care reglementează statutul juridic al profesionistului co­
merciant persoană fizică;
– alte patrimonii astfel determinate potrivit legii. În cadrul aceluiaşi patrimoniu
pot avea loc transferuri de drepturi şi obligaţii dintr-o masă patrimonială în alta,

73
Titlul II

adică dintr-un patrimoniu personal într-un patrimoniu de afectaţiune şi invers.


Acest transfer se face potrivit dispoziţiilor legale astfel încât să nu prejudicieze
drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.1
Diviziunile sau afectaţiunile patrimoniului ce au ca obiect bunuri ale unei persoa­ne,
astfel definite mai sus, formează universalităţi de fapt.

5. Clasificarea bunurilor
I. Din punct de vedere juridic, bunurile se împart în bunuri mobile şi bunuri
imobile (mişcătoare sau nemişcătoare).
 Sunt bunuri mobile acele bunuri pe care legea nu le consideră imobile (art. 539
din Codul civil). Referire la bunurile mobile face şi art. 2.389 din Codul civil, care re­gle­
mentează obiectul ipotecii mobiliare.
Bunurile mobile se împart în:
– bunuri mobile prin natura lor. În principiu, bunurile mobile prin natura lor pot
fi mişcate, prin forţă internă (proprie) sau prin forţă străină, dintr-un loc în altul
fără a se schimba valoarea economică (spre exemplu, un animal (cum ar fi cele de
companie: câine, pisică), un automobil, o masă, un scaun, o carte). Sunt bunuri mo­
bile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum energia de orice
fel produsă, captată şi transmisă, în condiţiile legii, de orice persoană şi pusă în
serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora;
– bunuri mobile prin determinarea legii. În această categorie sunt incluse drep­
turile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar,
inclusiv drepturile de proprietate intelectuală (spre exemplu, drepturile de autor şi
cele conexe acestora, fondurile de comerţ, acţiunile, părţile sociale, obligaţiunile unei
societăţi, rentele);
– bunuri mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunuri imobile prin natura lor, dar
care în baza înţelegerii între părţi se consideră a fi bunuri mobile anticipându-se
faptul că în viitor ele vor deveni mobile2. În această categorie sunt incluse: bo­
gă­ţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile
şi construcţiile încorporate în sol care devin mobile prin anticipaţie, atunci când,
prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor
(art. 540 alin. (1) din Codul civil). În sprijinul afirmaţiei că „bunurile mobile prin
anticipaţie sunt bunuri imobile prin natura lor” stau dispoziţiile art. 540 alin. (2) din
Codul civil, care prevăd cu referire la aceste bunuri că „pentru opozabilitate faţă de
terţi, este necesară notarea în cartea funciară”.

 Bunurile imobile se împart la rândul lor în:


– bunuri imobile prin natura lor. Sunt acele bunuri care prin natura lor nu pot fi
mişcate dintr-un loc în altul fără a-şi pierde astfel valoarea economică. În această

1 A se vedea în acest sens C. Leaua, op. cit., p. 112.


2 A se vedea R. Dimitriu (coordonator) (2000), Drept civil, volumul 1, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 74.

74
Raportul juridic de afaceri

clasificare sunt incluse „terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în


rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
platformele şi alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent” (art. 537 din Codul civil);
– bunuri imobile prin drepturile la care se aplică. Art. 542 alin. (1) din Codul civil
prevede că „sunt supuse regulilor referi­­­toa­re la bunurile imobile şi drepturile re­
ale asupra acestora”. Acestea sunt drepturile reale imobiliare, și anume: dreptul de
proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri etc.;
– bunuri imobile prin întrebuinţare sau prin destinaţie, care rămân sau devin
imo­bile. În această clasificare sunt incluse acele bunuri mobile prin natura lor ca­re
prin raportul direct şi nemijlocit cu un bun imobil se consideră a fi, de asemenea,
bunuri imobile1.
Raportul cu bunul imobil este pus în lumină:
– pe de o parte, de faptul că bunul mobil prin natură serveşte la întrebuinţarea bu­
nului imobil;
– pe de altă parte, de faptul că bunul mobil prin natură este destinat să creeze cu
bunul imobil un tot unitar, nemaifiind posibilă desprinderea lui fără a-şi pierde
valoarea economică.
Sunt imobile prin întrebuinţare „materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă” (art. 538
alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu, cărămizile folosite pentru ridicarea unui edificiu,
materialele care sunt utilizate drept acoperiş al unei construcţii (ţiglă, tablă etc.)). De re­
ţinut că imobilele prin întrebuinţare sunt bunuri mobile prin natură, care asamblate
dobândesc regimul juridic al imobilelor, deoarece devin imobile (spre exemplu, edifi­ciile
(case, hale industriale, depozite etc.)).
În cazul consolidării unei construcţii, părţile integrante ale acesteia sunt imobile dacă
sunt temporar detaşate de aceasta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate (art. 538
alin. (1) din Codul civil). De asemenea, materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în
locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această des­
tinaţie (art. 538 alin. (2) din Codul civil), adică din momentul în care au fost destinate a
fi integrate unui imobil.
Sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile (prin natură) care sunt destinate a servi
un imobil devenind împreună cu acesta un tot unitar (spre exemplu, oglinzile prinse în
zid (zidite), statuile prinse cu gips de podea, ferestrele, prizele din pereți).
Se poate afirma că un bun este imobil prin destinaţie dacă există între bunul mobil prin
natura lui (dar imobil prin destinaţie) şi imobilul prin natura lui la care se întrebuin­­ţea­
ză sau pentru care este destinat un raport de accesibilitate, ambele bunuri aparţi­
nând aceluiaşi proprietar2.

1 Ibidem, p. 73.
2 Ibidem; G. Boroi (1999), Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, p. 70.

75
Titlul II

 Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: efectele posesiei, drep­tu­


rile reale accesorii (garanțiile reale), competenţa teritorială, legea aplicabilă bu­
nurilor mobile sau imobile, potrivit normelor de drept internaţional privat, regi­
mul juridic al în­străinării bunurilor.
 Efectele posesiei. Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de
proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă
ca un proprietar (art. 916 din Codul civil). Bunul, mobil sau imobil, se poate afla în po­
sesia altei persoane decât proprietarul.
Posesorul neproprietar poate dobândi proprietatea bunului prin posedarea acestuia,
și anume:
– pentru bunul mobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte ca
efect al posesiei de bună-credinţă (art. 557 alin. (1) din Codul civil). Se creează
pre­­zumţia de titlu de proprietate, astfel că „oricine se află la un moment dat în
po­­sesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de
pro­­prietate asu­pra bunului” (art. 935 din Codul civil);
– pentru bunul imobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte
prin uzucapiune sau prescripţie achizitivă. Adică posesorul neproprietar poate
do­bândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor pro­
duse de acesta (art. 928 din Codul civil) numai în anumite condiţii, prevăzute de
Codul civil. De asemenea, pentru bunurile imobile, dreptul de proprietate se do­
bândeşte şi prin înscriere în cartea funciară (art. 557 din Codul civil).
Codul civil prevede posibilitatea dobândirii prin uzucapiune şi a bunului mobil al altuia
prin posesia acestuia timp de 10 ani, în anumite condiţii (art. 939 din Codul civil).

 Garanţiile reale (titlul XI din Codul civil). Acestea sunt destinate să asi­gu­re înde­
plinirea unei obligaţii patrimoniale. Denumite şi drepturi reale accesorii, ga­­ranţiile
reale sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă şi dreptul de retenţie. (Spre exem­­plu,
un contract de împrumut este principal faţă de contractul de ipotecă, acesta din urmă
fiind accesoriu. Împrumutatul garantează cu un imobil al său suma împrumutată de la
împrumutător. Ipoteca (ca drept real) este accesorie deoarece subzistă cât timp există
obli­­gaţia pe care o garantează. Astfel, dacă împrumutatul restituie la scadenţă suma
împrumutată, se stinge ipoteca, dacă nu, împrumutătorul (creditorul) îşi va îndestula
cre­an­ţa din vânzarea imobilului ipotecat.)
Importanţa clasificării priveşte ipoteca şi gajul şi are în vedere obiectul şi forma în
vederea constituirii acestora.
1. Obiectul ipotecii este diferit de cel al gajului
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării
unei obligaţii (art. 2.343 din Codul civil). Obiectul acesteia este format din bunuri mo­
bile sau imobile, corporale sau incorporale, bunuri determinate sau determinabile ori
universalităţi de bunuri (art. 2.350 din Codul civil).
Potrivit art. 2.389 din Codul civil, obiectul ipotecii mobiliare este format din:

76
Raportul juridic de afaceri

– creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau ori­
ce alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare,
cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii,
a folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau
alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;
– creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
– conturi bancare;
– acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
– drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
– petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
– efectivele de animale;
– recoltele care urmează a fi culese;
– pădurile care urmează a fi tăiate;
– bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţi­nu­te
în vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de
servicii, care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, pre­
cum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în ex­
ploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
– echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod du­
rabil exploatării unei întreprinderi;
– orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Potrivit art. 2.379 din Codul civil, obiectul ipotecii imobiliare este format din: imobi­
lele cu accesoriile lor, uzufructul acestor imobile şi accesoriile, cotele-părţi din dreptul
asupra imobilelor, dreptul de superficie.
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise
în formă materializată (art. 2.480 din Codul civil).

2. Între ipotecă şi gaj există deosebiri şi în privinţa formei cerute pentru con­
stituirea acestora
l Constituirea ipotecii presupune îndeplinirea anumitor formalităţi. Acestea sunt
di­ferite în funcţie de obiectul ipotecii. Indiferent de obiectul acesteia însă, ipoteca nu
este urmată de deposedarea debitorului de bunul ipotecat.
Ipoteca imobiliară se constituie prin înscriere în cartea funciară.
Contractul de ipotecă ce are ca obiect un bun imobil se încheie în formă autentică de
către notarul public sau de către oficiile consulare, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Formalităţile cerute de lege pentru constituirea ipotecii sunt:
a) ipoteca imobiliară – ce poartă asupra chiriilor sau arendelor prezente şi vii­toa­re
produse de un imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor
contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arende – se supune re­
gulilor publicităţii imobiliare (art. 2.379 din Codul civil);

77
Titlul II

b) ipoteca asupra instrumentelor financiare – se constituie conform regulilor


pie­­ţei pe care acestea sunt tranzacţionate;
c) ipoteca asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi – se constituie
po­trivit regulilor stabilite prin lege specială.
Ipoteca mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute (art. 2.388 din Codul civil). Ipoteca mobiliară se face
numai fără deposedare, deci fără remiterea bunului ipotecat creditorului. Înregistra­rea
operaţiunilor privind ipotecile mobilare şi a operaţiunilor asimilate acestora se efec­
tuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 2.413 din Codul civil).
l Gajul se constituie:
– prin remiterea bunului sau titlului către creditor (cu deposedare);
– prin păstrarea acestuia de către creditor (fără deposedare), cu consimţămân­tul
debitorului, în scopul garantării creanţei;
– prin remiterea titlurilor negociabile, în cazul titlurilor nominative sau la purtător,
iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora (prin menţionarea pe verso
al titlului despre constituirea garanţiei) în scop de garanţie. (art. 2.481 din Codul
civil)
Publicitatea gajului se efectuează diferit, în funcţie de bunul ce formează obiectul ga­
ran­ţiei, şi are efect constitutiv după cum urmează:
– pentru bunurile mobile corporale, aceasta se realizează fie prin deposedarea debi­
torului, caz în care remite bunul afectat de garanţie creditorului, fie prin în­scrierea
gajului la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
– pentru sumele de bani, publicitatea gajului se realizează numai prin deţinerea
aces­tora;
– pentru titlurile negociabile, gajul este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin
andosarea titlurilor. (art. 2.482 din Codul civil)

 Competenţa teritorială în cazul în care un bun, mobil sau imobil, face obiectul
unui litigiu în faţa unei instanţe judecătoreşti: pentru bunurile mobile este compe­
tentă spre soluţionare instanţa de la domiciliul pârâtului (actor sequitur forum rei), iar
pentru cele imobile, instanţa din raza teritorială unde se află bunul (rei sitae).

 Legea aplicabilă potrivit normelor de drept internaţional privat este diferită


după cum este vorba despre un bun mobil sau imobil, astfel:
– imobilului i se aplică legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei sitae);
– mobilului i se aplică legea proprietarului bunului sau lex personalis, care este lex
patriae (legea cetăţeniei) sau, după caz, lex domicilii (legea domiciliului).

 Regimul juridic al înstrăinării este diferit, după cum urmează:


– actele juridice prin care se dobândesc bunurile mobile trebuie să îmbrace, în prin­
cipiu, forma înscrisului sub semnătură privată;

78
Raportul juridic de afaceri

– actele juridice prin care se dobândesc bunurile imobile îmbracă, sub sancţiunea
nulităţii absolute, forma autentică.

II. După circulaţia lor juridică, bunurile se împart în bunuri aflate în circuitul civil
şi bunuri scoase din circuitul civil.
 Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi în­
străinate prin act juridic. Aceste bunuri formează regula în privinţa înstrăinării lor,
iar legea trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile. Din această categorie fac parte
bunurile care circulă liber, neîngrădit.

 Din categoria bunurilor scoase din circuitul civil fac parte:


– bunurile scoase din circuitul civil care nu pot face obiectul unui act juridic civil.
Acestea sunt, prin urmare, inalienabile (spre exemplu, în Legea fondului funciar
nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 5 alin. (2)
se precizează: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, in­se­
sizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit
legii, sunt dezafectate din domeniul public.”);
– bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional (spre exemplu,
armele de foc şi muniţiile, potrivit Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al
munițiilor, cu modificările și completările ulterioare).
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor
din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii actelor juridice civile, sub
aspectul obiectului lor.

III. După modul în care sunt determinate, bunurile se împart în bunuri fungibile şi
bunuri nefungibile.
 Bunurile fungibile sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile spe­
ciei ori categoriei din care fac parte. Sunt fungibile bunurile determinabile după număr,
măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei
obligaţii (art. 543 alin. (2) din Codul civil) (spre exemplu, după număr putem determina
astfel: 10 mere ionatane, trei ciorchini de struguri albi de masă; după greutate: două ki­lo­
grame de mere, un kilogram de roşii; după măsură: doi metri de stofă).
Prin act juridic, un bun fungibil prin natura lui poate fi considerat nefungibil (art. 543
alin. (3) din Codul civil).

 Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei ex­pri­­
mate într-un act juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale (spre exem­
plu, clădirea din Str. Panselelor nr. 7, determinată (individualizată) prin mărime, prin ar­
hi­tectura deosebită (balcoane, etaje, acoperiş), ori terenul aferent Mănăstirii Snagov sau
orice alt teren determinat individual prin poziţia geografică, cu ieşire la lac sau situat în

79
Titlul II

vecinătatea pădurii sau pe deal). Nefungibile sunt unicatele (spre exemplu, o pic­tură re­
a­lizată de un pictor celebru, o carte cu însemnări ale autorului, un ceas apar­ţinând unei
per­sonalităţi).

 Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: momentul transmiterii


dreptului real (de proprietate) şi suportarea riscului contractului.
1. Momentul transmiterii dreptului real (de proprietate) în actele translative de
drep­turi reale este diferit, după cum bunul este fungibil sau nefungibil, astfel:
– dacă este fungibil, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori pre­
dării (în lipsă de stipulaţie contrară, deoarece un bun fungibil prin natură poate
deveni nefungibil prin voinţa părţilor) (spre exemplu, în cazul vânzării unui kilo­
gram de roşii, momentul transmiterii dreptului de proprietate este acela în care au
fost individualizate roşiile, prin punerea în pungă şi cântărirea lor). Momentul indi­
vi­dualizării, respectiv al cântăririi coincide cu momentul predării şi cu acela al
realizării acordului de voinţă;
– dacă este nefungibil, dreptul real, de proprietate, se transmite în momentul rea­
li­zării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul (spre exemplu, în cazul
vânzării unei case, contractul se perfectează (se încheie) la data de 15 mai 2012, iar
predarea, prin înmânarea cheilor casei, are loc la 15 iunie 2012). Momentul în­che­­
ie­rii contractului, care presupune transferul proprietăţii, nu coincide cu acela al
pre­dării.

2. Suportarea riscului contractului în caz de pierdere nefortuită sau fortuită a


bunului ce formează, spre exemplu, obiectul unui contract translativ de proprietate
(cum ar fi un contract de vânzare-cumpărare).
Dacă bunul, fungibil sau nefungibil, nu este predat, riscul contractului rămâne în
sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată
(art. 1.274 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, riscul contractului este suportat de
de­bitorul obligaţiei imposibil de executat (spre exemplu, în cazul unui contract de vân­
zare-cumpărare, riscul este suportat de vânzător, debitorul obligaţiei de predare, chiar
dacă proprietar al casei este cumpărătorul, căruia vânzătorul trebuia să-i predea bunul).
Dispoziţia menţionată este supletivă, deoarece în contractul translativ de proprietate
se poate prevedea şi contrariul, potrivit art. 1.274 alin. (1) din Codul civil, care prevede:
„în lipsă de stipulaţie contrară”.
În cazul pieirii fortuite a bunului, adică pentru cauze neimputabile niciunei părţi, de­bi­
torul obligaţiei de predare, respectiv vânzătorul, pierde dreptul la contraprestaţie, iar
dacă a primit-o este obligat să o restituie (1.274 alin. (1) din Codul civil). Prin urma­re,
spre deosebire de dispoziţiile vechiului Cod civil, potrivit căruia în caz de pieire fortuită
a bunului (nefungibil) înainte de predare, riscul acestei pierderi îl suporta proprietarul
cumpărător (res perit domino), sub imperiul actualului cod, fără a face dis­tincţie între
bunul fungibil sau nefungibil, riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei de
predare a bunului (res perit debitori).

80
Raportul juridic de afaceri

IV. După cum întrebuinţarea obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea


sub­stanţei, bunurile (mobile) se împart în bunuri consumptibile şi bunuri necon­
sumptibile (art. 544 din Codul civil).

 Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică în­


străinarea sau consumarea substanţei. Bunuri consumptibile sunt: banii, combusti­bi­lii,
alimentele etc.
 Sunt neconsumptibile, ca regulă, bunurile mobile a căror întrebuinţare obiş­nui­
tă nu implică înstrăinarea sau consumarea substanţei. În principiu, bunurile ne­con­
sumptibile sunt: construcţiile, terenurile, maşinile etc.
Dar un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă prin act
juridic i se schimbă întrebuinţarea.
Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de împrumut.
Obiectul împrumutului de folosinţă se numeşte comodat şi este reprezentat de un
bun neconsumptibil.
Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutum şi-l formează bunurile con­
sumptibile.

V. În funcţie de posibilitatea de a fi împărţite sau nu, fără să îşi schimbe prin


aceasta destinaţia economică, bunurile se împart în bunuri divizibile şi bunuri in­
divizibile (art. 545 din Codul civil).
 Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt
bu­­nuri indivizibile (spre exemplu, un autoturism este un bun indivizibil deoarece dez­
membrându-l nu mai poate fi utilizat potrivit destinaţiei economice).
 Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta,
destinaţia sa economică (spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărţită fără a-şi
schim­ba prin aceasta destinaţia economică).
Dar prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Importanţa clasificării se găseşte în materie de partaj (împărţeală). Astfel, bunul in­di­­
vizibil fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia la o sultă (contravaloarea cores­
pun­zătoare cotei pe care o deţine din acel bun) către cealaltă, fie este scos la vânzare
prin licitaţie şi se împarte preţul obţinut în urma vânzării.

VI. După corelaţia dintre ele, bunurile se împart în bunuri principale şi bunuri ac­
cesorii (art. 546 din Codul civil).
 Bunul principal are existenţă de sine stătătoare, fiind utilizat independent de alte
bunuri (spre exemplu, o construcţie, un teren, un autoturism).
 Bunul accesoriu este bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, între­
buinţării economice a altui bun, atât timp cât satisface această utilizare (spre exemplu,
cureaua de la ceas, antena de la televizor).

81
Titlul II

Această clasificare are însă un caracter relativ şi convenţional, deoarece prin voinţa
omului un bun poate fi considerat principal sau accesoriu.1
Pentru ambele bunuri, principal şi accesoriu, destinaţia comună poate fi stabilită nu­
mai de proprietarul ambelor bunuri.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic aplicabil acestor bunuri în materia exe­
cutării obligaţiilor civile (spre exemplu, în cazul vânzării, vânzătorul trebuie să predea
atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară)).
Prin urmare, „dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a
bunu­lui principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal
(art. 546 alin. (3) din Codul civil). Bunului accesoriu i se aplică regula accesorium sequitur
principalem (accesoriul serveşte principalului) (spre exemplu, dacă se vinde cea­sul, se
vin­de şi cu­rea­ua. După cum am arătat, destinaţia ambelor bunuri (ceasul şi cu­reaua) este
dată de proprietarul lor, în cazul de faţă vânzătorul).

VII. În funcţie de modul lor de percepere, bunurile se împart în bunuri corporale şi


bunuri incorporale.
 Sunt bunuri corporale acelea care, având existenţă materială, sunt percepute cu
simţurile omului (spre exemplu, o masă, un scaun, un teren, o construcţie).
 Bunurile incorporale sunt valori economice care nu pot fi percepute direct, ci
pre­supun o existenţă abstractă, ideală.
De asemenea, dacă definim patrimoniul din punct de vedere juridic ca fiind format din
drepturi şi obligaţii, drepturile reale patrimoniale pot fi considerate bunuri incorpo­
rale.2
Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de proprietate), distingem trei ca­te­
gorii de bunuri incorporale:
– proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor);
– titlurile de valoare (valorile mobiliare, acţiunile, obligaţiunile);
– creanţele.
Clasificarea are importanţă în ceea ce priveşte modul de transmitere a dreptului de
proprietate cu privire la aceste bunuri, astfel:
– dobândirea proprietăţii mobiliare, ca efect al posesiei de bună-credinţă, operează
doar pentru bunurile mobile corporale, nu şi pentru cele incorporale;
– dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) operează pentru bunurile
corporale, nu şi pentru cele incorporale.

1 A se vedea R. Dimitriu (coordonator), op. cit., p. 82.


2 Ibidem.

82
Raportul juridic de afaceri

Titlurile de valoare se transmit diferit. Titlurile la purtător se transmit prin tradiţiune,


cele nominative prin cesiune, iar titlurile la ordin, prin gir sau andosare1.

VIII. După tipurile de produse ale bunurilor care rezultă din folosirea lor, bunurile
se împart în bunuri frugifere, care produc fructe, şi bunuri nefrugifere, care nu pro­
duc fructe.
 Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a
di­mi­nua substanţa acestuia (art. 548 alin. (1) din Codul civil). Acestea sunt de trei
feluri: naturale, industriale şi civile:
– fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine (spre
exemplu, producţia şi sporul animalelor);
– fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului (spre exemplu, recoltele de orice fel).
– fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă per­
soană în virtutea unui act juridic (spre exemplu, chiriile, arendele, dobânzile, venitul
ren­telor şi dividendele).
 Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau dimi­
nu­a­rea substanţei acestuia (spre exemplu, copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră,
nisipul dintr-o albie) (art. 549 din Codul civil).
Această clasificare prezintă interes în privinţa modului de dobândire a dreptului de
pro­prietate asupra fructelor şi productelor.
Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 550
din Codul civil), din acest punct de vedere între ele neexistând nicio deosebire.
Deosebiri există din perspectiva modalităţii de dobândire a lor.
Astfel, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin perceperea efectivă a
acestora, respectiv dreptul de proprietate asupra lor se dobândeşte la data separării
de bunul care le-a produs.
Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi, prin simpla scur­ge­re
a timpului, respectiv prin ajungerea la scadenţă2.
Importanţa clasificării constă şi în materie de uzufruct şi posesie de bună-credinţă,
astfel:
– uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin numai pro­
prietarului;
– posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu
şi a productelor.

1 Pentru dezvoltări, a se vedea S.D. Cărpenaru (2011), Drept comercial român, Editura Universul Juridic,
Bucureşti.
2 Ibidem.

83
Titlul II

IX. În funcție de posibilitatea de a face sau nu obiectul executării silite, bunurile


se împart în bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului (enumera­
rea este făcută de Codul de procedură civilă1).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii (spre exem­
plu, nu poate fi urmărită silit pensia de întreţinere).

6. Rezumatul capitolului
 Obiectul raportului juridic este pe de o parte conduita subiectului pasiv (a debi­
torului), iar pe de altă parte bunul material, considerat obiect derivat al raportu­lui ju­
ridic.

 Bunurile se clasifică astfel:


– din punct de vedere juridic, sunt bunuri mobile (prin natura lor, prin determina­rea
le­gii, prin anticipație) și bunuri imobile (prin natura lor, prin drepturile la care se
aplică, prin întrebuințare sau prin destinație);
– după circulația lor juridică, sunt bunuri aflate în circuitul civil și bunuri scoase din
circuitul civil;
– după modul în care sunt determinate, sunt bunuri fungibile și bunuri nefungibile;
– după cum întrebuințarea obișnuită implică înstrăinarea sau consumarea sub­stan­
ței, sunt bunuri consumptibile și bunuri neconsumptibile;
– în funcție de posibilitatea de a fi împărțite sau nu, fără să își schimbe prin aceasta
destinația economică, sunt bunuri divizibile și bunuri indivizibile;
– după corelația dintre ele, sunt bunuri principale și bunuri accesorii;
– în funcție de modul lor de percepere, sunt bunuri corporale și bunuri necor­po­­
rale;
– după tipurile de produse ale bunurilor care rezultă din folosirea lor, sunt bunuri
frugifere și bunuri nefrugifere;
– în funcție de posibilitatea de a face sau nu obiectul executării silite, sunt bunuri
sesizabile și bunuri nesesizabile.

1 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial nr. 247/10.04.2015,
cu modificările ulterioare.

84
TITLUL III Contractul
CAPITOLUL I Contractul – principal izvor de obligații civile.
Clasificarea contractelor

J Obiective de învățare
 Înțelegerea noțiunii de contract din următoarele perspective:
– contractul este principalul izvor de obligații civile;
– contractul este un acord de voință, o convenție între părți;
 Cunoașterea și înțelegerea clasificării contractelor și a importanței practice a aces­
tei clasificări.

1. Izvoarele obligațiilor
 O accepțiune a noțiunii de obligație face referire la „conținutul raportului juridic
obligațional”, adică la raportul juridic ce are în conținutul său o obligație.
Obligația din perspectiva raportului juridic obligațional este o legătură de drept în
virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta
are dreptul să obțină prestația datorată (art. 1.164 din Codul civil).
Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare:
– vânzătorul este obligat la prestațiile referitoare la transferul dreptului de proprie­ta­te
al bunului în patrimoniul cumpărătorului, la predarea bunului către cumpărător și la
garantarea cumpărătorului în privința viciilor bunului;
– cumpărătorul este obligat la prestațiile referitoare la plata prețului și la preluarea
bunului în materialitatea lui.
Prin urmare, „obligațiile izvorăsc din contract” (art. 1.165 din Codul civil), acesta fiind
principalul izvor de obligații civile.
Potrivit art. 1.165 din Codul civil, izvoarele obligațiilor sunt: contractul, actul juri­dic
unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată,
fapta ilicită, precum și orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei
obli­gații. Obligațiile sunt reglementate de Cartea a V-a din Codul civil. Contractele
speciale sunt reglementate în aceeași carte, pornindu-se de la faptul că fiecare dintre
ele, în parte, reprezintă un izvor de obligații. Regulile particulare cu privire la aceste
contracte speciale sunt prevăzute în Codul civil sau în legi speciale.

2. Noțiunea de contract
 Conform art. 1.166 din Codul civil, contractul este definit ca fiind acordul de
vo­ință între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica,

85
Titlul III

transmite sau stinge un raport juridic. În dreptul român, noțiunile de contract și con­
venție se folosesc cu înțeles identic1.

3. Clasificarea contractelor
1. După modul de formare, contractul poate fi consensual, solemn sau real (art. 1.174
din Codul civil).
 În dreptul român, formarea contractelor este guvernată de principiul consensua­­
lis­mului, care reprezintă regula în această materie. Potrivit acestui principiu, „contrac­
tul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al păr­
ți­lor” (art. 1.174 alin. (2) din Codul civil). Prin urmare, pentru formarea valabilă a unui
contract este suficientă simpla manifestare de voință a părților (spre exemplu, vânzarea-
cum­pă­rarea unui bun mobil).
 Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii
unor formalități prevăzute de lege (art. 1.174 alin. (3) din Codul civil). Contractul so­
lemn reprezintă o excepție de la regula consensualismului. Pentru încheierea valabilă
a con­tractului solemn este necesară, pe lângă manifestarea de voință, și respectarea
unor cerințe de formă, prevăzute de lege2. Forma solemnă pentru astfel de contracte
este o condiție de validitate. Dintre contractele solemne exemplificăm: donația, ipoteca,
vân­zarea-cumpărarea ce are ca obiect un teren, contractul de societate prin care se con­
stituie o societate pe acțiuni prin subscripție publică.
 Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară preda­
rea unui bun debitorului (art. 1.174 alin. (4) din Codul civil). Și contractul real este
o ex­cepție de la principiul consensualismului, deoarece pentru încheierea sa valabilă
este necesară, pe lângă manifestarea de voință, și predarea, adică remiterea bunului3
(spre exemplu, împrumutul, depozitul, darul manual, transportul, gajul cu deposedare, co­
modatul).
Clasificarea nu este absolută, deoarece același contract consensual, ca regulă, poate
fi solemn ca excepție; exemplificăm, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare
care este consensual ca regulă, însă dacă are ca obiect un imobil (teren, construcție) do­
bândește caracter solemn; contractul de donație este solemn, însă darul manual, care
este o specie a donației, este un contract real (spre exemplu, darul manual ce are ca obiect
o carte sau un buchet de flori). Clasificarea este importantă din perspectiva aprecierii
valabilității (validității) contractelor. Prin urmare, nerespectarea unei forme impuse de
lege – adică înscrisul autentic pentru contractul de donație sau pentru contractul de vân­
zare-cumpărare a unui imobil – atrage după sine sancționarea contractului cu nuli­ta­tea
absolută, care îl desființează, considerându-se că nu a fost încheiat niciodată.

1 A se vedea D. Ştefănescu (2000), Drept civil, Editura Oscar Print, Bu­cureşti, p. 149.
2 A se vedea R. Dimitriu (coordonator), op. cit., p. 113.
3 Ibidem.

86
Contractul

2. După numărul obligațiilor la care dă naștere, contractul poate fi sinalagmatic sau


unilateral.
Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt re­
ciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă
executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți. (art. 1.171 din Codul
civil)
 Contractul sinalagmatic dă naștere la obligații pentru ambele părți contractante,
astfel încât fiecare parte are concomitent și drepturi și obligații reciproce, fiind în
același timp și creditor și debitor1 din momentul încheierii acestuia. Reci­pro­ci­
tatea obligațiilor presupune că aceste drepturi și obligații au ca izvor comun același
con­tract2. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are, în
prin­cipal, obligațiile de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului, de a preda bu­
nul în materialitatea lui și de a-l garanta pe cumpărător pentru viciile lucrului vândut, iar
cum­părătorul are, în principal, obligațiile de a plăti prețul și de a lua în primire bunul.
 În cazul contractului unilateral, numai o parte se obligă, iar cealaltă parte nu
are, prin urmare, nicio obligație.
Caracterul unilateral se păstrează chiar dacă pe parcursul executării contractului
se nasc obligații și în sarcina celeilalte părți3, în speță în sarcina creditorului. Spre
exemplu, în cazul contractului de depozit, în care deponentul va trebui să restituie chel­
tuielile făcute de depozitar cu bunul, și anume cheltuieli suplimentare de întreținere în
funcție de natura bunului depozitat (de hrănire, temperatură, lumină, apă etc.). Clasi­
ficarea are importanță din perspectiva regimului juridic diferit pe care le au viciile de
consimțământ4.

3. După scopul urmărit de părți la încheierea lui, contractul poate fi cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit (art. 1.172 din Codul civil).
 Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în
schim­bul obligațiilor asumate este cu titlu oneros.
Avantajul avut în vedere în principal constă într-un folos patrimonial urmărit de
fie­care parte, astfel încât prestației uneia dintre părți îi corespunde contraprestația
ce­leilalte părți. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul
urmărește să obțină suma de bani (prețul), iar cumpărătorul urmărește să procure bu­
nul ce for­mează obiectul contractului, în schimbul sumei de bani respective. Exem­
plificăm con­trac­te cu titlu oneros: de schimb, de locațiune, de închiriere, de antrepriză, de
împru­mut cu dobândă.

1 A se vedea D. Ştefănescu, op. cit., p. 152.


2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae (2010), Instituţii de drept civil în noul Cod civil. Manual pentru uzul
forma­to­ri­lor SNG.
3 Ibidem.
4 A se vedea R. Dimitriu (coordonator), op. cit., p. 108.

87
Titlul III

 Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un
beneficiu fără a obține în schimb vreun avantaj este cu titlu gratuit.
Procurarea unui folos patrimonial ori săvârșirea unui serviciu, gratuit, fără a se urmări
realizarea vreunui contraechivalent, reprezintă un contract cu titlu gratuit. Spre exem­
plu, con­trac­tul de donație, depozitul gratuit, împrumutul fără dobândă (cu titlu gratuit).
Importanța clasificării constă în următoarele1:
– în ceea ce privește capacitatea părților care încheie contractul, legea civilă este
mai res­tric­tivă în privința încheierii contractelor cu titlu gratuit;
– în ceea ce privește condițiile de formă, legea civilă este mai exigentă pentru con­
tractele cu titlu gratuit, deoarece se cere forma solemnă pentru încheierea lor în
principiu (înscrisul autentic).

4. După cum drepturile și obligațiile (adică prestațiile) părților în momentul înche­ierii


contractului sunt sau nu cunoscute, sau întinderea acestora este sau nu determinată
sau determinabilă, contractul poate fi comutativ sau aleatoriu (art. 1.173 din Codul
civil).
 Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drep­
turilor și obligațiilor părților este certă (cunoscută), iar întinderea acestora este
de­terminată sau determinabilă. Spre exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, de
schimb, de antrepriză, de locațiune.
 Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă
cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depinde de un eveniment viitor și incert.
Aleatoriu are semnificația de întâmplător, care depinde de șansă. Prin urmare, speci­­­fi­
cul contractului aleatoriu constă în faptul că, încă din momentul încheierii ­lui, părțile
se supun șansei de a câștiga și riscului de a pierde, raportate la un eveniment viitor și
nesigur ca realizare2. Părțile nu cunosc deci la data încheierii contractului în­tin­derea
obligațiilor lor, aceasta depinzând de o împrejurare viitoare, incertă. Exem­plificăm ur­
mătoarele contracte aleatorii: contractul de asigurare, contractul de rentă via­geră, jocul la
loto sau la pronosport, prinsoarea.

5. După raportul care există între ele, contractele pot fi principale și accesorii.
 Este principal contractul care are existență de sine stătătoare, independentă,
soarta sa nedepinzând de soarta juridică a altui contract. În marea lor majoritate
contractele sunt principale.
 Este accesoriu contractul care, prin natura lui, nu are existență de sine stă­
tă­toare, soarta sa depinzând de cea a altui contract, principal. Spre exemplu, un
contract de împrumut ce are ca obiect o sumă de bani este principal. Împrumutul respectiv

1 Ibidem.
2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 26.

88
Contractul

a fost garantat cu o ipotecă sau cu un gaj. Gajul și ipoteca sunt contracte accesorii care
depind, în ceea ce privește executarea lor, de restituirea sau nerestituirea sumei de bani
împrumutate. Clasificarea este importantă din perspectiva raportului dintre ele, raport
căruia i se aplică regula „accesorium sequvitur principalem” adică „accesoriul servește
principalului”.

6. În funcție de modalitatea de încheiere a lor, contractele pot fi strict personale și


con­tracte care se încheie și prin reprezentare.
 Este strict personal contractul care nu poate fi încheiat decât personal. În
această categorie includem contractul de consulting-engineering sau contractul de man­
dat. Contractele strict personale sunt o excepție de la contractele care se încheie prin
reprezentare. Marea majoritate a contractelor se încheie prin reprezentare (prin man­
datar), acestea reprezentând regula în materia încheierii contractelor.

7. După reglementarea și denumirea lor legală1, contractele pot fi tipice (numite)


sau atipice (nenumite).
 Este tipic contractul care are o denumire stabilită de lege și o reglementare
expresă (spre exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, de mandat, de comision, de
schimb).
 Este atipic contractul care nu are o reglementare expresă și o denumire pro­
prie.
Prin intervenția legii, un contract atipic poate deveni tipic, spre exemplu, contractul de
sponsorizare sau de hotelărie (potrivit Codului civil). Exemplificăm ur­mătoarele con­­
trac­te nenumite: de asistență juridică, de prestări servicii, de impresariat artistic (ce pot
avea ca model un contract de prestări servicii), de furnizare (de energie termică sau de
servicii de telefonie mobilă).
De asemenea, sunt multe contracte care se încheie de profesioniști și care nu sunt re­­
glementate de Codul civil2. Spre exemplu, contractul de credit bancar ce reprezintă prin­
cipalul contract pe care societățile bancare le încheie în activitatea lor3. Acesta con­ține, ca
reglementare, doar depozitul de fonduri în bancă, facilitarea de credit, în­chirierea de
casete de valori, contul curent4. De asemenea, intră în categoria contrac­te­lor nenu­mite
multe contracte care se încheie între ac­ţio­nari sau asociaţi în vederea gestiu­nii co­mune
a politicii faţă de societatea emitentă a ac­ţiunilor sau a părţilor sociale, spre exemplu,
acordurile extrastatutare între acţionari (shareholders agree­ments), clauzele de preferinţă
(preempţiune) şi de agrement.
Clasificarea este importantă din perspectiva regulilor aplicabile contractului nenumit,
și anume unui astfel de contract i se aplică dispozițiile art. 1.168 din Codul civil, care

1 A se vedea R. Dimitriu (coordonator), op. cit., p. 116.


2 A se vedea Gh. Piperea, op. cit., p. 5.
3 Ibidem.
4 Ibidem.

89
Titlul III

prevede: „contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile pre­zen­


tu­lui capitol (adică regulile generale în materia contractelor1, n.a.), iar dacă acestea
nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se asea­
mănă cel mai mult”.

8. După modul de executare, contractele pot fi cu executare dintr-o dată (uno ictu)
și cu executare succesivă.
 Cu executare dintr-o dată este contractul a cărui executare implică o singură
prestație din partea celui care se obligă (a debitorului). Acest tip de contract se mai
numește și cu executare instantanee. Spre exemplu, darul manual, ca varietate a do­na­
ției.
 Cu executare succesivă este contractul a cărui executare implică mai multe
prestații eșalonate în timp (spre exemplu, contractul de locațiune, donația cu sarcină
de întreținere).
Importanța clasificării presupune mai multe aspecte:
– consecințele neexecutării culpabile sunt: pentru contractele sinalagmatice cu exe­
cutare dintr-o dată se aplică rezoluțiunea (ca modalitate prin care se desfiin­țează
contractul; rezoluțiunea își produce efecte și pentru trecut (ex tunc) și pentru viitor
(ex nunc)), pentru contractele cu executare succesivă se aplică rezilierea (care
desființează contractul producând efecte numai pentru viitor (ex nunc));
– efectele nulității; nulitatea contractului cu executare dintr-o dată produce efecte și
pentru trecut (ex tunc), considerându-se că acesta n-a fost încheiat niciodată; nu­
litatea contractului cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex
nunc).

9. După modalitatea de încheiere a lor, având sau nu la bază negocierea, contrac­­tele


pot fi negociate, de adeziune și obligatorii.
 Contractul negociat este rezultatul discuțiilor, al negocierilor dintre părți­le
eventualului contract cu privire la clauzele acestuia, fără a li se impune nimic din
exterior. Spre exemplu, „vând Dacia Logan în stare foarte bună, preț negociabil, tel. ...”.
În cadrul acestei clasificări, contractele negociate reprezintă regula.
 Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse
ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instruc­
țiu­nilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare (art. 1.175 din
Co­dul civil). În acest tip de contracte, eventualul aderent are numai două opțiuni, de a
încheia sau nu contractul pe care ofertantul l-a stabilit de la început, cu toate clauzele2.

1 A se vedea Cartea a V-a (Despre obligaţii), titlul II (Izvoarele obligaţiilor), Capitolul I (Contractul) din Codul
civil.
2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 28; pentru detalii în privinţa contractelor negociate, de ade­
ziune şi contracte forţate, a se vedea L. Pop (2009), Tratat de drept civil. Obligaţiile. Contractul, volumul 2,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 368.

90
Contractul

Sunt contracte de adeziune: contractele de transport pe calea ferată, cu metroul, cu RATB,


contractele de furnizare de apă, de electricitate, de gaz, contractele dintre comercianți și
consumatori, contractele de telefonie fixă și mobilă, contractele ce privesc vizionarea de
spectacole publice.
 Pentru contractul obligatoriu, condițiile încheierii lui sunt impuse de lege, de au­
to­rități publice sau de organisme profesionale1. Caracteristica acestui tip de con­­trac­­
te este că părțile nu au nicio opțiune în privința încheierii sau neîncheierii lor. Exem­
plificăm, în acest sens, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule
și asigurarea obligatorie de locuințe.

10. După structura lui, contractul poate fi simplu sau complex2. Contractul complex
este denumit de Codul civil contract-cadru.
 Contractul simplu se compune dintr-o singură operațiune juridică, spre exem­plu,
contractele de schimb, de vânzare-cumpărare, de donație, de mandat, de comision, de lo­
cațiune.
 Contractul-cadru se realizează prin mai multe operațiuni juridice. Contractul-ca­
dru este acordul prin care părțile convin să negocieze să încheie sau să mențină
raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta
(art. 1.176 alin. (1) din Codul civil).
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul
pres­tațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin con­
venții ulterioare (art. 1.176 alin. (2) din Codul civil). Un exemplu de contract-cadru este
con­tractul de leasing, care conține în cuprinsul acestuia contractele de vânzare-cumpă­
rare, de mandat, de locațiune și o promisiune unilate­rală de vânzare.

4. Rezumatul capitolului
 Contractul este acordul de voință între două sau mai multe persoane cu intenția
de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.

 Contractele se clasifică astfel:


– după modul de formare, sunt consensuale, solemne și reale;
– după numărul obligațiilor la care dau naștere, sunt sinalagmatice și unilaterale;
– după scopul urmărit de părți la încheierea lor, sunt cu titlu oneros și cu titlu gratuit;
– după scopul urmărit de părți, sunt comutative și aleatorii;
– după raportul care există între ele, sunt principale și accesorii;

1 http://www.dreptonline.ro/resurse/contracte.php
2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 29.

91
Titlul III

– în funcție de modalitatea de încheiere a lor, sunt strict personale și care se încheie


prin reprezentare;
– după reglementarea lor, sunt tipice (numite) și atipice (nenumite);
– după modul de executare, sunt cu executare dintr-o dată (uno ictu) și cu execu­tare
succesivă;
– după modalitatea de încheiere a lor (având sau nu la bază negocierea), sunt ne­
gociate, de adeziune și obligatorii;
– după structura lor, sunt simple sau complexe (contracte-cadru).

92
Contractul

CAPITOLUL II Încheierea contractului

J Obiective de învățare
 Înțelegerea principiilor care guvernează încheierea contractului și a condițiilor de
validitate ale acestuia;
 Analiza formării contractului prin intermediul cunoașterii momentului și locului
încheierii acestuia, a ofertei de a contracta și a acceptării ofertei;
 Cunoașterea principiului consensualismului care stă la baza libertății formei con­
trac­tului și a excepțiilor de la acest principiu.

1. Principiile ce guvernează contractul


Atât în faza precontractuală, aceea a negocierii, cât și la încheierea și pe tot parcursul
exe­cutării sale, contractul este guvernat de două principii: libertatea de a contracta
și buna-credință1.
 „Libertatea contractuală constă în posibilitatea pe care persoanele fizice și
juridice o au, conform legii, de a crea contracte și de a le stabili conținutul”.2
Codul civil definește libertatea contractuală la art. 1.169, potrivit căruia „părțile sunt
libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.
Singurele îngrădiri ale libertății contractuale sunt ordinea publică și bunele moravuri,
pe care niciunui subiect de drept nu îi este permis să le încalce3.
Libertatea de a contracta presupune următoarele:
– părțile sunt libere să încheie contracte; având această libertate, ele sunt libere și
în privința refuzării încheierii lor;
– părțile sunt libere să le determine conținutul; aceasta se exprimă prin libertatea
pentru fiecare parte de a stabili clauzele contractuale ca rezultat al manifestării
sale de voință în acord cu voința celeilalte părți contractante.
 Buna-credință guvernează întreaga materie a Codului civil, inclusiv mate­ria con­
tractelor. Astfel, „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la ne­go­cie­rea
și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot în­lătura
sau limita această obligație”. (art. 1.170 din Codul civil).
Aceasta este norma generală aplicabilă materiei contractelor. Norma specială privește
mecanismul încheierii contractelor la art. 1.183, care detaliază obligația bunei-cre­
din­țe în cursul negocierilor și prevede sancțiunea pentru conduita de rea-credință,
și anume obligația de a repara prejudiciul astfel cauzat celeilalte părți4. Părțile nu pot

1 A se vedea F.C. Stoica (2012), Dreptul afacerilor. Contracte, Editura ASE, Bucureşti, p. 14.
2 A se vedea I. Albu (1993), Libertatea contractuală, Dreptul nr. 3, p. 29.
3 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 17.
4 A se vedea F. Baias (2011), Obligațiile, în Conferinţa privind noul Cod civil, 15-16 septembrie, Institutul Na­
țional al Magistraturii, disponibilă la http://www.inm-lex.ro/NCC/video2.html.

93
Titlul III

înlătura sau limita această obligație, ceea ce îi conferă normei din prima teză caracter
de ordine publică1.

2. Condițiile de validitate, esențiale pentru încheierea


contractului (condiții de fond)
2.1. Principiul libertății formei
 Potrivit Codului civil în vigoare, încheierea contractului se realizează prin sim­
plul acord de voință al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pen­
tru încheierea sa valabilă (art. 1.178). Prin această dispoziție se reglementează prin­
cipiul libertății formei în materia încheierii contractului.
Prin urmare, regula sau principiul libertății formei în materia încheierii contractului
presupune că simplul acord de voință între două sau mai multe persoane cu in­
tenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic este necesar
și suficient pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat.
Forma contractului este acea condiție ce constă în modalitatea de exteriorizare a
acordului de voință făcută cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge
un raport juridic2.
Principiul se aplică dacă sunt întrunite cumulativ două condiții (una pozitivă și cealaltă
negativă):
– părțile sunt capabile să încheie contracte, deci să aibă capacitatea cerută de lege
în acest sens;
– legea să nu impună o anumită formalitate pentru încheierea contractului respectiv.

 Potrivit art. 1.179 din Codul civil, condițiile esențiale pentru validitatea con­
trac­tului sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
Aceste condiții se mai numesc și de fond sau intrinseci, pentru că țin de voința internă
(reală) a părților, spre deosebire de condițiile care privesc forma contractului, ca mo­
dalitate de exteriorizare a acordului de voință.3

1 O normă asemănătoare există în principiile dreptului european al contractelor.


2 A se vedea G. Beleiu (1993), Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de
edi­tură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, p. 145, cu referire la condiţiile de formă cerute pentru actul juridic
civil; în acelaşi sens, şi R. Dimitriu (coordonator), op. cit., p. 142.
3 Cu privire la „condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului”, a se vedea S.L. Cristea (2012), Dreptul
afa­ce­rilor, ediția a III-a, Editura Universitară, Bucureşti, p. 258 şi următoarele.

94
Contractul

2.2. Capacitatea de a contracta


 Capacitatea de a contracta pentru persoana fizică
Poate contracta orice persoană care este capabilă, adică ce are capacitate de exercițiu.
Codul civil prevede în acest sens că încheierea contractului se realizează prin sim­
plul acord de voință al părților (art. 1.178).
Prin urmare, „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege și nici oprită să încheie anumite contracte” (art. 1.180 din Codul civil). În afara
altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu, deci nu sunt capabile,
următoarele persoane:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– interzisul judecătoresc.
O persoană fizică capabilă să contracteze are capacitate de exercițiu.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice
civile.
Între 14 și 18 ani, persoana fizică are capacitate de exercițiu restrânsă.
Poate încheia singur anumite contracte, potrivit Codului civil:
– minorul care a împlinit vârsta de 14 ani – acesta poate face singur acte de con­
servare, acte de ad­minis­trare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție
de mică valoare, cu carac­ter curent și care se execută la data încheierii lor (art. 41
alin. (3));
– minorul care a împlinit vârsta de 15 ani – acesta poate încheia acte juridice re­fe­
ritoare la munca, în­de­letnicirile artistice sau sportive ori profesia sa, cu încu­viin­
țarea părinților sau a tutorelui, caz în care minorul exercită singur drepturile și în­
deplinește tot astfel obligațiile născute din aceste acte.
Persoana fizică cu capacitate de exercițiu deplină nu are, în principiu, nicio res­
tricție în privința încheierii contractelor.
Capacitatea deplină începe la împlinirea vârstei de 18 ani, cu două excepții, con­form
Co­dului civil:
– de la 16 ani, minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu prin efectul că­
sătoriei (art. 39);
– de la 16 ani, minorului i se poate recunoaște de către instanța de tutelă capaci­tate
deplină de exercițiu (art. 40).

 Potrivit art. 44 din Codul civil, actele făcute de persoana lipsită de capacitate de
exer­ciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41
alin. (3) şi la art. 43 alin. (3) din Codul civil, precum şi actele făcute de tutore fără auto­
rizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt
anu­­labile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea
ac­­tului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie
jude­cătorească.

95
Titlul III

 Capacitatea de a contracta pentru persoana juridică


Și pentru persoana juridică, regula este principiul capacității de a contracta, astfel
că persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, cu excepția ace­
lora care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice
(art. 206 alin. (1) din Codul civil).
Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin orga­nele
sale de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin. (1) din Codul civil). De la
această dată, persoana juridică are deci capacitate de exercițiu, respectiv aptitu­di­
nea de a-și exercita drep­tu­­rile și de a-și îndeplini obligațiile. Organele de adminis­
trare se constituie la data în­ființării persoanei juridice, dată de la care se și do­
bân­dește capacitatea de fo­losință.
Atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu ale persoanei juridice încep la ace­
eași dată, care este însă diferită în funcție modul de înființare a persoanei juri­
dice. Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor
și îndeplinirea obligațiilor care privesc persoana juridică, adică pentru constituirea sa
valabilă, se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau juri­dice desem­
nate în acest scop (art. 210 alin. (1) din Codul civil).
Li se recunoaște astfel persoanelor juridice supuse înregistrării și o capacitate de folo­
sință anticipată care începe chiar de la data actului de înființare, dată de la care
poate să dobândească drepturi și să-și asume obligații, însă numai în măsura necesară
pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
Prin act de înființare se înțelege actul de constituire a persoanei juridice și, după caz,
statutul acesteia (art. 194 alin. (2) din Codul civil).
Capacitatea de folosință a persoanei juridice, respectiv aptitudinea de a avea drepturi
și obligații, începe:
– pentru persoanele juridice supuse înregistrării, de la data înregistrării lor
(art. 205 alin. (1) din Codul civil);
– pentru persoanele juridice nesupuse înregistrării, potrivit art. 194 alin. (1) din Co­
dul civil, de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor
sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, principiul capacității de a încheia
con­tracte este subordonat principiului specialității capacității de folosință, potrivit că­
ruia persoanele juridice pot avea „doar acele drepturi și obligații civile care sunt
necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de constituire sau
sta­tut” (art. 206 alin. (2) din Codul civil)1. O excepție de la regula capacității de folo­­
sință anticipată recunoscută doar în legătură cu nașterea valabilă a persoanei juri­
dice supuse înregistrării este reglementată în legătură cu liberalitățile. Acestea pot
fi primite, în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare, iar în cazul
fun­­dațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în
ca­zul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în
mod legal (art. 208 din Codul civil)2.

1 A se vedea şi M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 34.


2 Ibidem.

96
Contractul

 Actele juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor referitoare la capacitatea civilă


a persoanelor juridice sau cu nerespectarea principiului specialității capacității de fo­
losință pentru persoanele fără scop patrimonial sunt lovite de nulitate absolută, fiind
vorba de nerespectarea unor condiții de fond, esențiale și de validitate a contractului
(art. 206 alin. (3) din Codul civil).

2.3. Consimțământul valabil încheiat


Consimțământul poate fi definit ca fiind manifestarea în exterior a hotărârilor (vo­
ințelor) ambelor părți contractante. Prin urmare, contractul ca produs al con­sim­
țământului este rezultatul întâlnirii dintre voințele individuale ale viitoarelor părți con­
tractante1.

 Doctrina juridică a lansat și teoria formării progresive a consimțământului în


materie contractuală, văzută drept un instrument de adaptare a întinderii con­sim­
țământului2. Prin această teorie a fost abandonată concepția clasică potrivit căreia
con­tractul se formează instantaneu, respectiv încheierea contractului rezul­tă în mod
spontan din simplul acord de voință reprezentat de un schimb de consim­ță­minte.
Teoria menționată arată că există situații în care primul contact juridic dintre
eventualele păr­ți ale viitorului contract reprezintă doar nașterea unui con­sim­
ță­mânt parțial, a cărui completare se va face apoi progresiv, în intervalul de re­flexie
auto­procurat de părți sau alocat de legiuitor „părții slabe”3.

2.3.1. Formarea contractului


Formarea contractului necesită analiza următoarelor aspecte: încheierea contrac­tu­
lui, momentul și locul încheierii contractului, momentul și locul încheierii con­
tractului la distanță, momentul și locul încheierii contractului prin mijloace elec­
tronice, oferta de a contracta, acceptarea ofertei, forma ofertei și a acceptării.
a) Încheierea contractului
Încheierea contractului se realizează prin negocierea lui de către părți sau prin ac­
cep­tarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1.182 alin. (1) din Codul civil).
Negocierea presupune ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale
ale contrac­tului. Elementele secundare ale acestuia pot fi stabilite ulterior de către
părți sau chiar de către altă persoană decât părțile contractante. Dacă asupra acestor
elemente secundare părțile nu se înțeleg, sau nu sunt de acord cu decizia păr­ții
căreia i s-a în­credințat această sarcină, oricare parte poate cere instanței să dis­pună
completarea contractului, în funcție de împrejurări, de natura contractului și de intenția
părților. For­marea contractului este guvernată de principiul libertății de voință a

1 A se vedea L. Pop (2009), op. cit., p. 155.


2 A se vedea V.C. Cocean (2009), Rolul şi componentele voinţei juridice la formarea actelor juridice, teză de
docto­rat, Bucureşti, p. 18.
3 Ibidem.

97
Titlul III

părților de a încheia sau nu un contract, înțelegându-se prin aceasta că părțile sunt


libere să inițieze, să desfășoare sau să rupă negocierile, nefiind răspunzătoare
pentru nereușita acestora (art. 1.183 alin. (1) din Codul civil).
Pe parcursul negocierilor, părțile trebuie să respecte anumite exigențe care țin de
buna-credință, de obligația de confidențialitate sau chiar de forma contractului.
Prin urmare:
– este interzisă orice limitare sau excludere a bunei-credințe prin convenție
între părți. Se încalcă buna-credință dacă se constată conduita părții care inițiază
sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul, ajungând chiar până
la ruperea negocierilor. Partea căreia i se impută această atitudine de rea-credință
răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți (art. 1.183 alin. (3) și (4) din Co­
dul civil);
– dacă una dintre părți îi comunică celeilalte o informație confidențială, aceasta
din urmă este obligată să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu,
indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Nerespectarea acestei obligații atrage
după sine răspunderea părții în culpă (art. 1.184 din Codul civil);
– dacă asupra unui anumit element de care depinde încheierea contractului, sau
asupra unei anumite forme, există un dezacord, contractul nu se încheie până
nu se ajunge la un acord cu privire la acestea (art. 1.185 din Codul civil).

b) Momentul și locul încheierii contractului


Contractul se încheie în momentul în care oferta se întâlnește cu acceptarea.
Momentul încheierii contractului diferă după cum este vorba de contracte încheiate
între prezenți sau între absenți1 (prin corespondență). Dacă viitoarele părți contractante
sunt prezente în același loc, contractul se consideră încheiat în momentul / și
prin realizarea acordului de voință sau al exprimării consimțământului lor2. Dacă
viitoarele părți contractante nu sunt prezente în același loc, ci în locuri diferite,
la distanță una de cealaltă, contractul se consideră că se încheie între absenți3, iar
acordul de voință se realizează prin formularea unei oferte urmate de acceptare4.
Pentru contractul care se încheie între absenți, Codul civil consacră teoria recepțiunii5,
adoptată de doctrină și de practică, potrivit căreia contractul se consideră încheiat în
momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile (art. 1.186 alin. (1)). Se consideră
astfel că simpla primire de către ofertant a corespondenței expediate de acceptant

1 A se vedea B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 276.


2 Uneori, în momentul încheierii acordului de voinţă se îndeplinesc şi condiţiile de formă ale încheierii
contractului; a se vedea http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3044/Oferta.
3 Contractul încheiat între persoane absente se numeşte că s-a încheiat „prin corespondenţă”; a se vedea
B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 276.
4 A se vedea http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3044/Oferta.
5 A se vedea B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 277.

98
Contractul

constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat cunoștință de acceptare1. De ase­


menea, contractul se consideră încheiat și în cazul în care destinatarul ofertei face
un act corespunzător unui început de executare a contractului. Astfel, acesta se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau
un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor
stabilite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în
acest mod (art. 1.186 alin. (2) din Codul civil).
Momentul încheierii contractului este important de stabilit din cel puțin următoa­rele
motive2:
– din momentul încheierii contractului se produc efectele acestuia, adică se nasc
drep­turile și obligațiile ce le revin părților;
– oferta este caducă (fără efect) numai până în momentul încheierii contractului;
– de la momentul încheierii contractului, dacă o parte nu își execută obligațiile, ea
va răspunde din punct de vedere contractual;
– dacă nu s-a încheiat contractul și una dintre părți – ofertantul sau destinatarul
ofer­tei – o prejudiciază pe cealaltă, răspunderea va fi delictuală (spre exemplu, în
cazul unei oferte cu termen, ofertantul retrage oferta înăuntrul termenului);
– în cazul unui conflict de legi în timp, contractului i se va aplica legea în vigoare la
momentul încheierii sale;
– din momentul încheierii contractului curg și se calculează termenele de prescripție
extinctivă.
Locul încheierii contractului urmează aceleași reguli care se aplică și momentului
încheierii contractului. Dacă acesta se încheie între persoane prezente, locul în­
che­ie­­rii lui este chiar cel unde se află părțile. Dacă contractul se încheie prin co­
respon­­den­ță, de regulă, locul încheierii acestuia este acolo unde acceptarea ofertei
se întâlnește cu oferta, adică la ofertant (art. 1.186 alin. (1) din Codul civil). În cazul
în care contractul se încheie în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește
un act sau un fapt concludent fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei,
al practicilor stabilite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea
se poate face în acest mod (art. 1.186 alin. (2) din Codul civil), locul unde acceptarea
ofer­tei se întâlnește cu oferta este la destinatarul ofertei sau la acceptant. Deci locul
încheierii contractului este la destinatarul ofertei sau la acceptant. Locul formării
contractului determină pentru anumite contracte competența instanței ce va fi se­si­
zată cu litigiile decurgând din executarea contractului3, iar în cazul conflictului de legi
în spațiu, legea aplicabilă.

1 A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan (2008), Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Haman-
giu, Bucureşti, p. 50; L. Pop (1994), Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, volumul 2, Editura Fundaţiei
„Chemarea”, Iaşi, p. 56; P. Perju (2010), Contractul, Editura C.H. Beck, București, p. 25.
2 Ibidem.
3 A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu (1947), Principiile dreptului civil român, Editura
de Stat, Bucureşti, p. 249.

99
Titlul III

c) Momentul și locul încheierii contractului la distanță


Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în
cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi com­
ple­tarea unor acte normative, cu modificările ulterioare, reglementează drepturile
con­­­sumatorilor în ca­drul con­tractelor încheiate cu profesioniştii, pentru asigurarea
u­nui nivel înalt de protec­ţie a consumatorilor şi o bună funcţionare a pieţei (art. 1),
re­fe­rindu-se inclusiv la contrac­tele la distanță. Contractul la distanță este orice con­
tract încheiat între profe­sionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de
prestare de servicii la distanţă organizat, fără prezenţa fizică simultană a pro­fesio­nis­
tu­lui şi a consumatorului, cu uti­lizarea exclusivă a unuia sau a mai multor mijloace de
comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul în care este încheiat contrac­­tul
(art. 2). Comerciantul care fur­nizează produse sau servicii are calitatea de ofertant,
iar consumatorii sunt des­ti­natarii ofertei. Comerciantul, înainte de încheierea contrac­
tului la distanță, lansează oferta, fiind obligat să informeze consumatorul în timp util,
corect și complet despre conținutul acesteia.
Dacă părțile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul pri­
mirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Locul
încheierii lui fiind prin urmare la comerciantul ofertant. OUG nr. 34/2014, ca și Codul
civil, a adoptat teoria recepțiunii, sau sistemul cunoașterii prezumate a con­ținutului
acceptării1, în privința momentului și locului de încheiere a contractului.

d) Momentul și locul încheierixi contractului prin mijloace electronice


Contractele electronice sunt încheiate prin intermediul mijloacelor informatice. Aceste
contracte sunt reglementate de Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, re­
pu­­blicată, cu modificările ulterioare2. Pentru validitatea contractelor încheiate prin
mij­loace electronice3 nu este necesar consim­ță­mântul prealabil al părților asupra uti­
lizării mijloacelor electronice (art. 7 alin. (2)). Proba încheierii acestor contracte și a obli­
gațiilor care rezultă din ele este supusă dispozițiilor dreptului comun în materie de
probă și prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată.
Referitor la momentul încheierii contractelor electronice, Legea nr. 365/2002 prevede
următoarele situații:
 Prin derogare de la norma generală în materie, corespunzătoare teoriei recepțiunii
(potrivit art. 1.186 alin. (1) din Codul civil), art. 9 alin. (1) instituie teoria informațiunii,

1 A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 50.


2 Nu fac obiectul contractelor prin mijloace electronice: a) activitatea notarilor publici, în măsura în care
aceasta presupune o participare directă şi specifică la exercitarea prerogativelor autorităţii publice; b) ac­
tivitățile de reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie şi de urmărire penală; c) jocurile de no­
roc cu câştiguri în bani, loteriile şi pariurile.
3 Mijloace electronice reprezintă echipamente electronice şi reţele de cablu, fibră optică, radio, satelit şi
altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea informaţiei (art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 365/2002).

100
Contractul

pre­văzând că „dacă părțile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în


mo­mentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința ofer­
tan­tului”. Potrivit teoriei informațiunii, contractul se încheie în momentul în care ofer­
tantul ia cunoștință de cuprinsul acceptării1; locul încheierii contractului este, în acest
caz, la destinatarul ofertei (la ofertant).
 Art. 9 alin. (2) din același act normativ, prima teză, prevede o situație specială
pen­tru „contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o
exe­cutare imediată a prestației caracteristice”, caz în care „contractul se con­si­
de­ră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea”. Lo­
cul încheierii contractului este la destinatarul ofertei (acceptant). În spiritul aceleiași
regle­mentări sunt dispozițiile art. 1.186 alin. (2) din Codul civil, și anume: „contrac­tul
se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau
un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor
stator­nicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate
face în acest mod”.
 În situația în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea,
con­tractul se va considera încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a con­
tracta a ajuns la cunoștința sa (art. 9 alin. (2) din Legea nr. 365/20022, a doua teză).
Potrivit art. 9 alin. (3), în cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice
oferta de a contracta (având calitatea de ofertant) sau acceptarea ofertei ferme de
a contracta făcută de furnizorul de servicii3 (având calitatea de beneficiar al ofertei
de a contracta), furnizorul de servicii are obligația de a confirma primirea ofertei sau,
după caz, a acceptării acesteia, în unul dintre următoarele moduri:
a) trimiterea unei dovezi de primire prin poșta electronică sau printr-un alt mijloc de
comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără în­
târziere;
b) confirmarea primirii ofertei, printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru tri­mi­
terea acesteia, de îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu con­
diția ca această confirmare să poată fi stocată și reprodusă de destinatarul ser­
viciilor.

1 A se vedea B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 277.


2 Pentru detalii, a se vedea M.I. Bocşa (2010), Încheierea contractelor de comerţ internaţional prin mijloace
electronice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, pp. 222-223; A. Bleoancă (2010), Contractul în formă elec­
tronică, Editura Hamangiu, Bucureşti, p. 140.
3 Potrivit Legii nr. 365/2002, furnizor de servicii este orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţie
unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale (art. 1
alin. (3)). Serviciu al so­cie­tăţii informaţionale este orice serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace
electronice şi prezintă următoarele caracteristici: a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial,
procurat ofertantului în mod obişnuit de către destinatar; b) nu este necesar ca ofertantul şi destinata-
rul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc; c) este efectuat prin transmiterea informaţiei la cererea
individuală a destinatarului (art. 1 alin. (1)).

101
Titlul III

Oferta sau acceptarea ofertei, precum și confirmarea primirii ofertei sau a acceptării
ofertei se consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze
(art. 9 alin. (4) din Legea nr. 365/2002). De asemenea, relevant în cazul determinării
momentului încheierii unui contract este marcarea temporală a documentelor și
ates­tarea locului unde s-au încheiat acestea din partea furnizorului de servicii de
mar­­care temporală sau de către notarul public prin același procedeu tehnic1. Marcarea
temporală este reglementată de Legea nr. 451/2004 privind marca temporală, care
stabilește regimul juridic al aces­teia și condițiile de furnizare a serviciilor de marcare
temporală.
Marca temporală este o colecție de date în formă electronică, atașată în mod unic unui
document electronic și care certifică faptul că anumite date în formă electronică
au fost prezentate la un moment de timp determinat furnizorului de servicii de
marcare temporală (art. 2 lit. b) din Legea nr. 451/2004).
Furnizorul de servicii de marcare temporală trebuie să păstreze un registru electronic
operativ de evidență cuprinzând momentul de timp la care au fost emise mărcile tem­
porale (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 451/2004).
Întrucât marcarea temporală este folosită pentru darea de dată certă, cu toate că legea
nu prevede expres, se apreciază2 ca fiind posibil ca notarul public să efectueze și ope­
rațiunea de marcare.

e) Oferta de a contracta
Oferta de a contracta este o propunere făcută de ofertant în vederea încheierii unui
contract. Aceasta se mai numește și policitațiune și este un act juridic unilateral, fiind
rezultatul unei singure voințe, a ofertantului sau a unei persoane care are inițiativa
încheierii contractului (în condițiile art. 1.188 alin. (2) din Codul civil.
Pentru a produce efecte, oferta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să cuprindă o propunere de încheiere a unui contract (art. 1.188 alin. (1) din
Codul civil, prima teză);
– să fie fermă și neechivocă, adică să exprime intenția ofertantului de a se obliga
în cazul acceptării ei de către destinatar (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, a treia
teză); prin urmare, oferta trebuie să fie o manifestare de voință reală, serioasă,
conștientă și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic (spre exemplu,
o marfă expusă în vitrină fără preț nu are valoarea unei oferte în scop de vânzare, ci
reprezintă reclamă a mărfii respective în scop de publicitate);
– să fie precisă și completă; să conțină suficiente elemente pentru formarea contrac­
tului, adică oferta trebuie să fie precisă și completă în privința elementelor ce
formează conținutul ofertei (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, a doua teză).

1 A se vedea http://www.juridice.ro/162149/momentul-locul-şi-legea-aplicabilă-încheierii-contractului-
electronic.html.
2 A se vedea A. Bleoancă, op. cit., p. 140.

102
Contractul

Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care
îi determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esen­
țial al contractului (art. 1.188 alin. (2) din Codul civil);
– să fie adresată unui destinatar, care, în principiu, potrivit Codului civil, trebuie să
fie determinat (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil).

 Clasificarea ofertei:
 Oferta poate fi adresată, ca regulă, unei persoane determinate, dar și, prin ex­cep­­­
ție, unei persoane nedeterminate (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil). De asemenea,
nu con­stituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta solicitarea de a formula oferte
adre­­­sată uneia sau mai multor persoane determinate. Propunerea adresată unor
per­soa­ne nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu are valoare de ofertă, ci, după
îm­pre­­­­ju­rări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere (art. 1.189 alin. (1) din Co­
dul civil).
Prin excepție, propunerea adresată unor persoane nedeterminate valorează ofer­
tă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, neîndoielnic, din îm­pre­
jurări (spre exemplu, staționarea taxiurilor în spațiul destinat parcării acestora). În aceste
cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai
dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși sau într-o modalitate care permite să
fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta.
 Oferta poate fi cu termen și fără termen de acceptare.
Oferta cu termen trebuie menținută până la expirarea termenului. Înăuntrul acestui
termen oferta este irevocabilă. De asemenea, oferta este irevocabilă în temeiul acor­
dului părților, al practicilor stabilite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofer­
tei ori al uzanțelor (art. 1.191 din Codul civil). Declarația de revocare a unei oferte ire­
vocabile nu produce niciun efect, este caducă. Oferta fără termen poate fi adresată
unei persoane prezente sau unei persoane absente.
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente trebuie accep­
tată de îndată, în caz contrar rămâne fără efect (devine caducă). Se consideră ofertă
fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente oferta transmisă prin
telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță (art. 1.194 alin. (2)
din Codul civil).
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane absente trebuie menți­
nută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să
o analizeze și să expedieze acceptarea.
Oferta fără termen de acceptare poate fi revocată oricând până la încheierea con­
tractului. Revocarea nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la des­­ti­
na­tar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea, iar în cazul în care destinatarul ofertei
săvârșește un act sau un fapt concludent care determină încheierea contractului, îna­
in­tea săvârșirii acestuia.
Oferta devine caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în
lipsă, în termenul rezonabil sau dacă destinatarul o refuză. Decesul sau incapacitatea

103
Titlul III

ofer­tantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii o
impune.

f ) Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei reprezintă consimțământul destinatarului ofertei de a încheia
contractul. Pentru a produce efecte, acceptarea trebuie să îndeplinească următoa­rele
condiții:
 să fie concordantă cu oferta. Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare
atunci când: a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei
primite; b) nu respectă forma cerută anume de ofertant; c) ajunge la ofertant după
ce oferta a devenit caducă. Răspunsul destinatarului care nu concordă cu oferta
este considerat contraofertă (art. 1.197 din Codul civil);
Ÿ să fie neîndoielnică. Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă
indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a
fost formulată (art. 1.196 alin. (1) din Codul civil, prima teză);
Ÿ să ajungă în termen la autorul ofertei (art. 1.196 alin. (1) din Codul civil, a doua
teză). Acceptarea trebuie să intervină în termenul stabilit de ofertant sau, dacă
ofer­ta a fost făcută fără termen, înainte de a deveni caducă sau înainte de revocare
(cu excepția art. 1.186 alin. (2) coroborat cu art. 1.193 alin. (2) din Codul civil)1.
Codul civil permite, prin excepție, și acceptarea tardivă; aceasta produce efecte
numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea
contractului (art. 1.198 alin. (1) din Codul civil). De asemenea, acceptarea făcută în
termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputa­
bile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înștiințează despre aceas­
ta de îndată (art. 1.198 alin. (2) din Codul civil);
Ÿ trebuie să fie comunicată ofertantului. Oferta, acceptarea, precum și revoca­
rea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar,
chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.
Comunicarea trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite
de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea
sau din alte împrejurări nu rezultă contrariul (art. 1.200 alin. (1) și (2) din Codul civil).
Atât oferta, cât și acceptarea pot fi retrase dacă retragerea ajunge la destinatar
anterior sau concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea (art. 1.199 din
Codul civil).

g) Forma ofertei și a acceptării


Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă
a contractului (art. 1.187 din Codul civil). Spre exemplu, dacă pentru contractul ce ur­
mea­ză a se încheia legea cere forma autentică (solemnă), oferta și acceptarea trebuie să
îmbra­ce aceeași formă.

1 A se vedea http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-1196-acceptarea-ofertei-incheierea-contractului-con-
tractul.

104
Contractul

2.3.2. Valabilitatea consimțământului


Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să
fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (art. 1.204 din Codul civil).
De asemenea, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să provină de la o persoană
cu discernământ, respectiv care are reprezentarea consecințelor (efectelor) juridice ale
încheierii actului în cauză. Lipsa discernământului la încheierea actului sancționează
actul respectiv cu nulitatea relativă, și anume: a) este anulabil contractul încheiat de
o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o
stare care o punea în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale (art. 1.205
alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu, o persoană este în neputința de a-și da seama
de urmările faptei sale dacă fie este minoră, datorită vârstei (ca stare constantă, până la
împlinirea vârstei care îi permite să încheie acte juridice), fie se află în stare de ebrietate, de
somnambulism, de mânie puternică, sub influența unor substanțe stupefiante (ca stare
vremelnică)); b) poate fi anulat contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub
in­terdicție dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție
existau și erau îndeobște cunoscute (art. 1.205 alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu,
interdicția este pusă prin hotărâre judecătorească). Principiul libertății încheierii unui act
juridic poate fi încălcat prin intermediul viciilor de consimțământ ce alterează voința
persoanei care în mod potențial dorește să încheie actul respectiv.
Prin urmare, exprimarea liberă a consimțământului, ca și condiție de valabilitate a
aces­tuia, este afectată de următoarele vicii: eroare, dol, violență și leziune (art. 1.206
alin. (1) și (2) din Codul civil).

 Eroarea este falsa reprezentare a realității din mintea unei părți, la încheierea con­
tractului (actului juridic)1. Partea care se află în eroare la încheierea contractului poate
cere anularea acestuia, „care, sub aspect terminologic, trebuie înțeleasă ca atrăgând
nulitatea relativă”2. Nu orice falsă reprezentare a realității constituie însă viciu de
con­simțământ, ci numai eroarea esențială. Partea care, la momentul încheierii con­
tractului, se află într-o eroare esențială (într-una dintre condițiile de mai sus) poate
cere anularea acestuia dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul
asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului (art. 1.207
alin. (1) din Codul civil).
Codul civil consideră că eroarea este esențială, potrivit art. 1.207 alin. (2):
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio și error
in corpore); eroarea poartă asupra naturii contractului, spre exemplu, în cazul în
care o parte crede în mod greșit că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de
în­­treținere3, în realitate fiind vorba de un contract de vânzare fără astfel de clauză;
eroa­rea poartă asupra obiectului contractului, spre exemplu, în cazul în care o parte
crede că va cumpăra un anumit bun (un teren), iar cealaltă parte vrea să vândă un alt
bun (o construcție);

1 A se vedea B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 86.


2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 41.
3 A se vedea Decizia civilă nr. 370/1974 a Tribunalului Braşov, în RRD nr. 12/1275, p. 46.

105
Titlul III

2. când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități
a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în
absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia); calitățile obiectului
sunt tocmai cele care au determinat încheierea contractului, ceea ce înseamnă că în
lipsa acestor calități – asupra cărora poartă eroarea – contractul nu s-ar fi încheiat1;
3. când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia
în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona); spre exemplu,
în cazul contractelor încheiate intuitu personae2, când s-a încheiat un contract de
intermediere (mandat sau comision etc.) în considerarea persoanei intermediarului
(mandatarului sau comisionarului etc.).
De asemenea, nu este esențială eroarea care privește simplele motive ale con­trac­­
tului, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost con­si­
derate hotărâtoare (art. 1.207 alin. (4) din Codul civil).
 În funcție de natura realității falsificate, eroarea poate fi de fapt și de drept. Eroa­
rea de fapt este falsa reprezentare a unei situații faptice existente la încheierea unui
contract3, cum sunt situațiile de eroare esențială prezentate mai sus. Eroarea de drept
este esențială, și prin urmare conduce la anularea contractului atunci când privește o
normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului
(art. 1.207 alin. (3) din Codul civil)4.
 Codul civil reglementează cazuri particulare de eroare, care, nefiind considerate
vicii de consimțământ, nu conduc la sancționarea contractului cu anularea, și anume:
– eroarea scuzabilă intervine dacă faptul asupra căruia a purtat „falsa reprezen­tare”
putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile (art. 1.208 alin. (1) din
Codul civil);
– eroarea asumată poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare
ce a fost asumat de cel care invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de
acesta (art. 1.209 din Codul civil);
– simpla eroare de calcul atrage numai rectificarea, exceptând cazul în care, con­
cretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea
contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți
(art. 1.210 din Codul civil). De asemenea, fără a fi considerată eroare esențială,
dar căreia i se aplică dispozițiile referitoare la eroare, respectiv efectul anulării

1 A se vedea Dosarul nr. 207/01.10.2007, Secţia comercială, Judecătoria Caracal, județul Olt. Atât vânzăto­
rul, cât şi cumpărătorul tratează cu privire la acelaşi bun, și anume un teren. Pentru detalii, a se vedea
M.M. Pivniceru (2012), Noul Cod civil şi reglementările anterioare. Prezentare comparativă: legea de punere
în aplicare, legislaţia conexă, Editura Hamangiu, Bucureşti.
2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 39.
3 A se vedea B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 87; G. Be­le­iu (1993), op. cit., p. 132; I. Urs,
S. Angheni (1998), Drept civil, volumul 1, Editura Oscar Print, București, p. 28.
4 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 41.

106
Contractul

contractului, Codul civil reglementează eroarea ce poartă asupra declarației de


voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte
persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță (art. 1.211 din Codul civil).

 Dolul este fapta unei părți a unui eventual contract fie de a induce în eroare
cealaltă parte prin manopere viclene, dolosive, pentru a o determina să încheie
contractul, fie a omite, în mod fraudulos, de a o informa asupra unor împrejurări
pe care se cuvenea să i le dezvăluie (art. 1.214 alin. (1) din Codul civil). Dolul este prin
urmare o eroare provocată, spre deosebire de eroarea menționată anterior, care este
spontană. Dolul, ca fapt delictual, presupune că provine din partea unei persoane care
urmărește să încheie un contract, astfel:
– acțiunea de a induce în eroare, de a se folosi de mijloace viclene, ca faptă delic­
tuală comisivă;
– omisiunea, cu intenție frauduloasă, de a nu informa anumite împrejurări, despre
care, în cunoștință de cauză, cealaltă parte n-ar fi încheiat contractul.
Dolul poate proveni de la o parte contractantă, de la reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părți, dar și de la un terț.
Anularea contractului poate fi cerută în toate cazurile, indiferent de la cine pro­
vine dolul, însă în următoarele condiții:
– partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea con­
tractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială (art. 1.214 alin. (2)
din Codul civil); înseamnă că anularea se poate cere și pentru provocarea uneia
dintre erorile neesențiale reglementate de Codul civil (eroarea scuzabilă (art. 1.208
alin. 1 din Codul civil), eroarea asumată (art. 1.209 din Codul civil), simpla eroare de
calcul (art. 1.210 din Codul civil), eroarea ce poartă asupra declarației de voință ori
când declarația a fost transmisă inexact (art. 1.211 din Codul civil));
– contractul este anulabil și atunci când dolul emană de la reprezentantul, pre­
pusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți (art. 1.214 alin. (3) din Codul civil);
– partea care este victima dolului unui terț – străin de contract – poate cere anu­
la­rea doar dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască
dolul la încheierea contractului (art. 1.215 alin. (1) din Codul civil); prin urmare,
do­lul nu se impută contractantului dacă se dovedește că acesta nu a cunoscut
ma­noperele dolosive ale terțului. Independent de anularea contractului, autorul
răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta;
– dolul trebuie dovedit de către partea care se consideră victima acestuia, prin
urmare dolul nu se presupune (art. 1.214 alin. (4) din Codul civil). Fiind vorba despre
o faptă delictuală, dovada dolului se face prin orice mijloc de probă1. Sancțiunea
aplicabilă în cazul dovedirii dolului este anularea actului (nulitate relativă), iar
în ipoteza în care se constată un prejudiciu din partea autorului dolului, acesta
„răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta” (art. 1.215 alin. (2) din Codul civil).

1 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 45.

107
Titlul III

De asemenea, cel al cărui consimțământ a fost viciat prin dol are dreptul de a
pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea con­
trac­tului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-
inte­rese la care ar fi îndreptățit (art. 1.257 din Codul civil).

 Violența este inducerea unei temeri justificate, fără drept, de la cealaltă parte
sau de la un terț pentru a determina o persoană să încheie un contract. Partea
victimă a violenței, a sentimentului de teamă care i-a fost indus, poate cere anu­
larea contractului încheiat sub imperiul acestei temeri. De reținut că, în lipsa acestei
amenințări, victima violenței nu și-ar fi dat consimțământul la încheierea contrac­tu­
lui. Violența este viciu de consimțământ și atrage anularea contractului când este
îndreptată nu numai împotriva persoanei contractantului, ci și împotriva unei per­
soane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei
consimțământ a fost viciat (art. 1.216 alin. (3) din Codul civil). Violența poate privi:
viața, onoarea sau bunurile persoanei, acestea fiind expuse sub imperiul ame­nin­
țării unui pericol grav și iminent (art. 1.216 alin. (2) din Codul civil). În toate cazurile,
existența violenței se apreciază în funcție de vârsta, starea socială, sănătatea și carac­
terul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a
putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului (art. 1.216 alin. (4) din
Codul civil).
Pentru a fi în prezența violenței ca viciu de consimțământ trebuie îndeplinite condițiile:
– temerea indusă de autorul actului de violență trebuie să fie justificată, adică să
determine (să se justifice prin acțiunea persoanei împotriva căreia este îndreptată)
să încheie contractul, în lipsa cărei temeri (care o expune la un pericol grav și
iminent) nu l-ar fi încheiat (în condițiile art. 1.216 din Codul civil).
– temerea indusă trebuie să fie „fără drept” (art. 1.216 alin. (1) din Codul civil)
injustă. Se distinge însă și așa-numita amenințare justă, prin amenințarea cu exer­
cițiul unui drept, în sens de atenționare, care nu reprezintă violență (spre exemplu,
creditorul îl amenință pe debitor că dacă acesta nu îi va restitui suma de bani datorată,
la scadență, îl va da în judecată). Constituie însă violență temerea insuflată prin
amenințarea cu exercițiul unui drept făcută în scopul de a obține avantaje
nejustificate (art. 1.217 din Codul civil).
Nu atrage anularea contractului:
– simpla temere izvorâtă din respect (temere reverențiară), neînsoțită de violență
(art. 1.219 din Codul civil) (spre exemplu, o persoană încheie un contract cu o alta
din respect față de vârsta acesteia, față de profesia pe care o are, aceasta din urmă
nefăcând față de prima vreo presiune în sens de amenințare);
– încheierea unui contract de către o parte aflată în stare de necesitate, decât
da­că cea­laltă parte a profitat de această împrejurare (art. 1.218 din Codul civil)
(spre exem­plu, o persoană vinde un bun deoarece are nevoie urgentă de bani, în acest
caz contractul nefiind anulabil; nu este aceeași situație când o parte vinde un bun,
iar cumpărătorul îi dă o sumă de bani mult mai mică decât valorează bunul, ceea
ce înseamnă că profită de starea de necesitate a vânzătorului, aceasta conducând la
anu­larea contractului).

108
Contractul

 Violența este reglementată de Codul civil ca provenind și de la un terț; aceasta


atrage anularea contractului, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost
viciat cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț
(art. 1.220 alin. (1) din Codul civil).
 În cazul constatării violenței, independent de anularea contractului, autorul
violenței răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta (art. 1.220 alin. (2) din Codul
civil). Sancțiunea este anularea contractului (nulitatea relativă), și independent de
aceasta trebuie acoperit prejudiciul dacă acesta s-a constatat (prin acțiunea în răs­pun­
dere civilă).

 Leziunea este atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie,
de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai
mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații (art. 1.221
alin. (1) din Codul civil). Existența leziunii se apreciază în funcție de natura și scopul
contractului. Din această definiție rezultă cele două elemente ale leziunii, ca viciu de
consimțământ:
– disproporția între prestațiile părților (elementul material, obiectiv);
– profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a
ce­lei­lalte părți (elementul subiectiv).
Leziunea privește atât persoana minoră, cât și pe cea majoră.
În cazul minorului, leziunea există și atunci când acesta își asumă o obligație excesivă
prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori
la ansamblul circumstanțelor (art. 1.221 alin. (3) din Codul civil).
Și în privința majorului, leziunea este recunoscută. Prin urmare, se admite acțiunea în
anulare dacă diferența de prestație depășește jumătate din valoarea pe care o avea,
la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată
(art. 1.222 alin. (2) din Codul civil). Din categoria actelor juridice care pot fi atacate
pentru leziune, Codul civil exclude contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte
con­tracte anume prevăzute de lege (art. 1.224 din Codul civil).
 Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate opta între anula­rea
contractului și reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptățită (art. 1.222 alin. (1) din Codul civil). Chiar dacă partea optează pentru pro­
movarea acțiunii în anulare, instanța va putea să mențină contractul în situația în care
cealaltă parte oferă în mod echitabil o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o
majorare a pro­priei obligații. Dreptul la acțiunea în anulare sau la reducerea obligațiilor
pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului (art. 1.223
din Codul civil).

2.4. Obiectul contractului


Obiectul contractului trebuie să fie determinat, valabil și licit.

109
Titlul III

 Obiectul contractului este reprezentat de operațiunea juridică, precum vânza­rea,


locațiunea, împrumutul și alte asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese
din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale (art. 1.225 alin. (1) din Codul civil).
Pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie, sub sancțiunea nulității absolute, să
fie determinat și licit (art. 1.225 alin. (2) din Codul civil).
 Obiectul obligației este reprezentat de prestația pe care trebuie să o execute
debitorul și, sub aceeași sancțiune, a nulității absolute, trebuie să fie determinat sau
cel puțin determinabil și licit. Contractul este valabil chiar dacă, la momentul în­che­
ierii sale, una dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația, în afară de
cazul în care prin lege se prevede altfel.
 Condițiile de validitate pe care bunul – ca obiect derivat al obligațiilor născute din
raportul juridic contractual1 – trebuie să le îndeplinească sunt:
– să existe în momentul încheierii contractului, dar în lipsa unei prevederi legale
contrare, contractul poate purta și asupra unor bunuri viitoare (art. 1.228 din Co­
dul civil);
– să fie în circuitul civil, astfel, numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face
obiectul unei prestații contractuale (art. 1.229 din Codul civil);
– să fie posibil pe parcursul executării contractului; această condiție rezultă por­
nind de la art. 1.227 din Codul civil, care prevede valabilitatea contractului chiar
dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se afla în imposibilitatea exe­cu­
tării obligației. Aici avem două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ:
Ÿ executarea obligației ca prestație să privească un bun material ca obiect de­
rivat al raportului juridic contractual (să transfere dreptul real cu privire la un
bun, să predea un bun în materialitatea sa); și
Ÿ starea de imposibilitate a executării obligației să existe doar la încheierea con­
tractului, pentru că la data executării contractului, care în acest caz se sub­în­
țelege că este o dată ulterioară, trebuie să devină posibilă;
– să fie determinat sau determinabil; condiția de determinare impusă de Codul
civil privește, în mod expres, următoarele elemente ale conținutului contractului:
Ÿ calitatea prestației sau a obiectului acesteia, care atunci când nu poate fi
stabilită potrivit contractului trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări,
cel puțin de nivel mediu (art. 1.231 din Codul civil);
Ÿ prețul sau orice alt element al contractului, care atunci când urmează a fi
de­­terminat de un terț, acesta trebuie să acționeze în mod corect, diligent și
echi­­distant (art. 1.232 alin. (1) din Codul civil). Dacă terțul nu poate sau nu
do­rește să acționeze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, in­
stan­ța, la cererea părții interesate, va stabili, după caz, prețul sau elementul
ne­determinat de către părți (art. 1.232 alin. (2) din Codul civil);

1 Din perspectiva condiţiilor de validitate, Codul civil nu face nicio distincţie între bunuri şi obiectul obli­
gaţiei.

110
Contractul

Ÿ prețul între profesioniști sau indică o modalitate pentru a-l determina.


În cazul unui contract între profesioniști care nu stabilește prețul și nici nu
in­­­dică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în
vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași
prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un
preț rezonabil (art. 1.233 din Codul civil). De asemenea, contractul poate face
referire la de­­terminarea prețului prin raportare la un factor de referință, care,
dacă nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, se înlocuiește,
în ab­sen­ța unei convenții contrare, cu factorul de referință cel mai apropiat
(art. 1.234 din Codul civil).

 Sancțiunea pentru nerespectarea condițiilor de validitate a obiectului contrac­tu­


lui și a obiectului obligației (prestației) este nulitatea absolută a contractului.

2.5. Cauza contractului


Cauza obligațiilor trebuie să fie valabilă. Cauza este motivul care determină fie­
care parte să încheie contractul (art. 1.235 din Codul civil). Condițiile de validitate a
cauzei, potrivit art. 1.236 din Codul civil, sunt următoarele:
– să existe; existența motivului pentru fiecare parte justifică încheierea contrac­
tului; cauza lipsește ca urmare a lipsei discernământului, respectiv a lipsei puterii
de reprezentare a consecințelor manifestării de voință1 exprimată în momentul
în­cheierii contractului2;
– să fie licită; cauza este ilicită când este contrară legii (interzisă de lege). Aceasta
este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea
unei norme legale imperative (art. 1.237 din Codul civil), când se încearcă prin în­
che­ierea acestui contract fraudarea legii;
– să fie morală; cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

 În ceea ce privește proba cauzei, Codul civil prevede: „Contractul este valabil chiar
și atunci când cauza nu este expres prevăzută. Existența unei cauze valabile se pre­
zumă până la proba contrară” (art. 1.239 alin. (1) și (2)). Prin urmare, cel care invocă
nevalabilitatea cauzei trebuie să și dovedească acest aspect3.

 Sancțiunea în caz de nerespectare a condițiilor de valabilitate a cauzei este nu­


litatea contractului, cu următoarele distincții:
– nulitatea relativă a contractului pentru lipsa cauzei, cu excepția cazului în care
con­tractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice (art. 1.238
alin. (1) din Codul civil);

1 A se vedea B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 94.


2 A se vedea G. Beleiu (1993), op. cit., p. 144; M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 54.
3 Pentru detalii, a se vedea I. Dogaru (1994), Elemente de teorie generală a dreptului, Editura Oltenia,
Craiova, p. 95.

111
Titlul III

– nulitatea absolută a contractului pentru cauză ilicită sau imorală, dacă este co­
mună pentru ambele părți contractante sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a
cu­noscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1.238 alin. (2) din
Codul civil).

3. Forma contractului (condiții de formă)


3.1. Definiția formei contractului. Accepțiuni
Forma contractului este o condiție generală extrinsecă. Sintagma „forma contrac­
tului” are două înțelesuri (accepțiuni):
– stricto sensu1, care desemnează modalitatea de exteriorizare a voinței juri­dice,
este sensul de mai sus exprimat;
– lato sensu2, care desemnează acele „condiții de formă” pentru exteriorizarea
voi­nței juridice (a acordului de voință) cerute de lege, respectiv forma cerută ad
validitatem, forma cerută ad probationem, forma cerută pentru opozabilitatea față
de terți. În lipsa acestor condiții, contractele nu își produc efectele juridice pre­vă­
zute de legea care le reglementează.

3.2. Principiul consensualismului


Principiul consensualismului este exprimat la art. 1.178 din Codul civil, care re­gle­
mentează libertatea formei, și anume „contractul se încheie prin simplul acord de
voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea
sa valabilă, în timp ce art. 1.240 din același act normativ reglementează formele de
exprima­re a acordului de voință, respectiv a consimțământului, care întregește
prin­cipiul li­ber­tății formei contractului, și anume „voința de a contracta poate fi
exprimată verbal sau în scris” (alin. (1)). „Voința poate fi manifestată și printr-un com­
portament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea
sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice co­
respunzătoare” (alin. (2)).

3.3. Condițiile de formă pentru exprimarea acordului de voință


 Excepții de la principiul consensualismului
Pe lângă acordul de voință al părților, legea impune pentru anumite contracte, du­
pă cum am menționat, îndeplinirea unor formalități. Aceste formalități reprezintă
excepții de la principiul consensualismului și sunt cerute:
– pentru valabilitatea contractului – ad validitatem;
– pentru proba contractului – ad probationem;
– pentru opozabilitatea față de terți.

1 Este vorba despre sensul restrâns, strict al expresiei.


2 Este vorba despre sensul larg al expresiei.

112
Contractul

a) Forma cerută ad validitatem este reprezentată de acele formalități pe care legea


le cere pentru încheierea valabilă a contractului. „Forma ad validitatem nu contrazice și
nici nu anihilează libertatea contractuală, reprezintă însă un mijloc eficient de ga­ran­
tare a exercitării acestei libertăți (...), un formalism de protecție, prin aceea că legiuitorul
atrage atenția asupra importanței sau consecințelor actelor încheiate”1. Contractele
(respectiv actele juridice) supuse acestei condiții intră în categoria contractelor so­lem­
ne, denumite și formale. În principal, forma impusă ad validitatem contractelor so­lem­
ne este aceea a înscrisului autentic, cerută, spre exemplu, pentru:
– contractele de întreținere (art. 2.255 din Codul civil), de ipotecă imobiliară (art. 2.378
alin. (1) din Codul civil);
– prospectul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societăți
pe acțiuni prin subscripție publică (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 31/1990), actul
constitutiv al societății la care printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social
se află un imobil (art. 5 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 31/1990).
Sunt însă situații în care forma impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea
a înscrisului sub semnătură privată, spre exemplu, în cazul contractului de arendare
(art. 1.838 alin. (1) din Codul civil), al contractului privind dobândirea unui drept de
utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare2, al contractului între societatea cu
răspundere limitată și o persoană fizică sau juridică, asociat unic al celei dintâi, care se
încheie în formă scrisă (art. 15 din Legea nr. 31/1990).
 Sancțiunea pentru contractul încheiat în lipsa formei pe care, în mod neîn­do­
iel­nic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă este nulitatea absolută, iar în situația
în care părțile se înțeleg ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care
legea nu o cere, contractul se consideră valabil chiar dacă forma nu a fost respectată
(art. 1.242 din Codul civil).

b) Forma cerută ad probationem este exprimată printr-un înscris care dovedește


încheierea valabilă a contractului. Contractul ca atare este valabil prin simplul acord
de voință, dar legea cere să fie dovedit numai printr-un înscris, astfel, potrivit art. 1.241
din Codul civil, „înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură
privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege”.
Forma scrisă ad probationem (pentru dovadă sau pentru probă) este cerută, cu titlu
de exemplu, pentru următoarele contracte: de societate (art. 1.884 alin. (1) din Codul
civil), de transport (art. 1.956 din Codul civil), de depozit voluntar (art. 2.104 din Codul
civil), de asigurare (art. 2.200 alin. (1) din Codul civil), de cesiune de creanță a drep­
turilor patrimoniale de autor (art. 42 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și
drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare), de sponsorizare (art. 1
alin. (1) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările și completările
ul­te­­rioare).

1 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 59.


2 Ibidem.

113
Titlul III

 În privința contractelor care se încheie prin mijloace electronice, Codul civil


pre­­vede că acestea sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială
(art. 1.245)1.
 Sancțiunea pentru nerespectarea formei cerută ad validitatem nu atrage neva­la­bi­
litatea contractului, ci imposibilitatea dovedirii acestuia cu alt mijloc de probă (proba
cu martori sau prezumții) decât înscrisul sub semnătura privată.

c) Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți. Această formă impune res­
pec­tarea anumitor formalități care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul ju­
ri­dic și opozabil terților, adică persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în
sco­pul protejării drepturilor și intereselor lor2. Forma cerută pentru opozabilitatea față
de terți este asigurată prin îndeplinirea unor formalități de publicitate. Publicitatea3 se
rea­li­zea­ză prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare, registrul
comerțului, precum și alte forme de publicitate prevăzute de lege (art. 18 alin. (2)
din Codul civil). Exemplificăm următoarele formalități de publicitate:
– înregistrările și publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 (spre exemplu, pros­­
pec­tul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societăți pe acțiuni
prin subscripție publică, potrivit art. 18 alin. (2));
– înmatricularea profesioniștilor comercianți persoane fizice sau juridice, înainte de
începerea activității acestora, în registrul comerțului (art. 1 alin. (1) din Legea nr.
26/1990);
– publicarea societăților în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă
pu­blicație, acolo unde legea dispune astfel (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990);
– înscrierea în registrul comerțului a mențiunilor privind actele și faptele a căror
înre­gistrare este cerută de lege, efectuate de profesioniștii comercianți persoane
fi­zice sau juridice în cursul exercitării și la încetarea comerțului lor (art. 1 alin. (2)
din Legea nr. 26/1990);
– înscrieri în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare pentru constituirea gajului
(art. 2.482 alin. (1) din Codul civil) și a altor garanții reale mobiliare (spre exem­
plu, în cazul ipotecii mobiliare asupra acțiunilor, potrivit art. 991 alin. (3) din Legea nr.
31/1990);
– înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ținut de secretarul
con­siliului local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate (art. 1.838
alin. (2) din Codul civil);
– înscrierea în cartea funciară a înstrăinărilor de drepturi imobiliare; spre exemplu, în
cazurile prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terților decât după îndepli­ni­rea
formalităților de publicitate imobiliară (art. 1.675 din Codul civil).

1 A se vedea Legea nr. 365/2002 cu privire la comerţul electronic, republicată, cu modificările ulterioare, şi
Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată.
2 A se vedea D. Ştefănescu, op. cit., p. 80.
3 Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege (art. 19 alin. (1) din Codul civil).

114
Contractul

Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, a actului, a faptului și a oricărui ra­port


ju­ridic supus publicității (art. 20 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, sancțiunea ne­
respectării acestei condiții de formă constă în inopozabilitatea actului juridic față de
terți, în afară de cazul în care se dovedește că aceștia au avut cunoștință de existența
drepturilor, a actelor, a faptelor sau a raporturilor juridice pe altă cale.

4. Rezumatul capitolului
 Contractul (la negociere, la încheiere și în timpul executării) este guvernat de două
principii: libertatea de a contracta și buna-credință.

 Condițiile esențiale pentru încheierea contractului sunt: capacitatea de a con­


tracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală.

 Capacitatea de a contracta a persoanei este legată de capacitatea de exercițiu a


acesteia. Persoana fizică cu capacitate de exercițiu deplină nu are, în principiu, nicio
restricție în privința încheierii contractelor.

 Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele
sale de administrare, deci are aptitudinea de a încheia contracte de la data consti­­tu­
i­rii lor.

 Consimțământul părților reprezintă hotărârea de a contracta, care înseamnă for­


marea contractului, ce presupune: negocierea clauzelor contractului, momentul și
locul încheierii contractului, momentul și locul încheierii contractului la distanță, mo­
mentul și locul încheierii contractului prin mijloace electronice, oferta de a contracta,
acceptarea ofertei. De asemenea, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să în­
deplinească următoarele condiții: să fie serios, să fie liber și exprimat în cunoștință de
cauză.

 Cauza contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe, să fie


licită și morală.

 Pe lângă condițiile de mai sus, contractul trebuie să îndeplinească și unele de


formă, care sunt cerute pentru valabilitatea contractului, pentru probă și pentru opo­
zabilitatea față de terți.

115
Titlul III

CAPITOLUL III Nulitatea contractului

J Obiective de învățare
 Înțelegerea nulității ca sancțiune a contractului care nu îndeplinește condițiile de
validitate cerute de lege;
 Identificarea nulităților, recunoașterea acestora, inclusiv a cauzelor care le deter­
mină potrivit clasificărilor reglementate de lege (Codul civil);
 Cunoașterea regimului juridic al nulității absolute prin comparație cu regimul ju­
ridic al nulității relative;
 Determinarea efectelor nulității și a principiilor care le guvernează;
 Identificarea și cunoașterea principiilor de drept care înlătură efectele nulității.

1. Noțiune
Nulitatea este sancțiunea de drept civil care desființează retroactiv, în tot sau în
parte, efectele unui contract încheiat cu nerespectarea condițiilor de validitate
cerute de lege1. În acest sens, Codul civil prevede că „orice contract încheiat cu în­
călcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității,
dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune (art. 1.246).

2. Clasificarea nulităților
Nulitățile se pot clasifica după mai multe criterii: natura interesului (general sau in­di­
vidual) ocrotit prin dispoziția legală încălcată, întinderea efectelor nulității, modul de
consacrare în legislație, felul condiției de validitate nerespectate.

2.1. Nulitatea absolută și nulitatea relativă


După natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziția legală încăl­­cată,
nulitățile sunt absolute sau relative (art. 1.246 alin. (2) din Codul civil).
 Făcând referire la nulitatea absolută, Codul civil precizează că „este nul con­trac­
tul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes
general” (art. 1.247 alin. (1)). Prin urmare, nulitatea absolută intervine în cazul ne­res­
pectării cu prilejul încheierii contractului a unei norme ce ocrotește un interes ge­neral,
public. Nulitatea absolută este desemnată, atât în legislație, cât și în practică, prin
sintagma actul este „nul” sau „nul de drept”, iar acțiunea în instanță care se introduce
pentru con­statarea acestei sancțiuni este denumită „acțiune în nulitate”2.

1 A se vedea G. Beleiu (1993), op. cit., p. 214; L. Pop (1994), op. cit., p. 435; M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit.,
p. 63 și operele citate acolo; S.L. Cristea, op. cit., p. 278 și următoarele.
2 A se vedea D. Ștefănescu, op. cit., p. 81.

116
Contractul

 Cauzele de nulitate absolută sunt pe de o parte prevăzute expres de lege, iar pe


de altă parte, atunci când nu sunt prevăzute expres, rezultă neîndoielnic din lege că
interesul ocrotit este unul general (art. 1.250 din Codul civil).
Nulitatea absolută are următoarele cauze:
– obiectul contractului nu este determinat sau determinabil (art. 1.226 alin. (2) din
Codul civil);
– cauza (contractului) ilicită sau imorală este comună (art. 1.238 alin. (2) din Codul
civil);
– nu este respectată forma cerută ad validitatem (art. 1.242 alin. (1) din Codul civil);
– nu este respectată înscrierea în cartea funciară a convențiilor care strămută sau
con­stituie drepturi reale (art. 1.244 din Codul civil);
– nu este respectat elementul constitutiv al persoanei juridice referitor la scopul licit
și moral al acesteia, care trebuie să fie în acord cu interesul general (art. 187 din
Codul civil); este una dintre cauzele de nulitate absolută „care rezultă neîndoielnic
din lege că interesul ocrotit este unul general” (art. 1.250 din Codul civil);
– nu sunt respectate anumite dispoziții referitoare la actul de înființare a persoanei
juri­dice (potrivit art. 196 alin. (2) din Codul civil):
a) lipsește actul de înființare sau nu a fost încheiat în formă autentică în situațiile
anume prevăzute de lege;
b) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
c) lipsește autorizația administrativă pentru înființarea acesteia;
d) actul de înființare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
e) actul de înființare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaților ori ca­
pitalul social subscris și vărsat;
f ) s-au încălcat dispozițiile legale privind patrimoniul inițial sau capitalul social
minim subscris și vărsat;
– actele și operațiunile sunt săvârșite de persoane fizice fără autorizațiile prevăzute
de lege, în cazul în care activitățile respective trebuie autorizate de organele com­
petente (art. 207 alin. (1) și (2) din Codul civil);
– sunt încălcate dispozițiile legale referitoare la capacitatea civilă a părților în ca­zuri
cum sunt:
a) nerespectarea unei incapacități speciale, impusă pentru ocrotirea unui inte­
res general, public, cum este cea stabilită de art. 1.653 alin. (1) din Codul civil
(referitoare la judecători, procurori, grefieri, executori, avocați, notari publici,
consilieri juridici, practicieni în insolvență, care nu pot cumpăra, direct sau
prin persoane interpuse, drepturi litigioase);
b) nerespectarea unei incapacități de cumpărare – direct sau prin persoane in­
ter­puse, chiar prin licitație publică – de către funcționarii publici, judecătorii
sin­dici, practicienii în insolvență și executori a bunurilor pe care le adminis­
trea­ză ori a căror administrare o supraveghează (art. 1.654 alin. (1) lit. c) din
Codul civil).

117
Titlul III

 Referitor la nulitatea relativă, art. 1.248 alin. (1) din Codul civil prevede: „con­trac­
tul încheiat cu încăl­ca­rea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui in­teres
particular este anula­bil”. Astfel, nulitatea relativă intervine pentru a sancționa încăl­ca­
rea unei dispoziții legale al cărei scop este ocrotirea unor interese private ale uneia din­
tre părțile contractului1. Nulitatea relativă este desemnată prin sintagma „anulare” sau
„anulabilitate”, iar acțiunea în instanță se numește „acțiune în anulare”. Codul civil in­
tro­­duce la art. 1.252 o prezumție de nulitate relativă: „în cazurile în care natura nulității
nu este de­ter­minată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de
nulitate relativă”.
 Cauzele de nulitate relativă intervin atunci când au fost încălcate dispozițiile le­
gale referitoare la capacitatea de exercițiu, când consimțământul uneia dintre părți a
fost viciat2, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 1.251 din Codul civil).
Potrivit Codului civil, nulitatea relativă are următoarele cauze:
– lipsa discernământului uneia dintre părți, fie și numai vremelnic, la momentul în­
cheierii contractului (art. 1.205 alin. (1));
– consimțământul exprimat a fost viciat prin eroare esențială (art. 1.207 alin. (1)),
prin dol (art. 1.214 alin. (2) și (3)), prin violență (art. 1.216 și 1.220) sau prin leziune
(art. 1.221);
– lipsa cauzei contractului, cu excepția situației în care acesta a fost greșit cali­ficat și
poate produce alte efecte juridice (art. 1.238 alin. (1));
– actele juridice civile au fost încheiate de o persoană lipsită de capacitate de exer­
cițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (altele decât cele pe care minorul
lip­sit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă le poate
face singur) ori actele au fost făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă,
atunci când această autorizare a fost cerută de lege (art. 44);
– nerespectarea unor dispoziții referitoare la actul de înființare a persoanei juridice
(potrivit art. 196 alin. (2) lit. b) și h)):
Ÿ toți fondatorii sau asociații au fost, potrivit legii, incapabili, la data înființării
persoanei juridice;
Ÿ nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociați prevăzut de lege;
– actul juridic a fost încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru
al organelor de administrație, dacă acesta din urmă, soțul, ascendenții sau des­
cendenții lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea in­
clusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act și dacă partea cealaltă a cunoscut
sau trebuia să cunoască acest lucru (art. 215 alin. (1));
– încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea civilă a părților, în cazul ne­
res­pectării unei incapacități de a cumpăra – direct sau prin persoane interpuse,
chiar și prin licitație publică – de către (art. 1.654 alin. (1) lit. a) și b)):

1 Idem, p. 82.
2 A se vedea art. 1.205 alin. (1) (lipsa discernământului), art. 1.207 (eroarea), art. 1.214 alin. (3) (dolul),
art. 1.216 alin. (1) (violența), art. 1.238 alin. (1) (lipsa cauzei) din Codul civil.

118
Contractul

Ÿ mandatari, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă1;


Ÿ părinți, tutore, curator, administratorul provizoriu, pentru bunurile per­soa­­ne­
lor pe care le reprezintă.

 Nulitatea absolută și nulitatea relativă sunt guvernate de reguli juridice di­


fe­rite. Aceste reguli formează regimul juridic aplicabil fiecărei categorii în parte, res­
pectiv: regimul juridic al nulității absolute și regimul juridic al nulității relative.
Regimul juridic al nulității, absolute sau relative, răspunde la următoarele întrebări:
– cine invocă nulitatea absolută/relativă;
– dacă poate fi acoperită prin confirmare sau nu;
– de la constatarea nulității absolute/relative, în ce termen de prescripție poate fi
aceasta invocată.
Conform Codului civil, regimul juridic al nulității absolute este următorul:
– Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de
acțiune sau de excepție (art. 1.247 alin. (2)). Instanța este obligată să invoce din oficiu
nulitatea absolută (art. 1.247 alin. (3)).
Referitor la „orice persoană interesată” care are dreptul să invoce nulitatea ab­so­
lută, sunt avute în vedere nu numai părțile și avânzii-cauză ai părților, ci și pro­cu­ro­rul,
autoritățile publice competente, respectiv alte persoane prejudiciate prin actul în­
che­iat2. Instanța judecătorească este obligată să invoce nulitatea din oficiu dato­
rită funcției acestui organ jurisdicțional de a restabili ordinea de drept încălcată prin
ne­socotirea unui interes general, public, social, în condițiile în­che­ierii actului juridic
respectiv.
– Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât
în cazurile prevăzute de lege (art. 1.247 alin. (4)). Această regulă este impusă de in­
teresul ocrotit prin norma a cărei încălcare atrage nulitatea ab­solută3. Prin urmare,
păr­țile nu pot conveni printr-un alt acord să considere con­tractul încheiat ca fiind va­
lid4. Un regim juridic identic sub aspectul posibilității de confirmare a celor două ca­te­
gorii de nulități este prevăzut în cazul nerespectării dis­pozițiilor referitoare la actul de
înființare a persoanei juridice (cu referire la art. 196 alin. (1) și (2)). Astfel, încălca­rea
unora dintre dispoziții atrage nulitatea absolută, iar a altora, nulitatea relativă. Cu toate
acestea, potrivit art. 197 alin. (2), „nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se
acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe
de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”.

1 Cu excepția cazului prevăzut de art. 1.304 din Codul civil.


2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 67.
3 A se vedea D. Ștefănescu, op. cit., p. 82.
4 Idem.

119
Titlul III

– Acțiunea în nulitate absolută poate fi invocată oricând, este deci imprescrip­


tibilă sub aspect extinctiv, indiferent de calea procedurală folosită – acțiune sau ex­
cep­­­ție –, în afară de cazul în care legea prevede expres că nulitatea absolută este pres­
criptibilă1.

Regimul juridic al nulității relative este următorul:


– Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit
prin dispoziția legală încălcată.
Partea care are interes în invocarea acțiunii în anulare este prin urmare partea pre­ju­
diciată prin încheierea actului respectiv. Potrivit Codului civil, există câteva excepții
de la această regulă, din rațiuni de protecție a anumitor persoane acțiunea în anulare
pu­­tând fi invocată și de către:
a) reprezentantul legal al minorului lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate
de exercițiu restrânsă (art. 46 alin. (2));
b) ocrotitorul legal al minorului lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă (art. 46 alin. (2));
c) succesorii părții ocrotite (exceptând acțiunile intuitu personae);
d) creditorii chirografari, pe calea acțiunii oblice (cu excepția acțiunilor strâns legate
de persoana debitorului) (potrivit art. 1.560 alin. (1) și (2)2);
e) procuror – atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, ne­
cesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în
anulare (art. 46 alin. (3)).
Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanța judecătorească
(art. 1.248 alin. (2) și (3) din Codul civil). Spre deosebire de nulitatea absolută, acțiunea
în anulare nu poate fi invocată de instanța judecătorească datorită interesului perso­
nal, privat, pe care norma încălcată îl ocrotește, or instanța judecătorească pune în
dis­­cuție un interes public, general.

– Contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare (art. 1.248


alin. (4) din Codul civil). Partea interesată (sau succesorii ei în drepturi) poate confirma
expres ori tacit contractul lovit de nulitate relativă. Spre exemplu, confirmarea expresă
o poate face minorul devenit major pentru actul făcut singur în timpul minorității,
atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat (art. 48 din Codul civil). Confirmarea
tacită poate rezulta fie din neinvocarea nulității înăuntrul termenului de prescripție

1 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 68, cu referire la art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pri-
vind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie
1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că, prin derogare de la dreptul
comun, indiferent de cauza de nulitate (care poate fi și una de nulitate absolută), dreptul la acțiune se
prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi.
2 Creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile debitorului, potri-
vit art. 1.560 alin. (2) din Codul civil.

120
Contractul

extinctivă, fie din executarea actului anulabil1. De asemenea, nu trebuie confundată


con­­firmarea nulității cu acoperirea nulității. Dacă în primul caz partea interesată să in­
voce nulitatea își asumă riscul unui contract care nu îndeplinește condițiile prevăzute
de lege pentru încheierea lui chiar și atunci când este prejudiciată (urmat de o reducere
a obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit), în al doilea
caz legea acordă un termen pentru ca actul juridic să fie reîntocmit cu respectarea
con­dițiilor prevăzute de lege pentru încheierea lui. Pentru a doua ipoteză, „nulita­tea
(...) relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea
dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”
(art. 197 alin. (2) din Codul civil).

– Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul de


prescripție stabilit de lege (art. 1.249 alin. (1) din Codul civil). Termenul general de
prescripție este de trei ani, dacă legea nu prevede un altul (art. 2.517 din Codul civil).
În funcție de cauza de anulabilitate însă, legea stabilește termene speciale, precum și
momente diferite de început ale prescripției. Prin urmare, potrivit art. 2.529 alin. (1)
din Codul civil, prescripția dreptului la acțiunea în anulare a unui act juridic începe să
curgă:
a) în caz de violență, din ziua în care aceasta a încetat;
b) în caz de dol, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte situații de anulare, din ziua când cel îndreptățit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autori­
zeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din
ziua încheierii actului juridic.
În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terță persoană, prescripția
începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terțul a cunoscut
existența cauzei de nulitate (art. 2.529 alin. (2) din Codul civil). Dreptul la acțiunea în
anulare2 sau în reducerea obligații­lor pentru leziune se prescrie în termen de un an de
la data încheierii contractului (art. 1.223 alin. (1) din Codul civil). Totuși, partea căreia
i se cere executarea con­trac­tului poate opune oricând nulitatea relativă a aces­tu­
ia, chiar și după îm­pli­nirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anu­lare
(art. 1.249 alin. (2) din Codul civil). Prin ur­mare, atunci când se pune problema valori­
ficării anulabilității pe cale de ex­cep­ție, aceasta este im­prescriptibilă extinctiv pentru
cel căruia i se cere executarea con­tractului3.

1 A se vedea D. Ștefănescu, op. cit., p. 84; B. Ștefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 110; C. Toader,
R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F. Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu) (1998), Drept civil ro­
mân, curs selectiv pentru licență, ediția a III-a, Editura Press Mihalea SRL, București, p. 82, cu precizarea
că autorii menționează că în ambele cazuri de confirmare tacită „cel în cauză trebuie să fi cunoscut cauza
de anulare și să fi executat actul ori să fi lăsat termenul de prescripție să se împlinească în cunoștință de
cauză”. În același sens, a se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 69.
2 A se vedea art. 1.205 din Codul civil – lipsa discernământului, art. 1.207 – eroarea esențială, art. 1.214 –
dolul, art. 1.216, respectiv art. 1.220 – violența exercitată de o parte și violența exercitată de un terț,
art. 1.222 – leziunea.
3 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 68.

121
Titlul III

2.2. Nulitatea parțială și nulitatea totală


După întinderea efectelor, nulitatea poate fi parțială sau totală.
Nulitatea totală desființează în întregime contractul. Aceasta intervine și în condi­
țiile art. 1.255 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „clau­zele contrare legii, ordinii
pu­blice sau bunelor moravuri și care nu sunt conside­rate nescrise atrag nulitatea
contractului în întregul său numai dacă sunt prin natura lor esențiale sau dacă, în
lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”.
Nulitatea parțială desființează doar acele efecte ale contractului care sunt contrare
legii, iar cele care nu contravin legii se mențin, producându-și, prin urmare, efectele.
Mai mult chiar, în cazul constatării nulității parțiale, legea permite înlocuirea de drept
a clauzelor nule cu dispozițiile aplicabile. De asemenea, în cazul unui contract pentru
care s-a constatat nulitatea parțială, clauzele care contravin unor dispoziții legale im­
perative și sunt considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispozițiile le­
gale aplicabile (art. 1.255 alin. (2) și (3) din Codul civil).

2.3. Nulitatea expresă și nulitatea virtuală


După modul de consacrare în legislație, nulitatea poate fi expresă sau virtuală.
Nulitatea expresă (explicită sau textuală) este prevăzută ca atare într-o dispoziție le­
gală1, spre exemplu, este anulabil contractul încheiat de o persoană care la mo­men­
tul încheierii acestuia (art. 1.205 alin. (1) din Codul civil) sau sub sancțiunea nuli­tății
absolute (cu referire la obiectul obligației, n.a.), trebuie să fie determinat sau cel puțin
deter­mi­nabil și licit (art. 1.226 alin. (2) din Codul civil).
Nulitățile exprese formează majoritatea, în sensul precizării lor atât în Codul civil, cât și
în alte acte normative.
Nulitatea virtuală (implicită sau tacită) nu este expres prevăzută de lege, dar rezultă
neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiție de valabilitate a
actului juridic2 (potrivit art. 1.253 din Codul civil).

2.4. Nulitatea de fond și nulitatea de formă


După felul condiției de validitate nerespectate, nulitatea poate fi de fond sau de formă.
Nulitatea de fond intervine în cazul nerespectării unei condiții de fond a contractului,
respectiv capacitate, consimțământ, obiect, cauză.
Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem. Spre
exemplu, nerespectarea formei scrise a înscrisului sub semnătură privată sau a formei au­
tentice cerute ad validitatem.

1 A se vedea G. Beleiu (1998), Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a
V-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, p. 198.
2 A se vedea C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F. Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu),
op. cit., p. 77.

122
Contractul

3. Efectele nulității
Efectele nulității reprezintă consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității1, res­
pectiv desființarea totală sau parțială a contractului – după cum se constată că este
vorba de nulitate totală sau parțială – și restabilirea legalității, a ordinii de drept încăl­
cate. Efectul nulității se exprimă în adagiul juridic quod nullum est, nullum producit
efectum, adică ceea ce este nul nu produce niciun efect.
Efectele nulității sunt guvernate de următoarele principii:
– principiul retroactivității efectelor nulității;
– principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum);
– principiul desființării contractului subsecvent ca urmare a desființării contrac­tu­lui
primar, inițial (resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis).

3.1. Principiul retroactivității efectelor nulității


Potrivit acestui principiu, nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor (ex
nunc), ci și pentru trecut (ex tunc). Prin urmare, efectele produse ale contractului sunt
desființate din momentul încheierii sale, considerându-se că acesta n-a fost încheiat
nici­o­dată. Acest principiu este consacrat de Codul civil prin dispoziția „contractul lovit
de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”
(art. 1.254 alin. (1)).
Consecințele aplicării principiului retroactivității efectelor nulității se produc diferit
după cum contractul a fost executat sau nu, astfel:
– în cazul în care contractul nu a fost executat, nici total, nici în parte, el nu-și mai
produce efectele, deoarece nu se poate cere îndeplinirea prestațiilor rezultate din­
tr-un act care din punct de vedere juridic se consideră că nu a fost niciodată în­
cheiat;
– în cazul în care contractul a fost executat în tot sau în parte, „dreptul de restituire
aparține celui care a efectuat prestația supusă restituirii sau, după caz, unei alte
persoane îndreptățite” (art. 1.636 din Codul civil), iar în privința modalității de res­
tituire2, „dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a
unui impediment serios ori aceasta privește prestarea unor servicii deja efectuate,
restituirea se face prin echivalent” (art. 1.640 alin. (1) din Codul civil).

 Principiul retroactivității efectelor nulității se aplică chiar și în cazul contractului


cu executare succesivă, fiecare parte trebuind să restituie celeilalte, în natură sau prin
echivalent, prestațiile primite3 (art. 1.254 alin. (3) din Codul civil).

1 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 202; C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordona­­tori
F. Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu), op. cit., p. 84.
2 A se vedea art. 1.639-1.647 din Codul civil.
3 Idem.

123
Titlul III

 Debitorul de bună-credință nu este exonerat de obligația de restituire a even­tua­


­­lelor fructe obținute anterior anulării. Codul civil se orientează „nu pe ideea de pro­tec­
ție a debitorului de bună-credință, ci pe ideea reechilibrării si­tuației părților, buna-cre­
din­ță funcționând doar în sensul luării în considerare a celei mai mici contrapres­tații
posibile”1.
În acest sens, Codul civil precizează că dacă bunul a pierit în întregime sau a fost în­
străinat, iar cel obligat la restituire este de bună-credință ori a primit bunul în temeiul
unui act desființat cu efect retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoa­
rea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pierii sau, după
caz, a înstrăinării (art. 1.641).
Debitorul de rea-credință, adică cel care a distrus sau a înstrăinat cu rea-credință bu­
nul primit sau acela din culpa căruia contractul a fost desființat retroactiv, are o situație
diferită de cea a debitorului de bună-credință, deoarece este obligat să res­ti­tuie va­
loarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, pieirii sau,
după caz, a înstrăinării (art. 1.641 din Codul civil).

3.2. Principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in


integrum)
Repunerea în situația anterioară este consecința principiului retroactivității efec­te­
lor nulității și constă în aceea că tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic anu­lat
trebuie restituit, astfel încât părțile să se găsească în situația în care ar fi fost dacă ac­
tul nu s-ar fi încheiat niciodată. De la principiul repunerii în situația anterioară exis­tă
anumite excepții, potrivit cărora prestațiile efectuate nu sunt supuse restituirii, men­ți­
nându-se, prin urmare, în tot sau în parte.
Reprezintă excepții potrivit cărora se menține actul subsecvent următoarele:
– situația debitorului de bună-credință. Potrivit art. 1.641 din Codul civil, cel obli­
gat la restituire este liberat dacă bunul piere fără culpa sa. În acest caz, el este ți­
nut să cedeze creditorului indemnizațiile de asigurare primite sau, după caz, drep­
tul de a primi aceste indemnizații;
– situația posesorului de bună-credință. Conform art. 1.645 alin. (1) din Codul
civil, „dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele
produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea
lor”. Prin urmare, fructele produse de bunul supus restituirii rămân ale posesorului
de bu­nă-credință;
– situația incapabilului, respectiv a persoanei care nu are capacitate de exer­ci­
țiu de­­plină. În această categorie sunt incluse atât persoana lipsită de capacitate
de exer­cițiu, cât și cea cu capacitate de exercițiu restrânsă. Persoana incapa­bilului
nu este ținută la restituirea prestațiilor decât în limita îmbogățirii sale, apre­ciată la
data cererii de restituire.

1 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 74.

124
Contractul

3.3. Desființarea contractului subsecvent ca urmare a


desființării contractului primar, inițial (resolute iure dantis,
resolvitur ius accipientis)
Desființarea contractului subsecvent ca urmare a desființării contractului primar este
consecința:
– primelor două principii menționate, respectiv retroactivitatea efectelor nulității și
repunerea în situația anterioară;
– principiului de drept potrivit căruia „nimeni nu poate transmite un drept pe care
nu-l are sau nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși”1.
Acest principiu privește efectele nulității față de terți și se traduce astfel: dacă
un contract, considerat primar, este nul între părți, contractul subsecvent încheiat
în baza contractului primar (inițial) devine nul, datorită legăturii juridice cu acesta.
Prin urmare, efectele nulității contractului primar se răsfrâng asupra unor terțe
persoane care au contractat cu părțile, în baza unui contract subsecvent. Spre
exemplu, dacă un contract translativ de proprietate (contract primar) este de­clarat
nul, și contractul de ipotecă (contract subsecvent) încheiat de dobânditorul bu­nului
în baza contractului primar devine nul. Prin urmare, sunt desființate drep­tu­rile con­
stituite – în cazul de față, dreptul de ipotecă – sau transferate de către do­bân­di­
tor asupra bunului în favoarea unor terți. În lumina acestui principiu sunt date și
dispozițiile art. 1.648 alin. (1) din Codul civil. Astfel, „dacă bunul supus restituirii
– ca urmare a constatării nulității contractului translativ ce are ca obiect bunul
în cauză (n.a.) – a fost înstrăinat, acțiunea în restituire poate fi exerci­tată și
îm­potriva terțului dobânditor2, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a
efec­tului dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării
re­gulilor privitoare la uzucapiune. Articolul menționat, teza a doua, prevede și ex­
cepțiile de la principiul „desființării contractului subsecvent ca urmare a desfiin­
țării contractului primar”. Aceste excepții privesc:
Ÿ respectarea regulilor în materie de carte funciară care pot paraliza acțiunea în
restituire îndreptată împotriva terțului, spre exemplu, subdobânditorul de bună-
credință al unui drept real imobiliar care a înscris dreptul său în cartea funciară
atunci când ac­țiunea în rectificare produce efecte și față de terțe persoane;
Ÿ dobândirea cu bună-credință a bunurilor mobile, spre exemplu, terțul sub­do­
bânditor de bună-credință devine proprietarul bunului mobil, chiar atunci când
se desființează titlul autorului său3;
Ÿ uzucapiunea (prescripția achizitivă), care este, de asemenea, modalitatea prin
care terțul paralizează acțiunea îndreptată împotriva sa, după desființarea ti­
tlu­lui autorului4.

1 A se vedea B. Ștefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 113.


2 Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispozițiile art. 1.648 alin. (1) din
Codul civil se aplică în mod corespunzător (art. 1.648 alin. (2) din Codul civil).
3 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 76.
4 Idem.

125
Titlul III

 Cu excepția actelor de dispoziție, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea


unui terț de bună-credință sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care
are dreptul la restituire, cu excepția contractelor cu executare succesivă, care, sub
con­diția respectării formalităților de publicitate prevăzute de lege, vor continua să
producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data des­
fiin­țării titlului constituitorului (art. 1.649 din Codul civil).

3.4. Principiile de drept care înlătură efectele nulității


Există anumite ipoteze în care, deși actul juridic este lovit de nulitate, i se recunoaște
valabilitatea, în tot sau în parte.
Principiile în baza cărora sunt înlăturate efectele nulității sunt:
– conversiunea actului juridic;
– validarea contractului;
– validitatea aparenței în drept – error communis facit ius (eroarea comună valo­rea­
ză drept);
– răspunderea civilă delictuală.

 Conversiunea actului juridic


Prin conversiunea actului juridic se înțelege, în principiu, „înlocuirea actului nul cu
un act juridic valabil”1 sau, altfel spus, un act juridic nul este valabil ca alt act juridic
dacă îndeplinește condițiile de validitate ale acestuia din urmă. Temeiul conversiunii
îl reprezintă regula de interpretare a clauzelor îndoielnice consacrată de art. 1.268
alin. (3) din Codul civil, care prevede: „clauzele se interpretează în sensul în care pot
produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”2.
Conversiunea contractului nul este consacrată în Codul civil, potrivit căruia „un contract
lovit de nulitate absolută va produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt
îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege” (art. 1.260 alin. (1)).
Dintre aplicațiile conversiunii exemplificăm3:
– actul nul ca vânzare-cumpărare, dar valabil ca antecontract de vânzare-cumpă­
rare4;
– actul de înstrăinare a unui bun succesoral de către un moștenitor, nul ca atare, însă
valabil ca act de acceptare a succesiunii5.

1 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 207.


2 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 207, cu referire la dispozițiile art. 978 din Codul civil anterior „actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat”.
3 A se vedea C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F. Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu),
op. cit., p. 89.
4 A se vedea Tribunalul Suprem, Secția civilă, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980, De-
cizia nr. 412/1980, p. 22.
5 A se vedea Tribunalul Suprem, Secția civilă, Decizia nr. 28/1979, Revista Română de Drept nr. 1/1980, p. 63.

126
Contractul

 Validarea contractului
Când un contract este afectat de o cauză de nulitate, el poate fi validat dacă nuli­
tatea este acoperită (art. 1.261 alin. (1) din Codul civil).
Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri prevăzute de lege.
Confirmarea presupune:
– un contract afectat de nulitate relativă, respectiv un contract anulabil (în principiu);
– renunțarea de a invoca nulitatea înăuntrul termenului de prescripție (pentru că
nu­litatea relativă este prescriptibilă extinctiv) ca rezultat al voinței exprese sau ta­
cite (art. 1.263 din Codul civil reglementează condițiile pe care trebuie să le în­de­
plinească con­firmarea pentru a produce efecte).

 Validitatea aparenței în drept – error communis facit ius. Principiul validității


aparenței în drept înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situație de eroare
comună, obștească1. Principiul este reglementat de Codul civil la art. 17 alin. (2). În
cazul în care un act a fost încheiat într-o situație de eroare comună și invincibilă, in­
stanța judecătorească poate hotărî, în funcție de împrejurările date, ca actul astfel în­
tocmit să producă față de cel aflat în eroare aceleași efecte ca și când ar fi valabil (dacă
desființarea actului nu i-ar cauza un prejudiciu). De asemenea, eroarea comună și in­
vincibilă nu se prezumă, cine invocă eroarea comună are și sarcina dovedirii acesteia.

 Răspunderea civilă delictuală. Acest principiu se aplică incapabilului minor, în


cazul în care acesta săvârșește un delict civil cu ocazia încheierii unui contract, spre
exem­plu, creează manopere dolosive prin falsificarea datei de naștere din actul de iden­
titate, creând o aparență înșelătoare că este major, pentru a încheia contractul2. În aceas­
tă situație minorul nu poate cere anularea contractului, deoarece cealaltă parte ar fi
pre­ju­di­ciată3.

3.5. Efectele nulității în cazuri speciale


1. Nulitatea contractului plurilateral (art. 1.256 din Codul civil). Contractul pluri­
la­teral este contractul la încheierea căruia participă mai multe persoane, fiecare asu­
mându-și anumite prestații, respectiv obligații4. Prestația fiecărei părți este făcută în
considerarea unui scop comun. Nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu
atrage desființarea sa în întregime, în afară de cazul în care participarea aces­teia este
esențială pentru existența contractului respectiv. Un exemplu de contract pluri­lateral
este cel de societate5.

1 A se vedea C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F. Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu),


op. cit., p. 90;
2 Idem.
3 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 81.
4 A se vedea S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 119.
5 Idem.

127
Titlul III

2. Nulitatea sau anularea contractului încheiat în formă autentică (art. 1.258 din
Codul civil). Dacă se constată nulitatea contractului sau acesta este anulabil pentru
o cauză de nulitate care rezultă din însuși textul său, partea prejudiciată poate cere
obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condițiile răspun­derii
civile delictuale pentru fapta proprie.
3. Refacerea contractului nul (art. 1.259 din Codul civil). Nulitatea unui contract
nu determină întotdeauna desființarea acestuia cu efect retroactiv. Fără distincție,
con­tractul nul (absolut, n.a.) poate fi refăcut, în tot sau în parte, în funcție de tipul de
nulitate care îl afectează, respectiv totală sau parțială. Contractul nul poate fi refăcut cu
respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege la data refacerii lui.
Spre deosebire de efectul nulității, care constă, în principal, în desființarea contrac­
tu­­­lui cu efect retroactiv (ex tunc), în toate cazurile, contractul refăcut nu va produce
efecte decât pentru viitor (ex nunc), nu și pentru trecut (ex tunc).

4. Rezumatul capitolului
 Nulitatea este sancțiunea de drept civil care desființează contractul.

 Nulitățile se clasifică astfel:


– după natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată, sunt absolute și re­
lative;
Ÿ regimul juridic al nulității absolute presupune următoarele aspecte:
û nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale
de acțiune sau de excepție;
û contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare de­
cât în cazurile prevăzute de lege;
û acțiunea în nulitate absolută poate fi invocată oricând, este impres­crip­
tibilă;
Ÿ regimul juridic al nulității relative presupune următoarele aspecte:
û nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocro­
tit prin dispoziția legală încălcată;
û contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare;
û nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul
de prescripție stabilit de lege.
– după întinderea efectelor, pot fi totale și parțiale;
– după modul de consacrare, pot fi exprese și virtuale;
– după felul condiției de validitate, pot fi de fond și de formă.

 Efectele nulității reprezintă consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității,


adică desființarea totală sau parțială a contractului. Efectele nulității sunt guvernate de
următoarele principii:

128
Contractul

– principiul retroactivității efectelor nulității;


– principiul repunerii în situația anterioară;
– principiul desființării contractului subsecvent ca urmare a desființării contractu­­­lui
primar, inițial.

 Efectele nulității pot fi înlăturate. Principiile în baza cărora sunt înlăturate efectele
nulității sunt:
– conversiunea actului juridic;
– validarea contractului;
– validarea aparenței în drept;
– răspunderea civilă delictuală.

129
Titlul III

CAPITOLUL IV Prescripția extinctivă

J Obiective de învățare
 Înțelegerea prescripției extinctive ca sancțiune de drept civil și a efectului aces­­­teia
de a constrânge o persoană;
 Înțelegerea consecințelor stingerii dreptului material la acțiune prin prescripție;
 Determinarea domeniului prescripției extinctive prin identificarea drepturilor su­
biec­­tive civile care sunt prescriptibile extinctiv prin comparație cu cele nepres­crip­
tibile extinctiv;
 Înțelegerea cursului prescripției și a cazurilor de suspendare și de întrerupere a
acesteia;
 Înțelegerea modului de calcul al termenelor de prescripție, respectiv de împlinire
a acesteia;
 Identificarea diferențelor dintre prescripție și decădere.

1. Noțiunea de prescripție extinctivă


Prescripția extinctivă este o sancțiune de drept civil, care stinge dreptul (material)
la acțiune care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

2. Efectul prescripției extinctive


Efectul prescripției extinctive este stingerea dreptului (material) la acțiune. Apelând
la definiția dreptului material la acțiune (art. 2.500 alin. (2) din Codul civil), efectul pres­
cripției este stingerea dreptului de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței
pu­blice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică
sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.
Stingerea dreptului la acțiune prin prescripție are următoarele consecințe juridice:
 Nu se sting prin prescripție dreptul subiectiv civil și obligația corelativă. Acestea se
transformă din perfecte în imperfecte, adică:
– dreptul subiectiv poate fi apărat numai pe calea excepției, dacă debitorul și-a în­
deplinit obligația de bunăvoie (în mod voluntar);
– obligația civilă corelativă (dreptului subiectiv civil) nu mai poate fi asigurată a se
îndeplini pe calea acțiunii în justiție, respectiv creditorul nu îl mai poate obliga pe
debitor să își execute prestația, dar este permisă îndeplinirea de bunăvoie a aces­­­­­
teia, ceea ce înseamnă că executarea voluntară a obligației după stingerea pre­­s­­
cripției, a dreptului la acțiune, este o executare permisă, deci valabilă.

 În sens procesual, dreptul la acțiune este imprescriptibil extinctiv, adică titularul


dreptului la acțiune (creditorul) poate sesiza organul jurisdicțional pentru a verifica

130
Contractul

dacă s-a împlinit termenul de prescripție, dacă nu există cauze de întrerupere sau de
suspendare a acesteia, care schimbă cursul prescripției1.

3. Domeniul prescripției extinctive


Domeniul prescripției extinctive este format din drepturile subiective civile pre­
scrip­ti­bile extinctiv. Din această perspectivă există două categorii de drepturi su­biec­
tive ci­vile: prescriptibile extinctiv și imprescriptibile extinctiv.
„Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinc­ti­
ve, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel” (art. 2.501 alin. (1) din Codul civil).
„De asemenea, în cazuri anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripției extinctive
și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor” (art. 2.501 alin. (2) din Codul civil).
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții rezultă următoarele:
1. Criteriul principal prin care se delimitează domeniul prescripției extinctive este
natura patrimonială a drepturilor subiective civile.
2. În principiu, drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv, cu anumite
excepții prevăzute de lege; există deci, prin excepție, și drepturi patrimoniale im­
prescriptibile extinctiv.
3. Sunt prescriptibile extinctiv și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor,
deci și drepturi nepatrimoniale, dar prin excepție, în cazurile anume pre­vă­­zu­
te de lege.

 Prescripția extinctivă și drepturile patrimoniale – reale și de creanță


Regula este că drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv, acestea formând
domeniul principal al prescripției extinctive.
a) Prescripția extinctivă și drepturile reale
Pentru a concretiza domeniul prescripției extinctive ce acoperă drepturile patrimo­
niale reale scădem acțiunile corespunzătoare drepturilor imprescriptibile extinctiv, pe
care le delimităm cu ajutorul criteriilor utilizate la art. 2.502 alin. (1) din Codul civil, și
anume dreptul la acțiune este imprescriptibil:
– în cazurile prevăzute de lege, deci atunci când legea prevede expres acest lucru,
și
– ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, are ca­rac­
ter imprescriptibil.
Sunt imprescriptibile extinctiv, potrivit naturii și obiectului dreptului subiectiv
o­cro­tit, respectiv dreptului real principal:
– acțiunea în revendicare mobiliară și imobiliară întemeiată pe dreptul de proprie­
tate publică (art. 865 alin. (3), cu referire la art. 563 alin. (2) din Codul civil), ținând

1 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 96.

131
Titlul III

seama de faptul că bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile (art. 861


alin. (1) din Codul civil);
– acțiunea în revendicare mobiliară și imobiliară întemeiată pe proprietatea privată.
Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, cu excepția cazurilor în
care prin lege se dispune altfel (art. 563 alin. (2) din Codul civil);
– acțiunea de partaj. Încetarea coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând, în
afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, printr-un act juridic sau
prin hotărâre judecătorească (art. 669 din Codul civil);
– acțiunea negatorie, potrivit căreia proprietarul bunului poate chema în judecată
ori­ce persoană care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de
proprietate, asupra bunului său;
– acțiunea confesorie de superficie (art. 696 alin. (1) și (2) din Codul civil), de uzu­
fruct (art. 705), de servitute (art. 757). Acțiunea confesorie de superficie/uzufruct/
ser­vitute poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea
drep­tului, chiar și a proprietarului terenului.

În afara acțiunilor imprescriptibile extinctiv după natura sau obiectul dreptului su­biec­
tiv ocrotit, art. 2.502 alin. (2) din Codul civil prevede că sunt imprescriptibile drep­tu­
rile referitoare la:
– acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care
prin lege se dispune altfel;
– acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;
– acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;
– acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă obiec­­
tul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub con­
diția acceptării moștenirii în termenul prevăzut de lege.

b) Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii


Potrivit art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, „odată cu stingerea dreptului la acțiune pri­vind
un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de
cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”. Această regulă este consecința principiului
„accesoriul urmează soarta principalului” (accesorium sequitur principalem), de unde
re­­zultă următoarele:
– imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal atrage după sine impres­cripti­
bilitatea dreptului subiectiv accesoriu;
– prescripția dreptului la acțiune privind un drept accesoriu nu atrage și prescripția
dreptului la acțiune privind un drept principal1.

1 A se vedea M. Nicolae (2004), Prescripția extinctivă, Editura Rosetti, București, p. 586; M. Uliescu, A.G.
Nicolae, op. cit., p. 101.

132
Contractul

c) Prescripția extinctivă și drepturile de creanță


Potrivit doctrinei, principalul domeniu al prescripției extinctive, în categoria drep­
turilor patrimoniale, pornind de la art. 2.501 alin. (1) din Codul civil, care face referire la
„drepturile la acțiune având un obiect patrimonial”, îl constituie drepturile de cre­an­
ță, indiferent de izvorul lor1.
Exemplificăm în acest sens următoarele:
– În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiu­
ne cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție
deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile
datorate (art. 2.503 alin. (2) din Codul civil) (spre exemplu, prescrierea succesivă a
pres­tațiilor astfel datorate, cum ar fi: chirii, arende, dobânzi, rente, indiferent de iz­vo­
rul lor, contractual sau extracontractual2).
Cu toate acestea, atunci când prestațiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor,
rezultată din lege sau convenție, un tot unitar, dispozițiile cu privire la prescrierea
succesivă a prestațiilor astfel datorate nu sunt aplicabile (art. 2.503 alin. (3) din
Co­­dul civil) (spre exemplu, în cadrul contractului de antrepriză în care sunt stabilite
anumite termene de execuție a lucrărilor sau în cadrul contractului de vânzare cu pla­
ta pre­țului în rate, în care părțile pot stipula diferite modalități de plată, interesând în
final să aibă loc achitarea integrală a prețului3).
– Prescripția dreptului la acțiune privind creanța garantată. Prescripția dreptu­
lui la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiune
privind creanța ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va pu­tea ur­
mări, în condițiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în
limita valorii acestor bunuri (art. 2.504 alin. (1) din Codul civil). În această situație
suntem în prezența unei excepții de la principiul „accesoriul urmează soarta prin­
ci­palului” (accesorium sequitur principalem).
Aceste dispoziții referitoare la prescripția dreptului la acțiune privind creanța ga­
rantată nu se aplică „prescripției dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor și a
altor accesorii ale creanței ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi aco­pe­
rite după împlinirea prescripției din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat”
(art. 2.504 alin. (2) din Codul civil).
– Compensația și dreptul de retenție. Prescripția nu împiedică stingerea prin com­­­­
pensație a creanțelor reciproce și nici exercitarea dreptului de retenție, dacă drep­­­
tul la acțiune nu este prescris în momentul în care s-ar fi putut opune com­pen­­­sa­
rea sau dreptul de retenție, după caz (art. 2.505 din Codul civil).

d) Prescripția extinctivă și drepturile nepatrimoniale


Principiul imprescriptibilității drepturilor personal-nepatrimoniale presupune că
protecția acestor drepturi se poate obține oricând, în timp, fără a exista un termen

1 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 238; B. Ștefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 118.
2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 102.
3 Idem.

133
Titlul III

înăuntrul căruia acțiunea în justiție cu privire la protecția lor să se stingă. Acest princi­
piu rezultă din interpretarea per a contrario a art. 2.501 alin. (1) din Codul civil, potrivit
că­ruia „drepturile la acțiune având un obiect pa­tri­mo­nial sunt supuse prescripției ex­
tinctive”. Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „în cazurile anume pre­vă­
zute de lege sunt su­puse pres­cripției și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul
lor”, rezultând că legea prevede ex­pres și prescripția altor drepturi decât cele pa­tri­
moniale, respectiv cele nepa­tri­mo­niale. Dintre drepturile personal-nepatrimoniale
pre­scriptibile extinctiv, men­țio­năm următoarele1:
– dreptul cu privire la acțiunea în tăgada paternității, care poate fi pornită de către
mamă sau de către soțul mamei în termen de trei ani de la data nașterii copilului
(art. 430 alin. (1) și 431 alin. (1) din Codul civil). Acțiunea în tăgada paternității in­
tro­dusă de copil este imprescriptibilă în timpul vieții copilului (art. 433 alin. (1) și (2)
din Codul civil);
– acțiunea în anularea adopției, care poate fi formulată în termen de șase luni de la
descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenței, dar nu mai târziu
de doi ani de la încheierea adopției (art. 479 alin. (2) din Codul civil);
– acțiunea în anularea căsătoriei, care poate fi cerută în termen de șase luni (art. 301
alin. (1) din Codul civil).

4. Invocarea prescripției extinctive


Prescripția poate fi opusă (invocată, n.a.) numai de cel în folosul căruia curge, per­
sonal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost
de bună-credință (art. 2.512 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, prescripția nu ope­
rează de drept, ci trebuie invocată de cel în beneficiul căruia a curs și s-a împlinit2. De
asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, organul jurisdicțional nu poate aplica
pre­scripția din oficiu, indiferent de calitatea celui în interesul căruia curge aceas­ta, și
anume:
– persoană fizică sau juridică, ceea ce înseamnă că normele care reglementează
re­gimul prescripției extinctive sunt de ordine privată, dispozitive, deoarece per­­
soana în folosul căreia curge prescripția poate să execute voluntar obligația după
împlinirea termenului de prescripție3. În acest sens, Codul civil prevede că „după
împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea pres­
tației” (art. 2.506 alin. (2)) și că „cel care a executat de bunăvoie obligația după ce
termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației,
chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit” (art. 2.506
alin. (3));
– stat (reprezentant al statului) sau unitate administrativ-teritorială. Sub sanc­țiu­
nea nulității absolute4, sunt interzise clauzele care direct sau indirect declară o

1 Ibidem, p. 101.
2 Ibidem, p. 104.
3 Ibidem, p. 105.
4 Potrivit art. 2.515 alin. (6) din Codul civil.

134
Contractul

ac­țiune imprescriptibilă, deși potrivit legii aceasta este pres­crip­tibilă, sau, invers, o
ac­țiune declarată de lege prescriptibilă ar fi con­si­derată imprescriptibilă (art. 2.515
alin. (2) din Codul civil).
Ceea ce pot face însă păr­­țile cu capacitate deplină de exercițiu este ca prin acord
expres să modifice du­rata termenelor de prescripție sau cursul prescripției prin
fixarea începutului acesteia ori prin modificarea clauzelor legale de suspendare
ori de întrerupere a acesteia, după caz. Termenele de prescripție pot fi reduse sau
mic­șorate, prin acor­dul expres al părților, fără însă ca noua durată a acestora să fie
mai mică de un an sau mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de prescripție
de 10 ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.
De asemenea, pot invoca prescripția și alte persoane decât cea în folosul căreia
curge aceasta, respectiv orice altă persoană interesată, potrivit art. 2.514 din
Codul civil, și anume:
Ÿ codebitorii unei obligații solidare sau indivizibile;
Ÿ fideiusorii, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunțat la ea;
Ÿ creditorii celui interesat să invoce prescripția.
Referitor la momentul până la care se poate invoca prescripția, aceasta poate fi
opusă pentru prima dată numai în primă instanță, prin întâmpinare sau cel târziu la
pri­mul termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. 2.513 din Codul civil).

5. Renunțarea la prescripția extinctivă


Persoana în folosul căreia curge prescripţia nu poate renunţa la ea cât timp aceas­ta
nu a început să curgă, dar poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la be­
ne­ficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită. Nu se poate
renunța însă la prescripția care nu a început să curgă.
Renunțarea este un act juridic care, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească toate
condițiile de fond și de formă prevăzute de lege pentru validitatea oricărui act juri­
dic. Codul civil, ținând seama de faptul că actul de renunțare implică lipsirea de un
beneficiu (în cazul de față, termenul care curge în folosul unei persoane), impune ca
persoana care renunță să aibă capacitatea necesară pentru încheierea actelor de dis­
poziție, în sensul că „cel lip­sit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga
nu poate renunța la prescripție” (art. 2.509 din Codul civil).
Renunțarea la prescripție poate fi expresă sau tacită. Pentru a fi valabilă, renunțarea
tacită trebuie să fie neîndoielnică și să rezulte numai din manifestări neechivoce.
În privința efectelor renunțării, la art. 2.510 din Codul civil distingem următoarele si­
tuații:
– În cazul prescripției împlinite, după renunțare, începe să curgă o nouă prescrip­
ție de același fel. În această situație se stinge dreptul material la acțiune, subzistă
drep­tul subiectiv și obligația corelativă și începe să curgă un nou termen de pre­
scrip­ție;

135
Titlul III

– În cazul prescripției neîmplinite se renunță la beneficiul termenului scurs până la


acea dată și se aplică dispozițiile privind întreruperea prescripției prin recunoaș­
terea dreptului. Astfel, potrivit art. 2.537 pct. 1 din Codul civil, „prescrip­ția se în­tre­
rupe (...) prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se pre­
scrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”.
Fiind un act personal, renunțarea își produce efectele numai în privința celui care a
fă­­cut-o. Ea nu poate fi invocată îm­potriva codebitorilor solidari ori ai unei obligații in­
divizibile sau împotriva fideiusorilor (art. 2.511 din Codul civil).

6. Cursul prescripției extinctive

6.1. Regula generală privind începutul cursului prescripției


Prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunos­cut
sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui (art. 2.523 din Codul civil).
Nașterea dreptului la acțiune nu se identifică cu nașterea dreptului subiectiv1. Codul
civil pune în lumină, ca dată de început pentru cursul prescripției, momentul în care
a fost încălcat, nesocotit dreptul subiectiv, astfel încât, în mod evident, titularul
dreptului este direct interesat să cunoască această dată, pentru a cere protecția lui pe
calea justiției2.

6.2. Reguli speciale privind începutul cursului prescripției


a) Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face
În cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă de
la data la care obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute (art.
2.524 alin. (1) din Codul civil).
Dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv3 sau de o condiție suspensivă4,
prescripția începe să curgă de la data la care termenul s-a împlinit sau condiția s-a în­
deplinit (art. 2.524 alin. (2) și (3) din Codul civil).

b) Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor


Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act
anulabil (lovit de nulitate relativă) ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de
ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
desființat actul, ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere
a devenit irevocabilă (art. 2.525 din Codul civil).

1 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 112.


2 Pentru dezvoltări, idem.
3 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 112.
4 Idem.

136
Contractul

c) Dreptul la acțiunea în executarea prestațiilor succesive


În acest caz, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare
prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei
prestații neexecutate (art. 2.526 din Codul civil). Este vorba despre prescrierea chiriilor,
arendelor, rentelor, dobânzilor, redevențelor, indiferent de izvorul lor, contractual sau
extracontractual.

d) Dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită


Art. 2.528 alin. (1) din Codul civil reglementează două momente de la care începe să
curgă prescripția în cazul dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o
faptă ilicită, și anume:
– de la data la care păgubitul a cunoscut paguba (deci data încălcării dreptului su­
biectiv1); sau
– de la data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răs­
punde de ea.
Prin această reglementare s-a realizat ceea ce în doctrină s-a afirmat a fi „armonizarea
ne­cesității ocrotirii efective a victimei (a păgubitului) faptei ilicite cu necesitatea asi­
gurării finalității practice a prescripției extinctive”2.
Dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din același act normativ sunt aplicabile și acțiunii în res­
ti­tuire întemeiată pe îm­bo­gățirea fără justă cauză, pe plata nedatorată sau pe gestiu­
nea de afaceri.

e) Dreptul la acțiunea în anularea actului juridic


Potrivit art. 2.529 alin. (1) din Codul civil, „prescripția dreptului la acțiunea în anularea
unui act juridic începe să curgă:
– în caz de violență, din ziua când aceasta a încetat;
– în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
– în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autori­
zeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni
din ziua încheierii actului juridic.
Codul civil reglementează și posibilitatea invocării nulității relative de către un terț, în
acest caz prescripția începând să curgă, dacă prin lege nu se prevede altfel, de la data
când terțul a cunoscut existența cauzei de nulitate (art. 2.529 alin. (3) din Codul civil).

7. Suspendarea prescripției extinctive


Suspendarea prescripției extinctive reprezintă acea modificare a cursului acesteia
care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripție pe timpul cât

1 Nu data nașterii dreptului subiectiv, care este data producerii pagubei.


2 A se vedea în acest sens M. Nicolae, op. cit., p. 596; M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 115.

137
Titlul III

durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe titularul dreptului la


acțiune în imposibilitatea de a acționa1.
În acest sens, art. 2.532 din Codul civil prevede că prescripția nu începe să curgă, iar
dacă a început să curgă, ea se suspendă:
– între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt;
– între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu ca­pa­
citate de exercițiu restrânsă;
– între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui
act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel ad­mi­
nistrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și apro­
bate;
– în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu res­
trânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care
există o dispoziție legală contrară;
– cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
– pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele șase
luni înainte de expirarea termenului de prescripție;
– în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii, să folo­
sească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, în­cer­
carea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu tre­buia
să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de la înre­
gistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;
– în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forțele ar­
mate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război;
– în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este
îm­piedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a
în­cetat această împiedicare; forța majoră, când este temporară, nu constituie o
cauză de suspendare a prescripției, decât dacă survine în ultimele șase luni înainte
de expirarea termenului de prescripție;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
Efectul general al suspendării prescripției este oprirea cursului acesteia pe durata
suspendării. Astfel, „de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia
cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de sus­pen­
dare” (art. 2.534 alin. (1) din Codul civil).
Efectul special al suspendării este prevăzut de art. 2.534 alin. (2), potrivit căruia „pres­
cripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de șase luni de la data

1 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 266.

138
Contractul

când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de șase luni sau mai scurte, care
nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea sus­
pendării”, și la art. 2.535, care prevede că „suspendarea prescripției poate fi invocată
numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul
în care prin lege se dis­pune altfel”.

8. Întreruperea prescripției extinctive


Întreruperea prescripției extinctive poate fi definită ca modificarea cursului acesteia și
constă în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întrerup­­ti­
ve și începerea unei alte prescripții extinctive1. Cauzele de întrerupere a prescripției
își pro­duc efectele doar dacă au intervenit după ce a început să curgă prescripția.
Dacă aceste cauze se produc înainte de a începe prescripția, ea va fi amânată. Dacă
in­tervin după împlinirea termenului de prescripție, problema întreruperii nu se mai
pune, dreptul la acțiune fiind deja stins.
Prescripția se întrerupe în următoarele situații:
– printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a
drep­­tului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge
pres­cripția;
– prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea
creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de
intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe
cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie;
– prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței
de judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubi­
rile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul
pres­cripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
– prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
În principiu, efectul întreruperii prescripției constă în ștergerea prescripției înce­
pu­te înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. Prin urmare, întreruperea prescripției
de­termină:
– ștergerea prescripției scurse anterior datei cauzei de suspendare;
– începerea unei noi prescripții.
Efectele întreruperii prescripției sunt, de asemenea, în funcție de cauzele care au de­
terminat această modificare a cursului prescripției, astfel:
– recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curge determină începutul
cursului unei noi prescripții de același fel;

1 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 266.

139
Titlul III

– cererea de chemare în judecată sau cererea arbitrară determină ca noua prescripție


să nu înceapă să curgă cât timp hotărârea de admitere nu a rămas definitivă;
– intervenția făcută în procedura insolvenței sau a urmăririi silite determină ca pres­
cripția să reînceapă să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală
de valorificare a creanței rămase neacoperită1.
De efectele întreruperii prescripției beneficiază cel de la care emană actul între­
rup­tiv. Aceste efecte nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat
un astfel de act, în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel. De asemenea,
dacă prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de cel în folosul căruia
curgea, de efectele întreruperii profită cel împotriva căruia a curs și aceste efecte nu
pot fi opuse decât autorului recunoașterii. (art. 2.542 din Codul civil)

9. Termenele de prescripție extinctivă


Termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul
că­ruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pier­
derii acestui drept2.
Termenul de prescripție extinctivă are caracter legal, pornind de la art. 2.515 alin. (1)
din Codul civil, care prevede că „prescripția extinctivă este reglementată de lege”. Cu
toate acestea, după cum am arătat, părțile pot modifica durata termenelor ori cursul
prescripției (în condițiile art. 2.515 alin. (3) și (4) din Codul civil).
Termenele de prescripție se pot clasifica după cum urmează3:
– în funcție de sfera de aplicare, termenele pot fi generale și speciale;
– în funcție de izvorul normativ (actul normativ) al acestora, distingem ter­me­­
ne instituite de Codul civil și termene instituite de alte acte normative (spre
exem­­­plu, Legea societăților nr. 31/1990, Legea nr. 26/1990 privind registrul co­mer­­
țu­lui, OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către per­soa­
nele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, Le­gea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență etc.);
– în funcție de mărimea sau întinderea lor, termenele speciale se îm­part în:
Ÿ termene mai mari decât termenul general4,
Ÿ termene egale cu termenul general5;
Ÿ termene mai mici decât termenul general.

1 Pentru alt caz, a se vedea și art. 2.537 pct. 3 din Codul civil.
2 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 248.
3 Idem.
4 Este mai mare decât termenul general, termenul special de prescripție, de 10 ani, prevăzut pentru ca-
zurile de la art. 2.518 din Codul civil.
5 Este egal cu termenul general, termenul special de prescripție de trei ani, prevăzut pentru cazul de la
art. 2.521 pct. 3 din Codul civil.

140
Contractul

 Termenul general de prescripție este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt
ter­­men (art. 2.517 din Codul civil). Acesta se aplică tuturor ra­por­turilor juridice obli­ga­
ționale, dacă legile (speciale) nu prevăd pentru acestea alte termene.

 Termenele speciale de prescripție sunt de 10 ani (art. 2.518 din Codul civil), doi ani
(art. 2.519)1 sau un an (art. 2.520 din Codul civil).

10. Repunerea în termen


Repunerea în termen este un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la ac­
țiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acțiunea în justiție înăun­
trul termenului de prescripție, motiv pentru care organul jurisdicțional are dreptul
să soluționeze în fond cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă după îm­
pli­nirea termenului de prescripție2.
Potrivit jurisprudenței în materie au fost considerate cauze de repunere în termen3:
– existența unor împrejurări speciale în care s-a găsit moștenitorul care l-au împie­
dicat să afle despre deschiderea unei moșteniri la care era chemat;
– spitalizarea îndelungată sau repetată;
– părăsirea minorului.
Dintre cauzele care nu justifică repunerea în termen au fost menționate de jurispru­
dență4:
– eroarea de drept invocată de titularul dreptului la acțiune;
– absența ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau
juristului acesteia;
– depășirea, culpabilă, a termenului de acceptare a moștenirii5.

Efectul repunerii în termen constă în aprecierea că prescripția este neîmplinită, chiar


dacă termenul de prescripție a expirat.

11. Împlinirea sau calculul prescripției extinctive


Calculul prescripției extinctive determină momentul la care termenul de pres­
cripție s-a împlinit (sau a expirat).

1 Dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de doi ani.
2 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 276.
3 Idem; a se vedea și P. Cosmovici (1989), Tratat de drept civil, Editura Academiei, București, pp. 347-348.
4 Ibidem.
5 A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1986, De-
cizia nr. 590/1986, pp. 82-85, Decizia nr. 732/1986, pp. 86-87; Culegere de decizii ale Tribunalului Su­prem
pe anul 1987, Decizia nr. 213/1987, pp. 113-116.

141
Titlul III

Termenul de prescripție se stabilește:


– pe săptămâni, luni sau ani;
– pe zile;
– pe ore.

 Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani. Potrivit art. 2.552 din Co­dul civil,
dacă termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua cores­
punzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are o
zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în
ultima zi a acelei luni. Mijlocul lunii este considerat a cincisprezecea zi. Dacă termenul
este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15 zile se vor
socoti la sfârșitul termenului.
 Termenul stabilit pe zile (art. 2.553 din Codul civil). Dacă termenul se stabilește
pe zile, nu se iau în calcul prima și ultima zi a acestuia. Termenul se va împlini la ora
24,00 a ultimei zile. Cu toate acestea, dacă este vorba despre un act ce trebuie înde­
plinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul
de lucru. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul este prorogat
(prelungit), considerându-se a se împlini la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.

 Termenul stabilit pe ore (art. 2.555 din Codul civil). Dacă termenul se stabilește pe
ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a acestuia. Codul civil instituie o prezumție
a efectuării în termen a actelor, inclusiv a actelor ce trebuie îndeplinite într-un loc de
muncă. Astfel, „actele de orice fel se socotesc făcute în termen dacă înscrisurile care le
constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a ter­
menului, până la ora când încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu” (art. 2.556
din Codul civil).

12. Decăderea
12.1. Noțiune și reglementare
Prin decădere se înțelege stingerea dreptului subiectiv în cazul neexercitării
aces­­tuia înăuntrul termenului stabilit prin lege sau prin voința părților (art. 2.545
alin. (1) din Codul civil). Termenele de decădere1 privesc exercitarea unui drept sau
săvârșirea unor acte unilaterale. Acestea își au izvorul în lege sau în voința părților.
Stingerea dreptului subiectiv ca efect al decăderii înseamnă pierderea acestuia, iar
în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor.
Codul civil instituie o limitare a stabilirii termenelor de decădere, în sensul că „este
lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabilește un termen de decădere

1 Termenele de decădere sunt denumite în doctrină termene prefixe sau termene de forcluziune. A se
vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 73-79.

142
Contractul

ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului de către


partea interesată” (art. 2.546).
Termenul este de decădere dacă rezultă neîndoielnic din lege acest lucru, altfel fiind
aplicabile regulile privind prescripția.

12.2. Regimul juridic al decăderii


Spre deosebire de termenele de prescripție, termenele de decădere nu sunt supuse
suspendării și întreruperii, dacă legea nu dispune altfel (art. 2.548 alin. (1) din Codul
civil). Cu toate acestea, termenele de decădere sunt afectate dacă intervine un caz de
forță majoră sau introducerea unei cereri de chemare în judecată.
Prin urmare:
– forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă acesta a
început să curgă, el se suspendă, dispozițiile referitoare la efectele suspendării,
regăsite la art. 2.534 alin. (1) din Codul civil, aplicându-se întocmai. Termenul de
decădere nu se socotește împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a
încetat (art. 2.548 alin. (2) din Codul civil);
– de la data introducerii unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare se în­
tre­rupe termenul de decădere sau, după caz, se întârzie. Dispozițiile cu privire
la în­tre­ruperea prescripției se aplică și în astfel de situații (art. 2.548 alin. (3) din
Co­dul civil).

 Deoarece termenele de decădere pot fi instituite și prin voința părților, este și fi­
resc să se poată renunța la beneficiul acestora. Renunțarea din partea celui în favoa­
rea căruia a fost stipulat ori instituit termenul de decădere poate interveni dacă ter­me­
nul a fost stabilit prin contract sau printr-o dispoziție care ocrotește un interes privat
(art. 2.549 alin. (1) din Codul civil). Pentru a produce efecte juridice, renunțarea trebuie
să intervină după împlinirea termenului, iar dacă a intervenit anterior acestei împli­niri
se aplică regulile referitoare la întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului
subiectiv.

 Termenele de ordine publică sunt instituite prin norme imperative, protejând in­
terese generale. La aceste termene părțile nu pot renunța, nici anticipat și nici după
în­ceperea cursului lor, și nici nu le pot modifica, micșorându-le sau mărin­du-le, după
caz (art. 2.549 alin. (2) din Codul civil).

13. Rezumatul capitolului


 Prescripția extinctivă este o sancțiune de drept civil, care stinge dreptul (material)
la acțiune neexercitat în termenul prevăzut de lege.

 Domeniul prescripției extinctive este format din drepturile subiective civile pres­
criptibile extinctiv. În principiu, drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv (cu
anumite excepții), respectiv drepturile reale și drepturile de creanță.

143
Titlul III

 În cazuri anume prevăzute de lege sunt prescriptibile extinctiv și unele drepturi


nepatrimoniale.

 Prescripția extinctivă poate fi invocată numai de cel în folosul căruia curge. Prin
urmare, prescripția nu curge de drept, ci trebuie invocată. Organul jurisdicțional nu
poate aplica prescripția din oficiu. Pot invoca însă prescripția și orice alte persoane
interesate:
– codebitorii unei obligații solidare sau indivizibile;
– fidejusorii, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunțat la ea;
– creditorii celui interesat să invoce prescripția.

 Persoana în folosul căreia curge prescripția are dreptul să renunțe la prescripția


neîmplinită, precum și la beneficiul acesteia. Ca regulă generală, prescripția începe să
curgă din momentul în care a fost încălcat dreptul subiectiv. Există însă și reguli spe­
ciale, referitoare la dreptul la acțiunea:
– în executarea obligațiilor de a da sau de a face;
– în restituirea prestațiilor;
– în executarea prestațiilor succesive;
– în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită;
– în anularea actului juridic.

 Prescripția poate fi suspendată și întreruptă. Astfel:


– suspendarea este oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripție pe tim­­pul
cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe titularul dreptu­lui
la acțiune în imposibilitatea de a acționa;
– întreruperea constă în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze
întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive.

 Termenele de prescripție sunt:


– în funcție de sfera de aplicare, generale și speciale;
– în funcție de izvorul lor normativ, instituite de Codul civil și de alte acte norma­tive.

 Termenul general de prescripție este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt
termen. Termenele speciale de prescripție sunt de 10 ani, doi ani și un an.

 Termenul de prescripție se stabilește:


– pe săptămâni, luni sau ani;
– pe zile;
– pe ore.

 Decăderea reprezintă stingerea dreptului subiectiv în cazul neexercitării acestuia


înăuntrul termenului stabilit prin lege sau prin voința părților.

144
TITLUL IV Elemente de drept societar
CAPITOLUL I Raportul de drept societar

J Obiective de învățare
 Înțelegerea societății atât ca profesionist, persoană juridică, cât și ca parte a ra­por­
tului juridic de afaceri;
 Analiza societății pornind de la data anterioară înființării acesteia, de la care per­
soanele fizice și/sau juridice îndeplinesc primele acte necesare constituirii, con­ti­
nuând cu perioada funcționării și până la data radierii din registrul comerțului.

1. Definiția dreptului societar


 Dreptul societar este o parte a dreptului afacerilor. Dreptul societar are ca obiect
de studiu, în principal, societățile – profesioniști persoane juridice.
Societățile, ca persoane juridice, sunt un element de structură al raportului de drep­tul
afacerilor, sunt părți/subiecte ale raporturilor juridice de afaceri.
Dreptul societar cuprinde totalitatea normelor de drept care reglementează ra­
por­turile juridice de afaceri, ce au în structura lor, ca subiecte participante, în
prin­cipal, socie­tățile.
Societatea trebuie privită:
– de la o dată anterioară înființării, dată de la care persoanele fizice și/sau juridice
care doresc să o constituie efectuează toate actele și faptele necesare constitu­
irii ei valabile. În această perioadă, societatea are personalitate juridică antici­pată,
exer­citând acele drepturi și asumându-și acele obligații necesare constituirii vala­
bile;
– de la data constituirii ei valabile, pe toată perioada funcționării, până la data di­
zolvării acesteia, respectiv a radierii din registrul comerțului.

 Dreptul societar cuprinde norme de drept privat1, care se regăsesc în cea mai mare
parte în:
– Codul civil (art. 1.881-1.954), care constituie dreptul comun în materia societă­
ților;
– Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completă­­rile ulte­
rioare.
Intervenția progresivă a statului în activitatea privată (de afaceri) se exercită asupra
so­cietății începând cu perioada anterioară înființării acesteia.

1 Dreptul societar cuprinde și norme de drept public, la care vom face referire pe parcursul lucrării.

145
Titlul IV

Cu titlu de exemplu, societățile sunt obligate:


– să se înregistreze în registrul comerțului înainte de începerea activității, să în­­re­
gistreze mențiuni despre activitatea desfășurată pe parcursul funcționării aces­­teia
și să ceară radierea din registrul comerțului la încetarea activității. Registrul co­­
merțului este instituție publică de natură administrativă și este public (art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și
com­­pletările ulterioare);
– să obțină avize prealabile și autorizații de la Autoritatea de Supraveghere Fi­
nan­ciară (ASF) dacă se constituie în societăți de asigurare, de servicii de investiții
financiare (pe piața de capital), instituții de credit.
Incidența normelor de drept public asupra dreptului societar se realizează prin inter­
mediul:
– normelor de drept administrativ (în cadrul raporturilor dintre societăți și autori­tă­
țile administrative, respectiv registrul comerțului, ASF etc.);
– normelor de drept fiscal, deoarece societățile obținând profit intră sub incidența
reglementărilor legale în materie fiscală. Impozitele și taxele plătite de societăți, în
calitatea lor de contribuabili, reprezintă una dintre principalele surse de formare a
veniturilor statului;
– normelor de drept penal. Se poate vorbi despre o subramură a dreptului penal,
drep­tul penal al afacerilor. Normele de drept penal al afacerilor pun în lumină in­
frac­țiunile economice: gestiunea frauduloasă, evaziunea fiscală etc.

2. Rezumatul capitolului
 Societatea este profesionist persoană juridică, fiind reglementată de Codul civil și
de Legea societăților.

 În perioadele constituirii și funcționării lor, societățile intră sub incidența norme­­­lor


de drept public și privat. Intră sub incidența normelor de drept public prin faptul în­
registrării în registrul comerțului, publicării în Monitorul Oficial, prin cerințele obținerii
de avize de la instituții publice (spre exemplu, ASF) etc. Intră sub incidența normelor
de drept privat pentru că sunt subiect de drept privat.

146
Elemente de drept societar

CAPITOLUL II Fondul de comerț

J Obiective de învățare
 Înțelegerea, din perspectivă teoretică și practică, a noțiunii de fond de comerț față
de alte noțiuni: patrimoniu, întreprindere / întreprindere comercială, patrimoniu
de afectațiune al profesionistului;
 Determinarea naturii juridice a fondului de comerț;
 Identificarea elementelor componente ale fondului de comerț, corporale și ne­cor­
porale, și cunoașterea în special a celor necorporale;
 Înțelegerea distincției dintre firmele societăților reglementate de lege;
 Cunoașterea operațiunilor juridice cu privire la fondul de comerț.

1. Reglementarea și definiția fondului de comerț


Fondul de comerț este menționat, fără a fi definit, în art. 21 lit. a) și art. 42 din Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Definiția fondului de comerț este prevăzută de legiuitor la art. 11 lit. c) din Legea nr.
298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
con­curenței neloiale. Astfel, „constituie fond de comerț ansamblul bunurilor mobile și
imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad co­
mer­cial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale”.
Făcând trimitere și la art. 541 din Codul civil1, care reglementează universalitatea de
fapt, putem defini fondul de comerț astfel: ansamblul bunurilor mobile și imobile, cor­
porale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), pe
care un comerciant, prin voința sa, le utilizează – le afectează – în vederea desfășurării
activității sale, pentru obținerea de profit.

2. Delimitarea noțiunii de fond de comerț de alte noțiuni


2.1. Fondul de comerț și patrimoniul
Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor comerciantului
ce au valoare economică.
Fondul de comerț cuprinde doar o parte dintre bunurile co­mer­ciantului (respectiv
cele pe care le afectează derulării activității sale), necuprinzând însă creanțele și da­
to­­riile acestuia. Prin urmare, fondul de comerț reprezintă o parte din patrimoniul co­
merciantului. Cu toate acestea, în cazul înstrăinării fondului de co­merț, anumite drep­
turi și obligații ce izvorăsc din contractele de muncă sau din contractele de fur­nizare

1 Codul civil definește, la art. 541 alin. (1) și (2), universalitatea de fapt ca fiind „ansamblul bunurilor care
aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege. Bu­nurile
care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau ra­porturi
juridice distincte”.

147
Titlul IV

de utilități (apă, gaz, telefon etc.) se transmit dobânditorului, dacă acestea nu au fost
reziliate1.
Fondul de comerț este o universalitate de fapt2, pe când patrimoniul este o universali­
tate de drept, o universalitate juridică.
Fondul de comerț ia naștere din voința exclusivă a profesionistului comerciant (per­soa­
nă fizică sau juridică), a întreprinzătorului, care afectează bunurile ce compun fon­dul de
comerț unei activități lucrative, în timp ce patrimoniul are ca izvor legea (Codul civil).

2.2. Fondul de comerț, întreprinderea și întreprinderea economică


Întreprinderea economică este o activitate economică organizată, autonomă pa­
tri­monial și autorizată potrivit legilor în vigoare, exercitată de un întreprinzător,
care cuprinde pe lângă bunuri (ce fac parte din fondul de comerț) și capitalul și forța
de muncă (capitalul uman nu este inclus în fondul de comerț).
De asemenea, întreprinderea economică este o activitate economică cu scop lu­­
cra­tiv, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
pres­tarea de servicii (art. 2 lit. a) coroborată cu lit. f ) din OUG nr. 44/2008 pri­vind des­
fășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, între­prin­de­­rile
individuale și întreprinderile familiale, cu modificările și completările ulterioare).
Fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și ne­cor­
porale afectate desfășurării unei activități economice.
Profesionistul comerciant (persoană fizică sau juridică):
– exploatează o întreprindere economică cu scopul de a obține profit;
– deține întotdeauna un fond de comerț, al cărui scop este să atragă clientelă
și să obțină profit.
Ambele caracterizează profesionistul comerciant, fără a se confunda.
Întreprinderea, potrivit Codului civil (art. 3 alin. (2) și (3)), nu se confundă cu între­
prin­derea economică, reglementată de OUG nr. 44/2008 și de Legea nr. 346/2004
privind stimularea înființării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și com­
pletările ulterioare (art. 2).
Codul civil are în vedere întreprinderea exploatată de un profesionist, indiferent
dacă are sau nu scop lucrativ.
Prin urmare, întreprinderea ca noțiune, potrivit Codului civil, este dreptul comun în
ma­terie; în cadrul acesteia distingem întreprinderea economică reglementată de ac­
tele normative menționate (OUG nr. 44/2008 și Legea nr. 346/2004).
Pentru o delimitare mai clară a noțiunilor, precizăm că:
– întreprinderea este exploatată de un profesionist, care are sau nu scop lucrativ (în
concepția Codului civil);

1 Gh. Piperea, op. cit., p. 55.


2 A se vedea dispozițiile art. 541 din Codul civil; Gh. Piperea, op. cit., p. 55; S. Angheni, M. Vo­lonciu, C. Stoica
(2008), Drept comercial, ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, București, p. 53.

148
Elemente de drept societar

– întreprinderea economică este exploatată de un profesionist comerciant, prin spe­


cificul activității economice organizate de acesta (despre activitatea economică
Codul civil nemenționând nimic, referindu-se doar la activitate, fără să precizeze
natura acesteia, considerăm noi, în sens larg).
În sensul art. 2 lit. f ) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea profesionistului comerciant
este o întreprindere economică, și anume este „activitatea economică desfășurată
în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de
muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în
cazurile și în condițiile prevăzute de lege”. De asemenea, în condițiile art. 2 din Legea
nr. 346/2004, prin întreprindere se înțelege orice formă de organizare a unei activi­
tăţi eco­nomice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activităţi de producţie, co­
merţ sau prestări de servicii, în scopul obţinerii de venituri, în condiţii de concurenţă,
respectiv: societăţi, societăţi cooperative, persoane fizice autorizate, întreprinzători ti­tu­
lari ai unei întreprinderi individuale şi întreprinderile familiale, autorizate potrivit dis­­
poziţiilor legale în vigoare, care desfăşoară activităţi economice.

2.3. Fondul de comerț și patrimoniul de afectațiune al


profesionistului
Fondul de comerț cuprinde numai bunuri (mobile, imobile, corporale, necorporale,
cu drepturile lor corespunzătoare) care aparțin profesionistului comerciant, în timp ce
patrimoniul de afectațiune este o fracțiune din patrimoniul (civil) al profesionistu­lui,
care cuprinde pe lângă bunuri, reprezentate de drepturi (reale), și drepturi de crean­ță
și obligații (datorii).
Patrimoniul de afectațiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului între­
prinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin de­
cla­­ra­ție scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional
la acesta, exercitării unei activități economice.
Fondul de comerț se aseamănă cu patrimoniul de afectațiune prin:
– destinația comună a bunurilor care îl compun;
– afectarea bunurilor unei activități lucrative (industriale, comerciale);
– scop, respectiv atragerea clientelei și obținerea de profit.

3. Natura juridică a fondului de comerț


Fondul de comerț este o universalitate (de bunuri) având o identitate de sine stătătoare
care nu se reduce la bunurile care o compun1. Aceste bunuri au o destinație comună
stabilită prin voința profesionistului comerciant (titular al fondului de comerț), fiind
afectate de către acesta aceleiași activități.
Fondul de comerț:
a) poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de locațiune, al
unor garanții reale mobiliare, poate fi lăsat moștenire, poate face obiec­tul
apor­­tului la constituirea unei societăți sau la majorarea capitalului so­cial etc.

1 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 53.

149
Titlul IV

Bine­înțeles că și bunurile componente ale fondului de comerț pot face obiec­tul


unor astfel de contracte dacă legea prevede posibilitatea înstrăinării separate de
acesta;
b) explică subrogația reală a bunurilor care îl compun, spre exemplu, mărfurile
pot fi înlocuite (în momentul vânzării acestora cu bani, emblema poate fi mo­di­
ficată etc.)1;
c) este o universalitate de fapt, neavând un activ și un pasiv (proprii), acestea fiind
caracteristice universalității juridice, respectiv patrimoniului. De asemenea, prin
voința comerciantului, ca universalitate de fapt, bunurile ce intră în componența
fondului de comerț le afectează exercitării unei activități economice;
d) conferă titularului său un monopol de exploatare ce ține de proprietatea in­­
dus­trială a profesionistului comerciant asupra fondului2. Organizarea bunu­
rilor componente ale fondului de către titularul său constituie o creație intelec­
tuală, considerată în literatura de specialitate asemănătoare cu creația științifică,
literară și artistică3. În acest sens, fondul de comerț are vocația de a avea clientela
sa, motiv pentru care legea oferă posibilitatea protecției acestuia prin acțiunile
pri­­­vind concurența neloială4 (potrivit Legii nr. 11/1991 privind combaterea con­cu­
ren­ței neloiale, cu modificările și completările ulterioare);
e) este un bun mobil necorporal, pornind de la faptul că în componența fondului de
comerț prevalează bunurile mobile, corporale sau necorporale, iar dintre acestea
preponderente ca valoare sunt cele necorporale5. Astfel, în cazul executării silite a
fondului de comerț, aceasta urmează regulile prevăzute de Codul de procedură
civilă cu privire la bunurile mobile6. De asemenea, nu poate fi dobândit prin uzu­
capiune sau prin posesia de bună credință asupra bunurilor mobile (prescripția
instantanee reglementată de Codul civil), deoarece nu este susceptibil de posesie7,
dar poate face obiectul unui drept de uzufruct și i se aplică teoria accesiunii8.

4. Elementele fondului de comerț


Elementele fondului de comerț sunt corporale și necorporale.
 Elemente corporale sunt:
 bunuri imobile prin natură (clădiri), prin destinație (instalații, utilaje, mașini). Ac­
te­le de vânzare-cumpărare cu privire la aceste bunuri sunt activități economice,
prin scopul lor;

1 Ibidem.
2 Gh. Piperea, op. cit., p. 56.
3 Ibidem.
4 Spre exemplu, interzicerea activităților care prejudiciază accesul la clientelă; a se vedea Gh. Piperea,
op. cit., p. 56.
5 A se vedea S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 93.
6 Ibidem, p. 93.
7 Din același motiv, acțiunea posesorie și acțiunea în revendicare îi sunt improprii; a se vedea Gh. Piperea,
op. cit., p. 58.
8 Ibidem.

150
Elemente de drept societar

 bunuri mobile corporale (materii prime, materiale, produse rezultate din activi­
ta­tea de producție; chiar dacă produsele astfel rezultate au o legătură mai slabă cu
fondul de comerț, fac parte din acesta).

 Elemente necorporale sunt: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele


de invenții, drepturile de autor, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu.
a) Firma este un element de individualizare a comerciantului și constă în numele
sau, după caz, denumirea sub care acesta își exercită comerțul și sub care sem­
nea­ză (art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
 Firma comerciantului persoană fizică (PFA sau întreprinzător individual – titular
al unei întreprinderi individuale) se compune din numele comerciantului scris în
în­tregime (nume și prenume) la care se adaugă mențiunea scrisă în întregime
„persoană fizică autorizată” sau, după caz, „întreprindere individuală” (art. 31
alin. (1) din Legea nr. 26/1990). Prin urmare, firma unei persoane fizice corespunde
cu numele său civil.
 Firma întreprinderii familiale trebuie să cuprindă numele reprezentantului
în­­treprinderii la inițiativa căruia se înființează, cu mențiunea „întreprindere
fa­mi­lială” scrisă în întregime.
Firma comerciantului societate are conținut diferit în funcție de forma juridică a so­
cietății.
 Firma societății în nume colectiv (SNC) se compune din numele a cel puțin
unu­ia dintre asociați plus mențiunea „societate în nume colectiv” scrisă în
în­tregime (art. 32 din Legea nr. 26/1990).
 Firma societății în comandită simplă (SCS) se compune din numele a cel pu­țin
unuia dintre asociații comanditați (nume și prenume) plus mențiunea „so­cie­
tate în comandită” scrisă în întregime (art. 33 din Legea nr. 26/1990).
În scopul protejării terților, dacă numele unei persoane străine de societate figu­
rează în componența firmei societății în nume colectiv ori a societății în coman­
dită simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat și solidar de toate obligațiile
societății. Aceeași regulă se aplică și asociatului comanditat al cărui nume figu­rea­
ză în firma unei societăți în comandită (art. 34 din Legea nr. 26/1990).
 Firma societății pe acțiuni (SA) sau a societății în comandită pe acțiuni (SCA) se
compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor so­
cietăți, plus mențiunea scrisă în întregime sau prescurtat „societate pe ac­
țiuni” sau „SA” sau „societate în comandită pe acțiuni”, după caz (art. 35 din
Legea nr. 26/1990).
 Firma societății cu răspundere limitată (SRL) se compune dintr-o denumire
pro­prie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați, plus
mențiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau „SRL”,
după caz (art. 36 din Legea nr. 26/1990).
 Firma sucursalei din România a unei societăți străine va trebui să cuprindă și
men­țiunea sediului principal din străinătate (art. 37 din Legea nr. 26/1990).

151
Titlul IV

Firma comerciantului persoană juridică se scrie în limba română. Firma se caracteri­zea­


ză prin noutate. Astfel, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existen­te
(art. 38 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o mențiune
care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei,
fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod (art. 38 alin. (2)
din Legea nr. 26/1990).
Legea prevede că oficiul registrului comerțului este obligat să refuze înscrierea unei fir­
me care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate
produce confuzie cu acestea (art. 39 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire folosită de comercianții din secto­­rul
public (art. 40 din Legea nr. 26/1990). Prin înregistrare, comerciantul dobândește un
drept de folosință exclusivă asupra firmei. Firma dobândește și valoare economică și
poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerț.
Dacă se înstrăinează fondul de comerț, cu orice titlu, dobânditorul acestuia va pu­tea
să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui co­­mer­
ciant persoană fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăți
în nume colectiv ori comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent
sau al succesorilor săi în drepturi și cu obligația de menționare în cuprinsul acelei
firme a calității de succesor (art. 41 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Păstrarea firmei precedente este permisă societății pe acțiuni, în comandită pe
acțiuni sau societății cu răspundere limitată fără menționarea raportului de suc­
cesiune (art. 41 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).

b) Emblema este un plus de identificare a comerciantului. Firma are caracter obli­ga­


toriu, iar emblema are caracter facultativ.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de
același gen (art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Emblema se caracterizează prin noutate. Astfel, orice emblemă va trebui să se de­o­
se­bească de emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același
fel de comerț, precum și de emblemele altor comercianți de pe piața unde comer­
ciantul își desfășoară activitatea (art. 43 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel
puțin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Emblema va putea fi folosită pe panouri de reclamă, facturi, scrisori, tarife, afișe,
publicații și în orice alt mod, cu condiția să fie însoțită în mod vizibil de firma co­
merciantului (art. 43 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Emblema se înstrăinează și separat și împreună cu fondul de comerț. Dobânditorul va
putea folosi emblema numai cu consimțământul transmițătorului.

c) Reguli comune referitoare la firme și embleme


Firmele și emblemele vor fi scrise în limba română (art. 30 alin. (3) din Legea nr.
26/1990).

152
Elemente de drept societar

Prin înscrierea firmei și a emblemei în registrul comerțului, titularul dobândește un


drept de folosință exclusivă asupra acestora.
Verificarea disponibilității firmei și a emblemei se face de către oficiul registrului co­
mer­țului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a fir­
mei sau a emblemei.
Firmele și emblemele radiate din registrul comerțului sunt indisponibile, în prin­
cipiu, pentru o perioadă de 2 ani de la data radierii1.

d) Clientela și vadul comercial. Legea nu reglementează ca atare nici clientela, nici


vadul comercial. Importanța clientelei, ca element al fondului de co­merț, rezultă din
faptul recunoscut că un profesionist comerciant, persoană fizică sau juridică, se con­sti­
tuie pentru atragerea clientelei, în vederea obținerii de profit.
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obiș­
nuit, fidel la același comerciant (la fondul de comerț al acestuia) pentru procurarea de
mărfuri și servicii.
Vadul comercial reprezintă aptitudinea (potențialitatea) fondului de comerț de a atra­
ge clienți. Acesta este determinat, în principal, de locul unde se află amplasat imobi­lul,
de calitatea mărfurilor, a serviciilor, de prețurile practicate, de comportamentul per­
sonalului comerciantului.
Clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de co­merț.
În timp ce clientela apare ca un factor obiectiv, ca un element material al fondului
de comerț, vadul comercial se prezintă ca un factor subiectiv al acestuia. În concepția
tradițională sunt considerate ca fiind elemente identice. După o altă opinie, pe care o
împărtășim, majoritară în doctrina juridică, cele două elemente sunt distincte, aflân­
du-se într-o strânsă corelație2. Clientela este consecința vadului comercial.

e) Drepturile de proprietate industrială. Dreptul de proprietate intelectuală,


dreptul de autor. Doctrina a împărțit drepturile de proprietate industrială în două
categorii: creații noi și semne noi3. În categoria creațiilor noi sunt cuprinse: invențiile,
know-how-ul, modelele de utilitate4. Din categoria semnelor noi fac parte mărcile și
indicațiile geografice5.

1 Cu excepția cazurilor prevăzute la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, și anume în situația dobândirii fon-
dului de comerț cu orice titlu, când dobânditorul va putea să continue activitatea sub firma anterioară,
cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi, cu menționarea rapor­
tului de succesiune. Este vorba însă numai de firma care cuprinde numele unui comerciant persoană
fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăți în nume colectiv ori comandită simplă.
2 A se vedea S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 100.
3 A se vedea Y. Eminescu (1982), Tratat de proprietate industrială, volumul 1, Creații noi, Editura Academiei,
Bu­curești, p. 17 și următoarele; S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 101, cu operele citate acolo.
4 A se vedea Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate, cu modificările ulterioare.
5 A se vedea Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, cu modificările ulte-
rioare.

153
Titlul IV

Prin brevetul de invenție sunt recunoscute și apărate drepturile asupra invenției. A­ceas­
ta este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci1, care eliberează bre­ve­tul
de invenție. Protecția asupra invenției operează timp de 20 de ani și se transmite și
împreună cu fondul de comerț și separat de acesta.
Mărcile sunt semne distinctive utilizate de profesioniștii comercianți (denumiți și ope­
ratori economici) pentru a deosebi produsele, lucrările și serviciile lor de cele identice
sau similare ale altor profesioniști2. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de
a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum și dreptul de a interzice folosirea
aceluiași semn de către alții3.
Art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990 reglementează obligația comercianților de a în­re­
gistra în registrul comerțului mențiunile referitoare la brevetele de invenții, mărcile de
fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile de origine, indicațiile de proveniență, firmă,
emblemă și alte semne distinctive. Prin această dispoziție, drepturile de proprietate in­
dustrială sunt recunoscute și ocrotite de lege.
Drepturile de autor (copyright, engl.). Ansamblul prerogativelor de care se bucură au­
torii cu privire la creațiile lor literare, științifice și artistice formează drepturile de au­
tor. Potrivit Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice4, „sunt
considerate obiecte ale proprietății intelectuale toate creațiile originale literare, artis­
tice și științifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport, tangibile sau intangibile,
cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor”. În domeniul digital sunt aplicabile
aceleași acte normative ale proprietății intelectuale și drepturilor de autor ca și pentru
toate celelalte creații originale5. În România, dreptul de autor și drepturile conexe sunt
protejate prin Legea nr. 8/1996.
Din fondul de comerț fac parte drepturile de autor și drepturile conexe cu privire la
creația literară, științifică și artistică, precum și la programele din domeniul informaticii.
Titularul fondului de comerț, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de
autor, are dreptul să le valorifice în condițiile prevăzute de lege.

f ) Regimul creanțelor și datoriilor. Creanțele și datoriile comerciantului nu fac par­


te din fondul de comerț, acesta nefiind o universalitate juridică, ci de fapt. Prin ur­ma­re,
creanțele și datoriile comerciantului nu se transmit dobânditorului împreună cu fondul

1 A se vedea Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, republicată.


2 A se vedea Legea nr. 84/1998.
3 A se vedea Y. Eminescu (1983), Tratat de proprietate industrială, volumul 2, Semne distinctive, Editura Aca­
de­miei, București, pp. 109-110; a se vedea și S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 101.
4 Din anul 1886, revizuită în anul 1971.
5 Cu privire la acest domeniu, în anul 2002 au intrat în vigoare două tratate: Tratatul OMPI pentru Dreptul
de Autor (WCT) și Tratatul OMPI pentru Interpretare și Fonograme (WPPT). Ambele sunt cunoscute ca
fiind „Tratate ale Internetului” și au fost realizate în anul 1996 de Organizația Mondială a Proprietății In-
telectuale. Astfel este actualizată și completată Convenția de la Berna și se introduc elementele societății
digitale. Într-o perioadă de 6 ani (1996-2002) se realizează ratificarea acestor noi tratate de către 30 de
țări, minimul cerut de Organizația Națiunilor Unite pentru punerea lor în aplicare.

154
Elemente de drept societar

de comerț în cazul înstrăinării acestuia. Cu toate acestea, anumite drepturi și obligații


ce izvorăsc din contractele de muncă sau din contractele de furnizare de utilități (gaz,
apă, electricitate) se transmit dobânditorului dacă acestea nu au fost reziliate1. Potrivit
unei alte opinii, care are în vedere noua concepție a patrimoniului de afectațiune, cre­
anțele și datoriile privind activitatea economică fac parte din acesta, deci din fondul de
comerț2.

5. Actele juridice cu privire la fondul de comerț


Fondul de comerț, ca atare, precum și elementele care îl compun pot face obiectul
unor acte juridice. Operațiunile juridice cu privire la fondul de comerț sunt: vânza­
rea-cumpărarea, transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate, locațiunea
fondului de comerț, garanția reală mobiliară asupra fondului de comerț etc. Fiind o
universalitate de fapt mobiliară, fondul de comerț se poate transmite pe cale suc­ce­
sorală în condițiile prevăzute de Codul civil.

 Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț presupune vânzarea acestuia în între­


gime, precum și vânzarea separată a bunurilor mobile și imobile care intră în com­
ponența lui. Vânzarea fondului de comerț este supusă regulilor Codului civil privind
contractul de vânzare. Înstrăinarea imobilelor componente ale fondului de comerț in­
tră sub incidența regulilor dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor (in­clu­
siv cele privind publicitatea imobiliară).
Potrivit art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990, vânzarea fondului de comerț trebuie în­
regis­trată ca mențiune în registrul comerțului (mențiunea devine opozabilă terților de
la data efectuării ei în registrul comerțului).
Obligațiile ce rezultă din contractul de vânzare a fondului de comerț sunt:
– vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut și să îl garanteze pe cumpărător3;
– cumpărătorul este obligat să primească bunul și să plătească prețul.
Firma, clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de co­
merț. Drepturile de proprietate industrială (brevete de invenții și mărci), drepturile de
autor și emblema se înstrăinează separat de acesta.

 Transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate4. Transmiterea fon­


dului de comerț ca aport se deosebește de vânzarea acestuia deoarece nu comportă
primirea unui preț în schimbul fondului de comerț. Asociatul va primi părți sociale și
acțiuni, în funcție de forma juridică a societății. Transmiterea fondului de comerț ca

1 A se vedea Gh. Piperea, op. cit., p. 55; S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 102.
2 A se vedea S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 102.
3 A se vedea B. Ionescu (2008), Garanția contra evicțiunii în ipoteza vânzării fondului de comerț, Revista de
drept comercial nr. 10, p. 93 și următoarele.
4 Cas. III, Decizia din 20.01.1939, Revista de drept comercial, 1939, p. 224.

155
Titlul IV

aport intră sub incidența Legii societăților, fiindu-i apli­ca­bile regulile spe­ciale refe­ri­
toare la constituirea societăților.

 Locațiunea fondului de comerț. Dreptul de folosință privește, ca și în cazul vân­


zării, atât fondul de comerț ca atare, cât și elementele componente ale acestuia.
În schimbul unui preț, proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului
folosința asupra fondului de comerț1. Locatarul are dreptul să continue exercitarea
comerțului sub firmă proprie, exploatând fondul de comerț, dar poate să continue
activitatea și sub firma anterioară, menționând în cuprinsul ei calitatea de succesor,
dacă locatorul a consimțit expres.
Obligațiile care rezultă din contractul de locațiune a fondului de comerț sunt:
1. locatarul este obligat să respecte destinația economică și funcțională a fondu­lui
de comerț. El nu poate aduce schimbări în organizarea și structura acestuia decât
cu acordul locatorului;
2. locatorul are obligația de a nu face concurență locatarului prin desfășurarea
unui comerț de același gen, în apropierea locatarului.
Despre locațiune se face mențiune în registrul comerțului. O aplicație a acestui con­­tract
este locația de gestiune2; în temeiul contractului de locație a gestiunii, regia autonomă
sau societatea comercială cu capital de stat acordă unei persoane fizice sau juridice
drep­tul de exploatare (gestionare) asupra unei secții, uzine, fabrici ori altei subunități,
în schimbul unor foloase patrimoniale convenite de către părți3. Prin gestiune se în­
țelege un ansamblu de operații prin care se asigură administrarea bunurilor unei sec­ții,
uzine, fabrici etc. care implică punerea lor în valoare pentru obținerea unor rezultate
economice superioare4. Potrivit HG nr. 140/1991, fondul de comerț care formează
obiec­tul contractului de locație a gestiunii nu cuprinde și imobilul unde se desfășoară
activitatea, dacă locatorul nu este și proprietarul imobilului. În acest caz este necesară
încheierea unui contract de închiriere pentru folosirea imobilului5.

 Garanția reală mobiliară asupra fondului de comerț6. Garanția reală mobiliară


poate avea ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o uni­ver­
salitate de bunuri mobile, inclusiv fondul de comerț.

1 Cas. I, Decizia din 04.04.1928, Pandectele Române nr. 111/1928, p. 92.


2 A se vedea Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și so­
cietăți comerciale, cu modificările și completările ul­­terioare; Hotărârea Guvernului nr. 1.228/1990 pentru
aprobarea Metodologiei concesionării, închi­rie­rii și locației de gestiune, cu modificările ulterioare; Ho­
tărârea Guvernului nr. 140/1991 privind metodologia atribuirii în locație a gestiunii sau închirierii unor
subunități prin licitație directă, abrogată.
3 A se vedea S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 107.
4 Cu privire la contractul de locație a gestiunii, a se vedea S. David (1991), Contractul de închiriere și con-
tractul de locație a gestiunii, Dreptul nr. 10-11, p. 36 și următoarele.
5 A se vedea S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 107; Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (1996),
Decizia nr. 330/1995, Dreptul nr. 3, p. 95.
6 Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (2001), Decizia nr. 2.804/1999, Revista de drept comercial
nr. 4, p. 149.

156
Elemente de drept societar

Conținutul și caracteristicile garanției vor fi determinate de părți. Garanția se constituie


pe baza unui contract de garanție. Aceasta se poate constitui cu sau fără deposedarea
de bunul care face obiectul garanției. Legea cere îndeplinirea unei formalități de pu­
blicitate prevăzute de Codul civil, pentru protejarea dreptului real de garanție dobândit
de creditor. Această cerință se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de
garanție reală la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
Legea nr. 26/1990 prevede obligația comerciantului de a cere înscrierea în registrul
co­merțului a mențiunii privind constituirea garanției reale mobiliare asupra fondului
de comerț. Mențiunea devine opozabilă terților de la data efectuării ei în registrul co­
merțului.

6. Rezumatul capitolului
 Fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și ne­
corporale, care se delimitează de patrimoniu, întreprindere / întreprinderea econo­
mică și patrimoniul de afectațiune.

 Fondul de comerț este o universalitate de fapt, care ia naștere din voința exclusivă
a profesionistului comerciant, prin afectarea bunurilor ce compun fondul de comerț
unei activități lucrative.

 Natura juridică a fondului de comerț constă în următoarele:


– poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de locațiune, al unor
garanții reale mobiliare, poate fi lăsat moștenire, poate face obiectul aportului la
constituirea unei societăți sau la majorarea capitalului social;
– explică subrogația reală a bunurilor care îl compun, spre exemplu, mărfurile pot fi
înlocuite;
– este o universalitate de fapt, neavând un activ și un pasiv;
– conferă titularului său un monopol de exploatare ce ține de proprietatea in­dus­
trială a profesionistului comerciant asupra fondului;
– este un bun mobil necorporal.

 Elementele fondului de comerț sunt corporale: bunuri imobile și mobile, și ne­­cor­


porale: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de invenții, drepturile de
autor, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu.

 Firma este un element de individualizare a comerciantului și constă în numele sau,


după caz, denumirea sub care acesta își exercită comerțul și sub care sem­nează. Firma
comerciantului societate are conținut diferit în funcție de forma juridică a societății.

 Emblema este un plus de identificare a comerciantului, fiind semnul sau denu­


mirea care deosebește un comerciat de altul de același gen.

157
Titlul IV

 Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod


fidel la același comerciant (fond de comerț) pentru procurarea de bunuri și servicii.

 Vadul comercial reprezintă aptitudinea (potențialitatea) fondului de comerț de a


atrage clineți.

 Drepturile de proprietate industrială au fost împărțite de doctrină în creații noi


(invențiile, know-how-ul, modelele de utilitate) și semne noi (mărcile și indicațiile geo­
gra­fice).

 Mărcile sunt semne distinctive utilizate de profesioniștii comercianți pentru a de­


o­­sebi produsele, lucrările și serviciile lor de cele identice sau similare ale altor pro­fe­sio­
niști.

 Creanțele și datoriile comerciantului nu fac parte din fondul de comerț, acesta ne­
fiind o universalitate juridică, ci de fapt.

 Fondul de comerț poate face obiectul unor acte juridice: vânzarea-cumpărarea,


trans­­miterea fondului de comerț ca aport într-o societate, locațiunea, garanția reală
mo­biliară.

158
Elemente de drept societar

CAPITOLUL III Contractul de societate potrivit Codului civil

J Obiective de învățare
 Cunoașterea reglementării contractului de societate potrivit Codului civil;
 Identificarea societăților cu și fără personalitate juridică;
 Identificarea deosebirilor dintre contractul de societate și celelalte contracte;
 Cunoașterea tipurilor de societăți reglementate de Codul civil;
 Înțelegerea noțiunii de răspundere, respectiv răspunderea subsidiară, nelimitată
și solidară.

1. Reglementarea și definiția contractului de societate


 Contractul de societate este o convenție prin care două sau mai multe per­
soane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să
contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau
prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar
putea rezulta (art. 1.881 alin. (1) din Codul civil).
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțional cu participarea
la distribuția beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel (art. 1.881 alin. (2)
din Codul civil).
Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică (art. 1.881 alin. (3)
din Codul civil).
Contractul de societate se deosebește de celelalte contracte prin următoarele:
– părțile contractului de societate se obligă reciproc să coopereze. În celelalte
con­­tracte, părțile au interese deosebite1, diferite; în contractul de societate, părțile
co­o­perează având același interes, de a obține profit;
– aporturile cu care asociații contribuie la formarea capitalului (bani, bunuri, cu­
noștințe specifice sau prestații);
– asociații participă la împărțirea beneficiilor și suportă pierderile proporțional
cu participarea la constituirea capitalului, dacă în contract nu se prevede altfel.
Scopul societății este obținerea de profit. Potrivit Codului civil, profitul înseamnă nu
nu­mai realizarea unor beneficii, ci și realizarea unor economii (art. 1881 alin. (1) din
Co­dul civil), spre exemplu, societatea de asigurare mutuală.

 Regimul juridic al aporturilor este diferit, după cum societatea are, sau nu,
personalitate juridică (art. 1.883 alin. (1) și (2) din Codul civil), și anume:
– în cazul societăților cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul so­cie­
tăților;

1 Spre exemplu, în contractul de vânzare vânzătorul are nevoie de bani, iar cumpărătorul are nevoie de
bun.

159
Titlul IV

– în cazul societăților fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea aso­­


ciaților, în afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că le vor trece în fo­­lo­­
sința lor comună.
Dacă obiectul aporturilor este format din bunuri imobile sau, după caz, din alte
drepturi reale imobiliare, contractul trebuie să îmbrace formă autentică.
Transferul drepturilor asupra bunurilor imobiliare aportate este supus formelor de pu­
blicitate prevăzute de lege în materie (art. 1.883 alin. (3) din Codul civil).

2. Formele societare. Dobândirea personalității juridice


a societății
 Potrivit legii, societățile sunt de tipuri diferite în considerarea formei, naturii sau
obiectului de activitate (art. 1.887 din Codul civil).
Potrivit art. 1.888 din Codul civil, după forma lor, societățile pot fi:
a) simple;
b) în participațiune;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f ) pe acțiuni;
g) în comandită pe acțiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege.

 Constituirea unei societăți cu personalitate juridică poate fi convenită prin con­


trac­tul de societate sau printr-un act separat. În acest caz, răspunderea asociaților pen­
tru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată și solidară, dacă prin lege nu se dispune
altfel.
Răspunderea asociaților este subsidiară atunci când pentru obligațiile sociale răs­
pun­de în primul rând societatea, iar pentru partea neacoperită răspund asociații.
Răspunderea asociaților este nelimitată în sensul că asociații răspund cu propriul
pa­trimoniu dacă obligațiile sociale nu au fost plătite de societate în tot sau în parte, în
con­dițiile în care aceasta a fost acționată mai întâi.
Răspunderea asociaților este solidară în sensul că oricare asociat răspunde pentru
toate obligațiile sociale, după achitarea cărora se întoarce cu acțiune în regres îm­po­
triva celorlalți asociați.

 Dacă societatea urmează să aibă personalitate juridică, indiferent de obiectul


de activitate, ea poate fi constituită numai în forma și condițiile prevăzute de le­
gea specială care îi conferă personalitate juridică (art. 1.889 alin. (2) din Codul civil).

160
Elemente de drept societar

Spre exemplu, dacă se constituie o societate într-una dintre formele juridice prevăzute de
Le­gea societăților, aceasta este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul co­
mer­țului (art. 41 alin. (1) din Legea societăților).
Societatea dobândește personalitate juridică prin înmatriculare și de la data în­ma­
triculării în registrul comerțului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.889 alin. (3)
din Codul civil).
Până la data dobândirii personalității juridice, raporturile dintre asociați sunt guvernate
de regulile aplicabile societății simple (art. 1.889 alin. (4) din Codul civil).

3. Rezumatul capitolului
 Societatea este o convenție prin care două sau mai multe persoane se obligă re­
ciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin
aporturi bă­nești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau pres­tații, cu scopul de a împărți
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.

 Societățile pot fi: simple, în participațiune, în nume colectiv, în comandită simplă,


cu răspundere limitată, pe acțiuni, în comandită pe acțiuni, cooperative, de alt tip pre­
văzut de lege.

161
Titlul IV

CAPITOLUL IV Societățile

J Obiective de învățare
 Identificarea asemănărilor și deosebirilor dintre societatea simplă și societate;
 Înțelegerea societății atât din perspectiva contractuală, cât și din perspectiva insti­
tuțională (ca persoană juridică);
 Determinarea condițiilor de fond, speciale, care stau la baza contractului;
 Înțelegerea diferențelor dintre capitalul și patrimoniul societății;
 Identificarea clauzelor cuprinse în actul constitutiv pentru fiecare tip de societate;
 Cunoașterea formalităților necesare constituirii societăților.

1. Reglementarea societăților
Dreptul comun în materia societăților, în principal a contractului de societate, este Co­
dul civil (art. 1.881-1.954), care se completează cu Legea so­cietăților nr. 31/1990,
care re­gle­mentează societățile după forma lor juridică.
Pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale, spre
exem­plu:
– în materie bancară, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind in­
stituțiile de credit și adecvarea capitalului;
– în domeniul asigurărilor, Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea
intermediarilor în asigurări și reasigurări.
Legea societăților completează Codul civil în privința societăților deoarece:
– reglementează cinci forme juridice de societăți – societatea în nume colectiv
(SNC), societatea în comandită simplă (SCS), societatea pe acțiuni (SA), societatea
în comandită pe acțiuni (SCA), societatea cu răspundere limitată (SRL);
– cuprinde regulile aplicabile societăților, atât cele comune, cât și regulile spe­
ciale aplicabile fiecărei societăți, în funcție de forma juridică.
Societățile cu participare străină sunt reglementate de Legea societăților și de dis­po­­zi­
țiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea in­ves­­tițiilor
directe, cu modificările ulte­ri­oare.
Toate tipurile de societăți, indiferent de forma juridică și de obiectul de activitate, intră
sub incidența prevederilor Codului muncii, dacă au calitatea de angajatori, și ale le­
gis­­­lației fiscale, respectiv Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, în calitatea lor de
con­tribuabili.
Există și societăți fără personalitate juridică, însă au reglementări proprii, spre exem­
plu, societatea simplă (art. 1.890-1.948 din Codul civil) și asocierea în participație
(art. 1.949-1.954 din Codul civil).
Societatea, indiferent de forma ei juridică, are ca temei juridic contractul de so­
cietate și/sau statutul.

162
Elemente de drept societar

Astfel, art. 5 din Legea societăților prevede că:


– societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract
de societate;
– societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se con­
stituie prin contract de societate și statut;
– societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al
unei singure persoane, dacă se constituie cu un singur asociat. În acest caz se în­
tocmește numai statutul.
Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, de­nu­
mit act constitutiv sau act de înființare. Denumirea act constitutiv, potrivit Legii so­
cietăților, desemnează atât înscrisul unic, cât și contractul de societate și/sau statutul
societății.

2. Societatea simplă și societatea


Între societatea simplă și societate există asemănări și deosebiri.
 Asemănări între societate și societatea simplă:
– sunt grupări de persoane și de bunuri, cu scop lucrativ (economic, patri­mo­
nial). Se constituie cu scopul de a obține profit. Pentru societatea simplă acest
aspect este reglementat de art. 1.902 din Codul civil;
– iau naștere prin contract de societate, ale cărui elemente de valabilitate refe­
ri­toare la aport, la obiectul de activitate, la obținerea și împărțirea beneficiilor se
regăsesc atât în contractul de societate simplă, cât și în contractul de societate;
– urmăresc realizarea și împărțirea beneficiilor, au prin urmare scop lucrativ, pa­
trimonial (pecuniar); de asemenea, asociații suportă pierderile atât în cazul so­cie­
tății simple, cât și în cazul societății;
– ambele au affectio societatis în privința intenției comune a asociaților de a co­
opera;
– atât societatea simplă, cât și societatea au calitatea de profesioniști, deoarece
ex­­ploatează o întreprindere în condițiile art. 3 alin. (3) din Codul civil;
– ambele se deosebesc de asociații și fundații, deoarece membrii acestora ur­
măresc un scop ideal, moral, nepatrimonial.

 Deosebiri între societate și societatea simplă:


Deosebirile privesc personalitatea juridică, constituirea și funcționarea, după cum ur­
mează:
– societatea are personalitate juridică și existență proprie, distinctă de per­­so­
nalitatea asociaților care o compun, în timp ce societatea simplă nu are (art. 1.892
alin. (1) din Codul civil). Ne­având o existență proprie, distinctă de exis­tența indi­vi­
duală a asociaților, socie­ta­tea simplă nu depășește cadrul con­trac­tual; aceas­ta nu
are o formă juridică prevăzută de lege.

163
Titlul IV

Societatea este subiect de drept, dobândind această calitate prin înregistrarea în


re­gistrul comerțului, iar societatea simplă nu se înregistrează, fiind înființată prin
contract de societate.
Bunurile aportate de asociați pentru formarea capitalului societății sau al patrimo­
niului acesteia intră în proprietatea societății (de la data înmatriculării în registrul
comerțului), în timp ce bunurile aportate de asociați pentru formarea capitalului
sau al patrimoniului societății simple intră în coproprietatea asociaților (denumiți
și societari)1.
Cu privire la dreptul de dispoziție și la modul de folosire a bunurilor aflate în co­­
pro­prie­tatea sau folosința asociaților societății simple, se aplică regulile comunită­
ții de bunuri (la care Codul civil face trimitere când reglementează lichidarea co­
mu­nității de bunuri).
În cazul societății, dreptul de dispoziție și la modul de folosire a bunurilor aflate în
proprietatea societății sunt reglementate de Legea societăților, în mod diferit pe
ti­puri de societăți, după forma juridică (ținând seama, în principal, de clasificarea
societăților în societăți de persoane și societăți de capitaluri, făcută în doctrină).
Societatea are capacitate proprie de reprezentare, datorită calității de subiect de
drept, prin administratori, respectiv consiliul de administrație. În cazul societății
simple, asociații își desemnează un mandatar comun, un reprezentant al asociaților,
care nu este un organ al societății.
– constituirea celor două tipuri de societăți. La art. 2, Legea societăților stabi­lește
pentru societate anumite forme juridice, cu reglementări specifice pentru fiecare
formă în parte, și de aici reguli diferite atât în privința constituirii, cât și a funcțio­
nării lor.

 În plus față de societatea simplă, societatea:


– are și anumite obligații profesionale care revin numai comercianților: obliga­ția
de a se înmatricula în registrul comerțului, de a ține registre de contabilitate, de a
desfășura activități cu scop lucrativ în limitele concurenței licite etc.
– intră sub incidența Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insol­
ven­ței și de insolvență.

 Definiţie
Societatea este un contract, denumit contract de societate, ale cărui părți, denu­miți
asociați, se obligă să coopereze pentru desfășurarea unor activități cu scop lucrativ
și să contribuie la aceasta prin aporturi în numerar, în bunuri, în cunoștințe specifice
sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar
putea rezulta; de asemenea, societatea se bucură de personalitate juridică prin în­
ma­triculare la un registru public.
Prin urmare, societatea este contract și persoană juridică, subiect de drept.

1 A se vedea Gh. Piperea, op. cit., p. 307.

164
Elemente de drept societar

3. Contractul de societate
3.1. Condițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului
de societate
A. Contractul de societate trebuie să îndeplinească condițiile de fond, gene­
rale, esențiale, de valabilitate ale oricărei convenții, condiții impuse de dispozițiile
art. 1.179 coroborat cu art. 1.882 din Codul civil, referitoare la:
– capacitatea părților (a asociaților);
– consimțământul părților (hotărârea acestora de a se angaja din punct de vedere
juridic). Poate fi asociat orice persoană fizică sau juridică, în afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel. Un soț nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri
comune decât cu consimțământul celuilalt soț (art. 1.882 alin. (1) din Codul civil)1;
– faptul că obiectul trebuie să fie determinat și licit, în acord cu ordinea publică
și bunele moravuri;
– cauza sau scopul încheierii contractului de societate.

B. La aceste condiții generale de validitate se adaugă elemente specifice care


par­ticularizează contractul de societate de celelalte contracte, acestea fiind:
– aporturile pe care trebuie să le aducă asociații pentru constituirea capitalului, și
anume: bani, bunuri, prestații sau cunoștințe specifice;
– intenția de a desfășura o activitate economică comună, denumită affectio
societatis;
– realizarea și împărțirea beneficiilor.

 Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Forma scrisă este necesară


nu­mai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.884
alin. (1) din Codul civil).
Contractul prin care se înființează o societate cu personalitate juridică trebuie în­
cheiat în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute. Acesta trebuie să prevadă
asociații, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea și sediul societății (art. 1.884
alin. (2) din Codul civil).
Asociații fondatori și primii administratori numiți prin contract răspund solidar pentru
prejudiciul cauzat prin nerespectarea unei condiții de formă a contractului de socie­
tate sau a unei formalități necesare pentru constituirea societății ori, dacă este cazul,
pentru dobândirea personalității juridice de către aceasta (art. 1.886 alin. (1) din Codul
civil).

 Societatea se poate înființa pe durată nedeterminată, dacă prin contract nu se


pre­vede altfel (art. 1.885 alin. (1) din Codul civil).
Dacă societatea se înființează pe durată determinată, asociații pot prelungi durata so­
cietății înainte de expirarea acesteia (art. 1.885 alin. (2) din Codul civil).

1 A se vedea art. 349 din Codul civil, care se aplică în mod corespunzător.

165
Titlul IV

A. Condițiile de fond generale și esențiale ale contractului de societate


a) Consimțământul părților. Încheierea contractului de societate presupune mani­
fes­tarea de voință a părților în acest sens. Părțile contractului de societate sunt asociați
în societățile de persoane (SNC, SCS, SRL1) și acționari în societățile de capitaluri (SA,
SCA). Pentru a produce efecte juridice trebuie ca voința părților:
– să fie declarată;
– să fie făcută cu intenția de a produce efecte juridice;
– să nu fie alterată de vicii.
În cazul contractului de societate, consimțământul părților are o particularitate ce con­
stă în intenția de a coopera în vederea desfășurării unor activități cu scop lucrativ, nu­
mită și affectio societatis.
Persoanele care încheie contractul (semnatarii acestuia) și persoanele care au rol de­
terminant în constituirea societății au calitatea de fondatori. Părțile contractului de
societate (asociații) pot fi persoane fizice, persoane juridice, române sau străine, co­
mer­cianți sau necomercianți.
De asemenea, persoana fizică – asociat poate avea în aceeași societate și calitatea de
sa­lariat.
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să nu fie alterat de următoarele vicii de con­
simțământ: eroare, dol sau violență.
 Dacă falsa reprezentare a realității privește persoana asociatului într-o societate
de per­soane, contractul este lovit de nulitate pentru că la constituirea unei astfel de
so­­cietăți se au în vedere calitățile personale ale asociaților. În cazul societăților de
ca­­pi­taluri, acest tip de eroare referitoare la persoană nu are relevanță pentru în­che­
ierea contractului, de­oa­rece societatea se constituie în considerarea capi­ta­lului, și nu a
asociaților.
 În cazul contractului de societate, dolul viciază con­sim­țământul unui asociat nu­
mai dacă provine de la toți ceilalți asociați sau de la per­soane care re­prezintă valabil
entitatea colectivă și are o anumită gravitate (de exemplu, folosirea unui bilanț fals
pentru a determina subscrierea acțiunilor unei societăți).
 În cazul ivirii unei asemenea situații se vor aplica principiile dreptului comun.

b) Capacitatea părților. Pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică


trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în con­
dițiile dreptului comun, adică trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu.
Art. 6 alin. (2) din Legea societăților prevede în acest sens că nu pot fi fondatori per­
soanele care potrivit legii sunt incapabile.

c) Obiectul contractului. În materia societăților, noțiunea de obiect al contrac­tu­lui


de societate este reprezentată de activitatea cu scop lucrativ.

1 SRL-ul este societatea care are caracteristici atât ale societăților de persoane, cât și ale societăților de
ca­pitaluri.

166
Elemente de drept societar

Activitatea cu scop lucrativ este prevăzută la art. 2 lit. a) din OUG nr. 44/2008, și anume
„activitatea economică este o activitate cu scop lu­cra­tiv, constând în produce­rea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în pres­tarea de servicii”. Mai mult,
potrivit art. 7 și 8 lit. c) din Legea societăților, asociații trebuie să prevadă în contractul
de societate „obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a
activității principale”.

d) Cauza contractului. Acest element psihologic care determină consimțământul și


explică mo­tivul încheierii actului juridic este participarea fiecărui asociat la rezulta­tele
activității societății desfășurate în comun, adică împărțirea beneficiilor. Potrivit art. 1.236
din Co­dul civil, cauza contractului trebuie să existe, să fie licită și morală, adică să nu
încalce ordinea publică și bunele moravuri.
Nerespectarea condițiilor de fond ale contractului de societate atrage după sine nu­
litatea acestuia.

B. Condițiile de fond speciale ale contractului de societate


Acestea sunt:
a) aportul asociaților la formarea capitalului social;
b) intenția asociaților de a coopera (affectio societatis) pentru desfășurarea unei
activități economice, cu scop lucrativ;
c) realizarea și împărțirea profitului.

a) Aportul asociaților la formarea capitalului social


În sens juridic, prin aport se înțelege obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de a
aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. Operațiunea este analizată
în doctrină ca fiind un contract încheiat între asociați și viitoarea societate, numit și
contract de aport.
În sens etimologic, aportul înseamnă bunul adus în societate de către asociat. Potrivit
art. 1.881 alin. (1) din Codul civil, fiecare asociat trebuie să contribuie la aceasta prin
aporturi bănești, în bunuri sau în cunoștințe specifice sau prestații.
 Aportul este o va­loare economică exprimată în numerar, în natură, în creanțe
și în muncă (prestații, cunoștințe specifice).
 Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani. Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea
societăților, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme
de societate. Aportul asociatului la capitalul social nu este purtător de dobânzi
(art. 68 din Legea societăților).

 Aportul în natură are ca obiect:


– bunuri imobile prin natură (terenuri, clădiri) sau prin destinație (instalații, utilaje);
– bunuri mobile corporale (materii prime, materiale, mărfuri etc.), bunuri mobile ne­
cor­porale (creanțe, fond de comerț sau anumite elemente ale fondului de comerț
care se pot transmite și separat de acesta: emblema, drepturile de proprietate in­
dustrială, dreptul de autor).

167
Titlul IV

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate.


Aceste aporturi sunt vărsate prin transferarea drepturilor (cores­punzătoare obli­
gației de a da) și prin predarea efectivă către societate a bunu­rilor aflate în stare
de utilizare (corespunzătoare obligației de a face), potrivit art. 16 alin. (2) din Legea
so­cietăților.
Se poate transmite către societate atât dreptul de proprietate asupra bunului, cât
și dreptul de folosință asupra acestuia. Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea societăților,
„în lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin
proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerțului”.
Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic, în
vederea stabilirii părților de interes, a părților sociale sau a acțiunilor cuvenite aso­cia­
tului în schimbul aportului (art. 16 alin. (2) din Legea societăților).
Evaluarea se face fie de către asociați pe cale convențională, fie de către experți.
Evaluarea se face în mod obligatoriu de către experți:
 Dacă este vorba de o societate cu răspundere limitată cu unic asociat. Astfel,
valoarea aportului în natură va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate (art. 13
alin. (3) din Legea societăților).

 În cazul societății pe acțiuni care se constituie prin subscripție publică, dacă


există:
– aporturi în natură;
– avantaje rezervate oricărei persoane care a participat la constituirea societății sau
la tranzacții conducând la acordarea autorizației;
– operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie și pe care
aceasta urmează să le ia asupra sa.
În aceste cazuri, fondatorii vor solicita judecătorului-delegat numirea unuia sau
mai multor experți (art. 26 alin. (1) din Legea societăților face trimitere spre aplicarea
corespunzătoare și a dispozițiilor art. 38 și 39 din aceasta).
În cazul societății pe acțiuni, în situațiile menționate anterior, judecătorul-delegat
va putea dispune, prin încheiere motivată, efectuarea unei expertize în contul
păr­ților, pre­cum și administrarea altor dovezi (art. 37 alin. (3) din Legea societăților).
Judecătorul-dele­gat numește în termen de cinci zile de la înregistrarea cererii unul
sau mai mulți experți din lista experților autorizați. Aceștia vor întocmi un raport cu­
prin­zând descrierea și mo­dul de evaluare a fiecărui bun aportat și vor evidenția dacă
valoarea acestuia corespunde numărului și valorii acțiunilor acordate în schimb, pre­
cum și alte elemente indicate de judecătorul-delegat (art. 37 alin. (3) și art. 38 alin. (1)
din Legea societăților).

 În cazul majorării capitalului social prin aporturi în natură. Astfel, potrivit


art. 215 alin. (1) din Legea societăților, adunarea generală care a hotărât majorarea va
propune judecătorului-delegat numirea unuia sau mai multor experți pentru eva­lua­
rea acestor aporturi, în condițiile art. 38 și 39 din aceasta.

168
Elemente de drept societar

Actul constitutiv al SNC, SCS și SRL trebuie să prevadă, printre altele, „valoarea apor­
tului în natură și modul evaluării” (art. 7 lit. d) din Legea societăților), iar cel al SA și
SCA, „natura și valoarea bunurilor constituite ca aport în natură” (art. 8 lit. e) din
Legea societăților).

 Aporturile în creanțe, potrivit art. 16 alin. (3) din Legea societăților, au regimul
ju­ridic al aporturilor în natură. Ele nu sunt admise:
– la SA care se constituie prin subscripție publică;
– la SCA;
– la SRL.
Aportul în creanțe se consideră vărsat (liberat) numai după ce societatea a ob­
ținut plata sumei de bani care face obiectul creanței. Dacă plata nu s-a putut obține
prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma
datorată, cu dobânda legală din ziua scadenței creanțelor (art. 84 alin. (1) și (2) din Le­
gea societăților).
Raporturile dintre asociat, în calitate de cedent, și societate, în calitate de cesionar, sunt
cârmuite de regulile cesiunii de creanță din dreptul comun (Codul civil). Spre deosebire
însă de dreptul comun, potrivit art. 84 din Legea societăților, asociatul cedent (care a
adus ca aport creanța) răspunde de solvabilitatea debitorului.

 Prestațiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea ori la ma­
jo­rarea capitalului social (art. 16 alin. (4) din Legea societăților). Acestea au ca obiect
munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze pentru societate po­
trivit competenței și calificării profesionale.
Prestațiile în muncă sunt permise, cu titlu de aport, fără a putea constitui aport la
formarea sau majorarea capitalului social, numai asociaților în SNC și asociaților co­
manditați, deci asociaților cu răspundere nelimitată.
Caracteristicile prestațiilor în muncă sunt următoarele:
– nu sunt cuprinse în capitalul social, legea precizând în acest sens că nu pot con­­
stitui aport la formarea acestuia (art. 16 alin. (5) din Legea societăților). Prin ur­
mare, nu constituie un element al gajului general al creditorilor societății;
– dau dreptul asociatului să participe la împărțirea beneficiilor și a activului
social și îl obligă să participe la pierderi (art. 16 alin. (5) din Legea societăților);
– trebuie evaluate și precizate în actul constitutiv.

 Asumarea obligației de aport se numește subscriere1 la capitalul social. Acest


an­ga­­jament se naște:
– prin semnarea contractului de societate (în cazul SNC, SCS, SRL și SA și SCA care
se constituie prin subscriere integrală și simultană) sau

1 Actul juridic al subscrierii de către asociat este un act de dispoziție, cu efecte asupra transmiterii drep-
tului de proprietate asupra bunului de la asociat la societatea comercială respectivă.

169
Titlul IV

– prin participarea la subscripția publică (în cazul SA și SCA care se constituie prin
subscripție publică).
Capitalul subscris reprezintă totalitatea aporturilor cu care asociații se obligă să con­
tribuie la formarea capitalului social al unei societăți.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a acestuia. Prin urmare, capi­
talul vărsat reprezintă totalitatea bunurilor intrate efectiv în patrimoniul societății,
con­secință a subscrierii efectuate de asociat la formarea capitalului social. Executarea
acestei subscrieri poartă denumirea de vărsământ, corespunzătoare noțiunii de libe­
rare.
Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele prici­nui­
te, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar legea prevede că acesta este obligat la
plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă văr­să­­mântul (art. 65 alin. (2)
din Legea societăților). Mai mult, potrivit art. 222 lit. a) din același act normativ, ne­
res­pectarea obligației privind efectuarea aportului poate avea și con­secința exclu­derii
asociatului din societate1.

 Capitalul și patrimoniul societății. Aporturile asociaților în totalitatea lor,


fără prestațiile în muncă, formează capitalul social. Capitalul social este denumit și
ca­pital nominal, reprezentând suma totală a valorii bunurilor cu care asociații la o
so­cietate contribuie la constituirea patrimoniului acesteia. Aceste aporturi reprezintă
elemente ale patrimoniului societății.
Capitalul social, ca sumă a acestor aporturi, și patrimoniul societății sunt două con­cep­
te strâns legate între ele, care nu trebuie confundate. Prin urmare:
– patrimoniul include totalitatea drepturilor și obligațiilor societății, fiind al­că­
tuit din activ și pasiv;
– capitalul social reprezintă o valoare constantă pe întreaga durată a existen­­ței
societății, putând fi majorat numai în condiții prevăzute de lege, prin modifica­rea
actului constitutiv;
– patrimoniul se mărește și se micșorează în funcție de operațiunile curente de
înregistrare a profitului sau pierderilor din activitatea societății;
– capitalul este o parte a patrimoniului societății.
Capitalul social are dublă semnificație, contabilă și juridică.
Din punct de vedere contabil, capitalul reprezintă o cifră convenită de asociați.
Ca valoare a totalității aporturilor, acesta este evidențiat la pasiv în bilanțul societății,
pentru că la dizolvarea ei aporturile trebuie restituite asociaților. De asemenea, nu
trebuie confundat capitalul cu activul patrimonial, pentru că în timp ce capitalul fi­
gurează la pasiv (după cum am arătat), bunurile și aporturile în numerar figurează
la activ.

1 Legea vizează asociații din societatea în nume colectiv, din societatea cu răspundere limitată și asociații
comanditați din ambele societăți în comandită.

170
Elemente de drept societar

Din punct de vedere juridic, capitalul reprezintă limita urmăririi de către creditorii
societății a datoriilor acesteia, deoarece au luat cunoștință de capitalul social prin
publicitatea contractului de societate. Patrimoniul social constituie gajul general al
creditorilor societății, din care aceștia își îndestulează creanțele.

b) Intenția asociaților de a coopera pentru desfășurarea unor activități eco­no­


mice, cu scop lucrativ
Acest element psihologic, intențional, îl întâlnim în literatura juridică sub denumirea
de affectio societatis. Această voință de a colabora nu are relevanță în cazul SRL cu
unic asociat. În privința acestei societăți se poate vorbi doar de intenția de a constitui
o societate pe calea aporturilor individuale ale unei singure persoane, în vederea des­
fășurării unei activități economice, în niciun caz de colaborare.
În privința celorlalte societăți, cu doi sau mai mulți asociați, indiferent de forma juri­
dică, affectio societatis presupune intenția de colaborare voluntară a acestora, de
a lucra în comun, suportând toate riscurile activității economice. Colaborarea aso­
ciaților presupune egalitate juridică între aceștia și, în consecință, lipsa oricăror rapor­
turi de subordonare.

c) Realizarea și împărțirea profitului


Scopul constituirii oricărei societăți este ace­la de a realiza profit din activitatea eco­
nomică, lucrativă, pe care o desfășoară și de a-l împărți între asociați.
Cota-parte din profit ce se plătește fiecărui asociat se numește dividend (art. 67 alin. (1)
din Legea societăților). Dacă societatea nu înregistrează profit, ci pierderi, asociații tre­
buie să le suporte ca urmare a elementului psihologic affectio societatis care-i unește.

 Stricto sensu, profitul înseamnă câștigul evaluabil în bani rezultat din orice ac­
tivitate economică, de natură să mărească patrimoniul asociaților. În sens larg, profitul
reprezintă nu numai câștigul evaluabil în bani, ci și serviciile sau bunurile procurate în
condiții mai avantajoase decât acelea care s-ar obține individual. În timp, noțiunea de
profit a dobândit un înțeles mai larg. Astfel, profitul reprezintă și evitarea unei pier­
deri sau realizarea unei economii obținute (spre exemplu, prin intermediul societăți­lor
de asigurări mutuale).
Pentru a putea fi repartizat, profitul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie real, adică să se fi înregistrat un excedent față de capitalul social, pentru că
se vor distribui dividende doar din profituri determinate potrivit legii (art. 67
alin. (3) din Legea societăților);
– să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului social,
atunci când activul patrimoniului s-a micșorat în cursul exercițiului financiar. Ast­
fel, dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social va trebui re­în­
tregit sau redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de
profit (art. 69 din Legea societăților).

171
Titlul IV

Dacă potrivit situației financiare anuale nu există profit, nu pot fi distribuite dividende
asociaților. În caz contrar, acestea sunt fictive, iar ceea ce se distribuie reprezintă o
parte din capitalul social, cu prejudicierea drepturilor creditorilor. Dividendele plătite
con­trar dispozițiilor prevăzute de Legea societăților (condițiilor prevăzute anterior) se
restituie dacă societatea dovedește că asociații au cunoscut neregularitatea distribuirii
sau, în împrejurările existente, trebuiau să o cunoască (art. 67 alin. (4) din Legea so­cie­
tăților).

 Împărțirea profitului. Actul constitutiv trebuie să prevadă partea fiecărui asociat


la beneficii și la pierderi (art. 7 lit. f ) din Legea societăților) sau modul de distribuire
a beneficiilor și de suportare a pierderilor (art. 8 lit. k) din Legea societăților), ceea ce
înseamnă că asociații sunt liberi să decidă în privința împărțirii profitului.
Dacă aceștia nu precizează în actul constitutiv modul de împărțire a profitului și de
suportare a pierderilor, art. 67 alin. (2) din Legea societăților prevede că dividendele se
distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat.
Deci fiecare asociat va avea beneficii și va suporta pierderi în funcție de contribuția sa
la constituirea capitalului social.
În privința prestațiilor în muncă, în lipsa unei evaluări a acestuia, asociatul va avea
dreptul la o cotă din profit și pierderi egală cu cea a asociatului care adus în so­
cietate cota cea mai mică de capital.
În actul constitutiv sunt interzise clauzele leonine, acele înțelegeri care stipulează
în favoarea unui asociat totalitatea câștigurilor sau prin care s-a convenit ca unul
sau mai mulți asociați să fie scutiți de a participa la pierderi.

 Plata dividendelor. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea ge­


ne­rală a asociaților sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de șase luni de
la data aprobării situațiilor financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat1.
În caz contrar, societatea datorează, după acest termen, dobândă penalizatoare cal­
cu­lată conform art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru re­gle­men­ta­
rea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012,
dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acționarilor care a
aprobat situația financiară aferentă exercițiului financiar încheiat nu s-a stabilit o do­
bân­dă mai mare (art. 67 alin. (2) din Legea societăților). Dreptul la acțiunea de resti­
tuire a dividendelor plătite contrar legii se prescrie în termen de trei ani de la
data distribuirii lor (art. 67 alin. (5) din Legea societăților).
Dividendele care se cuvin după data transmiterii acțiunilor aparțin cesionarului, în
afară de cazul în care părțile au convenit altfel (art. 67 alin. (6) din Legea societăților).

1 Întrucât dreptul la dividende se întemeiază pe actul constitutiv, obligația societății privind plata divi-
dendelor este o obligație comercială. În consecință, dobânda legală aplicabilă societății care nu a plătit
dividendele la termen este dobânda legală privind obligațiile comerciale.

172
Elemente de drept societar

3.2. Condițiile de formă ale contractului de societate


A. Forma actului constitutiv
Actul constitutiv al societății se încheie în formă scrisă sub semnătură privată, se
sem­­nează de toți asociații, iar în cazul SA și SCA care se constituie prin subscripție pu­
blică, de fondatori (art. 5 alin. (6) din Legea societăților).
Actul constitutiv îmbracă formă autentică obligatorie, potrivit art. 5 alin. (6) din Le­
gea societăților, dacă:
– printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
– se constituie o SNC sau o SCS;
– se constituie o SA (sau o SCA) prin subscripție publică.
Prin depunerea la oficiul registrului comerțului sau, după caz, prin autentificare, actul
constitutiv dobândește dată certă (art. 5 alin. (7) coroborat cu art. 17 alin. (1) din Legea
societăților).
Semnatarii actului constitutiv, precum și persoanele care au rol determinant în
constituirea societății sunt considerați fondatori (art. 6 alin. (1) din Legea societăților).
Calitatea de fondatori nu o pot avea persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile
sau care au fost condamnate pentru una dintre infracțiunile contra patrimoniului prin
nesocotirea încrederii, infracțiuni de corupție, delapidare, infracțiuni de fals în în­scri­
suri, evaziune fiscală, infracțiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru pre­ve­nirea și
sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și
combatere a finanțării actelor de terorism, republicată, ori pentru infracțiunile pre­vă­
zute de din Legea societăților (art. 6 alin. (2) din Legea societăților).

B. Cuprinsul contractului de societate


Art. 7 și art. 8 din Legea societăților stabilesc cuprinsul actului constitutiv al SNC, SCS
și SRL, respectiv al SA și SCA.
Contractul de societate cuprinde clauze comune tuturor societăților, dar și cla­
uze spe­cifice, potrivit formei juridice respective.
Clauzele comune privesc identificarea părților, individualizarea viitoarei societăți, ca­
rac­teristicile societății, gestiunea acesteia, drepturile și obligațiile asociaților, dizolva­
rea și lichidarea societății etc.
Clauzele contractului de societate sunt:
1. Clauze referitoare la identificarea asociaților. Contractul de societate trebuie să
prevadă:
 datele de identificare1 a asociaților; la societatea în comandită simplă se vor
arăta și asociații comanditați (art. 7 lit. a) din Legea societăților);

1 Datele de identificare includ, potrivit art. 81 din Legea societăților:


– pentru persoanele fizice: numele, prenumele, codul numeric personal și, dacă este cazul, echivalen-
tul acestuia, potrivit legislației naționale aplicabile, locul și data nașterii, domiciliul și cetățenia;
– pentru persoanele juridice: denumirea, sediul, naționalitatea, numărul de înregistrare în registrul
co­­mer­țului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naționale aplicabile.

173
Titlul IV

 datele de identificare a fondatorilor; la societatea în comandită pe acțiuni vor fi


menționați și asociații comanditați (art. 8 lit. a) din Legea societăților).
2. Clauze referitoare la identificarea viitoarei societăți. Aceste clauze privesc for­
ma juridică a viitoarei societăți (SA, SNC etc.), denumirea (firma) și sediul social (art. 7
lit. b) și art. 8 lit. b) din Legea societăților).
3. Clauze ce privesc caracteristicile societății. Potrivit Legii societăților, aceste cla­
u­ze privesc:
 obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a activității prin­
cipale (art. 7 lit. c), art. 8 lit. c));
 la SNC și SCS se va preciza capitalul social, cu menționarea aportului fiecărui
asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură și modul evalu­ă­rii
(art. 7 lit. d));
 la SRL se vor preciza numărul și valoarea nominală a părților sociale, pre­cum
și numărul părților sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său (art. 7 lit. d));
 la SA și SCA, potrivit art. 8 lit. d), e), f ), n):
– capitalul social subscris și cel vărsat și, în cazul în care are un capital au­
torizat, cuantumul acestuia;
– natura și valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de
acțiuni acordate pentru acestea și numele sau, după caz, denumirea per­soa­
nei care le-a adus ca aport;
– numărul și valoarea nominală ale acțiunilor, cu specificarea dacă sunt no­
mi­native sau la purtător. Dacă sunt mai multe tipuri de acțiuni se vor arăta
va­loarea nominală și drepturile conferite fiecărei categorii de acțiuni;
– orice restricție cu privire la transferul de acțiuni;
– numărul acțiunilor comanditarilor în SCA.
4. Clauze referitoare la conducerea și gestiunea societății
De asemenea, conform Legii societăților:
 la SNC și SCS se vor menționa asociații care reprezintă și administrează societa­tea
sau administratorii neasociați, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit
și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art. 7 lit. e));
 la SRL, dacă sunt numiți cenzori sau este numit un auditor financiar se vor men­
ționa datele de identificare ale primilor cenzori, respectiv ale primului auditor fi­nan­
ciar (art. 7 lit. e1));
 la SA și SCA se vor menționa (art. 8 lit. g), g1), h), i)):
– datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administrație, res­pec­
tiv a primilor membri ai consiliului de supraveghere;
– puterile conferite administratorilor și, după caz, directorilor, respectiv mem­
brilor directoratului, și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
– datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar;

174
Elemente de drept societar

– clauze privind conducerea, administrarea, funcționarea și controlul gestiunii


so­cietății de către organele statutare, numărul membrilor consiliului de admi­
nistrație sau modul de stabilire a acestui număr.
5. Clauze privind durata societății (art. 7 lit. h) și art. 8 lit. j) din Legea societăților).
Actul constitutiv trebuie să prevadă durata societății, care poate fi determinată sau
nedeterminată.
6. Clauze cu privire la modalitatea de participare la profit și pierderi concreti­
zate în drepturi și obligații ale asociaților/acționarilor (art. 7 lit. f ), art. 8 lit. k) din
Legea societăților):
 SNC, SCS și SRL trebuie să precizeze partea fiecărui asociat la beneficii și la pier­deri;
 SA și SCA trebuie să prevadă modul de distribuire a beneficiilor și de suportare a
pierderilor.
7. Clauze referitoare la înființarea de sedii secundare. Dispozițiile art. 7 lit. g) și
art. 8 lit. l) din Legea societăților sunt identice în privința acestei clauze. Astfel, actul
constitutiv al societăților, indiferent de forma juridică, va cuprinde mențiuni în legă­
tură cu constituirea de sedii secundare – sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte ase­
menea entități fără personalitate juridică – atunci când se înființează odată cu so­cie­
tatea sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere pe viitor o
atare înființare de către asociați.
8. Clauze cu privire la unele drepturi pe care le au acționarii în SA și SCA (art. 8
lit. m) din Legea societăților). Acest tip de clauze privesc orice avantaj special acordat, în
momentul înființării societății sau până în momentul în care societatea este autori­zată
să își înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea societății
ori la tranzacții conducând la acordarea autorizației în cauză, precum și identitatea
beneficiarilor unor astfel de avantaje.
9. Clauze privind cuantumul total sau cel puțin estimativ al tuturor cheltuielilor
pen­­tru constituire (art. 8 lit. o) din Legea societăților), pentru actul constitutiv al SA
sau SCA.
10. Clauze referitoare la dizolvarea și lichidarea societății. Actul constitutiv al so­
cietăților, indiferent de forma juridică a acestora, va cuprinde mențiuni referitoare la
con­dițiile în care societatea își încetează activitatea, respectiv modul de dizolvare și de
lichi­dare (art. 7 lit. i) și art. 8 lit. p) din Legea societăților). Asociații, de cele mai multe
ori, reproduc dispozițiile legale sau fac trimitere la ele.

4. Statutul societății
 Noțiune
Statutul societății este un act de natură consensuală, cu excepția statutului care stă
la baza SRL cu asociat unic.
Statutul și contractul de societate pot fi încheiate separat sau pot îmbrăca forma
înscrisului unic. Și împreună și separat se numesc acte constitutive. Ambele stau la
baza SA, SCA și SRL.

175
Titlul IV

Societățile pot opta între a încheia două acte constitutive distincte – contract de so­cie­
tate și statut – sau a încheia unul singur, care să le cuprindă pe ambele (art. 5 din Legea
societăților). Statutul s-a impus SA, SCA și SRL datorită complexității acestor entități
juridice și necesității dezvoltării clauzelor contractului de societate.
Fiind o convenție între asociați, statutul trebuie să îndeplinească condițiile de vala­bi­
litate impuse de art. 1.179 coroborat cu art. 1.882 din Codul civil, referitoare la con­sim­
țământ, capacitate, obiect și cauză.
În privința condițiilor de formă, statutul se încheie sub semnătură privată sau în formă
autentică potrivit condițiilor cerute de art. 5 alin. (6) din Legea societăților.
În cazurile în care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, statutul
va cuprinde datele de identificare ale părților și clauze reglementând organizarea,
func­ționarea și desfășurarea activității societății (art. 5 alin. (5) din Legea societăților).

5. Formalitățile necesare constituirii societăților


Formalitățile necesare constituirii societăților sunt:
1. întocmirea actului sau actelor constitutive în forma cerută de lege;
2. înregistrarea și autorizarea funcționării societății.
În cazul constituirii SA și SCA prin subscripție publică aceste formalități sunt prece­­da­te
de anumite operațiuni speciale.
1. Întocmirea actului sau actelor constitutiv(e)
Aceasta presupune:
– redactarea actului sau actelor constitutiv(e) și, dacă este cazul,
– autentificarea înscrisurilor actelor respective.

 Redactarea actului constitutiv. Înscrisul este redactat de asociați în cazurile în


care legea permite ca acesta să se încheie în formă scrisă sub semnătură privată.
Actul întocmit sub semnătură privată trebuie datat și semnat de toți asociații, iar în caz
de subscripție publică, de fondatori. Potrivit art. 5 alin. (7) din Legea societăților, actul
constitutiv dobândește dată certă și prin depunerea la oficiul registrului comerțului.
La autentificarea actului constitutiv (în situațiile prevăzute de art. 5 din Legea so­
cie­­­tăților) sau, după caz, la darea de dată certă a acestuia se va prezenta dovada
eli­­­berată de oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea firmei și de­cla­
rația pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o sin­
gură societate cu răspundere limitată (art. 17 alin. (1) din Legea societăților).
La același sediu vor putea funcționa mai multe societăți numai dacă imobilul,
prin structura lui și prin suprafața sa utilă, permite funcționarea mai multor so­
cie­tăți în încăperi diferite sau în spații distinct partajate. Numărul societăților ce
funcționează într-un imobil nu poate depăși numărul de încăperi sau spații dis­
tinc­te obținute prin partajare (art. 17 alin. (4) din Legea societăților).

176
Elemente de drept societar

Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz, persoana care
dă data certă va refuza operațiunile solicitate dacă din documentația prezentată rezultă
că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la disponibilitatea firmei și la declarația pe
propria răspundere (art. 17 alin. (2) din Legea societăților).
De obicei, pentru redactarea actelor constitutive asociații apelează la un avocat, notar
sau la un serviciu specializat din cadrul oficiului registrului comerțului.

 Autentificarea înscrisurilor actelor constitutive. Redactarea înscrisului pentru


care legea impune forma autentică se face în condițiile Legii notarilor pu­blici și a ac­
tivității notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Înscrisul actului constitutiv este prezentat notarului public pentru autentificare de că­
tre persoana desemnată în calitate de administrator al societății ori de către un aso­ciat
anume împuternicit.
Legea impune prezența tuturor asociaților personal sau prin mandatar cu procură spe­
cială în formă autentică.
La autentificarea actului sau actelor constitutiv(e) (sau la darea de dată certă), în ca­
zurile prevăzute la art. 5 alin. (6) din Legea societăților, se va prezenta dovada eli­berată
de oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea firmei, iar în cazul unui SRL
cu unic asociat, declarația pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat
unic într-o singură societate cu răspundere limitată.
Verificarea disponibilității firmei (și a emblemei) se face de către oficiul registrului
comerțului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modifi­
care a firmei și/sau a emblemei (art. 39 alin. (8) din Legea nr. 26/1990, republicată).
Dacă nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la disponibilitatea firmei și la declarația
pe propria răspundere, notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau,
după caz, persoana care dă dată certă va refuza operațiunile solicitate.
Procedura de autentificare a actelor constitutive ale societății este reglementată de
Legea nr. 36/1995 la art. 89-1001 referitoare la autentificarea înscrisurilor. Astfel, notarul
public are competența să verifice legalitatea actelor constitutive a căror autentificare
o face. Art. 9 din Legea nr. 36/1995 prevede obligația notarilor publici de a verifica
actele pe care le instrumentează pentru a nu cuprinde clauze contrare legii și
bunelor moravuri. Dacă actul cuprinde asemenea clauze, notarul public îi va refuza
au­tentificarea. De asemenea, acesta va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond
și de formă ale înscrisurilor redactate de părți ori de către reprezentanții lor, având
posibilitatea să le aducă modificări și completări corespunzătoare cu acordul părților.
Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, viitoarea societate dobândește anticipat
ca­pacitate de folosință restrânsă, mai exact de la data redactării înscrisului sub sem­
nătură privată, respectiv de la data autentificării acestuia. Capacitatea de folosință
restrânsă are în vedere numai drepturile și obligațiile asociaților referitoare la con­
stituirea valabilă a societății. Din momentul dobândirii capacității de folosință, so­cie­
­­

tatea dobândește și capacitate de exercițiu. Aceasta din urmă presupune posi­bi­litatea

177
Titlul IV

îndeplinirii actelor juridice necesare constituirii valabile a societății de către ad­minis­


tratorii societății (persoane anume desemnate prin actele constitutive), iar în lipsa
aces­tora de către oricare dintre asociați.

2. Înregistrarea și autorizarea funcționării societății


 Societatea este supusă procedurii înmatriculării în registrul comerțului, înregis­
trării fiscale și autorizării funcționării pe baza declarațiilor-tip pe propria răspun­
dere în temeiul Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în
registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum și autorizarea funcționării persoanelor juridice,
cu modificările și completările ulterioare. Solicitarea efectuării înmatriculării în registrul
comer­țului se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului în a cărui
rază terito­rială se va afla sediul societății.

 Cererea privind înmatricularea societății în registrul comerțului (în a cărui rază


teritorială își va avea sediul societatea) se va face în termen de 15 zile de la data în­
cheierii actului constitutiv de către fondatori, primii administratori sau, dacă este cazul,
de către primii membri ai directoratului și ai consiliului de administrație ori de către un
împuternicit al acestora.
Cererea de înmatriculare trebuie însoțită de următoarele documente (art. 36 alin. (2)
din Legea societăților):
a) actul constitutiv al societății;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condițiile actului constitutiv;
c) dovada sediului declarat și a disponibilității firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise și vărsate la constituire, actele privind pro­
prietatea, iar în cazul în care printre ele figurează și imobile, certificatul constatator
al sarcinilor de care sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de
asociați;
f ) declarația pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori și, după
caz, a primilor directori, respectiv a primilor membri ai directoratului și ai con­
siliului de supraveghere și, dacă este cazul, a primilor cenzori, că îndeplinesc con­
di­țiile prevăzute de Legea societăților;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii. Spre exem­plu,
pentru constituirea unor societăți de asigurare, instituții de credit, societăți de servicii
de investiții financiare, cererea trebuie însoțită de o autorizație de la Au­to­ritatea de
Supraveghere Financiară1.

1 Autoritatea de Supraveghere Financiară este autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu


personalitate juridică, independentă, autofinanțată. Aceasta își exercită atribuțiile prin preluarea tuturor
atribuțiilor și prerogativelor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (CNVM), Comisiei de Supraveghere
a Asigurărilor (CSA) și Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP), autorități care au
fost desființate.

178
Elemente de drept societar

Dacă persoanele menționate nu au respectat termenul legal în privința cererii de în­


ma­triculare, oricare asociat poate cere oficiului registrului comerțului efectuarea în­
ma­­triculării, după ce, prin notificare sau scrisoare recomandată, le-a pus în întârziere,
iar ele nu s-au conformat în cel mult 8 zile de la primire (art. 47 alin. (1) din Legea so­
cie­­tăților).

 La înmatricularea societății, ca și la schimbarea sediului social, potrivit art. 17


alin. (3) din Legea societăților, solicitantul va prezenta la sediul oficiului registrului
comerțului următoarele acte:
a) documentul care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu destinație de sediu
social înregistrat la organul fiscal din cadrul Agenției Naționale de Administrare
Fiscală în a cărui circumscripție se situează imobilul cu destinație de sediu social;
b) un certificat emis de ANAF care certifică faptul că pentru imobilul cu destinație
de sediu social nu a fost înregistrat un alt document ce atestă cedarea dreptului
de folosință asupra aceluiași imobil, cu titlu oneros sau gratuit, ori existența altor
contracte prin care s-a cedat dreptul de folosință asupra aceluiași imobil, după caz;
c) o declarație pe propria răspundere în formă autentică privind respectarea con­di­
țiilor referitoare la sediul social, în cazul în care din certificatul emis de ANAF re­
zultă că sunt deja înregistrate la organul fiscal alte documente care atestă cedarea
dreptului de folosință asupra aceluiași imobil cu destinație de sediu social, pre­vă­
zute la art. 17 alin. (4) din Legea societăților.

 Cererea de înmatriculare (înregistrare) a societății se soluționează de judecăto­


rul-delegat la oficiul registrului comerțului de către președintele tribunalului (acesta
poate delega și mai mulți judecători, delegarea făcându-se la începutului fiecărui an
ju­de­că­toresc).
În acțiunea de verificare a legalității constituirii societății, judecătorul-delegat are drep­­
tul să dispună motivat administrarea de dovezi și efectuarea unei expertize, în con­tul
părților (art. 37 alin. (3) din Legea societăților).
În cazul SA, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care
a participat la constituirea societății sau la tranzacții conducând la acordarea auto­ri­
zației, operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății care se constituie și pe care
urmează să le ia asupra sa, judecătorul-delegat numește, în termen de cinci zile de la
înregistrarea cererii, unul sau mai mulți experți din lista experților autorizați pentru în­
toc­mirea unui raport de expertiză (în condițiile art. 38 alin. (1) din Legea societăților).

 Îndeplinirea cerințelor legale conduce la înregistrarea societății în registrul comer­


țului. Astfel, judecătorul-delegat:
– va pronunța o încheiere în termen de cinci zile de la constatarea îndeplinirii aces­
tor cerințe;
– va autoriza constituirea societății; și
– va dispune înmatricularea ei în registrul comerțului.

179
Titlul IV

Societatea dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în regis­trul


comerțului. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronun­
țării încheierii judecătorului-delegat prin care se autorizează înmatricularea societății.
(art. 41 alin. (1) și (2) din Legea societăților)

 Reprezentanții societății sunt obligați să depună la oficiul registrului comer­țului


semnăturile lor:
– la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost numiți prin actul constitu­tiv;
sau
– în termen de 15 zile de la alegere, pentru cei aleși în timpul funcționării socie­tății
(art. 45 alin. (1) din Legea societăților).

 Actele înregistrate astfel în registrul comerțului devin opozabile terților, cu ex­cep­


ția cazurilor în care legea prevede condiția cumulativă a publicării acestora în Mo­ni­
torul Oficial al României.

 La înmatriculare, societății i se eliberează certificatul de înregistrare, care con­


ține numărul de ordine din registrul comerțului și codul de identificare fiscală –
CIF1 atribuit de Ministerul Finanțelor Publice, însoțit de încheierea judecătorului-de­
legat.
Solicitarea înregistrării fiscale a unei societăți se face prin depunerea cererii de înre­
gis­trare la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal,
iar atribuirea codului de identificare fiscală de către Ministerul Finanțelor Publice este
condiționată de admiterea cererii de înregistrare în registrul comerțului de către jude­
cătorul-delegat.
Atributul fiscal este atașat codului unic de înregistrare și are semnificația categoriei de
plătitor de taxe și impozite la bugetul de stat.
Dacă atributul fiscal are valoarea „RO”, acesta atestă că persoana juridică a fost luată în
evidența organului fiscal ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.

 La înregistrarea modificărilor actului constitutiv al societății, acesteia i se eliberează


certificatul de înscriere de mențiuni, însoțit de încheierea judecătorului-delegat.
Certificatul de înregistrare și, după caz, certificatul de înscriere de mențiuni se eli­
be­rează în termen de trei zile, respectiv cinci zile, calculate de la data înregistrării (po­
tri­vit dispozițiilor Codului de procedură civilă, dacă judecătorul-delegat nu dispune
altfel).
Extrasul de registru emis de oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunal (valabil
30 de zile de la emitere) este actul care dovedește pe parcursul existenței societății
starea acesteia, referitoare la: funcționare, insolvență, reorganizare judiciară, faliment

1 Codul numeric constituie codul unic de identificare a unui comerciant. Acesta se mai numește și cod
fiscal sau cod unic de identificare. Până la 1 ianuarie 2007 s-a numit cod unic de înregistrare (CUI).

180
Elemente de drept societar

sau suspendarea temporară a activității. Extrasul de registru se eliberează în cel mult


24 de ore de la data înregistrării cererii.

 Procedura de atribuire a codului de înregistrare fiscală. Cererea pentru solici­


tarea înregistrării fiscale se face prin depunerea acesteia la biroul unic din cadrul ofi­
ciului re­gistrului comerțului de pe lângă tribunal, iar codul unic de înregistrare care
se atribuie de Ministerul Finanțelor Publice se acordă dacă cererea de înregistrare în
re­gistrul co­merțului este admisă de judecătorul-delegat.
Oficiile registrului comerțului de pe lângă tribunale transmit direct sau prin interme­
diul Oficiului Național al Registrului Comerțului, pe cale electronică, Ministerului Fi­
nanțelor Publice datele referitoare la înregistrările efectuate în registrul comerțului și
cele conținute în cererea de înregistrare fiscală, în vederea atribuirii codului unic de
înregistrare fiscală de către Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Finanțelor Publice atribuie pe baza datelor transmise codul unic de înregis­
trare în termen de maxim opt ore1. Acest cod este utilizat de toate sistemele informatice
care prelucrează date privind societățile (și celelalte persoane juridice – solicitanți),
pre­cum și de acestea în relațiile cu terții, inclusiv cu autoritățile și instituțiile publice,
pe toată durata funcționării lor.

 Publicarea în Monitorul Oficial. După efectuarea înmatriculării societății în re­


gistrul comerțului, un extras2 al încheierii judecătorului-delegat se comunică, din ofi­
ciu, Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, spre publicare, pe cheltuiala solicitantului.
Oficiul registrului comerțului va menționa pe extrasul încheierii judecătorului-delegat
codul unic de înregistrare atribuit și numărul de ordine din registrul comerțului. Acest
document poate fi transmis și pe cale electronică.
Încheierea judecătorului-delegat se publică integral în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, la cererea și pe cheltuiala solicitantului.

 Procedura autorizării funcționării societăților. Prin autorizarea funcționării


se înțelege asumarea de către societate a responsa­bilității privitoare la legalitatea
desfășurării activităților declarate.
Potrivit art. 15 din Legea 359/2004, în vederea eliberării certificatului de înregis­­tra­re
sau, după caz, a certificatului de înscriere de mențiuni de către biroul unic din
cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal, societatea are obligația
să depună, odată cu cererea de înregistrare și actele doveditoare, declarația-tip pe

1 Pentru societăți (ca și pentru celelalte persoane juridice – solicitanți) structura CIF se stabilește de Mi­
nisterul Finanțelor Publice, Ministerul Muncii și Justiției Sociale, Ministerul Sănătății, Ministerul Afacerilor
Interne și Ministerul Justiției.
2 Extrasul încheierii judecătorului-delegat cuprinde următoarele elemente: numărul și data încheierii, de­
numirea, sediul social și forma juridică, numele și adresa fondatorilor, administratorilor și, dacă este ca­
zul, a cenzorilor, domeniul și activitatea principală, capitalul social, durata de funcționare.

181
Titlul IV

pro­pria răspundere, semnată de asociați sau de administratori, din care să rezulte,


după caz, că:
– societatea nu desfășoară la sediul social sau la sediile secundare activitățile de­cla­
rate o perioadă de maximum trei ani;
– societatea îndeplinește condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică
în domeniul prevenirii și stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecției
me­diului și protecției muncii, pentru activitățile precizate în declarația-tip.
Datele din declarațiile-tip se vor înregistra în registrul comerțului de pe lângă tri­bunal.
Procedura de autorizare a funcționării pe baza declarației-tip pe propria răs­pun­dere se
desfășoară prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului co­merțului de
pe lângă tribunal, la care societatea are obligația înregistrării sediului social.
Oficiile registrului comerțului efectuează următoarele activități:
– primesc, verifică, înregistrează cererile de înregistrare și actele depuse, precum și
declarațiile-tip;
– încasează taxele și tarifele pentru operațiunile efectuate de oficiile registrului co­
merțului, precum și cele datorate altor autorități implicate în procedura de înre­
gistrare;
– țin evidența declarațiilor-tip în sistem computerizat;
– transmit autorităților publice competente declarațiile-tip, în copie și pe cale elec­
tro­nică, datele de identificare ale persoanelor juridice înregistrate în registrul co­
merțului;
– completează și emit în termen certificatele constatatoare privind înregistrarea
declarațiilor-tip;
– urmăresc termenele prevăzute de Legea nr. 359/2004 și eliberează societăților cer­
tificatele de înregistrare, certificatele de înscriere de mențiuni, încheierile jude­că­
torului-delegat și certificatele constatatoare.
Certificatele constatatoare se eliberează de biroul unic din cadrul oficiului regis­
trului comerțului de pe lângă tribunal, pe baza declarațiilor-tip, odată cu certificatul
de înregistrare sau certificatul de înscriere de mențiuni.
Certificatul constatator reprezintă dovada că:
Ÿ s-a înregistrat declarația-tip pe propria răspundere din care rezultă că la sediul
social sau secundar nu se desfășoară activitățile prevăzute în actul constitutiv
sau modificator;
Ÿ s-a înregistrat declarația-tip pe propria răspundere din care rezultă că sunt în­
de­­plinite condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică (în do­me­
niul prevenirii și stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecției me­
diu­lui și protecției muncii) pentru activitățile declarate;
Ÿ s-a înregistrat declarația-tip pe propria răspundere din care rezultă modifică­
rile intervenite față de declarația-tip anterioară.

182
Elemente de drept societar

Oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunal transmite autorităților publice com­


petente1 în vederea efectuării controlului copiile declarațiilor-tip și pe cale electronică,
datele de identificare a societăților comerciale (solicitanților) în termen de 30 de zile de
la data înregistrării în registrul comerțului.
Dacă autoritățile publice competente constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale
de func­țio­nare, notifică acest fapt societății comerciale respective (solicitantului), la
sediul înre­gis­trat, acordând un termen în vederea remedierii neregularităților consta­
tate. În ca­zul în care acestea nu sunt remediate, autoritățile publice competente no­
ti­fică oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis
des­­fășurarea activității (în trei zile de la emiterea acestuia).
Arhivarea tuturor documentelor aferente procedurii de autorizare a funcționării pe baza
declaraților-tip pe propria răspundere este asigurată de oficiile registrului comer­țului.

6. Efectele încălcării cerințelor legale de constituire a societăților


Încălcarea cerințelor legale de constituire a unei societăți, chiar înmatriculată în re­gis­
trul comerțului, are ca efect nulitatea. Potrivit art. 56 din Legea societăților, această
sancțiune poate fi declarată de către tribunal numai dacă:
– lipsește actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică;
– toți fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societății;
– obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice;
– lipsește încheierea judecătorului-delegat de înmatriculare a societății;
– lipsește autorizația legală administrativă de constituire a societății;
– actul constitutiv nu prevede denumirea, sediul societății, obiectul său de activi­
tate, aporturile asociaților și capitalul social subscris;
– s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat;
– nu s-a respectat numărul minim de asociați prevăzut de lege.
Societatea nu mai poate fi declarată nulă în situația în care cauza de nulitate invocată
în cererea de anulare a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
Societatea încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare la data la care hotă­râ­rea
judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit definitivă. Lichidatorii
socie­tății se vor numi prin hotărârea judecătorească de declarare a nulității. Hotărârea

1 Autoritățile publice competente, potrivit art. 172 alin. (2) din Legea nr. 359/2004, sunt:
– direcțiile de sănătate publică teritoriale din subordinea Ministerului Sănătății sau ministerele cu
rețea pro­prie de sănătate publică;
– Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor sau ministerele cu rețea
sani­tară veterinară proprie;
– autoritățile publice teritoriale de protecție a mediului din subordinea Ministerului Mediului și Gos­
po­dăririi Apelor;
– inspectoratele teritoriale de muncă din subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Fami-
liei.

183
Titlul IV

jude­cătorească prin care se constată nulitatea va fi comunicată de tribunal oficiului


regis­trului comerțului, după care va fi trimisă la Monitorul Oficial al României, spre
publicare în Partea a IV-a.

7. Rezumatul capitolului
 Asemănările dintre societatea simplă și societate sunt:
– sunt grupări de persoane și de bunuri, cu scop lucrativ (economic, patrimonial);
– iau naștere prin contract de societate;
– urmăresc realizarea și împărțirea profitului;
– au affectio societatis;
– au calitatea de profesioniști;
– se deosebesc de asociații și fundații, deoarece membrii acestora urmăresc un scop
ideal, moral, nepatrimonial.

 Deosebirile dintre societatea simplă și societate sunt:


– societatea are personalitate juridică și existență proprie, distinctă de personali­ta­
tea asociaților care o compun;
– societatea are o formă juridică prevăzută de lege;
– societatea are obligații profesionale care revin comercianților.

 Condițiile de fond speciale ale contractului de societate sunt:


– aportul asociaților la formarea capitalului social;
– intenția asociaților de a coopera pentru desfășurarea unei activități economice, cu
scop lucrativ;
– realizarea și împărțirea profitului.

 Condițiile de formă ale contractului de societate sunt:


– actul constitutiv al societății se încheie în formă scrisă sub semnătură privată, se
semnează de toți asociații, iar în cazul SA și SCA care se constituie prin subscripție
pu­blică, de către fondatori;
– actul constitutiv îmbracă formă autentică obligatorie dacă:
Ÿ printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
Ÿ se constituie o SNC sau o SCS;
Ÿ se constituie o SA (sau o SCA) prin subscripție publică.
 Formalitățile necesare constituirii societăților sunt:
– întocmirea actului sau actelor constitutive în forma cerută de lege;
– înregistrarea și autorizarea funcționării societății.

184
Elemente de drept societar

CAPITOLUL V Constituirea societăților pe acțiuni și


a societăților în comandită pe acțiuni

J Obiective de învățare
 Înțelegerea celor două modalități de constituire a societăților pe acțiuni și în co­­­
mandită pe acțiuni: prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție pu­
blică;
 Analiza constituirii SA și SCA prin subscripție publică;
 Cunoașterea rolului adunării constitutive și a fondatorilor în etapa de constituire a
SA și SCA;
 Cunoașterea condițiilor de constituire a sucursalelor și filialelor.

1. Precizări prealabile
Potrivit Legii societăților:
 Societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni au la bază contractul de
societate și statutul (art. 5 alin. (1)).
Contractul de societate și statutul pot fi încheiate separat sau sub forma unui înscris
unic, denumit act constitutiv (art. 5 alin. (3)).
SA, respectiv SCA se constituie prin două modalități:
1. prin subscriere integrală și simultană a capitalului social de către semnatarii ac­
tului constitutiv;
2. prin subscripție publică. (art. 9 alin. (1))
În cazul constituirii prin subscripție publică, actul constitutiv al SA trebuie să îmbrace
forma autentică (art. 5 alin. (6) lit. c)).

2. Constituirea prin subscriere integrală și simultană


a capitalului social
Potrivit Legii societăților:
 Pentru a se constitui prin subscriere simultană a capitalului, viitoarea societate
trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
 Numărul acționarilor nu poate fi mai mic de doi (art. 10 alin. (3)). După consti­tu­
irea acesteia, dacă societatea are mai puțin de doi acționari pe o perioadă mai lungă
de nouă luni, orice persoană interesată poate solicita instanței dizolvarea societății.
Aceasta nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de
di­zol­vare, numărul minim de acționari prevăzut de Legea societăților este reconstituit.
 Capitalul social vărsat la constituire nu poate fi mai mic de 30% din cel sub­
scris. Diferența de capital social subscris va fi vărsată:

185
Titlul IV

– pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data


înmatriculării societății;
– pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult doi ani de
la data înmatriculării. (art. 9 alin. (2))
Prin această modalitate capitalul social se formează prin aporturile asociaților care
în­­ființează societatea. Capitalul social al SA și SCA nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Gu­vernul va putea modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă a capitalului
so­­cial, ținând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echi­
va­­len­tul în lei a sumei de 25.000 euro (art. 10 alin. (1)).
Cu excepția cazului în care societatea se transformă dintr-o formă juridică în alta, ca­
pi­­talul social al societăților prevăzute mai sus nu poate fi redus sub minimul legal
prin adoptarea unei hotărâri de majorare de capital în același timp cu hotărârea de
re­­ducere a capitalului. În cazul încălcării acestor dispoziții, orice persoană interesată se
poate adresa instanței pentru a cere dizolvarea societății. Societatea nu va fi dizolvată
dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești de dizolvare, capitalul so­
cial este adus la valoarea minimului legal prevăzut de Legea societăților.
După subscrierea integrală a capitalului și efectuarea vărsământului de 30% din ca­
pi­talul social subscris, asociații vor putea trece la constituirea SA, prin încheierea ac­
te­lor constitutive și îndeplinirea formalităților prevăzute de lege. În cazul acestei
mo­dalități capitalul social al societății se formează în același timp cu încheierea actelor
constitutive.

3. Constituirea prin subscripție publică


 Această modalitate de constituire se inițiază de asociații care nu au suficien­
te mij­loace financiare pentru a vărsa minimul cerut de lege.
Condițiile referitoare la constituirea SA prin subscripție publică sunt prevăzute la art. 21
alin. (1) și (2) din Legea societăților, după cum urmează:
– existența a minim doi acționari;
– întregul capital social a fost subscris;
– fiecare acceptant – persoană care acceptă subscrierea, denumită ac­ceptant sau
subscriitor – a vărsat în numerar jumătate din valoarea acțiunilor sub­scrise la CEC
SA ori la o bancă sau la una dintre unitățile acestora. Restul de capital subscris va
trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare;
– acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral.
Vărsămintele astfel efectuate pentru constituirea SA prin subscripție publică vor fi
pre­date persoanelor însărcinate cu încasarea lor prin actul constitutiv, iar în lipsa unei
dispoziții, persoanelor desemnate prin decizie a consiliului de administrație, respectiv
a directoratului, după prezentarea certificatului la oficiul registrului comerțului, din
care rezultă înmatricularea societății (art. 29 alin. (1) din Legea societăților).
Dacă constituirea societății nu a avut loc, restituirea vărsămintelor se face direct ac­
cep­tanților.

186
Elemente de drept societar

Capitalul social se formează astfel prin subscripție publică, procedură inițiată de fonda­
tori prin oferta de subscriere adresată oricărei persoane care are mijloace financiare și
dorește să devină asociat prin cumpărarea de acțiuni.

 Prospectul de emisiune
Primul act al fondatorilor este întocmirea unui pros­pect de emisiune, care trebuie
să cuprindă o informare completă asupra datelor ce privesc viitoarea societate și care
să permită publicului ca, în cunoștință de cauză, să facă subscrieri.
Astfel, prospectul de emisiune trebuie să conțină aceleași clauze prevăzute pentru
actul constitutiv (de la art. 8 din Legea societăților), mai puțin cele referitoare la ad­
mi­nistratori și directori, respectiv la membrii directoratului și ai consiliului de su­pra­ve­
ghere, precum și la cenzori sau, după caz, la auditorul financiar.
De asemenea, potrivit Legii societăților:
Prospectul de emisiune trebuie să stabilească data încheierii subscripției (art. 18
alin. (1)).
Semnat de fondatori în formă autentică, prospectul de emisiune trebuie depus la
registrul comerțului din județul în care se va stabili sediul societății, pentru ca jude­că­
torul-delegat (la oficiul registrului comerțului) constatând îndeplinirea con­di­ții­lor pre­
văzute de lege să autorizeze publicarea lui (art. 18 alin. (3)).
Prospectele de emisiune care nu cuprind toate mențiunile sunt sancționate cu nuli­tate
(art. 18 alin. (4)).
Legea societăților nu reglementează conținutul și forma acestei publicități. În prac­tică,
publicitatea se face în presă.

 Subscrierea acțiunilor
Luând cunoștință, prin faptul publicării, de conținutul pros­­pectului de emisiune, per­
soanele interesate își manifestă voința de a deveni ac­țio­­nari ai viitoarei societăți prin
cumpărarea de acțiuni. Actul subscrierii este un con­tract încheiat între subscriitori
și fondatori. Subscriitorii trebuie să aibă capa­ci­tatea deplină de exercițiu pentru a
îndeplini un astfel de act.
Potrivit Legii societăților:
Subscrierile de acțiuni se vor face pe unul sau pe mai multe exemplare ale prospectu­
lui de emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul-delegat (art. 19 alin. (1)).
Subscrierea va cuprinde: numele și prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul
sub­scriitorului; numărul, în litere, al acțiunilor subscrise; data subscrierii și declarația
expresă că subscriitorul cunoaște și acceptă prospectul de emisiune (art. 19 alin. (2)).
În cazul în care subscrierile publice depășesc capitalul social prevăzut în pros­
pectul de emisiune sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt obligați să su­
pună aprobării adunării constitutive majorarea sau, după caz, reducerea capi­ta­
lului social la nivelul subscripției (art. 22).
Acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral.

187
Titlul IV

 Rolul adunării constitutive și al fondatorilor în procedura de constituire a so­


cietății pe acțiuni prin subscripție publică
Potrivit Legii societăților:
La adunarea constitutivă participă fondatorii și persoanele care acceptă subscrip­
ția, numiți acceptanți sau subscriitori.
Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenți jumătate plus unu din numărul
acceptanților și ia hotărâri cu votul majorității simple a celor prezenți (art. 25 alin. (4)).
Fondatorii au obligația să întocmească lista acceptanților, cu men­ționarea numărului
ac­țiunilor fiecăruia. Lista va fi afișată la locul unde se va ține adunarea, cu cel puțin
cinci zi­le înainte de adunare. (art. 23)
Adunarea constitutivă alege un președinte și doi sau mai mulți secretari. Participarea
acceptanților la adunare va fi constatată prin liste de prezență, semnate de fiecare din­
tre ei și vizate de președinte și de unul dintre secretari. (art. 24 alin. (1))
Înainte de a intra în ordinea de zi a adunării, oricare dintre acceptanți are dreptul să
facă observații asupra listei afișate de fondatori, iar adunarea constitutivă este cea care
decide asupra observațiilor.
În adunarea constitutivă, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de
acțiunile subscrise. Acceptantul poate fi prezent la adunare sau reprezentat prin pro­
cură specială. (art. 25 alin. (1))
Nimeni nu poate reprezenta mai mult de cinci acceptanți. Acceptanții care au con­
sti­tuit aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la aporturile lor,
chiar dacă ei sunt și subscriitorii de acțiuni în numerar ori se prezintă ca mandatari ai
altor acceptanți. (art. 25 alin. (2) și (3))
Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a par­ti­
cipat la constituirea societății sau la tranzacții conducând la acordarea auto­ri­za­
ției, operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie și pe
care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii vor solicita judecătoru­lui-de­
legat numirea unuia sau mai multor experți (art. 26 alin. (1)).
Raportul expertului sau experților va fi pus la dispoziția subscriitorilor, la locul unde
urmează să se întâlnească adunarea constitutivă (art. 26 alin. (2)).
Dacă valoarea aporturilor în natură, stabilită de experți, este inferioară cu o
cincime aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare ac­cep­
tant se poate retrage, anunțându-i pe fondatori, până la data fixată pentru adu­
na­rea constitutivă (art. 27 alin. (2)).
Acțiunile revenind acceptanților care s-au retras pot fi preluate de fondatori în termen
de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripție publică (art. 27 alin. (3)).
La SA, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care a par­
ticipat la constituirea societății sau la tranzacții conducând la acordarea autorizației,
ope­rațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie și pe care aceas­
ta urmează să le ia asupra sa, judecătorul-delegat numește, în termen de cinci zile de

188
Elemente de drept societar

la înre­gistrarea cererii de înmatriculare, unul sau mai mulți experți din lista experților
auto­rizați. Aceștia vor întocmi un raport, în condițiile menționate ale art. 38 alin. (1) din
Legea societăților.
Fondatorii vor depune raportul la oficiul registrului comerțului în termen de 15 zile de
la data aprobării sale. Registrul comerțului va transmite o notificare cu privire la aceas­
tă depunere către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, pentru a fi publicată.
Nu pot fi experți, potrivit art. 39 din Legea societăților:
– rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ori soții acestora care au con­sti­tuit
aporturi în natură sau ai fondatorilor;
– persoanele care primesc, sub orice formă, pentru funcțiile pe care le îndeplinesc,
altele decât aceea de expert, un salariu ori o remunerație de la fondatori sau de la
cei care au constituit aporturi în natură;
– orice persoană căreia, ca urmare a relațiilor sale de afaceri, de muncă sau de fa­
milie, îi lipsește independența pentru a realiza o evaluare obiectivă a aporturilor
în natură, potrivit normelor speciale care reglementează profesia.
De asemenea, potrivit Legii societăților:
În cadrul acestei proceduri, adunarea constitutivă are următoarele obligații:
– verifică existența vărsămintelor;
– examinează și validează raportul experților de evaluare a aporturilor în natură;
– aprobă participările la profit ale fondatorilor și operațiunilor încheiate în contul
so­cietății;
– discută și aprobă actul constitutiv al societății, membrii prezenți reprezentând, în
acest scop, și pe cei absenți, și îi desemnează pe aceia care se vor prezenta pen­tru
autentificarea actului și îndeplinirea formalităților cerute pentru constituirea so­
cie­tății;
– numește primii membri ai consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de
supraveghere, și primii cenzori sau, după caz, primul auditor financiar. (art. 28)
Adunarea constitutivă este cea care va hotărî asupra cotei din profitul net ce revine
fondatorilor unei societăți care se constituie prin subscripție publică. Cota-parte din
profit nu poate depăși 6% din profitul net și nu poate fi acordată pe o perioadă
mai mare de cinci ani de la data constituirii societății. (art. 32 alin. (1) și (2))
Dacă se majorează capitalul social, drepturile fondatorilor pot fi exercitate numai asu­
pra profitului corespunzător capitalului social inițial (art. 32 alin. (3)).
De cota-parte de 6% din profit beneficiază numai persoanele fizice cărora li s-a
recunoscut calitatea de fondator prin actul constitutiv (art. 32 alin. (4)).
Dacă societatea se dizolvă anticipat, fondatorii au dreptul să ceară daune de la socie­
tate numai în cazul în care dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor. Dreptul la
acțiunea în daune se prescrie în termen de șase luni de la data publicării în Monito­rul
Ofi­cial al României, Partea a IV-a, a hotărârii AGA care a decis dizolvarea anticipată.

189
Titlul IV

 Îndatoririle fondatorilor în procedura de constituire a SA prin subscripție


publică. Răspunderea fondatorilor și a primilor administratori
Fondatorii au un rol determinant în constituirea SA prin subscripție publică deoarece:
– întocmesc și lansează prospectul de emisiune;
– organizează subscrierea acțiunilor;
– convoacă adunarea constitutivă.
Prin îndeplinirea formalităților referitoare la constituirea societății, fondatorii iau asu­
pra lor consecințele actelor și ale cheltuielilor necesare constituirii acesteia, iar dacă
societatea nu se constituie, din orice cauză, ei nu se pot îndrepta împotriva accep­tan­
ților (art. 30 alin. (1) din Legea societăților).
După constituirea societății, fondatorii sunt obligați să predea în termen de cinci zile
con­siliului de administrație, respectiv directoratului documentele și corespondența re­­
feritoare la constituirea societății.
De asemenea, potrivit Legii societăților:
Din momentul constituirii societății, fondatorii și primii membri ai consiliului de
administrație, respectiv ai directoratului și ai consiliului de supraveghere sunt
solidar răspunzători față de societate și de terți pentru:
– subscrierea integrală a capitalului social și efectuarea vărsămintelor stabilite de
lege sau de actul constitutiv;
– existența aporturilor în natură;
– veridicitatea publicațiilor făcute în vederea constituirii societății. (art. 31 alin. (1))
Fondatorii sunt răspunzători de valabilitatea operațiunilor încheiate în contul socie­
tății înainte de constituire și luate de aceasta asupra sa (art. 31 alin. (2)).

Totodată, alături de reprezentanții societății și de primii membri ai organelor de


conducere, de administrare și de control ale societății, fondatorii răspund ne­
limitat și solidar pentru prejudiciul cauzat prin neregularitățile ce rezultă din în­căl­
carea cerințelor legale de constituire a societății (art. 49):
 Când actul constitutiv nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege ori cuprinde cla­
uze prin care se încalcă o dispoziție imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o
cerință legală pentru constituirea societății. În acest caz, judecătorul-delegat, din
ofi­ciu sau la cererea oricăror persoane care formulează o cerere de intervenție,
va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în
care asociații înlătură asemenea neregularități. Judecătorul-delegat va lua act în
în­cheiere de regularizările efectuate. Dacă au fost formulate cereri de intervenție,
ju­decătorul va cita intervenienții și se va pronunța asupra cererilor acestora po­tri­
vit art. 61 și următoarele din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
 Când fondatorii sau reprezentanții societății nu au cerut înmatricularea societății în
termen legal. În acest caz, oricare asociat poate cere oficiului registrului comerțului
efectuarea înmatriculării, după ce, prin notificare sau scrisoare recomandată, i-a
pus în întârziere pe fondatori și aceștia nu s-au conformat în cel mult opt zile de la

190
Elemente de drept societar

primire. Dacă înmatricularea nu s-a efectuat în termenul precizat mai sus, asociații
sunt eliberați de obligațiile ce decurg din subscripțiile lor, după trecerea a trei luni
de la data autentificării actului constitutiv, în afară de cazul în care acesta prevede
altfel. Dacă un asociat a cerut îndeplinirea formalităților de înmatriculare, nu se
va mai putea pretinde de niciunul dintre ei eliberarea de obligațiile ce decurg din
sub­scripție.
 Când au fost constatate unele neregularități după înmatriculare. În acest caz, so­
cietatea este obligată să ia măsuri pentru înlăturarea lor în cel mult opt zile de la
data constatării acelor neregularități. Dacă societatea nu se conformează, orice
persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societății, sub
sancțiunea plății de daune-interese potrivit dreptului comun, să se regularizeze.
Dreptul la acțiunea în regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de
un de la data înmatriculării societății. (art. 46-48)
După constituirea societății, adunarea generală nu va putea da descărcare fonda­
to­rilor și primilor administratori, respectiv ai directoratului și ai consiliului de supra­ve­
ghere pentru răspunderea ce le revine în cazurile precizate mai sus, timp de cinci ani,
in­clusiv pentru:
– actele sau faptele pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege. Ac­
tele sau faptele respective nu pot fi opuse terților, în afară de cazul în care so­cie­
tatea face dovada că aceștia le cunoșteau (art. 50 alin. (1));
– operațiunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la data publicării în Mo­­
nitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a încheierii judecătorului-delegat. Aces­
tea nu sunt opozabile terților dacă dovedesc că au fost în imposibilitate de a lua
cunoștință despre ele (art. 50 alin. (2)). Terții pot invoca însă actele sau faptele cu
privire la care nu s-a îndeplinit publicitatea, în afară de cazul în care omisiunea pu­
blicității le lipsește de efecte (art. 51).
Potrivit art. 52 din Legea societăţilor, în caz de neconcordanţă între textul depus la ofi­
­ciul registrului comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a,
sau în presă, societatea nu poate opune terţilor textul publicat. Terţii pot opune socie­
tăţii textul publicat, cu excepţia situaţiei în care societatea face dovada că ei cu­noşteau
textul depus la oficiul registrului comerţului. Când neconcordanţa intervine din motive
ce nu îi sunt imputabile societăţii, oficiul registrului comerţului sau, după caz, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, la cererea societăţii, va corecta menţiunea din registru,
respectiv va republica textul, pe cheltuiala sa.
De asemenea, fondatorii, reprezentanții și alte persoane, care au lucrat în numele unei
societăți în curs de constituire, răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele
juridice încheiate cu aceștia în contul societății, în afară de cazul în care societatea,
după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. După efectuarea for­
malităţilor de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societăţii, sunt
autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terţilor nicio neregularitate la
numirea acestora, cu excepţia cazului în care societatea face dovada că terţii respectivi
aveau cunoştinţă de această neregularitate. Societatea nu poate invoca faţă de terţi
numirile persoanelor menţionate sau încetarea funcţiilor acestora, dacă ele nu au fost
publicate în conformitate cu legea.

191
Titlul IV

4. Condițiile de constituire a sucursalelor și filialelor societăților


Înființarea sucursalelor și filialelor poate fi hotărâtă:
– fie în momentul constituirii societății, printr-o clauză expresă în cuprinsul actului
constitutiv;
– fie ulterior, după constituirea societății, în cursul existenței acesteia, printr-un act
modificator (act adițional) al actului constitutiv, în condițiile art. 204 din Legea so­
cietăților.

4.1. Sucursala
Sucursala constituie o modalitate de extindere a societății fondatoare, menită să pro­
ducă sau să înstrăineze bunuri (mărfuri), să facă acte de administrare sau să presteze
servicii pentru clientelă, contribuind la realizarea obiectului ei specific de activitate.
Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societății (art. 43
alin. (1) din Legea societăților), o modalitate de descentralizare a activității societă­
ții-mamă care o patronează, făcând parte din structura organică a acesteia. Sucursa­la
dis­pune de o anumită autonomie, însă în limitele stabilite de societate.
De asemenea, potrivit Legii societăților:
Sucursala se înregistrează, înainte de a-și începe activitatea, în registrul co­mer­
țului din județul în care va funcționa (art. 43 alin. (1)). Dacă este deschisă într-o
localitate din același județ sau în aceeași localitate cu societatea fondatoare,
ea se va înregistra în același registru al comerțului, însă distinct, ca înregistrare
separată (art. 43 alin. (2)). Neavând personalitate juridică, sucursala nu participă în
nume propriu la circuitul civil.
Celelalte sedii secundare – agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii – sunt
dez­­membrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor şi se menţionează numai
în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal (art. 43
alin. (3)).
Nu se pot înființa sedii secundare sub denumirea de filială (art. 43 alin. (4)).
Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la registrul comerțului în
condițiile prevăzute de lege pentru reprezentanții societății (art. 45 alin. (2)).

4.2. Filiala
Spre deosebire de sucursală, filiala este o societate înzestrată cu personalitate ju­
ridică (art. 42 din Legea societăților).
Particularitatea filialei față de societatea fon­datoare decurge din considerații econo­
mice. În acest sens, capitalul filialei in­clu­de în mod necesar aportul subscris și văr­
sat de una sau mai multe societăți care o tutelează pe cea dintâi. Prin urmare, pe
plan economic filiala este dependentă de societatea fondatoare, deși din punct de ve­
dere juridic este subiect distinct de drept, autonom. Filiala are, prin urmare, patri­mo­niu
pro­­priu, distinct de cel al societății, în­che­ind contracte cu terții în numele și pe contul
său.

192
Elemente de drept societar

Potrivit art. 43 alin. (4) din Legea so­­cietăților, nu se pot înființa sedii secundare sub
denumirea de filială.
Filialele se înființează în una dintre formele juridice prevăzute de art. 2 din Legea
societăților și în con­dițiile prevăzute pentru acea formă: SNC, SCS, SA, SCA și SRL.
Condițiile de con­sti­tuire și regimul juridic al filialelor sunt aceleași ca pentru for­
mele juridice de so­cie­tate care le înființează. (art. 42 din Legea societăților)

 Sucursalelor, filialelor, agențiilor și reprezentanțelor înființate de societățile străine


în România le sunt aplicabile dispozițiile Legii societăților referitoare la sucursale și fili­
a­le. Societățile străine pot înființa în România astfel de dezmembrăminte numai da­că
acest drept este recunoscut de legea statutului lor organic (art. 44 din Le­gea socie­tăților).

5. Rezumatul capitolului
 Societățile pe acțiuni și în comandită pe acțiuni se constituie prin două modalități:
prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție publică.

 Pentru subscrierea integrală și simultană trebuie îndeplinite următoarele condiții:


– numărul acționarilor nu poate fi mai mic de doi;
– capitalul social vărsat la constituire nu poate fi mai mic de 30% din cel subscris.

 Diferența de capital social subscris va fi vărsată:


– pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data
înmatriculării societății;
– pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult doi ani de
la data înmatriculării.

 Constituirea prin subscripție publică presupune următoarele condiții:


– existența a minim doi acționari;
– întregul capital social a fost subscris;
– fiecare acceptant – persoană care acceptă subscrierea, denumită și subscriitor
– a vărsat în numerar jumătate din valoarea acțiunilor subscrise la CEC SA ori la
o bancă sau la una dintre unitățile acestora, iar restul de capital subscris trebuie
vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare;
– acțiunile ce reprezintă aporturi în natură trebuie acoperite integral.

 Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societății. Aceasta


se înregistrează, înainte de a-și începe activitatea, în registrul comerțului din județul în
care va funcționa.

 Filiala este o societate înzestrată cu personalitate juridică, al cărei capital inclu­de în


mod necesar aportul subscris și vărsat de una sau mai multe societăți care o tutelează.
Aceasta se înființează în una dintre formele juridice prevăzute de Legea so­cietăților.
Con­­dițiile de constituire și regimul juridic al filialelor sunt aceleași ca pentru formele
juridice de societate care le înființează.

193
Titlul IV

CAPITOLUL VI Formele juridice ale societăților

J Obiective de învățare
 Cunoașterea clasificării societăților și a criteriilor de clasificare ale acestora în ve­
derea identificării legislației aplicabile fiecărui tip de societate;
 Înțelegerea trăsăturilor caracteristice ale societăților de persoane și ale societăți­
lor de capitaluri;
 Identificarea asemănărilor și deosebirilor pe care societatea cu răspundere limitată
le prezintă față de societățile de persoane și de capitaluri.

1. Precizări prealabile
Am arătat că societatea are două laturi:
– contractuală, care pornește de la dispozițiile art. 1.881 din Codul civil și definește
societatea în sensul de contract de societate1;
– instituțională, adică societatea este persoană juridică, subiect de drept. La­tu­
ra instituțională a societății se circumscrie personalității juridice a acesteia, co­res­­
punzătoare formei juridice.

2. Clasificarea societăților
 Prima clasificare a societăților comerciale de după anul 1989 a fost realizată de Le­
gea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome
și societăți comerciale. Potrivit acestei legi, clasificarea se face în funcție de titularul
ca­pitalului societății. Astfel, societățile comerciale pot fi:
– societăți cu capital integral de stat;
– societăți cu capital mixt (de stat și privat);
– societăți cu capital integral privat.
În temeiul Legii nr. 15/1990, regiile autonome au luat ființă prin reorganizarea unități­
lor economice de stat în ramuri strategice ale economiei naționale. Ele au personalitate
juridică și desfășoară o activitate comparabilă cu cea a societăților comerciale.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor au­
to­­nome s-a modificat fundamental exis­tența acestora. Astfel, o parte dintre regii s-au
des­ființat, o altă parte s-au re­or­ga­nizat sub formă de societăți naționale sau com­
panii naționale, deoarece obiec­­tul ac­tivității lor este de interes public, iar cele con­
siderate a funcționa în domenii esen­țiale ce privesc interesele statului au con­ti­nuat să
existe în forma inițială. Potrivit Le­gii nr. 15/1990, societățile naționale și companiile
naționale sunt societăți.

1 A se vedea S. Angheni (2014), Raporturile juridice dintre profesioniștii-comercianți, Editura C.H. Beck, Bu­
cu­rești, p. 114 și următoarele.

194
Elemente de drept societar

 Potrivit art. 2 din Legea societăților, societățile cu personalitate juridică se con­sti­


tuie în una dintre următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acțiuni;
d) societate în comandită pe acțiuni;
e) societate cu răspundere limitată.
Art. 3 alin. (2) și (3) din Legea societăților instituie un criteriu de clasificare a celor cinci
for­me de societăți, acestea fiind după întinderea obligațiilor pe care asociații și le
asumă pentru da­to­riile contractate de societate în cursul activității.
Astfel, potrivit Legii societăților, deși obligațiile sociale, indiferent de forma juridică a
societății, sunt garantate cu patrimonial social (art. 3 alin. (1)), întinderea lor este di­
ferită după cum urmează:
 Asociații în SNC și asociații comanditați în SCS sau în comandită pe acțiuni răs­
pund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale. Creditorii societății se vor
în­drepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligațiile ei și, numai dacă societa­
tea nu le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se
vor putea îndrepta împotriva acestor asociați. (art. 3 alin. (2))
 Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în SRL răspund numai până
la concurența capitalului social subscris. (art. 3 alin. (3))
Deosebim, prin urmare, societăți cu răspundere nelimitată, al căror prototip este SNC,
și societăți cu răspundere limitată, categorie din care fac parte SA și SRL.
Din punctul de vedere al răspunderii asociaților, societățile în comandită au o poziție
intermediară datorită prezenței celor două categorii de asociați/acționari care răspund
diferit:
– comanditații, care răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale; și
– comanditarii, a căror răspundere este limitată până la concurența capitalului sub­
scris.

 În literatura de specialitate s-au propus și alte criterii de clasificare:


 În funcție de structura capitalului, sunt societăți al căror capital este fracționat
în părți sociale și societăți al căror capital este fracționat în acțiuni.
Prin parte socială se înțelege cota din capitalul social care se cuvine asociatului, în
schim­bul aportului său în societate. Capitalul social al SRL este divizat în părți sociale
(art. 7 lit. d), art. 193, 202 și 203 din Legea societăților), iar al SNC și SCS, în părți de in­
te­res.
Partea de interes este un drept de creanță al asociaților împotriva societății, pen­
tru dividende și pentru cota-parte corespunzătoare din patrimoniul social, în caz
de lichidare.

195
Titlul IV

Regimul juridic al părților de interes este prevăzut la art. 1.900 și 1.901 din Codul civil
cu privire la societățile simple. Aceste dispoziții reprezintă dreptul comun în materia
păr­ților de interes ca fracțiuni de capital al SNC și SCS.
Pentru aceste societăți, respectiv SNC și SCS, Legea societăților nu prevede un
minim de capital social la constituire.
În principiu, deosebirea dintre părțile sociale și părțile de interes constă în posibilitatea
de transmitere a acestora (în orice caz, pentru ambele, transmiterea se face în condiții
restrictive față de acțiuni), și anume:
– părțile de interes, în principal, nu se pot transmite nici între vii – inter vivos, nici pen­­
tru cauză de moarte – mortis causa. Acestea se pot transmite în con­dițiile art. 1.901
din Codul civil;
– părțile sociale se pot transmite între vii, în condițiile art. 202 alin. (2) și (3) din
Legea societăților, între asociați, iar către alte persoane din afara societății numai
dacă există aprobarea asociaților care reprezintă cel puțin trei pătrimi din capitalul
social, și prin succesiune în condițiile art. 202 alin. (4) din Legea societăților.
Acțiunile reprezintă fracțiuni de capital social ale SA și SCA. Prin contrast cu părțile
de interes / părțile sociale, acestea sunt transmisibile și negociabile. Ele sunt re­pre­
zentate prin înscrisuri sau titluri de valoare.
Acțiunile se transmit:
– fie pe calea cesiunii, în condițiile dreptului comun;
– fie prin modalități specifice dreptului comercial, prin predarea lor materială noului
titular, denumită și tradițiune, în cazul acțiunilor la purtător, și prin înscrierea ope­
rațiunii în registrul societății emitente, în cazul acțiunilor nominative.
Atât părțile sociale / părțile de interes, cât și acțiunile conferă asociaților/ac­
ționarilor dreptul de a participa la luarea hotărârilor în organele de conducere ale
societății, dreptul de a încasa dividende la finele fiecărui an de gestiune, iar în caz
de retragere, excludere, ca și în ipoteza dizolvării și lichidării societății, dreptul,
în schimbul aportului pe care l-au vărsat, la contravaloarea corespunzătoare.

 În funcție de obiectul de activitate, corespunzător activității economice des­


fășurate, societățile se împart în: societăți de producție, de administrare, de înstrăinare
de bunuri, de prestări servicii (de transport, de consultanță) etc.
Acest criteriu de clasificare cuprinde o compartimentare mai detaliată a societăților, în
societăți cu obiect special de activitate guvernate de legi speciale: instituții de cre­dit,
so­cietăți de servicii de investiții financiare, societăți de asigurări, organisme de pla­sa­
ment colectiv, societăți de administrare a investițiilor, fonduri de pensii etc.

 În funcție de posibilitatea emiterii unor titluri de valoare, societățile se îm­


part în: societăți emitente și societăți neemitente, respectiv societăți care nu emit ti­
tluri co­merciale de valoare. Astfel, SA și SCA emit acțiuni și obligațiuni, SRL emite cer­
tificate de părți sociale, care nu sunt însă titluri comerciale de valoare, iar SNC și SCS
sunt enti­tăți ju­ridice neemitente.

196
Elemente de drept societar

 În funcție de preponderența elementului personal – subiectiv sau a celui pa­


trimonial – obiectiv, societățile se împart în societăți de persoane și societăți de ca­pi­
taluri. Prima categorie cuprinde SNC și SCS, iar cea de-a doua, SA și SCA.
Această clasificare nu trebuie absolutizată, deoarece nu există tip de societate în care
să nu existe îmbinat elementul patrimonial cu cel personal. Problema este cea a pre­va­
lenței elementului personal sau patrimonial.
Alături de aceste societăți, Legea societăților reglementează societatea cu răspundere
limitată, care împrumută atât caracteristici ale societăților de persoane, cât și ale celor
de capitaluri. SRL îmbină atât elementul personal, cât și cel patrimonial într-o măsură
aproape egală.

3. Societățile de persoane
 Societatea în nume colectiv. Trăsături caracteristice
 Temeiul juridic al SNC este contractul de societate (art. 5 alin. (1) din Legea
socie­tăților); contractul are caracter intuitu personae, asociații constituind societatea
în ba­za cunoașterii și încrederii reciproce.
 Firma societăților de persoane cuprinde numele a cel puțin unuia dintre aso­ciați
(art. 32 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului); prin urmare, componența
firmei dovedește preponderența elementului personal al societății.
 Legea societăților prevede un număr mic de asociați, minim doi și maxim 50.
SNC sunt considerate societăți închise datorită preponderenței elementului perso­
nal. În sprijinul acestei afirmații stau și dispozițiile art. 87 alin. (1) din Legea societăților,
potrivit căruia cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă
în actul constitutiv, deoarece cesiunea aportului presupune înlocuirea asociatului (ti­
tu­larului aportului) cu o altă persoană, fapt care aduce atingere caracterului intuitu
personae al societății.
 Legiuitorul nu prevede un minim de capital social, deși societatea trebuie să
aibă un capital pentru a dobândi calitatea de persoană juridică.
 Asociații pot aduce orice tip de aport: în numerar, în natură și chiar prestații
în muncă sau servicii. În legătură cu prestațiile însă, Legea societăților face, la art. 16
alin. (5)), precizarea că asociații în SNC și asociații comanditați în SCS se pot obliga la
prestații în muncă cu titlu de aport social, dar care nu pot constitui aport la for­ma­
rea sau la majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociații au dreptul
să participe, potrivit actului constitutiv, la împărțirea beneficiilor și a activului social,
rămânând, totodată, obligați să participe la pierderi.
 Capitalul social este divizat în părți de interes care nu sunt, în principiu, trans­
misibile. Partea de interes se poate transmite doar pentru cauză de moarte. Ast­fel,
dacă un asociat a decedat și în actul constitutiv este prevăzută o clauză de conti­nuare
a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat, partea acestuia se poate
trans­mite prin moștenire succesorului/succesorilor (art. 230 alin. (1) din Legea socie­
tăți­lor). Această dispoziție se aplică SNC și SCS, în caz de deces al singurului aso­ciat

197
Titlul IV

comanditat sau comanditar (art. 229 alin. (1) din Legea societăților). Deci moșteni­to­
rul/moștenitorii poate/pot rămâne în societate în calitate de asociat.
De asemenea, părțile de interes nu sunt și negociabile.
 Legea societăților obligă SNC, SCS și SRL să verse integral la data consti­tu­i­rii
ca­pitalul social subscris (art. 91), această prevedere găsindu-și rațiunea în faptul că
Le­gea societăților nu prevede un minim de capital la constituire.
 Asociații în SNC răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale:
– Răspund nelimitat în sensul că fiecare asociat răspunde și cu bunurile sale
per­­sonale, însă numai după ce creditorii sociali se vor îndrepta împotriva so­
cietății și numai dacă aceasta nu plătește în termen de cel mult 15 zile de la
data punerii în întârziere (art. 3 alin. (2) din Legea societăților). Prin urmare, în
cazul în care asociații se văd acționați de creditorii sociali înainte de a fi fost ac­țio­
nată societatea, aceștia pot invoca beneficiul de discuțiune.
– Al doilea aspect al răspunderii este solidaritatea asociaților față de creditorii
sociali. Creditorii pot urmări pe oricare asociat pentru acoperirea creanței
lor. Între asociați însă, obligațiile sunt divizibile, în sensul că asociatul care a
plătit va avea acțiune în regres împotriva celorlalți coasociați (debitori), fie­
care urmând să răspundă în funcție de modul în care au convenit să par­ticipe
la beneficii și pierderi. În lipsa unei asemenea stipulații contractuale, aso­ciații
răspund proporțional cu cota de participare la capitalul social.
 Legea nu instituționalizează o adunare generală propriu-zisă. Voința socie­tă­
ții este reprezentată de hotărârile adunării generale a asociaților. Hotărârile adunării
asociaților se adoptă de regulă cu unanimitate de voturi.
Dacă actul constitutiv nu prevede altfel, administrarea societății se face de către unul
sau mai mulți administratori ales/aleși de către asociații care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social (art. 77 alin. (1) din Legea societăților). Administratorii
sunt aleși dintre asociați. Potrivit art. 75 din Legea societăților, fiecare administrator are
dreptul să reprezinte societatea, în afară de cazul în care există o stipulație contrară în
actul constitutiv.
 Controlul de gestiune se realizează de către asociații care nu au calitatea de
administratori, prin urmare nu sunt necesari cenzori ai societății.
 Potrivit Legii societăților, dizolvarea SNC se face atât pentru cauze generale,
comune tuturor societăților (art. 227), cât și pentru cauze specifice (art. 229 alin. (1)).
Acestea sunt cauze care privesc exclusiv calitatea asociatului, deci elementul per­
so­nal al societății, și anume: falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau de­
cesul unuia dintre asociați, când, din aceste cauze, numărul asociaților s-a redus la unul
singur.

 Societatea în comandită simplă. Trăsături caracteristice


 Societatea în comandită simplă prezintă multe analogii cu SNC. Deosebirea față
de aceasta constă, potrivit Legii societăților, în prezența a două categorii de asociați
care au răspundere diferită:

198
Elemente de drept societar

– asociații comanditați, care răspund nelimitat și solidar pentru pasivul social


și că­rora li se aplică regimul juridic al asociaților din SNC (art. 3 alin. (2));
– asociații comanditari, care răspund până la concurența capitalului social sub­­
scris (art. 3 alin. (3)).
 Fiecare categorie de asociați are o poziție juridică specifică în organizarea func­
țională a societății, și anume:
– firma societății se compune din numele a cel puțin unuia dintre asociații co­
manditați (art. 33 din Legea nr. 26/1990);
– numai asociatul sau asociații comanditați pot avea calitatea de adminis­tra­
tori ai societății (art. 88 din Legea societăților);
– asociații comanditari au puterea de comandă a societății și o finanțează fără
să participe direct la coordonarea și administrarea patrimoniului acesteia.
Societatea în comandită simplă este valabil constituită dacă are cel puțin doi asociați,
dintre care unul comanditat și altul comanditar. Societatea se dizolvă pentru aceleași
cauze specifice ca și SNC (faliment, incapacitate, excludere, retragere sau decesul unu­
ia dintre asociați) dacă acele cauze îl privesc pe singurul asociat comanditat sau co­­
manditar (art. 229 alin. (3) din Legea societăților).

4. Societățile de capitaluri
 Societatea pe acțiuni. Trăsături caracteristice
Potrivit Legii societăților:
 Temeiul juridic al SA este contractul de societate și statutul (art. 5 alin. (1)).
Contractul are caracter intuitu pecuniae, elementul personal, chiar dacă există în
acest tip de societate, este mult diminuat în favoarea elementului patrimonial, capi­
ta­­lul. Contractul și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
con­­s­titutiv (art. 5 alin. (3)).
 SA se constituie prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție pu­
bli­că pe baza unui prospect de emisiune (art. 9). Aceste modalități de constituire
pri­vesc numai SA și SCA.
 Firma SA sau a SCA se compune dintr-o denumire proprie de natură a o de­o­
sebi de firma altor societăți (art. 35 din Legea nr. 26/1990). Prin urmare, numele aso­
ciaților nu intră în componența acesteia, datorită irelevanței elementului personal.
 SA și SCA sunt construite pe noțiunea de capital, de unde și nevoia de a avea un
număr mare de acționari; legiuitorul prevede un număr minim de doi acționari și un
maxim nelimitat (art. 10 alin. (3) din Legea societăților).
Totodată, potrivit Legii societăților:
 Este prevăzut un minim de capital la constituire, de 90.000 lei, echivalentul a
25.000 euro (art. 10 alin. (1)).

199
Titlul IV

 Ca urmare a limitării elementului personal, prestațiile în muncă nu pot fi aduse ca


aport în societate, permițându-se numai aporturile în numerar sau în natură (art. 16
alin. (1) și (2)).
 Capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate (art. 91 alin. (1)).
Acțiunile sunt titluri de valoare, negociabile și transmisibile, atât pe piețe financiare
or­­­ga­nizate (cum sunt bursele de valori), cât și pe piețe organizate atunci când acțiunile
nu sunt cotate la bursă. Acestea se pot transmite numai dacă au fost în întregime libe­
rate, adică atunci când aporturile au fost vărsate integral (art. 91-109).
 SA este o societate emitentă. Ea emite ca titluri de valoare, pe lângă acțiuni, și
obligațiuni. Obligațiunile încorporează o îndatorire a societății de a rambursa o sumă
împrumutată de aceasta. Ca și acțiunile, obligațiunile sunt reprezentate prin titluri de
valoare negociabile și transmisibile (art. 167-176).
 Răspunderea acționarilor este limitată până la concurența capitalului social
subscris (art. 3 alin. (3)).
 Voința societății este reprezentată de adunarea generală a acționarilor, prin
hotărârile sale. AGA poate fi ordinară și extraordinară. Hotărârile adunării generale se
adoptă pe principiul majorității voturilor acționarilor (art. 110-1361).
 SA poate adopta unul dintre cele două sisteme de administrație, sistemul
uni­tar sau dualist.
Conform sistemului unitar, societatea este administrată de unul sau mai mulți ad­
mi­nistratori. Când sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de ad­mi­
nis­trație (art. 137 alin. (1)). Acesta poate delega conducerea societății unuia sau mai
multor directori, numind pe unul dintre ei director general (art. 143 alin. (1)).
În condițiile sistemului dualist, SA este administrată de un directorat și de un consiliu
de supraveghere. Conducerea societății revine în exclusivitate directoratului. Direc­
toratul reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție (art. 1533 alin. (1)). Acesta își
exercită atribuțiile sub controlul consiliului de supraveghere, care reprezintă societa­
tea în raport cu directoratul.
 Controlul gestiunii administratorilor se face de către trei cenzori și un su­ple­
ant, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare (art. 159 alin. (1)).
Situațiile financiare ale societăților supuse obligației legale de auditare vor fi auditate
de către auditori financiari, persoane fizice sau juridice (art. 160 alin. (1)).
 SA care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse au­di­
tului financiar (art. 160 alin. (11)).
La societățile ale căror situații financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului
financiar, adunarea generală a acționarilor va hotărî contractarea auditului financiar
sau numirea cenzorilor, după caz.
 Pe lângă cauzele generale, comune de dizolvare ale societăților, SA se dizolvă
și din cauze specifice. Acestea sunt următoarele:
– dacă în urma unor pierderi constatate de consiliul de administrație, respectiv
di­­rectorat activul net, determinat ca diferență între totalul activelor și totalul

200
Elemente de drept societar

datoriilor societății, s-a diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea capi­
talului social subscris. În această situație, consiliul de administrație, respectiv di­
rec­­toratul va convoca de îndată adunarea generală extraordinară, pentru a deci­
de dacă societatea trebuie dizolvată (art. 15324);
– când capitalul social se reduce sub 90.000 lei (minimul prevăzut de lege) pentru o
perioadă mai lungă de nouă luni (art. 10 alin. (1) și (2));
– când SA are mai puțin de doi acționari pe o perioadă mai lungă de nouă luni (art. 10
alin. (3)).
 În primele două situații, societatea se dizolvă dacă în termen de nouă luni de la
data constatării pierderii sau reducerii capitalului social acesta nu este reîntregit
sau redus la suma rămasă ori la minimul legal ori societatea nu se transformă
într-o altă formă la care capitalul social existent corespunde.
 În a treia situație, societatea se dizolvă în termen de nouă luni de la data con­
sta­tării reducerii numărului de acționari.

 Societatea în comandită pe acțiuni. Trăsături caracteristice


Potrivit Legii societăților:
SCA este reglementată de dispozițiile referitoare la SA, cu excepția celor referi­toa­
re la sistemul dualist de administrare (art. 187).
Asociații comanditați răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale și numai ei
pot fi administratori ai societății (art. 188 alin. (1)).
Asociațiilor comanditați li se aplică dispozițiile referitoare la asociații din SNC (art. 80-83),
iar comanditarilor, dispozițiile cu privire la comanditarii din SCS (art. 89-90).

5. Societatea cu răspundere limitată


Societatea cu răspundere limitată este entitatea juridică ce îmbină în egală măsură ele­
mentul personal cu cel patrimonial. Din acest motiv a fost numită în literatura ju­ri­dică
un tip hibrid de societate, deoarece are atât trăsături ale societăților de persoane, cât
și ale societăților de capitaluri.
 Asemănări cu societățile de persoane
 Contractul de societate are caracter intuitu persoane, asociații se cunosc și au
încredere între ei.
 Numărul de asociați este de minim doi și de maxim 50.
 Asociații în SRL răspund numai până la concurența capitalului social subscris.
De asemenea, potrivit Legii societăților:
 Capitalul social este împărțit în părți sociale care nu sunt reprezentate prin tit­
luri de valoare, negociabile. Ca principiu, nu sunt transmisibile, legea prevăzând con­
diții restrictive în acest sens (art. 202).
 Capitalul social subscris se varsă integral la constituire (art. 91).

201
Titlul IV

 Societatea este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați


sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală (art. 197
alin. (1)). Dispozițiile referitoare la administrarea SNC (art. 75, 76, 77 alin. (1) și 79) se
apli­că în mod corespunzător și la SRL.
 SRL se dizolvă pentru cauze generale, comune tuturor societăților, dar și
pen­­­tru cauze specifice societăților de persoane, și anume: faliment, incapacitate,
ex­­­cludere, deces al unui asociat dacă societatea rămâne cu un singur asociat și în ac­tul
constitutiv nu există clauză de continuare a activității societății cu moștenitorii aso­
ciatului decedat sau dacă nu se hotărăște transformarea (art. 227).

 Asemănări cu societățile de capitaluri


Potrivit Legii societăților:
 Temeiul juridic al societății cu răspundere limitată este contractul de societate și
statutul (art. 5 alin. (1)).
 Firma se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele
unuia sau al mai multor asociați, această mențiune nefiind obligatorie (art. 36 din Le­
gea nr. 26/1990).
 Este prevăzut un minim de capital social la constituire, respectiv 200 lei, mult
mai mic decât la SA (art. 11 alin. (1)).
 Aporturile la capitalul social pot fi în numerar și în natură. Nu sunt admise
apor­turile în creanțe și prestațiile în muncă sau servicii (art. 16 alin. (3) și (5)).
 Hotărârile asociaților se iau în adunarea generală (art. 191 alin. (1)).
 Dispozițiile pentru cenzorii SA se aplică și cenzorilor SRL (art. 199 alin. (4)). Dacă
însă numărul asociaților trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199
alin. (3)).

ü Societatea cu răspundere limitată cu unic asociat


Potrivit Legii societăților:
 SRL se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane (art. 5 alin. (2)),
în acest caz fiind vorba despre o societate unipersonală, a cărei denumire corectă, de
întreprindere unipersonală cu răspundere limitată, a adoptat-o legislația franceză.
 Temeiul juridic al SRL cu unic asociat îl constituie numai statutul (art. 5 alin. (2)).
 O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o sin­
gură societate cu răspundere limitată (art. 14 alin. (1)). De asemenea, o societate cu
răs­­pundere limitată nu poate fi asociat unic într-o altă societate cu răspundere limitată
alcătuită dintr-o singură persoană (art. 14 alin. (2)).
 Asociatul unic în SRL:
– are drepturile și obligațiile ce revin adunării generale a asociaților (art. 13 alin. (1));

202
Elemente de drept societar

– dacă este administrator, are obligațiile prevăzute de lege pentru această calitate
(art. 13 alin. (2)).
 Dacă asociatul unic aduce la constituirea capitalului aporturi în natură, valoarea
lor va trebui stabilită pe baza unei expertize de specialitate (art. 13 alin. (3)).

6. Rezumatul capitolului
ü Societățile se clasifică astfel:
– în funcție de titularul capitalului: societăți cu capital integral de stat, cu capital
mixt (de stat și privat), cu capital integral privat;
– după forma juridică: societăți în nume colectiv, în comandită simplă, pe acțiuni, în
comandită pe acțiuni, cu răspun­dere limitată;
– în funcție de structura capitalului: societăți al căror capital este fracționat în părți
sociale și societăți al căror capital este fracționat în acțiuni;
– în funcție de obiectul de activitate, potrivit activității economice desfășurate: so­
cietăți de producție, de administrare, de înstrăinare de bunuri, de prestări servicii
etc.;
– în funcție de posibilitatea emiterii unor titluri de valoare: societăți emitente și ne­
emitente;
– în funcție de preponderența elementului personal sau patrimonial: societăți de
persoane și de capitaluri.

ü Societatea cu răspundere limitată se aseamănă atât cu societățile de persoane, cât


și cu cele de capitaluri și se poate constitui și cu un singur asociat.

203
Titlul IV

CAPITOLUL VII Funcționarea societăților. Reguli comune

J Obiective de învățare
 Identificarea dispozițiilor comune referitoare la funcționarea societăților, respec­
tiv regimul juridic al bunurilor aduse ca aport la societate, dreptul asociaților la
dividente, administratorii, obligațiile societății cu privire la anumite acte emise de
aceasta.

1. Precizări prealabile
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea societăților, societățile (SNC, SCS, SA, SCA, SRL) cu se­
diul în România sunt persoane juridice române. În această calitate, ele întrunesc ce­
le trei elemente constitutive ale personalității juridice: patrimoniu, organizare și scop.
 Patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul asociaților. Bunurile constituite ca
aport în societate ies din patrimoniul asociaților și trec în patrimoniul societății, devin
proprietatea acesteia, determinându-i pe creditorii personali ai asociaților să nu mai
poată exercita niciun drept de urmărire asupra acestor bunuri. Deci creditorii sociali nu
vor veni în concurs cu creditorii personali. Se realizează astfel separarea patrimoniului
asociaților de acela al societății. În sprijinul acestei afirmații vin dispozițiile art. 66 alin. (1)
din Legea societăților, care prevăd:
 Pe durata societății, creditorii personali ai asociaților pot să-și exercite drep­
turile numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul con­
tabil, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare.
Alin. (2) al aceluiași articol confirmă acest lucru:
 Creditorii personali ai asociatului pot totuși popri, în timpul duratei socie­
tății, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde ac­
țiunile ori părțile sociale ale debitorului lor.
Prin posibilitatea popririi părților sociale sau a sechestrării acțiunilor, după dizolvarea
societății, creditorul personal nu face decât să exercite un drept asupra unui bun pro­
priu al asociatului.
O ultimă precizare referitoare la bunurile aduse ca aport de către asociați este aceea
că formează gajul general al creditorilor sociali. Din momentul constituirii societății,
aceste bunuri formează garanția creditorilor a căror creanță s-a născut dintr-o obligație
direc­tă a societății.

 Organizare de sine stătătoare. Structura organizatorică a societății, indiferent de


forma juridică a acesteia, presupune:
 organe reprezentate prin adunarea generală a asociaților/acționarilor, care for­
mea­­ză voința societății; adunarea generală este organul deliberativ al acesteia;
adu­­­nările generale sunt ordinare și extraordinare (art. 110 alin. (1) din Legea socie­tă­
ților);

204
Elemente de drept societar

 organe de gestiune curentă sau organe de administrație; administratorii / con­


siliul de administrație / consiliul de supraveghere, care pot delega atribuții de con­du­
cere către directori sau, după caz, directorat (în cazul societăților pe acțiuni);
 organele de control, reprezentate de cenzori sau, după caz, de auditori interni
sunt organe chemate să verifice respectarea legii, a actelor constitutive și a deciziilor
adunării generale a asociaților/acționarilor.
Funcționarea societății este asigurată de organele deliberative, executive și de
control.

 Un scop determinat. Scopul constituirii oricărei societăți este obținerea de pro­


fit, prin desfășurarea unei activități cu scop lucrativ, a unei activități economice.

2. Reguli comune privind funcționarea societăților


Funcționarea societăților este reglementată de Titlul III din Legea societăților, care cu­
prinde dispoziții comune pentru toate tipurile de societăți (în Capitolul I) și dispo­ziții
specifice cu privire la fiecare tip de societate în parte (în Capitolele II-VI) referitoare la
funcționarea societăților.
Dispozițiile comune cuprind prevederi referitoare la:
– regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate;
– dreptul asociaților la dividende;
– fondul de rezervă;
– administratorii societății;
– obligațiile societății cu privire la anumite acte emise de aceasta.

 Regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate. Patrimoniul societății


este format din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial care aparțin
societății.
În activul patrimonial intră drepturile patrimoniale reale și drepturile de cre­anță.
Aceste drepturi privesc:
– bunurile aduse ca aport de asociați la constituirea societății; din momentul
in­trării lor în patrimoniul societății formează gajul general al creditorilor sociali;
– bunurile dobândite de societate ulterior constituirii;
– beneficiile nedistribuite.
În pasivul patrimonial intră obligațiile patrimoniale ale societății, denumite și obli­
gații sociale. Acestea pot fi contractuale sau extracontractuale.
Potrivit Legii societăților:
Bunurile aduse ca aport de asociați devin proprietatea societății din momentul
înmatriculării ei în registrul comerțului, în afară de cazul în care s-a convenit altfel
prin contractul de societate (art. 65 alin. (1)). În schimbul acestor bunuri, asociații pri­
mesc părți de interes, părți sociale sau acțiuni, în funcție de forma juridică a societății.
Dacă asociatul întârzie să depună aportul social, acesta este răspunzător de daunele

205
Titlul IV

pri­cinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar, asociatul este obligat și la plata
do­bânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul (art. 65 alin. (2)).
Aportul asociaților la capitalul social, indiferent de obiectul său, nu este purtător de
dobândă (art. 68).
Bunurile dobândite de societate ulterior constituirii sunt rezultatul desfășurării ac­
ti­­vității cu scop lucrativ, de producere, de administrare, de înstrăinare de bunuri sau de
pres­tare de servicii.
Bunurile societății pot face obiectul unor acte de dispoziție încheiate de repre­zen­
tanții societății în temeiul puterilor conferite prin actul constitutiv sau prin hotărârile
organelor statutare ale societății. Pentru aceste acte legea nu solicită o procură spe­
cială și autentică, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică
(art. 701).
Beneficiile nerepartizate sau profitul net al societății reprezintă scopul asociaților și
unul dintre elementele esențiale ale contractului de societate.
O cotă-parte din profit se plătește fiecărui asociat și constituie dividend (art. 67 alin. (1)),
iar cel puțin 5% din acest profit se va prelua în fiecare an pentru formarea fondului de
rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social (art. 183
alin. (1)).

 Dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capi­


ta­lul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 67 alin. (2) din
Legea societăților). Termenul de plată al dividendelor este stabilit de adunarea ge­ne­
rală a asociaților sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de șase luni de la
data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.
Dividendele nu se vor putea distribui decât din profituri determinate potrivit legii
(art. 67 alin. (3) din Legea societăților).
Dividendele care se plătesc cu încălcarea dispozițiilor legale se restituie dacă socie­
ta­tea dovedește că asociații au cunoscut neregularitatea distribuirii sau trebuia să o
cunoască, date fiind împrejurările existente. În acest sens, legiuitorul prevede și un
drept de restituire a dividendelor, care se prescrie în termen de trei ani de la data distri­
buirii lor.
În cazul transmiterii acțiunilor prin cesiune, dividendele care se cuvin după data trans­
miterii acțiunilor aparțin asociatului, dacă părțile nu au convenit altfel.
Deși legea folosește expres „transmiterea acțiunilor”, considerăm că se pot asimila
aces­tei dispoziții și părțile sociale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202
din Legea societăților, ținând cont de faptul că aceste prevederi fac parte din Capito­
lul I „Dispoziții comune”, referitoare la toate formele juridice de societate.
Potrivit Legii societăților:
Pe durata societății, creditorii asociatului pot să-și exercite drepturile lor numai asupra
părții din beneficiile asociatului, după bilanțul contabil, iar după dizolvarea societății,
asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare (art. 66 alin. (1)).

206
Elemente de drept societar

În timpul duratei societății, creditorii asociatului pot popri părțile ce s-ar cuveni aso­
ciaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile ori părțile sociale ale de­
bitorului lor (art. 66 alin. (2)).

 Fondul de rezervă. Dacă fondul de rezervă, după constituire, s-a micșorat din
orice cauză, legea cere reconstituirea lui, tot prin preluarea a minimum 5% din
pro­fit, până la valoarea corespunzătoare plafonului legal, respectiv la o cincime
din capitalul social (art. 183 alin. (2) din Legea societăților).
În fondul de rezervă se include excedentul obținut prin vânzarea acțiunilor la un
curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuințat
la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor (art. 183 alin. (3) din Legea
societăților).
Fondul de rezervă prevăzut la art. 183 din Legea societăților este numit și re­zer­
vă legală și are caracter obligatoriu. Legiuitorul nu arată destinația rezervei legale și
nici natura sa juridică.
Literatura juridică precizează însă că fondul de rezervă este destinat să umple pierde­
rile de capital social și să ajute societatea în anumite împrejurări. Astfel, rezerva:
– reprezintă, ca și capitalul, gajul general al creditorilor sociali;
– nu poate fi folosită decât la acoperirea golurilor capitalului social în anii deficitari,
cu condiția ca, de îndată ce în exercițiile financiare ulterioare anilor deficitari se
înregistrează beneficii, fondul de rezervă să fie completat până la atingerea pla­fo­
nului stabilit de lege (a cincea parte a capitalului social);
– nu poate fi folosită pentru distribuirea de dividende în anii în care nu se în­re­gis­
trează profit, ci pierderi, pentru că s-ar aduce atingere capitalului social;
– figurează în bilanț la pasiv, pentru că are aceeași natură juridică ca și capitalul so­
cial.
Rezerva legală este o prelungire a capitalului social:
 Dacă asociații/acționarii se retrag din societate, aceștia au dreptul să ceară să fie
calculată cota lor asupra întregului activ social, cuprinzându-se în acesta și rezervele.
Rațiunea prevederii rezervei legale nu stă numai în tendința de ocrotire a acționari­lor
(spre exemplu, în cazul pierderii capitalului social), ci și în cea de protecție a credi­to­
rilor, deoarece în societățile în care asociații au răspundere limitată privind valoarea
capitalului social creditorii nu au altă garanție decât existența reală a acestuia.
Alături de rezervele legale, actul constitutiv poate să prevadă și constituirea unor
rezerve denumite facultative.
Rezervele facultative nu fac parte din capitalul social, ci din activul patrimo­nial.
Ele sunt profituri raportate, mai precis partea din profit nerepartizată sub formă de
dividende, a căror împărțire a fost amânată pentru anii în care profitul nu este îndes­tu­
lător. Destinația lor este hotărâtă de adunarea generală fie pentru realizarea de inves­
tiții, fie pentru desfășurarea unor activități de marketing sau pentru acoperirea unor
pierderi din activul patrimonial generate de împrejurări obiective care implică un risc.

207
Titlul IV

 Administratorii societății
Gestiunea curentă a societății o asigură adminis­tra­torii.
Potrivit Legii societăților:
Administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiec­tului de activitate al societății, în afară de restricțiile prevăzute în actul constitu­tiv
(art. 70 alin. (1)). Ei sunt obligați să ia parte la toate adunările generale, la consiliile de
administrație și la organele de conducere similare acestora (art. 70 alin. (2)).
Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile re­
fe­ritoare la contractul de mandat și de cele special prevăzute în Legea societăților
(art. 72).
Obligațiile administratorilor sunt:
 Obligația de a participa la toate adunările societății, la consiliile de administra­ție
și la organele de conducere statutare, adică sunt implicați în structura organizatorică a
societății, care, indiferent de forma juridică a acesteia, cuprinde fără distincție:
– organele reprezentate de voința asociaților/acționarilor, respectiv de adunarea
ge­­­nerală;
– organele de gestiune curentă sau organele de administrație;
– organele de control, respectiv cenzorii sau auditorii.
 Obligația pentru administratorii care reprezintă societatea de a nu transmite acest
drept, cu excepția situației în care această facultate li s-a acordat în mod expres. În
cazul nerespectării acestei interdicții, societatea poate pretinde de la cel substituit be­
neficiile rezultate din operațiune. Dacă își substituie altă persoană fără dreptul de a o
face, administratorul răspunde în solidar cu persoana substituită pentru eventualele
pagube produse societății.
Potrivit Legii societăților:
Răspunderea administratorilor constă în faptul că aceștia sunt solidar răspunză­tori
față de societate pentru:
– realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
– existența reală a dividendelor plătite;
– existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;
– exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
– stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun. (art. 73
alin. (1))
Persoanele care potrivit legii nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori,
membri ai consiliului de supraveghere și ai directoratului, cenzori sau auditori finan­
ciari, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi (art. 731).

 Obligațiile societăților cu privire la anumite acte emise de acestea


Art. 74 alin. (1) din Legea societăților prevede că în orice factură, ofertă, comandă, tarif,
prospect și alte documente întrebuințate în activitatea economică ce emană de la o

208
Elemente de drept societar

societate trebuie să se menționeze denumirea, forma juridică, sediul și codul de iden­


tificare fiscală / codul unic de înregistrare.
De la această obligație sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat
electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislația în domeniu.
Va trebui să se menționeze, de asemenea:
– pentru SRL, capitalul social;
– pentru SA și SCA, capitalul social, din care cel efectiv vărsat potrivit ultimei
situații financiare anuale aprobate.
Prin intermediul mențiunilor cuprinse în actele societății, terții iau cunoștință de ele­
mentele de identificare ale societății și de garanțiile pe care societatea le oferă pentru
îndeplinirea obligațiilor asumate.
Dacă societatea deține o pagină de internet proprie, toate informațiile precizate an­
terior trebuie să fie publicate și pe pagina de internet a societății.

3. Rezumatul capitolului
 Societățile cu sediul în România sunt persoane juridice române. Elementele con­s­
titutive ale personalității juridice ale acestora sunt: patrimoniul, organizarea și scopul,
astfel:
– patrimoniul este propriu, distinct de cel al asociaților;
– structura organizatorică a societății, indiferent de forma juridică a acesteia, pre­su­
pune:
Ÿ organe reprezentate prin adunarea generală a asociaților/acționarilor, care
for­­­­mează voința societății (adunarea generală este organul deliberativ al aces­
teia);
Ÿ organe de gestiune curentă sau organe de administrație;
Ÿ organe de control, reprezentate de cenzori sau, după caz, de auditori interni;
– scopul societății este de a obține profit.

 Regulile comune după care funcționează societățile se refe­ră la:


– regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate;
– dreptul asociaților la dividende;
– fondul de rezervă;
– administratorii societății;
– obligațiile societății cu privire la anumite acte emise de aceasta.

209
Titlul IV

CAPITOLUL VIII Funcționarea societăților. Reguli specifice

J Obiective de învățare
 Identificarea regulilor specifice de funcționare a societăților pornind de la cla­si­
ficarea lor în societăți de persoane și societăți de capitaluri;
 Cunoașterea aspectelor specifice referitoare la funcționarea societăților, din pers­
pectiva:
– aporturilor asociaților;
– drepturilor, îndatoririlor și răspunderilor asociaților în cadrul participării la struc­­
tura organizatorică a societății, respectiv în organele de conducere, de ad­mi­
nistrație (gestiune) și de control.

Aspectele specifice cu privire la funcționarea societăților sunt referitoare la asociați, și


anume la:
– aporturile lor;
– drepturile, îndatoririle și răspunderile lor în cadrul participării la structura orga­
ni­zatorică a societății, respectiv în organele de conducere, de administrație (ges­
tiune) și de control.

1. Funcționarea societăților în nume colectiv


1.1. Aportul asociaților
Obiectul aportului nu cunoaște nicio restricție. Acesta poate fi în bani, în natură, în
creanțe, în prestații în muncă.
Potrivit Legii societăților:
Aporturile în bani sunt obligatorii, iar aporturile în natură sunt admise (art. 16 alin. (1)
și (2)). Când aportul la capitalul social – aport în bani sau în natură (bunuri) – aparține
mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar față de societate, trebuind să de­
semneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest
aport (art. 83).
În privința aportului în creanțe, asociatul care a depus una sau mai multe creanțe
nu este liberat de obligația de aportare atâta timp cât societatea nu a obținut de
la debitorul cedat plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 alin. (1)). Ur­mă­torul
alineat introduce o formă de garantare a creanțelor SNC, în sensul că asociatul răs­
punde atât de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenței creanțelor,
cât și de daunele provocate, dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debi­
to­rului cedat.
Prin faptul aportării în creanțe, asociatul dobândește calitatea de cedent, SNC, de ce­
sio­nar, iar debitorul asociatului, de debitor cedat.
Prestațiile în muncă sau servicii pot fi aduse cu titlu de aport social, dar nu pot
constitui aport la formarea sau la majorarea capitalului social (art. 16 alin. (5)). În

210
Elemente de drept societar

schim­bul acestui aport, asociații au dreptul să participe la împărțirea beneficiilor


și a activului social și sunt obligați să participe la pierderi.

1.2. Drepturile și îndatoririle asociaților în cadrul participării


acestora la structura organizatorică a societății
 Administrarea sau gestiunea societății. Administratorii
SNC poate avea unul sau mai mulți administratori aleși de către asociații care repre­
zintă majoritatea absolută a capitalului social, din rândul acestora sau numiți prin ac­
tul constitutiv.
Aceiași asociați care aleg administratorii fixează și puterile, durata însărcinării și even­
tuala lor remunerație, în afară de cazul în care în actul constitutiv nu se prevede altfel.
Revocarea administratorilor sau limitarea puterilor lor se face cu aceeași majoritate cu
care au fost aleși, cu excepția cazului în care au fost numiți prin actul constitutiv.
Un administrator poate avea inițiativa unei operațiuni ce depășește limitele opera­țiu­
nilor obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea numai dacă îi înștiințează pe
ceilalți administratori înainte de a o încheia. În caz contrar, va răspunde individual pen­
tru pierderile ce rezultă din această operațiune.
Oricare administrator are dreptul să facă opoziție referitor la operațiunea respectivă,
însă în privința acesteia vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a ca­
pi­talului social. Operațiunea încheiată în contra opoziției făcute este valabilă față de
ter­ții cărora nu li se va fi comunicat această opoziție.
Dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, în afară de o
stipulație contrară în actul constitutiv.
Administratorii pot lucra împreună sau separat. Dacă în actul constitutiv se prevede
ca aceștia să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate. Numai în caz de
divergență între administratori vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută
a capitalului social. Poate decide și un singur administrator în lipsa celorlalți, dar numai
pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societății.

 Adunarea generală
Organul suprem de conducere al societății este adunarea generală formată din
toți asociații. Este organul de deliberare și decizie care exprimă voința socială hotă­
rând în toate problemele esențiale ale activității societății, inclusiv în numirea celorlalte
organe ale acesteia: administratori și cenzori.
Deoarece în cazul SNC Legea societăților nu instituționalizează adunarea generală ca
organ al societății, deciziile în privința tuturor problemelor referitoare la existența so­
cietății se iau de către asociați în temeiul regulilor care guvernează adunarea ge­
nerală, în afara cazurilor în care aplicarea lor ar contraveni specificului acestei societăți.
Potrivit Legii societăților, drepturile asociaților SNC sunt următoarele:
 Au putere de decizie în ceea ce privește viața SNC:

211
Titlul IV

– aleg administratorii, le fixează puterile, durata însărcinării, remunerația (art. 77


alin. (1);
– revocă administratorii și le limitează puterile (art. 77 alin. (2));
– rezolvă divergențele dintre administratori (art. 76 alin. (1));
– aprobă situația financiară anuală (art. 86).
 Au dreptul să folosească fondurile societății numai în limita fixată pentru
chel­tuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societății
(art. 81 alin. (1)). În caz contrar, asociatul este răspunzător de sumele luate și de
daune (art. 81 alin. (2)). Actul constitutiv poate stipula că asociații pot lua din casa
societății anumite sume pentru cheltuielile lor particulare (art. 81 alin. (3)).
 Au dreptul la beneficii. Actul constitutiv trebuie să prevadă printre clauzele sale
partea fiecărui asociat la beneficii (art. 7 lit. f )). Asociații au dreptul la cota-parte din
profit – dividende, care se plătește proporțional cu cota de participare la capita­lul
social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
 Pot hotărî, în caz de dizolvare a societății, odată cu această operațiune, și
modul de lichidare a societății, atunci când sunt de acord cu privire la re­par­
tizarea și lichidarea patrimoniului societății și când asigură stingerea pasi­vu­
lui sau regularizarea lui în acord cu creditorii. Conform art. 235, decizia se ia cu
cvorumul și majoritatea prevăzute pentru modificarea actului constitutiv.
 În caz de lichidare, asociații în SNC sunt cei care îi numesc pe lichidatori, dacă
prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 262 alin. (1)).
 După terminarea lichidării, asociații au dreptul să li se restituie din activul ră­
mas valoarea aporturilor efectuate la constituirea societății (art. 263 alin. (1)).
 Fiecare asociat are dreptul să efectueze controlul gestiunii societății.
Potrivit Legii societăților, obligațiile asociaților în SNC sunt următoarele:
 Să aducă în societate bunurile ce formează obiectul aportului lor. Din acest
motiv, asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele
pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat și la plata dobânzilor
legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul (art. 65 alin. (2)). Art. 222 alin. (1)
prevede o sancțiune mai gravă pentru neîndeplinirea acestei obligații, și anume aso­
ciatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat poate fi exclus din
so­cietate.
Când aportul la capitalul social aparține mai multor persoane, acestea sunt obliga­
te solidar față de societate și trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru
exer­­citarea drepturilor ce decurg din acest aport (art. 83).
Dacă aportul asociatului constă în una sau mai multe creanțe, acesta nu este liberat
cât timp societatea nu a obținut plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 alin. (1)).
Dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debitorului cedat, asociatul răspunde,
pe lângă daunele pricinuite, de suma datorată plus dobânda legală din ziua scadenței
creanțelor (art. 84 alin. (2)).

212
Elemente de drept societar

 Să nu facă concurență societății – obligația de nonconcurență. Asociatul în SNC:


– nu poate avea calitatea de asociat într-o altă societate cu răspundere nelimitată,
ne­curentă, sau care are același obiect de activitate;
– nu poate să facă operațiuni în contul său sau al altora cu privire la același fel de
comerț sau într-unul asemănător, fără consimțământul celorlalți asociați. (art. 82
alin. (1))
Legea consideră că s-a dat consimțământul în privința lor dacă participarea la aceste
operațiuni a fost cunoscută de ceilalți asociați sau operațiunile fiind anterioare actului
constituirii nu a fost interzisă continuarea lor (art. 82 alin. (2)).
Dacă se constată încălcarea acestor prevederi, societatea are dreptul:
– să decidă că operațiunea s-a efectuat în contul ei,
– să ceară despăgubiri sau, cel mai grav,
– să îl excludă pe asociat. (art. 82 alin (3))

 Să nu folosească patrimoniul societății în interes personal. Asociatul nu are


voie să întrebuințeze capitalul, bunurile sau creditul societății în interes propriu sau în
interesul altei persoane fără consimțământul scris al celorlalți asociați. În caz contrar
este obligat să restituie societății beneficiile care au rezultat din aceasta și să plătească
despăgubiri pentru daunele cauzate. Asociatului i se poate fixa prin actul constitutiv
o limită a cheltuielilor pe care le poate efectua din fondurile societății în interesul
aces­teia, altfel răspunde de sumele luate și de daune. De asemenea, pentru asociat
se poate stipula prin actul constitutiv posibilitatea de a lua din casa societății anumite
sume pentru interes personal.

 Să își asume răspunderea pentru obligațiile societății. Deși, potrivit art. 3


alin. (2), asociații în SNC răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale și, potri­
vit art. 85 alin. (1), pentru operațiunile îndeplinite în numele societății de persoanele
care o reprezintă, pentru obligațiile societății răspunderea revine mai întâi societății.
Răspunderea asociaților pentru obligațiile societății are caracter subsidiar, deoa­
rece, potrivit art. 3 alin. (2), creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva
acesteia pentru obligațiile ei, și numai dacă societatea nu le plătește în termen
de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere se vor putea îndrepta împotriva
acestor asociați.
Asociații au beneficiu de discuțiune, asemănător celui prevăzut de Codul civil, în fa­
voarea fideiusorului, dacă sunt urmăriți mai întâi de creditori. Beneficiul de dis­cu­
țiune reprezintă posibilitatea pe care legea o conferă asociatului de a cere cre­di­
torului care a pornit executarea contra sa să urmărească mai întâi bunurile socie­
tății (debitorului) și numai în măsura în care nu și-a acoperit integral creanța să-l
urmărească pe el.
Răspunderea asociaților este o răspundere nelimitată și solidară (art. 85 alin. (1)):

213
Titlul IV

– este nelimitată fiindcă asociatul urmărit este obligat personal să răspundă cu toate
bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție co­
mună a creditorilor săi (art. 2.324 din Codul civil);
– este solidară pentru că asociatul urmărit va răspunde pentru întreaga creanță a
creditorului, neputând invoca beneficiu de diviziune. Astfel, dacă sunt mai mulți
asociați, creditorul se poate adresa oricăruia dintre ei pentru executarea integrală
a obligației datorate de toți creditorului. Se caracterizează prin faptul că datoria nu
se divide între asociații societății.
Hotărârea judecătorească obținută împotriva societății este opozabilă fiecărui asociat.

 Cesiunea aportului de capital social


Cesiunea aportului de capital social este posibilă numai dacă a fost permisă prin
actul constitutiv (art. 87 alin. (1) din Legea societăților).
În literatura juridică s-a arătat că aportul la capitalul social se poate cesiona chiar în
lipsa unei atare stipulații în actul constitutiv, dacă există consimțământul tu­tu­
ror celorlalți asociați și dacă nu sunt afectate interesele lor. Deoarece Legea socie­
tăților nu reglementează condițiile cesiunii, considerăm că acestei operațiuni îi sunt
incidente dispozițiile generale ale cesiunii de creanțe din Codul civil, respectiv dispo­
zițiile art. 1.566-1.592.
O condiție specială impusă de caracterul intuitu personae al SNC este existența con­
simțământului asociaților, dat prin contractul de societate sau ulterior încheierii aces­
tuia. Cesiunea aportului de capital social este un contract prin care cedentul-asociat se
obligă în schimbul unui preț să transmită partea sa de capital cesionarului.
Pentru ca operațiunea să fie opozabilă terților trebuie îndeplinite următoarele
formalități:
– contractul trebuie încheiat în formă autentică;
– contractul de cesiune se înregistrează în registrul comerțului, potrivit art. 21 din
Legea nr. 26/1990. Cesiunea își va produce efectele din ziua efectuării mențiunii
privind acest act în registrul comerțului;
– cesiunea trebuie notificată societății (debitorul cedat).
Potrivit Legii societăților:
Deși cedentul nu mai are calitatea de asociat, ca urmare a efectuării cesiunii, nu este
considerat liberat de ceea ce datorează societății din aportul său de capital (art. 87
alin. (2)).
Asociatul cedent rămâne obligat față de terți pentru operațiunile făcute de societate
până la data înregistrării cesiunii în registrul comerțului (art. 87 alin. (3) și art. 225
alin. (1)). Dacă la această dată sunt operațiuni în curs de executare, asociatul este
obligat să suporte consecințele și nu-și va putea retrage partea care i se cuvine decât
după terminarea acelor operațiuni (art. 225 alin. (2)).

 Controlul gestiunii societății. Controlul gestiunii societății este realizat de aso­


cia­ții care nu au calitatea de administratori.

214
Elemente de drept societar

2. Funcționarea societăților în comandită simplă


2.1. Specificul funcționării societăților în comandită simplă
Specificul funcționării unei societăți în comandită simplă este dat de existența celor
două categorii de asociați, comanditați și comanditari, deoarece fiecare categorie de
aso­­ciați are drepturi și obligații deosebite în cadrul societății.
Deoarece, potrivit art. 90 din Legea societăților, dispozițiile referitoare la funcționarea
SNC, respectiv art. 75, 76 alin. (1), 77, 79, 83, 84, 86 și 87 din aceeași lege, se aplică și
SCS, înseamnă că:
– societatea poate fi reprezentată de oricare administrator, iar în cazul SCS, numai
de asociații comanditați (art. 75);
– administratorii comanditați pot lucra împreună sau separat, iar dacă lucrează îm­
preună deciziile se iau în unanimitate (art. 76 alin. (1));
– deciziile se iau prin votul asociaților care reprezintă majoritatea absolută a capi­ta­
lului social în cazul:
Ÿ alegerii administratorilor, al fixării puterilor lor, al duratei însărcinării, al re­mu­
nerației acestora (art. 77 alin. (1));
Ÿ revocării administratorilor, al limitării puterilor lor (art. 77 alin. (2));
Ÿ divergenței dintre administratori (art. 76 alin. (1));
Ÿ aprobării situației financiare anuale (art. 86);
Ÿ deciziilor referitoare la introducerea acțiunii în răspundere a administratori­lor
(art. 86);
– asociatul, comanditat sau comanditar, care într-o operațiune determinată are, pe
cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu poate
lua parte la nicio deliberare sau decizie privind aceste operațiuni;
– dacă aportul la capitalul social aparține mai multor persoane, comanditați sau co­
manditari, aces­tea sunt obligate solidar față de societate. Ele sunt obligate să de­
semneze un re­pre­­zentant comun pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest
aport (art. 83);
– asociatul, comanditar sau comanditat, care a depus ca aport una sau mai multe
cre­anțe nu este liberat cât timp societatea nu a obținut plata sumei pentru care au
fost depuse (art. 84);
– cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă prin actul
con­stitutiv (cu toate consecințele ce decurg din această operațiune) (art. 87);
– asociatul, comanditat sau comanditar, are obligația să efectueze aportul. Neres­
pec­­­tarea acestei obligații atrage răspunderea asociaților (art. 65 alin. (2)) și chiar
ex­cluderea acestora din societate (art. 222 lit. a)).

2.2. Drepturile asociaților comanditați


Potrivit Legii societăților:

215
Titlul IV

Administrarea SCS este încredințată unuia sau mai multor asociați comanditați
(art. 88), iar dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, deci
exclusiv comanditaților (art. 75).
Comanditatul poate folosi capitalul, bunurile sau creditul societății în folosul
său, sau în acela al unei alte persoane, numai cu consimțământul scris al celorlalți
comanditați, în caz contrar fiind obligat să restituie societății beneficiile care au rezul­
tat și să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate (art. 80).
Comanditatul poate folosi fondurile societății, dar nu mai mult decât i s-a fixat
pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul so­cie­
tății. În caz contrar este răspunzător pentru sumele luate și pentru daune. Actul
constitutiv poate prevedea dreptul asociaților comanditați de a lua din casa societății
anumite sume pentru cheltuielile particulare. (art. 81)
Comanditații sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în
numele societății de persoanele care o reprezintă (art. 85 alin. (1)).
Legea societăților prevede și în privința comanditarului anumite drepturi, și anume:
– poate încheia anumite operațiuni în contul societății numai în baza unei pro­
curi speciale pentru operațiuni determinate, dată de reprezentanții societății și
în­scrisă în registrul comerțului. În caz contrar, comanditarul devine răspunzător
față de terți, nelimitat și solidar, pentru toate obligațiile societății contractate de la
data operațiunii încheiate de el (art. 89 alin. (1));
– are dreptul să îndeplinească servicii în administrarea internă a societății, să
facă acte de supraveghere, să participe la numirea și la revocarea administratorilor,
când legea prevede acest lucru (art. 89 alin. (2));
– are dreptul să acorde autorizare administratorilor pentru operațiunile ce de­
pășesc puterile lor (art. 89 alin. (2));
– are dreptul să ceară o copie de pe situațiile financiare anuale și să controleze
exactita­tea lor prin cercetarea registrelor comerciale și a celorlalte docu­men­
te justificative (art. 89 alin. (3)).

 Controlul gestiunii societății


Gestiunea societății poate fi controlată de oricare asociat comanditat care nu are cali­
tatea de administrator sau de oricare asociat comanditar care în temeiul art. 89 alin. (3)
din Legea societăților are posibilitatea de a cerceta registrele comerciale și do­cu­men­
tele justificative.

3. Funcționarea societăților pe acțiuni


3.1. Precizări prealabile
Cu privire la funcționarea societăților pe acțiuni, Legea societăților are în vedere as­pec­
tele referitoare la:
1. titlurile de valoare emise de SA, acțiunile și obligațiunile;

216
Elemente de drept societar

2. organele societății pe acțiuni, acestea fiind reprezentate de:


– adunările generale;
– administrarea societății;
– auditul financiar, auditul intern și cenzorii;
3. registrele societății și situațiile financiare anuale.

3.2. Titlurile de valoare emise de societățile pe acțiuni


Potrivit Legii societăților:
În societățile pe acțiuni, capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de socie­
tate (art. 91 alin. (1)).

 Acțiunile emise de societățile pe acțiuni


Capitalul social al unei SA nu poate fi mai mic de 90.000 lei (art. 10 alin. (1)). Acesta
este reprezentat prin acțiuni (art. 91 alin. (1)).
Noțiunea de acțiune are mai multe accepțiuni:
a) este o fracțiune a capitalului social. Fracțiunile de capital social trebuie să fie de
o valoare egală, acordând posesorilor drepturi egale (art. 94 alin. (1));
b) dreptul asupra acestei fracțiuni de capital rezultă din calitatea de acționar a per­
soa­nei din cadrul raportului juridic de tip societar; raportul juridic este stabilit
între acționar și societate și este născut ca urmare a aportului efectuat;
c) este un titlu de valoare care încorporează drepturile și obligațiile izvorâte din
calitatea de acționar. Calificarea de valoare mobiliară a acțiunii este legată de in­
sti­tuția societății cotate și a ofertei publice.

 Caracteristicile acțiunii1
a) O acțiune are o valoare nominală, stabilită prin actul constitutiv. Acțiunile nu
pot fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea lor nominală (art. 92 alin. (1)).
Valoarea nominală a unei acțiuni nu va putea fi mai mică de 0,1 lei (art. 93). La momen­
tul constituirii societății, acțiunea are valoarea nominală stabilită de actul constitutiv.
Pe parcursul funcționării ei, aceasta poate să crească sau să scadă, după cum acti­vul
net este mai mare sau mai mic decât capitalul.
b) Acțiunile trebuie să fie de valoare egală, acordând prin urmare posesorilor
drepturi egale (art. 94 alin. (1)). De la această regulă există o excepție, potrivit art. 94
alin. (2), în sensul că actul constitutiv poate prevedea emiterea de acțiuni preferențiale
care conferă titularilor drepturi diferite, în condițiile art. 95 și 96.
c) Acțiunile sunt indivizibile (art. 102 alin. (1)). O acțiune nominativă poate deveni
proprietatea mai multor persoane, caz în care societatea nu este obligată să înscrie
transmiterea, atâta timp cât acele persoane nu vor desemna un reprezentant unic
pentru exercitarea drepturilor rezultând din acțiune.

1 A se vedea S.L. Cristea, op. cit., p. 134 și următoarele.

217
Titlul IV

Când acțiunea la purtător aparține mai multor persoane, acestea trebuie să desem­ne­
ze un reprezentant comun. Dacă acțiunea nominativă sau la purtător este proprietatea
indiviză sau comună a mai multor persoane, acestea sunt răspunzătoare în mod so­
lidar pentru obligația de efectuare a vărsămintelor datorate.
d) Acțiunile sunt titluri negociabile. La constituirea societății sau în momentul emi­
terii lor, acestea au o valoare nominală sau de emisiune. Ulterior acestor date, acțiunile
au o valoare mai mică sau mai mare, care reprezintă valoarea reală.
Prin urmare, acțiunile încorporează o anumită valoare, care poate fi diferită în funcție
de criteriul adoptat, fiind considerate titluri de valoare și denumite și valori mobi­
liare. Ele se pot transmite în condițiile legii, transmisibilitatea acțiunilor fiind esența
aces­tora. Datorită posibilității transmiterii lor, sunt calificate ca titluri negociabile.
Nu sunt considerate titluri de credit perfecte, ci titluri speciale, denumite de literatura
juridică titluri corporative, societare sau de participațiune.

 Cuprinsul acțiunii
Acțiunile trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
– denumirea și durata societății;
– data actului constitutiv, numărul din registrul comerțului sub care este în­ma­tri­
culată societatea, codul unic de înregistrare și numărul Monitorului Oficial al Ro­
mâniei, Partea a IV-a, în care s-a făcut publicarea;
– capitalul social, numărul acțiunilor și numărul lor de ordine, valoarea nominală a
acțiunilor și vărsămintele efectuate;
– avantajele acordate fondatorilor. (art. 93 alin. (2))
Acțiunile nominative trebuie să cuprindă și:
– numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul acționarului persoană
fizică;
– denumirea, sediul, numărul de înmatriculare și codul unic de înregistrare (CUI/CIF)
ale acționarului persoană juridică, după caz. (art. 93 alin. (3))
Acțiunile trebuie să poarte semnătura a doi membri ai consiliului de administrație, res­
pectiv ai directoratului, sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a
di­rectorului general unic (art. 93 alin. (4)).

 Tipuri de acțiuni
a) După modul de transmitere, acțiunile sunt nominative și la purtător.
Acțiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont, caz în care se înregistrează în registrul ac­țio­
na­rilor.
Acțiunile pe suport hârtie pot fi emise și sub forma unor titluri cumulative pentru mai
multe acțiuni (art. 92 alin. (5)). Acționarului i se poate elibera un înscris care să cuprindă
mai multe acțiuni. Dacă nu a emis și nu a eliberat acțiuni în formă materială, societatea,

218
Elemente de drept societar

din oficiu sau la cererea acționarilor, le va elibera câte un certificat de acționar. Acesta
trebuie să cuprindă datele prevăzute de lege referitoare la cuprinsul acțiunilor, atât
nominative, cât și la purtător, potrivit art. 93 alin. (2), și în plus:
– numărul, categoria și valoarea nominală a acțiunilor proprietate a acționarului;
– poziția la care acesta este înscris în registrul acționarilor;
– după caz, numărul de ordine al acțiunilor. (art. 97)
Tipul acțiunilor, nominative sau la purtător, este determinat prin actul constitutiv.
Dacă actul constitutiv nu determină felul acțiunilor, acestea vor fi nominative.
Acțiunile neplătite în întregime sunt întotdeauna nominative (art. 92 alin. (2)).
Legea societăților prevede și posibilitatea convertirii acțiunilor, a celor nominative
în acțiuni la purtător și invers, prin hotărârea adunării generale extraordinare a ac­
ționarilor, luată în condițiile art. 115 (art. 92 alin. (4)).

b) Legea societăților reglementează două categorii de acțiuni:


– acțiuni ordinare, care conferă posesorilor drepturi egale (art. 94 alin. (1)) și
care cuprind toate tipurile de acțiuni: nominative, la purtător, dematerializate, pe
suport hârtie;
– acțiuni care conferă drepturi diferite (art. 94 alin. (2)), denumite acțiuni pre­fe­
rențiale, cu dividend prioritar fără drept de vot (art. 95 alin. (1)).
Acțiunile preferențiale conferă titularului următoarele drepturi:
– dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al
exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări (art. 95 alin. (1) lit. a)). În
caz de întârziere a plății dividendelor, acțiunile preferențiale vor dobândi
drept de vot, începând de la data scadenței obligației de plată a dividendelor ce
urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în anul următor adu­
narea generală hotărăște că nu vor fi distribuite dividende, începând de la data
publicării respectivei hotărâri a adunării generale, până la plata efectivă a divi­den­
delor restante (art. 95 alin. (4));
– drepturile recunoscute acționarilor cu acțiuni ordinare, inclusiv dreptul de
a participa la adunarea generală, cu excepția dreptului de a participa și de a
vota, în temeiul acestor acțiuni (art. 95 alin. (1) lit. b)).
Acțiunile preferențiale nu pot depăși o pătrime din capitalul social și vor avea ace­
eași valoare nominală ca acțiunile ordinare (art. 95 alin. (2)).
Acțiunile preferențiale și acțiunile ordinare pot fi convertite dintr-o categorie în alta
prin hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor, luată în condițiile art. 115
(art. 95 alin. (5)).
Acțiunile cu dividend prioritar fără drept de vot nu pot avea ca titulari administratorii,
directorii, respectiv membrii directoratului și ai consiliului de supraveghere, și nici
cenzorii societății (art. 95 alin. (3)).

219
Titlul IV

c) O altă categorie de acțiuni sunt acțiunile proprii dobândite de societate. So­


cietatea nu poate subscrie propriile acțiuni (art. 103 alin. (1)). Dacă acțiunile unei
societăți sunt subscrise de o persoană acționând în nume propriu, dar în contul so­cie­
tății în cauză, se consideră că subscriitorul a subscris acțiunile pentru sine, fiind obligat
să achite contravaloarea acestora (art. 103 alin. (2)).
O societate poate dobândi propriile acțiuni fie direct, fie prin persoane care acțio­
nează în nume propriu, dar pe seama societății în cauză, cu respectarea următoa­
relor condiții:
– adunarea generală extraordinară a acționarilor autorizează dobândirea de către
societate a propriilor acțiuni. Aceasta va stabili condițiile dobândirii, în special
nu­mărul maxim de acțiuni ce urmează a fi dobândite, durata pentru care este
acor­dată autorizația și care nu poate depăși 18 luni de la data publicării hotărârii
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și, în cazul unei dobândiri cu titlu
oneros, contravaloarea lor minimă și maximă;
– valoarea acțiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în por­­to­
foliul său, nu poate depăși 10% din capitalul social subscris;
– tranzacția poate avea ca obiect doar acțiuni integral liberate;
– plata acțiunilor dobândite în acest fel se face numai din profitul distribuibil și din
rezervele disponibile ale societății, înscrise în ultima situație financiară anuală
apro­bată, cu excepția rezervelor legale. (art. 1031 alin. (1))
Dacă acțiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite angajaților societății, ac­
țiu­nile astfel dobândite trebuie distribuite în termen de 12 luni de la data dobândirii
(art. 1031 alin. (2)).
Consiliul de administrație va include în raportul de gestiune ce însoțește situațiile fi­
nanciare anuale următoarele informații:
– motivele care au determinat dobândirea de acțiuni proprii;
– numărul și valoarea nominală a acțiunilor dobândite și a celor înstrăinate pe du­
rata exercițiului financiar și procentul din capitalul social subscris pe care acestea
îl reprezintă;
– în cazul dobândirii sau înstrăinării cu titlu oneros, contravaloarea acțiunilor do­
bândite;
– numărul și valoarea nominală a tuturor acțiunilor dobândite și deținute de so­cie­­­
tate și procentul din capitalul social subscris pe care acestea îl reprezintă. (art. 1051).
Dacă acțiunile proprii sunt dobândite în altfel de condiții decât cele prevăzute de Le­
gea societăților, ele vor trebui înstrăinate în modul stabilit de adunarea generală ex­tra­
ordinară în termen de cel mult un an de la data subscrierii lor (art. 1041 alin. (1)).
Dacă valoarea nominală a propriilor acțiuni dobândite de societate fie direct, fie prin
in­termediul unei persoane acționând în nume propriu, dar în contul societății, inclusiv
valoarea nominală a acțiunilor proprii existente deja în portofoliul societății, depășește
10% din capitalul social subscris, acțiunile care depășesc acest procent vor trebui în­
străi­nate în termen de trei ani de la dobândire (art. 1041 alin. (2)).

220
Elemente de drept societar

Acțiunile neînstrăinate în termenele menționate, de un an și trei ani, vor trebui anula­te,


societatea fiind obligată să reducă în mod corespunzător capitalul social (art. 1041
alin. (3)).
Restricțiile referitoare la dobândirea propriilor acțiuni de către o societate (prevăzute
la art. 1031) nu se aplică:
– acțiunilor dobândite ca urmare a unei decizii a adunării generale de reducere a
capitalului social, potrivit art. 207 alin. (1) lit. c);
– acțiunilor dobândite ca urmare a unui transfer cu titlu universal;
– acțiunilor integral liberate, dobândite prin efectul unei hotărâri judecătorești, în­
tr-o procedură de executare silită împotriva unui acționar, debitor al societății;
– acțiunile integral liberate, dobândite cu titlu gratuit. (art. 104 lit. d))
O societate nu are dreptul să acorde avansuri sau împrumuturi și nici să constituie
garanții în vederea subscrierii sau dobândirii propriilor acțiuni de către un terț
(art. 106 alin. (1)).
Dobândirea propriilor acțiuni se poate face și prin constituirea de garanții reale
mo­biliare asupra propriilor acțiuni, fie direct, fie prin persoane care acționează în
nume propriu, dar pe seama societății (art. 107 alin. (1)). Acțiunile astfel dobândite vor
fi contabilizate separat.
Acțiunile proprii dobândite de societate în condițiile menționate nu dau drept
la dividende și nici la vot în adunările generale, dreptul de vot fiind suspendat pe
perioada deținerii lor de către societate (art. 105 alin. (1) și (2)).

 Condițiile de emitere a acțiunilor


a) Acțiunile pot fi emise:
– numai pentru o sumă cel puțin egală cu valoarea lor nominală (art. 92
alin. (1));
– numai după înmatricularea societății în registrul comerțului, deoarece
po­trivit art. 93 alin. (2) lit. b) cuprinsul acțiunii trebuie să pre­vadă numărul din
registrul comerțului sub care este înmatriculată so­cie­tatea.
b) Nu se vor putea emite noi acțiuni și nu se va putea majora capitalul social
până nu vor fi complet plătite cele din emisiunea precedentă (art. 92 alin. (3)).

 Transmiterea acțiunilor
 Dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative emise atât în formă mate­­
rială, cât și în formă dematerializată se transmite prin declarație făcută în registrul
acționarilor, semnată de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor. În cazul trans­
miterii acțiunii emise în formă materială se face mențiune despre transmitere și pe
titlu. (art. 98 alin. (1))
Subscriitorii și cesionarii ulteriori răspund nelimitat și solidar pentru plata acțiunilor
timp de trei ani, termen care începe să curgă de la data când s-a făcut mențiunea
de transmitere în registrul acționarilor (art. 98 alin. (3)).

221
Titlul IV

Acționarii care oferă prin vânzare acțiunile lor prin ofertă publică vor proceda con­
form legislației pieței de capital (art. 108).
 Dreptul de proprietate asupra acțiunilor la purtător se transmite prin simpla
tradițiune a acestora (art. 99).
 Prin actul constitutiv se pot prevedea și alte forme de transmitere a drep­­tu­lui
de proprietate asupra acțiunilor (art. 98 alin. (1)).
 Transmiterea acțiunilor poate fi restricționată și prin lege, astfel că societa­
tea nu poate dobândi propriile acțiuni (art. 103 alin. (1)) decât cu aprobarea adu­
nării generale extraordinare a acționarilor, în condițiile menționate anterior, cu
respectarea dispozițiilor imperative impuse de Legea societăților.

 Ipoteca mobiliară asupra acțiunilor


Acțiunile pot face obiectul unei ipoteci mobiliare. Constituirea de ipoteci mobiliare
asupra acțiunilor se face prin înscris sub semnătură privată, care trebuie să cu­prin­
dă următoarele:
– cuantumul datoriei;
– valoarea și categoria acțiunilor cu care se garantează;
– menționarea ipotecii pe titlu, semnată de creditor și debitorul acționar sau de
man­datarii acestora, în cazul acțiunilor la purtător și nominative emise în formă
ma­terială. (art. 991 alin. (1))
Ipoteca se înregistrează în registrul acționarilor ținut de consiliul de administra­­ție,
respectiv de directorat sau, după caz, de societatea independentă care ține registrul
ac­­ționarilor. Creditorului în favoarea căruia s-a constituit garanția reală mobiliară asu­
pra acțiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia. (art. 991 alin. (2))
De asemenea, ipoteca se înregistrează și în Arhiva Electronică de Garanții Reale
Mobiliare, dată de la care devine opozabilă terților și dobândește rangul în ordinea de
preferință a creditorilor (art. 991 alin. (3)).

 Consecințele neplății vărsămintelor. Anularea acțiunilor


Dacă acționarii nu au efectuat plata vărsămintelor pe care le datorează, în con­di­
țiile cerute pentru constituirea prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție
publică, potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) și b) și art. 21 alin. (1), societatea îi va invita să-și
înde­plinească această obligație printr-o somație colectivă, publicată de două ori,
la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și într-un ziar de
largă răspândire (art. 100 alin. (1)).
Dacă în urma acestei somații acționarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de ad­mi­
nistrație, respectiv directoratul va putea decide:
– fie urmărirea acționarilor pentru vărsămintele restante;
– fie anularea acestor acțiuni nominative. (art. 100 alin. (2))

222
Elemente de drept societar

Decizia de anulare se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, cu spe­


cificarea numărului de ordine al acțiunilor anulate. În locul acțiunilor anulate vor fi
emise noi acțiuni purtând același număr, care vor fi vândute. Sumele obținute din
vânzare vor fi întrebuințate pentru acoperirea cheltuielilor de publicare și de vânza­re,
a dobânzilor de întârziere și a vărsămintelor neefectuate, iar restul va fi înapoiat ac­țio­
narilor. Dacă din prețul obținut nu se acoperă toate sumele datorate societății sau
dacă vânzarea nu se realizează din cauza lipsei cumpărătorilor, societatea se va putea
îndrepta împotriva subscriitorilor și cesionarilor. Dacă nu s-au realizat sumele da­
torate nici în urma acestor formalități, se va proceda de îndată la reducerea capi­
talului social în proporție cu diferența dintre acesta și capitalul existent. (art. 100
alin. (3)-(7))

 Drepturile și obligațiile acționarilor


Atunci când acțiunea nominativă aparține mai multor persoane, drepturile ce de­curg
din acțiune vor fi exercitate de un reprezentant unic desemnat de ceilalți coproprie­­tari.
Dacă acțiunea la purtător aparține mai multor persoa­ne, acestea trebuie să-și de­sem­
neze, de asemenea, un reprezentant comun. (art. 102 alin. (2) și (3))
 Drepturile acționarilor
1. Dreptul de a participa la adunările generale ale acționarilor. Acționarii au
drep­tul să participe la acestea direct sau prin reprezentanți. Ei pot par­ticipa prin re­
prezentare în baza unei împuterniciri1 acordate pentru respectiva adu­nare generală
(art. 125 alin. (1)).
Acționarii care nu au capacitate de exercițiu, precum și persoanele juridice pot fi re­
pre­zentați/reprezentate prin reprezentanții lor legali care, la rândul lor, pot da altor
persoane împuternicire pentru respectiva adunare generală (art. 125 alin. (2)).
Au dreptul de a participa la adunările generale și titularii de acțiuni preferențiale (art. 95
alin. (1) lit. b)).
2. Dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi poate fi exer­
citat de unul sau mai mulți acționari reprezentând, individual sau împreună, cel puțin
5% din capitalul social (art. 1171 alin. (1)).
3. Dreptul acționarilor de a adresa consiliului de administrație, respectiv direc­
to­ratului întrebări în scris referitoare la activitatea societății, înaintea datei de
des­­fășurare a adunării generale. Răspunsurile vor fi date în cadrul adunării generale.
În cazul în care societatea deține o pagină de internet proprie, în lipsa unei dispoziții
con­trare în actul constitutiv, răspunsul se consideră dat dacă informația solicitată este
publicată pe pagina de internet a societății, la secțiunea „Întrebări frecvente”. (art. 1172
alin. (3))

1 Conform art. 125 alin. (3) din Legea so­cietăților, procurile vor fi depuse în original cu 48 de ore înainte de
adunare sau în termenul prevăzut de actul constitutiv, sub sancțiunea pierderii exercițiului dreptului de
vot în acea adunare. Procurile vor fi reținu­te de societate, făcându-se mențiune despre aceasta în pro­
cesul-verbal.

223
Titlul IV

4. Dreptul acționarilor de a participa la adunările speciale. Titularii fiecărei ca­


te­­gorii de acțiuni se reunesc în adunări speciale, spre exemplu, adunarea specială a ti­
tu­larilor de acțiuni nominative, de acțiuni la purtător, de acțiuni preferențiale. Actul con­
stitutiv al societății este cel care stabilește condițiile în care se convoacă, se întrunesc
și se desfășoară aceste adunări. Orice titular al unor asemenea acțiuni are dreptul să
par­ticipe la aceste adunări. (art. 96)
5. Dreptul la vot în adunările generale. Acționarii își exercită dreptul de vot în adu­­
narea generală proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă (art. 120), în con­
formitate cu dispozițiile art. 101 alin. (1), care precizează că orice acțiune dă drep­­tul la
un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă
mai mult de o acțiune (art. 101 alin. (2)).
Acționarilor care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la scadență li se suspendă
exercițiul dreptului de vot (art. 101 alin. (3)).
Titularii de acțiuni preferențiale nu au drept de vot în adunările generale (art. 95
alin. (1) lit. b)). Totuși, în caz de întârziere a plății dividendelor, acțiunile preferențiale
vor dobândi drept de vot1 (art. 95 alin. (4)).
Referitor la acțiunile proprii subscrise de societate, pe toată durata posedării lor de
către aceasta dreptul de vot pe care îl conferă este suspendat (art. 105 alin. (2)).
Dacă asupra acțiunilor sunt constituite garanții reale mobiliare, respectiv ipoteci
imo­biliare (în condițiile art. 991), dreptul de vot aparține pro­prie­tarului (art. 124 alin. (2)).
Acționarii pot participa și vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei îm­
puterniciri acordate pentru respectiva adunare generală (art. 125 alin. (1)).
Sunt interzise cedarea dreptului de vot, ca și exercitarea acestui drept în alt mod decât
cel prevăzut de lege. În acest sens, Legea societăților prevede expres:
– dreptul de vot nu poate fi cedat (art. 128 alin. (1));
– orice convenție prin care acționarul se obligă să exercite dreptul de vot în con­for­
mitate cu instrucțiunile date sau propunerile formulate de societate sau de per­
soa­nele cu atribuții de reprezentare este nulă (art. 128 alin. (2)).
6. Dreptul acționarilor la dividende. Dividendele se distribuie acestora pro­por­
țional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu
se prevede altfel. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a
ac­țio­narilor sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de șase luni de la data

1 Potrivit art. 95 alin. (4) din Legea so­cietăților, în caz de întârziere a plății dividendelor, acțiunile pre­fe­
rențiale vor dobândi drept de vot, începând de la data scadenței obligației de plată a dividendelor ce
urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în anul următor adunarea generală hotărăște
că nu vor fi distribuite dividende, începând de la data publicării respectivei hotărâri a adunării generale,
până la plata efectivă a dividendelor restante.

224
Elemente de drept societar

apro­­bării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat. În caz con­
trar, societatea datorează, după acest termen, dobândă penalizatoare. (art. 67 alin. (2))1
Acțiunile proprii subscrise de societate nu dau dreptul la dividende pe perioada de­
ținerii lor de către societate (art. 105 alin. (1)).
Acțiunile preferențiale dau dreptul la un dividend prioritar. Acest drept este prelevat
asupra beneficiului distribuibil al exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări
(art. 95 alin. (1) lit. a)).
7. Dreptul acționarilor de a consulta raportul cenzorilor sau, după caz, al audito­
ru­lui financiar, care se depune la sediul societății și la cel al sucursalelor în cele 15 zile
care preced întrunirea adunării generale (art. 184 alin. (1)).
Acționarii au dreptul să ceară consiliului de administrație, respectiv directoratului, pe
cheltuiala lor, copii de pe aceste documente. Sumele percepute nu pot depăși costurile
administrative implicate de furnizarea acestora. (art. 184 alin. (2))
8. Dreptul acționarilor asupra părții cuvenite din lichidarea societății. După ter­
minarea lichidării, lichidatorii întocmesc situația financiară finală, prin care arată par­
tea ce se cuvine fiecărei acțiuni din repartizarea activului societății, însoțită de
ra­portul cenzorilor sau, după caz, raportul auditorilor financiari (art. 268 alin. (1)).
9. Dreptul fiecărui acționar de a fi informat, la cerere, cu privire la rezultatele
vo­­tului, pentru hotărârile luate în cadrul adunării generale (art. 131 alin. (5)).
10. Oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au
votat contra și au cerut să se insereze în procesul-verbal al ședinței acest lucru are
dreptul să atace în justiție hotărârile contrare legii sau actului constitutiv, în ter­
men de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 132
alin. (2)).
11. Dacă acționarii nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunările generale refe­
ritoare la schimbarea obiectului principal de activitate, la mutarea sediului societății
în străinătate, la schimbarea formei societății, la fuziunea sau divizarea acesteia, ei au
dreptul să se retragă din societate (art. 134 alin. (1)).

 Obligațiile acționarilor
1. Principala obligație a acționarilor este de a efectua vărsământul subscris.
– La constituirea unei SA prin subscriere integrală și simultană, capitalul social vărsat
la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris. Diferența de capital
social subscris va fi vărsată:
Ÿ pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la
înmatricularea societății;

1 Dobânda penalizatoare este calculată conform art. 3 din OG nr. 13/2011 dacă prin actul constitutiv sau
prin hotărârea adunării generale a acționarilor care a aprobat situația financiară aferentă exercițiului
financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare.

225
Titlul IV

Ÿ pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult doi ani
de la data înmatriculării. (art. 9 alin. (2))
– Pentru SA care se constituie prin subscripție publică, se impune ca întregul capital
social să fi fost subscris și fiecare acceptant să fi vărsat în numerar jumătate din
valoarea acțiunilor subscrise la CEC SA sau la una dintre unitățile acesteia. Restul
de capital social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare.
Acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebuie acoperite integral. (art. 21)
2. Dacă o acțiune este proprietatea indiviză sau comună a mai multor persoane,
acționarii răspund nelimitat și solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate
(art. 102 alin. (4)).
Situația acțiunilor trebuie să fie cuprinsă în anexa la situația financiară anuală și, în mod
special, să se precizeze dacă ele au fost integral liberate și, după caz, numărul acțiuni­lor
pentru care s-a cerut, fără rezultat, efectuarea vărsămintelor (art. 109).

 Obligațiunile
Obligațiunea este un titlu de valoare, negociabil, emis de SA, care încorporează o cre­
anță pe termen lung asupra acesteia.
Obligațiunile conferă titularilor de obligațiuni, numiți obligatari, drepturi de crean­ță,
egale, ce corespund valorii nominale a obligațiunilor.

 Natura juridică a obligațiunii


Natura juridică a obligațiunii se poate defini prin comparație cu cea a acțiunii:
a1) acțiunile sunt fracțiuni egale ale capitalului social;
a2) obligațiunile sunt fracțiuni egale ale unui împrumut unic pe care îl face socie­
tatea emitentă;
b1) posesiunea acțiunii conferă titularului calitatea de asociat/acționar, din care
rezultă posibilitatea acestuia de a exercita anumite drepturi patrimoniale
(drep­tul la dividende, dreptul la o parte din patrimoniul societății după lichi­
dare) și nepatrimoniale (dreptul de a participa la adunările generale, dreptul la
vot);
b2) posesiunea obligațiunii conferă calitatea de creditor a obligatarului, cu po­
si­bilitatea acestuia de a exercita drepturile referitoare la suma care reprezintă va­
loarea obligațiunii subscrise și la dobânzile aferente acesteia;
c) raportul juridic ce stă la baza emisiunii de acțiuni este un raport societar cu
efecte juridice deosebite, diferit de raportul juridic care dă naștere emisiunii
de obligațiuni: împrumut, convertirea unui debit ce rezultă dintr-un cont curent,
convertirea unor acțiuni în obligațiuni, dare în plată.
Obligațiunile pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă dema­te­
rializată, prin înscriere în cont (art. 167 alin. (3)).

226
Elemente de drept societar

 Conținutul obligațiunii
Titlurile obligațiunilor trebuie să cuprindă datele prevăzute în legislația pieței de ca­pi­
tal, respectiv Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și comple­tă­
rile ulterioare (art. 170 alin. (3)).
Obligațiunile trebuie să poarte semnătura a doi membri ai consiliului de administra­­ție,
respectiv ai directoratului sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a
directorului general unic (art. 170 alin. (4) coroborat cu art. 93 alin. (4)).

 Condițiile emiterii de obligațiuni


– emiterea de obligațiuni este hotărâtă de adunarea generală extraordinară (art. 113
lit. l));
– valoarea nominală a unei obligațiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei (art. 167 alin. (1));
– obligațiunile din aceeași emisiune trebuie să fie de o valoare egală și acordă po­se­
sorilor lor drepturi egale (art. 167 alin. (2));
– valoarea nominală a obligațiunilor convertibile în acțiuni va trebui să fie egală cu
cea a acțiunilor (art. 170 alin. (5)).
Pentru a emite obligațiuni prin ofertă publică (de vânzare), administratorii unei so­
cie­tăți vor publica un prospect de emisiune aprobat de Comisia Națională a Valori­
lor Mobiliare. Deoarece legea nu precizează unde se publică prospectul de emisiune,
acesta se va publica în presă.
Oferta publică de vânzare va fi făcută printr-un intermediar autorizat să presteze ser­
vicii de investiții financiare.

 Subscripția obligațiunilor
Obligațiunile vor fi subscrise pe exemplarele prospectului de emisiune. Valoarea obli­
gațiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată. (art. 170 alin. (1) și (2))

 Transmiterea obligațiunilor
 Dreptul de proprietate asupra obligațiunilor emise în formă materială se trans­mite
prin declarația făcută în registrul obligațiunilor și prin mențiunea pe titlu, semna­tă
de cedent și de cesionar; părțile pot fi reprezentate și prin mandatari.
 În cazul obligațiunilor dematerializate, acest drept se transmite prin de­clarația fă­
cută în registrul obligațiunilor, semnată de cedent și de cesionar sau de mandata­rii
lor.

 Drepturile deținătorilor de obligațiuni


Deținătorii de obligațiuni, în calitatea lor de creditori ai societății, beneficiază de anu­
mite drepturi:
1. de a se întruni în adunările generale ale obligatarilor, pentru a delibera asu­pra
inte­reselor lor (art. 171 alin. (1)). Adunările generale ale obligatarilor, în ceea ce
pri­­vește formele, condițiile, termenele convocării, depunerea titlurilor și votarea,

227
Titlul IV

se supun acelorași reguli ce privesc adunarea ordinară a acționarilor (art. 171


alin. (3));
2. de a li se rambursa la scadență sau anticipat, de către societatea emitentă, obli­
ga­țiunile, cu dobânzile aferente (art. 176 alin. (1) și (2));
3. de a converti obligațiunile existente în acțiuni ale societății emitente, în con­
dițiile stabilite în prospectul de ofertă publică (art. 176 alin. (3)).
1. Dreptul de a se întruni în adunări generale. Legea societăților reglementează
posibilitatea organizării obligatarilor în adunări generale, în vederea apărării dreptu­
rilor lor.
Convocarea adunării generale se face pe cheltuiala societății care a emis obligațiu­
nile, la cererea unui număr de deținători care să reprezinte a patra parte din titlurile
emise și nerambursate. După ce au fost numiți reprezentanții deținătorilor de obli­ga­
țiuni, și aceștia pot cere convocarea adunării generale.
La adunarea generală a obligatarilor au dreptul să participe toți deținătorii de obli­
gațiuni din aceeași emisiune. Obligatarii pot fi reprezentați în adunare prin manda­
tari, în privința cărora legea introduce o restricție, în sensul că nu pot avea această
cali­­tate administratorii, directorii, respectiv membrii directoratului, ai consiliului de su­
pra­veghere ori cenzorii sau funcționarii societății (art. 171 alin. (5)).
Adunarea generală a deținătorilor de obligațiuni, în condițiile în care este legal cons­
tituită, este îndreptățită:
a) să numească un reprezentant al deținătorilor de obligațiuni și unul sau mai mulți
supleanți, cu dreptul de a-i reprezenta față de societate și în justiție, fixându-le
remunerația; aceștia nu pot lua parte la administrarea societății, dar vor putea asis­
ta la adunările sale generale;
b) să îndeplinească toate actele de supraveghere și de apărare a intereselor lor co­
mune sau să autorizeze un reprezentant cu îndeplinirea lor;
c) să constituie un fond, format dintr-o parte a dobânzilor cuvenite obligatarilor,
pen­tru cheltuielile necesare apărării drepturilor lor, stabilind reguli pentru ges­tiu­
nea acestui fond;
d) să se opună oricărei modificări a actului constitutiv sau a condițiilor împrumu­­tu­­
lui prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor deținătorilor de obligațiuni;
e) să se pronunțe asupra emiterii de noi obligațiuni. (art. 172 alin. (1))
Hotărârile adunării vor fi aduse la cunoștința societății în termen de cel mult trei zile de
la data adoptării lor.
Pentru validitatea deliberărilor, hotărârea se ia după cum urmează:
– în vederea numirii reprezentantului obligatarilor, a îndeplinirii actelor de supra­ve­
ghere și constituirea fondului necesar cheltuielilor, hotărârea se ia cu o majoritate
reprezentând cel puțin o treime din titlurile emise și nerambursate;

228
Elemente de drept societar

– în vederea executării opoziției la modificarea actului constitutiv sau a condițiilor


îm­prumutului și pentru emiterea de noi obligațiuni, este necesară prezența în
adunare a deținătorilor reprezentând cel puțin două treimi din titlurile ne­ram­bur­
sate și votul favorabil a cel puțin patru cincimi din titlurile reprezentate de adu­
nare.
Hotărârile adoptate de adunarea obligatarilor sunt opozabile și deținătorilor de obli­
gațiuni care nu au luat parte la adunare sau care au votat contra. Aceștia sunt îndrep­
tățiți:
– să ceară inserarea în procesul-verbal al ședinței a faptului că nu au participat la
adu­nare sau că au votat contra;
– să atace în justiție hotărârile adunării obligatarilor.
Termenul și efectele aplicabile acțiunii în justiție împotriva hotărârilor adunării gene­
rale a obligatarilor de către cei îndreptățiți sunt aceleași ca pentru acțiunea în justiție
împotriva hotărârilor adunării generale a acționarilor (art. 132 și 133).
2. Rambursarea obligațiunilor. Obligațiunile se rambursează de către societatea
emitentă:
– la scadență;
– înainte de scadență, anticipat.
Înainte de scadență pot fi rambursate obligațiunile din aceeași emisiune și cu
ace­eași valoare nominală, prin tragere la sorți. În acest caz, rambursarea se face
la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de societate și anunțată public cu
cel puțin 15 zile înainte de data tragerii la sorți.
3. Convertirea obligațiunilor. Conversia unei categorii de obligațiuni în altă cate­
go­rie sau în acțiuni este un atribut al adunării generale extraordinare a acționarilor
(art. 113 lit. k)). Aceasta are ca rezultat majorarea capitalului social al societății cu va­
loa­rea obligațiunilor convertite.

3.3. Organele societăților pe acțiuni


Unul dintre elementele constitutive ale personalității juridice a societății, respectiv a
SA, este reprezentat de organele deliberative, de executare și de control:
– adunarea generală a acționarilor, AGA, organ deliberativ, prin excelență colec­
tiv, care reprezintă voința colectivă a societății prin intermediul hotărârilor sale;
– administrarea SA, care asigură gestiunea patrimoniului societății și repre­
zen­­tarea acesteia, realizată de administratori / consiliul de administrație și direc­
tori, potrivit sistemului unitar, și de consiliul de supraveghere și directorat, potri­vit
sis­temului dualist;
– cenzorii sau, după caz, auditorii, organe de control care verifică activitatea or­­­­ga­
nelor de gestiune (administratorii).
Prin urmare, societatea este organizată și funcționează pe principiul separației de
com­petențe între elementele de structură, specializarea de funcții arătată fiind în­să

229
Titlul IV

relativă. Spre exemplu, adunarea generală este obligată să se pronunțe asupra ges­­­ti­
unii consiliului de administrație, respectiv a directoratului (art. 111 alin. (2) lit. d)), drep­
tul consiliului de administrație de a participa la elaborarea voinței sociale în limi­te­le
stabilite de adunarea generală, de lege sau de actul constitutiv.

3.3.1. Adunarea generală a acționarilor


Adunarea generală este organul suprem de decizie al societății, care cuprinde toți ac­
țio­narii, pentru a forma și exprima voința socială.
Potrivit Legii societăților:
Adunările generale sunt de două feluri: ordinare și extraordinare (art. 110 alin. (1)).
Acestea se țin la sediul societății și în localul indicat în convocare, dacă actul con­sti­
tutiv nu prevede altfel (art. 110 alin. (2)).
 Convocarea adunării generale
Adunarea generală este convocată de consiliul de administrație, respectiv de di­
rec­torat, ori de câte ori este necesar, în condițiile prevăzute de actul constitutiv.
Întrunirea acesteia va avea loc în cel puțin 30 de zile de la publicarea convocării în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 117 alin. (1) și (2)).
Convocarea se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și în unul
dintre ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societății sau din
cea mai apropiată localitate (art. 117 alin. (3)).
Convocarea se face în următoarele moduri, dacă nu sunt interzise prin actul constitu­­tiv
sau prin lege și dacă toate acțiunile sunt nominative:
– numai prin scrisoare recomandată; sau
– dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică,
având încorporată, atașată sau logic asociată semnătura electronică, extinsă, ex­
pediată cu cel puțin 30 de zile înainte de data ținerii adunării, la adresa acționarilor,
înscrisă în registrul acționarilor. Schimbarea adresei nu poate fi opusă societății
dacă nu i-a fost co­mu­nicată în scris de acționar. (art. 117 alin. (4))
Aceste modalități de convocare nu pot fi utilizate dacă sunt interzise prin actul con­
stitutiv al societății sau prin dispoziții legale (art. 117 alin. (5)).
Convocarea are următorul cuprins:
– locul și data ținerii adunării;
– ordinea de zi, cu menționarea explicită a tuturor problemelor ce vor face obiec­tul
dezbaterilor adunării.
Dacă pe ordinea de zi figurează numirea administratorilor sau a membrilor consiliului
de supraveghere, în convocare se va menționa că lista cuprinzând informații cu privire
la numele, localitatea de domiciliu și calificarea profesională ale persoanelor propuse
pentru funcția de administrator se află la dispoziția acționarilor