DREPT

CORPUL EXPERŢILOR CONTABILI ŞI
CONTABILILOR AUTORIZAŢI DIN ROMÂNIA
Ioana Nely MILITARU
DREPTUL AFACERILOR.
ELEMENTE DE
DREPT SOCIETAR
Ediția a II-a, revizuită
Editura CECCAR, Bucureşti, 2018

Editor: Editura CECCAR
Intrarea Pielari nr. 1, sector 4, Bucureşti
Tel.: 021/330.88.69 / 70 / 71
Fax: 021/330.88.88
E-mail: edituraceccar@ceccaro.ro
www.ceccar.ro
Tipărit: Tipografia SC ANDVERTISING GRUP SRL

Tel.: 021/420.65.11
© Toate drepturile pentru prezenta ediţie sunt rezervate CECCAR (Editurii CECCAR).
Orice reproducere parţială sau totală este interzisă.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MILITARU, IOANA NELY
Dreptul afacerilor. Elemente de drept societar
Ioana Nely Militaru. - Ed. a 2-a, rev. - Bucureşti :
Editura CECCAR, 2018
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-580-085-4
34
CUPRINS
TITLUL I. Introducere în dreptul afacerilor............................................................. 11

CAPITOLUL I. Concepte fundamentale ale teoriei dreptului................................. 11
Obiective de învățare............................................................................................................................11
1. Accepţiunile şi definiţia dreptului..........................................................................................11
2. Sistemul dreptului. Diviziunile şi ramurile dreptului.......................................................12
2.1. Ramurile dreptului intern..............................................................................................12
2.2. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile în afaceri.............15
3. Rezumatul capitolului ...............................................................................................................16
TITLUL II. Raportul juridic de afaceri....................................................................... 17

CAPITOLUL I. Raportul juridic civil. Raportul juridic de afaceri............................ 17
1. Noţiune şi caractere juridice....................................................................................................17
2. Structura raportului juridic. Specificul raportului juridic de afaceri..........................18
CAPITOLUL II. Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică.............................. 21

1. Persoana fizică – subiect de drept civil. Noţiune. Capacitatea civilă
a persoanei fizice..........................................................................................................................21
2. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu ale persoanei fizice.
Clasificarea persoanelor fizice.................................................................................................21
3. Identificarea persoanei fizice...................................................................................................22
4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare.....................................23
4.1. Precizări prealabile..........................................................................................................23
4.2. Delimitările noțiunii de profesionist de „alte subiecte de drept civil”...........25
5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice...........................................................................27
5.1. Reguli comune aplicabile profesioniștilor (persoane fizice)
care intră sub incidența OUG nr. 44/2008...............................................................28
5.2. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)......................................................30
5.3. Comerciantul – întreprinzător persoană fizică titular
al unei întreprinderi individuale.................................................................................32
5.4. Întreprinderea familială.................................................................................................33
3
6. Condiţiile impuse de lege profesionistului persoană fizică
în vederea dobândirii calităţii de comerciant....................................................................36
7. Obligaţiile profesioniştilor comercianţi potrivit Legii nr. 26/1990,
republicată, cu modificările și completările ulterioare...................................................39
7.1. Precizări prealabile..........................................................................................................39
CAPITOLUL III. Persoana juridică............................................................................. 42

1. Definiţie. Elemente constitutive.............................................................................................42
2. Categorii de persoane juridice................................................................................................43
3. Înfiinţarea persoanei juridice...................................................................................................44
4. Înregistrarea persoanei juridice..............................................................................................46
5. Capacitatea civilă a persoanei juridice.................................................................................46
5.1. Capacitatea de folosință a persoanei juridice. Conținut....................................46
5.2. Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice........................................................47
5.3. Funcționarea persoanei juridice.................................................................................48
5.4. Persoanele juridice de drept public..........................................................................49
6. Identificarea persoanei juridice..............................................................................................49
7. Protecţia juridică a atributelor de identificare...................................................................51
8. Reorganizarea persoanei juridice...........................................................................................51
9. Încetarea persoanei juridice.....................................................................................................54
CAPITOLUL IV. Conţinutul raportului juridic civil.................................................. 58

1. Definiţia conţinutului raportului juridic...............................................................................58
2. Drepturile subiective civile. Clasificare.................................................................................58
2.1. Drepturile subiective civile absolute și relative.....................................................58
2.2. Drepturile subiective civile patrimoniale și nepatrimoniale............................59
2.3. Drepturile subiective civile principale și accesorii...............................................61
2.4. Drepturile reale principale și accesorii.....................................................................61
2.5. Drepturile subiective civile pure și simple și afectate de modalități.............61
3. Obligaţiile civile. Clasificare......................................................................................................62
3.1. Obligațiile de a da, de a face și de a nu face...........................................................62
3.2. Obligațiile civile pozitive și negative.........................................................................62
4
3.3. Obligațiile de rezultat și de diligență........................................................................63
3.4. Obligațiile obișnuite, opozabile terților și reale....................................................63
3.5. Obligațiile perfecte și imperfecte..............................................................................63
3.6. Obligațiile simple, pure și simple și afectate de modalități..............................63
3.7. Obligațiile complexe.......................................................................................................65
CAPITOLUL V. Obiectul raportului juridic............................................................... 71

1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic”................................................................71
2. Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic.............................................................72
3. Corelaţia dintre bun și patrimoniu.........................................................................................72
4. Corelaţia dintre patrimoniu, ca universalitate juridică, şi patrimoniile
de afectaţiune (diviziuni patrimoniale), ca universalităţi de fapt...............................72
5. Clasificarea bunurilor..................................................................................................................74
TITLUL III. Contractul................................................................................................ 85

CAPITOLUL I. Contractul – principal izvor de obligaţii civile.
Clasificarea contractelor.......................................................................................... 85
1. Izvoarele obligaţiilor...................................................................................................................85
2. Noţiunea de contract . ...............................................................................................................85
3. Clasificarea contractelor ...........................................................................................................86
CAPITOLUL II. Încheierea contractului.................................................................... 93

1. Principiile ce guvernează contractul.....................................................................................93
2. Condiţiile de validitate, esenţiale pentru încheierea contractului
(condiţii de fond)..........................................................................................................................94
2.1. Principiul libertății formei.............................................................................................94
2.2. Capacitatea de a contracta...........................................................................................95
2.3. Consimțământul valabil încheiat ..............................................................................97
2.4. Obiectul contractului ................................................................................................. 109
2.5. Cauza contractului . ..................................................................................................... 111
5
3. Forma contractului (condiţii de formă)............................................................................. 112
3.1. Definiția formei contractului. Accepțiuni ............................................................ 112
3.2. Principiul consensualismului ................................................................................... 112
3.3. Condițiile de formă pentru exprimarea acordului de voință........................ 112
4. Rezumatul capitolului ............................................................................................................ 115
CAPITOLUL III. Nulitatea contractului................................................................... 116

Obiective de învățare......................................................................................................................... 116
1. Noțiune......................................................................................................................................... 116
2. Clasificarea nulităților.............................................................................................................. 116
2.1. Nulitatea absolută și nulitatea relativă.................................................................. 116
2.2. Nulitatea parțială și nulitatea totală....................................................................... 122
2.3. Nulitatea expresă și nulitatea virtuală................................................................... 122
2.4. Nulitatea de fond și nulitatea de formă................................................................ 122
3. Efectele nulității......................................................................................................................... 123
3.1. Principiul retroactivității efectelor nulității.......................................................... 123
3.2. Principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum)................. 124
3.3. Desființarea contractului subsecvent ca urmare a desființării
contractului primar, inițial (resolute iure dantis, resolvitur
ius accipientis)................................................................................................................. 125
3.4. Principiile de drept care înlătură efectele nulității............................................ 126
3.5. Efectele nulității în cazuri speciale.......................................................................... 127
CAPITOLUL IV. Prescripția extinctivă.................................................................... 130

1. Noțiunea de prescripție extinctivă..................................................................................... 130
2. Efectul prescripției extinctive............................................................................................... 130
3. Domeniul prescripției extinctive......................................................................................... 131
4. Invocarea prescripției extinctive......................................................................................... 134
5. Renunțarea la prescripția extinctivă ................................................................................. 135
6. Cursul prescripției extinctive................................................................................................ 136
6.1. Regula generală privind începutul cursului prescripției................................. 136
6.2. Reguli speciale privind începutul cursului prescripției .................................. 136
7. Suspendarea prescripției extinctive................................................................................... 137
6
8. Întreruperea prescripției extinctive.................................................................................... 139
9. Termenele de prescripție extinctivă................................................................................... 140
10. Repunerea în termen............................................................................................................... 141
11. Împlinirea sau calculul prescripției extinctive................................................................ 141
12. Decăderea.................................................................................................................................... 142
12.1. Noțiune și reglementare............................................................................................. 142
12.2. Regimul juridic al decăderii....................................................................................... 143
13. Rezumatul capitolului............................................................................................................. 143
TITLUL IV. Elemente de drept societar.................................................................. 145

CAPITOLUL I. Raportul de drept societar ............................................................. 145
1. Definiția dreptului societar . ................................................................................................. 145
CAPITOLUL II. Fondul de comerț........................................................................... 147

1. Reglementarea și definiția fondului de comerț............................................................. 147
2. Delimitarea noțiunii de fond de comerț de alte noțiuni............................................. 147
2.1. Fondul de comerț și patrimoniul............................................................................. 147
2.2. Fondul de comerț, întreprinderea și întreprinderea economică................. 148
2.3. Fondul de comerț și patrimoniul de afectațiune al profesionistului.......... 149
3. Natura juridică a fondului de comerț ............................................................................... 149
4. Elementele fondului de comerț........................................................................................... 150
5. Actele juridice cu privire la fondul de comerț ............................................................... 155
CAPITOLUL III. Contractul de societate potrivit Codului civil............................. 159

1. Reglementarea și definiția contractului de societate ................................................. 159
2. Formele societare. Dobândirea personalității juridice a societății ......................... 160
CAPITOLUL IV. Societățile...................................................................................... 162

1. Reglementarea societăților................................................................................................... 162
7
2. Societatea simplă și societatea............................................................................................ 163
3. Contractul de societate . ........................................................................................................ 165
3.1. Condițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului de societate...... 165
3.2. Condițiile de formă ale contractului de societate............................................. 172
4. Statutul societății...................................................................................................................... 175
5. Formalitățile necesare constituirii societăților .............................................................. 176
6. Efectele încălcării cerințelor legale de constituire a societăților . ........................... 183
CAPITOLUL V. Constituirea societăților pe acțiuni și a societăților

în comandită pe acțiuni . ....................................................................................... 185
1. Precizări prealabile .................................................................................................................. 185
2. Constituirea prin subscriere integrală sau simultană a capitalului social . .......... 185
3. Constituirea prin subscripție publică................................................................................. 186
4. Condițiile de constituire a sucursalelor și filialelor societăților................................ 192
4.1. Sucursala.......................................................................................................................... 192
4.2. Filiala.................................................................................................................................. 192
CAPITOLUL VI. Formele juridice ale societăților . ................................................ 194

2. Clasificarea societăților........................................................................................................... 194
3. Societățile de persoane.......................................................................................................... 197
4. Societățile de capitaluri.......................................................................................................... 199
5. Societatea cu răspundere limitată...................................................................................... 201
CAPITOLUL VII. Funcționarea societăților. Reguli comune................................. 204

2. Reguli comune privind funcționarea societăților . ....................................................... 205
CAPITOLUL VIII. Funcționarea societăților. Reguli specifice............................... 209

8
1. Funcționarea societăților în nume colectiv..................................................................... 210
1.1. Aportul asociaților........................................................................................................ 210
1.2. Drepturile și îndatoririle asociaților în cadrul participării
acestora la structura organizatorică a societății................................................ 211
2. Funcționarea societăților în comandită simplă . ........................................................... 215
2.1. Specificul funcționării societăților în comandită simplă................................. 215
2.2. Drepturile asociaților comanditați.......................................................................... 215
3. Funcționarea societăților pe acțiuni ................................................................................. 216
3.1. Precizări prealabile....................................................................................................... 216
3.2. Titlurile de valoare emise de societățile pe acțiuni........................................... 217
3.3. Organele societăților pe acțiuni.............................................................................. 229
4. Funcționarea societăților în comandită pe acțiuni....................................................... 253
5. Funcționarea societăților cu răspundere limitată ........................................................ 254
5.1. Adunarea asociaților.................................................................................................... 254
5.2. Administrarea societății.............................................................................................. 255
5.3. Controlul de gestiune al societății. Cenzorii........................................................ 256
5.4. Părțile sociale. Transmiterea părților sociale....................................................... 257
CAPITOLUL IX. Excluderea şi retragerea asociaților............................................ 260

2. Hotărârea judecătorească de excludere a asociaților ................................................. 261
3. Drepturile, obligațiile și răspunderea asociatului exclus ........................................... 261
CAPITOLUL X. Modificarea actului constitutiv al societății................................. 263

1. Actele modificatoare ce privesc actul constitutiv al societăților ............................ 263
2. Procedura de înregistrare a actului modificator ........................................................... 264
3. Cazuri de modificare a actului constitutiv al societății . ............................................. 265
Bibliografie ............................................................................................................. 271
9
10
TITLUL I Introducere în dreptul afacerilor
CAPITOLUL I Concepte fundamentale ale teoriei dreptului
J Obiective de învățare
 Cunoașterea accepțiunilor cuvântului „drept” pentru înțelegerea dreptului ca nor
mă în principal obligatorie, ca prerogativă a unei persoane și nu în ultimul rând ca
știință;
 Identificarea dreptului afacerilor ca știință juridică în sistemul ramurilor de drept,
pentru înțelegerea caracterului interdisciplinar al normelor juridice de afaceri.
1. Accepţiunile şi definiţia dreptului

Accepțiunile dreptului sunt: dreptul obiectiv, dreptul subiectiv și dreptul ca știință.
a) Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice adoptate de organele
statului care reglementează raporturile juridice dintre membrii unei comunităţi
(statale), a căror respectare obligatorie este garantată la nevoie prin forţa de con
strângere statală.
b) Prin drept subiectiv se înţelege posibilitatea, prerogativa, facultatea unei per
soane, denumită subiect de drept, de a avea o anumită conduită:
– de a-şi valorifica un drept sau de a-şi apăra împotriva unor terţe persoane
un anumit interes, legalmente protejat1, spre exemplu, de a exercita dreptul
de proprietate, cu toate prerogativele acestuia, şi de a-l apăra prin acţiunea în
revendicare dacă bunul ce formează obiectul proprietăţii respective se află în po
sesia nelegitimă a unui terţ;
– de a îndeplini anumite acte juridice (în sens de încheiere şi executare), spre
exemplu, de a lansa o ofertă, de a accepta o ofertă, de a încheia un contract, de
a dobândi un drept de proprietate. Prin încheierea de acte juridice o persoană,
denumită subiect activ sau creditor, îşi exercită drepturile prevăzute şi ocrotite
de dreptul obiectiv, pretinzându-i persoanei obligate, denumită subiect pasiv
sau debitor, o conduită corespunzătoare dreptului său, conduită ce poate fi
impusă prin forţa de constrângere statală. În această accepţiune, dreptul este
definit în raport cu subiectul său şi se numeşte drept subiectiv.
c) Cuvântul „drept” desemnează sintagma „ştiinţa dreptului”2, respectiv ştiinţele
juridice.
1 N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea (2005), Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti,
p. 31.
2 În ceea ce priveşte caracterizarea dreptului ca ştiinţă, a se vedea G. del Vechio (1993), Lecţii de filosofie
juridică, traducere de I.C. Drăgan, Editura Europa Nova, Bucureşti; D. Ciobanu (1991), Introducere în studi-
ul dreptului, Editura Hyperion XXI, Bucureşti; I. Ceterchi, I. Craiovan (1992), Introducere în teoria generală a
dreptului, Editura All, București; R. Motica, G. Mihai (1997), Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptu-
lui, Editura All, Bucureşti; I. Craiovan (1997), Teoria generală a dreptului, Editura Militară, Bucureşti; I. Doga-
ru, D.C. Dănişor, G. Dănişor (1999), Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti; N. Popa, M.C.
Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 32 (şi operele citate acolo).
11
Titlul I
 Definiţie
Dreptul este un ansamblu de reguli obligatorii, edictate ori recunoscute de stat,
asigurate şi garantate de acesta, cu scopul organizării şi disciplinării conduitei
oamenilor, respectiv a subiectelor de drept (persoane fizice, persoane juridice),
în cadrul relaţiilor sociale la care aceştia participă, în condiţiile garantării unui
climat de manifestare a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului şi a
statornicirii spiritului de dreptate – reguli care se îndeplinesc de bunăvoie, iar
dacă sunt încălcate, prin aplicarea constrângerii statale.1
2. Sistemul dreptului. Diviziunile şi ramurile dreptului

Aceste reguli obligatorii, denumite norme juridice, formează un sistem.
Diferența dintre norme este determinată de categoria deosebită de relații sociale pe
care le reglementează. Diferența menționată a condus la diviziunile dreptului. Fiecărei
diviziuni îi corespund ramuri și instituții juridice specifice.
Dreptul intern cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raportu
rile juridice care iau naştere, se modifică / se desfăşoară sau se sting în fiecare stat, în
cadrul sistemului său juridic naţional2.
2.1. Ramurile dreptului intern

Ramurile dreptului intern sunt: dreptul public și dreptul privat.
Dreptul public (intern) cuprinde normele juridice care reglementează raporturile din
tre stat și cetățenii săi (dreptul public intern).
Subiectele raportului de drept public (intern) sunt:
– statul, care reprezintă colectivitatea şi îi apără şi interesele, de altfel, prin interme
diul autorităţilor publice (prin intermediul organelor sale); şi
– persoana fizică sau persoana juridică.
Raportul de drept public este un raport de subordonare, de autoritate, de putere, în
care persoana fizică sau juridică (după caz) este subordonată, sub aspect juridic, faţă
de stat.
Din dreptul public fac parte în principal următoarele ramuri de drept3:
l Dreptul constituţional cuprinde principiile şi normele juridice ce reglementează
organizarea social-economică a societăţii, organizarea şi competenţele autori
tăţilor statului, relaţiile dintre acestea şi cetăţeni, sistemul electoral, drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Principalul izvor al dreptului constitu
ţional este Constituţia (legea fundamentală a statului).
1 A se vedea I. Dogaru, D.C. Dănişor, G. Dănişor, op. cit., pp. 37-45; D. Mazilu (1999), Teoria generală a drep-
tului, Editura All Beck, Bucureşti, pp. 39-64; N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 77.
2 A se vedea I. Macovei (2001), Drept internaţional privat, ediţia a II-a, Editura Ars Longa, Iaşi.
3 Ibidem.
12
Introducere în dreptul afacerilor
l Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile so

ciale privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor
administraţiei publice şi a altor autorităţi publice sau de interes public, în regim de
putere publică, responsabilitatea administraţiei în relaţiile sale cu mediul social şi
politic extern, precum şi statutul funcţionarilor publici1.
l Dreptul financiar cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile de con
stituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor
publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii2.
l Dreptul fiscal cuprinde normele juridice care reglementează raporturile juridice
care se nasc în procesul administrării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice
sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile sau care
realizează cheltuieli ce intră în sfera de aplicare a impozitelor.
l Dreptul penal cuprinde normele juridice care incriminează faptele sociale cu un
grad de pericol social ridicat, denumite infracţiuni, pedepsele aplicabile infrac
torilor şi alte sancţiuni de natură penală ce se aplică în cazul săvârşirii acestor
fapte.
l Dreptul procesual penal cuprinde normele juridice ce reglementează desfăşu
rarea procesului penal atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.
Dreptul privat (intern) cuprinde normele juridice care reglementează raporturile juri
dice aplicabile particularilor (subiecte de drept, persoane fizice sau persoane juridice),
aflate pe poziţie de egalitate juridică, în limitele teritoriale ale aceluiaşi stat (drept pri
vat intern):
l Dreptul civil cuprinde normele ce reglementează raporturile patrimoniale şi pe
cele nepatrimoniale dintre persoane (fizice sau juridice), ca subiecte de drept civil,
aflate pe poziţie de egalitate juridică3. Sub acest aspect, dreptul civil vizează:
– acte sau fapte juridice între simpli particulari (şi se referă la persoane, bunuri şi
patrimonii în ipostaza lor statică), respectiv raporturi de familie, de moştenire,
de drepturi personale (patrimoniale sau nepatrimoniale), de acte juridice din
domeniul agriculturii (spre exemplu, arenda), de contracte de vânzare-cumpă
rare, de schimb sau de locaţiune4;
– raporturi dintre particulari, în calitate de consumatori, şi profesioniştii comer
cianţi (care desfăşoară activităţi economice), privite doar din perspectiva con
sumatorilor.
1 A se vedea I. Corbeanu (2002), Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 45 (şi autorii citaţi
acolo).
2 A se vedea D.G. Şaguna (2003), Drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, p. 71.
3 A se vedea dispoziţiile art. 1 din Codul civil, care reglementează obiectul acestuia şi care se identifică din
această perspectivă cu obiectul de studiu al dreptului civil.
4 A se vedea Gh. Piperea (2012), Drept comercial. Întreprinderea, Editura C.H. Beck, Bucureşti, pp. 7-8.
13
Titlul I
Izvorul dreptului civil este Codul civil1, care „este alcătuit dintr-un ansamblu de re
guli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera
sau spiritul dispoziţiilor sale” (art. 2 alin. (2)).
Dreptul civil este principala ramură de drept privat. Iar în privinţa raporturilor din
tre dreptul civil şi celelalte ramuri de drept privat, dreptul civil este dreptul comun,
aspect întărit de altfel şi de Codul civil în art. 2, „celelalte ramuri” fiind vizate prin
expresia „pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor
sale”.
l Dreptul comercial cuprinde normele juridice ce reglementează raporturile juri
dice la care participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti2. Sunt consideraţi
profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere (art. 3 alin. (2) din Codul
civil). Raporturile menţionate sunt guvernate de Codul civil, reprezentând dreptul
comun în materia dreptului privat, urmând ca acestea să se completeze în privinţa
reglementărilor cu legile comerciale în vigoare (spre exemplu, Legea societăţilor nr.
31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanța de ur
gență a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile fa
miliale, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 85/2014 privind proce
durile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările și completările
ulterioare).
l Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile ce rezultă din
căsătorie, rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea minorilor
şi a celor lipsiţi de capacitate ori cu capacitate restrânsă.3
l Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de mun
că născute din contractul individual de muncă dintre patroni şi salariaţi, precum
raporturile dintre cel care angajează şi angajat, referitoare la: felul muncii, locul
de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, salarizarea, răspunderea materială şi
disciplinară, pregătirea profesională, protecţia şi igiena muncii, jurisdicţia muncii4.
Acesta cuprinde în subsidiar şi norme de drept public care urmăresc protecţia sa
lariaţilor.5
1 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009 și republicată în
Monitorul Oficial nr. 505/15.07.2011, aplicabilă din 1 octombrie 2011, cu modificările ulterioare.
2 A se vedea S.D. Cărpenaru (2012), Tratat de drept comercial român, ediția a III-a, revizuită conform noului
Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 11 (şi operele citate acolo).
3 Codul civil reglementează aceste relații în Cartea a II-a „Despre familie” (art. 258-534). Dispoziţiile referi-
toare la raporturile de familie se completează cu prevederile art. 915-935 din Codul de procedură civilă
(referitoare la divorţ).
4 A se vedea B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori) (2002), Drept civil, Editura Lumina Lex, București, p. 25;
B. Vartolomei (2009), Dreptul muncii pentru învăţământul economic, Editura Economică, Bucureşti,
pp. 13-14.
5 Ibidem.
14
Introducere în dreptul afacerilor
2.2. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile

în afaceri
Dreptul afacerilor se caracterizează prin interferenţa unor norme de drept privat
cu unele norme de drept public. Dreptul afacerilor are caracter interdisciplinar.
O altă particularitate a dreptului afacerilor, respectiv a raportului de afaceri, este
profesionistul, fie persoană fizică, fie persoană juridică.
Dreptul afacerilor cuprinde, prin urmare, totalitatea normelor juridice care regle
mentează raporturile juridice dintre profesionişti, precum şi raporturile dintre
aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, în calitatea lor de consumatori. Aceste
raporturi sunt reglementate de art. 3 din Codul civil, care reprezintă dreptul comun în
materie, respectiv legea generală.
Codul civil, ca normă generală, se completează cu normele speciale care reglemen
tează profesioniştii în calitatea lor de:
– persoane juridice societăţi, cărora le sunt aplicabile normele dreptului comercial,
ce se regăsesc cu precădere în Legea nr. 31/1990;
– angajatori, cărora le sunt aplicabile normele dreptului muncii, ce se regăsesc cu
precădere în Codul muncii;
– contribuabili, plătitori de taxe şi impozite, guvernaţi în principal de normele drep
tului fiscal, financiar sau vamal, care se regăsesc în Codul fiscal, Codul de proce
dură fiscală etc.
Normele dreptului civil care reglementează raporturile dintre profesionişti, precum
şi raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, împreună cu normele
juridice care privesc profesioniştii din celelalte legi (spre exemplu, Codul muncii, Le
gea nr. 31/1990)1 formează partea de drept privat din dreptul afacerilor.
Dreptul afacerilor este, prin urmare, un drept al profesioniştilor, adică al acelora
care exploatează o întreprindere, care pot avea atât calitatea de comercianţi, cât
şi calitatea de necomercianţi.
Noţiunea de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi eco
nomice sau profesionale, astfel cum sunt prevăzute de lege.
Acestor categorii le sunt aplicabile Codul civil şi legile speciale (în principiu, co
merciale sau de dreptul muncii, după caz).
În privinţa activităţilor profesionale pe care le desfăşoară profesioniştii, este avută în
vedere întreprinderea ca activitate organizată, indiferent dacă are sau nu ca scop ob
ţinerea de profit (în condiţiile art. 3 alin. (3) din Codul civil).
1 Pe care le vom prezenta într-o secţiune ulterioară şi care formează izvoarele dreptului afacerilor.
15
Titlul I
3. Rezumatul capitolului
 Accepțiunile dreptului sunt: dreptul obiectiv, dreptul subiectiv și dreptul ca știință.
 Normele juridice sunt grupate într-un sistem. Sistemul de drept cuprinde, în prin
cipiu, două diviziuni: dreptul public (intern) și dreptul privat (intern).
 Ramurile dreptului public intern incidente cu activitatea de afaceri sunt: dreptul

constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul fiscal, dreptul penal,
dreptul procesual penal. Subiectele raportului de drept public sunt statul și persoane
le fizice/juridice, aflate pe poziție de subordonare. Persoanele fizice/juridice se subor
donează sub aspect juridic autorității statale.
 Ramurile dreptului privat intern incidente cu activitatea de afaceri sunt: dreptul

civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii. Subiectele raportului de drept
privat sunt statul și persoanele fizice/juridice, aflate pe poziție de egalitate juridică.
 Dreptul afacerilor ca știință juridică are caracter interdisciplinar. Persoanele fizice

și juridice ca subiecte de dreptul afacerilor au calitatea de profesioniști, prin faptul că
exploatează o întreprindere.
16
TITLUL II Raportul juridic de afaceri
CAPITOLUL I Raportul juridic civil. Raportul juridic de afaceri
 Determinarea elementelor de conținut ale raportului de dreptul afacerilor în re
lație cu cele ale dreptului civil, determinare ce pune în lumină distincția dintre
aceste raporturi juridice necesară identificării legislației aplicabile;
 Înțelegerea specificului raportului juridic de afaceri din perspectiva existenței în
conținutul acestuia a celor două categorii de norme, de drept public și de drept
privat;
 Cunoașterea justificării intervenției statului în raportul de afaceri prin intermediul
autorităților competente.
1. Noţiune şi caractere juridice

Raportul juridic este o relaţie socială în care conduita persoanelor fizice sau a persoa
nelor juridice este reglementată prin norme de drept1.
Raportul juridic civil este o relaţie socială, stabilită prin voinţa persoanelor fizice sau
a persoanelor juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, întotdeauna reglementată
de o normă de drept civil.
Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt următoarele:
a) are caracter social, deoarece toate raporturile juridice se stabilesc între oameni,
priviţi ca persoane fizice sau ca persoane juridice;
b) are caracter voliţional, deoarece prin voinţa persoanelor exprimată liber şi
care îmbracă forma unui acord se încheie, se modifică sau se desfiinţează ra
portul juridic;
Raportul juridic civil, concret, se transpune în practică sub forma unui contract
(spre exemplu, de vânzare, de mandat, de închiriere, de schimb), care presupune o
reglementare în Codul civil, ce reprezintă voinţa legiuitorului exprimată prin
norma de drept civil.
c) se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor (care nu trebuie
confundată cu egalitatea cetăţenilor în faţa legii sau în faţa autorităţilor publice,
fără privilegii şi discriminări);
d) poate fi patrimonial sau nepatrimonial. În măsura în care raportul juridic civil are
un conţinut economic, evaluabil în bani, raportul juridic civil este patrimonial (spre
exemplu, contractul de vânzare, de închiriere, de schimb). Dacă raportul juridic civil
1 A se vedea G. Boroi (1997), Drept civil. Teoria generală, Editura All, Bucureşti, p. 39; G. Beleiu (2001),
Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită
de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 63.
17
Titlul II
nu are conţinut evaluabil în bani, acesta are caracter nepatrimonial (spre exemplu,
convenţia părinţilor unui copil născut în afara căsătoriei cu privire la stabilirea nu
melui de familie al acestuia).
2. Structura raportului juridic. Specificul raportului juridic

de afaceri
Raportul juridic civil cuprinde în structura sa următoarele elementele: părţile, conţi
nutul şi obiectul.
1. Părţile, respectiv subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi per
soanele juridice titulare de drepturi şi obligaţii civile.
Codul civil, la art. 2 şi art. 3, prevede expres că acesta se aplică:
– raporturilor patrimoniale şi celor nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte
de drept civil. Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juri
dice (art. 25 din Codul civil);
– raporturilor dintre profesionişti;
– raporturilor dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil.
2. Conţinutul raportului juridic cuprinde drepturile subiective şi obligaţiile civile

(corelative drepturilor) pe care le au părţile.
3. Obiectul raportului juridic civil constă în prestaţiile la care este obligat subiectul
pasiv (debitorul). De regulă, astfel de prestaţii se concretizează, ca exprimare materială,
în bunuri. Bunurile reprezintă, prin urmare, element de structură al raportului ju
ridic, ca obiect derivat al acestuia.
 Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice civile. Participarea lor la

raporturile juridice respective face ca aceste raporturi să devină de afaceri. Prin ur
mare, dreptul afacerilor cuprinde norme ce reglementează raporturile dintre
profesionişti (comercianţi sau necomercianţi), precum şi raporturile dintre profe
sionişti şi orice alte subiecte de drept civil (consumatori de bunuri şi servicii, be
neficiarii unor executări de lucrări), cărora li se aplică dispoziţiile Codului civil
(potrivit art. 3 alin. (1) şi (2) din Codul civil).
Raporturile juridice la care participă profesioniştii comercianţi1 în vederea desfă
şurării activităţii de afaceri se caracterizează prin:
A. poziţia de egalitate juridică, în situaţiile în care încheie, se modifică sau se des
fiinţează raporturi de afaceri (spre exemplu, contracte);
1 Deoarece din spiritul legii rezultă ca fiind participanţi la raporturile juridice de afaceri şi profesioniştii
necomercianţi, aceştia fiind în general persoanele care exercită profesii liberale, persoane fizice sau
juridice, cu preponderenţă fizice, care îşi desfăşoară activitatea în baza unei autorizări de la o autoritate
de management în domeniu, spre exemplu, Consiliul de Mediere (pentru mediatori), Corpul Experţilor
Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (pentru experţi contabili şi contabili autorizaţi) etc.
18
Raportul juridic de afaceri
B. poziţia de subordonare, în cadrul raporturilor juridice în care „cealaltă parte”

este statul, reprezentat (spre exemplu, de registrul comerţului, administraţia fiscală,
Monitorul Oficial etc.). În acest sens, profesionistul comerciant persoană fizică (per
soană fizică autorizată, întreprinzător individual sau întreprindere familială) sau per
soană juridică (societate) nu poate să exploateze legal o întreprindere ori să înceapă
activitatea:
a) fără să se înscrie în prealabil în registrul comerţului (care este registru public)1, fie
pentru constituirea sa valabilă (în cazul societăţii), fie pentru autorizarea exercitării
comerţului (în cazul persoanelor fizice);
b) fără să se înregistreze fiscal (obţinând codul unic de identificare) şi să achite taxele
şi impozitele generate de activitatea sa de afaceri;
c) fără să înregistreze în registrul comerţului toate informaţiile şi actele necesare în
cunoştinţării terţilor în legătură cu schimbările intervenite în statutul său organic
şi profesional2;
d) fără ca societatea să fie publicată în Monitorul Oficial.
De asemenea, raporturi juridice de subordonare se stabilesc între anumite societăţi
cu statut special şi autorităţi publice, administrative, de reglementare, supraveghere
şi control, înfiinţate în domeniile de specialitate respective (spre exemplu, Autoritatea
de Supraveghere Financiară, societăţile de asigurări fiind obligate să obțină de la aceasta
autorizație în vederea constituirii).
 Raportul juridic civil, respectiv raportul juridic de afaceri, este o relație socială cu
următoarele caractere juridice: social, volițional (de voință a părților raportului juridic,
precum și a legiuitorului care reglementează raportul juridic respectiv), patrimonial
sau nepatrimonial. Elementul de distincție este reprezentat de poziția de egalitate juri
dică a părților numai pentru raportul juridic civil, în timp ce raportul de afaceri presu
pune și raportul de subordonare față de stat.
 Raportul juridic se materializează într-un contract civil, respectiv de afaceri.
 Structura raportului juridic civil / de afaceri presupune trei elemente: părțile (su
biectele), conținutul (drepturi și obligații) și obiectul. Aceste trei elemente vor fi anali
zate în capitolele ce urmează.
1 A se vedea Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ul-
terioare, unde se precizează la art. 2 alin. (2) că Oficiul Național al Registrului Comerţului este instituţie
publică cu personalitate juridică organizată în subordinea Ministerului Justiţiei.
2 A se vedea Gh. Piperea, op. cit., p. 43.
19
Titlul II
CAPITOLUL II Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică
 Determinarea subiectelor de drept civil din cadrul raportului juridic civil, respectiv
de dreptul afacerilor din cadrul raportului de afaceri, și anume persoana fizică de
drept civil și profesionistul persoană fizică;
 Cunoașterea capacității civile a persoanei fizice, de folosință și de exercițiu, inclu
siv cunoașterea actelor juridice / contractelor pe care acestea le pot încheia în
funcție de vârstă (de capacitatea de exercițiu a acestora);
 Identificarea persoanelor fizice de drept civil și a profesioniștilor persoane fizice
potrivit Codului civil și legislației (speciale) în vigoare;
 Cunoașterea profesioniștilor persoane fizice din perspectivele condițiilor de do
bândire a calității de profesionist și a distincției dintre profesioniști, astfel încât des
tinatarii normelor juridice corespunzătoare să fie în măsură să aprecieze modali
tatea cea mai potrivită prin care își pot organiza activitatea economică, fie în cali
tate de comercianți profesioniști, fie în calitate de profesioniști necomercianți (pro
fesii liberale) prin exploatarea unei întreprinderi.
1. Persoana fizică – subiect de drept civil. Noţiune.

Capacitatea civilă a persoanei fizice
Subiectele de drept civil, părţi ale raporturilor juridice civile, sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile
(art. 25 alin. (2) din Codul civil).
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de
lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).
Toate persoanele, fizice şi juridice, dispun de capacitate civilă.
În structura capacităţii civile intră capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Astfel, orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege, capacitate de exerciţiu (art. 28 alin. (2) din Codul civil).
Atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice legea le recunoaşte, le ocroteşte şi le
garantează drepturile şi libertăţile civile (art. 26 din Codul civil).
Orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu. Acesta poate face
obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute
de lege.
2. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu ale

persoanei fizice. Clasificarea persoanelor fizice
 Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obli
gaţii civile (art. 34 din Codul civil). Aceasta începe la naşterea persoanei (art. 35 din
Codul civil).
20
Prin excepţie, capacitatea de folosinţă începe de la concepţie numai în privinţa drep

turilor, cu condiţia ca persoana fizică să se nască vie (timpul legal al concepţiunii este
reglementat de art. 412 din Codul civil). Prin urmare, copilului nenăscut i se recunoaşte
o capacitate anticipată de folosinţă, dar numai în privinţa drepturilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la decesul persoanei (art. 35 din Codul civil), după
cum urmează:
– decesul persoanei se constată fizic şi se dovedeşte prin certificat de deces;
– decesul persoanei dispărute se declară prin hotărâre judecătorească, la cererea
oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin doi ani de la data primirii ul
timelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.
 Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi şi de

a-şi asuma obligaţii prin faptul încheierii, personal şi singură, de acte juridice civile
(art. 37 din Codul civil).
Prin raportare la capacitatea de exerciţiu, persoanele fizice se împart în trei categorii:
1. Persoane lipsite de capacitate de exerciţiu – sunt cele cărora le lipseşte discer
nământul. Acestea sunt minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti (alienaţii şi debilii
mintal).
Pentru cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele aces
tora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege (art. 43 alin. (2) din
Codul civil).
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia şi singură anumite acte pre
văzute de lege, potrivit art. 43 alin. (3) din Codul civil, și anume:
– actele de conservare;
– actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la mo
mentul încheierii lor.
Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său
legal, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite
acest lucru (art. 43 alin. (4) din Codul civil).
Încheierea de către minor a altor acte decât cele prevăzute de lege pentru această
vârstă sau încheierea lor de către tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci
când această autorizare este cerută de lege, sunt sancţionate de nulitate relativă, chiar
dacă nu se dovedeşte vreun prejudiciu (art. 44 alin. (1) din Codul civil).
2. Persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă – sunt cele cu vârsta cuprinsă în
tre 14 și 18 ani. Cu privire la acestea, Codul civil prevede două excepţii:
– minorul care se căsătoreşte de la 16 ani dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu
(art. 39 alin. (1) din Codul civil);
– minorului care a împlinit 16 ani i se recunoaşte capacitatea de exerciţiu deplină
(anticipată) de către instanţa de tutelă, pentru motive temeinice (art. 40 din Codul
civil).
21
Titlul II
Minorul care a împlinit 14 ani are dreptul să încheie:

– acte juridice cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile pre
văzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea
poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului (art. 41 alin. (2) din Co
dul civil);
– singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi
acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data în
cheierii lor (art. 41 alin. (3) din Codul civil).
Dacă minorul a împlinit 15 ani, poate încheia acte juridice referitoare la munca, la în
deletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tu
torelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. În această
situație, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din
aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.
3. Persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, denumite majore. Persoana de
vine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia referitoare la minorul care se
căsătoreşte la 16 ani, care devine major la această vârstă. În cazul în care căsătoria este
anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea acesteia păstrează capaci
tatea deplină de exerciţiu (art. 39 alin. (2) din Codul civil).
 După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice pot fi împărţite în:

– persoane fizice de cetăţenie română;
– persoane fizice de cetăţenie străină; aceste persoane au altă cetăţenie decât cea
română; aici includem şi persoanele cu dublă cetăţenie, dintre care niciuna nu este
română;
– persoane fizice fără cetăţenie, denumite apatrizi.
Potrivit art. 27 din Codul civil, cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile
legii, cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile.
3. Identificarea persoanei fizice

Persoana fizică se identifică prin nume, domiciliu, reşedinţă şi stare civilă. Aceste
atribute de identificare se dobândesc în condiţiile legii (art. 59 din Codul civil).
 Numele cuprinde numele de familie şi prenumele (art. 83 din Codul civil).

Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul
schimbării stării civile (spre exemplu, ca urmare a căsătoriei), în condiţiile prevăzute de
lege. Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naş
tere.
Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a nu
melui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre ele (art. 85 din Codul civil).
22
 Domiciliul sau reşedinţa se poate stabili sau schimba, în mod liber, de către ce
tăţenii români, în ţară sau în străinătate, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute de lege
O persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură
reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe (dacă prin lege nu se prevede
altfel, potrivit art. 86 alin. (2) din Codul civil).
Domiciliul persoanei fizice este locul unde îşi are locuința principală.
Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. Reşedinţa va
fi considerată domiciliu atunci când acesta nu este cunoscut. În lipsă de reşedinţă se
consideră că persoana fizică domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu
se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identi
tate (art. 91 din Codul civil).
Din perspectiva dreptului afacerilor (Codul civil reglementează domiciliul la curatorul
special (art. 95) şi domiciliul persoanei puse sub curatelă (art. 94)), considerăm că do
miciliul este profesional şi ales, astfel:
– domiciliul profesional îl are persoana care exploatează o întreprindere, adică
profesionistul. Acesta are domiciliul şi la locul întreprinderii respective, în tot ceea
ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel
loc (art. 96 din Codul civil);
– domiciliul ales este acela pe care părţile unui act juridic îl pot alege în vederea
exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor născute din acel act (art. 97 din
Codul civil).
 Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate,

prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă (art. 98 din
Codul civil).
Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit
legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe
baza acestora (art. 99 alin. (1) din Codul civil).
4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare

4.1. Precizări prealabile
Subiectele raporturilor de dreptul afacerilor sunt:
1. profesioniştii comercianţi, persoane fizice sau persoane juridice (în principiu, so
cietăţi);
2. profesioniştii necomercianţi (în principiu, persoane care desfăşoară activităţi li
berale);
23
Titlul II
3. persoanele de drept civil, fizice şi juridice, care nu au calitatea de profesionişti, la

care Codul civil face referire la art. 3 alin. (1) astfel: „alte subiecte de drept civil”
(consumatori de bunuri, de servicii, beneficiari de executări de lucrări).
1. Profesioniştii comercianţi persoane fizice sunt persoane fizice autorizate, în

treprinderi individuale şi întreprinderi familiale. Aceste categorii de persoane – pro
fesionişti – sunt reglementate de OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi între
prinderile familiale.
Profesioniştii comercianţi persoane juridice sunt, în principal, societăţile, compa
niile naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, so
cietăţile cooperative, grupurile de interes economic, societăţile europene, grupurile
europene de interes economic. Menţionăm câteva acte normative care reglemen
tează această categorie de profesionişti: Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu
modificările și completările ulterioare; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
republicată, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 85/2014 privind pro
cedurile de prevenire a insolv enței și de insolvenţă, cu modificările și completările ul
terioare; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea
şi sancţionarea corupţiei, numai în privinţa grupurilor de interes economic – comer
cianţi, cu modificările și completările ulterioare.
2. Profesioniştii necomercianţi sunt:

– persoanele care exercită, în principal, profesii liberale: avocaţi (cu cabinet in
dividual), farmacişti, medici (cu cabinet medical individual), experţi contabili, con
tabili autorizaţi, executori judecătoreşti, mediatori, ziarişti, notari etc. (potrivit
art. 1 alin. (2) din OUG nr. 44/2008). Aceste categorii de persoane îşi desfăşoară
activitatea fie:
a) ca persoane fizice autorizate care nu au calitatea de comercianţi; fie
b) ca societăţi simple reglementate de Codul civil (spre exemplu, societatea civilă
medicală, societatea civilă de avocatură, societatea civilă profesională de prac
ticieni în insolvenţă);
– unele grupuri de interes economic, deoarece potrivit Legii nr. 161/2003 aceste
entităţi juridice pot avea sau nu calitatea de comercianţi;
– persoanele care desfăşoară activităţi economice pentru care legea a instituit
un regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii
(art. 1 alin. (3) din OUG nr. 44/2008);
– unele instituţii publice (spre exemplu, spitale, universităţi, teatre, autorităţi publice
de reglementare, supraveghere şi control, respectiv Autoritatea de Supraveghere Fi
nanciară);
– organizaţii nonguvernamentale (spre exemplu, asociaţii şi fundaţii (Ordonanţa
Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Legea nr. 246/2005 pentru
aprobarea OG nr. 26/2000), cluburi sportive, culte religioase).
24
3. „Alte persoane de drept civil” – nu au calitatea de profesionişti – sunt:

– persoanele fizice, în calitatea lor de consumatori de bunuri şi servicii;
– persoanele juridice de drept public: statul, unităţile administrativ-teritoriale
(judeţe, oraşe, comune), Parlamentul României (puterea legislativă), Banca Na
ţională a României, organismele puterii executive (Administraţia Prezidenţială şi
Preşedintele României, Guvernul României, ministerele, instituţia prefecturii, insti
tuţiile publice, misiunile diplomatice şi consulare), organele autorităţii judecăto
reşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, curţile
de apel, tribunalele, Ministerul Public), Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,
partidele politice1;
– persoanele juridice de drept privat: asociaţiile de proprietari2, sindicatele,
patronatele.
4.2. Delimitările noţiunii de profesionist de „alte subiecte

de drept civil”
 Pornind de la definiţia prevăzută de Codul civil (art. 3 alin. (2)) cu privire la noţiunea
de profesionist – „sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprin
dere” – rezultă în principal că distincţia dintre profesionişti şi celelalte persoane de
drept civil constă în „exploatarea unei întreprinderi”.
 Constituie exploatare a unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau
mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea
ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un
scop lucrativ (art. 3 alin. (3) din Codul civil).
Distincţia dintre profesionişti şi „celelalte subiecte de drept civil” este pusă în lu
mină şi de faptul că acestea din urmă au calitatea de consumatori ai produselor și
serviciilor care rezultă din activitatea profesionistului în cadrul întreprinderii pe
care o exploatează.
Prin urmare, „celelalte subiecte de drept civil” trebuie privite din perspectiva calităţii
lor de consumatori.
 În categoria profesioniştilor distingem profesionişti comercianţi şi profesionişti

necomercianţi. Distincţia este evidenţiată, în principal, de cerinţa înregistrării la ofi
ciul registrului comerţului a comercianţilor profesionişti, în timp ce profesioniştii
necomercianţi, în cea mai mare parte a lor, desfăşoară în principal activităţi liberale,
autorizându-se în acest scop la o autoritate în domeniu.
Formele de exercitare a profesiilor liberale cu drept de liberă practică se desfăşoară:
1 Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată.

2 Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu modi
ficările și completările ulterioare.
25
Titlul II
– în regim independent, prin înfiinţarea de cabinete individuale, cabinete asociate,

societăţi simple (civile) profesionale1;
– în regim salarial, prin încheierea unor contracte individuale de muncă cu bene
ficiarul serviciului liberal.
În vederea desfăşurării acestor activităţi economice (liberale) este necesară îndeplini
rea unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii sau experien
ței profesionale (art. 8 alin. (3) din OUG nr. 44/2008).
Atributele organizării şi înregistrării formelor de exercitare a profesiunilor libe
rale reprezintă prerogative exclusive ale organizaţiilor profesionale, care, prin
mecanisme proprii profesiunilor, pot selecta şi autoriza formele de exercitare a pro
fesiunilor liberale. De asemenea, răspunderea prestatorului pentru serviciile profesio
nale formează obiectul conceptului de asigurare de răspundere civilă profesională /
pentru culpa profesională.
Prin urmare, profesioniştii care desfăşoară activităţi liberale se autorizează, spre
exemplu, experţii contabili şi contabilii autorizaţi – la Corpul Experţilor Contabili şi Conta
bililor Autorizaţi din România, farmaciştii – la Colegiul farmaciştilor, medicii – la Colegiul
medicilor, executorii judecătoreşti – la Corpul executorilor judecătoreşti, psihologii – la Co
legiul psihologilor.
Organizaţiile profesionale sunt foruri profesionale recunoscute, entităţi independen
te de autorităţile statului, specializate, autorizate să funcţioneze prin legi organice,
conduse de către personalităţi unanim recunoscute ale profesiunii respective, care re
glementează unitar exercitarea unei profesiuni (liberale) necomerciale.
Profesioniştii necomercianţi care desfăşoară activităţi liberale în regim indepen
dent îşi organizează profesia sub formă de:
– persoane fizice autorizate (PFA), care se înregistrează la registrul comerţului, fă
ră a deveni comercianţi prin aceasta, deoarece OUG nr. 44/2008 prevede expres că
PFA poate fi comerciant sau nu;
– societăţi simple (civile): de avocatură, ale medicilor, de experţi contabili, conta
bili autorizaţi etc. Potrivit Codului civil, acestea dobândesc personalitate juridică
doar dacă asociaţii doresc acest lucru, printr-un act de modificare a contractului de
societate, indicând în mod expres forma juridică, punând de acord toate clauzele
sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate. În acest caz, societa
tea se înregistrează la registrul comerţului, iar activitatea liberală ce formează
obiectul de activitate va trebui autorizată la un corp profesional.
Referitor la asociaţii şi fundaţii, acestea dobândesc personalitate juridică prin înscrie
rea lor în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circum
scripţie teritorială îşi au sediul (art. 17 alin. (1) din OG nr. 26/2000).
1 Codul civil reglementează societăţile simple la art. 1.892, acestea fiind societăţi civile potrivit reglemen
tării anterioare din vechiul Cod civil.
26
5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice

Profesioniştii comercianţi sunt:
 Persoane fizice; potrivit art. 4 din OUG nr. 44/2008, persoanele fizice pot des
făşura activităţile economice după cum urmează:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; persoana fizică auto
rizată poate avea sau nu calitatea de comerciant;
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; întreprinzătorul per
soană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de
la data înregistrării sale în registrul comerţului;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale; întreprinderea familială se înregis
trează la registrul comerţului, dată de la care membrii acesteia devin comercianţi
persoane fizice.
 Persoane juridice; potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, acestea sunt com
paniile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes eco
nomic, societățile cooperative, societățile europene1, societățile cooperative europene2
și grupurile europene de interes economic3 cu sediul principal în România.
Sintetizând dispoziţiile corespunzătoare din actele normative enunţate mai sus rezultă
că persoanele (fizice și juridice) menționate sunt comercianţi datorită unui criteriu for
mal – acela al obligației de a solicita înmatricularea în registrul comerțului.
Obligația de înmatriculare în registrul comerțului revine și altor persoane fizice și juri
dice decât cele prevăzute de Legea nr. 26/1990, prin urmare, enumerarea de mai sus
nu este limitativă (potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Comercianții profesioniști (prevăzuți a se înmatricula în registrul comerțului), po
trivit art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat mai sus, sunt:
– societăţile, companiile naţionale, societăţile naţionale – înființate prin Legea
nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990;
– regiile autonome – înfiinţate prin reorganizarea unităţilor economice de stat, po
trivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, în ramurile strategice
1 A se vedea titlul VII1 (art. 2702a-2702e) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, Regulamentul (CE) nr. 2.157/2001 al Consiliului privind statutul societății euro-
pene și Hotărârea Guvernului nr. 187/2007 privind procedurile de informare, consultare şi alte modalităţi
de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii europene.
2 A se vedea Regulamentul (CE) nr. 1.435/2003 al Consiliului privind statutul societății cooperative euro-
pene și Directiva 2003/72/CE a Consiliului de completare a statutului societăţii cooperative europene în
legătură cu participarea lucrătorilor.
3 A se vedea Regulamentul (CEE) nr. 2.137/85 al Consiliului privind Grupul European de Interes Econo
mic.
27
Titlul II
ale economiei naţionale1. Regiile autonome sunt persoane juridice care funcţio
nează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară;
– organizaţiile cooperatiste2 – au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea
pe baza principiilor gestiunii economice. Organizaţiile cooperatiste desfăşoară ac
tivitate de producere şi desfacere de mărfuri şi de prestări de servicii;
– societăţile cooperative – potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţio
narea cooperaţiei, republicată;
– grupurile de interes economic – reprezintă o asociere de persoane fizice sau
juridice în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi,
precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective (art. 118 alin. (1) din
Legea nr. 161/2003). Grupul de interes economic are personalitate juridică şi poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant;
– persoanele fizice – potrivit OUG nr. 44/2008, și anume persoane fizice autorizate,
întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, membri ai unei întreprin
deri familiale.
5.1. Reguli comune aplicabile profesioniștilor (persoane fizice)

care intră sub incidența OUG nr. 44/2008
OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fi
zice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale reglementează:
a) accesul la activitățile economice din economia națională astfel cum sunt prevăzute
în codul ce cuprinde Clasificarea activităților din economia națională, prescurtat
codul CAEN3;
b) procedura de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării
persoanei fizice autorizate (PFA), întreprinderii individuale și întreprinderii fami
liale;
c) regimul juridic al persoanelor fizice autorizate care desfășoară activități econo
mice, precum şi al întreprinderilor individuale și familiale.
Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială des
fășoară o activitate economică, astfel cum este definită de OUG nr. 44/2008. Aceasta
este o activitate cu scop lucrativ constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii (art. 2 lit. a)) şi se desfășoară în cadrul unei în
treprinderi economice.
Întreprinderea economică este activitatea economică desfășurată în mod organizat,
permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime,
1 A se vedea şi Hotărârea Guvernului nr. 266/1993 privind ramurile şi domeniile în care funcţionează regi-
ile autonome de interes naţional şi OUG nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome.
2 A se vedea Legea cooperaţiei agricole nr. 566/2004, cu modificările și completările ulterioare.
3 Clasificarea activităților din economia națională este aprobată prin Hotârârea Guvernului nr. 656/1997
privind aprobarea Clasificării activităţilor din economia naţională – CAEN.
28
mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile

prevăzute de lege (art. 2 lit. f ) din OUG nr. 44/2008).
Persoanele fizice menționate sunt obligate să solicite oficiului registrului comerțului
de pe lângă tribunal înregistrarea și autorizarea funcționării înainte de începerea ac
tivității economice ca PFA sau întreprindere individuală. Referitor la aceasta din urmă,
înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării sunt solicitate, ca obli
gație, de către reprezentantul întreprinderii familiale.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale și reprezentantul între
prinderii familiale vor ține contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor
referitoare la organizarea și conducerea evidenței contabile în partidă simplă de către
persoanele fizice care au calitatea de contribuabili (în conformitate cu prevederile
Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare).
Persoanele fizice astfel organizate trebuie să aibă un sediu profesional pe teritoriul
României (art. 5 din OUG nr. 44/2008) și pot opta pentru constituirea unui patrimoniu
de afectațiune:
a) Sediul profesional este un element de identificare a persoanei fizice autorizate,
întreprinderii individuale şi întreprinderii familiale în raporturile juridice la care parti
cipă.
Acesta reprezintă sediul principal sau locația declarată la registrul comerțului, în ve
derea înregistrării și autorizării funcționării persoanei fizice autorizate, întreprinderii
individuale sau familiale (potrivit art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008).
Pentru stabilirea sediului profesional sau a punctului de lucru este necesar ca persoa
na fizică titulară care se autorizează ca PFA, ca titular al întreprinderii individuale sau
ca oricare membru al întreprinderii familiale, după caz, să prezinte înscrisul care atestă
dreptul de folosință asupra imobilului cu destinație de sediu profesional / punct de
lucru.
Dacă la sediul profesional, imobilul cu destinație de locuință, nu se desfășoară nicio
activitate economică, persoana fizică titulară a PFA, titularul întreprinderii individuale
sau membrul întreprinderii familiale care are dreptul de folosință asupra imobilului
depune o declarație pe propria răspundere, sub semnătură privată, prin care atestă
faptul că la sediul profesional nu desfășoară activitate economică, în acest caz nefiind
necesare formalitățile necesare prevăzute de art. 42 din Legea nr. 230/2007 privind în
ființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, cu modificările și com
pletările ulterioare.
b) Patrimoniul de afectațiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin
declarație scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional la
acesta, exercitării unei activități economice.
PFA, întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale și întreprinderea familială
sunt plătitoare de impozit pe venit în condițiile prevăzute de Legea nr. 227/2015 pri
vind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
29
Titlul II
Studenții care vor să înființeze o afacere proprie sunt scutiți de la plata taxelor pentru
operațiunile de înregistrare și autorizare a unei PFA sau a unei întreprinderi individuale
prin oficiile registrului comerțului de pe lângă tribunale, precum şi de la plata tarifelor
pentru serviciile de asistență prestate de aceste oficii.
Studentul care obține calitatea de titular al PFA sau de titular al întreprinderii indivi
duale trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a) să urmeze cursurile unei instituții de învățământ superior acreditate în România;
b) să fie cel puțin în anul 2 de studiu și să fi promovat, integral, la data solicitării, toate
cerințele programei de învățământ prevăzute de senatul instituției;
c) nu a împlinit vârsta de 30 de ani.
Cererea de înregistrare și autorizare a funcționării PFA sau a întreprinderii individuale
va fi însoțită de actul doveditor emis de instituția de învățământ superior, din care să
rezulte că sunt îndeplinite aceste condiții.
5.2. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)

Persoana fizică autorizată este întreprinderea economică, fără personalitate ju
ridică, organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă
și aptitudinile sale profesionale (art. 2 lit. i) şi art. 19 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).
Aceasta poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase de activități pre
văzute de codul CAEN (art. 16 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).
 PFA care desfășoară activități economice are următoarele drepturi:

– poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoană fizică
și juridică, cu alte PFA, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale,
pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe sta
tutul juridic dobândit (art. 16 alin. (2) din OUG nr. 44/2008);
– poate desfășura activitățile pentru care a fost autorizată, singură sau împre
ună cu cel mult trei persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator,
cu contract individual de muncă, încheiat și înregistrat în condițiile legii (art. 17
alin. (1) din OUG nr. 44/2008). Prin urmare poate angaja, în calitate de angajator,
terțe persoane cu contract individual de muncă;
– poate cumula calitatea sa de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane
care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate
economică decât cel pentru care PFA este autorizată (art. 17 alin. (2) din OUG nr.
44/2008);
– poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit şi autorizarea ca în
treprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale (art. 19 alin. (2)
din OUG nr. 44/2008).
30
PFA este asigurată în sistemul public de pensii şi asigurări şi alte drepturi de asigurări
sociale şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al
asigurărilor pentru şomaj.
Soția/soțul titularului întreprinderii individuale / persoanei fizice autorizate se poate
asigura în sistemul public de pensii pe bază de contract de asigurare socială, în sistemul
asigurărilor pentru șomaj1, precum şi în sistemul asigurărilor de sănătate (potrivit art. 211
din OUG nr. 44/2008).
 PFA îi este interzis să cumuleze şi calitatea de întreprinzător persoană fizică

titular al unei întreprinderi individuale.
 Răspunderea PFA
Titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii econo
mice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri, care fac obiectul unei
diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege, pot fi
urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia res
pectivă. Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorilor (art. 2.324
din Codul civil). Cu toate acestea, dacă bunurile respective nu sunt suficiente pentru
satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.
În caz de insolvenţă, PFA va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modifică
rile și completările ulterioare. Orice persoană interesată poate face dovada calităţii de
profesionist în cadrul procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare,
dacă justifică un interes legitim.
 Încetarea activităţii PFA

Potrivit art. 21 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, PFA îşi încetează activitatea şi este radiată
din registrul comerţului în următoarele cazuri:
a) prin decesul titularului PFA;
b) prin voinţa titularului PFA;
c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înma
triculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Aceasta poate cere radierea
înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale aces
teia, în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive au fost desființate în tot
sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care
se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă men
ţionarea în registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
1 În condițiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și
stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare.
31
Titlul II
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul ac

telor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă
tribunalul unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
5.3. Comerciantul – întreprinzător persoană fizică titular al unei

întreprinderi individuale
Întreprinderea individuală este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică (art. 2 lit. g) din OUG nr.
44/2008).
Întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod organizat,
permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă, materii prime,
mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege (art. 2 lit. f ) din OUG nr. 44/2008).
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant
persoană fizică de la data înregistrării în registrul comerţului.
Prin înregistrarea în registrul comerţului, întreprinderea individuală nu dobândeşte
personalitate juridică.
Aceasta poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute
de codul CAEN.
 Prerogativele comerciantului persoană fizică titular al unei întreprinderi in

dividuale sunt:
– poate angaja cel mult opt salariați, terţe persoane, cu contract individual de
muncă încheiat și înregistrat în condițiile legii;
– poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și ju
ridice, cu alte întreprinderi individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru
efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic
dobândit în condițiile OUG nr. 44/2008;
– poate colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor în
treprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte
persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să
îi schimbe statutul juridic dobândit. Întreprinzătorul persoană fizică titular al între
prinderii individuale nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care
colaborează, în condiţiile prevăzute mai sus, chiar dacă colaborarea este exclusivă;
– poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează
atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate decât cel în care
şi-a organizat întreprinderea individuală.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale este asigurat în
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul de a fi asi
gurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.
32
 Răspunderea întreprinzătorului persoană fizică titular al unei întreprinderi in

dividuale constă în faptul că răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea în
treprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Aceste bunuri,
care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii au
torizate de lege, pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în
legătură cu profesia respectivă. Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri
ale debitorilor (art. 2.324 din Codul civil). Cu toate acestea, dacă bunurile respective
nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale
debitorului.
 Potrivit art. 27 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, întreprinzătorul persoană fizică titular
al unei întreprinderi individuale îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul
comerţului în următoarele cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acestuia;
c) la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatri
culări ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubi
toare se cere în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul
în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte
sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită
radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în re
gistrul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a ac
În cazul în care întreprinzătorul decedează, moştenitorii pot continua întreprinderea,
dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de șase luni de la
data dezbaterii succesiunii. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna
un reprezentant în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială.
Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cu
prinsul acelei firme a calităţii de succesor.
5.4. Întreprinderea familială

Întreprinderea familială este întreprinderea economică, fără personalitate juri
dică, organizată de membrii unei familii (art. 2 lit. h) din OUG nr. 44/2008).
Aceasta este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Familia este compusă din soţul, soţia, copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani
la data autorizării întreprinderii familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulea in
clusiv (art. 2 lit. d) din OUG nr. 44/2008).
33
Titlul II
 Constituirea întreprinderii familiale

Întreprinderea familială se înființează în baza unui acord de constituire încheiat de
membrii familiei. Acordul de constituire trebuie să îmbrace forma scrisă, aceasta
fiind o condiţie de valabilitate.
Acordul de constituire trebuie să cuprindă clauze referitoare la:
– datele de identificare ale membrilor familiei şi ale reprezentantului desemnat
din rândul acestora;
– condițiile participării;
– cota procentuală a fiecărui membru la beneficii și la pierderi;
– raporturile dintre membrii întreprinderii familiale;
– condiţiile de retragere;
– data întocmirii acordului de constituire.
Lipsa uneia dintre stipulaţiile de mai sus atrage nulitatea absolută a acordului.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate
juridică prin înregistrarea în registrul comerţului, dar, prin acordul de constituire a
întreprinderii familiale, fiecare membru al acesteia poate stipula constituirea, în cadrul
patrimoniului său, a unui patrimoniu de afectațiune, pentru exercitarea activității eco
nomice a întreprinderii familiale.
Dacă membrii de familie au stipulat constituirea, în cadrul patrimoniului lor, a
unui patrimoniu de afectațiune, prin acordul de constituire sau printr-un act
adiţional la acesta se vor stabili cotele de participare a lor la constituirea patri
moniului de afectaţiune. Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele
de participare pot fi diferite de cele prevăzute pentru participarea la beneficiile sau la
pierderile întreprinderii.
 Statutul membrilor întreprinderii familiale

Aceştia răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant
în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune și, în completare, cu întregul
patrimoniu al acestora, corespunzător cotelor de participare.
Prerogativele membrilor întreprinderii familiale sunt următoarele:
– pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale;
– pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în
acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în
care şi-au organizat întreprinderea familială.
Membrii unei întreprinderi familiale sunt asiguraţi în sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale şi au dreptul de a fi asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale
de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor
lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această
majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care face obiectul actului.
34
 Statutul reprezentantului întreprinderii familiale

Reprezentantul întreprinderii familiale este desemnat prin acordul de constituire.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către repre
zentantul desemnat, care va gestiona interesele întreprinderii familiale în teme
iul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Aceasta se
semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de exerciţiu deplină şi
de reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se
încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea
bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bu
nurilor care au fost afectate exercitării activității economice a întreprinderii
şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile
dobândite sunt coproprietatea membrilor în cotele de participare la beneficii,
fiind incluse în patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit.
 În vederea exercitării activității pentru care a fost autorizată, respectiv pentru

efectuarea unei activități economice, întreprinderea familială poate stabili relații con
tractuale, în condițiile legii:
– cu orice persoane fizice și juridice;
– cu alte întreprinderi familiale;
– cu întreprinderi individuale sau cu PFA.
Întreprinderea familială poate stabili aceste relații contractuale fără ca aceasta să îşi
schimbe statutul juridic dobândit.
 Interdicţii
Întreprinderea familială nu are dreptul să angajeze terţe persoane cu contract
de muncă.
 Încetarea activităţii întreprinderii familiale

Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului
în următoarele cazuri:
– mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
– mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se
retrag din întreprindere;
– la cererea oricărei persoane fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatri
culări ori printr-o menţiune în registrul comerţului. Radierea înregistrării păgubi
toare se cere în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul
în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte
ori modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită
radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în
registrul comerţului (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
35
Titlul II
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a ac

6. Condiţiile impuse de lege profesionistului persoană fizică

în vederea dobândirii calităţii de comerciant
Condiţiile impuse de lege comerciantului persoană fizică sunt de două feluri:
a) condiţii necesare protejării persoanei interesate în realizarea activităţilor eco
nomice – referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective;
b) condiţii necesare protejării intereselor generale, care se referă la cauze de incapa
citate sau incompatibilitate;
c) condiţii necesare pentru desfăşurarea activităţii referitoare la exploatarea unei
întreprinderi.
Condiţiile impuse profesioniștilor persoane fizice în vederea desfășurării unei activități
economice sunt următoarele:
1. să aibă capacitate deplină de exercițiu, cu excepția membrilor întreprinderii
familiale ce nu au calitatea de reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel
puțin 16 ani (art. 8 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 44/2008);
Nu au capacitatea de a fi comercianţi:
– minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (cu vârsta între 14 şi 18 ani). Acesta
poate încheia însă, de la vârsta de 16 ani, anumite acte juridice pentru care nu are
nevoie de încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal;
– interzişii judecătoreşti, deoarece sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu, neavând
discernământul faptelor pe care le realizează din cauza stării de alienaţie mintală.
Prin urmare:
– comercianţii persoane fizice pot presta activitatea economică în mod indepen
dent numai de la 18 ani, de la această vârstă dobândind capacitatea comercială;
– persoanele fizice pot presta activităţi în cadrul întreprinderii familiale de la vârsta
de 16 ani ca membri ai acesteia, cu condiţia să nu aibă calitatea de reprezentanţi
ai acelei întreprinderi familiale. În cadrul întreprinderilor familiale se regăsesc
comercianţi persoane fizice care pot avea vârsta între 16 și 18 ani.
Femeia şi bărbatul căsătoriţi înainte de vârsta de 18 ani, chiar dacă au dobândit capa
citate de exerciţiu deplină prin căsătorie, nu pot dobândi şi capacitatea comercială.
Dacă persoana moşteneşte însă un fond de comerţ pe cale succesorală, dobândeşte
calitatea de comerciant, dar fără să aibă dreptul să îndeplinească activităţile economice.
În situaţie similară se găseşte orice minor care dobândeşte un fond de comerţ pe cale
succesorală.
 Incompatibilităţi
Nu pot fi comercianţi, ca urmare a funcţiei pe care o deţin:
36
– parlamentarii;
– funcţionarii publici, în condiţiile impuse de statutul propriu, potrivit Legii nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi com
pletările ulterioare;
– magistraţii (judecătorii şi procurorii);
– militarii etc.
Nu pot fi comercianţi, ca urmare a profesiei, acele persoane care exercită profesiuni
liberale: avocaţii, notarii, medicii etc. În acest sens, art. 1 alin. (2) din OUG nr. 44/2008
stabileşte expres că prevederile ordonanţei nu se aplică acestor categorii de persoane,
şi nici activităților economice a căror desfășurare este organizată și reglementată prin
legi speciale.
 Decăderi
Sunt decăzute din dreptul de a fi comercianţi persoanele care au fost condamnate
penal pentru una dintre faptele (infracţiunile) prevăzute de lege (art. 1 lit. i) din Le
gea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie,
comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată). În acest sens trebuie să existe o ho
tărâre judecătorească (de condamnare).
Totodată, art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008 prevede că persoanele fizice pot să
desfăşoare activităţi economice – ca PFA, ca întreprinzători persoane fizice titulari ai
unei întreprinderi individuale sau ca reprezentanți, respectiv membri ai unei întreprin
deri familiale – dacă „nu au săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile,
vamale și de cele care privesc disciplina financiar-fiscală”.
 Interdicţii
Acestea pot fi legale şi convenţionale:
 Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul co
merţului privat (particular) şi care sunt monopol de stat (prelucrarea tutunului,
prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau la activităţi care
sunt considerate infracţiuni (fabricarea sau comercializarea unor droguri sau nar
cotice în alt scop decât de medicament).
O interdicție legală în aceste sens este cea prin care se prevede expres că dispozițiile
OUG nr. 44/2008 nu se aplică acelor activități economice pentru care, prin lege,
sunt instituite anumite restricții de desfășurare ori alte interdicții și acelor activități
interzise expres prin lege pentru libera inițiativă (art. 1 alin. (3)).
 Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în con
tract şi produc efecte numai între părţile contractante. Exemplificăm în acest sens:
– clauze de exclusivitate, prin care un distribuitor se obligă faţă de producător
să nu vândă decât anumite produse (în speţă, cele fabricate de producător).
Spre exemplu, agentul nu poate negocia şi nu poate încheia pe contul său, fără
consimţământul expres al comitentului, în regiunea determinată prin contract,
37
Titlul II
operaţiuni de comerţ concurente privind bunuri şi/sau servicii similare celor care
fac obiectul contractului de agenţie;
– clauze de nonconcurenţă, cu privire la comerciantul agent comercial per
manent căruia i se impune o anumită restrângere de activitate prin această
clauză.
2. să exploateze o întreprindere economică, adică să desfășoare activitate eco

nomică în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare,
forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege (art. 2 lit. f ) din OUG nr. 44/2008);
Prin urmare, exercitarea sistematică a unei activităţi organizate se realizează prin ex
ploatarea unei întreprinderi, mai mult, a unei întreprinderi economice.
3. pentru PFA se impune o condiție care se găsește în definiția oferită de art. 2 lit. i)
din OUG nr. 44/2008 referitoare la folosirea de către aceasta, în principal, a forței
sale de muncă, astfel: „persoana fizică autorizată este întreprinderea economică
(…) organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă”;
Astfel, actul normativ solicită persoanei fizice autorizate folosirea de către aceasta,
în principal, a forței sale de muncă, persoana fizică în cauză trebuind să deţină ca
lificarea – pregătirea profesională sau, după caz, experienţa profesională necesară
pentru a desfăşura activitatea economică pentru care se solicită autorizaţia (calificarea
se dovedește potrivit anexei la OUG nr. 44/2008).
4. activitatea profesionistului comerciant, fiind o activitate economică, trebuie să

aibă drept scop obţinerea de profit, excluzându-se în principal activitatea nelu
crativă, deoarece activitatea economică este activitatea cu scop lucrativ ce constă
în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii (art. 2
lit. a) din OUG nr. 44/2008);
5. activitatea economică, desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistema

tic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logis
tice și informație, să fie realizată pe riscul întreprinzătorului (art. 2 lit. f ) din OUG
nr. 44/2008);
6. să nu fi săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, contabile, vamale şi de

cele care privesc disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în ca
zierul fiscal (art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/2008);
7. să aibă un sediu profesional declarat (art. 8 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 44/2008);
Sediul profesional este sediul principal / locaţia declarată la registrul comerţului, în
vederea înregistrării şi autorizării funcţionării persoanei fizice autorizate, întreprin
derii individuale sau familiale, reprezentând elementul de identificare al acesteia în
raporturile juridice la care participă (art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008).
38
Pentru stabilirea sediului profesional este necesar ca PFA, titularul întreprinderii indi
viduale sau oricare alt membru al întreprinderii familiale, de la caz la caz, să deţină un
drept de folosinţă asupra imobilului la adresa căruia acesta este declarat. Dreptul de
folosinţă poate avea ca temei juridic un contract de vânzare-cumpărare, un testament,
situație în care comerciantul este proprietar, sau un contract de locaţiune, situație în
care comerciantul este locatar.
Desfăşurarea activităţilor economice prin intermediul unui sediu permanent de către
cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European
se realizează cu respectarea reglementărilor în vigoare privind sediul permanent.
8. trebuie să declare pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de funcţio

nare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, al
protecţiei mediului şi al protecţiei muncii (art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 44/2008);
9. au obligația să solicite oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal

înregistrarea și autorizarea funcționării, înainte de începerea activității econo
mice (art. 7 alin. (1) din OUG nr. 44/2008).
Reprezentantul întreprinderii familiale are obligația să solicite înregistrarea în registrul
comerțului și autorizarea funcționării înainte de începerea activității economice. În
cazul în care acesta nu formulează cererea în termen de 15 zile de la încheierea acor
dului de constituire, oricare membru al întreprinderii familiale care are capacitate de
plină de exercițiu poate să solicite înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea
funcționării. În toate cazurile, cererea de înregistrare în registrul comerțului și de
autorizare a funcționării trebuie formulată în termen de 20 de zile de la încheierea
acordului de constituire.
Înregistrarea la oficiul registrului comerţului este elementul care distinge, în principal,
profesionistul comerciant de profesionistul necomerciant.
Îndeplinirea condiţiilor de funcţionare se face potrivit art. 5, art. 15 şi următoarelor din
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul co
merţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea
fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice – atât
pentru sediul profesional, pentru fiecare punct de lucru, cât şi pentru activităţile
desfăşurate în afara sediului profesional sau a punctelor de lucru.
7. Obligaţiile profesioniştilor comercianţi potrivit Legii nr. 26/1990,

republicată, cu modificările și completările ulterioare
Persoanele fizice și juridice care intră sub incidența Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului sunt:
– persoanele fizice reglementate de OUG nr. 44/2008: persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale;
39
Titlul II
– persoanele juridice, respectiv societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, și

anume: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe
acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni, societatea cu răspundere limitată;
– persoanele juridice: companiile naționale, societățile naționale și regiile autono
me, potrivit art. 1 alin. (1) Legea nr. 26/1990;
– persoanele juridice: grupurile de interes economic, societățile cooperative, orga
nizațiile cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și
grupurile europene de interes economic;
– alte persoane fizice și juridice prevăzute de lege.
Prin înregistrare se înțelege atât înmatricularea comerciantului și înscrierea de men
țiuni, precum şi alte operațiuni care, potrivit legii, se menționează în registrul comer
țului.
Persoanele menționate sunt obligate:
1. înainte de începerea activităţii acestora să ceară înmatricularea sau, după
caz, înregistrarea în registrul comerţului. Documentele depuse în vederea înre
gistrării se redactează în limba română. Profesioniștii (comercianți) persoane fi
zice și juridice menționați au dreptul să solicite și asigurarea publicității actelor ce
se înregistrează în traducere certificată în una dintre limbile oficiale ale statelor
membre ale Uniunii Europene;
2. în cursul exercitării activității lor sau la încetarea acesteia, persoanele fizice
sau juridice au obligația de a solicita înscrierea în același registru a mențiunilor
privind actele și faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
 Persoana fizică dispune de capacitate civilă, care are două laturi: de folosință și de
exercițiu.
 Capacitatea de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obli

gații. În principiu, începe la naștere și încetează prin decesul persoanei.
 Capacitatea de exercițiu este aptitudinea unei persoane de a exercita drepturi și

de a-și asuma obligații prin încheierea de acte juridice civile. Raportându-ne la aceasta,
persoanele fizice sunt:
– lipsite de capacitate de exercițiu, până la 14 ani;
– cu capacitate de exercițiu restrânsă, între 14 și 18 ani;
– cu capacitate de exercițiu deplină, dacă au împlinit 18 ani.
 Persoanele fizice se identifică, în principiu, prin nume, domiciliu, reședință și stare

civilă.
40
 Potrivit legii românești (OUG nr. 44/2008), profesioniștii persoane fizice sunt: per
soanele fizice autorizate, întreprinzătorii persoane fizice titulari de întreprinderi indi
viduale și întreprinderile familiale.
 Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale

desfășoară o activitate economică, respectiv o activitate cu scop lucrativ care constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii în cadrul
unei întreprinderi economice.
 Sediul profesional este un element de identificare a persoanelor fizice autorizate,

întreprinderilor individuale și întreprinderilor familiale în raporturile juridice la care
participă.
 Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale

își pot constitui un patrimoniu de afectațiune, care este o masă patrimonială în cadrul
patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor
afectate, prin declarație scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire (pentru între
prinderile familiale) sau printr-un act adițional la acesta, exercitării unei activități eco
nomice.
 Persoana fizică autorizată poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase
de activități prevăzute de codul CAEN. Aceasta poate angaja cu contract individual de
muncă cel mult trei persoane și îi este interzis să cumuleze și calitatea de întreprinză
tor persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale.
 Întreprinderea individuală este o întreprindere economică fără personalitate juri

dică, care poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute
de codul CAEN. Aceasta poate angaja cu contract individual de muncă cel mult opt
persoane.
 Întreprinderea familială este o întreprindere economică fără personalitate juridică

organizată de doi sau mai mulți membri ai unei familii, în baza unui acord de constitu
ire. Aceasta nu are dreptul să angajeze terțe persoane cu contract de muncă.
41
Titlul II
CAPITOLUL III Persoana juridică
 Cunoașterea elementelor constitutive ale persoanei juridice;
 Identificarea categoriilor de persoane juridice, iar dintre acestea pe cele care au
calitatea de profesioniști;
 Cunoașterea modalităților de înființare a persoanelor juridice, acordându-se o
atenție specială modalităților de înființare și de înregistrare a celor care au calita
tea de profesioniști;
 Înțelegerea reorganizării persoanei juridice și a modalităților de realizare a acestei
proceduri prin fuziune, divizare și transformare;
 Înțelegerea modalității de încetare a existenței persoanei juridice prin dizolvare
urmată de lichidare, ca efect al dizolvării.
1. Definiţie. Elemente constitutive

 Definiţie
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patri
moniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul
general (art. 187 din Codul civil).
Prin urmare, elementele constitutive sunt: forma de organizare, un patrimoniu propriu,
un scop licit şi moral.
1. Forma de organizare de sine stătătoare a persoanei juridice este determinată
de organizarea internă a acesteia. Organizarea presupune existenţa organelor care:
– reprezintă voinţa persoanei juridice şi asigură, în parte, conducerea acesteia,
respectiv adunările generale;
– administrează (gestionează) patrimoniul persoanei juridice, acestea fiind, în
principiu, organele de administraţie;
– controlează modul cum este gestionat patrimoniul persoanei juridice, respec
tiv cenzorii sau auditorii, după caz.
2. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din totalitatea drep

turilor patrimoniale şi obligaţiilor persoanei juridice, altfel spus cuprinde latura
activă (drepturi reale şi de creanţă) şi latura pasivă (obligaţii).
Orice persoană juridică (sau persoană fizică) este titulară a unui patrimoniu (art. 31
alin. (1) din Codul civil).
Drepturile patrimoniale sunt reprezentate de bunuri. Cu aceste bunuri (drepturi reale
patrimoniale) persoana răspunde pentru obligaţiile sale. Faptul că bunurile intră în
42
masa patrimonială a unei persoane (fizice sau juridice) se arată în art. 2.324 alin. (1)
din Codul civil, ce prevede că „cel care este obligat personal răspunde cu toate bu
nurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. De remarcat că patrimoniul re
prezintă nu numai ce deţine persoana în prezent, ci şi ce dobândeşte în viitor, ca posi
bilitate. Prin urmare, patrimoniul reprezintă şi potenţialitatea dobândirii în viitor a unor
bunuri (reprezentate, bineînţeles, de drepturi).
Patrimoniul propriu al persoanei juridice nu trebuie confundat cu:
– patrimoniile proprii ale persoanelor fizice sau juridice care compun persoana ju
ridică considerată;
– patrimoniul de afectaţiune, ce aparţine unei persoane fizice autorizate, unei
întreprinderi individuale sau unei întreprinderi familiale, acesta reprezentând o
fracţiune distinctă a patrimoniului acestor persoane, separată de gajul general al
creditorilor personali ai acestora;
– capitalul social al persoanei juridice – societate comercială (indiferent de forma
juridică a acesteia1) –, care este format din totalitatea aporturilor asociaţilor (per
soane fizice sau juridice) ce compun societatea respectivă;
– fondul de comerţ al comerciantului persoană juridică, ce este format din tota
litatea elementelor corporale (bunuri mobile şi imobile) şi incorporale (firmă, em
blemă, clientelă, vad comercial) ce sunt afectate pentru desfăşurarea activităţii
comerciale (în fondul de comerţ nu intră drepturile de creanţă şi datoriile comer
ciantului).
Ca efect al calității sale de subiect de drept, persoana juridică:
– participă în nume propriu la circuitul civil;
– răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, în afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel. (art. 193 din Codul civil)
2. Categorii de persoane juridice

Persoanele juridice sunt:
1. de drept public sau de drept privat (art. 189 din Codul civil);
2. de naţionalitate română sau de naţionalitate străină (art. 225 din Codul civil);
3. cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ (art. 3 alin. (3) din Codul civil).
1. Persoanele juridice de drept public se înfiinţează:

A. de regulă, prin lege (art. 191 alin. (1) din Codul civil);
B. ca excepţie,
a) prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale (art. 191
alin. (2) din Codul civil);
b) prin alte moduri prevăzute de lege (art. 191 alin. (2) din Codul civil).
1 Societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită
pe acţiuni, societate cu răspundere limitată, societate cooperativă.
43
Titlul II
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre
formele prevăzute de lege (art. 190 din Codul civil). Exemplificăm în acest sens:
– agenţii economici de stat, spre exemplu, regiile autonome, companiile şi societăţile
naţionale, societăţile comerciale cu capital integral de stat;
– societăţile cu capital privat (spre exemplu, societăţile care se constituie în una dintre
formele juridice prevăzute de lege: societatea simplă, societatea în participaţie, so
cietatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere
limitată, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni, societatea coope
rativă, alt tip de societate anume reglementat de lege) (art. 1.888 din Codul civil);
– sindicatele;
– organizaţiile patronale;
– asociaţiile şi fundaţiile;
– cultele religioase.
2. Persoane juridice de naţionalitate română sau de naţionalitate străină

 Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit ac
tului de constituire sau statutului, este stabilit în România. Acestea sunt înfiinţate
potrivit legislaţiei române şi beneficiază de capacitatea juridică stabilită de legea
română.
 Persoanele juridice străine au sediul în străinătate şi sunt constituite potrivit
legii lor naţionale. Acestea pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.
3. Persoane juridice cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ

 Cu scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop economic, patrimonial, care au
ca obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice
care au calitatea de profesionist comerciant (spre exemplu, societăţile comerciale).
 Fără scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop nepatrimonial, care nu au ca
obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră toate persoanele juridice
de drept public (autorităţile şi instituţiile publice etc.) şi unii profesionişti neco
mercianţi (fundaţii, asociaţii, teatre, spitale etc.).
3. Înfiinţarea persoanei juridice

Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect de drept care se bu
cură, potrivit legii, de organizare de sine stătătoare, de un patrimoniu propriu şi de un
scop determinat.
Persoana juridică, potrivit art. 194 alin. (1) din Codul civil, se înfiinţează prin urmă
toarele moduri:
I. Prin actul de înfiinţare al organului competent, pentru:
 autorităţile şi instituţiile publice, respectiv organismele puterii legislative
(Camera Deputaţilor şi Senatul), care iau fiinţă prin lege ca urmare a alegerilor, şi
organismele puterii executive, care sunt înfiinţate astfel:
44
1. Preşedintele României, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constitu

ţie, din Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui Ro
mâniei, republicată, şi din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu mo
dificările și completările ulterioare;
2. Guvernul, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie şi din Legea
nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a mi
nisterelor, cu modificările și completările ulterioare;
3. ministerele, care sunt înfiinţate potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 90/2001;
Organismele puterii judecătoreşti sunt reglementate de Constituţie şi de dispo
ziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările
și completările ulterioare.
Instituţiile de stat sau publice se înfiinţează pe bază de legi sau hotărâri de Gu
vern. Spre exemplu, Institutul Naţional al Magistraturii a fost înfiinţat prin hotărâre
de Guvern.
 unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună), care au la bază Legea
nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste
România, republicată în anul 1981. Autorităţile administraţiei publice locale sunt
reglementate de Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu
modificările și completările ulterioare;
 agenţii economici ce se constituite de către stat (companii şi societăţi comer
ciale cu capital de stat, regii autonome de interes naţional), care se înfiinţează prin
hotărâre de Guvern, iar pentru cele de interes local, de către unităţile administra
tiv-teritoriale, prin hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene.
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă au
toritatea publică este persoană juridică.
II. Prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii.
În acest caz este necesară întocmirea cumulativă a următoarelor acte juridice, iar cu
privire la aceste acte, îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
– actul de constituire (actul de înfiinţare), intitulat contract de societate, care
este însoţit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale, şi de statutul de
funcţionare; de asemenea, în funcţie de anumite condiţii impuse de Legea nr.
31/1990, aceste acte îmbracă formă autentică;
– autorizarea înfiinţării, care este de competenţa fie a instanţei judecătoreşti, fie a
unui organism al puterii executive;
– înmatricularea, înregistrarea sau înscrierea la organismul competent potrivit legii.
În această categorie de persoane juridice intră:
– partidele politice, care sunt asociaţii cu caracter politic, persoane juridice de drept
public ce se înregistrează în Registrul Partidelor Politice de la Tribunalul Muni
cipiului Bucureşti şi sunt reglementate de Legea partidelor politice nr. 14/2003,
republicată.
– societăţile care iau naştere în urma autorizării înmatriculării în registrul comerţului
efectuate de judecătorul-delegat la registrul comerţului;
45
Titlul II
– instituţiile de credit și societățile de asigurare, care trebuie să obțină autorizarea

de la Autoritatea de Supraveghere Financiară.
III. În orice alt mod prevăzut de lege. Această modalitate de înfiinţare a persoanei
juridice cuprinde cazurile atipice de înfiinţare a persoanei juridice. Astfel:
– statul, care are calitatea de persoană juridică, se constituie potrivit dispoziţiilor
constituţionale;
– asociaţiile de proprietari iau fiinţă pe baza Legii locuinţei nr. 114/1996, republicată
în anul 1997, cu modificările și completările ulterioare.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de con
stituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia (art. 194 alin. (2) din Co
dul civil).
Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de con
stituire sau statut nu se prevede altfel (art. 195 din Codul civil).
4. Înregistrarea persoanei juridice

 Definiţie
Înregistrarea persoanei juridice este înscrierea, înmatricularea sau, după caz,
orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobân
dirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal
înfiinţate, după caz (art. 200 alin. (2) din Codul civil).
Aceasta se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu şi are
efect:
– constitutiv. În acest caz, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp
înregistrarea nu a fost efectuată;
– de opozabilitate faţă de terţi, în scop de publicitate. În acest caz, actele sau
faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu
s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în
afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost
îndeplinită. (art. 202 alin. (2) din Codul civil)
5. Capacitatea civilă a persoanei juridice

5.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Conţinut
 Data dobândirii capacităţii de folosinţă
Aceasta este diferită în funcţie de faptul că persoana juridică este sau nu supusă în
registrării.
 Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Acestor persoane juridice le este recunoscută şi o capacitate de folosinţă anticipată,
în sensul că „pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi
46
să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică
să ia fiinţă în mod valabil” (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
 Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz:
– de la data actului de înfiinţare;
– de la data autorizării constituirii lor;
– de la data îndeplinirii oricărei cerinţe prevăzute de lege (art. 205 alin. (2) din
Codul civil).
 Conţinutul capacităţii de folosinţă este format din drepturi şi obligaţii civile.

Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, în afară de acelea care,
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Dintre
acestea, persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege,
actul constitutiv sau statut. Limitarea drepturilor şi obligaţiilor la scopul astfel stabilit
corespunde principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, care se aplică numai
persoanelor fără scop lucrativ, fără scop patrimonial.
Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul capacităţii de
folosinţă este lovit de nulitate absolută.
Persoanele juridice cu scop lucrativ au numai acele drepturi şi obligaţii ce cores
pund activităţii pentru care au primit autorizarea.
Pentru aceste persoane juridice, capacitatea de folosinţă este limitată la activită
ţile pentru care au primit autorizaţia de la organele competente, iar dreptul de a
desfăşura asemenea activităţi se naşte din momentul obţinerii autorizaţiei respective,
dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 207 alin. (1) din Codul civil).
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nuli
tate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate
prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Cu toate că persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi numai în mă
sura necesară fiinţării lor în mod valabil, orice persoană juridică, deci şi cele supuse
înregistrării, pot primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun (ale dreptului civil) de
la data actului de înfiinţare sau, pentru fundaţiile testamentare, din momentul des
chiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
5.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Structura organizatorică a persoanei juridice cuprinde trei categorii de organe care
asigură şi funcţionarea acesteia, și anume:
– organele de conducere, care prin hotărârile sale asigură şi voinţa persoanei juridi
ce însăşi;
47
Titlul II
– organele de administrare, care în principiu gestionează patrimoniul persoanei ju

ridice;
– organele de control, care controlează/auditează gestiunea patrimoniului per
soanei juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este strâns legată de organele de ad
ministrare, deoarece aceasta îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin. (1) din
Codul civil). Au calitatea de organe de administrare, potrivit dispoziţiilor de mai sus,
persoanele fizice sau juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele
şi pe seama persoanei juridice (art. 209 alin. (2) din Codul civil).
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare
sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege,
actul constitutiv sau statut (art. 209 alin. (3) din Codul civil).
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică, până
la data constituirii organelor de administrare, se fac de către fondatori ori de către per
soanele fizice sau juridice desemnate în acest scop (art. 210 alin. (1) din Codul civil).
 Incapacităţi şi incompatibilităţi
Potrivit art. 211 alin. (1) din Codul civil nu pot face parte din organele de administrare
şi de control ale persoanei juridice:
– incapabilii;
– persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
– persoanele decăzute din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe;
– persoanele declarate prin lege sau prin actul de constituire incompatibile să ocu
pe o astfel de funcţie.
Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii sunt anulabile (art. 211 alin. (2) din
Codul civil).
5.3. Funcţionarea persoanei juridice

Organele persoanei juridice asigură funcţionarea sa prin hotărârile şi deciziile luate
de acestea în cadrul adunărilor sale.
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii,
actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat
parte la deliberare ori au votat împotrivă (art. 212 alin. (1) din Codul civil).
Faţă de terţi aceste hotărâri produc efecte numai de la data publicării lor, cu excepţia
cazului în care terţii fac dovada că le-au cunoscut pe altă cale.
Obligaţiile membrilor organelor de administrare sunt:
48
– să acţioneze în interesul persoanei juridice cu prudenţa şi diligenţa unui bun

proprietar;
– să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi
propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor
terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în vir
tutea funcţiei lor, în afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei
care i-au numit.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încre
dinţate. Pentru săvârşirea faptelor ilicite, răspunderea este personală şi solidară atât
faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
5.4. Persoanele juridice de drept public

Persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele ilicite sau licite ale or
ganelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi
şi obligaţii, statul, respectiv unităţile administrativ-teritoriale (prin organele prevăzute
de lege), participă prin Ministerul Finanţelor Publice, în afară de cazul în care legea sta
bileşte un alt organ în acest sens.
Dacă pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice statul răspunde în
mod subsidiar, niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului.
De asemenea, unităţile administrativ-teritoriale răspund în mod subsidiar pentru obli
gaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când
ele au personalitate juridică.
6. Identificarea persoanei juridice

Identificarea persoanei juridice înseamnă individualizarea acestui subiect de drept ca
re participă la raporturile juridice în nume propriu.
Noţiunea de identificare are două accepţiuni.
Prima accepţiune se referă la instituţia juridică ce cuprinde totalitatea normelor care
reglementează atributele de individualizare ale persoanelor juridice.
A doua accepţiune se referă chiar la atributele de identificare, acestea fiind, în princi
pal: denumirea, naţionalitatea, sediul, firma, emblema, telefonul, telexul.
Identificarea persoanelor juridice este realizată de Codul civil, ca normă generală, şi de
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ca normă specială, cu referire la per
soanele juridice care au calitatea de comercianţi, respectiv societăţile comerciale.
49
Titlul II
Din perspectiva dreptului civil, atributele de identificare ale persoanei juridice sunt
drepturi subiective personale nepatrimoniale. Acestea au următoarele caractere
juridice:
– sunt opozabile erga omnes, adică sunt drepturi absolute, opozabile tuturor persoa
nelor;
– sunt inalienabile, adică nu pot fi cesionate prin acte juridice, iar titularul lor nu
poate renunţa la ele;
– sunt imprescriptibile, sub aspect extinctiv şi achizitiv, adică nu se prescriu prin
trecerea timpului;
– sunt personale (intuitu personae), adică sunt intim legate de persoana titularului;
– sunt universale, adică orice persoană are dreptul la atributele de identificare.
 Potrivit Codului civil, atributele de identificare ale persoanelor juridice, în principiu,

sunt: naţionalitatea, denumirea şi sediul.
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului
de constituire sau statutului, este stabilit în România (art. 225 din Codul civil).
Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de consti
tuire sau prin statut (art. 226 alin. (1) din Codul civil). Denumirea persoanei juridice,
precum şi celelalte atribute de identificare se vor trece în registrul public odată cu în
registrarea acesteia.
Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.
În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu
caracter secundar pentru sucursale, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lu
cru. De asemenea, persoana juridică poate să aibă un sediu ales în vederea exerci
tării drepturilor sau a executării obligaţiilor sale. Alegerea acestui sediu nu se prezumă,
ci trebuie făcută în scris. (art. 97 coroborat cu art. 227 din Codul civil)
Prin analogie cu persoana fizică, persoana juridică ce exploatează o întreprindere are
sediul şi la locul acelei întreprinderi, în ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale care
s-au născut sau urmează a se executa în acel loc. Utilizând analogia menţionată, acesta
se numeşte sediu profesional.
Persoana juridică poate să îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute
de lege.
Dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în re
gistrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică res
pectivă.
 În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea

şi alte atribute de identificare, și anume: numărul de înregistrare în registrul co
merţului sau într-un registru public, codul de identificare fiscală / codul unic de
înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii.
50
 Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, persoana juridică având ca
litatea de comerciant se identifică prin firmă şi emblemă.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită
comerţul şi sub care semnează (art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de
acelaşi gen (art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
 Toate documentele care provin de la o persoană juridică trebuie să cuprindă atri

butele de identificare ale acesteia, sub sancţiunea plății de daune-interese persoanei
prejudiciate (art. 231 din Codul civil).
7. Protecţia juridică a atributelor de identificare

Atributele de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi personale nepa
trimoniale, ele fiind apărate atât prin mijloace de drept civil, cât şi prin mijloace de
drept comercial, drept administrativ sau drept penal.
Codul civil conţine, la art. 231, o dispoziţie potrivit căreia „toate documentele, indife
rent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi
sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sanc
ţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate”. Prin această dispoziţie, Codul
civil creează posibilitatea de a introduce acţiune civilă, atât pentru persoana juridică
titulară a unui atribut de identificare, cât şi pentru terţe persoane, dacă s-a produs un
prejudiciu prin exercitarea drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanei juridice.
Protecţia administrativă şi penală a atributelor de identificare este asigurată prin Legea
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările
ulterioare. În acest sens, la art. 5 lit. a) se consideră că este infracţiune de concurenţă
neloială orice utilizare a unei firme, embleme sau a unui ambalaj care poate produce
confuzie cu cele folosite în mod legitim de către alt comerciant.
Din textul art. 231 din Codul civil rezultă că persoana juridică poate avea şi alte atri
bute de identificare decât cele prevăzute de Codul civil şi de Legea nr. 26/1990, prin
utilizarea sintagmei „şi alte atribute de identificare”. Dispoziţia menţionată are, prin
urmare, caracter enunţiativ.
8. Reorganizarea persoanei juridice

Spre deosebire de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele ju
ridice, şi de vechiul Cod civil, Codul civil actual, în vigoare din anul 2011, defineşte
reorganizarea persoanei juridice. Astfel, reorganizarea persoanei juridice este ope
raţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi
care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora (art. 232 din Codul
civil).
Modalitățile de reorganizare sunt fuziunea, divizarea şi transformarea. Reorganiza
rea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea personalităţii
juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune
51
Titlul II
altfel (art. 233 alin. (2) din Codul civil). Aceasta înseamnă că dobândirea personalităţii
juridice are efect constitutiv pentru înfiinţarea unei persoane juridice, prin orice mod
de reorganizare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
 Fuziunea se face prin:

– absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică; sau prin
– contopirea (unirea) mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juri
dică nouă.
Efectele absorbţiei sunt:
– persoana juridică absorbită îşi încetează existenţa, are deci efect extinctiv;
– drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul
persoanei juridice care o absoarbe, are deci efect translativ. Se realizează o trans
mitere universală de drepturi şi obligaţii (a întregului patrimoniu).
Absorbţia nu are efectul înfiinţării unei alte persoane juridice.
Efectele contopirii sunt:
– persoanele juridice care se contopesc (se unesc) îşi încetează existenţa, are deci
efect extinctiv;
– se înfiinţează o persoană juridică nouă;
– drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice
nou-înfiinţate. Se realizează o transmitere universală de drepturi şi obligaţii (a în
tregului patrimoniu).
 Divizarea poate fi totală sau parţială.

Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juri
dice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează
prin divizare.
Efectele divizării totale sunt:
– persoana juridică al cărui patrimoniu se divizează total îşi încetează existenţa, are
deci efect extinctiv;
– se pot înfiinţa persoane juridice noi corespunzătoare fracţiunilor de patrimonii
care rezultă în urma divizării, dacă acestea nu se transmit către alte persoane ju
ridice deja existente, denumite de Codul civil (art. 237 alin. (1)) dobânditoare;
– patrimoniul persoanei juridice se împarte în mod egal (către persoanele dobân
ditoare), dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie;
– se transmit fracţiuni de patrimoniu (drepturi şi obligaţii), adică se realizează o trans
mitere cu titlu universal către persoanele dobânditoare sau care iau astfel fiinţă.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane
juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe
persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.
52
Efectele divizării parţiale constau în faptul că persoana juridică ce se divizează parţial

îşi reduce patrimoniul proporţional cu partea transmisă fie unei singure persoane
juridice deja existente în acest caz (nu are efect creator), fie altei persoane juridice care
se înfiinţează în acest mod. În acest ultim caz divizarea parţială are efect creator.
Divizarea parţială nu are efect extinctiv.
În cazul divizării, întinderea răspunderii este diferită în funcţie de modul de înfiinţare
a persoanelor juridice.
Fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare – ce are ca temei juridic actul de înfiin
ţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii – va răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite
sau păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea
drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute
mai sus. (art. 238 alin. (1) din Codul civil)
Dacă persoana juridică înfiinţată prin actul de înfiinţare al organului competent (în
cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, pre
cum şi al agenţilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile ad
ministrativ-teritoriale) (art. 194 alin. (1) lit. a) din Codul civil) este supusă divizării, prin
actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât
acela pentru persoanele juridice care se constituie prin act de înfiinţare autorizat (art. 238
De asemenea, în caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel încât executa
rea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o persoană juridică dobân
ditoare, în afară de situaţiile în care acest lucru nu este posibil.
 Transformarea persoanei juridice, ca instituţie juridică, a fost introdusă în Codul

civil în vigoare de la 1 octombrie 2011 la art. 241.
Aceasta intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană îşi încetează
existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice (art. 241
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat exis
tenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, în afară de cazul în
care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel.
 Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor în cazul persoanelor juridice su

puse reorganizării
Pentru persoanele juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor
se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai prin înregistrarea operaţiunii şi
de la data acesteia.
53
Titlul II
Pentru persoanele nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se re

alizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai la data aprobării de către organul
competent a:
– inventarului;
– bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii;
– evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare;
– oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
Bunurile imobile – drepturi reale imobiliare – care fac obiectul transmisiunii, dreptul
de proprietate şi celelalte drepturi reale (drepturile de uz, de uzufruct, servitute, super
ficie, abitaţie) se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de
reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care
s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de
înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate (art. 242 alin. (3) din Codul civil).
Reorganizarea poate fi contestată prin atacarea actelor care au hotărât reorganizarea,
dacă prin lege nu se dispune altfel. Astfel, opoziţie la reorganizare, prin atacarea actelor
menţionate, pot face creditorii şi orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile
de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un
an de la data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către
organul competent, în condiţiile legii (art. 243 alin. (1) din Codul civil).
9. Încetarea persoanei juridice

Încetarea existenţei persoanei juridice are loc prin dizolvare. Dizolvarea este urmată
de lichidarea totală şi definitivă a patrimoniului acesteia.
 Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat este: voluntară, de plin drept şi

silită sau forţată (art. 245 lit. a), b), c) şi d) din Codul civil).
a) Dizolvarea voluntară se produce prin hotărârea organelor competente ale aces
tora, care reprezintă voinţa socială.
b) Dizolvarea de plin drept a persoanelor juridice se produce în baza legii şi inter
vine în următoarele situaţii:
– dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
– dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit.
c) Dizolvarea silită (forţată) intervine dacă scopul pe care persoanele juridice îl
urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit con
trare legii sau ordinii publice, ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat.
 Pe lângă aceste cauze generale menţionate, art. 245 lit. e) din Codul civil prevede
ca persoanele juridice să se dizolve şi „prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de
constituire sau statut”. Prin urmare, există norme speciale care reglementează dizol
varea, spre exemplu, cele din domeniul societăţilor, respectiv din Legea nr. 31/1990, la
art. 227 alin. (1), care prevede că acestea se dizolvă prin:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
54
– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;

– declararea nulităţii societăţii;
– hotărârea adunării generale;
– hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, pre
cum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
– falimentul societăţii;
– alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
În categoria „alte cauze de dizolvare prevăzute de lege pentru societatea pe acţiuni”
intră cazurile prevăzute de art. 228 alin. (1) şi (2) din legea menționată, care prevede
atât pentru societatea pe acţiuni, cât şi pentru societatea cu răspundere limitată că
acestea se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 15324 din Legea nr. 31/1990. Potrivit arti
colului menţionat, dacă consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată
că, în urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile financiare anuale aprobate con
form legii, activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor
şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea
capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară
pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată;
b) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. În situația
în care societatea are mai puţin de doi acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni,
orice persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii.
De asemenea, art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile în nume
colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, exclude
rea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur”. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi societăţilor în
comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, privind pe singurul asociat comanditat
sau comanditar.
 Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi condiţiile

anume prevăzute de lege (art. 246 din Codul civil).
Persoanele juridice înfiinţate de autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse di
zolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat. În acest caz, dacă
organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice des
fiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunu
rilor transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.
În cazul în care persoana juridică, de drept public sau privat, se dizolvă prin hotărârea
organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie,
în aceleaşi condiţii ca pentru reorganizare (art. 243 coroborat cu art. 247 din Codul
civil).
55
Titlul II
 Principalul efect al dizolvării este lichidarea persoanei juridice. Lichidarea

este operaţiunea juridică prin care se valorifică activul (se încasează creanţele) şi
se plăteşte pasivul (se plătesc datoriile).
Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării
până la finalizarea acesteia.
Dacă persoana juridică îşi încetează existenţa prin fuziune, transformare sau prin di
vizare totală, nu se declanşează procedura lichidării.
 Destinaţia bunurilor rămase după lichidare

Indiferent de cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor
primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în ho
tărârea organului competent luată înainte de dizolvare (art. 249 alin. (1) din Codul civil).
Dacă actul de constituire, statutul sau hotărârea organului competent nu prevede des
tinaţia bunurilor sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice (art. 249 alin. (2)
din Codul civil), la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atri
buie de către instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoa
ne juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel.
 Data încetării personalităţii juridice

Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care
au fost înscrise, spre exemplu, societăţile comerciale care se înregistrează la registrul
comerţului.
Celelalte persoane juridice, respectiv cele care nu se înregistrează, încetează la data
actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de lege (art. 251 alin. (2) din Codul civil).

 Elementele constitutive ale persoanelor juridice sunt: organizare de sine stătătoa
re, patrimoniu propriu și un scop licit și moral.
 Categoriile de persoane juridice sunt:

– de drept public sau de drept privat;
– de naţionalitate română sau de naţionalitate străină;
– cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ.
 Persoanele juridice de drept public se înfiinţează:

– de regulă, prin lege;
– ca excepţie:
prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale;
prin alte moduri prevăzute de lege.
56
 Persoanele juridice de drept privat se pot constitui în mod liber în una dintre for
mele prevăzute de lege.
 Persoanele juridice de naționalitate română au sediul stabilit în România, iar cele

de naționalitate străină au sediul stabilit în străinătate.
 Persoanele juridice cu scop lucrativ au ca obiectiv obținerea de profit, iar cele fără
scop lucrativ nu au ca scop obținerea de profit.
 Persoanele juridice se înființează prin următoarele moduri:

– prin actul de înființare al organului competent: autoritățile și instituțiile publice,
respectiv organismele puterii legislative și executive;
– prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat, în condițiile legii: socie
tățile, partidele politice;
– în orice alt mod prevăzut de lege: statul, asociațiile de proprietari.
 Persoanele juridice se înregistrează:

– pentru a dobândi personalitate juridică; sau
– pentru a fi luate în evidență.
 Capacitatea civilă a persoanei juridice are două laturi: de folosință și de exercițiu.

Data dobândirii capacității de folosință este diferită în funcție de faptul dacă persoana
juridică este sau nu supusă înregistrării. Capacitatea de exercițiu este strâns legată de
organele de administrare, deoarece aceasta își exercită drepturile și își îndeplinește
obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Organele
persoanei juridice (de conducere, de administrare și de control) asigură funcționarea
sa prin hotărârile și deciziile luate de acestea în cadrul adunărilor generale. Atributele
de identificare a persoanei juridice, în principiu, sunt: denumirea, naționalitatea, se
diul, firma, emblema, telefonul, telexul, numărul de înregistrare în registrul comerțului
sau într-un registru public, codul de identificare fiscală.
 Persoana juridică se reorganizează prin fuziune (absorbție și contopire), divizare

(totală și parțială) și transformare.
 Persoana juridică încetează prin dizolvare. Dizolvarea este urmată de lichidarea

totală și definitivă a patrimoniului acesteia. Dizolvarea persoanelor juridice este: volun
tară, de plin drept și silită sau forțată.
57
Titlul II
CAPITOLUL IV Conţinutul raportului juridic civil
 Identificarea laturii active a raportului juridic (drepturile subiective civile) și a la
turii pasive a acestuia (obligațiile civile);
 Cunoașterea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative, acestea fiind
drepturile și obligațiile pe care le au subiectele de drept (persoane fizice sau ju
ridice, după caz) într-un contract;
 Identificarea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative, în acest mod
regăsindu-se într-un contract anume.
1. Definiţia conţinutului raportului juridic

După cum am arătat, raportul juridic civil conţine:
– drepturi subiective civile, care formează latura activă a raportului juridic civil;
– obligaţii civile, care formează latura pasivă a raportului juridic civil.
Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligaţie civilă, neexistând drept
fără obligaţie.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului ac
tiv (numit şi creditor – persoană fizică sau juridică) în virtutea căreia acesta poate, în
limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită şi să pretindă o conduită
corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu facă ceva) de la subiectul pasiv (numit
debitor) şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie, dacă
acest drept este încălcat.
2. Drepturile subiective civile. Clasificare

Drepturile subiective civile se clasifică astfel:
– în funcţie de opozabilitate, sunt absolute şi relative;
– în funcţie de natura conţinutului lor, sunt patrimoniale şi nepatrimoniale;
– după corelaţia dintre ele, sunt principale şi accesorii;
– în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, sunt pure şi simple şi afec
tate de modalităţi.
2.1. Drepturile subiective civile absolute şi relative

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate
avea o anumită conduită fără a face apel la altă persoană pentru a şi-l exercita (realiza).
Sunt absolute:
– drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu etc.);
– drepturile reale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de pro
prietate, respectiv dreptul de uz, de uzufruct, de servitute, de superficie, de abi
taţie).
58
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pre
tinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul său nu se poate
exercita (realiza). Spre exemplu, dreptul vânzătorului de a cere plata preţului sau dreptul
cumpărătorului de a pretinde predarea bunului ce face obiectul vânzării.
Tipic relative sunt drepturile de creanţă.
Caracteristicile dreptului absolut sunt următoarele:
– titularul dreptului absolut este cunoscut;
– titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte
de drept civil;
– dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic
de natură a împiedica exercitarea lui, adică – a nu face;
– este opozabil erga omnes, adică tuturor persoanelor;
– drepturile absolute sunt prevăzute de lege și sunt limitate ca număr.
Caracteristicile dreptului relativ sunt următoarele:
– în cadrul raportului juridic cu drept relativ, atât titularul dreptului, cât şi cel al obli
gaţiei (subiectul activ – creditorul şi subiectul pasiv – debitorul) sunt cunoscuţi;
– dreptului relativ îi corespunde obligaţia ce are ca obiect a da, a face ori a nu face
(ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv de
terminat);
– dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat, adică debito
rului, deoarece dreptul relativ, respectiv de creanţă, poate fi exercitat numai cu
concursul debitorului;
– drepturile relative sunt nelimitate ca număr.
2.2. Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Este patrimonial dreptul subiectiv civil ce are conţinut pecuniar (exprimat în bani).
Sunt drepturi patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv civil ce nu are
conţinut bănesc, spre exemplu, dreptul la nume, la domiciliu.
 Drepturile reale şi drepturile de creanţă

Dreptul real1 – jus în re – este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exer
cita prerogativele asupra unui bun fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă – jus ad personam – este acel drept în temeiul căruia subiectul
activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu
facă ceva.
1 Cuvântul „real” în limbaj juridic provine din latinescul „res” care înseamnă bun sau lucru, deci dreptul real
este dreptul cu privire la un bun sau lucru material.
59
Titlul II
Asemănările dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:

– ambele sunt drepturi patrimoniale;
– ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.
Deosebirile dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:
1. sub aspectul subiectului pasiv:
– în cazul dreptului real – acesta nu este cunoscut, fiind reprezentat de toate
persoanele, desemnate prin sintagma „erga omnes”;
– în cazul dreptului de creanţă – acesta este cunoscut, fiind debitorul.
2. sub aspectul persoanelor cărora li se opune (este opozabil):
– în cazul dreptului real, acesta se opune tuturor persoanelor (erga omnes);
– în cazul dreptului de creanţă, acesta se opune doar subiectului pasiv care este
cunoscut, denumit debitor (erga certa personam).
3. sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:
– în cazul dreptului real – îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu
face;
– în cazul dreptului de creanţă – îi corespunde obligaţia de a da, de a face sau de
a nu face.
4. sub aspectul numărului:
– drepturile reale, în principiu limitate, sunt prevăzute de lege (art. 551 din Co
dul civil);
– drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
5. sub aspectul prerogativelor conferite, numai dreptul real este însoţit de pre
rogativele:
a) urmărirea, care constă în posibilitatea titularului de drept real (spre exemplu,
creditorul ipotecar sau creditorul gajist) de a urmări bunul în mâinile oricărei
persoane s-ar găsi;
b) preferinţa, care constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza
dreptul său cu întâietate ori preferinţă.
 Drepturile personale nepatrimoniale

Acestea sunt:
a) drepturile ce privesc identificarea persoanei, respectiv: dreptul la nume, la do
miciliu, la reşedinţă, la o stare civilă (art. 59 din Codul civil);
b) drepturile personalităţii, și anume:
– dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie,
la respectarea vieţii private, precum şi la propria imagine (art. 58 din Codul
civil);
– respectul datorat persoanei decedate. Persoanei decedate i se datorează res
pect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său (art. 78 din
60
Codul civil). Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca

imaginea şi reputaţia persoanei aflată în viaţă;
c) drepturile ce decurg din creaţia intelectuală (potrivit Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare),
literară, artistică sau ştiinţifică.
2.3. Drepturile subiective civile principale şi accesorii

Este principal dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare, exercitarea
sa nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu dreptul subiectiv civil a cărui exercitare depinde de existenţa altui drept
subiectiv civil, cu rol principal.
Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu depinde de dreptul civil
principal potrivit adagiului accesorium sequitur principale.
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.
2.4. Drepturile reale principale şi accesorii

Drepturile reale, potrivit art. 551 din Codul civil, sunt: dreptul de proprietate, dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute,
dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale
de garanţie, alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Din perspectiva clasificării drepturilor reale în principale şi accesorii:
– drepturile reale principale sunt: dreptul de proprietate, dreptul de superficie,
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, drep
tul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă;
– drepturile reale accesorii se mai numesc şi drepturi reale de garanţie, acestea
fiind: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă.
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării
unei obligaţii (art. 2.343 din Codul civil).
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile.
Aceste drepturi reale de garanţie se numesc şi accesorii. Ele presupun ca drept
principal un drept de creanţă (născut dintr-un raport juridic ce are în conţinutul
său un drept relativ).
2.5. Drepturile subiective civile pure şi simple şi afectate

de modalităţi
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său maximă certitudine, de
oarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare, aces
ta putând fi exercitat imediat după naşterea lui, necondiţionat.
61
Titlul II
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept subiectiv civil a cărui
existenţă sau exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Modalităţile sunt termenul, condiţia şi sarcina, şi vor fi studiate într-un capitol ulte
rior.
3. Obligaţiile civile. Clasificare

Obligaţia este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să pro
cure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată
(art. 1.164 din Codul civil).
Obligaţiile îşi au ca izvoare contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îm
bogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice alt act sau fapt
de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
Obligaţia civilă are trei accepţiuni (sensuri):
1. îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;
2. raport obligaţional ce conţine sensul definiţiei de mai sus;
3. obligaţie în sens de înscris constatator al unei creanţe (spre exemplu, o obligaţiu
ne emisă de o bancă).
În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se împart în:
– de a da, de a face, de a nu face;
– pozitive şi negative;
– de rezultat (determinate) şi de diligenţă (de mijloace).
După opozabilitatea lor, obligaţiile se împart în: obişnuite (opozabile numai „între
părţi”), opozabile terţilor (scriptae în rem) și reale (propter rem).
În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiei civile distingem: obligaţia
civilă perfectă şi obligaţia civilă imperfectă sau naturală.
După modalitatea de executare, obligaţiile pot fi: simple, pure și simple și afectate
de modalități.
În funcţie de numărul părților ce participă la raportul juridic și de numărul prestațiilor
efectuate de părți, obligațiile sunt complexe:
– cu pluralitate de părți (divizibile, indivizibile și solidare);
– cu pluralitate de prestații (principale, alternative și facultative).
3.1. Obligaţiile de a da, de a face şi de a nu face

Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real (spre
exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vân
dut în patrimoniul cumpărătorului).
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau
de a preda un bun în materialitatea lui.
62
Obligaţia de a nu face ceva are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept
absolut ori unui drept relativ (de creanţă), astfel:
– corelativă unui drept absolut este îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce
atingere acelui drept;
– corelativă unui drept de creanţă este îndatorirea de a nu face ceva ce ar fi putut să
facă dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
3.2. Obligaţiile civile pozitive şi negative

Sunt pozitive obligaţiile de a da şi de a face. Este negativă obligaţia de a nu face ceva.
3.3. Obligaţiile de rezultat şi de diligenţă

Este de rezultat obligaţia debitorului de a obţine un rezultat determinat (spre exemplu,
obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Este de diligenţă (de mijloace sau de prudenţă) obligaţia debitorului de a depune
toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat (spre exemplu, obligaţia medi
cului de a-l vindeca pe pacient).
3.4. Obligaţiile obişnuite, opozabile terţilor şi reale

Obligaţia obişnuită este opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea majo
ritate a obligaţiilor civile este de acest fel. Această obligaţie revine debitorului faţă de
care s-a născut.
Obligaţia opozabilă terţilor este acea obligaţie strâns legată de un bun, astfel în
cât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al
dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii năs
cute anterior, fără participarea sa (spre exemplu, cumpărătorul este obligat să respecte
locaţiunea încheiată înainte de vânzare).
Obligaţia reală este îndatorirea ce îi revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun în
considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate (spre exem
plu, obligaţia deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva, potrivit Legii fondului funciar
nr. 18/1991).
3.5. Obligaţiile perfecte şi imperfecte

Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţii perfecte.
Obligaţia perfectă este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu executor
pentru a fi pusă în executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, ci nu
mai prin executare voluntară, dar odată executată de bunăvoie de către debitor, nu
este permisă restituirea ei. Această obligaţie se mai numeşte şi naturală. Obligaţia
imperfectă nu se confundă cu obligaţia morală, care se realizează din conştiinţă (spre
exemplu, obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de a-şi întreţine părinţii bolnavi).
63
Titlul II
3.6. Obligaţiile simple, pure şi simple şi afectate de modalităţi

De regulă, obligaţiile se execută imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea credito
rului. În acest caz, obligaţia este simplă.
Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi. Modalităţile care afec
tează obligaţiile sunt termenul şi condiţia.
Dacă obligaţiile sunt asumate însă, în anumite condiţii, ori sunt amânate în executarea
lor după o anumită perioadă de timp, ele se numesc obligaţii afectate de modalităţi.
Termenul şi condiţia, ca modalităţi ale obligaţiilor, sunt reglementate de Codul civil
la art. 1.396-1.420.
 Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare de care depinde exe

cutarea sau stingerea unei obligaţii (art. 1.411 din Codul civil).
Termenele sunt:
1. suspensive şi extinctive. Termenul suspensiv este cel până la împlinirea căruia
este amânată scadenţa obligaţiei (adică executarea obligaţiei). Termenul este ex
tinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge;
2. legale, convenţionale sau judecătoreşti. Este legal termenul stabilit de lege. Este
convenţional termenul stabilit prin convenţia părţilor (prin contract). Termenul ju
decătoresc este stabilit de instanţa judecătorească;
3. în favoarea debitorului, a creditorului sau a ambelor părţi.
De regulă, termenul profită debitorului, dacă prin lege, prin voinţa părţilor sau din
împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi
Cel care are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără con
simţământul celeilalte părţi.
De asemenea, din beneficiul termenului se poate decade:
– dacă debitorul se află în stare de insolvabilitate sau în caz de insolvenţă decla
rată1, în condiţiile legii. Starea de insolvabilitate a debitorului, dacă prin lege nu
se prevede altfel, se constată de către instanţă şi presupune că activul patrimonial
este inferior pasivului. Activul patrimonial astfel constatat poate fi supus executării
silite. Starea de insolvenţă constă în lipsa lichidităţilor băneşti pentru achitarea de
către debitor a creanţelor exigibile (ajunse la scadenţă); şi
– atunci când cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, debitorul diminuează prin fapta sa
garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.
Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să de
vină de îndată exigibilă (art. 1.418 din Codul civil).
1 A se vedea Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modifi
cările şi completările ulterioare.
64
 Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde eficacitatea sau

desfiinţarea obligaţiei (art. 1.399 din Codul civil).
Condiţia poate fi:
– suspensivă, atunci când de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligaţiei (art. 1.400
din Codul civil) (spre exemplu, în cazul contractului de asigurare pentru inundaţie,
în care se naşte dreptul la despăgubire pentru asigurat (şi, corespunzător, obligaţia
asigurătorului – societatea de asigurare – de a plăti despăgubirea) dacă (cu condiţia
că) a avut loc inundaţia);
– rezolutorie, atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei (art. 1.401
din Codul civil) (spre exemplu, în cazul contractului de închiriere pe care îl încheie o
persoană pentru un imobil, în care se prevede că închirierea încetează de îndată dacă
dintr-un motiv independent de voinţa sa imobilul pe care îl deţine este distrus)1;
– imposibilă, atunci când este contrară legii sau bunelor moravuri; este considerată
nescrisă, iar atunci când este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a
acestuia (art. 1.402 din Codul civil);
– pur potestativă, condiţia care presupune că executarea unei obligaţii contrac
tuale depinde exclusiv de voinţa debitorului; această condiţie nu produce niciun
efect (art. 1.403 din Codul civil) (spre exemplu, îţi vând casa dacă vreau).
Atâta timp cât condiţia nu s-a îndeplinit, partea în interesul căreia a fost stipulată con
diţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta. Renunţarea la condiţie face ca obligaţia
să fie simplă.
Obligaţia condiţională poate fi transmisă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse
aceleiaşi condiţii. De asemenea, obligaţia afectată de condiţie se poate prelua.
3.7. Obligaţiile complexe

Obligațiile complexe sunt reglementate la art. 1.421-1.467 din Codul civil.
Complexitatea obligaţiilor este determinată de numărul părţilor care participă la ra
porturile juridice obligaţionale sau de numărul prestaţiilor.
3.7.1. Obligaţiile complexe cu pluralitate de părţi. Obligaţiile divizibile, indivizibile

şi solidare
Raporturile juridice obligaţionale se pot stabili între:
– un singur creditor şi un singur debitor, denumit şi raport juridic simplu;
– mai mulţi creditori şi/sau mai mulţi debitori, denumit şi raport juridic complex,
determinând naşterea obligaţiilor complexe sau plurale.
Obligaţiile complexe sunt divizibile sau indivizibile.
1 A se vedea C. Leaua (2012), Dreptul afacerilor. Noţiuni generale de drept privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, p. 83.
65
Titlul II
1. Obligaţiile divizibile pot fi conjuncte sau solidare.

a) Obligaţiile conjuncte pot fi stabilite între mai mulţi creditori şi între mai mulţi
debitori.
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi creditori au, în principiu, un debitor comun, iar
fiecare dintre creditori va putea pretinde de la debitor numai partea sa de datorie. Deci
obligaţia se divide cu privire la creditori. (Spre exemplu, dacă patru fraţi moştenesc un
imobil (creditori ai obligaţiei de plată a preţului) şi-l vând unui singur cumpărător (debitor
al obligaţiei de plată), pentru a-l împărţi din punct de vedere valoric, fiecare dintre cei patru
fraţi va pretinde numai partea de 25% din valoarea imobilului.)
Obligaţiile conjuncte între mai mulţi debitori înseamnă mai mulţi debitori cu privire
la aceeaşi prestaţie faţă de un singur creditor. Creditorul are dreptul să pretindă de la
fiecare debitor numai partea sa de datorie. (Spre exemplu, un vânzător (creditor al obli
gaţiei de plată) vinde un imobil la doi cumpărători (debitori ai obligaţiei de plată). Vân
zătorul poate pretinde de la fiecare, separat, câte 50% din valoarea imobilului.)
Debitorii unei obligaţii conjuncte sunt ţinuţi faţă de creditorul lor în părţi egale, acesta
fiind cazul exemplului de mai sus, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel
Codul civil instituie ca regulă prezumţia de divizibilitate, cu două excepţii:
– dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres;
– dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială
sau intelectuală. (art. 1.424 din Codul civil)
b) Obligaţiile solidare. Solidaritatea poate fi activă, stabilită între mai mulţi credi
tori, şi pasivă, între mai mulţi debitori.
Ca şi indivizibilitatea, solidaritatea nu se prezumă:
– solidaritatea activă trebuie stipulată în mod expres;
– solidaritatea pasivă trebuie stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.
Codul civil instituie o prezumţie de solidaritate între debitorii unei obligaţii con
tractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede alt
fel (art. 1.446 din Codul civil).
Solidaritatea activă îi conferă fiecărui creditor dreptul de a cere debitorului executa
rea întregii obligaţii (şi de a da chitanţă liberatorie). Odată ce debitorul a executat obli
gaţia faţă de un creditor, este liberat şi în privinţa celorlalţi creditori solidari. Debitorul
poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă
de toţi. Ceilalţi creditori au dreptul, astfel, să ceară partea lor de creanţă de la credi
torul față de care debitorul şi-a stins integral obligaţia. Adică ceilalţi creditori solidari îşi
păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia s-a stins obligaţia
debitorului proporţional cu partea din creanţă ce îi revine acestuia din urmă. (Spre
exemplu, o echipă formată din mai mulţi meseriaşi execută o lucrare. La finele acesteia,
dacă s-a prevăzut în contract solidaritatea între meseriaşi, oricare dintre ei poate solicita
66
integral plata pentru execuţia lucrării de la beneficiarul acesteia, urmând să plătească fie
cărui lucrător o sumă de bani proporţională cu partea ce îi revine.)
Solidaritatea pasivă presupune că mai mulţi debitori sunt obligaţi la aceeaşi pres
taţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar exe
cutarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.
Solidaritatea există chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite (termen
sau condiţie).
În condiţiile date, creditorul poate cere plata integrală de la oricare dintre debitorii
solidari. Odată făcută plata, se stinge raportul juridic dintre creditorul plătit şi ceilalţi
codebitori ai debitorului plătitor. Debitorul solidar care a efectuat plata se subrogă în
drepturile creditorului, însă nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce
îi revine fiecăruia dintre ei. (Spre exemplu, doi soţi au încheiat un contract de împrumut
cu o bancă, aceasta fixându-le o rată lunară. Oricare dintre soţi are dreptul să plătească,
lunar, integral rata la bancă.)
Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obli
gaţiilor. Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar (dacă nu
există o stipulaţie contrară în acest sens).
2. Obligaţiile indivizibile. Indivizibilitatea poate fi activă (între mai mulţi creditori)

şi pasivă (între mai mulţi debitori).
Efectele obligaţiei indivizibile sunt:
– pentru indivizibilitatea pasivă, fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii
acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii (spre exemplu,
obligaţia asumată de către o echipă de constructori de a efectua o lucrare, de către
o echipă de actori de a juca o piesă de teatru ori de către o formaţie de muzică de a
susţine un concert);
– pentru indivizibilitatea activă, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii
acestora poate cere executarea integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară (spre
exemplu, dacă doi soţi au împrumutat o persoană cu o sumă de bani, oricare dintre soţi
are dreptul să ceară la scadenţă suma împrumutată sau dacă o echipă de constructori
a efectuat o lucrare, fiecare membru al echipei poate pretinde beneficiarului lucrării
plata integrală a acesteia).
Prin urmare, obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între
moştenitorii acestora (art. 1.425 alin. (1) din Codul civil).
De asemenea, deoarece divizibilitatea se prezumă, indivizibilitatea trebuie:
– să fie stipulată expres în contract, deci are natură contractuală, convenţională,
cum sunt exemplele de mai sus;
– să rezulte din obiectul obligaţiei, care prin natura sa nu poate fi divizat (spre exem
plu, nu poate fi divizat în executarea obligaţiei un automobil, un imobil (o construc
ţie), un instrument muzical).
67
Titlul II
Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor poate cere şi
primi prestaţia datorată doar în întregime. Dacă aceeaşi obligaţie indivizibilă se va exe
cuta prin echivalent, obligaţia indivizibilă devine divizibilă.
3.7.2. Obligaţiile complexe cu pluralitate de prestaţii. Obligaţii principale,

alternative şi facultative
Obligaţiile au ca obiect, în general, o prestaţie unică, principală şi obligatorie (spre
exemplu, obligaţia beneficiarului unui sejur cu scop turistic de a plăti preţul acestuia1).
Raporturile juridice obligaţionale presupun însă şi obligaţii care au ca obiect mai mul
te prestaţii:
a) fie principale, toate fiind obligatorii (spre exemplu, cumpărarea unui apartament,
inclusiv locul de parcare şi serviciul de întreţinere a spaţiului verde aferent imobilului);
b) fie alternative, când au ca obiect două prestaţii principale, iar executarea une
ia dintre acestea liberează pe debitor de întreaga obligaţie. (Spre exemplu, într-un
magazin se organizează o tombolă în urma căreia se va pune la dispoziţia clienţilor câş
tigători dreptul de a cumpăra la un preţ foarte mic unul dintre două produse, la alegere;
sau o agenţie de turism se obligă să pună la dispoziţia clientului cu care deja a încheiat un
contract dreptul de a alege una dintre două locaţii (hoteluri) din aceeaşi staţiune turistică2).
Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia îi revine debitorului, cu excepţia
cazului în care îi este acordată în mod expres cumpărătorului (art. 1.462 alin. (1) din
Codul civil). Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea
în termenul care îi este acordat în acest scop, această alegere îi va aparţine celeilalte
părţi.
În cazul alegerii prestaţiei de către debitor, dacă una dintre prestaţii a devenit imposi
bil de executat chiar din culpa sa, debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie.3
Alegerea prestaţiei în vederea executării o poate face şi creditorul (spre exemplu, ale
gerea dintre cele două produse o face magazinul, nu clientul), caz în care se deosebesc
câteva situaţii, ce determină executarea în mod diferit a prestaţiei:
– dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără să existe culpa vreu
neia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
– dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre
prestaţii, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe
debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obli
gaţiei;
1 A se vedea C. Leaua, op. cit., p. 85.

2 Ibidem.
3 Dacă, în acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una
dintre prestaţii este cauzată din culpa debitorului, acesta este ţinut să plătească valoarea prestaţiei care
a devenit ultima imposibil de executat (art. 1.464 alin. (2) din Codul civil).
68
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre pres

taţii, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat,
fie executarea celeilalte prestaţii;
– dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii,
creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
Dacă prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta
să fie pus în întârziere, obligaţia se stinge.
c) fie facultative, atunci când obligaţia are ca obiect o singură prestaţie principală
de care debitorul se poate libera executând o altă prestaţie (spre exemplu, contractul
de vânzare-cumpărare al unui imobil ar fi prevăzut o garsonieră confort sporit la etajul I,
societatea vânzătoare putând oferi în schimb la acelaşi preţ, la etajul 8 într-un bloc ală
turat, un apartament cu două camere).
Debitorul este liberat dacă prestaţia principală devine imposibil de executat, fără
ca aceasta să se datoreze culpei sale. Astfel, în exemplul anterior menţionat, dacă
societatea vânzătoare nu mai poate oferi spre vânzare garsoniera fără culpa sa, nu mai
este obligată să ofere spre vânzare nici apartamentul cu două camere; în cazul obli
gaţiei alternative însă, în condiţiile în care alegerea prestaţiei o face creditorul, „dacă
una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi,
creditorul este obligat să o primească pe cealaltă” (art. 1.465 lit. a) din Codul civil). În
cazul nostru, creditorul este obligat că cumpere apartamentul cu două camere (dacă,
bineînţeles, obligaţiile sunt alternative).
 Drepturile subiective civile formează latura activă a raportului juridic civil / de afa
ceri. Obligațiile corelative drepturilor subiective civile formează latura pasivă.
 Drepturile subiective civile se clasifică astfel:

– în funcție de opozabilitate, sunt absolute și relative. Sunt absolute drepturile per
sonale nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu etc.) și drepturile reale (drep
tul de proprietate și dezmembrămintele dreptului de proprietate etc.). Tipic re
lative sunt drepturile de creanță;
– în funcție de natura conținutului lor, sunt patrimoniale și nepatrimoniale. Sunt
patrimoniale drepturile reale și drepturile de creanță. Sunt nepatrimoniale drep
turile ce privesc identificarea persoanei, drepturile personalității, drepturile ce
decurg din creația intelectuală);
– după corelația dintre ele, sunt principale și accesorii. Drepturile reale principale
sunt dreptul de proprietate și dezmembrămintele dreptului de proprietate etc.
Drepturile reale accesorii, denumite și drepturi reale de garanție, sunt dreptul de
gaj, dreptul de ipotecă;
69
Titlul II
– în funcție de gradul de certitudine conferit titularilor, sunt pure și simple și afec

tate de modalități. Este pur și simplu dreptul ce conferă titularului său maximă
certitudine, existența și exercitarea acestui drept nedepinzând de vreo împreju
rare viitoare. Dreptul subiectiv civil afectat de modalități depinde de o împrejurare
viitoare, certă ori incertă, respectiv termen, condiție și sarcină.
 Obligațiile civile se clasifică după cum urmează:

– în funcție de obiectul lor, sunt:
de a da, de a face, de a nu face;
pozitive și negative;
de rezultat (determinate) și de diligență (de mijloace);
– după opozabilitate, sunt obișnuite, opozabile terților și reale;
– în funcție de sancțiunea ce asigură respectarea obligației civile, sunt obligație ci
vilă perfectă și obligație civilă imperfectă;
– după modalitatea de executare, sunt simple, pure și simple și afectate de moda
lități;
– după numărul părților ce participă la raportul juridic și de numărul prestațiilor
efectuate de părți, obligațiile sunt complexe:
cu pluralitate de părți (divizibile, indivizibile și solidare);
cu pluralitate de prestații (principale, alternative și facultative).
70
CAPITOLUL V Obiectul raportului juridic
 Înțelegerea distincției dintre conduita părților (acțiunile la care este îndrituit su
biectul activ și obligațiile care revin subiectului pasiv) și bunul material, considerat
obiect derivat al raportului juridic;
 Determinarea următoarelor corelații:
– dintre bun și patrimoniu;
– dintre patrimoniu, ca universalitate juridică, și patrimoniile de afectațiune
(diviziuni patrimoniale), ca universalități de fapt;
 Cunoașterea clasificării bunurilor și a importanței practice a fiecărei clasificări.
1. Sensurile expresiei „obiectul raportului juridic”

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea
la care este îndrituit subiectul activ şi cea la care este obligat subiectul pasiv.
Deşi legătura dintre obiectul şi conţinutul raportului juridic civil este strânsă, acestea
nu se confundă.
Obiectul raportului juridic poate fi privit:
1. pe de o parte, drept conduita subiectului pasiv (debitorului); și
2. pe de altă parte, drept bunul material, acesta fiind considerat obiect derivat al ra
portului juridic.
1. Referitor la conduita subiectului pasiv, exemplificăm contractul de vânzare-cum
părare:
– vânzătorul este debitor în privinţa obligaţiilor: de a transfera proprietatea asu
pra lucrului vândut, de a preda bunul în materialitatea lui, de a-l garanta pe cum
părător în privinţa acestui bun (pentru vicii şi pentru evicţiune (denumită şi folo
sinţa paşnică a acestuia));
– cumpărătorul este debitor în privinţa obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a
bunului.
Din această perspectivă, obiectul raportului juridic drept conduită a subiectului pasiv
înseamnă obligaţiile acestuia.
Obiectul raportului juridic din perspectiva conduitei subiectului pasiv se defineşte po
trivit art. 1.226 din Codul civil, care precizează că obiectul obligaţiilor constă în pres
taţia concretă pe care una dintre părţi o datorează celeilalte.
Şi cum conduita subiectului pasiv (debitorului) nu poate consta decât dintr-o obligaţie
în sens de prestaţie, se poate pune semnul egalităţii între obiectul raportului juridic şi
obiectul obligaţiei.
2. De cele mai multe ori însă, în raporturile patrimoniale, prestaţiile părţilor pri
vesc operaţiuni care se referă la bunuri materiale (spre exemplu, să predea un bun în
71
Titlul II
materialitatea lui, să transfere dreptul de proprietate cu privire la un bun, să transfere

folosinţa cu privire la acesta). Deşi bunul ca atare nu intră în structura raportului juridic,
el este considerat ca fiind obiect derivat al acestuia.
2. Bunurile – obiecte derivate ale raportului juridic

Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui
drept patrimonial (art. 535 din Codul civil).
Spre exemplu:
– obiectul raportului juridic de vânzare-cumpărare a unui automobil din perspec
tiva vânzătorului este reprezentat de următoarele obligaţii: de a transfera proprie
tatea automobilului, de a-l preda în materialitatea lui, de a-l garanta pe cumpărător
cu privire la viciile automobilului;
– obiectul derivat al raportului juridic de vânzare-cumpărare este automobilul, care
constituie potrivit definiţiei de mai sus „obiectul unui drept patrimonial”.
3. Corelaţia dintre bun și patrimoniu

În strânsă legătură cu noţiunea de bun este şi aceea de patrimoniu.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin
unei persoane fizice sau juridice.
Între bun şi patrimoniu există legătură de la parte la întreg; astfel, bunul poate fi privit
atât individual – ut singuli – ca parte a patrimoniului, cât şi ca element activ al acestuia,
respectiv drept subiectiv cu valoare economică, patrimonială.
4. Corelaţia dintre patrimoniu, ca universalitate juridică,

şi patrimoniile de afectaţiune (diviziuni patrimoniale),
ca universalităţi de fapt
Potrivit Codului civil, bunurile fac parte din patrimoniul unei persoane fizice sau
juridice. Patrimoniul este o universalitate de drept (sau o universalitate juridică)
având ca izvor legea, respectiv Codul civil.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Codul civil, „orice persoană fizică sau persoană juridică
este titulară a unui patrimoniu”, în care intră, după cum am arătat, bunurile aces
teia, după cum vom vedea, atât cele prezente, cât şi cele viitoare – adică drep
turile reale (cu privire la bunuri) alături de drepturi de creanţă şi obligaţii.
Bunurile trebuie privite nu numai ca lucruri, corporale sau necorporale, ci şi ca drepturi
subiective, pentru că patrimoniul este format din latura activă (respectiv drepturi
subiective civile patrimoniale, adică drepturi reale şi drepturi de creanţă, iar drepturile
reale privesc bunurile) şi latura pasivă (obligaţii).
Aceste bunuri (din patrimoniu) servesc drept garanţie comună a creditorilor per
soanei; astfel, potrivit art. 2.324 din Codul civil, „cel care este obligat personal răspun
de cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
72
Din această perspectivă, patrimoniul, mai precis aceste bunuri, servesc drept garanţie
comună (gajul general) creditorilor personali. Adică „cel care este obligat” – la care face
referire Codul civil – poate fi orice persoană fizică sau juridică ce are o datorie născută,
spre exemplu, dintr-un contract.
Aceşti creditori care nu au nicio garanţie reală cu privire la bunurile debitorilor săi – au
totuşi o garanţie care priveşte întreaga masă de bunuri mobile şi imobile, prezente şi
viitoare, ce formează patrimoniul debitorului – se numesc creditori chirografari sau
personali. Aceşti creditori comuni sau chirografari au dreptul să îşi realizeze creanţele
lor urmărind orice bun din patrimoniul debitorului.
 Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, însă numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege (art. 31 alin. (2) din Codul civil). Aceste diviziuni
sau afectaţiuni de patrimoniu, care sunt fracţiuni din patrimoniu ca universalitate
juridică, sunt afectate unor activităţi prin voinţa persoanei.
Prin urmare, patrimoniul ca universalitate juridică are ca izvor legea, în timp ce o
diviziune sau o afectaţiune de patrimoniu are ca izvor voinţa persoanei.
Deşi o persoană nu are decât un singur patrimoniu, denumit universalitate juridică,
după cum am arătat, totuşi o fracţiune (sau mai multe fracţiuni) din acesta – prin voinţa
sa – poate fi separată, pentru a face obiectul unei activităţi – sau unor activităţi – dând
naştere la diviziuni sau afectaţiuni de patrimoniu, denumite universalităţi de fapt.
Universalităţi de fapt sunt, spre exemplu, o colecţie de timbre, de numismatică sau de
tablouri aparţinând unui colecţionar ori o turmă de oi sau o herghelie de cai. Proprietarul
acestora poate vinde, dona sau închiria fie individual – spre exemplu, un tablou, o serie
de timbre, un cal –, fie întreaga universalitate de fapt – spre exemplu, întreaga colecţie.
Sunt diviziuni sau afectaţiuni ale patrimoniului, altfel spus, mase patrimoniale afec
tate unei anumite activităţi:
– masele patrimoniale fiduciare. Acestea cuprind bunurile ce fac obiectul unor
drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un
ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare. Aceste drepturi fac obiec
tul unui transfer de la unul sau mai mulţi constitutori către unul sau mai mulţi
fiduciari. De asemenea, alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de
celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor;
– masele afectate exercitării unei profesii autorizate. Constituirea masei patri
moniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabi
leşte prin actul încheiat de titular (art. 33 alin. (1) din Codul civil). Această masă
de bunuri afectată unei profesii autorizate formează patrimoniul profesional
individual. Spre exemplu, patrimoniul de afectaţiune al profesionistului (persoană
fizică autorizată, titular al întreprinderii individuale sau al întreprinderii familiale)
potrivit OUG nr. 44/2008, care reglementează statutul juridic al profesionistului co
merciant persoană fizică;
– alte patrimonii astfel determinate potrivit legii. În cadrul aceluiaşi patrimoniu
pot avea loc transferuri de drepturi şi obligaţii dintr-o masă patrimonială în alta,
73
Titlul II
adică dintr-un patrimoniu personal într-un patrimoniu de afectaţiune şi invers.

Acest transfer se face potrivit dispoziţiilor legale astfel încât să nu prejudicieze
drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.1
Diviziunile sau afectaţiunile patrimoniului ce au ca obiect bunuri ale unei persoane,
astfel definite mai sus, formează universalităţi de fapt.
5. Clasificarea bunurilor
I. Din punct de vedere juridic, bunurile se împart în bunuri mobile şi bunuri
imobile (mişcătoare sau nemişcătoare).
 Sunt bunuri mobile acele bunuri pe care legea nu le consideră imobile (art. 539
din Codul civil). Referire la bunurile mobile face şi art. 2.389 din Codul civil, care regle
mentează obiectul ipotecii mobiliare.
Bunurile mobile se împart în:
– bunuri mobile prin natura lor. În principiu, bunurile mobile prin natura lor pot
fi mişcate, prin forţă internă (proprie) sau prin forţă străină, dintr-un loc în altul
fără a se schimba valoarea economică (spre exemplu, un animal (cum ar fi cele de
companie: câine, pisică), un automobil, o masă, un scaun, o carte). Sunt bunuri mo
bile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum energia de orice
fel produsă, captată şi transmisă, în condiţiile legii, de orice persoană şi pusă în
serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora;
– bunuri mobile prin determinarea legii. În această categorie sunt incluse drep
turile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar,
inclusiv drepturile de proprietate intelectuală (spre exemplu, drepturile de autor şi
cele conexe acestora, fondurile de comerţ, acţiunile, părţile sociale, obligaţiunile unei
societăţi, rentele);
– bunuri mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunuri imobile prin natura lor, dar
care în baza înţelegerii între părţi se consideră a fi bunuri mobile anticipându-se
faptul că în viitor ele vor deveni mobile2. În această categorie sunt incluse: bo
găţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile
şi construcţiile încorporate în sol care devin mobile prin anticipaţie, atunci când,
prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor
(art. 540 alin. (1) din Codul civil). În sprijinul afirmaţiei că „bunurile mobile prin
anticipaţie sunt bunuri imobile prin natura lor” stau dispoziţiile art. 540 alin. (2) din
Codul civil, care prevăd cu referire la aceste bunuri că „pentru opozabilitate faţă de
terţi, este necesară notarea în cartea funciară”.
 Bunurile imobile se împart la rândul lor în:

– bunuri imobile prin natura lor. Sunt acele bunuri care prin natura lor nu pot fi
mişcate dintr-un loc în altul fără a-şi pierde astfel valoarea economică. În această
1 A se vedea în acest sens C. Leaua, op. cit., p. 112.

2 A se vedea R. Dimitriu (coordonator) (2000), Drept civil, volumul 1, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 74.
74
clasificare sunt incluse „terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în

rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
platformele şi alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent” (art. 537 din Codul civil);
– bunuri imobile prin drepturile la care se aplică. Art. 542 alin. (1) din Codul civil
prevede că „sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile re
ale asupra acestora”. Acestea sunt drepturile reale imobiliare, și anume: dreptul de
proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri etc.;
– bunuri imobile prin întrebuinţare sau prin destinaţie, care rămân sau devin
imobile. În această clasificare sunt incluse acele bunuri mobile prin natura lor care
prin raportul direct şi nemijlocit cu un bun imobil se consideră a fi, de asemenea,
bunuri imobile1.
Raportul cu bunul imobil este pus în lumină:
– pe de o parte, de faptul că bunul mobil prin natură serveşte la întrebuinţarea bu
nului imobil;
– pe de altă parte, de faptul că bunul mobil prin natură este destinat să creeze cu
bunul imobil un tot unitar, nemaifiind posibilă desprinderea lui fără a-şi pierde
valoarea economică.
Sunt imobile prin întrebuinţare „materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă” (art. 538
alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu, cărămizile folosite pentru ridicarea unui edificiu,
materialele care sunt utilizate drept acoperiş al unei construcţii (ţiglă, tablă etc.)). De re
ţinut că imobilele prin întrebuinţare sunt bunuri mobile prin natură, care asamblate
dobândesc regimul juridic al imobilelor, deoarece devin imobile (spre exemplu, edificiile
(case, hale industriale, depozite etc.)).
În cazul consolidării unei construcţii, părţile integrante ale acesteia sunt imobile dacă
sunt temporar detaşate de aceasta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate (art. 538
alin. (1) din Codul civil). De asemenea, materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în
locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această des
tinaţie (art. 538 alin. (2) din Codul civil), adică din momentul în care au fost destinate a
fi integrate unui imobil.
Sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile (prin natură) care sunt destinate a servi
un imobil devenind împreună cu acesta un tot unitar (spre exemplu, oglinzile prinse în
zid (zidite), statuile prinse cu gips de podea, ferestrele, prizele din pereți).
Se poate afirma că un bun este imobil prin destinaţie dacă există între bunul mobil prin
natura lui (dar imobil prin destinaţie) şi imobilul prin natura lui la care se întrebuinţea
ză sau pentru care este destinat un raport de accesibilitate, ambele bunuri aparţi
nând aceluiaşi proprietar2.
1 Ibidem, p. 73.
2 Ibidem; G. Boroi (1999), Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, p. 70.
75
Titlul II
 Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: efectele posesiei, dreptu

rile reale accesorii (garanțiile reale), competenţa teritorială, legea aplicabilă bu
nurilor mobile sau imobile, potrivit normelor de drept internaţional privat, regi
mul juridic al înstrăinării bunurilor.
 Efectele posesiei. Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de
proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă
ca un proprietar (art. 916 din Codul civil). Bunul, mobil sau imobil, se poate afla în po
sesia altei persoane decât proprietarul.
Posesorul neproprietar poate dobândi proprietatea bunului prin posedarea acestuia,
și anume:
– pentru bunul mobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte ca
efect al posesiei de bună-credinţă (art. 557 alin. (1) din Codul civil). Se creează
prezumţia de titlu de proprietate, astfel că „oricine se află la un moment dat în
posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de
proprietate asupra bunului” (art. 935 din Codul civil);
– pentru bunul imobil, dreptul de proprietate cu privire la acesta se dobândeşte
prin uzucapiune sau prescripţie achizitivă. Adică posesorul neproprietar poate
dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor pro
duse de acesta (art. 928 din Codul civil) numai în anumite condiţii, prevăzute de
Codul civil. De asemenea, pentru bunurile imobile, dreptul de proprietate se do
bândeşte şi prin înscriere în cartea funciară (art. 557 din Codul civil).
Codul civil prevede posibilitatea dobândirii prin uzucapiune şi a bunului mobil al altuia
prin posesia acestuia timp de 10 ani, în anumite condiţii (art. 939 din Codul civil).
 Garanţiile reale (titlul XI din Codul civil). Acestea sunt destinate să asigure înde
plinirea unei obligaţii patrimoniale. Denumite şi drepturi reale accesorii, garanţiile
reale sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă şi dreptul de retenţie. (Spre exemplu,
un contract de împrumut este principal faţă de contractul de ipotecă, acesta din urmă
fiind accesoriu. Împrumutatul garantează cu un imobil al său suma împrumutată de la
împrumutător. Ipoteca (ca drept real) este accesorie deoarece subzistă cât timp există
obligaţia pe care o garantează. Astfel, dacă împrumutatul restituie la scadenţă suma
împrumutată, se stinge ipoteca, dacă nu, împrumutătorul (creditorul) îşi va îndestula
creanţa din vânzarea imobilului ipotecat.)
Importanţa clasificării priveşte ipoteca şi gajul şi are în vedere obiectul şi forma în
vederea constituirii acestora.
1. Obiectul ipotecii este diferit de cel al gajului
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării
unei obligaţii (art. 2.343 din Codul civil). Obiectul acesteia este format din bunuri mo
bile sau imobile, corporale sau incorporale, bunuri determinate sau determinabile ori
universalităţi de bunuri (art. 2.350 din Codul civil).
Potrivit art. 2.389 din Codul civil, obiectul ipotecii mobiliare este format din:
76
– creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau ori
ce alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare,
cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii,
a folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau
alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;
– creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
– conturi bancare;
– acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
– drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
– petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
– efectivele de animale;
– recoltele care urmează a fi culese;
– pădurile care urmează a fi tăiate;
– bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute
în vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de
servicii, care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, pre
cum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în ex
ploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
– echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod du
rabil exploatării unei întreprinderi;
– orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Potrivit art. 2.379 din Codul civil, obiectul ipotecii imobiliare este format din: imobi
lele cu accesoriile lor, uzufructul acestor imobile şi accesoriile, cotele-părţi din dreptul
asupra imobilelor, dreptul de superficie.
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise
în formă materializată (art. 2.480 din Codul civil).
2. Între ipotecă şi gaj există deosebiri şi în privinţa formei cerute pentru con
stituirea acestora
l Constituirea ipotecii presupune îndeplinirea anumitor formalităţi. Acestea sunt
diferite în funcţie de obiectul ipotecii. Indiferent de obiectul acesteia însă, ipoteca nu
este urmată de deposedarea debitorului de bunul ipotecat.
Ipoteca imobiliară se constituie prin înscriere în cartea funciară.
Contractul de ipotecă ce are ca obiect un bun imobil se încheie în formă autentică de
către notarul public sau de către oficiile consulare, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Formalităţile cerute de lege pentru constituirea ipotecii sunt:
a) ipoteca imobiliară – ce poartă asupra chiriilor sau arendelor prezente şi viitoare
produse de un imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor
contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arende – se supune re
gulilor publicităţii imobiliare (art. 2.379 din Codul civil);
77
Titlul II
b) ipoteca asupra instrumentelor financiare – se constituie conform regulilor

pieţei pe care acestea sunt tranzacţionate;
c) ipoteca asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi – se constituie
potrivit regulilor stabilite prin lege specială.
Ipoteca mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute (art. 2.388 din Codul civil). Ipoteca mobiliară se face
numai fără deposedare, deci fără remiterea bunului ipotecat creditorului. Înregistrarea
operaţiunilor privind ipotecile mobilare şi a operaţiunilor asimilate acestora se efec
tuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 2.413 din Codul civil).
l Gajul se constituie:
– prin remiterea bunului sau titlului către creditor (cu deposedare);
– prin păstrarea acestuia de către creditor (fără deposedare), cu consimţământul
debitorului, în scopul garantării creanţei;
– prin remiterea titlurilor negociabile, în cazul titlurilor nominative sau la purtător,
iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora (prin menţionarea pe verso
al titlului despre constituirea garanţiei) în scop de garanţie. (art. 2.481 din Codul
civil)
Publicitatea gajului se efectuează diferit, în funcţie de bunul ce formează obiectul ga
ranţiei, şi are efect constitutiv după cum urmează:
– pentru bunurile mobile corporale, aceasta se realizează fie prin deposedarea debi
torului, caz în care remite bunul afectat de garanţie creditorului, fie prin înscrierea
gajului la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
– pentru sumele de bani, publicitatea gajului se realizează numai prin deţinerea
acestora;
– pentru titlurile negociabile, gajul este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin
andosarea titlurilor. (art. 2.482 din Codul civil)
 Competenţa teritorială în cazul în care un bun, mobil sau imobil, face obiectul
unui litigiu în faţa unei instanţe judecătoreşti: pentru bunurile mobile este compe
tentă spre soluţionare instanţa de la domiciliul pârâtului (actor sequitur forum rei), iar
pentru cele imobile, instanţa din raza teritorială unde se află bunul (rei sitae).
 Legea aplicabilă potrivit normelor de drept internaţional privat este diferită

după cum este vorba despre un bun mobil sau imobil, astfel:
– imobilului i se aplică legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei sitae);
– mobilului i se aplică legea proprietarului bunului sau lex personalis, care este lex
patriae (legea cetăţeniei) sau, după caz, lex domicilii (legea domiciliului).
 Regimul juridic al înstrăinării este diferit, după cum urmează:

– actele juridice prin care se dobândesc bunurile mobile trebuie să îmbrace, în prin
cipiu, forma înscrisului sub semnătură privată;
78
– actele juridice prin care se dobândesc bunurile imobile îmbracă, sub sancţiunea
nulităţii absolute, forma autentică.
II. După circulaţia lor juridică, bunurile se împart în bunuri aflate în circuitul civil
şi bunuri scoase din circuitul civil.
 Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi în
străinate prin act juridic. Aceste bunuri formează regula în privinţa înstrăinării lor,
iar legea trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile. Din această categorie fac parte
bunurile care circulă liber, neîngrădit.
 Din categoria bunurilor scoase din circuitul civil fac parte:

– bunurile scoase din circuitul civil care nu pot face obiectul unui act juridic civil.
Acestea sunt, prin urmare, inalienabile (spre exemplu, în Legea fondului funciar
nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 5 alin. (2)
se precizează: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, inse
sizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit
legii, sunt dezafectate din domeniul public.”);
– bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional (spre exemplu,
armele de foc şi muniţiile, potrivit Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al
munițiilor, cu modificările și completările ulterioare).
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor
din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii actelor juridice civile, sub
aspectul obiectului lor.
III. După modul în care sunt determinate, bunurile se împart în bunuri fungibile şi
bunuri nefungibile.
 Bunurile fungibile sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile spe
ciei ori categoriei din care fac parte. Sunt fungibile bunurile determinabile după număr,
măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei
obligaţii (art. 543 alin. (2) din Codul civil) (spre exemplu, după număr putem determina
astfel: 10 mere ionatane, trei ciorchini de struguri albi de masă; după greutate: două kilo
grame de mere, un kilogram de roşii; după măsură: doi metri de stofă).
Prin act juridic, un bun fungibil prin natura lui poate fi considerat nefungibil (art. 543
 Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei expri
mate într-un act juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale (spre exem
plu, clădirea din Str. Panselelor nr. 7, determinată (individualizată) prin mărime, prin ar
hitectura deosebită (balcoane, etaje, acoperiş), ori terenul aferent Mănăstirii Snagov sau
orice alt teren determinat individual prin poziţia geografică, cu ieşire la lac sau situat în
79
Titlul II
vecinătatea pădurii sau pe deal). Nefungibile sunt unicatele (spre exemplu, o pictură re
alizată de un pictor celebru, o carte cu însemnări ale autorului, un ceas aparţinând unei
personalităţi).
 Importanţa clasificării priveşte următoarele aspecte: momentul transmiterii

dreptului real (de proprietate) şi suportarea riscului contractului.
1. Momentul transmiterii dreptului real (de proprietate) în actele translative de
drepturi reale este diferit, după cum bunul este fungibil sau nefungibil, astfel:
– dacă este fungibil, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori pre
dării (în lipsă de stipulaţie contrară, deoarece un bun fungibil prin natură poate
deveni nefungibil prin voinţa părţilor) (spre exemplu, în cazul vânzării unui kilo
gram de roşii, momentul transmiterii dreptului de proprietate este acela în care au
fost individualizate roşiile, prin punerea în pungă şi cântărirea lor). Momentul indi
vidualizării, respectiv al cântăririi coincide cu momentul predării şi cu acela al
realizării acordului de voinţă;
– dacă este nefungibil, dreptul real, de proprietate, se transmite în momentul rea
lizării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul (spre exemplu, în cazul
vânzării unei case, contractul se perfectează (se încheie) la data de 15 mai 2012, iar
predarea, prin înmânarea cheilor casei, are loc la 15 iunie 2012). Momentul înche
ierii contractului, care presupune transferul proprietăţii, nu coincide cu acela al
predării.
2. Suportarea riscului contractului în caz de pierdere nefortuită sau fortuită a

bunului ce formează, spre exemplu, obiectul unui contract translativ de proprietate
(cum ar fi un contract de vânzare-cumpărare).
Dacă bunul, fungibil sau nefungibil, nu este predat, riscul contractului rămâne în
sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată
(art. 1.274 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, riscul contractului este suportat de
debitorul obligaţiei imposibil de executat (spre exemplu, în cazul unui contract de vân
zare-cumpărare, riscul este suportat de vânzător, debitorul obligaţiei de predare, chiar
dacă proprietar al casei este cumpărătorul, căruia vânzătorul trebuia să-i predea bunul).
Dispoziţia menţionată este supletivă, deoarece în contractul translativ de proprietate
se poate prevedea şi contrariul, potrivit art. 1.274 alin. (1) din Codul civil, care prevede:
„în lipsă de stipulaţie contrară”.
În cazul pieirii fortuite a bunului, adică pentru cauze neimputabile niciunei părţi, debi
torul obligaţiei de predare, respectiv vânzătorul, pierde dreptul la contraprestaţie, iar
dacă a primit-o este obligat să o restituie (1.274 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare,
spre deosebire de dispoziţiile vechiului Cod civil, potrivit căruia în caz de pieire fortuită
a bunului (nefungibil) înainte de predare, riscul acestei pierderi îl suporta proprietarul
cumpărător (res perit domino), sub imperiul actualului cod, fără a face distincţie între
bunul fungibil sau nefungibil, riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei de
predare a bunului (res perit debitori).
80
IV. După cum întrebuinţarea obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea

substanţei, bunurile (mobile) se împart în bunuri consumptibile şi bunuri necon
sumptibile (art. 544 din Codul civil).
 Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică în

străinarea sau consumarea substanţei. Bunuri consumptibile sunt: banii, combustibilii,
alimentele etc.
 Sunt neconsumptibile, ca regulă, bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnui
tă nu implică înstrăinarea sau consumarea substanţei. În principiu, bunurile necon
sumptibile sunt: construcţiile, terenurile, maşinile etc.
Dar un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă prin act
juridic i se schimbă întrebuinţarea.
Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de împrumut.
Obiectul împrumutului de folosinţă se numeşte comodat şi este reprezentat de un
bun neconsumptibil.
Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutum şi-l formează bunurile con
sumptibile.
V. În funcţie de posibilitatea de a fi împărţite sau nu, fără să îşi schimbe prin

aceasta destinaţia economică, bunurile se împart în bunuri divizibile şi bunuri in
divizibile (art. 545 din Codul civil).
 Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt
bunuri indivizibile (spre exemplu, un autoturism este un bun indivizibil deoarece dez
membrându-l nu mai poate fi utilizat potrivit destinaţiei economice).
 Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta,
destinaţia sa economică (spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărţită fără a-şi
schimba prin aceasta destinaţia economică).
Dar prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Importanţa clasificării se găseşte în materie de partaj (împărţeală). Astfel, bunul indi
vizibil fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia la o sultă (contravaloarea cores
punzătoare cotei pe care o deţine din acel bun) către cealaltă, fie este scos la vânzare
prin licitaţie şi se împarte preţul obţinut în urma vânzării.
VI. După corelaţia dintre ele, bunurile se împart în bunuri principale şi bunuri ac
cesorii (art. 546 din Codul civil).
 Bunul principal are existenţă de sine stătătoare, fiind utilizat independent de alte
bunuri (spre exemplu, o construcţie, un teren, un autoturism).
 Bunul accesoriu este bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, între
buinţării economice a altui bun, atât timp cât satisface această utilizare (spre exemplu,
cureaua de la ceas, antena de la televizor).
81
Titlul II
Această clasificare are însă un caracter relativ şi convenţional, deoarece prin voinţa
omului un bun poate fi considerat principal sau accesoriu.1
Pentru ambele bunuri, principal şi accesoriu, destinaţia comună poate fi stabilită nu
mai de proprietarul ambelor bunuri.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic aplicabil acestor bunuri în materia exe
cutării obligaţiilor civile (spre exemplu, în cazul vânzării, vânzătorul trebuie să predea
atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară)).
Prin urmare, „dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a
bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal
(art. 546 alin. (3) din Codul civil). Bunului accesoriu i se aplică regula accesorium sequitur
principalem (accesoriul serveşte principalului) (spre exemplu, dacă se vinde ceasul, se
vinde şi cureaua. După cum am arătat, destinaţia ambelor bunuri (ceasul şi cureaua) este
dată de proprietarul lor, în cazul de faţă vânzătorul).
VII. În funcţie de modul lor de percepere, bunurile se împart în bunuri corporale şi

bunuri incorporale.
 Sunt bunuri corporale acelea care, având existenţă materială, sunt percepute cu
simţurile omului (spre exemplu, o masă, un scaun, un teren, o construcţie).
 Bunurile incorporale sunt valori economice care nu pot fi percepute direct, ci
presupun o existenţă abstractă, ideală.
De asemenea, dacă definim patrimoniul din punct de vedere juridic ca fiind format din
drepturi şi obligaţii, drepturile reale patrimoniale pot fi considerate bunuri incorpo
rale.2
Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de proprietate), distingem trei cate
gorii de bunuri incorporale:
– proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor);
– titlurile de valoare (valorile mobiliare, acţiunile, obligaţiunile);
– creanţele.
Clasificarea are importanţă în ceea ce priveşte modul de transmitere a dreptului de
proprietate cu privire la aceste bunuri, astfel:
– dobândirea proprietăţii mobiliare, ca efect al posesiei de bună-credinţă, operează
doar pentru bunurile mobile corporale, nu şi pentru cele incorporale;
– dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) operează pentru bunurile
corporale, nu şi pentru cele incorporale.
1 A se vedea R. Dimitriu (coordonator), op. cit., p. 82.

2 Ibidem.
82
Titlurile de valoare se transmit diferit. Titlurile la purtător se transmit prin tradiţiune,

cele nominative prin cesiune, iar titlurile la ordin, prin gir sau andosare1.
VIII. După tipurile de produse ale bunurilor care rezultă din folosirea lor, bunurile
se împart în bunuri frugifere, care produc fructe, şi bunuri nefrugifere, care nu pro
duc fructe.
 Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a
diminua substanţa acestuia (art. 548 alin. (1) din Codul civil). Acestea sunt de trei
feluri: naturale, industriale şi civile:
– fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine (spre
exemplu, producţia şi sporul animalelor);
– fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului (spre exemplu, recoltele de orice fel).
– fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă per
soană în virtutea unui act juridic (spre exemplu, chiriile, arendele, dobânzile, venitul
rentelor şi dividendele).
 Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau dimi
nuarea substanţei acestuia (spre exemplu, copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră,
nisipul dintr-o albie) (art. 549 din Codul civil).
Această clasificare prezintă interes în privinţa modului de dobândire a dreptului de
proprietate asupra fructelor şi productelor.
Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 550
din Codul civil), din acest punct de vedere între ele neexistând nicio deosebire.
Deosebiri există din perspectiva modalităţii de dobândire a lor.
Astfel, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin perceperea efectivă a
acestora, respectiv dreptul de proprietate asupra lor se dobândeşte la data separării
de bunul care le-a produs.
Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi, prin simpla scurgere
a timpului, respectiv prin ajungerea la scadenţă2.
Importanţa clasificării constă şi în materie de uzufruct şi posesie de bună-credinţă,
astfel:
– uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin numai pro
prietarului;
– posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu
şi a productelor.
1 Pentru dezvoltări, a se vedea S.D. Cărpenaru (2011), Drept comercial român, Editura Universul Juridic,
Bucureşti.
2 Ibidem.
83
Titlul II
IX. În funcție de posibilitatea de a face sau nu obiectul executării silite, bunurile

se împart în bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului (enumera
rea este făcută de Codul de procedură civilă1).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii (spre exem
plu, nu poate fi urmărită silit pensia de întreţinere).
 Obiectul raportului juridic este pe de o parte conduita subiectului pasiv (a debi
torului), iar pe de altă parte bunul material, considerat obiect derivat al raportului ju
ridic.
 Bunurile se clasifică astfel:

– din punct de vedere juridic, sunt bunuri mobile (prin natura lor, prin determinarea
legii, prin anticipație) și bunuri imobile (prin natura lor, prin drepturile la care se
aplică, prin întrebuințare sau prin destinație);
– după circulația lor juridică, sunt bunuri aflate în circuitul civil și bunuri scoase din
circuitul civil;
– după modul în care sunt determinate, sunt bunuri fungibile și bunuri nefungibile;
– după cum întrebuințarea obișnuită implică înstrăinarea sau consumarea substan
ței, sunt bunuri consumptibile și bunuri neconsumptibile;
– în funcție de posibilitatea de a fi împărțite sau nu, fără să își schimbe prin aceasta
destinația economică, sunt bunuri divizibile și bunuri indivizibile;
– după corelația dintre ele, sunt bunuri principale și bunuri accesorii;
– în funcție de modul lor de percepere, sunt bunuri corporale și bunuri necorpo
rale;
– după tipurile de produse ale bunurilor care rezultă din folosirea lor, sunt bunuri
frugifere și bunuri nefrugifere;
– în funcție de posibilitatea de a face sau nu obiectul executării silite, sunt bunuri
sesizabile și bunuri nesesizabile.
1 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial nr. 247/10.04.2015,
cu modificările ulterioare.
84
TITLUL III Contractul
CAPITOLUL I Contractul – principal izvor de obligații civile.
Clasificarea contractelor
 Înțelegerea noțiunii de contract din următoarele perspective:
– contractul este principalul izvor de obligații civile;
– contractul este un acord de voință, o convenție între părți;
 Cunoașterea și înțelegerea clasificării contractelor și a importanței practice a aces
tei clasificări.
1. Izvoarele obligațiilor
 O accepțiune a noțiunii de obligație face referire la „conținutul raportului juridic
obligațional”, adică la raportul juridic ce are în conținutul său o obligație.
Obligația din perspectiva raportului juridic obligațional este o legătură de drept în
virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta
are dreptul să obțină prestația datorată (art. 1.164 din Codul civil).
Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare:
– vânzătorul este obligat la prestațiile referitoare la transferul dreptului de proprietate
al bunului în patrimoniul cumpărătorului, la predarea bunului către cumpărător și la
garantarea cumpărătorului în privința viciilor bunului;
– cumpărătorul este obligat la prestațiile referitoare la plata prețului și la preluarea
bunului în materialitatea lui.
Prin urmare, „obligațiile izvorăsc din contract” (art. 1.165 din Codul civil), acesta fiind
principalul izvor de obligații civile.
Potrivit art. 1.165 din Codul civil, izvoarele obligațiilor sunt: contractul, actul juridic
unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată,
fapta ilicită, precum și orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei
obligații. Obligațiile sunt reglementate de Cartea a V-a din Codul civil. Contractele
speciale sunt reglementate în aceeași carte, pornindu-se de la faptul că fiecare dintre
ele, în parte, reprezintă un izvor de obligații. Regulile particulare cu privire la aceste
contracte speciale sunt prevăzute în Codul civil sau în legi speciale.
2. Noțiunea de contract
 Conform art. 1.166 din Codul civil, contractul este definit ca fiind acordul de
voință între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica,
85
Titlul III
transmite sau stinge un raport juridic. În dreptul român, noțiunile de contract și con
venție se folosesc cu înțeles identic1.
3. Clasificarea contractelor
1. După modul de formare, contractul poate fi consensual, solemn sau real (art. 1.174
din Codul civil).
 În dreptul român, formarea contractelor este guvernată de principiul consensua
lismului, care reprezintă regula în această materie. Potrivit acestui principiu, „contrac
tul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al păr
ților” (art. 1.174 alin. (2) din Codul civil). Prin urmare, pentru formarea valabilă a unui
contract este suficientă simpla manifestare de voință a părților (spre exemplu, vânzarea-
cumpărarea unui bun mobil).
 Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii
unor formalități prevăzute de lege (art. 1.174 alin. (3) din Codul civil). Contractul so
lemn reprezintă o excepție de la regula consensualismului. Pentru încheierea valabilă
a contractului solemn este necesară, pe lângă manifestarea de voință, și respectarea
unor cerințe de formă, prevăzute de lege2. Forma solemnă pentru astfel de contracte
este o condiție de validitate. Dintre contractele solemne exemplificăm: donația, ipoteca,
vânzarea-cumpărarea ce are ca obiect un teren, contractul de societate prin care se con
stituie o societate pe acțiuni prin subscripție publică.
 Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară preda
rea unui bun debitorului (art. 1.174 alin. (4) din Codul civil). Și contractul real este
o excepție de la principiul consensualismului, deoarece pentru încheierea sa valabilă
este necesară, pe lângă manifestarea de voință, și predarea, adică remiterea bunului3
(spre exemplu, împrumutul, depozitul, darul manual, transportul, gajul cu deposedare, co
modatul).
Clasificarea nu este absolută, deoarece același contract consensual, ca regulă, poate
fi solemn ca excepție; exemplificăm, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare
care este consensual ca regulă, însă dacă are ca obiect un imobil (teren, construcție) do
bândește caracter solemn; contractul de donație este solemn, însă darul manual, care
este o specie a donației, este un contract real (spre exemplu, darul manual ce are ca obiect
o carte sau un buchet de flori). Clasificarea este importantă din perspectiva aprecierii
valabilității (validității) contractelor. Prin urmare, nerespectarea unei forme impuse de
lege – adică înscrisul autentic pentru contractul de donație sau pentru contractul de vân
zare-cumpărare a unui imobil – atrage după sine sancționarea contractului cu nulitatea
absolută, care îl desființează, considerându-se că nu a fost încheiat niciodată.
1 A se vedea D. Ştefănescu (2000), Drept civil, Editura Oscar Print, Bucureşti, p. 149.
3 Ibidem.
86
Contractul
2. După numărul obligațiilor la care dă naștere, contractul poate fi sinalagmatic sau

unilateral.
Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt re
ciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă
executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți. (art. 1.171 din Codul
civil)
 Contractul sinalagmatic dă naștere la obligații pentru ambele părți contractante,
astfel încât fiecare parte are concomitent și drepturi și obligații reciproce, fiind în
același timp și creditor și debitor1 din momentul încheierii acestuia. Reciproci
tatea obligațiilor presupune că aceste drepturi și obligații au ca izvor comun același
contract2. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are, în
principal, obligațiile de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului, de a preda bu
nul în materialitatea lui și de a-l garanta pe cumpărător pentru viciile lucrului vândut, iar
cumpărătorul are, în principal, obligațiile de a plăti prețul și de a lua în primire bunul.
 În cazul contractului unilateral, numai o parte se obligă, iar cealaltă parte nu
are, prin urmare, nicio obligație.
Caracterul unilateral se păstrează chiar dacă pe parcursul executării contractului
se nasc obligații și în sarcina celeilalte părți3, în speță în sarcina creditorului. Spre
exemplu, în cazul contractului de depozit, în care deponentul va trebui să restituie chel
tuielile făcute de depozitar cu bunul, și anume cheltuieli suplimentare de întreținere în
funcție de natura bunului depozitat (de hrănire, temperatură, lumină, apă etc.). Clasi
ficarea are importanță din perspectiva regimului juridic diferit pe care le au viciile de
consimțământ4.
3. După scopul urmărit de părți la încheierea lui, contractul poate fi cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit (art. 1.172 din Codul civil).
 Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în
schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros.
Avantajul avut în vedere în principal constă într-un folos patrimonial urmărit de
fiecare parte, astfel încât prestației uneia dintre părți îi corespunde contraprestația
celeilalte părți. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul
urmărește să obțină suma de bani (prețul), iar cumpărătorul urmărește să procure bu
nul ce formează obiectul contractului, în schimbul sumei de bani respective. Exem
plificăm contracte cu titlu oneros: de schimb, de locațiune, de închiriere, de antrepriză, de
împrumut cu dobândă.
1 A se vedea D. Ştefănescu, op. cit., p. 152.

2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae (2010), Instituţii de drept civil în noul Cod civil. Manual pentru uzul
formatorilor SNG.
3 Ibidem.
87
Titlul III
 Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un
beneficiu fără a obține în schimb vreun avantaj este cu titlu gratuit.
Procurarea unui folos patrimonial ori săvârșirea unui serviciu, gratuit, fără a se urmări
realizarea vreunui contraechivalent, reprezintă un contract cu titlu gratuit. Spre exem
plu, contractul de donație, depozitul gratuit, împrumutul fără dobândă (cu titlu gratuit).
Importanța clasificării constă în următoarele1:
– în ceea ce privește capacitatea părților care încheie contractul, legea civilă este
mai restrictivă în privința încheierii contractelor cu titlu gratuit;
– în ceea ce privește condițiile de formă, legea civilă este mai exigentă pentru con
tractele cu titlu gratuit, deoarece se cere forma solemnă pentru încheierea lor în
principiu (înscrisul autentic).
4. După cum drepturile și obligațiile (adică prestațiile) părților în momentul încheierii

contractului sunt sau nu cunoscute, sau întinderea acestora este sau nu determinată
sau determinabilă, contractul poate fi comutativ sau aleatoriu (art. 1.173 din Codul
civil).
 Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drep
turilor și obligațiilor părților este certă (cunoscută), iar întinderea acestora este
determinată sau determinabilă. Spre exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, de
schimb, de antrepriză, de locațiune.
 Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă
cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depinde de un eveniment viitor și incert.
Aleatoriu are semnificația de întâmplător, care depinde de șansă. Prin urmare, specifi
cul contractului aleatoriu constă în faptul că, încă din momentul încheierii lui, părțile
se supun șansei de a câștiga și riscului de a pierde, raportate la un eveniment viitor și
nesigur ca realizare2. Părțile nu cunosc deci la data încheierii contractului întinderea
obligațiilor lor, aceasta depinzând de o împrejurare viitoare, incertă. Exemplificăm ur
mătoarele contracte aleatorii: contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, jocul la
loto sau la pronosport, prinsoarea.
5. După raportul care există între ele, contractele pot fi principale și accesorii.
 Este principal contractul care are existență de sine stătătoare, independentă,
soarta sa nedepinzând de soarta juridică a altui contract. În marea lor majoritate
contractele sunt principale.
 Este accesoriu contractul care, prin natura lui, nu are existență de sine stă
tătoare, soarta sa depinzând de cea a altui contract, principal. Spre exemplu, un
contract de împrumut ce are ca obiect o sumă de bani este principal. Împrumutul respectiv
1 Ibidem.
2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 26.
88
Contractul
a fost garantat cu o ipotecă sau cu un gaj. Gajul și ipoteca sunt contracte accesorii care
depind, în ceea ce privește executarea lor, de restituirea sau nerestituirea sumei de bani
împrumutate. Clasificarea este importantă din perspectiva raportului dintre ele, raport
căruia i se aplică regula „accesorium sequvitur principalem” adică „accesoriul servește
principalului”.
6. În funcție de modalitatea de încheiere a lor, contractele pot fi strict personale și

contracte care se încheie și prin reprezentare.
 Este strict personal contractul care nu poate fi încheiat decât personal. În
această categorie includem contractul de consulting-engineering sau contractul de man
dat. Contractele strict personale sunt o excepție de la contractele care se încheie prin
reprezentare. Marea majoritate a contractelor se încheie prin reprezentare (prin man
datar), acestea reprezentând regula în materia încheierii contractelor.
7. După reglementarea și denumirea lor legală1, contractele pot fi tipice (numite)

sau atipice (nenumite).
 Este tipic contractul care are o denumire stabilită de lege și o reglementare
expresă (spre exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, de mandat, de comision, de
schimb).
 Este atipic contractul care nu are o reglementare expresă și o denumire pro
prie.
Prin intervenția legii, un contract atipic poate deveni tipic, spre exemplu, contractul de
sponsorizare sau de hotelărie (potrivit Codului civil). Exemplificăm următoarele con
tracte nenumite: de asistență juridică, de prestări servicii, de impresariat artistic (ce pot
avea ca model un contract de prestări servicii), de furnizare (de energie termică sau de
servicii de telefonie mobilă).
De asemenea, sunt multe contracte care se încheie de profesioniști și care nu sunt re
glementate de Codul civil2. Spre exemplu, contractul de credit bancar ce reprezintă prin
cipalul contract pe care societățile bancare le încheie în activitatea lor3. Acesta conține, ca
reglementare, doar depozitul de fonduri în bancă, facilitarea de credit, închirierea de
casete de valori, contul curent4. De asemenea, intră în categoria contractelor nenumite
multe contracte care se încheie între acţionari sau asociaţi în vederea gestiunii comune
a politicii faţă de societatea emitentă a acţiunilor sau a părţilor sociale, spre exemplu,
acordurile extrastatutare între acţionari (shareholders agreements), clauzele de preferinţă
(preempţiune) şi de agrement.
Clasificarea este importantă din perspectiva regulilor aplicabile contractului nenumit,
și anume unui astfel de contract i se aplică dispozițiile art. 1.168 din Codul civil, care

3 Ibidem.
4 Ibidem.
89
Titlul III
prevede: „contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezen

tului capitol (adică regulile generale în materia contractelor1, n.a.), iar dacă acestea
nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se asea
mănă cel mai mult”.
8. După modul de executare, contractele pot fi cu executare dintr-o dată (uno ictu)
și cu executare succesivă.
 Cu executare dintr-o dată este contractul a cărui executare implică o singură
prestație din partea celui care se obligă (a debitorului). Acest tip de contract se mai
numește și cu executare instantanee. Spre exemplu, darul manual, ca varietate a dona
ției.
 Cu executare succesivă este contractul a cărui executare implică mai multe
prestații eșalonate în timp (spre exemplu, contractul de locațiune, donația cu sarcină
de întreținere).
Importanța clasificării presupune mai multe aspecte:
– consecințele neexecutării culpabile sunt: pentru contractele sinalagmatice cu exe
cutare dintr-o dată se aplică rezoluțiunea (ca modalitate prin care se desființează
contractul; rezoluțiunea își produce efecte și pentru trecut (ex tunc) și pentru viitor
(ex nunc)), pentru contractele cu executare succesivă se aplică rezilierea (care
desființează contractul producând efecte numai pentru viitor (ex nunc));
– efectele nulității; nulitatea contractului cu executare dintr-o dată produce efecte și
pentru trecut (ex tunc), considerându-se că acesta n-a fost încheiat niciodată; nu
litatea contractului cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex
nunc).
9. După modalitatea de încheiere a lor, având sau nu la bază negocierea, contractele

pot fi negociate, de adeziune și obligatorii.
 Contractul negociat este rezultatul discuțiilor, al negocierilor dintre părțile
eventualului contract cu privire la clauzele acestuia, fără a li se impune nimic din
exterior. Spre exemplu, „vând Dacia Logan în stare foarte bună, preț negociabil, tel. ...”.
În cadrul acestei clasificări, contractele negociate reprezintă regula.
 Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse
ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instruc
țiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare (art. 1.175 din
Codul civil). În acest tip de contracte, eventualul aderent are numai două opțiuni, de a
încheia sau nu contractul pe care ofertantul l-a stabilit de la început, cu toate clauzele2.
1 A se vedea Cartea a V-a (Despre obligaţii), titlul II (Izvoarele obligaţiilor), Capitolul I (Contractul) din Codul
civil.
2 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 28; pentru detalii în privinţa contractelor negociate, de ade
ziune şi contracte forţate, a se vedea L. Pop (2009), Tratat de drept civil. Obligaţiile. Contractul, volumul 2,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 368.
90
Contractul
Sunt contracte de adeziune: contractele de transport pe calea ferată, cu metroul, cu RATB,

contractele de furnizare de apă, de electricitate, de gaz, contractele dintre comercianți și
consumatori, contractele de telefonie fixă și mobilă, contractele ce privesc vizionarea de
spectacole publice.
 Pentru contractul obligatoriu, condițiile încheierii lui sunt impuse de lege, de au
torități publice sau de organisme profesionale1. Caracteristica acestui tip de contrac
te este că părțile nu au nicio opțiune în privința încheierii sau neîncheierii lor. Exem
plificăm, în acest sens, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule
și asigurarea obligatorie de locuințe.
10. După structura lui, contractul poate fi simplu sau complex2. Contractul complex
este denumit de Codul civil contract-cadru.
 Contractul simplu se compune dintr-o singură operațiune juridică, spre exemplu,
contractele de schimb, de vânzare-cumpărare, de donație, de mandat, de comision, de lo
cațiune.
 Contractul-cadru se realizează prin mai multe operațiuni juridice. Contractul-ca
dru este acordul prin care părțile convin să negocieze să încheie sau să mențină
raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta
(art. 1.176 alin. (1) din Codul civil).
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul
prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin con
venții ulterioare (art. 1.176 alin. (2) din Codul civil). Un exemplu de contract-cadru este
contractul de leasing, care conține în cuprinsul acestuia contractele de vânzare-cumpă
rare, de mandat, de locațiune și o promisiune unilaterală de vânzare.
 Contractul este acordul de voință între două sau mai multe persoane cu intenția
de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.
 Contractele se clasifică astfel:

– după modul de formare, sunt consensuale, solemne și reale;
– după numărul obligațiilor la care dau naștere, sunt sinalagmatice și unilaterale;
– după scopul urmărit de părți la încheierea lor, sunt cu titlu oneros și cu titlu gratuit;
– după scopul urmărit de părți, sunt comutative și aleatorii;
– după raportul care există între ele, sunt principale și accesorii;
1 http://www.dreptonline.ro/resurse/contracte.php
91
Titlul III
– în funcție de modalitatea de încheiere a lor, sunt strict personale și care se încheie

prin reprezentare;
– după reglementarea lor, sunt tipice (numite) și atipice (nenumite);
– după modul de executare, sunt cu executare dintr-o dată (uno ictu) și cu executare
succesivă;
– după modalitatea de încheiere a lor (având sau nu la bază negocierea), sunt ne
gociate, de adeziune și obligatorii;
– după structura lor, sunt simple sau complexe (contracte-cadru).
92
Contractul
CAPITOLUL II Încheierea contractului
 Înțelegerea principiilor care guvernează încheierea contractului și a condițiilor de
validitate ale acestuia;
 Analiza formării contractului prin intermediul cunoașterii momentului și locului
încheierii acestuia, a ofertei de a contracta și a acceptării ofertei;
 Cunoașterea principiului consensualismului care stă la baza libertății formei con
tractului și a excepțiilor de la acest principiu.
1. Principiile ce guvernează contractul

Atât în faza precontractuală, aceea a negocierii, cât și la încheierea și pe tot parcursul
executării sale, contractul este guvernat de două principii: libertatea de a contracta
și buna-credință1.
 „Libertatea contractuală constă în posibilitatea pe care persoanele fizice și
juridice o au, conform legii, de a crea contracte și de a le stabili conținutul”.2
Codul civil definește libertatea contractuală la art. 1.169, potrivit căruia „părțile sunt
libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.
Singurele îngrădiri ale libertății contractuale sunt ordinea publică și bunele moravuri,
pe care niciunui subiect de drept nu îi este permis să le încalce3.
Libertatea de a contracta presupune următoarele:
– părțile sunt libere să încheie contracte; având această libertate, ele sunt libere și
în privința refuzării încheierii lor;
– părțile sunt libere să le determine conținutul; aceasta se exprimă prin libertatea
pentru fiecare parte de a stabili clauzele contractuale ca rezultat al manifestării
sale de voință în acord cu voința celeilalte părți contractante.
 Buna-credință guvernează întreaga materie a Codului civil, inclusiv materia con
tractelor. Astfel, „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea
și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura
sau limita această obligație”. (art. 1.170 din Codul civil).
Aceasta este norma generală aplicabilă materiei contractelor. Norma specială privește
mecanismul încheierii contractelor la art. 1.183, care detaliază obligația bunei-cre
dințe în cursul negocierilor și prevede sancțiunea pentru conduita de rea-credință,
și anume obligația de a repara prejudiciul astfel cauzat celeilalte părți4. Părțile nu pot
1 A se vedea F.C. Stoica (2012), Dreptul afacerilor. Contracte, Editura ASE, Bucureşti, p. 14.
2 A se vedea I. Albu (1993), Libertatea contractuală, Dreptul nr. 3, p. 29.
4 A se vedea F. Baias (2011), Obligațiile, în Conferinţa privind noul Cod civil, 15-16 septembrie, Institutul Na
țional al Magistraturii, disponibilă la http://www.inm-lex.ro/NCC/video2.html.
93
Titlul III
înlătura sau limita această obligație, ceea ce îi conferă normei din prima teză caracter
de ordine publică1.
2. Condițiile de validitate, esențiale pentru încheierea

contractului (condiții de fond)
2.1. Principiul libertății formei
 Potrivit Codului civil în vigoare, încheierea contractului se realizează prin sim
plul acord de voință al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pen
tru încheierea sa valabilă (art. 1.178). Prin această dispoziție se reglementează prin
cipiul libertății formei în materia încheierii contractului.
Prin urmare, regula sau principiul libertății formei în materia încheierii contractului
presupune că simplul acord de voință între două sau mai multe persoane cu in
tenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic este necesar
și suficient pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat.
Forma contractului este acea condiție ce constă în modalitatea de exteriorizare a
acordului de voință făcută cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge
un raport juridic2.
Principiul se aplică dacă sunt întrunite cumulativ două condiții (una pozitivă și cealaltă
negativă):
– părțile sunt capabile să încheie contracte, deci să aibă capacitatea cerută de lege
în acest sens;
– legea să nu impună o anumită formalitate pentru încheierea contractului respectiv.
 Potrivit art. 1.179 din Codul civil, condițiile esențiale pentru validitatea con
tractului sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
Aceste condiții se mai numesc și de fond sau intrinseci, pentru că țin de voința internă
(reală) a părților, spre deosebire de condițiile care privesc forma contractului, ca mo
dalitate de exteriorizare a acordului de voință.3
1 O normă asemănătoare există în principiile dreptului european al contractelor.

2 A se vedea G. Beleiu (1993), Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de
editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, p. 145, cu referire la condiţiile de formă cerute pentru actul juridic
civil; în acelaşi sens, şi R. Dimitriu (coordonator), op. cit., p. 142.
3 Cu privire la „condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului”, a se vedea S.L. Cristea (2012), Dreptul
afacerilor, ediția a III-a, Editura Universitară, Bucureşti, p. 258 şi următoarele.
94
Contractul
2.2. Capacitatea de a contracta

 Capacitatea de a contracta pentru persoana fizică
Poate contracta orice persoană care este capabilă, adică ce are capacitate de exercițiu.
Codul civil prevede în acest sens că încheierea contractului se realizează prin sim
plul acord de voință al părților (art. 1.178).
Prin urmare, „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege și nici oprită să încheie anumite contracte” (art. 1.180 din Codul civil). În afara
altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu, deci nu sunt capabile,
următoarele persoane:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– interzisul judecătoresc.
O persoană fizică capabilă să contracteze are capacitate de exercițiu.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice
civile.
Între 14 și 18 ani, persoana fizică are capacitate de exercițiu restrânsă.
Poate încheia singur anumite contracte, potrivit Codului civil:
– minorul care a împlinit vârsta de 14 ani – acesta poate face singur acte de con
servare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție
de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor (art. 41
alin. (3));
– minorul care a împlinit vârsta de 15 ani – acesta poate încheia acte juridice refe
ritoare la munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia sa, cu încuviin
țarea părinților sau a tutorelui, caz în care minorul exercită singur drepturile și în
deplinește tot astfel obligațiile născute din aceste acte.
Persoana fizică cu capacitate de exercițiu deplină nu are, în principiu, nicio res
tricție în privința încheierii contractelor.
Capacitatea deplină începe la împlinirea vârstei de 18 ani, cu două excepții, conform
Codului civil:
– de la 16 ani, minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu prin efectul că
sătoriei (art. 39);
– de la 16 ani, minorului i se poate recunoaște de către instanța de tutelă capacitate
deplină de exercițiu (art. 40).
 Potrivit art. 44 din Codul civil, actele făcute de persoana lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41
alin. (3) şi la art. 43 alin. (3) din Codul civil, precum şi actele făcute de tutore fără auto
rizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt
anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea
actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie
judecătorească.
95
Titlul III
 Capacitatea de a contracta pentru persoana juridică

Și pentru persoana juridică, regula este principiul capacității de a contracta, astfel
că persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, cu excepția ace
lora care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice
Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele
sale de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin. (1) din Codul civil). De la
această dată, persoana juridică are deci capacitate de exercițiu, respectiv aptitudi
nea de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile. Organele de adminis
trare se constituie la data înființării persoanei juridice, dată de la care se și do
bândește capacitatea de folosință.
Atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu ale persoanei juridice încep la ace
eași dată, care este însă diferită în funcție modul de înființare a persoanei juri
dice. Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor
și îndeplinirea obligațiilor care privesc persoana juridică, adică pentru constituirea sa
valabilă, se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau juridice desem
nate în acest scop (art. 210 alin. (1) din Codul civil).
Li se recunoaște astfel persoanelor juridice supuse înregistrării și o capacitate de folo
sință anticipată care începe chiar de la data actului de înființare, dată de la care
poate să dobândească drepturi și să-și asume obligații, însă numai în măsura necesară
pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
Prin act de înființare se înțelege actul de constituire a persoanei juridice și, după caz,
statutul acesteia (art. 194 alin. (2) din Codul civil).
Capacitatea de folosință a persoanei juridice, respectiv aptitudinea de a avea drepturi
și obligații, începe:
– pentru persoanele juridice supuse înregistrării, de la data înregistrării lor
(art. 205 alin. (1) din Codul civil);
– pentru persoanele juridice nesupuse înregistrării, potrivit art. 194 alin. (1) din Co
dul civil, de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor
sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, principiul capacității de a încheia
contracte este subordonat principiului specialității capacității de folosință, potrivit că
ruia persoanele juridice pot avea „doar acele drepturi și obligații civile care sunt
necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de constituire sau
statut” (art. 206 alin. (2) din Codul civil)1. O excepție de la regula capacității de folo
sință anticipată recunoscută doar în legătură cu nașterea valabilă a persoanei juri
dice supuse înregistrării este reglementată în legătură cu liberalitățile. Acestea pot
fi primite, în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare, iar în cazul
fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în
cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în
mod legal (art. 208 din Codul civil)2.
1 A se vedea şi M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 34.

2 Ibidem.
96
Contractul
 Actele juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor referitoare la capacitatea civilă

a persoanelor juridice sau cu nerespectarea principiului specialității capacității de fo
losință pentru persoanele fără scop patrimonial sunt lovite de nulitate absolută, fiind
vorba de nerespectarea unor condiții de fond, esențiale și de validitate a contractului
2.3. Consimțământul valabil încheiat

Consimțământul poate fi definit ca fiind manifestarea în exterior a hotărârilor (vo
ințelor) ambelor părți contractante. Prin urmare, contractul ca produs al consim
țământului este rezultatul întâlnirii dintre voințele individuale ale viitoarelor părți con
tractante1.
 Doctrina juridică a lansat și teoria formării progresive a consimțământului în

materie contractuală, văzută drept un instrument de adaptare a întinderii consim
țământului2. Prin această teorie a fost abandonată concepția clasică potrivit căreia
contractul se formează instantaneu, respectiv încheierea contractului rezultă în mod
spontan din simplul acord de voință reprezentat de un schimb de consimțăminte.
Teoria menționată arată că există situații în care primul contact juridic dintre
eventualele părți ale viitorului contract reprezintă doar nașterea unui consim
țământ parțial, a cărui completare se va face apoi progresiv, în intervalul de reflexie
autoprocurat de părți sau alocat de legiuitor „părții slabe”3.
2.3.1. Formarea contractului

Formarea contractului necesită analiza următoarelor aspecte: încheierea contractu
lui, momentul și locul încheierii contractului, momentul și locul încheierii con
tractului la distanță, momentul și locul încheierii contractului prin mijloace elec
tronice, oferta de a contracta, acceptarea ofertei, forma ofertei și a acceptării.
a) Încheierea contractului
Încheierea contractului se realizează prin negocierea lui de către părți sau prin ac
ceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1.182 alin. (1) din Codul civil).
Negocierea presupune ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale
ale contractului. Elementele secundare ale acestuia pot fi stabilite ulterior de către
părți sau chiar de către altă persoană decât părțile contractante. Dacă asupra acestor
elemente secundare părțile nu se înțeleg, sau nu sunt de acord cu decizia părții
căreia i s-a încredințat această sarcină, oricare parte poate cere instanței să dispună
completarea contractului, în funcție de împrejurări, de natura contractului și de intenția
părților. Formarea contractului este guvernată de principiul libertății de voință a
1 A se vedea L. Pop (2009), op. cit., p. 155.

2 A se vedea V.C. Cocean (2009), Rolul şi componentele voinţei juridice la formarea actelor juridice, teză de
doctorat, Bucureşti, p. 18.
3 Ibidem.
97
Titlul III
părților de a încheia sau nu un contract, înțelegându-se prin aceasta că părțile sunt

libere să inițieze, să desfășoare sau să rupă negocierile, nefiind răspunzătoare
pentru nereușita acestora (art. 1.183 alin. (1) din Codul civil).
Pe parcursul negocierilor, părțile trebuie să respecte anumite exigențe care țin de
buna-credință, de obligația de confidențialitate sau chiar de forma contractului.
Prin urmare:
– este interzisă orice limitare sau excludere a bunei-credințe prin convenție
între părți. Se încalcă buna-credință dacă se constată conduita părții care inițiază
sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul, ajungând chiar până
la ruperea negocierilor. Partea căreia i se impută această atitudine de rea-credință
răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți (art. 1.183 alin. (3) și (4) din Co
dul civil);
– dacă una dintre părți îi comunică celeilalte o informație confidențială, aceasta
din urmă este obligată să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu,
indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Nerespectarea acestei obligații atrage
după sine răspunderea părții în culpă (art. 1.184 din Codul civil);
– dacă asupra unui anumit element de care depinde încheierea contractului, sau
asupra unei anumite forme, există un dezacord, contractul nu se încheie până
nu se ajunge la un acord cu privire la acestea (art. 1.185 din Codul civil).
b) Momentul și locul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul în care oferta se întâlnește cu acceptarea.
Momentul încheierii contractului diferă după cum este vorba de contracte încheiate
între prezenți sau între absenți1 (prin corespondență). Dacă viitoarele părți contractante
sunt prezente în același loc, contractul se consideră încheiat în momentul / și
prin realizarea acordului de voință sau al exprimării consimțământului lor2. Dacă
viitoarele părți contractante nu sunt prezente în același loc, ci în locuri diferite,
la distanță una de cealaltă, contractul se consideră că se încheie între absenți3, iar
acordul de voință se realizează prin formularea unei oferte urmate de acceptare4.
Pentru contractul care se încheie între absenți, Codul civil consacră teoria recepțiunii5,
adoptată de doctrină și de practică, potrivit căreia contractul se consideră încheiat în
momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile (art. 1.186 alin. (1)). Se consideră
astfel că simpla primire de către ofertant a corespondenței expediate de acceptant
1 A se vedea B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 276.

2 Uneori, în momentul încheierii acordului de voinţă se îndeplinesc şi condiţiile de formă ale încheierii
contractului; a se vedea http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3044/Oferta.
3 Contractul încheiat între persoane absente se numeşte că s-a încheiat „prin corespondenţă”; a se vedea
B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 276.
4 A se vedea http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3044/Oferta.
98
Contractul
constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat cunoștință de acceptare1. De ase

menea, contractul se consideră încheiat și în cazul în care destinatarul ofertei face
un act corespunzător unui început de executare a contractului. Astfel, acesta se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau
un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor
stabilite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în
acest mod (art. 1.186 alin. (2) din Codul civil).
Momentul încheierii contractului este important de stabilit din cel puțin următoarele
motive2:
– din momentul încheierii contractului se produc efectele acestuia, adică se nasc
drepturile și obligațiile ce le revin părților;
– oferta este caducă (fără efect) numai până în momentul încheierii contractului;
– de la momentul încheierii contractului, dacă o parte nu își execută obligațiile, ea
va răspunde din punct de vedere contractual;
– dacă nu s-a încheiat contractul și una dintre părți – ofertantul sau destinatarul
ofertei – o prejudiciază pe cealaltă, răspunderea va fi delictuală (spre exemplu, în
cazul unei oferte cu termen, ofertantul retrage oferta înăuntrul termenului);
– în cazul unui conflict de legi în timp, contractului i se va aplica legea în vigoare la
momentul încheierii sale;
– din momentul încheierii contractului curg și se calculează termenele de prescripție
extinctivă.
Locul încheierii contractului urmează aceleași reguli care se aplică și momentului
încheierii contractului. Dacă acesta se încheie între persoane prezente, locul în
cheierii lui este chiar cel unde se află părțile. Dacă contractul se încheie prin co
respondență, de regulă, locul încheierii acestuia este acolo unde acceptarea ofertei
se întâlnește cu oferta, adică la ofertant (art. 1.186 alin. (1) din Codul civil). În cazul
în care contractul se încheie în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește
un act sau un fapt concludent fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei,
al practicilor stabilite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea
se poate face în acest mod (art. 1.186 alin. (2) din Codul civil), locul unde acceptarea
ofertei se întâlnește cu oferta este la destinatarul ofertei sau la acceptant. Deci locul
încheierii contractului este la destinatarul ofertei sau la acceptant. Locul formării
contractului determină pentru anumite contracte competența instanței ce va fi sesi
zată cu litigiile decurgând din executarea contractului3, iar în cazul conflictului de legi
în spațiu, legea aplicabilă.
1 A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan (2008), Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Haman-
giu, Bucureşti, p. 50; L. Pop (1994), Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, volumul 2, Editura Fundaţiei
„Chemarea”, Iaşi, p. 56; P. Perju (2010), Contractul, Editura C.H. Beck, București, p. 25.
2 Ibidem.
3 A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu (1947), Principiile dreptului civil român, Editura
de Stat, Bucureşti, p. 249.
99
Titlul III
c) Momentul și locul încheierii contractului la distanță

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în
cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi com
pletarea unor acte normative, cu modificările ulterioare, reglementează drepturile
consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, pentru asigurarea
unui nivel înalt de protecţie a consumatorilor şi o bună funcţionare a pieţei (art. 1),
referindu-se inclusiv la contractele la distanță. Contractul la distanță este orice con
tract încheiat între profesionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de
prestare de servicii la distanţă organizat, fără prezenţa fizică simultană a profesionis
tului şi a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau a mai multor mijloace de
comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul în care este încheiat contractul
(art. 2). Comerciantul care furnizează produse sau servicii are calitatea de ofertant,
iar consumatorii sunt destinatarii ofertei. Comerciantul, înainte de încheierea contrac
tului la distanță, lansează oferta, fiind obligat să informeze consumatorul în timp util,
corect și complet despre conținutul acesteia.
Dacă părțile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul pri
mirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Locul
încheierii lui fiind prin urmare la comerciantul ofertant. OUG nr. 34/2014, ca și Codul
civil, a adoptat teoria recepțiunii, sau sistemul cunoașterii prezumate a conținutului
acceptării1, în privința momentului și locului de încheiere a contractului.
d) Momentul și locul încheierixi contractului prin mijloace electronice

Contractele electronice sunt încheiate prin intermediul mijloacelor informatice. Aceste
contracte sunt reglementate de Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, re
publicată, cu modificările ulterioare2. Pentru validitatea contractelor încheiate prin
mijloace electronice3 nu este necesar consimțământul prealabil al părților asupra uti
lizării mijloacelor electronice (art. 7 alin. (2)). Proba încheierii acestor contracte și a obli
gațiilor care rezultă din ele este supusă dispozițiilor dreptului comun în materie de
probă și prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată.
Referitor la momentul încheierii contractelor electronice, Legea nr. 365/2002 prevede
următoarele situații:
 Prin derogare de la norma generală în materie, corespunzătoare teoriei recepțiunii
(potrivit art. 1.186 alin. (1) din Codul civil), art. 9 alin. (1) instituie teoria informațiunii,
1 A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 50.

2 Nu fac obiectul contractelor prin mijloace electronice: a) activitatea notarilor publici, în măsura în care
aceasta presupune o participare directă şi specifică la exercitarea prerogativelor autorităţii publice; b) ac
tivitățile de reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie şi de urmărire penală; c) jocurile de no
roc cu câştiguri în bani, loteriile şi pariurile.
3 Mijloace electronice reprezintă echipamente electronice şi reţele de cablu, fibră optică, radio, satelit şi
altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea informaţiei (art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 365/2002).
100
Contractul
prevăzând că „dacă părțile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în

momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința ofer
tantului”. Potrivit teoriei informațiunii, contractul se încheie în momentul în care ofer
tantul ia cunoștință de cuprinsul acceptării1; locul încheierii contractului este, în acest
caz, la destinatarul ofertei (la ofertant).
 Art. 9 alin. (2) din același act normativ, prima teză, prevede o situație specială
pentru „contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o
executare imediată a prestației caracteristice”, caz în care „contractul se consi
deră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea”. Lo
cul încheierii contractului este la destinatarul ofertei (acceptant). În spiritul aceleiași
reglementări sunt dispozițiile art. 1.186 alin. (2) din Codul civil, și anume: „contractul
se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau
un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor
statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate
face în acest mod”.
 În situația în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea,
contractul se va considera încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a con
tracta a ajuns la cunoștința sa (art. 9 alin. (2) din Legea nr. 365/20022, a doua teză).
Potrivit art. 9 alin. (3), în cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice
oferta de a contracta (având calitatea de ofertant) sau acceptarea ofertei ferme de
a contracta făcută de furnizorul de servicii3 (având calitatea de beneficiar al ofertei
de a contracta), furnizorul de servicii are obligația de a confirma primirea ofertei sau,
după caz, a acceptării acesteia, în unul dintre următoarele moduri:
a) trimiterea unei dovezi de primire prin poșta electronică sau printr-un alt mijloc de
comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără în
târziere;
b) confirmarea primirii ofertei, printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimi
terea acesteia, de îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu con
diția ca această confirmare să poată fi stocată și reprodusă de destinatarul ser
viciilor.

2 Pentru detalii, a se vedea M.I. Bocşa (2010), Încheierea contractelor de comerţ internaţional prin mijloace
electronice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, pp. 222-223; A. Bleoancă (2010), Contractul în formă elec
tronică, Editura Hamangiu, Bucureşti, p. 140.
3 Potrivit Legii nr. 365/2002, furnizor de servicii este orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţie
unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale (art. 1
alin. (3)). Serviciu al societăţii informaţionale este orice serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace
electronice şi prezintă următoarele caracteristici: a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial,
procurat ofertantului în mod obişnuit de către destinatar; b) nu este necesar ca ofertantul şi destinata-
rul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc; c) este efectuat prin transmiterea informaţiei la cererea
individuală a destinatarului (art. 1 alin. (1)).
101
Titlul III
Oferta sau acceptarea ofertei, precum și confirmarea primirii ofertei sau a acceptării
ofertei se consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze
(art. 9 alin. (4) din Legea nr. 365/2002). De asemenea, relevant în cazul determinării
momentului încheierii unui contract este marcarea temporală a documentelor și
atestarea locului unde s-au încheiat acestea din partea furnizorului de servicii de
marcare temporală sau de către notarul public prin același procedeu tehnic1. Marcarea
temporală este reglementată de Legea nr. 451/2004 privind marca temporală, care
stabilește regimul juridic al acesteia și condițiile de furnizare a serviciilor de marcare
temporală.
Marca temporală este o colecție de date în formă electronică, atașată în mod unic unui
document electronic și care certifică faptul că anumite date în formă electronică
au fost prezentate la un moment de timp determinat furnizorului de servicii de
marcare temporală (art. 2 lit. b) din Legea nr. 451/2004).
Furnizorul de servicii de marcare temporală trebuie să păstreze un registru electronic
operativ de evidență cuprinzând momentul de timp la care au fost emise mărcile tem
porale (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 451/2004).
Întrucât marcarea temporală este folosită pentru darea de dată certă, cu toate că legea
nu prevede expres, se apreciază2 ca fiind posibil ca notarul public să efectueze și ope
rațiunea de marcare.
e) Oferta de a contracta
Oferta de a contracta este o propunere făcută de ofertant în vederea încheierii unui
contract. Aceasta se mai numește și policitațiune și este un act juridic unilateral, fiind
rezultatul unei singure voințe, a ofertantului sau a unei persoane care are inițiativa
încheierii contractului (în condițiile art. 1.188 alin. (2) din Codul civil.
Pentru a produce efecte, oferta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să cuprindă o propunere de încheiere a unui contract (art. 1.188 alin. (1) din
Codul civil, prima teză);
– să fie fermă și neechivocă, adică să exprime intenția ofertantului de a se obliga
în cazul acceptării ei de către destinatar (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, a treia
teză); prin urmare, oferta trebuie să fie o manifestare de voință reală, serioasă,
conștientă și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic (spre exemplu,
o marfă expusă în vitrină fără preț nu are valoarea unei oferte în scop de vânzare, ci
reprezintă reclamă a mărfii respective în scop de publicitate);
– să fie precisă și completă; să conțină suficiente elemente pentru formarea contrac
tului, adică oferta trebuie să fie precisă și completă în privința elementelor ce
formează conținutul ofertei (art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, a doua teză).
1 A se vedea http://www.juridice.ro/162149/momentul-locul-şi-legea-aplicabilă-încheierii-contractului-
electronic.html.
2 A se vedea A. Bleoancă, op. cit., p. 140.
102
Contractul
Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care
îi determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esen
țial al contractului (art. 1.188 alin. (2) din Codul civil);
– să fie adresată unui destinatar, care, în principiu, potrivit Codului civil, trebuie să
fie determinat (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil).
 Clasificarea ofertei:
 Oferta poate fi adresată, ca regulă, unei persoane determinate, dar și, prin excep
ție, unei persoane nedeterminate (art. 1.189 alin. (1) din Codul civil). De asemenea,
nu constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta solicitarea de a formula oferte
adresată uneia sau mai multor persoane determinate. Propunerea adresată unor
persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu are valoare de ofertă, ci, după
împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere (art. 1.189 alin. (1) din Co
dul civil).
Prin excepție, propunerea adresată unor persoane nedeterminate valorează ofer
tă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, neîndoielnic, din împre
jurări (spre exemplu, staționarea taxiurilor în spațiul destinat parcării acestora). În aceste
cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai
dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși sau într-o modalitate care permite să
fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta.
 Oferta poate fi cu termen și fără termen de acceptare.
Oferta cu termen trebuie menținută până la expirarea termenului. Înăuntrul acestui
termen oferta este irevocabilă. De asemenea, oferta este irevocabilă în temeiul acor
dului părților, al practicilor stabilite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofer
tei ori al uzanțelor (art. 1.191 din Codul civil). Declarația de revocare a unei oferte ire
vocabile nu produce niciun efect, este caducă. Oferta fără termen poate fi adresată
unei persoane prezente sau unei persoane absente.
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente trebuie accep
tată de îndată, în caz contrar rămâne fără efect (devine caducă). Se consideră ofertă
fără termen de acceptare adresată unei persoane prezente oferta transmisă prin
telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță (art. 1.194 alin. (2)
din Codul civil).
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane absente trebuie menți
nută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să
o analizeze și să expedieze acceptarea.
Oferta fără termen de acceptare poate fi revocată oricând până la încheierea con
tractului. Revocarea nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la desti
natar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea, iar în cazul în care destinatarul ofertei
săvârșește un act sau un fapt concludent care determină încheierea contractului, îna
intea săvârșirii acestuia.
Oferta devine caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în
lipsă, în termenul rezonabil sau dacă destinatarul o refuză. Decesul sau incapacitatea
103
Titlul III
ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii o
impune.
f ) Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei reprezintă consimțământul destinatarului ofertei de a încheia
contractul. Pentru a produce efecte, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:
 să fie concordantă cu oferta. Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare
atunci când: a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei
primite; b) nu respectă forma cerută anume de ofertant; c) ajunge la ofertant după
ce oferta a devenit caducă. Răspunsul destinatarului care nu concordă cu oferta
este considerat contraofertă (art. 1.197 din Codul civil);
să fie neîndoielnică. Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă
indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a
fost formulată (art. 1.196 alin. (1) din Codul civil, prima teză);
să ajungă în termen la autorul ofertei (art. 1.196 alin. (1) din Codul civil, a doua
teză). Acceptarea trebuie să intervină în termenul stabilit de ofertant sau, dacă
oferta a fost făcută fără termen, înainte de a deveni caducă sau înainte de revocare
(cu excepția art. 1.186 alin. (2) coroborat cu art. 1.193 alin. (2) din Codul civil)1.
Codul civil permite, prin excepție, și acceptarea tardivă; aceasta produce efecte
numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea
contractului (art. 1.198 alin. (1) din Codul civil). De asemenea, acceptarea făcută în
termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputa
bile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înștiințează despre aceas
ta de îndată (art. 1.198 alin. (2) din Codul civil);
trebuie să fie comunicată ofertantului. Oferta, acceptarea, precum și revoca
rea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar,
chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.
Comunicarea trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite
de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea
sau din alte împrejurări nu rezultă contrariul (art. 1.200 alin. (1) și (2) din Codul civil).
Atât oferta, cât și acceptarea pot fi retrase dacă retragerea ajunge la destinatar
anterior sau concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea (art. 1.199 din
Codul civil).
g) Forma ofertei și a acceptării

Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă
a contractului (art. 1.187 din Codul civil). Spre exemplu, dacă pentru contractul ce ur
mează a se încheia legea cere forma autentică (solemnă), oferta și acceptarea trebuie să
îmbrace aceeași formă.
1 A se vedea http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-1196-acceptarea-ofertei-incheierea-contractului-con-
tractul.
104
Contractul
2.3.2. Valabilitatea consimțământului

Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să
fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (art. 1.204 din Codul civil).
De asemenea, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să provină de la o persoană
cu discernământ, respectiv care are reprezentarea consecințelor (efectelor) juridice ale
încheierii actului în cauză. Lipsa discernământului la încheierea actului sancționează
actul respectiv cu nulitatea relativă, și anume: a) este anulabil contractul încheiat de
o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o
stare care o punea în neputința de a-și da seama de urmările faptei sale (art. 1.205
alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu, o persoană este în neputința de a-și da seama
de urmările faptei sale dacă fie este minoră, datorită vârstei (ca stare constantă, până la
împlinirea vârstei care îi permite să încheie acte juridice), fie se află în stare de ebrietate, de
somnambulism, de mânie puternică, sub influența unor substanțe stupefiante (ca stare
vremelnică)); b) poate fi anulat contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub
interdicție dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție
existau și erau îndeobște cunoscute (art. 1.205 alin. (1) din Codul civil) (spre exemplu,
interdicția este pusă prin hotărâre judecătorească). Principiul libertății încheierii unui act
juridic poate fi încălcat prin intermediul viciilor de consimțământ ce alterează voința
persoanei care în mod potențial dorește să încheie actul respectiv.
Prin urmare, exprimarea liberă a consimțământului, ca și condiție de valabilitate a
acestuia, este afectată de următoarele vicii: eroare, dol, violență și leziune (art. 1.206
alin. (1) și (2) din Codul civil).
 Eroarea este falsa reprezentare a realității din mintea unei părți, la încheierea con
tractului (actului juridic)1. Partea care se află în eroare la încheierea contractului poate
cere anularea acestuia, „care, sub aspect terminologic, trebuie înțeleasă ca atrăgând
nulitatea relativă”2. Nu orice falsă reprezentare a realității constituie însă viciu de
consimțământ, ci numai eroarea esențială. Partea care, la momentul încheierii con
tractului, se află într-o eroare esențială (într-una dintre condițiile de mai sus) poate
cere anularea acestuia dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul
asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului (art. 1.207
Codul civil consideră că eroarea este esențială, potrivit art. 1.207 alin. (2):
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio și error
in corpore); eroarea poartă asupra naturii contractului, spre exemplu, în cazul în
care o parte crede în mod greșit că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de
întreținere3, în realitate fiind vorba de un contract de vânzare fără astfel de clauză;
eroarea poartă asupra obiectului contractului, spre exemplu, în cazul în care o parte
crede că va cumpăra un anumit bun (un teren), iar cealaltă parte vrea să vândă un alt
bun (o construcție);

3 A se vedea Decizia civilă nr. 370/1974 a Tribunalului Braşov, în RRD nr. 12/1275, p. 46.
105
Titlul III
2. când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități
a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în
absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia); calitățile obiectului
sunt tocmai cele care au determinat încheierea contractului, ceea ce înseamnă că în
lipsa acestor calități – asupra cărora poartă eroarea – contractul nu s-ar fi încheiat1;
3. când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia
în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona); spre exemplu,
în cazul contractelor încheiate intuitu personae2, când s-a încheiat un contract de
intermediere (mandat sau comision etc.) în considerarea persoanei intermediarului
(mandatarului sau comisionarului etc.).
De asemenea, nu este esențială eroarea care privește simplele motive ale contrac
tului, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost consi
derate hotărâtoare (art. 1.207 alin. (4) din Codul civil).
 În funcție de natura realității falsificate, eroarea poate fi de fapt și de drept. Eroa
rea de fapt este falsa reprezentare a unei situații faptice existente la încheierea unui
contract3, cum sunt situațiile de eroare esențială prezentate mai sus. Eroarea de drept
este esențială, și prin urmare conduce la anularea contractului atunci când privește o
normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului
(art. 1.207 alin. (3) din Codul civil)4.
 Codul civil reglementează cazuri particulare de eroare, care, nefiind considerate
vicii de consimțământ, nu conduc la sancționarea contractului cu anularea, și anume:
– eroarea scuzabilă intervine dacă faptul asupra căruia a purtat „falsa reprezentare”
putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile (art. 1.208 alin. (1) din
Codul civil);
– eroarea asumată poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare
ce a fost asumat de cel care invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de
acesta (art. 1.209 din Codul civil);
– simpla eroare de calcul atrage numai rectificarea, exceptând cazul în care, con
cretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea
contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți
(art. 1.210 din Codul civil). De asemenea, fără a fi considerată eroare esențială,
dar căreia i se aplică dispozițiile referitoare la eroare, respectiv efectul anulării
1 A se vedea Dosarul nr. 207/01.10.2007, Secţia comercială, Judecătoria Caracal, județul Olt. Atât vânzăto
rul, cât şi cumpărătorul tratează cu privire la acelaşi bun, și anume un teren. Pentru detalii, a se vedea
M.M. Pivniceru (2012), Noul Cod civil şi reglementările anterioare. Prezentare comparativă: legea de punere
în aplicare, legislaţia conexă, Editura Hamangiu, Bucureşti.
3 A se vedea B. Ştefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 87; G. Beleiu (1993), op. cit., p. 132; I. Urs,
S. Angheni (1998), Drept civil, volumul 1, Editura Oscar Print, București, p. 28.
106
Contractul
contractului, Codul civil reglementează eroarea ce poartă asupra declarației de

voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte
persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță (art. 1.211 din Codul civil).
 Dolul este fapta unei părți a unui eventual contract fie de a induce în eroare
cealaltă parte prin manopere viclene, dolosive, pentru a o determina să încheie
contractul, fie a omite, în mod fraudulos, de a o informa asupra unor împrejurări
pe care se cuvenea să i le dezvăluie (art. 1.214 alin. (1) din Codul civil). Dolul este prin
urmare o eroare provocată, spre deosebire de eroarea menționată anterior, care este
spontană. Dolul, ca fapt delictual, presupune că provine din partea unei persoane care
urmărește să încheie un contract, astfel:
– acțiunea de a induce în eroare, de a se folosi de mijloace viclene, ca faptă delic
tuală comisivă;
– omisiunea, cu intenție frauduloasă, de a nu informa anumite împrejurări, despre
care, în cunoștință de cauză, cealaltă parte n-ar fi încheiat contractul.
Dolul poate proveni de la o parte contractantă, de la reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părți, dar și de la un terț.
Anularea contractului poate fi cerută în toate cazurile, indiferent de la cine pro
vine dolul, însă în următoarele condiții:
– partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea con
tractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială (art. 1.214 alin. (2)
din Codul civil); înseamnă că anularea se poate cere și pentru provocarea uneia
dintre erorile neesențiale reglementate de Codul civil (eroarea scuzabilă (art. 1.208
alin. 1 din Codul civil), eroarea asumată (art. 1.209 din Codul civil), simpla eroare de
calcul (art. 1.210 din Codul civil), eroarea ce poartă asupra declarației de voință ori
când declarația a fost transmisă inexact (art. 1.211 din Codul civil));
– contractul este anulabil și atunci când dolul emană de la reprezentantul, pre
pusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți (art. 1.214 alin. (3) din Codul civil);
– partea care este victima dolului unui terț – străin de contract – poate cere anu
larea doar dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască
dolul la încheierea contractului (art. 1.215 alin. (1) din Codul civil); prin urmare,
dolul nu se impută contractantului dacă se dovedește că acesta nu a cunoscut
manoperele dolosive ale terțului. Independent de anularea contractului, autorul
răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta;
– dolul trebuie dovedit de către partea care se consideră victima acestuia, prin
urmare dolul nu se presupune (art. 1.214 alin. (4) din Codul civil). Fiind vorba despre
o faptă delictuală, dovada dolului se face prin orice mijloc de probă1. Sancțiunea
aplicabilă în cazul dovedirii dolului este anularea actului (nulitate relativă), iar
în ipoteza în care se constată un prejudiciu din partea autorului dolului, acesta
„răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta” (art. 1.215 alin. (2) din Codul civil).
107
Titlul III
De asemenea, cel al cărui consimțământ a fost viciat prin dol are dreptul de a
pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea con
tractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-
interese la care ar fi îndreptățit (art. 1.257 din Codul civil).
 Violența este inducerea unei temeri justificate, fără drept, de la cealaltă parte
sau de la un terț pentru a determina o persoană să încheie un contract. Partea
victimă a violenței, a sentimentului de teamă care i-a fost indus, poate cere anu
larea contractului încheiat sub imperiul acestei temeri. De reținut că, în lipsa acestei
amenințări, victima violenței nu și-ar fi dat consimțământul la încheierea contractu
lui. Violența este viciu de consimțământ și atrage anularea contractului când este
îndreptată nu numai împotriva persoanei contractantului, ci și împotriva unei per
soane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei
consimțământ a fost viciat (art. 1.216 alin. (3) din Codul civil). Violența poate privi:
viața, onoarea sau bunurile persoanei, acestea fiind expuse sub imperiul amenin
țării unui pericol grav și iminent (art. 1.216 alin. (2) din Codul civil). În toate cazurile,
existența violenței se apreciază în funcție de vârsta, starea socială, sănătatea și carac
terul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a
putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului (art. 1.216 alin. (4) din
Codul civil).
Pentru a fi în prezența violenței ca viciu de consimțământ trebuie îndeplinite condițiile:
– temerea indusă de autorul actului de violență trebuie să fie justificată, adică să
determine (să se justifice prin acțiunea persoanei împotriva căreia este îndreptată)
să încheie contractul, în lipsa cărei temeri (care o expune la un pericol grav și
iminent) nu l-ar fi încheiat (în condițiile art. 1.216 din Codul civil).
– temerea indusă trebuie să fie „fără drept” (art. 1.216 alin. (1) din Codul civil)
injustă. Se distinge însă și așa-numita amenințare justă, prin amenințarea cu exer
cițiul unui drept, în sens de atenționare, care nu reprezintă violență (spre exemplu,
creditorul îl amenință pe debitor că dacă acesta nu îi va restitui suma de bani datorată,
la scadență, îl va da în judecată). Constituie însă violență temerea insuflată prin
amenințarea cu exercițiul unui drept făcută în scopul de a obține avantaje
nejustificate (art. 1.217 din Codul civil).
Nu atrage anularea contractului:
– simpla temere izvorâtă din respect (temere reverențiară), neînsoțită de violență
(art. 1.219 din Codul civil) (spre exemplu, o persoană încheie un contract cu o alta
din respect față de vârsta acesteia, față de profesia pe care o are, aceasta din urmă
nefăcând față de prima vreo presiune în sens de amenințare);
– încheierea unui contract de către o parte aflată în stare de necesitate, decât
dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare (art. 1.218 din Codul civil)
(spre exemplu, o persoană vinde un bun deoarece are nevoie urgentă de bani, în acest
caz contractul nefiind anulabil; nu este aceeași situație când o parte vinde un bun,
iar cumpărătorul îi dă o sumă de bani mult mai mică decât valorează bunul, ceea
ce înseamnă că profită de starea de necesitate a vânzătorului, aceasta conducând la
anularea contractului).
108
Contractul
 Violența este reglementată de Codul civil ca provenind și de la un terț; aceasta

atrage anularea contractului, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost
viciat cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț
 În cazul constatării violenței, independent de anularea contractului, autorul
violenței răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta (art. 1.220 alin. (2) din Codul
civil). Sancțiunea este anularea contractului (nulitatea relativă), și independent de
aceasta trebuie acoperit prejudiciul dacă acesta s-a constatat (prin acțiunea în răspun
dere civilă).
 Leziunea este atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie,
de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai
mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații (art. 1.221
alin. (1) din Codul civil). Existența leziunii se apreciază în funcție de natura și scopul
contractului. Din această definiție rezultă cele două elemente ale leziunii, ca viciu de
consimțământ:
– disproporția între prestațiile părților (elementul material, obiectiv);
– profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a
celeilalte părți (elementul subiectiv).
Leziunea privește atât persoana minoră, cât și pe cea majoră.
În cazul minorului, leziunea există și atunci când acesta își asumă o obligație excesivă
prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori
la ansamblul circumstanțelor (art. 1.221 alin. (3) din Codul civil).
Și în privința majorului, leziunea este recunoscută. Prin urmare, se admite acțiunea în
anulare dacă diferența de prestație depășește jumătate din valoarea pe care o avea,
la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată
(art. 1.222 alin. (2) din Codul civil). Din categoria actelor juridice care pot fi atacate
pentru leziune, Codul civil exclude contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte
contracte anume prevăzute de lege (art. 1.224 din Codul civil).
 Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate opta între anularea
contractului și reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptățită (art. 1.222 alin. (1) din Codul civil). Chiar dacă partea optează pentru pro
movarea acțiunii în anulare, instanța va putea să mențină contractul în situația în care
cealaltă parte oferă în mod echitabil o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o
majorare a propriei obligații. Dreptul la acțiunea în anulare sau la reducerea obligațiilor
pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului (art. 1.223
din Codul civil).
2.4. Obiectul contractului

Obiectul contractului trebuie să fie determinat, valabil și licit.
109
Titlul III
 Obiectul contractului este reprezentat de operațiunea juridică, precum vânzarea,

locațiunea, împrumutul și alte asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese
din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale (art. 1.225 alin. (1) din Codul civil).
Pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie, sub sancțiunea nulității absolute, să
fie determinat și licit (art. 1.225 alin. (2) din Codul civil).
 Obiectul obligației este reprezentat de prestația pe care trebuie să o execute
debitorul și, sub aceeași sancțiune, a nulității absolute, trebuie să fie determinat sau
cel puțin determinabil și licit. Contractul este valabil chiar dacă, la momentul înche
ierii sale, una dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația, în afară de
cazul în care prin lege se prevede altfel.
 Condițiile de validitate pe care bunul – ca obiect derivat al obligațiilor născute din
raportul juridic contractual1 – trebuie să le îndeplinească sunt:
– să existe în momentul încheierii contractului, dar în lipsa unei prevederi legale
contrare, contractul poate purta și asupra unor bunuri viitoare (art. 1.228 din Co
dul civil);
– să fie în circuitul civil, astfel, numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face
obiectul unei prestații contractuale (art. 1.229 din Codul civil);
– să fie posibil pe parcursul executării contractului; această condiție rezultă por
nind de la art. 1.227 din Codul civil, care prevede valabilitatea contractului chiar
dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se afla în imposibilitatea execu
tării obligației. Aici avem două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ:
executarea obligației ca prestație să privească un bun material ca obiect de
rivat al raportului juridic contractual (să transfere dreptul real cu privire la un
bun, să predea un bun în materialitatea sa); și
starea de imposibilitate a executării obligației să existe doar la încheierea con
tractului, pentru că la data executării contractului, care în acest caz se subîn
țelege că este o dată ulterioară, trebuie să devină posibilă;
– să fie determinat sau determinabil; condiția de determinare impusă de Codul
civil privește, în mod expres, următoarele elemente ale conținutului contractului:
calitatea prestației sau a obiectului acesteia, care atunci când nu poate fi
stabilită potrivit contractului trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări,
cel puțin de nivel mediu (art. 1.231 din Codul civil);
prețul sau orice alt element al contractului, care atunci când urmează a fi
determinat de un terț, acesta trebuie să acționeze în mod corect, diligent și
echidistant (art. 1.232 alin. (1) din Codul civil). Dacă terțul nu poate sau nu
dorește să acționeze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, in
stanța, la cererea părții interesate, va stabili, după caz, prețul sau elementul
nedeterminat de către părți (art. 1.232 alin. (2) din Codul civil);
1 Din perspectiva condiţiilor de validitate, Codul civil nu face nicio distincţie între bunuri şi obiectul obli
gaţiei.
110
Contractul
prețul între profesioniști sau indică o modalitate pentru a-l determina.

În cazul unui contract între profesioniști care nu stabilește prețul și nici nu
indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în
vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași
prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un
preț rezonabil (art. 1.233 din Codul civil). De asemenea, contractul poate face
referire la determinarea prețului prin raportare la un factor de referință, care,
dacă nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, se înlocuiește,
în absența unei convenții contrare, cu factorul de referință cel mai apropiat
 Sancțiunea pentru nerespectarea condițiilor de validitate a obiectului contractu

lui și a obiectului obligației (prestației) este nulitatea absolută a contractului.
2.5. Cauza contractului

Cauza obligațiilor trebuie să fie valabilă. Cauza este motivul care determină fie
care parte să încheie contractul (art. 1.235 din Codul civil). Condițiile de validitate a
cauzei, potrivit art. 1.236 din Codul civil, sunt următoarele:
– să existe; existența motivului pentru fiecare parte justifică încheierea contrac
tului; cauza lipsește ca urmare a lipsei discernământului, respectiv a lipsei puterii
de reprezentare a consecințelor manifestării de voință1 exprimată în momentul
încheierii contractului2;
– să fie licită; cauza este ilicită când este contrară legii (interzisă de lege). Aceasta
este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea
unei norme legale imperative (art. 1.237 din Codul civil), când se încearcă prin în
cheierea acestui contract fraudarea legii;
– să fie morală; cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.
 În ceea ce privește proba cauzei, Codul civil prevede: „Contractul este valabil chiar
și atunci când cauza nu este expres prevăzută. Existența unei cauze valabile se pre
zumă până la proba contrară” (art. 1.239 alin. (1) și (2)). Prin urmare, cel care invocă
nevalabilitatea cauzei trebuie să și dovedească acest aspect3.
 Sancțiunea în caz de nerespectare a condițiilor de valabilitate a cauzei este nu

litatea contractului, cu următoarele distincții:
– nulitatea relativă a contractului pentru lipsa cauzei, cu excepția cazului în care
contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice (art. 1.238

2 A se vedea G. Beleiu (1993), op. cit., p. 144; M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 54.
3 Pentru detalii, a se vedea I. Dogaru (1994), Elemente de teorie generală a dreptului, Editura Oltenia,
Craiova, p. 95.
111
Titlul III
– nulitatea absolută a contractului pentru cauză ilicită sau imorală, dacă este co
mună pentru ambele părți contractante sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a
cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1.238 alin. (2) din
Codul civil).
3. Forma contractului (condiții de formă)

3.1. Definiția formei contractului. Accepțiuni
Forma contractului este o condiție generală extrinsecă. Sintagma „forma contrac
tului” are două înțelesuri (accepțiuni):
– stricto sensu1, care desemnează modalitatea de exteriorizare a voinței juridice,
este sensul de mai sus exprimat;
– lato sensu2, care desemnează acele „condiții de formă” pentru exteriorizarea
voinței juridice (a acordului de voință) cerute de lege, respectiv forma cerută ad
validitatem, forma cerută ad probationem, forma cerută pentru opozabilitatea față
de terți. În lipsa acestor condiții, contractele nu își produc efectele juridice prevă
zute de legea care le reglementează.
3.2. Principiul consensualismului

Principiul consensualismului este exprimat la art. 1.178 din Codul civil, care regle
mentează libertatea formei, și anume „contractul se încheie prin simplul acord de
voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea
sa valabilă, în timp ce art. 1.240 din același act normativ reglementează formele de
exprimare a acordului de voință, respectiv a consimțământului, care întregește
principiul libertății formei contractului, și anume „voința de a contracta poate fi
exprimată verbal sau în scris” (alin. (1)). „Voința poate fi manifestată și printr-un com
portament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea
sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice co
respunzătoare” (alin. (2)).
3.3. Condițiile de formă pentru exprimarea acordului de voință

 Excepții de la principiul consensualismului
Pe lângă acordul de voință al părților, legea impune pentru anumite contracte, du
pă cum am menționat, îndeplinirea unor formalități. Aceste formalități reprezintă
excepții de la principiul consensualismului și sunt cerute:
– pentru valabilitatea contractului – ad validitatem;
– pentru proba contractului – ad probationem;
– pentru opozabilitatea față de terți.
1 Este vorba despre sensul restrâns, strict al expresiei.

2 Este vorba despre sensul larg al expresiei.
112
Contractul
a) Forma cerută ad validitatem este reprezentată de acele formalități pe care legea

le cere pentru încheierea valabilă a contractului. „Forma ad validitatem nu contrazice și
nici nu anihilează libertatea contractuală, reprezintă însă un mijloc eficient de garan
tare a exercitării acestei libertăți (...), un formalism de protecție, prin aceea că legiuitorul
atrage atenția asupra importanței sau consecințelor actelor încheiate”1. Contractele
(respectiv actele juridice) supuse acestei condiții intră în categoria contractelor solem
ne, denumite și formale. În principal, forma impusă ad validitatem contractelor solem
ne este aceea a înscrisului autentic, cerută, spre exemplu, pentru:
– contractele de întreținere (art. 2.255 din Codul civil), de ipotecă imobiliară (art. 2.378
– prospectul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societăți
pe acțiuni prin subscripție publică (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 31/1990), actul
constitutiv al societății la care printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social
se află un imobil (art. 5 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 31/1990).
Sunt însă situații în care forma impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea
a înscrisului sub semnătură privată, spre exemplu, în cazul contractului de arendare
(art. 1.838 alin. (1) din Codul civil), al contractului privind dobândirea unui drept de
utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare2, al contractului între societatea cu
răspundere limitată și o persoană fizică sau juridică, asociat unic al celei dintâi, care se
încheie în formă scrisă (art. 15 din Legea nr. 31/1990).
 Sancțiunea pentru contractul încheiat în lipsa formei pe care, în mod neîndo
ielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă este nulitatea absolută, iar în situația
în care părțile se înțeleg ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care
legea nu o cere, contractul se consideră valabil chiar dacă forma nu a fost respectată
b) Forma cerută ad probationem este exprimată printr-un înscris care dovedește

încheierea valabilă a contractului. Contractul ca atare este valabil prin simplul acord
de voință, dar legea cere să fie dovedit numai printr-un înscris, astfel, potrivit art. 1.241
din Codul civil, „înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură
privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege”.
Forma scrisă ad probationem (pentru dovadă sau pentru probă) este cerută, cu titlu
de exemplu, pentru următoarele contracte: de societate (art. 1.884 alin. (1) din Codul
civil), de transport (art. 1.956 din Codul civil), de depozit voluntar (art. 2.104 din Codul
civil), de asigurare (art. 2.200 alin. (1) din Codul civil), de cesiune de creanță a drep
turilor patrimoniale de autor (art. 42 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și
drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare), de sponsorizare (art. 1
alin. (1) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările și completările
ulterioare).

2 Ibidem.
113
Titlul III
 În privința contractelor care se încheie prin mijloace electronice, Codul civil

prevede că acestea sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială
(art. 1.245)1.
 Sancțiunea pentru nerespectarea formei cerută ad validitatem nu atrage nevalabi
litatea contractului, ci imposibilitatea dovedirii acestuia cu alt mijloc de probă (proba
cu martori sau prezumții) decât înscrisul sub semnătura privată.
c) Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți. Această formă impune res
pectarea anumitor formalități care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul ju
ridic și opozabil terților, adică persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în
scopul protejării drepturilor și intereselor lor2. Forma cerută pentru opozabilitatea față
de terți este asigurată prin îndeplinirea unor formalități de publicitate. Publicitatea3 se
realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare, registrul
comerțului, precum și alte forme de publicitate prevăzute de lege (art. 18 alin. (2)
din Codul civil). Exemplificăm următoarele formalități de publicitate:
– înregistrările și publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 (spre exemplu, pros
pectul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societăți pe acțiuni
prin subscripție publică, potrivit art. 18 alin. (2));
– înmatricularea profesioniștilor comercianți persoane fizice sau juridice, înainte de
începerea activității acestora, în registrul comerțului (art. 1 alin. (1) din Legea nr.
26/1990);
– publicarea societăților în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă
publicație, acolo unde legea dispune astfel (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990);
– înscrierea în registrul comerțului a mențiunilor privind actele și faptele a căror
înregistrare este cerută de lege, efectuate de profesioniștii comercianți persoane
fizice sau juridice în cursul exercitării și la încetarea comerțului lor (art. 1 alin. (2)
din Legea nr. 26/1990);
– înscrieri în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare pentru constituirea gajului
(art. 2.482 alin. (1) din Codul civil) și a altor garanții reale mobiliare (spre exem
plu, în cazul ipotecii mobiliare asupra acțiunilor, potrivit art. 991 alin. (3) din Legea nr.
31/1990);
– înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ținut de secretarul
consiliului local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate (art. 1.838
– înscrierea în cartea funciară a înstrăinărilor de drepturi imobiliare; spre exemplu, în
cazurile prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terților decât după îndeplinirea
formalităților de publicitate imobiliară (art. 1.675 din Codul civil).
1 A se vedea Legea nr. 365/2002 cu privire la comerţul electronic, republicată, cu modificările ulterioare, şi
Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată.
2 A se vedea D. Ştefănescu, op. cit., p. 80.
3 Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege (art. 19 alin. (1) din Codul civil).
114
Contractul
Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, a actului, a faptului și a oricărui raport

juridic supus publicității (art. 20 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, sancțiunea ne
respectării acestei condiții de formă constă în inopozabilitatea actului juridic față de
terți, în afară de cazul în care se dovedește că aceștia au avut cunoștință de existența
drepturilor, a actelor, a faptelor sau a raporturilor juridice pe altă cale.
 Contractul (la negociere, la încheiere și în timpul executării) este guvernat de două
principii: libertatea de a contracta și buna-credință.
 Condițiile esențiale pentru încheierea contractului sunt: capacitatea de a con

tracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală.
 Capacitatea de a contracta a persoanei este legată de capacitatea de exercițiu a

acesteia. Persoana fizică cu capacitate de exercițiu deplină nu are, în principiu, nicio
restricție în privința încheierii contractelor.
 Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele
sale de administrare, deci are aptitudinea de a încheia contracte de la data constitu
irii lor.
 Consimțământul părților reprezintă hotărârea de a contracta, care înseamnă for

marea contractului, ce presupune: negocierea clauzelor contractului, momentul și
locul încheierii contractului, momentul și locul încheierii contractului la distanță, mo
mentul și locul încheierii contractului prin mijloace electronice, oferta de a contracta,
acceptarea ofertei. De asemenea, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să în
deplinească următoarele condiții: să fie serios, să fie liber și exprimat în cunoștință de
cauză.
 Cauza contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe, să fie

licită și morală.
 Pe lângă condițiile de mai sus, contractul trebuie să îndeplinească și unele de

formă, care sunt cerute pentru valabilitatea contractului, pentru probă și pentru opo
zabilitatea față de terți.
115
Titlul III
CAPITOLUL III Nulitatea contractului
 Înțelegerea nulității ca sancțiune a contractului care nu îndeplinește condițiile de
validitate cerute de lege;
 Identificarea nulităților, recunoașterea acestora, inclusiv a cauzelor care le deter
mină potrivit clasificărilor reglementate de lege (Codul civil);
 Cunoașterea regimului juridic al nulității absolute prin comparație cu regimul ju
ridic al nulității relative;
 Determinarea efectelor nulității și a principiilor care le guvernează;
 Identificarea și cunoașterea principiilor de drept care înlătură efectele nulității.
1. Noțiune
Nulitatea este sancțiunea de drept civil care desființează retroactiv, în tot sau în
parte, efectele unui contract încheiat cu nerespectarea condițiilor de validitate
cerute de lege1. În acest sens, Codul civil prevede că „orice contract încheiat cu în
călcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității,
dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune (art. 1.246).
2. Clasificarea nulităților
Nulitățile se pot clasifica după mai multe criterii: natura interesului (general sau indi
vidual) ocrotit prin dispoziția legală încălcată, întinderea efectelor nulității, modul de
consacrare în legislație, felul condiției de validitate nerespectate.
2.1. Nulitatea absolută și nulitatea relativă

După natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziția legală încălcată,
nulitățile sunt absolute sau relative (art. 1.246 alin. (2) din Codul civil).
 Făcând referire la nulitatea absolută, Codul civil precizează că „este nul contrac
tul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes
general” (art. 1.247 alin. (1)). Prin urmare, nulitatea absolută intervine în cazul neres
pectării cu prilejul încheierii contractului a unei norme ce ocrotește un interes general,
public. Nulitatea absolută este desemnată, atât în legislație, cât și în practică, prin
sintagma actul este „nul” sau „nul de drept”, iar acțiunea în instanță care se introduce
pentru constatarea acestei sancțiuni este denumită „acțiune în nulitate”2.
1 A se vedea G. Beleiu (1993), op. cit., p. 214; L. Pop (1994), op. cit., p. 435; M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit.,
p. 63 și operele citate acolo; S.L. Cristea, op. cit., p. 278 și următoarele.
2 A se vedea D. Ștefănescu, op. cit., p. 81.
116
Contractul
 Cauzele de nulitate absolută sunt pe de o parte prevăzute expres de lege, iar pe

de altă parte, atunci când nu sunt prevăzute expres, rezultă neîndoielnic din lege că
interesul ocrotit este unul general (art. 1.250 din Codul civil).
Nulitatea absolută are următoarele cauze:
– obiectul contractului nu este determinat sau determinabil (art. 1.226 alin. (2) din
Codul civil);
– cauza (contractului) ilicită sau imorală este comună (art. 1.238 alin. (2) din Codul
civil);
– nu este respectată forma cerută ad validitatem (art. 1.242 alin. (1) din Codul civil);
– nu este respectată înscrierea în cartea funciară a convențiilor care strămută sau
constituie drepturi reale (art. 1.244 din Codul civil);
– nu este respectat elementul constitutiv al persoanei juridice referitor la scopul licit
și moral al acesteia, care trebuie să fie în acord cu interesul general (art. 187 din
Codul civil); este una dintre cauzele de nulitate absolută „care rezultă neîndoielnic
din lege că interesul ocrotit este unul general” (art. 1.250 din Codul civil);
– nu sunt respectate anumite dispoziții referitoare la actul de înființare a persoanei
juridice (potrivit art. 196 alin. (2) din Codul civil):
a) lipsește actul de înființare sau nu a fost încheiat în formă autentică în situațiile
anume prevăzute de lege;
b) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
c) lipsește autorizația administrativă pentru înființarea acesteia;
d) actul de înființare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
e) actul de înființare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaților ori ca
pitalul social subscris și vărsat;
f ) s-au încălcat dispozițiile legale privind patrimoniul inițial sau capitalul social
minim subscris și vărsat;
– actele și operațiunile sunt săvârșite de persoane fizice fără autorizațiile prevăzute
de lege, în cazul în care activitățile respective trebuie autorizate de organele com
petente (art. 207 alin. (1) și (2) din Codul civil);
– sunt încălcate dispozițiile legale referitoare la capacitatea civilă a părților în cazuri
cum sunt:
a) nerespectarea unei incapacități speciale, impusă pentru ocrotirea unui inte
res general, public, cum este cea stabilită de art. 1.653 alin. (1) din Codul civil
(referitoare la judecători, procurori, grefieri, executori, avocați, notari publici,
consilieri juridici, practicieni în insolvență, care nu pot cumpăra, direct sau
prin persoane interpuse, drepturi litigioase);
b) nerespectarea unei incapacități de cumpărare – direct sau prin persoane in
terpuse, chiar prin licitație publică – de către funcționarii publici, judecătorii
sindici, practicienii în insolvență și executori a bunurilor pe care le adminis
trează ori a căror administrare o supraveghează (art. 1.654 alin. (1) lit. c) din
Codul civil).
117
Titlul III
 Referitor la nulitatea relativă, art. 1.248 alin. (1) din Codul civil prevede: „contrac
tul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes
particular este anulabil”. Astfel, nulitatea relativă intervine pentru a sancționa încălca
rea unei dispoziții legale al cărei scop este ocrotirea unor interese private ale uneia din
tre părțile contractului1. Nulitatea relativă este desemnată prin sintagma „anulare” sau
„anulabilitate”, iar acțiunea în instanță se numește „acțiune în anulare”. Codul civil in
troduce la art. 1.252 o prezumție de nulitate relativă: „în cazurile în care natura nulității
nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de
nulitate relativă”.
 Cauzele de nulitate relativă intervin atunci când au fost încălcate dispozițiile le
gale referitoare la capacitatea de exercițiu, când consimțământul uneia dintre părți a
fost viciat2, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 1.251 din Codul civil).
Potrivit Codului civil, nulitatea relativă are următoarele cauze:
– lipsa discernământului uneia dintre părți, fie și numai vremelnic, la momentul în
cheierii contractului (art. 1.205 alin. (1));
– consimțământul exprimat a fost viciat prin eroare esențială (art. 1.207 alin. (1)),
prin dol (art. 1.214 alin. (2) și (3)), prin violență (art. 1.216 și 1.220) sau prin leziune
(art. 1.221);
– lipsa cauzei contractului, cu excepția situației în care acesta a fost greșit calificat și
poate produce alte efecte juridice (art. 1.238 alin. (1));
– actele juridice civile au fost încheiate de o persoană lipsită de capacitate de exer
cițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (altele decât cele pe care minorul
lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă le poate
face singur) ori actele au fost făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă,
atunci când această autorizare a fost cerută de lege (art. 44);
– nerespectarea unor dispoziții referitoare la actul de înființare a persoanei juridice
(potrivit art. 196 alin. (2) lit. b) și h)):
toți fondatorii sau asociații au fost, potrivit legii, incapabili, la data înființării
persoanei juridice;
nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociați prevăzut de lege;
– actul juridic a fost încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru
al organelor de administrație, dacă acesta din urmă, soțul, ascendenții sau des
cendenții lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea in
clusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act și dacă partea cealaltă a cunoscut
sau trebuia să cunoască acest lucru (art. 215 alin. (1));
– încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea civilă a părților, în cazul ne
respectării unei incapacități de a cumpăra – direct sau prin persoane interpuse,
chiar și prin licitație publică – de către (art. 1.654 alin. (1) lit. a) și b)):
1 Idem, p. 82.
2 A se vedea art. 1.205 alin. (1) (lipsa discernământului), art. 1.207 (eroarea), art. 1.214 alin. (3) (dolul),
art. 1.216 alin. (1) (violența), art. 1.238 alin. (1) (lipsa cauzei) din Codul civil.
118
Contractul
mandatari, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă1;

părinți, tutore, curator, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoane
lor pe care le reprezintă.
 Nulitatea absolută și nulitatea relativă sunt guvernate de reguli juridice di

ferite. Aceste reguli formează regimul juridic aplicabil fiecărei categorii în parte, res
pectiv: regimul juridic al nulității absolute și regimul juridic al nulității relative.
Regimul juridic al nulității, absolute sau relative, răspunde la următoarele întrebări:
– cine invocă nulitatea absolută/relativă;
– dacă poate fi acoperită prin confirmare sau nu;
– de la constatarea nulității absolute/relative, în ce termen de prescripție poate fi
aceasta invocată.
Conform Codului civil, regimul juridic al nulității absolute este următorul:
– Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de
acțiune sau de excepție (art. 1.247 alin. (2)). Instanța este obligată să invoce din oficiu
nulitatea absolută (art. 1.247 alin. (3)).
Referitor la „orice persoană interesată” care are dreptul să invoce nulitatea abso
lută, sunt avute în vedere nu numai părțile și avânzii-cauză ai părților, ci și procurorul,
autoritățile publice competente, respectiv alte persoane prejudiciate prin actul în
cheiat2. Instanța judecătorească este obligată să invoce nulitatea din oficiu dato
rită funcției acestui organ jurisdicțional de a restabili ordinea de drept încălcată prin
nesocotirea unui interes general, public, social, în condițiile încheierii actului juridic
respectiv.
– Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât
în cazurile prevăzute de lege (art. 1.247 alin. (4)). Această regulă este impusă de in
teresul ocrotit prin norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută3. Prin urmare,
părțile nu pot conveni printr-un alt acord să considere contractul încheiat ca fiind va
lid4. Un regim juridic identic sub aspectul posibilității de confirmare a celor două cate
gorii de nulități este prevăzut în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la actul de
înființare a persoanei juridice (cu referire la art. 196 alin. (1) și (2)). Astfel, încălcarea
unora dintre dispoziții atrage nulitatea absolută, iar a altora, nulitatea relativă. Cu toate
acestea, potrivit art. 197 alin. (2), „nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se
acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe
de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”.
1 Cu excepția cazului prevăzut de art. 1.304 din Codul civil.

3 A se vedea D. Ștefănescu, op. cit., p. 82.
4 Idem.
119
Titlul III
– Acțiunea în nulitate absolută poate fi invocată oricând, este deci imprescrip

tibilă sub aspect extinctiv, indiferent de calea procedurală folosită – acțiune sau ex
cepție –, în afară de cazul în care legea prevede expres că nulitatea absolută este pres
criptibilă1.
Regimul juridic al nulității relative este următorul:

– Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit
prin dispoziția legală încălcată.
Partea care are interes în invocarea acțiunii în anulare este prin urmare partea preju
diciată prin încheierea actului respectiv. Potrivit Codului civil, există câteva excepții
de la această regulă, din rațiuni de protecție a anumitor persoane acțiunea în anulare
putând fi invocată și de către:
a) reprezentantul legal al minorului lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate
de exercițiu restrânsă (art. 46 alin. (2));
b) ocrotitorul legal al minorului lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă (art. 46 alin. (2));
c) succesorii părții ocrotite (exceptând acțiunile intuitu personae);
d) creditorii chirografari, pe calea acțiunii oblice (cu excepția acțiunilor strâns legate
de persoana debitorului) (potrivit art. 1.560 alin. (1) și (2)2);
e) procuror – atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, ne
cesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în
anulare (art. 46 alin. (3)).
Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanța judecătorească
(art. 1.248 alin. (2) și (3) din Codul civil). Spre deosebire de nulitatea absolută, acțiunea
în anulare nu poate fi invocată de instanța judecătorească datorită interesului perso
nal, privat, pe care norma încălcată îl ocrotește, or instanța judecătorească pune în
discuție un interes public, general.
– Contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare (art. 1.248

alin. (4) din Codul civil). Partea interesată (sau succesorii ei în drepturi) poate confirma
expres ori tacit contractul lovit de nulitate relativă. Spre exemplu, confirmarea expresă
o poate face minorul devenit major pentru actul făcut singur în timpul minorității,
atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat (art. 48 din Codul civil). Confirmarea
tacită poate rezulta fie din neinvocarea nulității înăuntrul termenului de prescripție
1 A se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 68, cu referire la art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pri-
vind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie
1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că, prin derogare de la dreptul
comun, indiferent de cauza de nulitate (care poate fi și una de nulitate absolută), dreptul la acțiune se
prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi.
2 Creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile debitorului, potri-
vit art. 1.560 alin. (2) din Codul civil.
120
Contractul
extinctivă, fie din executarea actului anulabil1. De asemenea, nu trebuie confundată

confirmarea nulității cu acoperirea nulității. Dacă în primul caz partea interesată să in
voce nulitatea își asumă riscul unui contract care nu îndeplinește condițiile prevăzute
de lege pentru încheierea lui chiar și atunci când este prejudiciată (urmat de o reducere
a obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit), în al doilea
caz legea acordă un termen pentru ca actul juridic să fie reîntocmit cu respectarea
condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea lui. Pentru a doua ipoteză, „nulitatea
(...) relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea
dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”
– Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul de

prescripție stabilit de lege (art. 1.249 alin. (1) din Codul civil). Termenul general de
prescripție este de trei ani, dacă legea nu prevede un altul (art. 2.517 din Codul civil).
În funcție de cauza de anulabilitate însă, legea stabilește termene speciale, precum și
momente diferite de început ale prescripției. Prin urmare, potrivit art. 2.529 alin. (1)
din Codul civil, prescripția dreptului la acțiunea în anulare a unui act juridic începe să
curgă:
a) în caz de violență, din ziua în care aceasta a încetat;
b) în caz de dol, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte situații de anulare, din ziua când cel îndreptățit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autori
zeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din
ziua încheierii actului juridic.
În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terță persoană, prescripția
începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terțul a cunoscut
existența cauzei de nulitate (art. 2.529 alin. (2) din Codul civil). Dreptul la acțiunea în
anulare2 sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de
la data încheierii contractului (art. 1.223 alin. (1) din Codul civil). Totuși, partea căreia
i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a acestu
ia, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare
(art. 1.249 alin. (2) din Codul civil). Prin urmare, atunci când se pune problema valori
ficării anulabilității pe cale de excepție, aceasta este imprescriptibilă extinctiv pentru
cel căruia i se cere executarea contractului3.
1 A se vedea D. Ștefănescu, op. cit., p. 84; B. Ștefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 110; C. Toader,
R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F. Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu) (1998), Drept civil ro
mân, curs selectiv pentru licență, ediția a III-a, Editura Press Mihalea SRL, București, p. 82, cu precizarea
că autorii menționează că în ambele cazuri de confirmare tacită „cel în cauză trebuie să fi cunoscut cauza
de anulare și să fi executat actul ori să fi lăsat termenul de prescripție să se împlinească în cunoștință de
cauză”. În același sens, a se vedea M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 69.
2 A se vedea art. 1.205 din Codul civil – lipsa discernământului, art. 1.207 – eroarea esențială, art. 1.214 –
dolul, art. 1.216, respectiv art. 1.220 – violența exercitată de o parte și violența exercitată de un terț,
art. 1.222 – leziunea.
121
Titlul III
2.2. Nulitatea parțială și nulitatea totală

După întinderea efectelor, nulitatea poate fi parțială sau totală.
Nulitatea totală desființează în întregime contractul. Aceasta intervine și în condi
țiile art. 1.255 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „clauzele contrare legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri și care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea
contractului în întregul său numai dacă sunt prin natura lor esențiale sau dacă, în
lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”.
Nulitatea parțială desființează doar acele efecte ale contractului care sunt contrare
legii, iar cele care nu contravin legii se mențin, producându-și, prin urmare, efectele.
Mai mult chiar, în cazul constatării nulității parțiale, legea permite înlocuirea de drept
a clauzelor nule cu dispozițiile aplicabile. De asemenea, în cazul unui contract pentru
care s-a constatat nulitatea parțială, clauzele care contravin unor dispoziții legale im
perative și sunt considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispozițiile le
gale aplicabile (art. 1.255 alin. (2) și (3) din Codul civil).
2.3. Nulitatea expresă și nulitatea virtuală

După modul de consacrare în legislație, nulitatea poate fi expresă sau virtuală.
Nulitatea expresă (explicită sau textuală) este prevăzută ca atare într-o dispoziție le
gală1, spre exemplu, este anulabil contractul încheiat de o persoană care la momen
tul încheierii acestuia (art. 1.205 alin. (1) din Codul civil) sau sub sancțiunea nulității
absolute (cu referire la obiectul obligației, n.a.), trebuie să fie determinat sau cel puțin
determinabil și licit (art. 1.226 alin. (2) din Codul civil).
Nulitățile exprese formează majoritatea, în sensul precizării lor atât în Codul civil, cât și
în alte acte normative.
Nulitatea virtuală (implicită sau tacită) nu este expres prevăzută de lege, dar rezultă
neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiție de valabilitate a
actului juridic2 (potrivit art. 1.253 din Codul civil).
2.4. Nulitatea de fond și nulitatea de formă

După felul condiției de validitate nerespectate, nulitatea poate fi de fond sau de formă.
Nulitatea de fond intervine în cazul nerespectării unei condiții de fond a contractului,
respectiv capacitate, consimțământ, obiect, cauză.
Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem. Spre
exemplu, nerespectarea formei scrise a înscrisului sub semnătură privată sau a formei au
tentice cerute ad validitatem.
1 A se vedea G. Beleiu (1998), Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a
V-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, p. 198.
2 A se vedea C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori F. Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu),
op. cit., p. 77.
122
Contractul
3. Efectele nulității
Efectele nulității reprezintă consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității1, res
pectiv desființarea totală sau parțială a contractului – după cum se constată că este
vorba de nulitate totală sau parțială – și restabilirea legalității, a ordinii de drept încăl
cate. Efectul nulității se exprimă în adagiul juridic quod nullum est, nullum producit
efectum, adică ceea ce este nul nu produce niciun efect.
Efectele nulității sunt guvernate de următoarele principii:
– principiul retroactivității efectelor nulității;
– principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum);
– principiul desființării contractului subsecvent ca urmare a desființării contractului
primar, inițial (resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis).
3.1. Principiul retroactivității efectelor nulității

Potrivit acestui principiu, nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor (ex
nunc), ci și pentru trecut (ex tunc). Prin urmare, efectele produse ale contractului sunt
desființate din momentul încheierii sale, considerându-se că acesta n-a fost încheiat
niciodată. Acest principiu este consacrat de Codul civil prin dispoziția „contractul lovit
de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”
(art. 1.254 alin. (1)).
Consecințele aplicării principiului retroactivității efectelor nulității se produc diferit
după cum contractul a fost executat sau nu, astfel:
– în cazul în care contractul nu a fost executat, nici total, nici în parte, el nu-și mai
produce efectele, deoarece nu se poate cere îndeplinirea prestațiilor rezultate din
tr-un act care din punct de vedere juridic se consideră că nu a fost niciodată în
cheiat;
– în cazul în care contractul a fost executat în tot sau în parte, „dreptul de restituire
aparține celui care a efectuat prestația supusă restituirii sau, după caz, unei alte
persoane îndreptățite” (art. 1.636 din Codul civil), iar în privința modalității de res
tituire2, „dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a
unui impediment serios ori aceasta privește prestarea unor servicii deja efectuate,
restituirea se face prin echivalent” (art. 1.640 alin. (1) din Codul civil).
 Principiul retroactivității efectelor nulității se aplică chiar și în cazul contractului

cu executare succesivă, fiecare parte trebuind să restituie celeilalte, în natură sau prin
echivalent, prestațiile primite3 (art. 1.254 alin. (3) din Codul civil).
1 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 202; C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori
F. Deak, C. Bîrsan, G. Beleiu), op. cit., p. 84.
2 A se vedea art. 1.639-1.647 din Codul civil.
3 Idem.
123
Titlul III
 Debitorul de bună-credință nu este exonerat de obligația de restituire a eventua

lelor fructe obținute anterior anulării. Codul civil se orientează „nu pe ideea de protec
ție a debitorului de bună-credință, ci pe ideea reechilibrării situației părților, buna-cre
dință funcționând doar în sensul luării în considerare a celei mai mici contraprestații
posibile”1.
În acest sens, Codul civil precizează că dacă bunul a pierit în întregime sau a fost în
străinat, iar cel obligat la restituire este de bună-credință ori a primit bunul în temeiul
unui act desființat cu efect retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoa
rea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pierii sau, după
caz, a înstrăinării (art. 1.641).
Debitorul de rea-credință, adică cel care a distrus sau a înstrăinat cu rea-credință bu
nul primit sau acela din culpa căruia contractul a fost desființat retroactiv, are o situație
diferită de cea a debitorului de bună-credință, deoarece este obligat să restituie va
loarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, pieirii sau,
după caz, a înstrăinării (art. 1.641 din Codul civil).
3.2. Principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in

integrum)
Repunerea în situația anterioară este consecința principiului retroactivității efecte
lor nulității și constă în aceea că tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic anulat
trebuie restituit, astfel încât părțile să se găsească în situația în care ar fi fost dacă ac
tul nu s-ar fi încheiat niciodată. De la principiul repunerii în situația anterioară există
anumite excepții, potrivit cărora prestațiile efectuate nu sunt supuse restituirii, menți
nându-se, prin urmare, în tot sau în parte.
Reprezintă excepții potrivit cărora se menține actul subsecvent următoarele:
– situația debitorului de bună-credință. Potrivit art. 1.641 din Codul civil, cel obli
gat la restituire este liberat dacă bunul piere fără culpa sa. În acest caz, el este ți
nut să cedeze creditorului indemnizațiile de asigurare primite sau, după caz, drep
tul de a primi aceste indemnizații;
– situația posesorului de bună-credință. Conform art. 1.645 alin. (1) din Codul
civil, „dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele
produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea
lor”. Prin urmare, fructele produse de bunul supus restituirii rămân ale posesorului
de bună-credință;
– situația incapabilului, respectiv a persoanei care nu are capacitate de exerci
țiu deplină. În această categorie sunt incluse atât persoana lipsită de capacitate
de exercițiu, cât și cea cu capacitate de exercițiu restrânsă. Persoana incapabilului
nu este ținută la restituirea prestațiilor decât în limita îmbogățirii sale, apreciată la
data cererii de restituire.
124
Contractul
3.3. Desființarea contractului subsecvent ca urmare a

desființării contractului primar, inițial (resolute iure dantis,
resolvitur ius accipientis)
Desființarea contractului subsecvent ca urmare a desființării contractului primar este
consecința:
– primelor două principii menționate, respectiv retroactivitatea efectelor nulității și
repunerea în situația anterioară;
– principiului de drept potrivit căruia „nimeni nu poate transmite un drept pe care
nu-l are sau nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși”1.
Acest principiu privește efectele nulității față de terți și se traduce astfel: dacă
un contract, considerat primar, este nul între părți, contractul subsecvent încheiat
în baza contractului primar (inițial) devine nul, datorită legăturii juridice cu acesta.
Prin urmare, efectele nulității contractului primar se răsfrâng asupra unor terțe
persoane care au contractat cu părțile, în baza unui contract subsecvent. Spre
exemplu, dacă un contract translativ de proprietate (contract primar) este declarat
nul, și contractul de ipotecă (contract subsecvent) încheiat de dobânditorul bunului
în baza contractului primar devine nul. Prin urmare, sunt desființate drepturile con
stituite – în cazul de față, dreptul de ipotecă – sau transferate de către dobândi
tor asupra bunului în favoarea unor terți. În lumina acestui principiu sunt date și
dispozițiile art. 1.648 alin. (1) din Codul civil. Astfel, „dacă bunul supus restituirii
– ca urmare a constatării nulității contractului translativ ce are ca obiect bunul
în cauză (n.a.) – a fost înstrăinat, acțiunea în restituire poate fi exercitată și
împotriva terțului dobânditor2, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a
efectului dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării
regulilor privitoare la uzucapiune. Articolul menționat, teza a doua, prevede și ex
cepțiile de la principiul „desființării contractului subsecvent ca urmare a desfiin
țării contractului primar”. Aceste excepții privesc:
respectarea regulilor în materie de carte funciară care pot paraliza acțiunea în
restituire îndreptată împotriva terțului, spre exemplu, subdobânditorul de bună-
credință al unui drept real imobiliar care a înscris dreptul său în cartea funciară
atunci când acțiunea în rectificare produce efecte și față de terțe persoane;
dobândirea cu bună-credință a bunurilor mobile, spre exemplu, terțul subdo
bânditor de bună-credință devine proprietarul bunului mobil, chiar atunci când
se desființează titlul autorului său3;
uzucapiunea (prescripția achizitivă), care este, de asemenea, modalitatea prin
care terțul paralizează acțiunea îndreptată împotriva sa, după desființarea ti
tlului autorului4.
1 A se vedea B. Ștefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 113.

2 Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispozițiile art. 1.648 alin. (1) din
Codul civil se aplică în mod corespunzător (art. 1.648 alin. (2) din Codul civil).
4 Idem.
125
Titlul III
 Cu excepția actelor de dispoziție, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea

unui terț de bună-credință sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care
are dreptul la restituire, cu excepția contractelor cu executare succesivă, care, sub
condiția respectării formalităților de publicitate prevăzute de lege, vor continua să
producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data des
ființării titlului constituitorului (art. 1.649 din Codul civil).
3.4. Principiile de drept care înlătură efectele nulității

Există anumite ipoteze în care, deși actul juridic este lovit de nulitate, i se recunoaște
valabilitatea, în tot sau în parte.
Principiile în baza cărora sunt înlăturate efectele nulității sunt:
– conversiunea actului juridic;
– validarea contractului;
– validitatea aparenței în drept – error communis facit ius (eroarea comună valorea
ză drept);
– răspunderea civilă delictuală.
 Conversiunea actului juridic

Prin conversiunea actului juridic se înțelege, în principiu, „înlocuirea actului nul cu
un act juridic valabil”1 sau, altfel spus, un act juridic nul este valabil ca alt act juridic
dacă îndeplinește condițiile de validitate ale acestuia din urmă. Temeiul conversiunii
îl reprezintă regula de interpretare a clauzelor îndoielnice consacrată de art. 1.268
alin. (3) din Codul civil, care prevede: „clauzele se interpretează în sensul în care pot
produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”2.
Conversiunea contractului nul este consacrată în Codul civil, potrivit căruia „un contract
lovit de nulitate absolută va produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt
îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege” (art. 1.260 alin. (1)).
Dintre aplicațiile conversiunii exemplificăm3:
– actul nul ca vânzare-cumpărare, dar valabil ca antecontract de vânzare-cumpă
rare4;
– actul de înstrăinare a unui bun succesoral de către un moștenitor, nul ca atare, însă
valabil ca act de acceptare a succesiunii5.
1 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 207.

2 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 207, cu referire la dispozițiile art. 978 din Codul civil anterior „actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat”.
op. cit., p. 89.
4 A se vedea Tribunalul Suprem, Secția civilă, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980, De-
cizia nr. 412/1980, p. 22.
5 A se vedea Tribunalul Suprem, Secția civilă, Decizia nr. 28/1979, Revista Română de Drept nr. 1/1980, p. 63.
126
Contractul
 Validarea contractului
Când un contract este afectat de o cauză de nulitate, el poate fi validat dacă nuli
tatea este acoperită (art. 1.261 alin. (1) din Codul civil).
Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri prevăzute de lege.
Confirmarea presupune:
– un contract afectat de nulitate relativă, respectiv un contract anulabil (în principiu);
– renunțarea de a invoca nulitatea înăuntrul termenului de prescripție (pentru că
nulitatea relativă este prescriptibilă extinctiv) ca rezultat al voinței exprese sau ta
cite (art. 1.263 din Codul civil reglementează condițiile pe care trebuie să le înde
plinească confirmarea pentru a produce efecte).
 Validitatea aparenței în drept – error communis facit ius. Principiul validității

aparenței în drept înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situație de eroare
comună, obștească1. Principiul este reglementat de Codul civil la art. 17 alin. (2). În
cazul în care un act a fost încheiat într-o situație de eroare comună și invincibilă, in
stanța judecătorească poate hotărî, în funcție de împrejurările date, ca actul astfel în
tocmit să producă față de cel aflat în eroare aceleași efecte ca și când ar fi valabil (dacă
desființarea actului nu i-ar cauza un prejudiciu). De asemenea, eroarea comună și in
vincibilă nu se prezumă, cine invocă eroarea comună are și sarcina dovedirii acesteia.
 Răspunderea civilă delictuală. Acest principiu se aplică incapabilului minor, în

cazul în care acesta săvârșește un delict civil cu ocazia încheierii unui contract, spre
exemplu, creează manopere dolosive prin falsificarea datei de naștere din actul de iden
titate, creând o aparență înșelătoare că este major, pentru a încheia contractul2. În aceas
tă situație minorul nu poate cere anularea contractului, deoarece cealaltă parte ar fi
prejudiciată3.
3.5. Efectele nulității în cazuri speciale

1. Nulitatea contractului plurilateral (art. 1.256 din Codul civil). Contractul pluri
lateral este contractul la încheierea căruia participă mai multe persoane, fiecare asu
mându-și anumite prestații, respectiv obligații4. Prestația fiecărei părți este făcută în
considerarea unui scop comun. Nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu
atrage desființarea sa în întregime, în afară de cazul în care participarea acesteia este
esențială pentru existența contractului respectiv. Un exemplu de contract plurilateral
este cel de societate5.

op. cit., p. 90;
2 Idem.
4 A se vedea S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 119.
5 Idem.
127
Titlul III
2. Nulitatea sau anularea contractului încheiat în formă autentică (art. 1.258 din
Codul civil). Dacă se constată nulitatea contractului sau acesta este anulabil pentru
o cauză de nulitate care rezultă din însuși textul său, partea prejudiciată poate cere
obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condițiile răspunderii
civile delictuale pentru fapta proprie.
3. Refacerea contractului nul (art. 1.259 din Codul civil). Nulitatea unui contract
nu determină întotdeauna desființarea acestuia cu efect retroactiv. Fără distincție,
contractul nul (absolut, n.a.) poate fi refăcut, în tot sau în parte, în funcție de tipul de
nulitate care îl afectează, respectiv totală sau parțială. Contractul nul poate fi refăcut cu
respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege la data refacerii lui.
Spre deosebire de efectul nulității, care constă, în principal, în desființarea contrac
tului cu efect retroactiv (ex tunc), în toate cazurile, contractul refăcut nu va produce
efecte decât pentru viitor (ex nunc), nu și pentru trecut (ex tunc).
 Nulitatea este sancțiunea de drept civil care desființează contractul.
 Nulitățile se clasifică astfel:

– după natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată, sunt absolute și re
lative;
regimul juridic al nulității absolute presupune următoarele aspecte:
û nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale
de acțiune sau de excepție;
û contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare de
cât în cazurile prevăzute de lege;
û acțiunea în nulitate absolută poate fi invocată oricând, este imprescrip
tibilă;
regimul juridic al nulității relative presupune următoarele aspecte:
û nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocro
tit prin dispoziția legală încălcată;
û contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare;
û nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul
de prescripție stabilit de lege.
– după întinderea efectelor, pot fi totale și parțiale;
– după modul de consacrare, pot fi exprese și virtuale;
– după felul condiției de validitate, pot fi de fond și de formă.
 Efectele nulității reprezintă consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității,

adică desființarea totală sau parțială a contractului. Efectele nulității sunt guvernate de
următoarele principii:
128
Contractul
– principiul retroactivității efectelor nulității;

– principiul repunerii în situația anterioară;
– principiul desființării contractului subsecvent ca urmare a desființării contractului
primar, inițial.
 Efectele nulității pot fi înlăturate. Principiile în baza cărora sunt înlăturate efectele
nulității sunt:
– conversiunea actului juridic;
– validarea contractului;
– validarea aparenței în drept;
– răspunderea civilă delictuală.
129
Titlul III
CAPITOLUL IV Prescripția extinctivă
 Înțelegerea prescripției extinctive ca sancțiune de drept civil și a efectului acesteia
de a constrânge o persoană;
 Înțelegerea consecințelor stingerii dreptului material la acțiune prin prescripție;
 Determinarea domeniului prescripției extinctive prin identificarea drepturilor su
biective civile care sunt prescriptibile extinctiv prin comparație cu cele neprescrip
tibile extinctiv;
 Înțelegerea cursului prescripției și a cazurilor de suspendare și de întrerupere a
acesteia;
 Înțelegerea modului de calcul al termenelor de prescripție, respectiv de împlinire
a acesteia;
 Identificarea diferențelor dintre prescripție și decădere.
1. Noțiunea de prescripție extinctivă

Prescripția extinctivă este o sancțiune de drept civil, care stinge dreptul (material)
la acțiune care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
2. Efectul prescripției extinctive

Efectul prescripției extinctive este stingerea dreptului (material) la acțiune. Apelând
la definiția dreptului material la acțiune (art. 2.500 alin. (2) din Codul civil), efectul pres
cripției este stingerea dreptului de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței
publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică
sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.
Stingerea dreptului la acțiune prin prescripție are următoarele consecințe juridice:
 Nu se sting prin prescripție dreptul subiectiv civil și obligația corelativă. Acestea se
transformă din perfecte în imperfecte, adică:
– dreptul subiectiv poate fi apărat numai pe calea excepției, dacă debitorul și-a în
deplinit obligația de bunăvoie (în mod voluntar);
– obligația civilă corelativă (dreptului subiectiv civil) nu mai poate fi asigurată a se
îndeplini pe calea acțiunii în justiție, respectiv creditorul nu îl mai poate obliga pe
debitor să își execute prestația, dar este permisă îndeplinirea de bunăvoie a aces
teia, ceea ce înseamnă că executarea voluntară a obligației după stingerea pres
cripției, a dreptului la acțiune, este o executare permisă, deci valabilă.
 În sens procesual, dreptul la acțiune este imprescriptibil extinctiv, adică titularul

dreptului la acțiune (creditorul) poate sesiza organul jurisdicțional pentru a verifica
130
Contractul
dacă s-a împlinit termenul de prescripție, dacă nu există cauze de întrerupere sau de
suspendare a acesteia, care schimbă cursul prescripției1.
3. Domeniul prescripției extinctive

Domeniul prescripției extinctive este format din drepturile subiective civile pre
scriptibile extinctiv. Din această perspectivă există două categorii de drepturi subiec
tive civile: prescriptibile extinctiv și imprescriptibile extinctiv.
„Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extincti
ve, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel” (art. 2.501 alin. (1) din Codul civil).
„De asemenea, în cazuri anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripției extinctive
și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor” (art. 2.501 alin. (2) din Codul civil).
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții rezultă următoarele:
1. Criteriul principal prin care se delimitează domeniul prescripției extinctive este
natura patrimonială a drepturilor subiective civile.
2. În principiu, drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv, cu anumite
excepții prevăzute de lege; există deci, prin excepție, și drepturi patrimoniale im
prescriptibile extinctiv.
3. Sunt prescriptibile extinctiv și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor,
deci și drepturi nepatrimoniale, dar prin excepție, în cazurile anume prevăzu
te de lege.
 Prescripția extinctivă și drepturile patrimoniale – reale și de creanță

Regula este că drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv, acestea formând
domeniul principal al prescripției extinctive.
a) Prescripția extinctivă și drepturile reale
Pentru a concretiza domeniul prescripției extinctive ce acoperă drepturile patrimo
niale reale scădem acțiunile corespunzătoare drepturilor imprescriptibile extinctiv, pe
care le delimităm cu ajutorul criteriilor utilizate la art. 2.502 alin. (1) din Codul civil, și
anume dreptul la acțiune este imprescriptibil:
– în cazurile prevăzute de lege, deci atunci când legea prevede expres acest lucru,
și
– ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, are carac
ter imprescriptibil.
Sunt imprescriptibile extinctiv, potrivit naturii și obiectului dreptului subiectiv
ocrotit, respectiv dreptului real principal:
– acțiunea în revendicare mobiliară și imobiliară întemeiată pe dreptul de proprie
tate publică (art. 865 alin. (3), cu referire la art. 563 alin. (2) din Codul civil), ținând
131
Titlul III
seama de faptul că bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile (art. 861

– acțiunea în revendicare mobiliară și imobiliară întemeiată pe proprietatea privată.
Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, cu excepția cazurilor în
care prin lege se dispune altfel (art. 563 alin. (2) din Codul civil);
– acțiunea de partaj. Încetarea coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând, în
afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, printr-un act juridic sau
prin hotărâre judecătorească (art. 669 din Codul civil);
– acțiunea negatorie, potrivit căreia proprietarul bunului poate chema în judecată
orice persoană care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de
proprietate, asupra bunului său;
– acțiunea confesorie de superficie (art. 696 alin. (1) și (2) din Codul civil), de uzu
fruct (art. 705), de servitute (art. 757). Acțiunea confesorie de superficie/uzufruct/
servitute poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea
dreptului, chiar și a proprietarului terenului.
În afara acțiunilor imprescriptibile extinctiv după natura sau obiectul dreptului subiec
tiv ocrotit, art. 2.502 alin. (2) din Codul civil prevede că sunt imprescriptibile dreptu
rile referitoare la:
– acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care
prin lege se dispune altfel;
– acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;
– acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;
– acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă obiec
tul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub con
diția acceptării moștenirii în termenul prevăzut de lege.
b) Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii

Potrivit art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind
un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de
cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”. Această regulă este consecința principiului
„accesoriul urmează soarta principalului” (accesorium sequitur principalem), de unde
rezultă următoarele:
– imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal atrage după sine imprescripti
bilitatea dreptului subiectiv accesoriu;
– prescripția dreptului la acțiune privind un drept accesoriu nu atrage și prescripția
dreptului la acțiune privind un drept principal1.
1 A se vedea M. Nicolae (2004), Prescripția extinctivă, Editura Rosetti, București, p. 586; M. Uliescu, A.G.
Nicolae, op. cit., p. 101.
132
Contractul
c) Prescripția extinctivă și drepturile de creanță

Potrivit doctrinei, principalul domeniu al prescripției extinctive, în categoria drep
turilor patrimoniale, pornind de la art. 2.501 alin. (1) din Codul civil, care face referire la
„drepturile la acțiune având un obiect patrimonial”, îl constituie drepturile de crean
ță, indiferent de izvorul lor1.
Exemplificăm în acest sens următoarele:
– În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiu
ne cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție
deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile
datorate (art. 2.503 alin. (2) din Codul civil) (spre exemplu, prescrierea succesivă a
prestațiilor astfel datorate, cum ar fi: chirii, arende, dobânzi, rente, indiferent de izvo
rul lor, contractual sau extracontractual2).
Cu toate acestea, atunci când prestațiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor,
rezultată din lege sau convenție, un tot unitar, dispozițiile cu privire la prescrierea
succesivă a prestațiilor astfel datorate nu sunt aplicabile (art. 2.503 alin. (3) din
Codul civil) (spre exemplu, în cadrul contractului de antrepriză în care sunt stabilite
anumite termene de execuție a lucrărilor sau în cadrul contractului de vânzare cu pla
ta prețului în rate, în care părțile pot stipula diferite modalități de plată, interesând în
final să aibă loc achitarea integrală a prețului3).
– Prescripția dreptului la acțiune privind creanța garantată. Prescripția dreptu
lui la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiune
privind creanța ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea ur
mări, în condițiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în
limita valorii acestor bunuri (art. 2.504 alin. (1) din Codul civil). În această situație
suntem în prezența unei excepții de la principiul „accesoriul urmează soarta prin
cipalului” (accesorium sequitur principalem).
Aceste dispoziții referitoare la prescripția dreptului la acțiune privind creanța ga
rantată nu se aplică „prescripției dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor și a
altor accesorii ale creanței ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acope
rite după împlinirea prescripției din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat”
– Compensația și dreptul de retenție. Prescripția nu împiedică stingerea prin com
pensație a creanțelor reciproce și nici exercitarea dreptului de retenție, dacă drep
tul la acțiune nu este prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensa
rea sau dreptul de retenție, după caz (art. 2.505 din Codul civil).
d) Prescripția extinctivă și drepturile nepatrimoniale

Principiul imprescriptibilității drepturilor personal-nepatrimoniale presupune că
protecția acestor drepturi se poate obține oricând, în timp, fără a exista un termen
1 A se vedea G. Beleiu (1998), op. cit., p. 238; B. Ștefănescu, R. Dimitriu (coordonatori), op. cit., p. 118.
3 Idem.
133
Titlul III
înăuntrul căruia acțiunea în justiție cu privire la protecția lor să se stingă. Acest princi
piu rezultă din interpretarea per a contrario a art. 2.501 alin. (1) din Codul civil, potrivit
căruia „drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției ex
tinctive”. Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „în cazurile anume prevă
zute de lege sunt supuse prescripției și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul
lor”, rezultând că legea prevede expres și prescripția altor drepturi decât cele patri
moniale, respectiv cele nepatrimoniale. Dintre drepturile personal-nepatrimoniale
prescriptibile extinctiv, menționăm următoarele1:
– dreptul cu privire la acțiunea în tăgada paternității, care poate fi pornită de către
mamă sau de către soțul mamei în termen de trei ani de la data nașterii copilului
(art. 430 alin. (1) și 431 alin. (1) din Codul civil). Acțiunea în tăgada paternității in
trodusă de copil este imprescriptibilă în timpul vieții copilului (art. 433 alin. (1) și (2)
din Codul civil);
– acțiunea în anularea adopției, care poate fi formulată în termen de șase luni de la
descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenței, dar nu mai târziu
de doi ani de la încheierea adopției (art. 479 alin. (2) din Codul civil);
– acțiunea în anularea căsătoriei, care poate fi cerută în termen de șase luni (art. 301
4. Invocarea prescripției extinctive

Prescripția poate fi opusă (invocată, n.a.) numai de cel în folosul căruia curge, per
sonal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost
de bună-credință (art. 2.512 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, prescripția nu ope
rează de drept, ci trebuie invocată de cel în beneficiul căruia a curs și s-a împlinit2. De
asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, organul jurisdicțional nu poate aplica
prescripția din oficiu, indiferent de calitatea celui în interesul căruia curge aceasta, și
anume:
– persoană fizică sau juridică, ceea ce înseamnă că normele care reglementează
regimul prescripției extinctive sunt de ordine privată, dispozitive, deoarece per
soana în folosul căreia curge prescripția poate să execute voluntar obligația după
împlinirea termenului de prescripție3. În acest sens, Codul civil prevede că „după
împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea pres
tației” (art. 2.506 alin. (2)) și că „cel care a executat de bunăvoie obligația după ce
termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației,
chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit” (art. 2.506
alin. (3));
– stat (reprezentant al statului) sau unitate administrativ-teritorială. Sub sancțiu
nea nulității absolute4, sunt interzise clauzele care direct sau indirect declară o
1 Ibidem, p. 101.
2 Ibidem, p. 104.
3 Ibidem, p. 105.
4 Potrivit art. 2.515 alin. (6) din Codul civil.
134
Contractul
acțiune imprescriptibilă, deși potrivit legii aceasta este prescriptibilă, sau, invers, o
acțiune declarată de lege prescriptibilă ar fi considerată imprescriptibilă (art. 2.515
Ceea ce pot face însă părțile cu capacitate deplină de exercițiu este ca prin acord
expres să modifice durata termenelor de prescripție sau cursul prescripției prin
fixarea începutului acesteia ori prin modificarea clauzelor legale de suspendare
ori de întrerupere a acesteia, după caz. Termenele de prescripție pot fi reduse sau
micșorate, prin acordul expres al părților, fără însă ca noua durată a acestora să fie
mai mică de un an sau mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de prescripție
de 10 ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.
De asemenea, pot invoca prescripția și alte persoane decât cea în folosul căreia
curge aceasta, respectiv orice altă persoană interesată, potrivit art. 2.514 din
Codul civil, și anume:
codebitorii unei obligații solidare sau indivizibile;
fideiusorii, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunțat la ea;
creditorii celui interesat să invoce prescripția.
Referitor la momentul până la care se poate invoca prescripția, aceasta poate fi
opusă pentru prima dată numai în primă instanță, prin întâmpinare sau cel târziu la
primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. 2.513 din Codul civil).
5. Renunțarea la prescripția extinctivă

Persoana în folosul căreia curge prescripţia nu poate renunţa la ea cât timp aceasta
nu a început să curgă, dar poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la be
neficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită. Nu se poate
renunța însă la prescripția care nu a început să curgă.
Renunțarea este un act juridic care, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească toate
condițiile de fond și de formă prevăzute de lege pentru validitatea oricărui act juri
dic. Codul civil, ținând seama de faptul că actul de renunțare implică lipsirea de un
beneficiu (în cazul de față, termenul care curge în folosul unei persoane), impune ca
persoana care renunță să aibă capacitatea necesară pentru încheierea actelor de dis
poziție, în sensul că „cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga
nu poate renunța la prescripție” (art. 2.509 din Codul civil).
Renunțarea la prescripție poate fi expresă sau tacită. Pentru a fi valabilă, renunțarea
tacită trebuie să fie neîndoielnică și să rezulte numai din manifestări neechivoce.
În privința efectelor renunțării, la art. 2.510 din Codul civil distingem următoarele si
tuații:
– În cazul prescripției împlinite, după renunțare, începe să curgă o nouă prescrip
ție de același fel. În această situație se stinge dreptul material la acțiune, subzistă
dreptul subiectiv și obligația corelativă și începe să curgă un nou termen de pre
scripție;
135
Titlul III
– În cazul prescripției neîmplinite se renunță la beneficiul termenului scurs până la

acea dată și se aplică dispozițiile privind întreruperea prescripției prin recunoaș
terea dreptului. Astfel, potrivit art. 2.537 pct. 1 din Codul civil, „prescripția se între
rupe (...) prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se pre
scrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”.
Fiind un act personal, renunțarea își produce efectele numai în privința celui care a
făcut-o. Ea nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligații in
divizibile sau împotriva fideiusorilor (art. 2.511 din Codul civil).
6. Cursul prescripției extinctive
6.1. Regula generală privind începutul cursului prescripției

Prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut
sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui (art. 2.523 din Codul civil).
Nașterea dreptului la acțiune nu se identifică cu nașterea dreptului subiectiv1. Codul
civil pune în lumină, ca dată de început pentru cursul prescripției, momentul în care
a fost încălcat, nesocotit dreptul subiectiv, astfel încât, în mod evident, titularul
dreptului este direct interesat să cunoască această dată, pentru a cere protecția lui pe
calea justiției2.
6.2. Reguli speciale privind începutul cursului prescripției

a) Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face
În cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă de
la data la care obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute (art.
2.524 alin. (1) din Codul civil).
Dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv3 sau de o condiție suspensivă4,
prescripția începe să curgă de la data la care termenul s-a împlinit sau condiția s-a în
deplinit (art. 2.524 alin. (2) și (3) din Codul civil).
b) Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor

Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act
anulabil (lovit de nulitate relativă) ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de
ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
desființat actul, ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere
a devenit irevocabilă (art. 2.525 din Codul civil).

2 Pentru dezvoltări, idem.
4 Idem.
136
Contractul
c) Dreptul la acțiunea în executarea prestațiilor succesive

În acest caz, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare
prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei
prestații neexecutate (art. 2.526 din Codul civil). Este vorba despre prescrierea chiriilor,
arendelor, rentelor, dobânzilor, redevențelor, indiferent de izvorul lor, contractual sau
extracontractual.
d) Dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită

Art. 2.528 alin. (1) din Codul civil reglementează două momente de la care începe să
curgă prescripția în cazul dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o
faptă ilicită, și anume:
– de la data la care păgubitul a cunoscut paguba (deci data încălcării dreptului su
biectiv1); sau
– de la data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răs
punde de ea.
Prin această reglementare s-a realizat ceea ce în doctrină s-a afirmat a fi „armonizarea
necesității ocrotirii efective a victimei (a păgubitului) faptei ilicite cu necesitatea asi
gurării finalității practice a prescripției extinctive”2.
Dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din același act normativ sunt aplicabile și acțiunii în res
tituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, pe plata nedatorată sau pe gestiu
nea de afaceri.
e) Dreptul la acțiunea în anularea actului juridic

Potrivit art. 2.529 alin. (1) din Codul civil, „prescripția dreptului la acțiunea în anularea
unui act juridic începe să curgă:
– în caz de violență, din ziua când aceasta a încetat;
– în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
– în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autori
zeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni
din ziua încheierii actului juridic.
Codul civil reglementează și posibilitatea invocării nulității relative de către un terț, în
acest caz prescripția începând să curgă, dacă prin lege nu se prevede altfel, de la data
când terțul a cunoscut existența cauzei de nulitate (art. 2.529 alin. (3) din Codul civil).
7. Suspendarea prescripției extinctive

Suspendarea prescripției extinctive reprezintă acea modificare a cursului acesteia
care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripție pe timpul cât
1 Nu data nașterii dreptului subiectiv, care este data producerii pagubei.

2 A se vedea în acest sens M. Nicolae, op. cit., p. 596; M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 115.
137
Titlul III
durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe titularul dreptului la

acțiune în imposibilitatea de a acționa1.
În acest sens, art. 2.532 din Codul civil prevede că prescripția nu începe să curgă, iar
dacă a început să curgă, ea se suspendă:
– între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt;
– între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capa
citate de exercițiu restrânsă;
– între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui
act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel admi
nistrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și apro
bate;
– în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu res
trânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care
există o dispoziție legală contrară;
– cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
– pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele șase
luni înainte de expirarea termenului de prescripție;
– în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii, să folo
sească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încer
carea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia
să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de la înre
gistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;
– în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forțele ar
mate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război;
– în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este
împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a
încetat această împiedicare; forța majoră, când este temporară, nu constituie o
cauză de suspendare a prescripției, decât dacă survine în ultimele șase luni înainte
de expirarea termenului de prescripție;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
Efectul general al suspendării prescripției este oprirea cursului acesteia pe durata
suspendării. Astfel, „de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia
cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspen
dare” (art. 2.534 alin. (1) din Codul civil).
Efectul special al suspendării este prevăzut de art. 2.534 alin. (2), potrivit căruia „pres
cripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de șase luni de la data
138
Contractul
când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de șase luni sau mai scurte, care
nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea sus
pendării”, și la art. 2.535, care prevede că „suspendarea prescripției poate fi invocată
numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul
în care prin lege se dispune altfel”.
8. Întreruperea prescripției extinctive

Întreruperea prescripției extinctive poate fi definită ca modificarea cursului acesteia și
constă în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întrerupti
ve și începerea unei alte prescripții extinctive1. Cauzele de întrerupere a prescripției
își produc efectele doar dacă au intervenit după ce a început să curgă prescripția.
Dacă aceste cauze se produc înainte de a începe prescripția, ea va fi amânată. Dacă
intervin după împlinirea termenului de prescripție, problema întreruperii nu se mai
pune, dreptul la acțiune fiind deja stins.
Prescripția se întrerupe în următoarele situații:
– printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a
dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge
prescripția;
– prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea
creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de
intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe
cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie;
– prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței
de judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubi
rile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul
prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
– prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
În principiu, efectul întreruperii prescripției constă în ștergerea prescripției înce
pute înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. Prin urmare, întreruperea prescripției
determină:
– ștergerea prescripției scurse anterior datei cauzei de suspendare;
– începerea unei noi prescripții.
Efectele întreruperii prescripției sunt, de asemenea, în funcție de cauzele care au de
terminat această modificare a cursului prescripției, astfel:
– recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curge determină începutul
cursului unei noi prescripții de același fel;
139
Titlul III
– cererea de chemare în judecată sau cererea arbitrară determină ca noua prescripție

să nu înceapă să curgă cât timp hotărârea de admitere nu a rămas definitivă;
– intervenția făcută în procedura insolvenței sau a urmăririi silite determină ca pres
cripția să reînceapă să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală
de valorificare a creanței rămase neacoperită1.
De efectele întreruperii prescripției beneficiază cel de la care emană actul între
ruptiv. Aceste efecte nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat
un astfel de act, în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel. De asemenea,
dacă prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de cel în folosul căruia
curgea, de efectele întreruperii profită cel împotriva căruia a curs și aceste efecte nu
pot fi opuse decât autorului recunoașterii. (art. 2.542 din Codul civil)
9. Termenele de prescripție extinctivă

Termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul
căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pier
derii acestui drept2.
Termenul de prescripție extinctivă are caracter legal, pornind de la art. 2.515 alin. (1)
din Codul civil, care prevede că „prescripția extinctivă este reglementată de lege”. Cu
toate acestea, după cum am arătat, părțile pot modifica durata termenelor ori cursul
prescripției (în condițiile art. 2.515 alin. (3) și (4) din Codul civil).
Termenele de prescripție se pot clasifica după cum urmează3:
– în funcție de sfera de aplicare, termenele pot fi generale și speciale;
– în funcție de izvorul normativ (actul normativ) al acestora, distingem terme
ne instituite de Codul civil și termene instituite de alte acte normative (spre
exemplu, Legea societăților nr. 31/1990, Legea nr. 26/1990 privind registrul comer
țului, OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoa
nele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență etc.);
– în funcție de mărimea sau întinderea lor, termenele speciale se împart în:
termene mai mari decât termenul general4,
termene egale cu termenul general5;
termene mai mici decât termenul general.
1 Pentru alt caz, a se vedea și art. 2.537 pct. 3 din Codul civil.
3 Idem.
4 Este mai mare decât termenul general, termenul special de prescripție, de 10 ani, prevăzut pentru ca-
zurile de la art. 2.518 din Codul civil.
5 Este egal cu termenul general, termenul special de prescripție de trei ani, prevăzut pentru cazul de la
art. 2.521 pct. 3 din Codul civil.
140
Contractul
 Termenul general de prescripție este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt
termen (art. 2.517 din Codul civil). Acesta se aplică tuturor raporturilor juridice obliga
ționale, dacă legile (speciale) nu prevăd pentru acestea alte termene.
 Termenele speciale de prescripție sunt de 10 ani (art. 2.518 din Codul civil), doi ani
(art. 2.519)1 sau un an (art. 2.520 din Codul civil).
10. Repunerea în termen

Repunerea în termen este un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la ac
țiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acțiunea în justiție înăun
trul termenului de prescripție, motiv pentru care organul jurisdicțional are dreptul
să soluționeze în fond cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă după îm
plinirea termenului de prescripție2.
Potrivit jurisprudenței în materie au fost considerate cauze de repunere în termen3:
– existența unor împrejurări speciale în care s-a găsit moștenitorul care l-au împie
dicat să afle despre deschiderea unei moșteniri la care era chemat;
– spitalizarea îndelungată sau repetată;
– părăsirea minorului.
Dintre cauzele care nu justifică repunerea în termen au fost menționate de jurispru
dență4:
– eroarea de drept invocată de titularul dreptului la acțiune;
– absența ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau
juristului acesteia;
– depășirea, culpabilă, a termenului de acceptare a moștenirii5.
Efectul repunerii în termen constă în aprecierea că prescripția este neîmplinită, chiar

dacă termenul de prescripție a expirat.
11. Împlinirea sau calculul prescripției extinctive

Calculul prescripției extinctive determină momentul la care termenul de pres
cripție s-a împlinit (sau a expirat).
1 Dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de doi ani.
3 Idem; a se vedea și P. Cosmovici (1989), Tratat de drept civil, Editura Academiei, București, pp. 347-348.
4 Ibidem.
5 A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1986, De-
cizia nr. 590/1986, pp. 82-85, Decizia nr. 732/1986, pp. 86-87; Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
pe anul 1987, Decizia nr. 213/1987, pp. 113-116.
141
Titlul III
Termenul de prescripție se stabilește:

– pe săptămâni, luni sau ani;
– pe zile;
– pe ore.
 Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani. Potrivit art. 2.552 din Codul civil,
dacă termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua cores
punzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are o
zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în
ultima zi a acelei luni. Mijlocul lunii este considerat a cincisprezecea zi. Dacă termenul
este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15 zile se vor
socoti la sfârșitul termenului.
 Termenul stabilit pe zile (art. 2.553 din Codul civil). Dacă termenul se stabilește
pe zile, nu se iau în calcul prima și ultima zi a acestuia. Termenul se va împlini la ora
24,00 a ultimei zile. Cu toate acestea, dacă este vorba despre un act ce trebuie înde
plinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul
de lucru. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul este prorogat
(prelungit), considerându-se a se împlini la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.
 Termenul stabilit pe ore (art. 2.555 din Codul civil). Dacă termenul se stabilește pe
ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a acestuia. Codul civil instituie o prezumție
a efectuării în termen a actelor, inclusiv a actelor ce trebuie îndeplinite într-un loc de
muncă. Astfel, „actele de orice fel se socotesc făcute în termen dacă înscrisurile care le
constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a ter
menului, până la ora când încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu” (art. 2.556
din Codul civil).
12. Decăderea
12.1. Noțiune și reglementare
Prin decădere se înțelege stingerea dreptului subiectiv în cazul neexercitării
acestuia înăuntrul termenului stabilit prin lege sau prin voința părților (art. 2.545
alin. (1) din Codul civil). Termenele de decădere1 privesc exercitarea unui drept sau
săvârșirea unor acte unilaterale. Acestea își au izvorul în lege sau în voința părților.
Stingerea dreptului subiectiv ca efect al decăderii înseamnă pierderea acestuia, iar
în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor.
Codul civil instituie o limitare a stabilirii termenelor de decădere, în sensul că „este
lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabilește un termen de decădere
1 Termenele de decădere sunt denumite în doctrină termene prefixe sau termene de forcluziune. A se
vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 73-79.
142
Contractul
ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului de către

partea interesată” (art. 2.546).
Termenul este de decădere dacă rezultă neîndoielnic din lege acest lucru, altfel fiind
aplicabile regulile privind prescripția.
12.2. Regimul juridic al decăderii

Spre deosebire de termenele de prescripție, termenele de decădere nu sunt supuse
suspendării și întreruperii, dacă legea nu dispune altfel (art. 2.548 alin. (1) din Codul
civil). Cu toate acestea, termenele de decădere sunt afectate dacă intervine un caz de
forță majoră sau introducerea unei cereri de chemare în judecată.
Prin urmare:
– forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă acesta a
început să curgă, el se suspendă, dispozițiile referitoare la efectele suspendării,
regăsite la art. 2.534 alin. (1) din Codul civil, aplicându-se întocmai. Termenul de
decădere nu se socotește împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a
încetat (art. 2.548 alin. (2) din Codul civil);
– de la data introducerii unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare se în
trerupe termenul de decădere sau, după caz, se întârzie. Dispozițiile cu privire
la întreruperea prescripției se aplică și în astfel de situații (art. 2.548 alin. (3) din
Codul civil).
 Deoarece termenele de decădere pot fi instituite și prin voința părților, este și fi
resc să se poată renunța la beneficiul acestora. Renunțarea din partea celui în favoa
rea căruia a fost stipulat ori instituit termenul de decădere poate interveni dacă terme
nul a fost stabilit prin contract sau printr-o dispoziție care ocrotește un interes privat
(art. 2.549 alin. (1) din Codul civil). Pentru a produce efecte juridice, renunțarea trebuie
să intervină după împlinirea termenului, iar dacă a intervenit anterior acestei împliniri
se aplică regulile referitoare la întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului
subiectiv.
 Termenele de ordine publică sunt instituite prin norme imperative, protejând in
terese generale. La aceste termene părțile nu pot renunța, nici anticipat și nici după
începerea cursului lor, și nici nu le pot modifica, micșorându-le sau mărindu-le, după
caz (art. 2.549 alin. (2) din Codul civil).

 Prescripția extinctivă este o sancțiune de drept civil, care stinge dreptul (material)
la acțiune neexercitat în termenul prevăzut de lege.
 Domeniul prescripției extinctive este format din drepturile subiective civile pres
criptibile extinctiv. În principiu, drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv (cu
anumite excepții), respectiv drepturile reale și drepturile de creanță.
143
Titlul III
 În cazuri anume prevăzute de lege sunt prescriptibile extinctiv și unele drepturi

nepatrimoniale.
 Prescripția extinctivă poate fi invocată numai de cel în folosul căruia curge. Prin
urmare, prescripția nu curge de drept, ci trebuie invocată. Organul jurisdicțional nu
poate aplica prescripția din oficiu. Pot invoca însă prescripția și orice alte persoane
interesate:
– codebitorii unei obligații solidare sau indivizibile;
– fidejusorii, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunțat la ea;
– creditorii celui interesat să invoce prescripția.
 Persoana în folosul căreia curge prescripția are dreptul să renunțe la prescripția

neîmplinită, precum și la beneficiul acesteia. Ca regulă generală, prescripția începe să
curgă din momentul în care a fost încălcat dreptul subiectiv. Există însă și reguli spe
ciale, referitoare la dreptul la acțiunea:
– în executarea obligațiilor de a da sau de a face;
– în restituirea prestațiilor;
– în executarea prestațiilor succesive;
– în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită;
– în anularea actului juridic.
 Prescripția poate fi suspendată și întreruptă. Astfel:

– suspendarea este oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripție pe timpul
cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe titularul dreptului
la acțiune în imposibilitatea de a acționa;
– întreruperea constă în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze
întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive.
 Termenele de prescripție sunt:

– în funcție de sfera de aplicare, generale și speciale;
– în funcție de izvorul lor normativ, instituite de Codul civil și de alte acte normative.
 Termenul general de prescripție este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt
termen. Termenele speciale de prescripție sunt de 10 ani, doi ani și un an.
 Termenul de prescripție se stabilește:

– pe săptămâni, luni sau ani;
– pe zile;
– pe ore.
 Decăderea reprezintă stingerea dreptului subiectiv în cazul neexercitării acestuia

înăuntrul termenului stabilit prin lege sau prin voința părților.
144
TITLUL IV Elemente de drept societar
CAPITOLUL I Raportul de drept societar
 Înțelegerea societății atât ca profesionist, persoană juridică, cât și ca parte a rapor
tului juridic de afaceri;
 Analiza societății pornind de la data anterioară înființării acesteia, de la care per
soanele fizice și/sau juridice îndeplinesc primele acte necesare constituirii, conti
nuând cu perioada funcționării și până la data radierii din registrul comerțului.
1. Definiția dreptului societar

 Dreptul societar este o parte a dreptului afacerilor. Dreptul societar are ca obiect
de studiu, în principal, societățile – profesioniști persoane juridice.
Societățile, ca persoane juridice, sunt un element de structură al raportului de dreptul
afacerilor, sunt părți/subiecte ale raporturilor juridice de afaceri.
Dreptul societar cuprinde totalitatea normelor de drept care reglementează ra
porturile juridice de afaceri, ce au în structura lor, ca subiecte participante, în
principal, societățile.
Societatea trebuie privită:
– de la o dată anterioară înființării, dată de la care persoanele fizice și/sau juridice
care doresc să o constituie efectuează toate actele și faptele necesare constitu
irii ei valabile. În această perioadă, societatea are personalitate juridică anticipată,
exercitând acele drepturi și asumându-și acele obligații necesare constituirii vala
bile;
– de la data constituirii ei valabile, pe toată perioada funcționării, până la data di
zolvării acesteia, respectiv a radierii din registrul comerțului.
 Dreptul societar cuprinde norme de drept privat1, care se regăsesc în cea mai mare
parte în:
– Codul civil (art. 1.881-1.954), care constituie dreptul comun în materia societă
ților;
– Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulte
rioare.
Intervenția progresivă a statului în activitatea privată (de afaceri) se exercită asupra
societății începând cu perioada anterioară înființării acesteia.
1 Dreptul societar cuprinde și norme de drept public, la care vom face referire pe parcursul lucrării.
145
Titlul IV
Cu titlu de exemplu, societățile sunt obligate:

– să se înregistreze în registrul comerțului înainte de începerea activității, să înre
gistreze mențiuni despre activitatea desfășurată pe parcursul funcționării acesteia
și să ceară radierea din registrul comerțului la încetarea activității. Registrul co
merțului este instituție publică de natură administrativă și este public (art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și
completările ulterioare);
– să obțină avize prealabile și autorizații de la Autoritatea de Supraveghere Fi
nanciară (ASF) dacă se constituie în societăți de asigurare, de servicii de investiții
financiare (pe piața de capital), instituții de credit.
Incidența normelor de drept public asupra dreptului societar se realizează prin inter
mediul:
– normelor de drept administrativ (în cadrul raporturilor dintre societăți și autorită
țile administrative, respectiv registrul comerțului, ASF etc.);
– normelor de drept fiscal, deoarece societățile obținând profit intră sub incidența
reglementărilor legale în materie fiscală. Impozitele și taxele plătite de societăți, în
calitatea lor de contribuabili, reprezintă una dintre principalele surse de formare a
veniturilor statului;
– normelor de drept penal. Se poate vorbi despre o subramură a dreptului penal,
dreptul penal al afacerilor. Normele de drept penal al afacerilor pun în lumină in
fracțiunile economice: gestiunea frauduloasă, evaziunea fiscală etc.
 Societatea este profesionist persoană juridică, fiind reglementată de Codul civil și
de Legea societăților.
 În perioadele constituirii și funcționării lor, societățile intră sub incidența normelor

de drept public și privat. Intră sub incidența normelor de drept public prin faptul în
registrării în registrul comerțului, publicării în Monitorul Oficial, prin cerințele obținerii
de avize de la instituții publice (spre exemplu, ASF) etc. Intră sub incidența normelor
de drept privat pentru că sunt subiect de drept privat.
146
Elemente de drept societar
CAPITOLUL II Fondul de comerț
 Înțelegerea, din perspectivă teoretică și practică, a noțiunii de fond de comerț față
de alte noțiuni: patrimoniu, întreprindere / întreprindere comercială, patrimoniu
de afectațiune al profesionistului;
 Determinarea naturii juridice a fondului de comerț;
 Identificarea elementelor componente ale fondului de comerț, corporale și necor
porale, și cunoașterea în special a celor necorporale;
 Înțelegerea distincției dintre firmele societăților reglementate de lege;
 Cunoașterea operațiunilor juridice cu privire la fondul de comerț.
1. Reglementarea și definiția fondului de comerț

Fondul de comerț este menționat, fără a fi definit, în art. 21 lit. a) și art. 42 din Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Definiția fondului de comerț este prevăzută de legiuitor la art. 11 lit. c) din Legea nr.
298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenței neloiale. Astfel, „constituie fond de comerț ansamblul bunurilor mobile și
imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad co
mercial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale”.
Făcând trimitere și la art. 541 din Codul civil1, care reglementează universalitatea de
fapt, putem defini fondul de comerț astfel: ansamblul bunurilor mobile și imobile, cor
porale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), pe
care un comerciant, prin voința sa, le utilizează – le afectează – în vederea desfășurării
activității sale, pentru obținerea de profit.
2. Delimitarea noțiunii de fond de comerț de alte noțiuni

2.1. Fondul de comerț și patrimoniul
Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor comerciantului
ce au valoare economică.
Fondul de comerț cuprinde doar o parte dintre bunurile comerciantului (respectiv
cele pe care le afectează derulării activității sale), necuprinzând însă creanțele și da
toriile acestuia. Prin urmare, fondul de comerț reprezintă o parte din patrimoniul co
merciantului. Cu toate acestea, în cazul înstrăinării fondului de comerț, anumite drep
turi și obligații ce izvorăsc din contractele de muncă sau din contractele de furnizare
1 Codul civil definește, la art. 541 alin. (1) și (2), universalitatea de fapt ca fiind „ansamblul bunurilor care
aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege. Bunurile
care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi
juridice distincte”.
147
Titlul IV
de utilități (apă, gaz, telefon etc.) se transmit dobânditorului, dacă acestea nu au fost
reziliate1.
Fondul de comerț este o universalitate de fapt2, pe când patrimoniul este o universali
tate de drept, o universalitate juridică.
Fondul de comerț ia naștere din voința exclusivă a profesionistului comerciant (persoa
nă fizică sau juridică), a întreprinzătorului, care afectează bunurile ce compun fondul de
comerț unei activități lucrative, în timp ce patrimoniul are ca izvor legea (Codul civil).
2.2. Fondul de comerț, întreprinderea și întreprinderea economică

Întreprinderea economică este o activitate economică organizată, autonomă pa
trimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare, exercitată de un întreprinzător,
care cuprinde pe lângă bunuri (ce fac parte din fondul de comerț) și capitalul și forța
de muncă (capitalul uman nu este inclus în fondul de comerț).
De asemenea, întreprinderea economică este o activitate economică cu scop lu
crativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii (art. 2 lit. a) coroborată cu lit. f ) din OUG nr. 44/2008 privind des
fășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale, cu modificările și completările ulterioare).
Fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și necor
porale afectate desfășurării unei activități economice.
Profesionistul comerciant (persoană fizică sau juridică):
– exploatează o întreprindere economică cu scopul de a obține profit;
– deține întotdeauna un fond de comerț, al cărui scop este să atragă clientelă
și să obțină profit.
Ambele caracterizează profesionistul comerciant, fără a se confunda.
Întreprinderea, potrivit Codului civil (art. 3 alin. (2) și (3)), nu se confundă cu între
prinderea economică, reglementată de OUG nr. 44/2008 și de Legea nr. 346/2004
privind stimularea înființării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și com
pletările ulterioare (art. 2).
Codul civil are în vedere întreprinderea exploatată de un profesionist, indiferent
dacă are sau nu scop lucrativ.
Prin urmare, întreprinderea ca noțiune, potrivit Codului civil, este dreptul comun în
materie; în cadrul acesteia distingem întreprinderea economică reglementată de ac
tele normative menționate (OUG nr. 44/2008 și Legea nr. 346/2004).
Pentru o delimitare mai clară a noțiunilor, precizăm că:
– întreprinderea este exploatată de un profesionist, care are sau nu scop lucrativ (în
concepția Codului civil);
1 Gh. Piperea, op. cit., p. 55.

2 A se vedea dispozițiile art. 541 din Codul civil; Gh. Piperea, op. cit., p. 55; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica
(2008), Drept comercial, ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, București, p. 53.
148
– întreprinderea economică este exploatată de un profesionist comerciant, prin spe

cificul activității economice organizate de acesta (despre activitatea economică
Codul civil nemenționând nimic, referindu-se doar la activitate, fără să precizeze
natura acesteia, considerăm noi, în sens larg).
În sensul art. 2 lit. f ) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea profesionistului comerciant
este o întreprindere economică, și anume este „activitatea economică desfășurată
în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de
muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în
cazurile și în condițiile prevăzute de lege”. De asemenea, în condițiile art. 2 din Legea
nr. 346/2004, prin întreprindere se înțelege orice formă de organizare a unei activi
tăţi economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activităţi de producţie, co
merţ sau prestări de servicii, în scopul obţinerii de venituri, în condiţii de concurenţă,
respectiv: societăţi, societăţi cooperative, persoane fizice autorizate, întreprinzători titu
lari ai unei întreprinderi individuale şi întreprinderile familiale, autorizate potrivit dis
poziţiilor legale în vigoare, care desfăşoară activităţi economice.
2.3. Fondul de comerț și patrimoniul de afectațiune al

profesionistului
Fondul de comerț cuprinde numai bunuri (mobile, imobile, corporale, necorporale,
cu drepturile lor corespunzătoare) care aparțin profesionistului comerciant, în timp ce
patrimoniul de afectațiune este o fracțiune din patrimoniul (civil) al profesionistului,
care cuprinde pe lângă bunuri, reprezentate de drepturi (reale), și drepturi de creanță
și obligații (datorii).
Patrimoniul de afectațiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului între
prinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin de
clarație scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional
la acesta, exercitării unei activități economice.
Fondul de comerț se aseamănă cu patrimoniul de afectațiune prin:
– destinația comună a bunurilor care îl compun;
– afectarea bunurilor unei activități lucrative (industriale, comerciale);
– scop, respectiv atragerea clientelei și obținerea de profit.
3. Natura juridică a fondului de comerț

Fondul de comerț este o universalitate (de bunuri) având o identitate de sine stătătoare
care nu se reduce la bunurile care o compun1. Aceste bunuri au o destinație comună
stabilită prin voința profesionistului comerciant (titular al fondului de comerț), fiind
afectate de către acesta aceleiași activități.
Fondul de comerț:
a) poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de locațiune, al
unor garanții reale mobiliare, poate fi lăsat moștenire, poate face obiectul
aportului la constituirea unei societăți sau la majorarea capitalului social etc.
1 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 53.
149
Titlul IV
Bineînțeles că și bunurile componente ale fondului de comerț pot face obiectul

unor astfel de contracte dacă legea prevede posibilitatea înstrăinării separate de
acesta;
b) explică subrogația reală a bunurilor care îl compun, spre exemplu, mărfurile
pot fi înlocuite (în momentul vânzării acestora cu bani, emblema poate fi modi
ficată etc.)1;
c) este o universalitate de fapt, neavând un activ și un pasiv (proprii), acestea fiind
caracteristice universalității juridice, respectiv patrimoniului. De asemenea, prin
voința comerciantului, ca universalitate de fapt, bunurile ce intră în componența
fondului de comerț le afectează exercitării unei activități economice;
d) conferă titularului său un monopol de exploatare ce ține de proprietatea in
dustrială a profesionistului comerciant asupra fondului2. Organizarea bunu
rilor componente ale fondului de către titularul său constituie o creație intelec
tuală, considerată în literatura de specialitate asemănătoare cu creația științifică,
literară și artistică3. În acest sens, fondul de comerț are vocația de a avea clientela
sa, motiv pentru care legea oferă posibilitatea protecției acestuia prin acțiunile
privind concurența neloială4 (potrivit Legii nr. 11/1991 privind combaterea concu
renței neloiale, cu modificările și completările ulterioare);
e) este un bun mobil necorporal, pornind de la faptul că în componența fondului de
comerț prevalează bunurile mobile, corporale sau necorporale, iar dintre acestea
preponderente ca valoare sunt cele necorporale5. Astfel, în cazul executării silite a
fondului de comerț, aceasta urmează regulile prevăzute de Codul de procedură
civilă cu privire la bunurile mobile6. De asemenea, nu poate fi dobândit prin uzu
capiune sau prin posesia de bună credință asupra bunurilor mobile (prescripția
instantanee reglementată de Codul civil), deoarece nu este susceptibil de posesie7,
dar poate face obiectul unui drept de uzufruct și i se aplică teoria accesiunii8.
4. Elementele fondului de comerț

Elementele fondului de comerț sunt corporale și necorporale.
 Elemente corporale sunt:
 bunuri imobile prin natură (clădiri), prin destinație (instalații, utilaje, mașini). Ac
tele de vânzare-cumpărare cu privire la aceste bunuri sunt activități economice,
prin scopul lor;
1 Ibidem.
2 Gh. Piperea, op. cit., p. 56.
3 Ibidem.
4 Spre exemplu, interzicerea activităților care prejudiciază accesul la clientelă; a se vedea Gh. Piperea,
op. cit., p. 56.
6 Ibidem, p. 93.
7 Din același motiv, acțiunea posesorie și acțiunea în revendicare îi sunt improprii; a se vedea Gh. Piperea,
op. cit., p. 58.
8 Ibidem.
150
 bunuri mobile corporale (materii prime, materiale, produse rezultate din activi
tatea de producție; chiar dacă produsele astfel rezultate au o legătură mai slabă cu
fondul de comerț, fac parte din acesta).
 Elemente necorporale sunt: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele

de invenții, drepturile de autor, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu.
a) Firma este un element de individualizare a comerciantului și constă în numele
sau, după caz, denumirea sub care acesta își exercită comerțul și sub care sem
nează (art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
 Firma comerciantului persoană fizică (PFA sau întreprinzător individual – titular
al unei întreprinderi individuale) se compune din numele comerciantului scris în
întregime (nume și prenume) la care se adaugă mențiunea scrisă în întregime
„persoană fizică autorizată” sau, după caz, „întreprindere individuală” (art. 31
alin. (1) din Legea nr. 26/1990). Prin urmare, firma unei persoane fizice corespunde
cu numele său civil.
 Firma întreprinderii familiale trebuie să cuprindă numele reprezentantului
întreprinderii la inițiativa căruia se înființează, cu mențiunea „întreprindere
familială” scrisă în întregime.
Firma comerciantului societate are conținut diferit în funcție de forma juridică a so
cietății.
 Firma societății în nume colectiv (SNC) se compune din numele a cel puțin
unuia dintre asociați plus mențiunea „societate în nume colectiv” scrisă în
întregime (art. 32 din Legea nr. 26/1990).
 Firma societății în comandită simplă (SCS) se compune din numele a cel puțin
unuia dintre asociații comanditați (nume și prenume) plus mențiunea „socie
tate în comandită” scrisă în întregime (art. 33 din Legea nr. 26/1990).
În scopul protejării terților, dacă numele unei persoane străine de societate figu
rează în componența firmei societății în nume colectiv ori a societății în coman
dită simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat și solidar de toate obligațiile
societății. Aceeași regulă se aplică și asociatului comanditat al cărui nume figurea
ză în firma unei societăți în comandită (art. 34 din Legea nr. 26/1990).
 Firma societății pe acțiuni (SA) sau a societății în comandită pe acțiuni (SCA) se
compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor so
cietăți, plus mențiunea scrisă în întregime sau prescurtat „societate pe ac
țiuni” sau „SA” sau „societate în comandită pe acțiuni”, după caz (art. 35 din
Legea nr. 26/1990).
 Firma societății cu răspundere limitată (SRL) se compune dintr-o denumire
proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați, plus
mențiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau „SRL”,
după caz (art. 36 din Legea nr. 26/1990).
 Firma sucursalei din România a unei societăți străine va trebui să cuprindă și
mențiunea sediului principal din străinătate (art. 37 din Legea nr. 26/1990).
151
Titlul IV
Firma comerciantului persoană juridică se scrie în limba română. Firma se caracterizea

ză prin noutate. Astfel, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente
(art. 38 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o mențiune
care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei,
fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod (art. 38 alin. (2)
din Legea nr. 26/1990).
Legea prevede că oficiul registrului comerțului este obligat să refuze înscrierea unei fir
me care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate
produce confuzie cu acestea (art. 39 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire folosită de comercianții din sectorul
public (art. 40 din Legea nr. 26/1990). Prin înregistrare, comerciantul dobândește un
drept de folosință exclusivă asupra firmei. Firma dobândește și valoare economică și
poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerț.
Dacă se înstrăinează fondul de comerț, cu orice titlu, dobânditorul acestuia va putea
să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comer
ciant persoană fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăți
în nume colectiv ori comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent
sau al succesorilor săi în drepturi și cu obligația de menționare în cuprinsul acelei
firme a calității de succesor (art. 41 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Păstrarea firmei precedente este permisă societății pe acțiuni, în comandită pe
acțiuni sau societății cu răspundere limitată fără menționarea raportului de suc
cesiune (art. 41 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
b) Emblema este un plus de identificare a comerciantului. Firma are caracter obliga

toriu, iar emblema are caracter facultativ.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de
același gen (art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Emblema se caracterizează prin noutate. Astfel, orice emblemă va trebui să se deo
sebească de emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același
fel de comerț, precum și de emblemele altor comercianți de pe piața unde comer
ciantul își desfășoară activitatea (art. 43 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel
puțin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Emblema va putea fi folosită pe panouri de reclamă, facturi, scrisori, tarife, afișe,
publicații și în orice alt mod, cu condiția să fie însoțită în mod vizibil de firma co
merciantului (art. 43 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Emblema se înstrăinează și separat și împreună cu fondul de comerț. Dobânditorul va
putea folosi emblema numai cu consimțământul transmițătorului.
c) Reguli comune referitoare la firme și embleme

Firmele și emblemele vor fi scrise în limba română (art. 30 alin. (3) din Legea nr.
26/1990).
152
Prin înscrierea firmei și a emblemei în registrul comerțului, titularul dobândește un

drept de folosință exclusivă asupra acestora.
Verificarea disponibilității firmei și a emblemei se face de către oficiul registrului co
merțului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a fir
mei sau a emblemei.
Firmele și emblemele radiate din registrul comerțului sunt indisponibile, în prin
cipiu, pentru o perioadă de 2 ani de la data radierii1.
d) Clientela și vadul comercial. Legea nu reglementează ca atare nici clientela, nici

vadul comercial. Importanța clientelei, ca element al fondului de comerț, rezultă din
faptul recunoscut că un profesionist comerciant, persoană fizică sau juridică, se consti
tuie pentru atragerea clientelei, în vederea obținerii de profit.
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obiș
nuit, fidel la același comerciant (la fondul de comerț al acestuia) pentru procurarea de
mărfuri și servicii.
Vadul comercial reprezintă aptitudinea (potențialitatea) fondului de comerț de a atra
ge clienți. Acesta este determinat, în principal, de locul unde se află amplasat imobilul,
de calitatea mărfurilor, a serviciilor, de prețurile practicate, de comportamentul per
sonalului comerciantului.
Clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerț.
În timp ce clientela apare ca un factor obiectiv, ca un element material al fondului
de comerț, vadul comercial se prezintă ca un factor subiectiv al acestuia. În concepția
tradițională sunt considerate ca fiind elemente identice. După o altă opinie, pe care o
împărtășim, majoritară în doctrina juridică, cele două elemente sunt distincte, aflân
du-se într-o strânsă corelație2. Clientela este consecința vadului comercial.
e) Drepturile de proprietate industrială. Dreptul de proprietate intelectuală,

dreptul de autor. Doctrina a împărțit drepturile de proprietate industrială în două
categorii: creații noi și semne noi3. În categoria creațiilor noi sunt cuprinse: invențiile,
know-how-ul, modelele de utilitate4. Din categoria semnelor noi fac parte mărcile și
indicațiile geografice5.
1 Cu excepția cazurilor prevăzute la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, și anume în situația dobândirii fon-
dului de comerț cu orice titlu, când dobânditorul va putea să continue activitatea sub firma anterioară,
cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi, cu menționarea rapor
tului de succesiune. Este vorba însă numai de firma care cuprinde numele unui comerciant persoană
fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăți în nume colectiv ori comandită simplă.
3 A se vedea Y. Eminescu (1982), Tratat de proprietate industrială, volumul 1, Creații noi, Editura Academiei,
București, p. 17 și următoarele; S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 101, cu operele citate acolo.
4 A se vedea Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate, cu modificările ulterioare.
5 A se vedea Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, cu modificările ulte-
rioare.
153
Titlul IV
Prin brevetul de invenție sunt recunoscute și apărate drepturile asupra invenției. Aceas
ta este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci1, care eliberează brevetul
de invenție. Protecția asupra invenției operează timp de 20 de ani și se transmite și
împreună cu fondul de comerț și separat de acesta.
Mărcile sunt semne distinctive utilizate de profesioniștii comercianți (denumiți și ope
ratori economici) pentru a deosebi produsele, lucrările și serviciile lor de cele identice
sau similare ale altor profesioniști2. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de
a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum și dreptul de a interzice folosirea
aceluiași semn de către alții3.
Art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990 reglementează obligația comercianților de a înre
gistra în registrul comerțului mențiunile referitoare la brevetele de invenții, mărcile de
fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile de origine, indicațiile de proveniență, firmă,
emblemă și alte semne distinctive. Prin această dispoziție, drepturile de proprietate in
dustrială sunt recunoscute și ocrotite de lege.
Drepturile de autor (copyright, engl.). Ansamblul prerogativelor de care se bucură au
torii cu privire la creațiile lor literare, științifice și artistice formează drepturile de au
tor. Potrivit Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice4, „sunt
considerate obiecte ale proprietății intelectuale toate creațiile originale literare, artis
tice și științifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport, tangibile sau intangibile,
cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor”. În domeniul digital sunt aplicabile
aceleași acte normative ale proprietății intelectuale și drepturilor de autor ca și pentru
toate celelalte creații originale5. În România, dreptul de autor și drepturile conexe sunt
protejate prin Legea nr. 8/1996.
Din fondul de comerț fac parte drepturile de autor și drepturile conexe cu privire la
creația literară, științifică și artistică, precum și la programele din domeniul informaticii.
Titularul fondului de comerț, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de
autor, are dreptul să le valorifice în condițiile prevăzute de lege.
f ) Regimul creanțelor și datoriilor. Creanțele și datoriile comerciantului nu fac par

te din fondul de comerț, acesta nefiind o universalitate juridică, ci de fapt. Prin urmare,
creanțele și datoriile comerciantului nu se transmit dobânditorului împreună cu fondul
1 A se vedea Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, republicată.

2 A se vedea Legea nr. 84/1998.
3 A se vedea Y. Eminescu (1983), Tratat de proprietate industrială, volumul 2, Semne distinctive, Editura Aca
demiei, București, pp. 109-110; a se vedea și S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 101.
4 Din anul 1886, revizuită în anul 1971.
5 Cu privire la acest domeniu, în anul 2002 au intrat în vigoare două tratate: Tratatul OMPI pentru Dreptul
de Autor (WCT) și Tratatul OMPI pentru Interpretare și Fonograme (WPPT). Ambele sunt cunoscute ca
fiind „Tratate ale Internetului” și au fost realizate în anul 1996 de Organizația Mondială a Proprietății In-
telectuale. Astfel este actualizată și completată Convenția de la Berna și se introduc elementele societății
digitale. Într-o perioadă de 6 ani (1996-2002) se realizează ratificarea acestor noi tratate de către 30 de
țări, minimul cerut de Organizația Națiunilor Unite pentru punerea lor în aplicare.
154
de comerț în cazul înstrăinării acestuia. Cu toate acestea, anumite drepturi și obligații

ce izvorăsc din contractele de muncă sau din contractele de furnizare de utilități (gaz,
apă, electricitate) se transmit dobânditorului dacă acestea nu au fost reziliate1. Potrivit
unei alte opinii, care are în vedere noua concepție a patrimoniului de afectațiune, cre
anțele și datoriile privind activitatea economică fac parte din acesta, deci din fondul de
comerț2.
5. Actele juridice cu privire la fondul de comerț

Fondul de comerț, ca atare, precum și elementele care îl compun pot face obiectul
unor acte juridice. Operațiunile juridice cu privire la fondul de comerț sunt: vânza
rea-cumpărarea, transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate, locațiunea
fondului de comerț, garanția reală mobiliară asupra fondului de comerț etc. Fiind o
universalitate de fapt mobiliară, fondul de comerț se poate transmite pe cale succe
sorală în condițiile prevăzute de Codul civil.
 Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț presupune vânzarea acestuia în între

gime, precum și vânzarea separată a bunurilor mobile și imobile care intră în com
ponența lui. Vânzarea fondului de comerț este supusă regulilor Codului civil privind
contractul de vânzare. Înstrăinarea imobilelor componente ale fondului de comerț in
tră sub incidența regulilor dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor (inclu
siv cele privind publicitatea imobiliară).
Potrivit art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990, vânzarea fondului de comerț trebuie în
registrată ca mențiune în registrul comerțului (mențiunea devine opozabilă terților de
la data efectuării ei în registrul comerțului).
Obligațiile ce rezultă din contractul de vânzare a fondului de comerț sunt:
– vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut și să îl garanteze pe cumpărător3;
– cumpărătorul este obligat să primească bunul și să plătească prețul.
Firma, clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de co
merț. Drepturile de proprietate industrială (brevete de invenții și mărci), drepturile de
autor și emblema se înstrăinează separat de acesta.
 Transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate4. Transmiterea fon

dului de comerț ca aport se deosebește de vânzarea acestuia deoarece nu comportă
primirea unui preț în schimbul fondului de comerț. Asociatul va primi părți sociale și
acțiuni, în funcție de forma juridică a societății. Transmiterea fondului de comerț ca
1 A se vedea Gh. Piperea, op. cit., p. 55; S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 102.
3 A se vedea B. Ionescu (2008), Garanția contra evicțiunii în ipoteza vânzării fondului de comerț, Revista de
drept comercial nr. 10, p. 93 și următoarele.
4 Cas. III, Decizia din 20.01.1939, Revista de drept comercial, 1939, p. 224.
155
Titlul IV
aport intră sub incidența Legii societăților, fiindu-i aplicabile regulile speciale referi
toare la constituirea societăților.
 Locațiunea fondului de comerț. Dreptul de folosință privește, ca și în cazul vân

zării, atât fondul de comerț ca atare, cât și elementele componente ale acestuia.
În schimbul unui preț, proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului
folosința asupra fondului de comerț1. Locatarul are dreptul să continue exercitarea
comerțului sub firmă proprie, exploatând fondul de comerț, dar poate să continue
activitatea și sub firma anterioară, menționând în cuprinsul ei calitatea de succesor,
dacă locatorul a consimțit expres.
Obligațiile care rezultă din contractul de locațiune a fondului de comerț sunt:
1. locatarul este obligat să respecte destinația economică și funcțională a fondului
de comerț. El nu poate aduce schimbări în organizarea și structura acestuia decât
cu acordul locatorului;
2. locatorul are obligația de a nu face concurență locatarului prin desfășurarea
unui comerț de același gen, în apropierea locatarului.
Despre locațiune se face mențiune în registrul comerțului. O aplicație a acestui contract
este locația de gestiune2; în temeiul contractului de locație a gestiunii, regia autonomă
sau societatea comercială cu capital de stat acordă unei persoane fizice sau juridice
dreptul de exploatare (gestionare) asupra unei secții, uzine, fabrici ori altei subunități,
în schimbul unor foloase patrimoniale convenite de către părți3. Prin gestiune se în
țelege un ansamblu de operații prin care se asigură administrarea bunurilor unei secții,
uzine, fabrici etc. care implică punerea lor în valoare pentru obținerea unor rezultate
economice superioare4. Potrivit HG nr. 140/1991, fondul de comerț care formează
obiectul contractului de locație a gestiunii nu cuprinde și imobilul unde se desfășoară
activitatea, dacă locatorul nu este și proprietarul imobilului. În acest caz este necesară
încheierea unui contract de închiriere pentru folosirea imobilului5.
 Garanția reală mobiliară asupra fondului de comerț6. Garanția reală mobiliară

poate avea ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o univer
salitate de bunuri mobile, inclusiv fondul de comerț.
1 Cas. I, Decizia din 04.04.1928, Pandectele Române nr. 111/1928, p. 92.

2 A se vedea Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și so
cietăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 1.228/1990 pentru
aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii și locației de gestiune, cu modificările ulterioare; Ho
tărârea Guvernului nr. 140/1991 privind metodologia atribuirii în locație a gestiunii sau închirierii unor
subunități prin licitație directă, abrogată.
4 Cu privire la contractul de locație a gestiunii, a se vedea S. David (1991), Contractul de închiriere și con-
tractul de locație a gestiunii, Dreptul nr. 10-11, p. 36 și următoarele.
5 A se vedea S.D. Cărpenaru (2012), op. cit., p. 107; Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (1996),
Decizia nr. 330/1995, Dreptul nr. 3, p. 95.
6 Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (2001), Decizia nr. 2.804/1999, Revista de drept comercial
nr. 4, p. 149.
156
Conținutul și caracteristicile garanției vor fi determinate de părți. Garanția se constituie

pe baza unui contract de garanție. Aceasta se poate constitui cu sau fără deposedarea
de bunul care face obiectul garanției. Legea cere îndeplinirea unei formalități de pu
blicitate prevăzute de Codul civil, pentru protejarea dreptului real de garanție dobândit
de creditor. Această cerință se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de
garanție reală la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
Legea nr. 26/1990 prevede obligația comerciantului de a cere înscrierea în registrul
comerțului a mențiunii privind constituirea garanției reale mobiliare asupra fondului
de comerț. Mențiunea devine opozabilă terților de la data efectuării ei în registrul co
merțului.
 Fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și ne
corporale, care se delimitează de patrimoniu, întreprindere / întreprinderea econo
mică și patrimoniul de afectațiune.
 Fondul de comerț este o universalitate de fapt, care ia naștere din voința exclusivă
a profesionistului comerciant, prin afectarea bunurilor ce compun fondul de comerț
unei activități lucrative.
 Natura juridică a fondului de comerț constă în următoarele:

– poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de locațiune, al unor
garanții reale mobiliare, poate fi lăsat moștenire, poate face obiectul aportului la
constituirea unei societăți sau la majorarea capitalului social;
– explică subrogația reală a bunurilor care îl compun, spre exemplu, mărfurile pot fi
înlocuite;
– este o universalitate de fapt, neavând un activ și un pasiv;
– conferă titularului său un monopol de exploatare ce ține de proprietatea indus
trială a profesionistului comerciant asupra fondului;
– este un bun mobil necorporal.
 Elementele fondului de comerț sunt corporale: bunuri imobile și mobile, și necor

porale: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de invenții, drepturile de
autor, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu.
 Firma este un element de individualizare a comerciantului și constă în numele sau,

după caz, denumirea sub care acesta își exercită comerțul și sub care semnează. Firma
comerciantului societate are conținut diferit în funcție de forma juridică a societății.
 Emblema este un plus de identificare a comerciantului, fiind semnul sau denu

mirea care deosebește un comerciat de altul de același gen.
157
Titlul IV
 Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod

fidel la același comerciant (fond de comerț) pentru procurarea de bunuri și servicii.
 Vadul comercial reprezintă aptitudinea (potențialitatea) fondului de comerț de a

atrage clineți.
 Drepturile de proprietate industrială au fost împărțite de doctrină în creații noi

(invențiile, know-how-ul, modelele de utilitate) și semne noi (mărcile și indicațiile geo
grafice).
 Mărcile sunt semne distinctive utilizate de profesioniștii comercianți pentru a de

osebi produsele, lucrările și serviciile lor de cele identice sau similare ale altor profesio
niști.
 Creanțele și datoriile comerciantului nu fac parte din fondul de comerț, acesta ne
fiind o universalitate juridică, ci de fapt.
 Fondul de comerț poate face obiectul unor acte juridice: vânzarea-cumpărarea,

transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate, locațiunea, garanția reală
mobiliară.
158
CAPITOLUL III Contractul de societate potrivit Codului civil
 Cunoașterea reglementării contractului de societate potrivit Codului civil;
 Identificarea societăților cu și fără personalitate juridică;
 Identificarea deosebirilor dintre contractul de societate și celelalte contracte;
 Cunoașterea tipurilor de societăți reglementate de Codul civil;
 Înțelegerea noțiunii de răspundere, respectiv răspunderea subsidiară, nelimitată
și solidară.
1. Reglementarea și definiția contractului de societate

 Contractul de societate este o convenție prin care două sau mai multe per
soane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să
contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau
prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar
putea rezulta (art. 1.881 alin. (1) din Codul civil).
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțional cu participarea
la distribuția beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel (art. 1.881 alin. (2)
din Codul civil).
Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică (art. 1.881 alin. (3)
din Codul civil).
Contractul de societate se deosebește de celelalte contracte prin următoarele:
– părțile contractului de societate se obligă reciproc să coopereze. În celelalte
contracte, părțile au interese deosebite1, diferite; în contractul de societate, părțile
cooperează având același interes, de a obține profit;
– aporturile cu care asociații contribuie la formarea capitalului (bani, bunuri, cu
noștințe specifice sau prestații);
– asociații participă la împărțirea beneficiilor și suportă pierderile proporțional
cu participarea la constituirea capitalului, dacă în contract nu se prevede altfel.
Scopul societății este obținerea de profit. Potrivit Codului civil, profitul înseamnă nu
numai realizarea unor beneficii, ci și realizarea unor economii (art. 1881 alin. (1) din
Codul civil), spre exemplu, societatea de asigurare mutuală.
 Regimul juridic al aporturilor este diferit, după cum societatea are, sau nu,
personalitate juridică (art. 1.883 alin. (1) și (2) din Codul civil), și anume:
– în cazul societăților cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul socie
tăților;
1 Spre exemplu, în contractul de vânzare vânzătorul are nevoie de bani, iar cumpărătorul are nevoie de
bun.
159
Titlul IV
– în cazul societăților fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea aso

ciaților, în afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că le vor trece în folo
sința lor comună.
Dacă obiectul aporturilor este format din bunuri imobile sau, după caz, din alte
drepturi reale imobiliare, contractul trebuie să îmbrace formă autentică.
Transferul drepturilor asupra bunurilor imobiliare aportate este supus formelor de pu
blicitate prevăzute de lege în materie (art. 1.883 alin. (3) din Codul civil).
2. Formele societare. Dobândirea personalității juridice

a societății
 Potrivit legii, societățile sunt de tipuri diferite în considerarea formei, naturii sau
obiectului de activitate (art. 1.887 din Codul civil).
Potrivit art. 1.888 din Codul civil, după forma lor, societățile pot fi:
a) simple;
b) în participațiune;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f ) pe acțiuni;
g) în comandită pe acțiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege.
 Constituirea unei societăți cu personalitate juridică poate fi convenită prin con

tractul de societate sau printr-un act separat. În acest caz, răspunderea asociaților pen
tru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată și solidară, dacă prin lege nu se dispune
altfel.
Răspunderea asociaților este subsidiară atunci când pentru obligațiile sociale răs
punde în primul rând societatea, iar pentru partea neacoperită răspund asociații.
Răspunderea asociaților este nelimitată în sensul că asociații răspund cu propriul
patrimoniu dacă obligațiile sociale nu au fost plătite de societate în tot sau în parte, în
condițiile în care aceasta a fost acționată mai întâi.
Răspunderea asociaților este solidară în sensul că oricare asociat răspunde pentru
toate obligațiile sociale, după achitarea cărora se întoarce cu acțiune în regres împo
triva celorlalți asociați.
 Dacă societatea urmează să aibă personalitate juridică, indiferent de obiectul

de activitate, ea poate fi constituită numai în forma și condițiile prevăzute de le
gea specială care îi conferă personalitate juridică (art. 1.889 alin. (2) din Codul civil).
160
Spre exemplu, dacă se constituie o societate într-una dintre formele juridice prevăzute de
Legea societăților, aceasta este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul co
merțului (art. 41 alin. (1) din Legea societăților).
Societatea dobândește personalitate juridică prin înmatriculare și de la data înma
triculării în registrul comerțului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.889 alin. (3)
din Codul civil).
Până la data dobândirii personalității juridice, raporturile dintre asociați sunt guvernate
de regulile aplicabile societății simple (art. 1.889 alin. (4) din Codul civil).
 Societatea este o convenție prin care două sau mai multe persoane se obligă re
ciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin
aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
 Societățile pot fi: simple, în participațiune, în nume colectiv, în comandită simplă,

cu răspundere limitată, pe acțiuni, în comandită pe acțiuni, cooperative, de alt tip pre
văzut de lege.
161
Titlul IV
CAPITOLUL IV Societățile
 Identificarea asemănărilor și deosebirilor dintre societatea simplă și societate;
 Înțelegerea societății atât din perspectiva contractuală, cât și din perspectiva insti
tuțională (ca persoană juridică);
 Determinarea condițiilor de fond, speciale, care stau la baza contractului;
 Înțelegerea diferențelor dintre capitalul și patrimoniul societății;
 Identificarea clauzelor cuprinse în actul constitutiv pentru fiecare tip de societate;
 Cunoașterea formalităților necesare constituirii societăților.
1. Reglementarea societăților
Dreptul comun în materia societăților, în principal a contractului de societate, este Co
dul civil (art. 1.881-1.954), care se completează cu Legea societăților nr. 31/1990,
care reglementează societățile după forma lor juridică.
Pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale, spre
exemplu:
– în materie bancară, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind in
stituțiile de credit și adecvarea capitalului;
– în domeniul asigurărilor, Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea
intermediarilor în asigurări și reasigurări.
Legea societăților completează Codul civil în privința societăților deoarece:
– reglementează cinci forme juridice de societăți – societatea în nume colectiv
(SNC), societatea în comandită simplă (SCS), societatea pe acțiuni (SA), societatea
în comandită pe acțiuni (SCA), societatea cu răspundere limitată (SRL);
– cuprinde regulile aplicabile societăților, atât cele comune, cât și regulile spe
ciale aplicabile fiecărei societăți, în funcție de forma juridică.
Societățile cu participare străină sunt reglementate de Legea societăților și de dispozi
țiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor
directe, cu modificările ulterioare.
Toate tipurile de societăți, indiferent de forma juridică și de obiectul de activitate, intră
sub incidența prevederilor Codului muncii, dacă au calitatea de angajatori, și ale le
gislației fiscale, respectiv Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, în calitatea lor de
contribuabili.
Există și societăți fără personalitate juridică, însă au reglementări proprii, spre exem
plu, societatea simplă (art. 1.890-1.948 din Codul civil) și asocierea în participație
(art. 1.949-1.954 din Codul civil).
Societatea, indiferent de forma ei juridică, are ca temei juridic contractul de so
cietate și/sau statutul.
162
Astfel, art. 5 din Legea societăților prevede că:

– societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract
de societate;
– societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se con
stituie prin contract de societate și statut;
– societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al
unei singure persoane, dacă se constituie cu un singur asociat. În acest caz se în
tocmește numai statutul.
Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denu
mit act constitutiv sau act de înființare. Denumirea act constitutiv, potrivit Legii so
cietăților, desemnează atât înscrisul unic, cât și contractul de societate și/sau statutul
societății.
2. Societatea simplă și societatea

Între societatea simplă și societate există asemănări și deosebiri.
 Asemănări între societate și societatea simplă:
– sunt grupări de persoane și de bunuri, cu scop lucrativ (economic, patrimo
nial). Se constituie cu scopul de a obține profit. Pentru societatea simplă acest
aspect este reglementat de art. 1.902 din Codul civil;
– iau naștere prin contract de societate, ale cărui elemente de valabilitate refe
ritoare la aport, la obiectul de activitate, la obținerea și împărțirea beneficiilor se
regăsesc atât în contractul de societate simplă, cât și în contractul de societate;
– urmăresc realizarea și împărțirea beneficiilor, au prin urmare scop lucrativ, pa
trimonial (pecuniar); de asemenea, asociații suportă pierderile atât în cazul socie
tății simple, cât și în cazul societății;
– ambele au affectio societatis în privința intenției comune a asociaților de a co
opera;
– atât societatea simplă, cât și societatea au calitatea de profesioniști, deoarece
exploatează o întreprindere în condițiile art. 3 alin. (3) din Codul civil;
– ambele se deosebesc de asociații și fundații, deoarece membrii acestora ur
măresc un scop ideal, moral, nepatrimonial.
 Deosebiri între societate și societatea simplă:

Deosebirile privesc personalitatea juridică, constituirea și funcționarea, după cum ur
mează:
– societatea are personalitate juridică și existență proprie, distinctă de perso
nalitatea asociaților care o compun, în timp ce societatea simplă nu are (art. 1.892
alin. (1) din Codul civil). Neavând o existență proprie, distinctă de existența indivi
duală a asociaților, societatea simplă nu depășește cadrul contractual; aceasta nu
are o formă juridică prevăzută de lege.
163
Titlul IV
Societatea este subiect de drept, dobândind această calitate prin înregistrarea în

registrul comerțului, iar societatea simplă nu se înregistrează, fiind înființată prin
contract de societate.
Bunurile aportate de asociați pentru formarea capitalului societății sau al patrimo
niului acesteia intră în proprietatea societății (de la data înmatriculării în registrul
comerțului), în timp ce bunurile aportate de asociați pentru formarea capitalului
sau al patrimoniului societății simple intră în coproprietatea asociaților (denumiți
și societari)1.
Cu privire la dreptul de dispoziție și la modul de folosire a bunurilor aflate în co
proprietatea sau folosința asociaților societății simple, se aplică regulile comunită
ții de bunuri (la care Codul civil face trimitere când reglementează lichidarea co
munității de bunuri).
În cazul societății, dreptul de dispoziție și la modul de folosire a bunurilor aflate în
proprietatea societății sunt reglementate de Legea societăților, în mod diferit pe
tipuri de societăți, după forma juridică (ținând seama, în principal, de clasificarea
societăților în societăți de persoane și societăți de capitaluri, făcută în doctrină).
Societatea are capacitate proprie de reprezentare, datorită calității de subiect de
drept, prin administratori, respectiv consiliul de administrație. În cazul societății
simple, asociații își desemnează un mandatar comun, un reprezentant al asociaților,
care nu este un organ al societății.
– constituirea celor două tipuri de societăți. La art. 2, Legea societăților stabilește
pentru societate anumite forme juridice, cu reglementări specifice pentru fiecare
formă în parte, și de aici reguli diferite atât în privința constituirii, cât și a funcțio
nării lor.
 În plus față de societatea simplă, societatea:

– are și anumite obligații profesionale care revin numai comercianților: obligația
de a se înmatricula în registrul comerțului, de a ține registre de contabilitate, de a
desfășura activități cu scop lucrativ în limitele concurenței licite etc.
– intră sub incidența Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insol
venței și de insolvență.
 Definiţie
Societatea este un contract, denumit contract de societate, ale cărui părți, denumiți
asociați, se obligă să coopereze pentru desfășurarea unor activități cu scop lucrativ
și să contribuie la aceasta prin aporturi în numerar, în bunuri, în cunoștințe specifice
sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar
putea rezulta; de asemenea, societatea se bucură de personalitate juridică prin în
matriculare la un registru public.
Prin urmare, societatea este contract și persoană juridică, subiect de drept.
164
3. Contractul de societate
3.1. Condițiile de validitate (de valabilitate) ale contractului
de societate
A. Contractul de societate trebuie să îndeplinească condițiile de fond, gene
rale, esențiale, de valabilitate ale oricărei convenții, condiții impuse de dispozițiile
art. 1.179 coroborat cu art. 1.882 din Codul civil, referitoare la:
– capacitatea părților (a asociaților);
– consimțământul părților (hotărârea acestora de a se angaja din punct de vedere
juridic). Poate fi asociat orice persoană fizică sau juridică, în afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel. Un soț nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri
comune decât cu consimțământul celuilalt soț (art. 1.882 alin. (1) din Codul civil)1;
– faptul că obiectul trebuie să fie determinat și licit, în acord cu ordinea publică
și bunele moravuri;
– cauza sau scopul încheierii contractului de societate.
B. La aceste condiții generale de validitate se adaugă elemente specifice care

particularizează contractul de societate de celelalte contracte, acestea fiind:
– aporturile pe care trebuie să le aducă asociații pentru constituirea capitalului, și
anume: bani, bunuri, prestații sau cunoștințe specifice;
– intenția de a desfășura o activitate economică comună, denumită affectio
societatis;
– realizarea și împărțirea beneficiilor.
 Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Forma scrisă este necesară

numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.884
Contractul prin care se înființează o societate cu personalitate juridică trebuie în
cheiat în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute. Acesta trebuie să prevadă
asociații, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea și sediul societății (art. 1.884
Asociații fondatori și primii administratori numiți prin contract răspund solidar pentru
prejudiciul cauzat prin nerespectarea unei condiții de formă a contractului de socie
tate sau a unei formalități necesare pentru constituirea societății ori, dacă este cazul,
pentru dobândirea personalității juridice de către aceasta (art. 1.886 alin. (1) din Codul
civil).
 Societatea se poate înființa pe durată nedeterminată, dacă prin contract nu se

prevede altfel (art. 1.885 alin. (1) din Codul civil).
Dacă societatea se înființează pe durată determinată, asociații pot prelungi durata so
cietății înainte de expirarea acesteia (art. 1.885 alin. (2) din Codul civil).
1 A se vedea art. 349 din Codul civil, care se aplică în mod corespunzător.
165
Titlul IV
A. Condițiile de fond generale și esențiale ale contractului de societate

a) Consimțământul părților. Încheierea contractului de societate presupune mani
festarea de voință a părților în acest sens. Părțile contractului de societate sunt asociați
în societățile de persoane (SNC, SCS, SRL1) și acționari în societățile de capitaluri (SA,
SCA). Pentru a produce efecte juridice trebuie ca voința părților:
– să fie declarată;
– să fie făcută cu intenția de a produce efecte juridice;
– să nu fie alterată de vicii.
În cazul contractului de societate, consimțământul părților are o particularitate ce con
stă în intenția de a coopera în vederea desfășurării unor activități cu scop lucrativ, nu
mită și affectio societatis.
Persoanele care încheie contractul (semnatarii acestuia) și persoanele care au rol de
terminant în constituirea societății au calitatea de fondatori. Părțile contractului de
societate (asociații) pot fi persoane fizice, persoane juridice, române sau străine, co
mercianți sau necomercianți.
De asemenea, persoana fizică – asociat poate avea în aceeași societate și calitatea de
salariat.
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să nu fie alterat de următoarele vicii de con
simțământ: eroare, dol sau violență.
 Dacă falsa reprezentare a realității privește persoana asociatului într-o societate
de persoane, contractul este lovit de nulitate pentru că la constituirea unei astfel de
societăți se au în vedere calitățile personale ale asociaților. În cazul societăților de
capitaluri, acest tip de eroare referitoare la persoană nu are relevanță pentru înche
ierea contractului, deoarece societatea se constituie în considerarea capitalului, și nu a
asociaților.
 În cazul contractului de societate, dolul viciază consimțământul unui asociat nu
mai dacă provine de la toți ceilalți asociați sau de la persoane care reprezintă valabil
entitatea colectivă și are o anumită gravitate (de exemplu, folosirea unui bilanț fals
pentru a determina subscrierea acțiunilor unei societăți).
 În cazul ivirii unei asemenea situații se vor aplica principiile dreptului comun.
b) Capacitatea părților. Pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică

trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în con
dițiile dreptului comun, adică trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu.
Art. 6 alin. (2) din Legea societăților prevede în acest sens că nu pot fi fondatori per
soanele care potrivit legii sunt incapabile.
c) Obiectul contractului. În materia societăților, noțiunea de obiect al contractului

de societate este reprezentată de activitatea cu scop lucrativ.
1 SRL-ul este societatea care are caracteristici atât ale societăților de persoane, cât și ale societăților de
capitaluri.
166
Activitatea cu scop lucrativ este prevăzută la art. 2 lit. a) din OUG nr. 44/2008, și anume
„activitatea economică este o activitate cu scop lucrativ, constând în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii”. Mai mult,
potrivit art. 7 și 8 lit. c) din Legea societăților, asociații trebuie să prevadă în contractul
de societate „obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a
activității principale”.
d) Cauza contractului. Acest element psihologic care determină consimțământul și

explică motivul încheierii actului juridic este participarea fiecărui asociat la rezultatele
activității societății desfășurate în comun, adică împărțirea beneficiilor. Potrivit art. 1.236
din Codul civil, cauza contractului trebuie să existe, să fie licită și morală, adică să nu
încalce ordinea publică și bunele moravuri.
Nerespectarea condițiilor de fond ale contractului de societate atrage după sine nu
litatea acestuia.
B. Condițiile de fond speciale ale contractului de societate

Acestea sunt:
a) aportul asociaților la formarea capitalului social;
b) intenția asociaților de a coopera (affectio societatis) pentru desfășurarea unei
activități economice, cu scop lucrativ;
c) realizarea și împărțirea profitului.
a) Aportul asociaților la formarea capitalului social

În sens juridic, prin aport se înțelege obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de a
aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. Operațiunea este analizată
în doctrină ca fiind un contract încheiat între asociați și viitoarea societate, numit și
contract de aport.
În sens etimologic, aportul înseamnă bunul adus în societate de către asociat. Potrivit
art. 1.881 alin. (1) din Codul civil, fiecare asociat trebuie să contribuie la aceasta prin
aporturi bănești, în bunuri sau în cunoștințe specifice sau prestații.
 Aportul este o valoare economică exprimată în numerar, în natură, în creanțe
și în muncă (prestații, cunoștințe specifice).
 Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani. Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea
societăților, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme
de societate. Aportul asociatului la capitalul social nu este purtător de dobânzi
(art. 68 din Legea societăților).
 Aportul în natură are ca obiect:

– bunuri imobile prin natură (terenuri, clădiri) sau prin destinație (instalații, utilaje);
– bunuri mobile corporale (materii prime, materiale, mărfuri etc.), bunuri mobile ne
corporale (creanțe, fond de comerț sau anumite elemente ale fondului de comerț
care se pot transmite și separat de acesta: emblema, drepturile de proprietate in
dustrială, dreptul de autor).
167
Titlul IV
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate.

Aceste aporturi sunt vărsate prin transferarea drepturilor (corespunzătoare obli
gației de a da) și prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare
de utilizare (corespunzătoare obligației de a face), potrivit art. 16 alin. (2) din Legea
societăților.
Se poate transmite către societate atât dreptul de proprietate asupra bunului, cât
și dreptul de folosință asupra acestuia. Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea societăților,
„în lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin
proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerțului”.
Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic, în
vederea stabilirii părților de interes, a părților sociale sau a acțiunilor cuvenite asocia
tului în schimbul aportului (art. 16 alin. (2) din Legea societăților).
Evaluarea se face fie de către asociați pe cale convențională, fie de către experți.
Evaluarea se face în mod obligatoriu de către experți:
 Dacă este vorba de o societate cu răspundere limitată cu unic asociat. Astfel,
valoarea aportului în natură va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate (art. 13
alin. (3) din Legea societăților).
 În cazul societății pe acțiuni care se constituie prin subscripție publică, dacă

există:
– aporturi în natură;
– avantaje rezervate oricărei persoane care a participat la constituirea societății sau
la tranzacții conducând la acordarea autorizației;
– operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie și pe care
aceasta urmează să le ia asupra sa.
În aceste cazuri, fondatorii vor solicita judecătorului-delegat numirea unuia sau
mai multor experți (art. 26 alin. (1) din Legea societăților face trimitere spre aplicarea
corespunzătoare și a dispozițiilor art. 38 și 39 din aceasta).
În cazul societății pe acțiuni, în situațiile menționate anterior, judecătorul-delegat
va putea dispune, prin încheiere motivată, efectuarea unei expertize în contul
părților, precum și administrarea altor dovezi (art. 37 alin. (3) din Legea societăților).
Judecătorul-delegat numește în termen de cinci zile de la înregistrarea cererii unul
sau mai mulți experți din lista experților autorizați. Aceștia vor întocmi un raport cu
prinzând descrierea și modul de evaluare a fiecărui bun aportat și vor evidenția dacă
valoarea acestuia corespunde numărului și valorii acțiunilor acordate în schimb, pre
cum și alte elemente indicate de judecătorul-delegat (art. 37 alin. (3) și art. 38 alin. (1)
din Legea societăților).
 În cazul majorării capitalului social prin aporturi în natură. Astfel, potrivit

art. 215 alin. (1) din Legea societăților, adunarea generală care a hotărât majorarea va
propune judecătorului-delegat numirea unuia sau mai multor experți pentru evalua
rea acestor aporturi, în condițiile art. 38 și 39 din aceasta.
168
Actul constitutiv al SNC, SCS și SRL trebuie să prevadă, printre altele, „valoarea apor
tului în natură și modul evaluării” (art. 7 lit. d) din Legea societăților), iar cel al SA și
SCA, „natura și valoarea bunurilor constituite ca aport în natură” (art. 8 lit. e) din
Legea societăților).
 Aporturile în creanțe, potrivit art. 16 alin. (3) din Legea societăților, au regimul
juridic al aporturilor în natură. Ele nu sunt admise:
– la SA care se constituie prin subscripție publică;
– la SCA;
– la SRL.
Aportul în creanțe se consideră vărsat (liberat) numai după ce societatea a ob
ținut plata sumei de bani care face obiectul creanței. Dacă plata nu s-a putut obține
prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma
datorată, cu dobânda legală din ziua scadenței creanțelor (art. 84 alin. (1) și (2) din Le
gea societăților).
Raporturile dintre asociat, în calitate de cedent, și societate, în calitate de cesionar, sunt
cârmuite de regulile cesiunii de creanță din dreptul comun (Codul civil). Spre deosebire
însă de dreptul comun, potrivit art. 84 din Legea societăților, asociatul cedent (care a
adus ca aport creanța) răspunde de solvabilitatea debitorului.
 Prestațiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea ori la ma
jorarea capitalului social (art. 16 alin. (4) din Legea societăților). Acestea au ca obiect
munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze pentru societate po
trivit competenței și calificării profesionale.
Prestațiile în muncă sunt permise, cu titlu de aport, fără a putea constitui aport la
formarea sau majorarea capitalului social, numai asociaților în SNC și asociaților co
manditați, deci asociaților cu răspundere nelimitată.
Caracteristicile prestațiilor în muncă sunt următoarele:
– nu sunt cuprinse în capitalul social, legea precizând în acest sens că nu pot con
stitui aport la formarea acestuia (art. 16 alin. (5) din Legea societăților). Prin ur
mare, nu constituie un element al gajului general al creditorilor societății;
– dau dreptul asociatului să participe la împărțirea beneficiilor și a activului
social și îl obligă să participe la pierderi (art. 16 alin. (5) din Legea societăților);
– trebuie evaluate și precizate în actul constitutiv.
 Asumarea obligației de aport se numește subscriere1 la capitalul social. Acest

angajament se naște:
– prin semnarea contractului de societate (în cazul SNC, SCS, SRL și SA și SCA care
se constituie prin subscriere integrală și simultană) sau
1 Actul juridic al subscrierii de către asociat este un act de dispoziție, cu efecte asupra transmiterii drep-
tului de proprietate asupra bunului de la asociat la societatea comercială respectivă.
169
Titlul IV
– prin participarea la subscripția publică (în cazul SA și SCA care se constituie prin
subscripție publică).
Capitalul subscris reprezintă totalitatea aporturilor cu care asociații se obligă să con
tribuie la formarea capitalului social al unei societăți.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a acestuia. Prin urmare, capi
talul vărsat reprezintă totalitatea bunurilor intrate efectiv în patrimoniul societății,
consecință a subscrierii efectuate de asociat la formarea capitalului social. Executarea
acestei subscrieri poartă denumirea de vărsământ, corespunzătoare noțiunii de libe
rare.
Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinui
te, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar legea prevede că acesta este obligat la
plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul (art. 65 alin. (2)
din Legea societăților). Mai mult, potrivit art. 222 lit. a) din același act normativ, ne
respectarea obligației privind efectuarea aportului poate avea și consecința excluderii
asociatului din societate1.
 Capitalul și patrimoniul societății. Aporturile asociaților în totalitatea lor,

fără prestațiile în muncă, formează capitalul social. Capitalul social este denumit și
capital nominal, reprezentând suma totală a valorii bunurilor cu care asociații la o
societate contribuie la constituirea patrimoniului acesteia. Aceste aporturi reprezintă
elemente ale patrimoniului societății.
Capitalul social, ca sumă a acestor aporturi, și patrimoniul societății sunt două concep
te strâns legate între ele, care nu trebuie confundate. Prin urmare:
– patrimoniul include totalitatea drepturilor și obligațiilor societății, fiind alcă
tuit din activ și pasiv;
– capitalul social reprezintă o valoare constantă pe întreaga durată a existenței
societății, putând fi majorat numai în condiții prevăzute de lege, prin modificarea
actului constitutiv;
– patrimoniul se mărește și se micșorează în funcție de operațiunile curente de
înregistrare a profitului sau pierderilor din activitatea societății;
– capitalul este o parte a patrimoniului societății.
Capitalul social are dublă semnificație, contabilă și juridică.
Din punct de vedere contabil, capitalul reprezintă o cifră convenită de asociați.
Ca valoare a totalității aporturilor, acesta este evidențiat la pasiv în bilanțul societății,
pentru că la dizolvarea ei aporturile trebuie restituite asociaților. De asemenea, nu
trebuie confundat capitalul cu activul patrimonial, pentru că în timp ce capitalul fi
gurează la pasiv (după cum am arătat), bunurile și aporturile în numerar figurează
la activ.
1 Legea vizează asociații din societatea în nume colectiv, din societatea cu răspundere limitată și asociații
comanditați din ambele societăți în comandită.
170
Din punct de vedere juridic, capitalul reprezintă limita urmăririi de către creditorii
societății a datoriilor acesteia, deoarece au luat cunoștință de capitalul social prin
publicitatea contractului de societate. Patrimoniul social constituie gajul general al
creditorilor societății, din care aceștia își îndestulează creanțele.
b) Intenția asociaților de a coopera pentru desfășurarea unor activități econo

mice, cu scop lucrativ
Acest element psihologic, intențional, îl întâlnim în literatura juridică sub denumirea
de affectio societatis. Această voință de a colabora nu are relevanță în cazul SRL cu
unic asociat. În privința acestei societăți se poate vorbi doar de intenția de a constitui
o societate pe calea aporturilor individuale ale unei singure persoane, în vederea des
fășurării unei activități economice, în niciun caz de colaborare.
În privința celorlalte societăți, cu doi sau mai mulți asociați, indiferent de forma juri
dică, affectio societatis presupune intenția de colaborare voluntară a acestora, de
a lucra în comun, suportând toate riscurile activității economice. Colaborarea aso
ciaților presupune egalitate juridică între aceștia și, în consecință, lipsa oricăror rapor
turi de subordonare.
c) Realizarea și împărțirea profitului

Scopul constituirii oricărei societăți este acela de a realiza profit din activitatea eco
nomică, lucrativă, pe care o desfășoară și de a-l împărți între asociați.
Cota-parte din profit ce se plătește fiecărui asociat se numește dividend (art. 67 alin. (1)
din Legea societăților). Dacă societatea nu înregistrează profit, ci pierderi, asociații tre
buie să le suporte ca urmare a elementului psihologic affectio societatis care-i unește.
 Stricto sensu, profitul înseamnă câștigul evaluabil în bani rezultat din orice ac
tivitate economică, de natură să mărească patrimoniul asociaților. În sens larg, profitul
reprezintă nu numai câștigul evaluabil în bani, ci și serviciile sau bunurile procurate în
condiții mai avantajoase decât acelea care s-ar obține individual. În timp, noțiunea de
profit a dobândit un înțeles mai larg. Astfel, profitul reprezintă și evitarea unei pier
deri sau realizarea unei economii obținute (spre exemplu, prin intermediul societăților
de asigurări mutuale).
Pentru a putea fi repartizat, profitul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie real, adică să se fi înregistrat un excedent față de capitalul social, pentru că
se vor distribui dividende doar din profituri determinate potrivit legii (art. 67
alin. (3) din Legea societăților);
– să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului social,
atunci când activul patrimoniului s-a micșorat în cursul exercițiului financiar. Ast
fel, dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social va trebui reîn
tregit sau redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de
profit (art. 69 din Legea societăților).
171
Titlul IV
Dacă potrivit situației financiare anuale nu există profit, nu pot fi distribuite dividende
asociaților. În caz contrar, acestea sunt fictive, iar ceea ce se distribuie reprezintă o
parte din capitalul social, cu prejudicierea drepturilor creditorilor. Dividendele plătite
contrar dispozițiilor prevăzute de Legea societăților (condițiilor prevăzute anterior) se
restituie dacă societatea dovedește că asociații au cunoscut neregularitatea distribuirii
sau, în împrejurările existente, trebuiau să o cunoască (art. 67 alin. (4) din Legea socie
tăților).
 Împărțirea profitului. Actul constitutiv trebuie să prevadă partea fiecărui asociat

la beneficii și la pierderi (art. 7 lit. f ) din Legea societăților) sau modul de distribuire
a beneficiilor și de suportare a pierderilor (art. 8 lit. k) din Legea societăților), ceea ce
înseamnă că asociații sunt liberi să decidă în privința împărțirii profitului.
Dacă aceștia nu precizează în actul constitutiv modul de împărțire a profitului și de
suportare a pierderilor, art. 67 alin. (2) din Legea societăților prevede că dividendele se
distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat.
Deci fiecare asociat va avea beneficii și va suporta pierderi în funcție de contribuția sa
la constituirea capitalului social.
În privința prestațiilor în muncă, în lipsa unei evaluări a acestuia, asociatul va avea
dreptul la o cotă din profit și pierderi egală cu cea a asociatului care adus în so
cietate cota cea mai mică de capital.
În actul constitutiv sunt interzise clauzele leonine, acele înțelegeri care stipulează
în favoarea unui asociat totalitatea câștigurilor sau prin care s-a convenit ca unul
sau mai mulți asociați să fie scutiți de a participa la pierderi.
 Plata dividendelor. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea ge

nerală a asociaților sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de șase luni de
la data aprobării situațiilor financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat1.
În caz contrar, societatea datorează, după acest termen, dobândă penalizatoare cal
culată conform art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementa
rea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012,
dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acționarilor care a
aprobat situația financiară aferentă exercițiului financiar încheiat nu s-a stabilit o do
bândă mai mare (art. 67 alin. (2) din Legea societăților). Dreptul la acțiunea de resti
tuire a dividendelor plătite contrar legii se prescrie în termen de trei ani de la
data distribuirii lor (art. 67 alin. (5) din Legea societăților).
Dividendele care se cuvin după data transmiterii acțiunilor aparțin cesionarului, în
afară de cazul în care părțile au convenit altfel (art. 67 alin. (6) din Legea societăților).
1 Întrucât dreptul la dividende se întemeiază pe actul constitutiv, obligația societății privind plata divi-
dendelor este o obligație comercială. În consecință, dobânda legală aplicabilă societății care nu a plătit
dividendele la termen este dobânda legală privind obligațiile comerciale.
172
3.2. Condițiile de formă ale contractului de societate

A. Forma actului constitutiv
Actul constitutiv al societății se încheie în formă scrisă sub semnătură privată, se
semnează de toți asociații, iar în cazul SA și SCA care se constituie prin subscripție pu
blică, de fondatori (art. 5 alin. (6) din Legea societăților).
Actul constitutiv îmbracă formă autentică obligatorie, potrivit art. 5 alin. (6) din Le
gea societăților, dacă:
– printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
– se constituie o SNC sau o SCS;
– se constituie o SA (sau o SCA) prin subscripție publică.
Prin depunerea la oficiul registrului comerțului sau, după caz, prin autentificare, actul
constitutiv dobândește dată certă (art. 5 alin. (7) coroborat cu art. 17 alin. (1) din Legea
societăților).
Semnatarii actului constitutiv, precum și persoanele care au rol determinant în
constituirea societății sunt considerați fondatori (art. 6 alin. (1) din Legea societăților).
Calitatea de fondatori nu o pot avea persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile
sau care au fost condamnate pentru una dintre infracțiunile contra patrimoniului prin
nesocotirea încrederii, infracțiuni de corupție, delapidare, infracțiuni de fals în înscri
suri, evaziune fiscală, infracțiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și
sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și
combatere a finanțării actelor de terorism, republicată, ori pentru infracțiunile prevă
zute de din Legea societăților (art. 6 alin. (2) din Legea societăților).
B. Cuprinsul contractului de societate

Art. 7 și art. 8 din Legea societăților stabilesc cuprinsul actului constitutiv al SNC, SCS
și SRL, respectiv al SA și SCA.
Contractul de societate cuprinde clauze comune tuturor societăților, dar și cla
uze specifice, potrivit formei juridice respective.
Clauzele comune privesc identificarea părților, individualizarea viitoarei societăți, ca
racteristicile societății, gestiunea acesteia, drepturile și obligațiile asociaților, dizolva
rea și lichidarea societății etc.
Clauzele contractului de societate sunt:
1. Clauze referitoare la identificarea asociaților. Contractul de societate trebuie să
prevadă:
 datele de identificare1 a asociaților; la societatea în comandită simplă se vor
arăta și asociații comanditați (art. 7 lit. a) din Legea societăților);
1 Datele de identificare includ, potrivit art. 81 din Legea societăților:

– pentru persoanele fizice: numele, prenumele, codul numeric personal și, dacă este cazul, echivalen-
tul acestuia, potrivit legislației naționale aplicabile, locul și data nașterii, domiciliul și cetățenia;
– pentru persoanele juridice: denumirea, sediul, naționalitatea, numărul de înregistrare în registrul
comerțului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naționale aplicabile.
173
Titlul IV
 datele de identificare a fondatorilor; la societatea în comandită pe acțiuni vor fi

menționați și asociații comanditați (art. 8 lit. a) din Legea societăților).
2. Clauze referitoare la identificarea viitoarei societăți. Aceste clauze privesc for
ma juridică a viitoarei societăți (SA, SNC etc.), denumirea (firma) și sediul social (art. 7
lit. b) și art. 8 lit. b) din Legea societăților).
3. Clauze ce privesc caracteristicile societății. Potrivit Legii societăților, aceste cla
uze privesc:
 obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a activității prin
cipale (art. 7 lit. c), art. 8 lit. c));
 la SNC și SCS se va preciza capitalul social, cu menționarea aportului fiecărui
asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură și modul evaluării
(art. 7 lit. d));
 la SRL se vor preciza numărul și valoarea nominală a părților sociale, precum
și numărul părților sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său (art. 7 lit. d));
 la SA și SCA, potrivit art. 8 lit. d), e), f ), n):
– capitalul social subscris și cel vărsat și, în cazul în care are un capital au
torizat, cuantumul acestuia;
– natura și valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de
acțiuni acordate pentru acestea și numele sau, după caz, denumirea persoa
nei care le-a adus ca aport;
– numărul și valoarea nominală ale acțiunilor, cu specificarea dacă sunt no
minative sau la purtător. Dacă sunt mai multe tipuri de acțiuni se vor arăta
valoarea nominală și drepturile conferite fiecărei categorii de acțiuni;
– orice restricție cu privire la transferul de acțiuni;
– numărul acțiunilor comanditarilor în SCA.
4. Clauze referitoare la conducerea și gestiunea societății
De asemenea, conform Legii societăților:
 la SNC și SCS se vor menționa asociații care reprezintă și administrează societatea
sau administratorii neasociați, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit
și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art. 7 lit. e));
 la SRL, dacă sunt numiți cenzori sau este numit un auditor financiar se vor men
ționa datele de identificare ale primilor cenzori, respectiv ale primului auditor finan
ciar (art. 7 lit. e1));
 la SA și SCA se vor menționa (art. 8 lit. g), g1), h), i)):
– datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administrație, respec
tiv a primilor membri ai consiliului de supraveghere;
– puterile conferite administratorilor și, după caz, directorilor, respectiv mem
brilor directoratului, și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
– datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar;
174
– clauze privind conducerea, administrarea, funcționarea și controlul gestiunii

societății de către organele statutare, numărul membrilor consiliului de admi
nistrație sau modul de stabilire a acestui număr.
5. Clauze privind durata societății (art. 7 lit. h) și art. 8 lit. j) din Legea societăților).
Actul constitutiv trebuie să prevadă durata societății, care poate fi determinată sau
nedeterminată.
6. Clauze cu privire la modalitatea de participare la profit și pierderi concreti
zate în drepturi și obligații ale asociaților/acționarilor (art. 7 lit. f ), art. 8 lit. k) din
Legea societăților):
 SNC, SCS și SRL trebuie să precizeze partea fiecărui asociat la beneficii și la pierderi;
 SA și SCA trebuie să prevadă modul de distribuire a beneficiilor și de suportare a
pierderilor.
7. Clauze referitoare la înființarea de sedii secundare. Dispozițiile art. 7 lit. g) și
art. 8 lit. l) din Legea societăților sunt identice în privința acestei clauze. Astfel, actul
constitutiv al societăților, indiferent de forma juridică, va cuprinde mențiuni în legă
tură cu constituirea de sedii secundare – sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte ase
menea entități fără personalitate juridică – atunci când se înființează odată cu socie
tatea sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere pe viitor o
atare înființare de către asociați.
8. Clauze cu privire la unele drepturi pe care le au acționarii în SA și SCA (art. 8
lit. m) din Legea societăților). Acest tip de clauze privesc orice avantaj special acordat, în
momentul înființării societății sau până în momentul în care societatea este autorizată
să își înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea societății
ori la tranzacții conducând la acordarea autorizației în cauză, precum și identitatea
beneficiarilor unor astfel de avantaje.
9. Clauze privind cuantumul total sau cel puțin estimativ al tuturor cheltuielilor
pentru constituire (art. 8 lit. o) din Legea societăților), pentru actul constitutiv al SA
sau SCA.
10. Clauze referitoare la dizolvarea și lichidarea societății. Actul constitutiv al so
cietăților, indiferent de forma juridică a acestora, va cuprinde mențiuni referitoare la
condițiile în care societatea își încetează activitatea, respectiv modul de dizolvare și de
lichidare (art. 7 lit. i) și art. 8 lit. p) din Legea societăților). Asociații, de cele mai multe
ori, reproduc dispozițiile legale sau fac trimitere la ele.
4. Statutul societății
 Noțiune
Statutul societății este un act de natură consensuală, cu excepția statutului care stă
la baza SRL cu asociat unic.
Statutul și contractul de societate pot fi încheiate separat sau pot îmbrăca forma
înscrisului unic. Și împreună și separat se numesc acte constitutive. Ambele stau la
baza SA, SCA și SRL.
175
Titlul IV
Societățile pot opta între a încheia două acte constitutive distincte – contract de socie
tate și statut – sau a încheia unul singur, care să le cuprindă pe ambele (art. 5 din Legea
societăților). Statutul s-a impus SA, SCA și SRL datorită complexității acestor entități
juridice și necesității dezvoltării clauzelor contractului de societate.
Fiind o convenție între asociați, statutul trebuie să îndeplinească condițiile de valabi
litate impuse de art. 1.179 coroborat cu art. 1.882 din Codul civil, referitoare la consim
țământ, capacitate, obiect și cauză.
În privința condițiilor de formă, statutul se încheie sub semnătură privată sau în formă
autentică potrivit condițiilor cerute de art. 5 alin. (6) din Legea societăților.
În cazurile în care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, statutul
va cuprinde datele de identificare ale părților și clauze reglementând organizarea,
funcționarea și desfășurarea activității societății (art. 5 alin. (5) din Legea societăților).
5. Formalitățile necesare constituirii societăților

Formalitățile necesare constituirii societăților sunt:
1. întocmirea actului sau actelor constitutive în forma cerută de lege;
2. înregistrarea și autorizarea funcționării societății.
În cazul constituirii SA și SCA prin subscripție publică aceste formalități sunt precedate
de anumite operațiuni speciale.
1. Întocmirea actului sau actelor constitutiv(e)
Aceasta presupune:
– redactarea actului sau actelor constitutiv(e) și, dacă este cazul,
– autentificarea înscrisurilor actelor respective.
 Redactarea actului constitutiv. Înscrisul este redactat de asociați în cazurile în

care legea permite ca acesta să se încheie în formă scrisă sub semnătură privată.
Actul întocmit sub semnătură privată trebuie datat și semnat de toți asociații, iar în caz
de subscripție publică, de fondatori. Potrivit art. 5 alin. (7) din Legea societăților, actul
constitutiv dobândește dată certă și prin depunerea la oficiul registrului comerțului.
La autentificarea actului constitutiv (în situațiile prevăzute de art. 5 din Legea so
cietăților) sau, după caz, la darea de dată certă a acestuia se va prezenta dovada
eliberată de oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea firmei și decla
rația pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o sin
gură societate cu răspundere limitată (art. 17 alin. (1) din Legea societăților).
La același sediu vor putea funcționa mai multe societăți numai dacă imobilul,
prin structura lui și prin suprafața sa utilă, permite funcționarea mai multor so
cietăți în încăperi diferite sau în spații distinct partajate. Numărul societăților ce
funcționează într-un imobil nu poate depăși numărul de încăperi sau spații dis
tincte obținute prin partajare (art. 17 alin. (4) din Legea societăților).
176
Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz, persoana care
dă data certă va refuza operațiunile solicitate dacă din documentația prezentată rezultă
că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la disponibilitatea firmei și la declarația pe
propria răspundere (art. 17 alin. (2) din Legea societăților).
De obicei, pentru redactarea actelor constitutive asociații apelează la un avocat, notar
sau la un serviciu specializat din cadrul oficiului registrului comerțului.
 Autentificarea înscrisurilor actelor constitutive. Redactarea înscrisului pentru

care legea impune forma autentică se face în condițiile Legii notarilor publici și a ac
tivității notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Înscrisul actului constitutiv este prezentat notarului public pentru autentificare de că
tre persoana desemnată în calitate de administrator al societății ori de către un asociat
anume împuternicit.
Legea impune prezența tuturor asociaților personal sau prin mandatar cu procură spe
cială în formă autentică.
La autentificarea actului sau actelor constitutiv(e) (sau la darea de dată certă), în ca
zurile prevăzute la art. 5 alin. (6) din Legea societăților, se va prezenta dovada eliberată
de oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea firmei, iar în cazul unui SRL
cu unic asociat, declarația pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat
unic într-o singură societate cu răspundere limitată.
Verificarea disponibilității firmei (și a emblemei) se face de către oficiul registrului
comerțului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modifi
care a firmei și/sau a emblemei (art. 39 alin. (8) din Legea nr. 26/1990, republicată).
Dacă nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la disponibilitatea firmei și la declarația
pe propria răspundere, notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau,
după caz, persoana care dă dată certă va refuza operațiunile solicitate.
Procedura de autentificare a actelor constitutive ale societății este reglementată de
Legea nr. 36/1995 la art. 89-1001 referitoare la autentificarea înscrisurilor. Astfel, notarul
public are competența să verifice legalitatea actelor constitutive a căror autentificare
o face. Art. 9 din Legea nr. 36/1995 prevede obligația notarilor publici de a verifica
actele pe care le instrumentează pentru a nu cuprinde clauze contrare legii și
bunelor moravuri. Dacă actul cuprinde asemenea clauze, notarul public îi va refuza
autentificarea. De asemenea, acesta va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond
și de formă ale înscrisurilor redactate de părți ori de către reprezentanții lor, având
posibilitatea să le aducă modificări și completări corespunzătoare cu acordul părților.
Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, viitoarea societate dobândește anticipat
capacitate de folosință restrânsă, mai exact de la data redactării înscrisului sub sem
nătură privată, respectiv de la data autentificării acestuia. Capacitatea de folosință
restrânsă are în vedere numai drepturile și obligațiile asociaților referitoare la con
stituirea valabilă a societății. Din momentul dobândirii capacității de folosință, socie

tatea dobândește și capacitate de exercițiu. Aceasta din urmă presupune posibilitatea
177
Titlul IV
îndeplinirii actelor juridice necesare constituirii valabile a societății de către adminis

tratorii societății (persoane anume desemnate prin actele constitutive), iar în lipsa
acestora de către oricare dintre asociați.
2. Înregistrarea și autorizarea funcționării societății

 Societatea este supusă procedurii înmatriculării în registrul comerțului, înregis
trării fiscale și autorizării funcționării pe baza declarațiilor-tip pe propria răspun
dere în temeiul Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în
registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum și autorizarea funcționării persoanelor juridice,
cu modificările și completările ulterioare. Solicitarea efectuării înmatriculării în registrul
comerțului se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului în a cărui
rază teritorială se va afla sediul societății.
 Cererea privind înmatricularea societății în registrul comerțului (în a cărui rază

teritorială își va avea sediul societatea) se va face în termen de 15 zile de la data în
cheierii actului constitutiv de către fondatori, primii administratori sau, dacă este cazul,
de către primii membri ai directoratului și ai consiliului de administrație ori de către un
împuternicit al acestora.
Cererea de înmatriculare trebuie însoțită de următoarele documente (art. 36 alin. (2)
din Legea societăților):
a) actul constitutiv al societății;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condițiile actului constitutiv;
c) dovada sediului declarat și a disponibilității firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise și vărsate la constituire, actele privind pro
prietatea, iar în cazul în care printre ele figurează și imobile, certificatul constatator
al sarcinilor de care sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de
asociați;
f ) declarația pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori și, după
caz, a primilor directori, respectiv a primilor membri ai directoratului și ai con
siliului de supraveghere și, dacă este cazul, a primilor cenzori, că îndeplinesc con
dițiile prevăzute de Legea societăților;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii. Spre exemplu,
pentru constituirea unor societăți de asigurare, instituții de credit, societăți de servicii
de investiții financiare, cererea trebuie însoțită de o autorizație de la Autoritatea de
Supraveghere Financiară1.
1 Autoritatea de Supraveghere Financiară este autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu

personalitate juridică, independentă, autofinanțată. Aceasta își exercită atribuțiile prin preluarea tuturor
atribuțiilor și prerogativelor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (CNVM), Comisiei de Supraveghere
a Asigurărilor (CSA) și Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP), autorități care au
fost desființate.
178
Dacă persoanele menționate nu au respectat termenul legal în privința cererii de în

matriculare, oricare asociat poate cere oficiului registrului comerțului efectuarea în
matriculării, după ce, prin notificare sau scrisoare recomandată, le-a pus în întârziere,
iar ele nu s-au conformat în cel mult 8 zile de la primire (art. 47 alin. (1) din Legea so
cietăților).
 La înmatricularea societății, ca și la schimbarea sediului social, potrivit art. 17

alin. (3) din Legea societăților, solicitantul va prezenta la sediul oficiului registrului
comerțului următoarele acte:
a) documentul care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu destinație de sediu
social înregistrat la organul fiscal din cadrul Agenției Naționale de Administrare
Fiscală în a cărui circumscripție se situează imobilul cu destinație de sediu social;
b) un certificat emis de ANAF care certifică faptul că pentru imobilul cu destinație
de sediu social nu a fost înregistrat un alt document ce atestă cedarea dreptului
de folosință asupra aceluiași imobil, cu titlu oneros sau gratuit, ori existența altor
contracte prin care s-a cedat dreptul de folosință asupra aceluiași imobil, după caz;
c) o declarație pe propria răspundere în formă autentică privind respectarea condi
țiilor referitoare la sediul social, în cazul în care din certificatul emis de ANAF re
zultă că sunt deja înregistrate la organul fiscal alte documente care atestă cedarea
dreptului de folosință asupra aceluiași imobil cu destinație de sediu social, prevă
zute la art. 17 alin. (4) din Legea societăților.
 Cererea de înmatriculare (înregistrare) a societății se soluționează de judecăto

rul-delegat la oficiul registrului comerțului de către președintele tribunalului (acesta
poate delega și mai mulți judecători, delegarea făcându-se la începutului fiecărui an
judecătoresc).
În acțiunea de verificare a legalității constituirii societății, judecătorul-delegat are drep
tul să dispună motivat administrarea de dovezi și efectuarea unei expertize, în contul
părților (art. 37 alin. (3) din Legea societăților).
În cazul SA, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care
a participat la constituirea societății sau la tranzacții conducând la acordarea autori
zației, operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății care se constituie și pe care
urmează să le ia asupra sa, judecătorul-delegat numește, în termen de cinci zile de la
înregistrarea cererii, unul sau mai mulți experți din lista experților autorizați pentru în
tocmirea unui raport de expertiză (în condițiile art. 38 alin. (1) din Legea societăților).
 Îndeplinirea cerințelor legale conduce la înregistrarea societății în registrul comer

țului. Astfel, judecătorul-delegat:
– va pronunța o încheiere în termen de cinci zile de la constatarea îndeplinirii aces
tor cerințe;
– va autoriza constituirea societății; și
– va dispune înmatricularea ei în registrul comerțului.
179
Titlul IV
Societatea dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în registrul

comerțului. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronun
țării încheierii judecătorului-delegat prin care se autorizează înmatricularea societății.
(art. 41 alin. (1) și (2) din Legea societăților)
 Reprezentanții societății sunt obligați să depună la oficiul registrului comerțului

semnăturile lor:
– la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost numiți prin actul constitutiv;
sau
– în termen de 15 zile de la alegere, pentru cei aleși în timpul funcționării societății
(art. 45 alin. (1) din Legea societăților).
 Actele înregistrate astfel în registrul comerțului devin opozabile terților, cu excep

ția cazurilor în care legea prevede condiția cumulativă a publicării acestora în Moni
torul Oficial al României.
 La înmatriculare, societății i se eliberează certificatul de înregistrare, care con

ține numărul de ordine din registrul comerțului și codul de identificare fiscală –
CIF1 atribuit de Ministerul Finanțelor Publice, însoțit de încheierea judecătorului-de
legat.
Solicitarea înregistrării fiscale a unei societăți se face prin depunerea cererii de înre
gistrare la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal,
iar atribuirea codului de identificare fiscală de către Ministerul Finanțelor Publice este
condiționată de admiterea cererii de înregistrare în registrul comerțului de către jude
cătorul-delegat.
Atributul fiscal este atașat codului unic de înregistrare și are semnificația categoriei de
plătitor de taxe și impozite la bugetul de stat.
Dacă atributul fiscal are valoarea „RO”, acesta atestă că persoana juridică a fost luată în
evidența organului fiscal ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.
 La înregistrarea modificărilor actului constitutiv al societății, acesteia i se eliberează

certificatul de înscriere de mențiuni, însoțit de încheierea judecătorului-delegat.
Certificatul de înregistrare și, după caz, certificatul de înscriere de mențiuni se eli
berează în termen de trei zile, respectiv cinci zile, calculate de la data înregistrării (po
trivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, dacă judecătorul-delegat nu dispune
altfel).
Extrasul de registru emis de oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunal (valabil
30 de zile de la emitere) este actul care dovedește pe parcursul existenței societății
starea acesteia, referitoare la: funcționare, insolvență, reorganizare judiciară, faliment
1 Codul numeric constituie codul unic de identificare a unui comerciant. Acesta se mai numește și cod
fiscal sau cod unic de identificare. Până la 1 ianuarie 2007 s-a numit cod unic de înregistrare (CUI).
180
sau suspendarea temporară a activității. Extrasul de registru se eliberează în cel mult

24 de ore de la data înregistrării cererii.
 Procedura de atribuire a codului de înregistrare fiscală. Cererea pentru solici

tarea înregistrării fiscale se face prin depunerea acesteia la biroul unic din cadrul ofi
ciului registrului comerțului de pe lângă tribunal, iar codul unic de înregistrare care
se atribuie de Ministerul Finanțelor Publice se acordă dacă cererea de înregistrare în
registrul comerțului este admisă de judecătorul-delegat.
Oficiile registrului comerțului de pe lângă tribunale transmit direct sau prin interme
diul Oficiului Național al Registrului Comerțului, pe cale electronică, Ministerului Fi
nanțelor Publice datele referitoare la înregistrările efectuate în registrul comerțului și
cele conținute în cererea de înregistrare fiscală, în vederea atribuirii codului unic de
înregistrare fiscală de către Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Finanțelor Publice atribuie pe baza datelor transmise codul unic de înregis
trare în termen de maxim opt ore1. Acest cod este utilizat de toate sistemele informatice
care prelucrează date privind societățile (și celelalte persoane juridice – solicitanți),
precum și de acestea în relațiile cu terții, inclusiv cu autoritățile și instituțiile publice,
pe toată durata funcționării lor.
 Publicarea în Monitorul Oficial. După efectuarea înmatriculării societății în re

gistrul comerțului, un extras2 al încheierii judecătorului-delegat se comunică, din ofi
ciu, Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, spre publicare, pe cheltuiala solicitantului.
Oficiul registrului comerțului va menționa pe extrasul încheierii judecătorului-delegat
codul unic de înregistrare atribuit și numărul de ordine din registrul comerțului. Acest
document poate fi transmis și pe cale electronică.
Încheierea judecătorului-delegat se publică integral în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, la cererea și pe cheltuiala solicitantului.
 Procedura autorizării funcționării societăților. Prin autorizarea funcționării

se înțelege asumarea de către societate a responsabilității privitoare la legalitatea
desfășurării activităților declarate.
Potrivit art. 15 din Legea 359/2004, în vederea eliberării certificatului de înregistrare
sau, după caz, a certificatului de înscriere de mențiuni de către biroul unic din
cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal, societatea are obligația
să depună, odată cu cererea de înregistrare și actele doveditoare, declarația-tip pe
1 Pentru societăți (ca și pentru celelalte persoane juridice – solicitanți) structura CIF se stabilește de Mi
nisterul Finanțelor Publice, Ministerul Muncii și Justiției Sociale, Ministerul Sănătății, Ministerul Afacerilor
Interne și Ministerul Justiției.
2 Extrasul încheierii judecătorului-delegat cuprinde următoarele elemente: numărul și data încheierii, de
numirea, sediul social și forma juridică, numele și adresa fondatorilor, administratorilor și, dacă este ca
zul, a cenzorilor, domeniul și activitatea principală, capitalul social, durata de funcționare.
181
Titlul IV
propria răspundere, semnată de asociați sau de administratori, din care să rezulte,

după caz, că:
– societatea nu desfășoară la sediul social sau la sediile secundare activitățile decla
rate o perioadă de maximum trei ani;
– societatea îndeplinește condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică
în domeniul prevenirii și stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecției
mediului și protecției muncii, pentru activitățile precizate în declarația-tip.
Datele din declarațiile-tip se vor înregistra în registrul comerțului de pe lângă tribunal.
Procedura de autorizare a funcționării pe baza declarației-tip pe propria răspundere se
desfășoară prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului comerțului de
pe lângă tribunal, la care societatea are obligația înregistrării sediului social.
Oficiile registrului comerțului efectuează următoarele activități:
– primesc, verifică, înregistrează cererile de înregistrare și actele depuse, precum și
declarațiile-tip;
– încasează taxele și tarifele pentru operațiunile efectuate de oficiile registrului co
merțului, precum și cele datorate altor autorități implicate în procedura de înre
gistrare;
– țin evidența declarațiilor-tip în sistem computerizat;
– transmit autorităților publice competente declarațiile-tip, în copie și pe cale elec
tronică, datele de identificare ale persoanelor juridice înregistrate în registrul co
merțului;
– completează și emit în termen certificatele constatatoare privind înregistrarea
declarațiilor-tip;
– urmăresc termenele prevăzute de Legea nr. 359/2004 și eliberează societăților cer
tificatele de înregistrare, certificatele de înscriere de mențiuni, încheierile judecă
torului-delegat și certificatele constatatoare.
Certificatele constatatoare se eliberează de biroul unic din cadrul oficiului regis
trului comerțului de pe lângă tribunal, pe baza declarațiilor-tip, odată cu certificatul
de înregistrare sau certificatul de înscriere de mențiuni.
Certificatul constatator reprezintă dovada că:
s-a înregistrat declarația-tip pe propria răspundere din care rezultă că la sediul
social sau secundar nu se desfășoară activitățile prevăzute în actul constitutiv
sau modificator;
s-a înregistrat declarația-tip pe propria răspundere din care rezultă că sunt în
deplinite condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică (în dome
niul prevenirii și stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecției me
diului și protecției muncii) pentru activitățile declarate;
s-a înregistrat declarația-tip pe propria răspundere din care rezultă modifică
rile intervenite față de declarația-tip anterioară.
182
Oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunal transmite autorităților publice com

petente1 în vederea efectuării controlului copiile declarațiilor-tip și pe cale electronică,
datele de identificare a societăților comerciale (solicitanților) în termen de 30 de zile de
la data înregistrării în registrul comerțului.
Dacă autoritățile publice competente constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale
de funcționare, notifică acest fapt societății comerciale respective (solicitantului), la
sediul înregistrat, acordând un termen în vederea remedierii neregularităților consta
tate. În cazul în care acestea nu sunt remediate, autoritățile publice competente no
tifică oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis
desfășurarea activității (în trei zile de la emiterea acestuia).
Arhivarea tuturor documentelor aferente procedurii de autorizare a funcționării pe baza
declaraților-tip pe propria răspundere este asigurată de oficiile registrului comerțului.
6. Efectele încălcării cerințelor legale de constituire a societăților

Încălcarea cerințelor legale de constituire a unei societăți, chiar înmatriculată în regis
trul comerțului, are ca efect nulitatea. Potrivit art. 56 din Legea societăților, această
sancțiune poate fi declarată de către tribunal numai dacă:
– lipsește actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică;
– toți fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societății;
– obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice;
– lipsește încheierea judecătorului-delegat de înmatriculare a societății;
– lipsește autorizația legală administrativă de constituire a societății;
– actul constitutiv nu prevede denumirea, sediul societății, obiectul său de activi
tate, aporturile asociaților și capitalul social subscris;
– s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat;
– nu s-a respectat numărul minim de asociați prevăzut de lege.
Societatea nu mai poate fi declarată nulă în situația în care cauza de nulitate invocată
în cererea de anulare a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
Societatea încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare la data la care hotărârea
judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit definitivă. Lichidatorii
societății se vor numi prin hotărârea judecătorească de declarare a nulității. Hotărârea
1 Autoritățile publice competente, potrivit art. 172 alin. (2) din Legea nr. 359/2004, sunt:
– direcțiile de sănătate publică teritoriale din subordinea Ministerului Sănătății sau ministerele cu
rețea proprie de sănătate publică;
– Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor sau ministerele cu rețea
sanitară veterinară proprie;
– autoritățile publice teritoriale de protecție a mediului din subordinea Ministerului Mediului și Gos
podăririi Apelor;
– inspectoratele teritoriale de muncă din subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Fami-
liei.
183
Titlul IV
judecătorească prin care se constată nulitatea va fi comunicată de tribunal oficiului

registrului comerțului, după care va fi trimisă la Monitorul Oficial al României, spre
publicare în Partea a IV-a.
 Asemănările dintre societatea simplă și societate sunt:
– sunt grupări de persoane și de bunuri, cu scop lucrativ (economic, patrimonial);
– iau naștere prin contract de societate;
– urmăresc realizarea și împărțirea profitului;
– au affectio societatis;
– au calitatea de profesioniști;
– se deosebesc de asociații și fundații, deoarece membrii acestora urmăresc un scop
ideal, moral, nepatrimonial.
 Deosebirile dintre societatea simplă și societate sunt:

– societatea are personalitate juridică și existență proprie, distinctă de personalita
tea asociaților care o compun;
– societatea are o formă juridică prevăzută de lege;
– societatea are obligații profesionale care revin comercianților.
 Condițiile de fond speciale ale contractului de societate sunt:

– aportul asociaților la formarea capitalului social;
– intenția asociaților de a coopera pentru desfășurarea unei activități economice, cu
scop lucrativ;
– realizarea și împărțirea profitului.
 Condițiile de formă ale contractului de societate sunt:

– actul constitutiv al societății se încheie în formă scrisă sub semnătură privată, se
semnează de toți asociații, iar în cazul SA și SCA care se constituie prin subscripție
publică, de către fondatori;
– actul constitutiv îmbracă formă autentică obligatorie dacă:
printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
se constituie o SNC sau o SCS;
se constituie o SA (sau o SCA) prin subscripție publică.
 Formalitățile necesare constituirii societăților sunt:
– întocmirea actului sau actelor constitutive în forma cerută de lege;
– înregistrarea și autorizarea funcționării societății.
184
CAPITOLUL V Constituirea societăților pe acțiuni și

a societăților în comandită pe acțiuni
 Înțelegerea celor două modalități de constituire a societăților pe acțiuni și în co
mandită pe acțiuni: prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție pu
blică;
 Analiza constituirii SA și SCA prin subscripție publică;
 Cunoașterea rolului adunării constitutive și a fondatorilor în etapa de constituire a
SA și SCA;
 Cunoașterea condițiilor de constituire a sucursalelor și filialelor.
1. Precizări prealabile
Potrivit Legii societăților:
 Societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni au la bază contractul de
societate și statutul (art. 5 alin. (1)).
Contractul de societate și statutul pot fi încheiate separat sau sub forma unui înscris
unic, denumit act constitutiv (art. 5 alin. (3)).
SA, respectiv SCA se constituie prin două modalități:
1. prin subscriere integrală și simultană a capitalului social de către semnatarii ac
tului constitutiv;
2. prin subscripție publică. (art. 9 alin. (1))
În cazul constituirii prin subscripție publică, actul constitutiv al SA trebuie să îmbrace
forma autentică (art. 5 alin. (6) lit. c)).
2. Constituirea prin subscriere integrală și simultană

a capitalului social
 Pentru a se constitui prin subscriere simultană a capitalului, viitoarea societate
trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
 Numărul acționarilor nu poate fi mai mic de doi (art. 10 alin. (3)). După constitu
irea acesteia, dacă societatea are mai puțin de doi acționari pe o perioadă mai lungă
de nouă luni, orice persoană interesată poate solicita instanței dizolvarea societății.
Aceasta nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de
dizolvare, numărul minim de acționari prevăzut de Legea societăților este reconstituit.
 Capitalul social vărsat la constituire nu poate fi mai mic de 30% din cel sub
scris. Diferența de capital social subscris va fi vărsată:
185
Titlul IV
– pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data

înmatriculării societății;
– pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult doi ani de
la data înmatriculării. (art. 9 alin. (2))
Prin această modalitate capitalul social se formează prin aporturile asociaților care
înființează societatea. Capitalul social al SA și SCA nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă a capitalului
social, ținând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echi
valentul în lei a sumei de 25.000 euro (art. 10 alin. (1)).
Cu excepția cazului în care societatea se transformă dintr-o formă juridică în alta, ca
pitalul social al societăților prevăzute mai sus nu poate fi redus sub minimul legal
prin adoptarea unei hotărâri de majorare de capital în același timp cu hotărârea de
reducere a capitalului. În cazul încălcării acestor dispoziții, orice persoană interesată se
poate adresa instanței pentru a cere dizolvarea societății. Societatea nu va fi dizolvată
dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești de dizolvare, capitalul so
cial este adus la valoarea minimului legal prevăzut de Legea societăților.
După subscrierea integrală a capitalului și efectuarea vărsământului de 30% din ca
pitalul social subscris, asociații vor putea trece la constituirea SA, prin încheierea ac
telor constitutive și îndeplinirea formalităților prevăzute de lege. În cazul acestei
modalități capitalul social al societății se formează în același timp cu încheierea actelor
constitutive.
3. Constituirea prin subscripție publică

 Această modalitate de constituire se inițiază de asociații care nu au suficien
te mijloace financiare pentru a vărsa minimul cerut de lege.
Condițiile referitoare la constituirea SA prin subscripție publică sunt prevăzute la art. 21
alin. (1) și (2) din Legea societăților, după cum urmează:
– existența a minim doi acționari;
– întregul capital social a fost subscris;
– fiecare acceptant – persoană care acceptă subscrierea, denumită acceptant sau
subscriitor – a vărsat în numerar jumătate din valoarea acțiunilor subscrise la CEC
SA ori la o bancă sau la una dintre unitățile acestora. Restul de capital subscris va
trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare;
– acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral.
Vărsămintele astfel efectuate pentru constituirea SA prin subscripție publică vor fi
predate persoanelor însărcinate cu încasarea lor prin actul constitutiv, iar în lipsa unei
dispoziții, persoanelor desemnate prin decizie a consiliului de administrație, respectiv
a directoratului, după prezentarea certificatului la oficiul registrului comerțului, din
care rezultă înmatricularea societății (art. 29 alin. (1) din Legea societăților).
Dacă constituirea societății nu a avut loc, restituirea vărsămintelor se face direct ac
ceptanților.
186
Capitalul social se formează astfel prin subscripție publică, procedură inițiată de fonda
tori prin oferta de subscriere adresată oricărei persoane care are mijloace financiare și
dorește să devină asociat prin cumpărarea de acțiuni.
 Prospectul de emisiune
Primul act al fondatorilor este întocmirea unui prospect de emisiune, care trebuie
să cuprindă o informare completă asupra datelor ce privesc viitoarea societate și care
să permită publicului ca, în cunoștință de cauză, să facă subscrieri.
Astfel, prospectul de emisiune trebuie să conțină aceleași clauze prevăzute pentru
actul constitutiv (de la art. 8 din Legea societăților), mai puțin cele referitoare la ad
ministratori și directori, respectiv la membrii directoratului și ai consiliului de suprave
ghere, precum și la cenzori sau, după caz, la auditorul financiar.
De asemenea, potrivit Legii societăților:
Prospectul de emisiune trebuie să stabilească data încheierii subscripției (art. 18
alin. (1)).
Semnat de fondatori în formă autentică, prospectul de emisiune trebuie depus la
registrul comerțului din județul în care se va stabili sediul societății, pentru ca judecă
torul-delegat (la oficiul registrului comerțului) constatând îndeplinirea condițiilor pre
văzute de lege să autorizeze publicarea lui (art. 18 alin. (3)).
Prospectele de emisiune care nu cuprind toate mențiunile sunt sancționate cu nulitate
(art. 18 alin. (4)).
Legea societăților nu reglementează conținutul și forma acestei publicități. În practică,
publicitatea se face în presă.
 Subscrierea acțiunilor
Luând cunoștință, prin faptul publicării, de conținutul prospectului de emisiune, per
soanele interesate își manifestă voința de a deveni acționari ai viitoarei societăți prin
cumpărarea de acțiuni. Actul subscrierii este un contract încheiat între subscriitori
și fondatori. Subscriitorii trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu pentru a
îndeplini un astfel de act.
Subscrierile de acțiuni se vor face pe unul sau pe mai multe exemplare ale prospectu
lui de emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul-delegat (art. 19 alin. (1)).
Subscrierea va cuprinde: numele și prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul
subscriitorului; numărul, în litere, al acțiunilor subscrise; data subscrierii și declarația
expresă că subscriitorul cunoaște și acceptă prospectul de emisiune (art. 19 alin. (2)).
În cazul în care subscrierile publice depășesc capitalul social prevăzut în pros
pectul de emisiune sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt obligați să su
pună aprobării adunării constitutive majorarea sau, după caz, reducerea capita
lului social la nivelul subscripției (art. 22).
Acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral.
187
Titlul IV
 Rolul adunării constitutive și al fondatorilor în procedura de constituire a so

cietății pe acțiuni prin subscripție publică
La adunarea constitutivă participă fondatorii și persoanele care acceptă subscrip
ția, numiți acceptanți sau subscriitori.
Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenți jumătate plus unu din numărul
acceptanților și ia hotărâri cu votul majorității simple a celor prezenți (art. 25 alin. (4)).
Fondatorii au obligația să întocmească lista acceptanților, cu menționarea numărului
acțiunilor fiecăruia. Lista va fi afișată la locul unde se va ține adunarea, cu cel puțin
cinci zile înainte de adunare. (art. 23)
Adunarea constitutivă alege un președinte și doi sau mai mulți secretari. Participarea
acceptanților la adunare va fi constatată prin liste de prezență, semnate de fiecare din
tre ei și vizate de președinte și de unul dintre secretari. (art. 24 alin. (1))
Înainte de a intra în ordinea de zi a adunării, oricare dintre acceptanți are dreptul să
facă observații asupra listei afișate de fondatori, iar adunarea constitutivă este cea care
decide asupra observațiilor.
În adunarea constitutivă, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de
acțiunile subscrise. Acceptantul poate fi prezent la adunare sau reprezentat prin pro
cură specială. (art. 25 alin. (1))
Nimeni nu poate reprezenta mai mult de cinci acceptanți. Acceptanții care au con
stituit aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la aporturile lor,
chiar dacă ei sunt și subscriitorii de acțiuni în numerar ori se prezintă ca mandatari ai
altor acceptanți. (art. 25 alin. (2) și (3))
Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a parti
cipat la constituirea societății sau la tranzacții conducând la acordarea autoriza
ției, operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie și pe
care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii vor solicita judecătorului-de
legat numirea unuia sau mai multor experți (art. 26 alin. (1)).
Raportul expertului sau experților va fi pus la dispoziția subscriitorilor, la locul unde
urmează să se întâlnească adunarea constitutivă (art. 26 alin. (2)).
Dacă valoarea aporturilor în natură, stabilită de experți, este inferioară cu o
cincime aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare accep
tant se poate retrage, anunțându-i pe fondatori, până la data fixată pentru adu
narea constitutivă (art. 27 alin. (2)).
Acțiunile revenind acceptanților care s-au retras pot fi preluate de fondatori în termen
de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripție publică (art. 27 alin. (3)).
La SA, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care a par
ticipat la constituirea societății sau la tranzacții conducând la acordarea autorizației,
operațiuni încheiate de fondatori pe seama societății ce se constituie și pe care aceas
ta urmează să le ia asupra sa, judecătorul-delegat numește, în termen de cinci zile de
188
la înregistrarea cererii de înmatriculare, unul sau mai mulți experți din lista experților
autorizați. Aceștia vor întocmi un raport, în condițiile menționate ale art. 38 alin. (1) din
Legea societăților.
Fondatorii vor depune raportul la oficiul registrului comerțului în termen de 15 zile de
la data aprobării sale. Registrul comerțului va transmite o notificare cu privire la aceas
tă depunere către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, pentru a fi publicată.
Nu pot fi experți, potrivit art. 39 din Legea societăților:
– rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ori soții acestora care au constituit
aporturi în natură sau ai fondatorilor;
– persoanele care primesc, sub orice formă, pentru funcțiile pe care le îndeplinesc,
altele decât aceea de expert, un salariu ori o remunerație de la fondatori sau de la
cei care au constituit aporturi în natură;
– orice persoană căreia, ca urmare a relațiilor sale de afaceri, de muncă sau de fa
milie, îi lipsește independența pentru a realiza o evaluare obiectivă a aporturilor
în natură, potrivit normelor speciale care reglementează profesia.
În cadrul acestei proceduri, adunarea constitutivă are următoarele obligații:
– verifică existența vărsămintelor;
– examinează și validează raportul experților de evaluare a aporturilor în natură;
– aprobă participările la profit ale fondatorilor și operațiunilor încheiate în contul
societății;
– discută și aprobă actul constitutiv al societății, membrii prezenți reprezentând, în
acest scop, și pe cei absenți, și îi desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru
autentificarea actului și îndeplinirea formalităților cerute pentru constituirea so
cietății;
– numește primii membri ai consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de
supraveghere, și primii cenzori sau, după caz, primul auditor financiar. (art. 28)
Adunarea constitutivă este cea care va hotărî asupra cotei din profitul net ce revine
fondatorilor unei societăți care se constituie prin subscripție publică. Cota-parte din
profit nu poate depăși 6% din profitul net și nu poate fi acordată pe o perioadă
mai mare de cinci ani de la data constituirii societății. (art. 32 alin. (1) și (2))
Dacă se majorează capitalul social, drepturile fondatorilor pot fi exercitate numai asu
pra profitului corespunzător capitalului social inițial (art. 32 alin. (3)).
De cota-parte de 6% din profit beneficiază numai persoanele fizice cărora li s-a
recunoscut calitatea de fondator prin actul constitutiv (art. 32 alin. (4)).
Dacă societatea se dizolvă anticipat, fondatorii au dreptul să ceară daune de la socie
tate numai în cazul în care dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor. Dreptul la
acțiunea în daune se prescrie în termen de șase luni de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii AGA care a decis dizolvarea anticipată.
189
Titlul IV
 Îndatoririle fondatorilor în procedura de constituire a SA prin subscripție

publică. Răspunderea fondatorilor și a primilor administratori
Fondatorii au un rol determinant în constituirea SA prin subscripție publică deoarece:
– întocmesc și lansează prospectul de emisiune;
– organizează subscrierea acțiunilor;
– convoacă adunarea constitutivă.
Prin îndeplinirea formalităților referitoare la constituirea societății, fondatorii iau asu
pra lor consecințele actelor și ale cheltuielilor necesare constituirii acesteia, iar dacă
societatea nu se constituie, din orice cauză, ei nu se pot îndrepta împotriva acceptan
ților (art. 30 alin. (1) din Legea societăților).
După constituirea societății, fondatorii sunt obligați să predea în termen de cinci zile
consiliului de administrație, respectiv directoratului documentele și corespondența re
feritoare la constituirea societății.
Din momentul constituirii societății, fondatorii și primii membri ai consiliului de
administrație, respectiv ai directoratului și ai consiliului de supraveghere sunt
solidar răspunzători față de societate și de terți pentru:
– subscrierea integrală a capitalului social și efectuarea vărsămintelor stabilite de
lege sau de actul constitutiv;
– existența aporturilor în natură;
– veridicitatea publicațiilor făcute în vederea constituirii societății. (art. 31 alin. (1))
Fondatorii sunt răspunzători de valabilitatea operațiunilor încheiate în contul socie
tății înainte de constituire și luate de aceasta asupra sa (art. 31 alin. (2)).
Totodată, alături de reprezentanții societății și de primii membri ai organelor de

conducere, de administrare și de control ale societății, fondatorii răspund ne
limitat și solidar pentru prejudiciul cauzat prin neregularitățile ce rezultă din încăl
carea cerințelor legale de constituire a societății (art. 49):
 Când actul constitutiv nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege ori cuprinde cla
uze prin care se încalcă o dispoziție imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o
cerință legală pentru constituirea societății. În acest caz, judecătorul-delegat, din
oficiu sau la cererea oricăror persoane care formulează o cerere de intervenție,
va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în
care asociații înlătură asemenea neregularități. Judecătorul-delegat va lua act în
încheiere de regularizările efectuate. Dacă au fost formulate cereri de intervenție,
judecătorul va cita intervenienții și se va pronunța asupra cererilor acestora potri
vit art. 61 și următoarele din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
 Când fondatorii sau reprezentanții societății nu au cerut înmatricularea societății în
termen legal. În acest caz, oricare asociat poate cere oficiului registrului comerțului
efectuarea înmatriculării, după ce, prin notificare sau scrisoare recomandată, i-a
pus în întârziere pe fondatori și aceștia nu s-au conformat în cel mult opt zile de la
190
primire. Dacă înmatricularea nu s-a efectuat în termenul precizat mai sus, asociații
sunt eliberați de obligațiile ce decurg din subscripțiile lor, după trecerea a trei luni
de la data autentificării actului constitutiv, în afară de cazul în care acesta prevede
altfel. Dacă un asociat a cerut îndeplinirea formalităților de înmatriculare, nu se
va mai putea pretinde de niciunul dintre ei eliberarea de obligațiile ce decurg din
subscripție.
 Când au fost constatate unele neregularități după înmatriculare. În acest caz, so
cietatea este obligată să ia măsuri pentru înlăturarea lor în cel mult opt zile de la
data constatării acelor neregularități. Dacă societatea nu se conformează, orice
persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societății, sub
sancțiunea plății de daune-interese potrivit dreptului comun, să se regularizeze.
Dreptul la acțiunea în regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de
un de la data înmatriculării societății. (art. 46-48)
După constituirea societății, adunarea generală nu va putea da descărcare fonda
torilor și primilor administratori, respectiv ai directoratului și ai consiliului de suprave
ghere pentru răspunderea ce le revine în cazurile precizate mai sus, timp de cinci ani,
inclusiv pentru:
– actele sau faptele pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege. Ac
tele sau faptele respective nu pot fi opuse terților, în afară de cazul în care socie
tatea face dovada că aceștia le cunoșteau (art. 50 alin. (1));
– operațiunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la data publicării în Mo
nitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a încheierii judecătorului-delegat. Aces
tea nu sunt opozabile terților dacă dovedesc că au fost în imposibilitate de a lua
cunoștință despre ele (art. 50 alin. (2)). Terții pot invoca însă actele sau faptele cu
privire la care nu s-a îndeplinit publicitatea, în afară de cazul în care omisiunea pu
blicității le lipsește de efecte (art. 51).
Potrivit art. 52 din Legea societăţilor, în caz de neconcordanţă între textul depus la ofi
ciul registrului comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a,
sau în presă, societatea nu poate opune terţilor textul publicat. Terţii pot opune socie
tăţii textul publicat, cu excepţia situaţiei în care societatea face dovada că ei cunoşteau
textul depus la oficiul registrului comerţului. Când neconcordanţa intervine din motive
ce nu îi sunt imputabile societăţii, oficiul registrului comerţului sau, după caz, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, la cererea societăţii, va corecta menţiunea din registru,
respectiv va republica textul, pe cheltuiala sa.
De asemenea, fondatorii, reprezentanții și alte persoane, care au lucrat în numele unei
societăți în curs de constituire, răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele
juridice încheiate cu aceștia în contul societății, în afară de cazul în care societatea,
după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. După efectuarea for
malităţilor de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societăţii, sunt
autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terţilor nicio neregularitate la
numirea acestora, cu excepţia cazului în care societatea face dovada că terţii respectivi
aveau cunoştinţă de această neregularitate. Societatea nu poate invoca faţă de terţi
numirile persoanelor menţionate sau încetarea funcţiilor acestora, dacă ele nu au fost
publicate în conformitate cu legea.
191
Titlul IV
4. Condițiile de constituire a sucursalelor și filialelor societăților

Înființarea sucursalelor și filialelor poate fi hotărâtă:
– fie în momentul constituirii societății, printr-o clauză expresă în cuprinsul actului
constitutiv;
– fie ulterior, după constituirea societății, în cursul existenței acesteia, printr-un act
modificator (act adițional) al actului constitutiv, în condițiile art. 204 din Legea so
cietăților.
4.1. Sucursala
Sucursala constituie o modalitate de extindere a societății fondatoare, menită să pro
ducă sau să înstrăineze bunuri (mărfuri), să facă acte de administrare sau să presteze
servicii pentru clientelă, contribuind la realizarea obiectului ei specific de activitate.
Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societății (art. 43
alin. (1) din Legea societăților), o modalitate de descentralizare a activității societă
ții-mamă care o patronează, făcând parte din structura organică a acesteia. Sucursala
dispune de o anumită autonomie, însă în limitele stabilite de societate.
Sucursala se înregistrează, înainte de a-și începe activitatea, în registrul comer
țului din județul în care va funcționa (art. 43 alin. (1)). Dacă este deschisă într-o
localitate din același județ sau în aceeași localitate cu societatea fondatoare,
ea se va înregistra în același registru al comerțului, însă distinct, ca înregistrare
separată (art. 43 alin. (2)). Neavând personalitate juridică, sucursala nu participă în
nume propriu la circuitul civil.
Celelalte sedii secundare – agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii – sunt
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor şi se menţionează numai
în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal (art. 43
alin. (3)).
Nu se pot înființa sedii secundare sub denumirea de filială (art. 43 alin. (4)).
Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la registrul comerțului în
condițiile prevăzute de lege pentru reprezentanții societății (art. 45 alin. (2)).
4.2. Filiala
Spre deosebire de sucursală, filiala este o societate înzestrată cu personalitate ju
ridică (art. 42 din Legea societăților).
Particularitatea filialei față de societatea fondatoare decurge din considerații econo
mice. În acest sens, capitalul filialei include în mod necesar aportul subscris și văr
sat de una sau mai multe societăți care o tutelează pe cea dintâi. Prin urmare, pe
plan economic filiala este dependentă de societatea fondatoare, deși din punct de ve
dere juridic este subiect distinct de drept, autonom. Filiala are, prin urmare, patrimoniu
propriu, distinct de cel al societății, încheind contracte cu terții în numele și pe contul
său.
192
Potrivit art. 43 alin. (4) din Legea societăților, nu se pot înființa sedii secundare sub
denumirea de filială.
Filialele se înființează în una dintre formele juridice prevăzute de art. 2 din Legea
societăților și în condițiile prevăzute pentru acea formă: SNC, SCS, SA, SCA și SRL.
Condițiile de constituire și regimul juridic al filialelor sunt aceleași ca pentru for
mele juridice de societate care le înființează. (art. 42 din Legea societăților)
 Sucursalelor, filialelor, agențiilor și reprezentanțelor înființate de societățile străine

în România le sunt aplicabile dispozițiile Legii societăților referitoare la sucursale și fili
ale. Societățile străine pot înființa în România astfel de dezmembrăminte numai dacă
acest drept este recunoscut de legea statutului lor organic (art. 44 din Legea societăților).
 Societățile pe acțiuni și în comandită pe acțiuni se constituie prin două modalități:
prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție publică.
 Pentru subscrierea integrală și simultană trebuie îndeplinite următoarele condiții:

– numărul acționarilor nu poate fi mai mic de doi;
– capitalul social vărsat la constituire nu poate fi mai mic de 30% din cel subscris.
 Diferența de capital social subscris va fi vărsată:

– pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data
înmatriculării societății;
– pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult doi ani de
la data înmatriculării.
 Constituirea prin subscripție publică presupune următoarele condiții:

– existența a minim doi acționari;
– întregul capital social a fost subscris;
– fiecare acceptant – persoană care acceptă subscrierea, denumită și subscriitor
– a vărsat în numerar jumătate din valoarea acțiunilor subscrise la CEC SA ori la
o bancă sau la una dintre unitățile acestora, iar restul de capital subscris trebuie
vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare;
– acțiunile ce reprezintă aporturi în natură trebuie acoperite integral.
 Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societății. Aceasta

se înregistrează, înainte de a-și începe activitatea, în registrul comerțului din județul în
care va funcționa.
 Filiala este o societate înzestrată cu personalitate juridică, al cărei capital include în

mod necesar aportul subscris și vărsat de una sau mai multe societăți care o tutelează.
Aceasta se înființează în una dintre formele juridice prevăzute de Legea societăților.
Condițiile de constituire și regimul juridic al filialelor sunt aceleași ca pentru formele
juridice de societate care le înființează.
193
Titlul IV
CAPITOLUL VI Formele juridice ale societăților
 Cunoașterea clasificării societăților și a criteriilor de clasificare ale acestora în ve
derea identificării legislației aplicabile fiecărui tip de societate;
 Înțelegerea trăsăturilor caracteristice ale societăților de persoane și ale societăți
lor de capitaluri;
 Identificarea asemănărilor și deosebirilor pe care societatea cu răspundere limitată
le prezintă față de societățile de persoane și de capitaluri.
Am arătat că societatea are două laturi:
– contractuală, care pornește de la dispozițiile art. 1.881 din Codul civil și definește
societatea în sensul de contract de societate1;
– instituțională, adică societatea este persoană juridică, subiect de drept. Latu
ra instituțională a societății se circumscrie personalității juridice a acesteia, cores
punzătoare formei juridice.
2. Clasificarea societăților
 Prima clasificare a societăților comerciale de după anul 1989 a fost realizată de Le
gea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome
și societăți comerciale. Potrivit acestei legi, clasificarea se face în funcție de titularul
capitalului societății. Astfel, societățile comerciale pot fi:
– societăți cu capital integral de stat;
– societăți cu capital mixt (de stat și privat);
– societăți cu capital integral privat.
În temeiul Legii nr. 15/1990, regiile autonome au luat ființă prin reorganizarea unități
lor economice de stat în ramuri strategice ale economiei naționale. Ele au personalitate
juridică și desfășoară o activitate comparabilă cu cea a societăților comerciale.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor au
tonome s-a modificat fundamental existența acestora. Astfel, o parte dintre regii s-au
desființat, o altă parte s-au reorganizat sub formă de societăți naționale sau com
panii naționale, deoarece obiectul activității lor este de interes public, iar cele con
siderate a funcționa în domenii esențiale ce privesc interesele statului au continuat să
existe în forma inițială. Potrivit Legii nr. 15/1990, societățile naționale și companiile
naționale sunt societăți.
1 A se vedea S. Angheni (2014), Raporturile juridice dintre profesioniștii-comercianți, Editura C.H. Beck, Bu
curești, p. 114 și următoarele.
194
 Potrivit art. 2 din Legea societăților, societățile cu personalitate juridică se consti

tuie în una dintre următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acțiuni;
d) societate în comandită pe acțiuni;
e) societate cu răspundere limitată.
Art. 3 alin. (2) și (3) din Legea societăților instituie un criteriu de clasificare a celor cinci
forme de societăți, acestea fiind după întinderea obligațiilor pe care asociații și le
asumă pentru datoriile contractate de societate în cursul activității.
Astfel, potrivit Legii societăților, deși obligațiile sociale, indiferent de forma juridică a
societății, sunt garantate cu patrimonial social (art. 3 alin. (1)), întinderea lor este di
ferită după cum urmează:
 Asociații în SNC și asociații comanditați în SCS sau în comandită pe acțiuni răs
pund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale. Creditorii societății se vor
îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligațiile ei și, numai dacă societa
tea nu le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se
vor putea îndrepta împotriva acestor asociați. (art. 3 alin. (2))
 Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în SRL răspund numai până
la concurența capitalului social subscris. (art. 3 alin. (3))
Deosebim, prin urmare, societăți cu răspundere nelimitată, al căror prototip este SNC,
și societăți cu răspundere limitată, categorie din care fac parte SA și SRL.
Din punctul de vedere al răspunderii asociaților, societățile în comandită au o poziție
intermediară datorită prezenței celor două categorii de asociați/acționari care răspund
diferit:
– comanditații, care răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale; și
– comanditarii, a căror răspundere este limitată până la concurența capitalului sub
scris.
 În literatura de specialitate s-au propus și alte criterii de clasificare:

 În funcție de structura capitalului, sunt societăți al căror capital este fracționat
în părți sociale și societăți al căror capital este fracționat în acțiuni.
Prin parte socială se înțelege cota din capitalul social care se cuvine asociatului, în
schimbul aportului său în societate. Capitalul social al SRL este divizat în părți sociale
(art. 7 lit. d), art. 193, 202 și 203 din Legea societăților), iar al SNC și SCS, în părți de in
teres.
Partea de interes este un drept de creanță al asociaților împotriva societății, pen
tru dividende și pentru cota-parte corespunzătoare din patrimoniul social, în caz
de lichidare.
195
Titlul IV
Regimul juridic al părților de interes este prevăzut la art. 1.900 și 1.901 din Codul civil
cu privire la societățile simple. Aceste dispoziții reprezintă dreptul comun în materia
părților de interes ca fracțiuni de capital al SNC și SCS.
Pentru aceste societăți, respectiv SNC și SCS, Legea societăților nu prevede un
minim de capital social la constituire.
În principiu, deosebirea dintre părțile sociale și părțile de interes constă în posibilitatea
de transmitere a acestora (în orice caz, pentru ambele, transmiterea se face în condiții
restrictive față de acțiuni), și anume:
– părțile de interes, în principal, nu se pot transmite nici între vii – inter vivos, nici pen
tru cauză de moarte – mortis causa. Acestea se pot transmite în condițiile art. 1.901
din Codul civil;
– părțile sociale se pot transmite între vii, în condițiile art. 202 alin. (2) și (3) din
Legea societăților, între asociați, iar către alte persoane din afara societății numai
dacă există aprobarea asociaților care reprezintă cel puțin trei pătrimi din capitalul
social, și prin succesiune în condițiile art. 202 alin. (4) din Legea societăților.
Acțiunile reprezintă fracțiuni de capital social ale SA și SCA. Prin contrast cu părțile
de interes / părțile sociale, acestea sunt transmisibile și negociabile. Ele sunt repre
zentate prin înscrisuri sau titluri de valoare.
Acțiunile se transmit:
– fie pe calea cesiunii, în condițiile dreptului comun;
– fie prin modalități specifice dreptului comercial, prin predarea lor materială noului
titular, denumită și tradițiune, în cazul acțiunilor la purtător, și prin înscrierea ope
rațiunii în registrul societății emitente, în cazul acțiunilor nominative.
Atât părțile sociale / părțile de interes, cât și acțiunile conferă asociaților/ac
ționarilor dreptul de a participa la luarea hotărârilor în organele de conducere ale
societății, dreptul de a încasa dividende la finele fiecărui an de gestiune, iar în caz
de retragere, excludere, ca și în ipoteza dizolvării și lichidării societății, dreptul,
în schimbul aportului pe care l-au vărsat, la contravaloarea corespunzătoare.
 În funcție de obiectul de activitate, corespunzător activității economice des

fășurate, societățile se împart în: societăți de producție, de administrare, de înstrăinare
de bunuri, de prestări servicii (de transport, de consultanță) etc.
Acest criteriu de clasificare cuprinde o compartimentare mai detaliată a societăților, în
societăți cu obiect special de activitate guvernate de legi speciale: instituții de credit,
societăți de servicii de investiții financiare, societăți de asigurări, organisme de plasa
ment colectiv, societăți de administrare a investițiilor, fonduri de pensii etc.
 În funcție de posibilitatea emiterii unor titluri de valoare, societățile se îm

part în: societăți emitente și societăți neemitente, respectiv societăți care nu emit ti
tluri comerciale de valoare. Astfel, SA și SCA emit acțiuni și obligațiuni, SRL emite cer
tificate de părți sociale, care nu sunt însă titluri comerciale de valoare, iar SNC și SCS
sunt entități juridice neemitente.
196
 În funcție de preponderența elementului personal – subiectiv sau a celui pa

trimonial – obiectiv, societățile se împart în societăți de persoane și societăți de capi
taluri. Prima categorie cuprinde SNC și SCS, iar cea de-a doua, SA și SCA.
Această clasificare nu trebuie absolutizată, deoarece nu există tip de societate în care
să nu existe îmbinat elementul patrimonial cu cel personal. Problema este cea a preva
lenței elementului personal sau patrimonial.
Alături de aceste societăți, Legea societăților reglementează societatea cu răspundere
limitată, care împrumută atât caracteristici ale societăților de persoane, cât și ale celor
de capitaluri. SRL îmbină atât elementul personal, cât și cel patrimonial într-o măsură
aproape egală.
3. Societățile de persoane
 Societatea în nume colectiv. Trăsături caracteristice
 Temeiul juridic al SNC este contractul de societate (art. 5 alin. (1) din Legea
societăților); contractul are caracter intuitu personae, asociații constituind societatea
în baza cunoașterii și încrederii reciproce.
 Firma societăților de persoane cuprinde numele a cel puțin unuia dintre asociați
(art. 32 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului); prin urmare, componența
firmei dovedește preponderența elementului personal al societății.
 Legea societăților prevede un număr mic de asociați, minim doi și maxim 50.
SNC sunt considerate societăți închise datorită preponderenței elementului perso
nal. În sprijinul acestei afirmații stau și dispozițiile art. 87 alin. (1) din Legea societăților,
potrivit căruia cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă
în actul constitutiv, deoarece cesiunea aportului presupune înlocuirea asociatului (ti
tularului aportului) cu o altă persoană, fapt care aduce atingere caracterului intuitu
personae al societății.
 Legiuitorul nu prevede un minim de capital social, deși societatea trebuie să
aibă un capital pentru a dobândi calitatea de persoană juridică.
 Asociații pot aduce orice tip de aport: în numerar, în natură și chiar prestații
în muncă sau servicii. În legătură cu prestațiile însă, Legea societăților face, la art. 16
alin. (5)), precizarea că asociații în SNC și asociații comanditați în SCS se pot obliga la
prestații în muncă cu titlu de aport social, dar care nu pot constitui aport la forma
rea sau la majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociații au dreptul
să participe, potrivit actului constitutiv, la împărțirea beneficiilor și a activului social,
rămânând, totodată, obligați să participe la pierderi.
 Capitalul social este divizat în părți de interes care nu sunt, în principiu, trans
misibile. Partea de interes se poate transmite doar pentru cauză de moarte. Astfel,
dacă un asociat a decedat și în actul constitutiv este prevăzută o clauză de continuare
a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat, partea acestuia se poate
transmite prin moștenire succesorului/succesorilor (art. 230 alin. (1) din Legea socie
tăților). Această dispoziție se aplică SNC și SCS, în caz de deces al singurului asociat
197
Titlul IV
comanditat sau comanditar (art. 229 alin. (1) din Legea societăților). Deci moștenito
rul/moștenitorii poate/pot rămâne în societate în calitate de asociat.
De asemenea, părțile de interes nu sunt și negociabile.
 Legea societăților obligă SNC, SCS și SRL să verse integral la data constituirii
capitalul social subscris (art. 91), această prevedere găsindu-și rațiunea în faptul că
Legea societăților nu prevede un minim de capital la constituire.
 Asociații în SNC răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale:
– Răspund nelimitat în sensul că fiecare asociat răspunde și cu bunurile sale
personale, însă numai după ce creditorii sociali se vor îndrepta împotriva so
cietății și numai dacă aceasta nu plătește în termen de cel mult 15 zile de la
data punerii în întârziere (art. 3 alin. (2) din Legea societăților). Prin urmare, în
cazul în care asociații se văd acționați de creditorii sociali înainte de a fi fost acțio
nată societatea, aceștia pot invoca beneficiul de discuțiune.
– Al doilea aspect al răspunderii este solidaritatea asociaților față de creditorii
sociali. Creditorii pot urmări pe oricare asociat pentru acoperirea creanței
lor. Între asociați însă, obligațiile sunt divizibile, în sensul că asociatul care a
plătit va avea acțiune în regres împotriva celorlalți coasociați (debitori), fie
care urmând să răspundă în funcție de modul în care au convenit să participe
la beneficii și pierderi. În lipsa unei asemenea stipulații contractuale, asociații
răspund proporțional cu cota de participare la capitalul social.
 Legea nu instituționalizează o adunare generală propriu-zisă. Voința societă
ții este reprezentată de hotărârile adunării generale a asociaților. Hotărârile adunării
asociaților se adoptă de regulă cu unanimitate de voturi.
Dacă actul constitutiv nu prevede altfel, administrarea societății se face de către unul
sau mai mulți administratori ales/aleși de către asociații care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social (art. 77 alin. (1) din Legea societăților). Administratorii
sunt aleși dintre asociați. Potrivit art. 75 din Legea societăților, fiecare administrator are
dreptul să reprezinte societatea, în afară de cazul în care există o stipulație contrară în
actul constitutiv.
 Controlul de gestiune se realizează de către asociații care nu au calitatea de
administratori, prin urmare nu sunt necesari cenzori ai societății.
 Potrivit Legii societăților, dizolvarea SNC se face atât pentru cauze generale,
comune tuturor societăților (art. 227), cât și pentru cauze specifice (art. 229 alin. (1)).
Acestea sunt cauze care privesc exclusiv calitatea asociatului, deci elementul per
sonal al societății, și anume: falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau de
cesul unuia dintre asociați, când, din aceste cauze, numărul asociaților s-a redus la unul
singur.
 Societatea în comandită simplă. Trăsături caracteristice

 Societatea în comandită simplă prezintă multe analogii cu SNC. Deosebirea față
de aceasta constă, potrivit Legii societăților, în prezența a două categorii de asociați
care au răspundere diferită:
198
– asociații comanditați, care răspund nelimitat și solidar pentru pasivul social

și cărora li se aplică regimul juridic al asociaților din SNC (art. 3 alin. (2));
– asociații comanditari, care răspund până la concurența capitalului social sub
scris (art. 3 alin. (3)).
 Fiecare categorie de asociați are o poziție juridică specifică în organizarea func
țională a societății, și anume:
– firma societății se compune din numele a cel puțin unuia dintre asociații co
manditați (art. 33 din Legea nr. 26/1990);
– numai asociatul sau asociații comanditați pot avea calitatea de administra
tori ai societății (art. 88 din Legea societăților);
– asociații comanditari au puterea de comandă a societății și o finanțează fără
să participe direct la coordonarea și administrarea patrimoniului acesteia.
Societatea în comandită simplă este valabil constituită dacă are cel puțin doi asociați,
dintre care unul comanditat și altul comanditar. Societatea se dizolvă pentru aceleași
cauze specifice ca și SNC (faliment, incapacitate, excludere, retragere sau decesul unu
ia dintre asociați) dacă acele cauze îl privesc pe singurul asociat comanditat sau co
manditar (art. 229 alin. (3) din Legea societăților).
4. Societățile de capitaluri
 Societatea pe acțiuni. Trăsături caracteristice
 Temeiul juridic al SA este contractul de societate și statutul (art. 5 alin. (1)).
Contractul are caracter intuitu pecuniae, elementul personal, chiar dacă există în
acest tip de societate, este mult diminuat în favoarea elementului patrimonial, capi
talul. Contractul și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv (art. 5 alin. (3)).
 SA se constituie prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție pu
blică pe baza unui prospect de emisiune (art. 9). Aceste modalități de constituire
privesc numai SA și SCA.
 Firma SA sau a SCA se compune dintr-o denumire proprie de natură a o deo
sebi de firma altor societăți (art. 35 din Legea nr. 26/1990). Prin urmare, numele aso
ciaților nu intră în componența acesteia, datorită irelevanței elementului personal.
 SA și SCA sunt construite pe noțiunea de capital, de unde și nevoia de a avea un
număr mare de acționari; legiuitorul prevede un număr minim de doi acționari și un
maxim nelimitat (art. 10 alin. (3) din Legea societăților).
Totodată, potrivit Legii societăților:
 Este prevăzut un minim de capital la constituire, de 90.000 lei, echivalentul a
25.000 euro (art. 10 alin. (1)).
199
Titlul IV
 Ca urmare a limitării elementului personal, prestațiile în muncă nu pot fi aduse ca

aport în societate, permițându-se numai aporturile în numerar sau în natură (art. 16
alin. (1) și (2)).
 Capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate (art. 91 alin. (1)).
Acțiunile sunt titluri de valoare, negociabile și transmisibile, atât pe piețe financiare
organizate (cum sunt bursele de valori), cât și pe piețe organizate atunci când acțiunile
nu sunt cotate la bursă. Acestea se pot transmite numai dacă au fost în întregime libe
rate, adică atunci când aporturile au fost vărsate integral (art. 91-109).
 SA este o societate emitentă. Ea emite ca titluri de valoare, pe lângă acțiuni, și
obligațiuni. Obligațiunile încorporează o îndatorire a societății de a rambursa o sumă
împrumutată de aceasta. Ca și acțiunile, obligațiunile sunt reprezentate prin titluri de
valoare negociabile și transmisibile (art. 167-176).
 Răspunderea acționarilor este limitată până la concurența capitalului social
subscris (art. 3 alin. (3)).
 Voința societății este reprezentată de adunarea generală a acționarilor, prin
hotărârile sale. AGA poate fi ordinară și extraordinară. Hotărârile adunării generale se
adoptă pe principiul majorității voturilor acționarilor (art. 110-1361).
 SA poate adopta unul dintre cele două sisteme de administrație, sistemul
unitar sau dualist.
Conform sistemului unitar, societatea este administrată de unul sau mai mulți ad
ministratori. Când sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de admi
nistrație (art. 137 alin. (1)). Acesta poate delega conducerea societății unuia sau mai
multor directori, numind pe unul dintre ei director general (art. 143 alin. (1)).
În condițiile sistemului dualist, SA este administrată de un directorat și de un consiliu
de supraveghere. Conducerea societății revine în exclusivitate directoratului. Direc
toratul reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție (art. 1533 alin. (1)). Acesta își
exercită atribuțiile sub controlul consiliului de supraveghere, care reprezintă societa
tea în raport cu directoratul.
 Controlul gestiunii administratorilor se face de către trei cenzori și un suple
ant, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare (art. 159 alin. (1)).
Situațiile financiare ale societăților supuse obligației legale de auditare vor fi auditate
de către auditori financiari, persoane fizice sau juridice (art. 160 alin. (1)).
 SA care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse audi
tului financiar (art. 160 alin. (11)).
La societățile ale căror situații financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului
financiar, adunarea generală a acționarilor va hotărî contractarea auditului financiar
sau numirea cenzorilor, după caz.
 Pe lângă cauzele generale, comune de dizolvare ale societăților, SA se dizolvă
și din cauze specifice. Acestea sunt următoarele:
– dacă în urma unor pierderi constatate de consiliul de administrație, respectiv
directorat activul net, determinat ca diferență între totalul activelor și totalul
200
datoriilor societății, s-a diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea capi
talului social subscris. În această situație, consiliul de administrație, respectiv di
rectoratul va convoca de îndată adunarea generală extraordinară, pentru a deci
de dacă societatea trebuie dizolvată (art. 15324);
– când capitalul social se reduce sub 90.000 lei (minimul prevăzut de lege) pentru o
perioadă mai lungă de nouă luni (art. 10 alin. (1) și (2));
– când SA are mai puțin de doi acționari pe o perioadă mai lungă de nouă luni (art. 10
alin. (3)).
 În primele două situații, societatea se dizolvă dacă în termen de nouă luni de la
data constatării pierderii sau reducerii capitalului social acesta nu este reîntregit
sau redus la suma rămasă ori la minimul legal ori societatea nu se transformă
într-o altă formă la care capitalul social existent corespunde.
 În a treia situație, societatea se dizolvă în termen de nouă luni de la data con
statării reducerii numărului de acționari.
 Societatea în comandită pe acțiuni. Trăsături caracteristice

SCA este reglementată de dispozițiile referitoare la SA, cu excepția celor referitoa
re la sistemul dualist de administrare (art. 187).
Asociații comanditați răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale și numai ei
pot fi administratori ai societății (art. 188 alin. (1)).
Asociațiilor comanditați li se aplică dispozițiile referitoare la asociații din SNC (art. 80-83),
iar comanditarilor, dispozițiile cu privire la comanditarii din SCS (art. 89-90).
5. Societatea cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată este entitatea juridică ce îmbină în egală măsură ele
mentul personal cu cel patrimonial. Din acest motiv a fost numită în literatura juridică
un tip hibrid de societate, deoarece are atât trăsături ale societăților de persoane, cât
și ale societăților de capitaluri.
 Asemănări cu societățile de persoane
 Contractul de societate are caracter intuitu persoane, asociații se cunosc și au
încredere între ei.
 Numărul de asociați este de minim doi și de maxim 50.
 Asociații în SRL răspund numai până la concurența capitalului social subscris.
 Capitalul social este împărțit în părți sociale care nu sunt reprezentate prin tit
luri de valoare, negociabile. Ca principiu, nu sunt transmisibile, legea prevăzând con
diții restrictive în acest sens (art. 202).
 Capitalul social subscris se varsă integral la constituire (art. 91).
201
Titlul IV
 Societatea este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați

sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală (art. 197
alin. (1)). Dispozițiile referitoare la administrarea SNC (art. 75, 76, 77 alin. (1) și 79) se
aplică în mod corespunzător și la SRL.
 SRL se dizolvă pentru cauze generale, comune tuturor societăților, dar și
pentru cauze specifice societăților de persoane, și anume: faliment, incapacitate,
excludere, deces al unui asociat dacă societatea rămâne cu un singur asociat și în actul
constitutiv nu există clauză de continuare a activității societății cu moștenitorii aso
ciatului decedat sau dacă nu se hotărăște transformarea (art. 227).
 Asemănări cu societățile de capitaluri

 Temeiul juridic al societății cu răspundere limitată este contractul de societate și
statutul (art. 5 alin. (1)).
 Firma se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele
unuia sau al mai multor asociați, această mențiune nefiind obligatorie (art. 36 din Le
gea nr. 26/1990).
 Este prevăzut un minim de capital social la constituire, respectiv 200 lei, mult
mai mic decât la SA (art. 11 alin. (1)).
 Aporturile la capitalul social pot fi în numerar și în natură. Nu sunt admise
aporturile în creanțe și prestațiile în muncă sau servicii (art. 16 alin. (3) și (5)).
 Hotărârile asociaților se iau în adunarea generală (art. 191 alin. (1)).
 Dispozițiile pentru cenzorii SA se aplică și cenzorilor SRL (art. 199 alin. (4)). Dacă
însă numărul asociaților trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199
alin. (3)).
ü Societatea cu răspundere limitată cu unic asociat

 SRL se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane (art. 5 alin. (2)),
în acest caz fiind vorba despre o societate unipersonală, a cărei denumire corectă, de
întreprindere unipersonală cu răspundere limitată, a adoptat-o legislația franceză.
 Temeiul juridic al SRL cu unic asociat îl constituie numai statutul (art. 5 alin. (2)).
 O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o sin
gură societate cu răspundere limitată (art. 14 alin. (1)). De asemenea, o societate cu
răspundere limitată nu poate fi asociat unic într-o altă societate cu răspundere limitată
alcătuită dintr-o singură persoană (art. 14 alin. (2)).
 Asociatul unic în SRL:
– are drepturile și obligațiile ce revin adunării generale a asociaților (art. 13 alin. (1));
202
– dacă este administrator, are obligațiile prevăzute de lege pentru această calitate
(art. 13 alin. (2)).
 Dacă asociatul unic aduce la constituirea capitalului aporturi în natură, valoarea
lor va trebui stabilită pe baza unei expertize de specialitate (art. 13 alin. (3)).
ü Societățile se clasifică astfel:
– în funcție de titularul capitalului: societăți cu capital integral de stat, cu capital
mixt (de stat și privat), cu capital integral privat;
– după forma juridică: societăți în nume colectiv, în comandită simplă, pe acțiuni, în
comandită pe acțiuni, cu răspundere limitată;
– în funcție de structura capitalului: societăți al căror capital este fracționat în părți
sociale și societăți al căror capital este fracționat în acțiuni;
– în funcție de obiectul de activitate, potrivit activității economice desfășurate: so
cietăți de producție, de administrare, de înstrăinare de bunuri, de prestări servicii
etc.;
– în funcție de posibilitatea emiterii unor titluri de valoare: societăți emitente și ne
emitente;
– în funcție de preponderența elementului personal sau patrimonial: societăți de
persoane și de capitaluri.
ü Societatea cu răspundere limitată se aseamănă atât cu societățile de persoane, cât

și cu cele de capitaluri și se poate constitui și cu un singur asociat.
203
Titlul IV
CAPITOLUL VII Funcționarea societăților. Reguli comune
 Identificarea dispozițiilor comune referitoare la funcționarea societăților, respec
tiv regimul juridic al bunurilor aduse ca aport la societate, dreptul asociaților la
dividente, administratorii, obligațiile societății cu privire la anumite acte emise de
aceasta.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea societăților, societățile (SNC, SCS, SA, SCA, SRL) cu se
diul în România sunt persoane juridice române. În această calitate, ele întrunesc ce
le trei elemente constitutive ale personalității juridice: patrimoniu, organizare și scop.
 Patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul asociaților. Bunurile constituite ca
aport în societate ies din patrimoniul asociaților și trec în patrimoniul societății, devin
proprietatea acesteia, determinându-i pe creditorii personali ai asociaților să nu mai
poată exercita niciun drept de urmărire asupra acestor bunuri. Deci creditorii sociali nu
vor veni în concurs cu creditorii personali. Se realizează astfel separarea patrimoniului
asociaților de acela al societății. În sprijinul acestei afirmații vin dispozițiile art. 66 alin. (1)
din Legea societăților, care prevăd:
 Pe durata societății, creditorii personali ai asociaților pot să-și exercite drep
turile numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul con
tabil, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare.
Alin. (2) al aceluiași articol confirmă acest lucru:
 Creditorii personali ai asociatului pot totuși popri, în timpul duratei socie
tății, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde ac
țiunile ori părțile sociale ale debitorului lor.
Prin posibilitatea popririi părților sociale sau a sechestrării acțiunilor, după dizolvarea
societății, creditorul personal nu face decât să exercite un drept asupra unui bun pro
priu al asociatului.
O ultimă precizare referitoare la bunurile aduse ca aport de către asociați este aceea
că formează gajul general al creditorilor sociali. Din momentul constituirii societății,
aceste bunuri formează garanția creditorilor a căror creanță s-a născut dintr-o obligație
directă a societății.
 Organizare de sine stătătoare. Structura organizatorică a societății, indiferent de

forma juridică a acesteia, presupune:
 organe reprezentate prin adunarea generală a asociaților/acționarilor, care for
mează voința societății; adunarea generală este organul deliberativ al acesteia;
adunările generale sunt ordinare și extraordinare (art. 110 alin. (1) din Legea societă
ților);
204
 organe de gestiune curentă sau organe de administrație; administratorii / con

siliul de administrație / consiliul de supraveghere, care pot delega atribuții de condu
cere către directori sau, după caz, directorat (în cazul societăților pe acțiuni);
 organele de control, reprezentate de cenzori sau, după caz, de auditori interni
sunt organe chemate să verifice respectarea legii, a actelor constitutive și a deciziilor
adunării generale a asociaților/acționarilor.
Funcționarea societății este asigurată de organele deliberative, executive și de
control.
 Un scop determinat. Scopul constituirii oricărei societăți este obținerea de pro

fit, prin desfășurarea unei activități cu scop lucrativ, a unei activități economice.
2. Reguli comune privind funcționarea societăților

Funcționarea societăților este reglementată de Titlul III din Legea societăților, care cu
prinde dispoziții comune pentru toate tipurile de societăți (în Capitolul I) și dispoziții
specifice cu privire la fiecare tip de societate în parte (în Capitolele II-VI) referitoare la
funcționarea societăților.
Dispozițiile comune cuprind prevederi referitoare la:
– regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate;
– dreptul asociaților la dividende;
– fondul de rezervă;
– administratorii societății;
– obligațiile societății cu privire la anumite acte emise de aceasta.
 Regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate. Patrimoniul societății

este format din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial care aparțin
societății.
În activul patrimonial intră drepturile patrimoniale reale și drepturile de creanță.
Aceste drepturi privesc:
– bunurile aduse ca aport de asociați la constituirea societății; din momentul
intrării lor în patrimoniul societății formează gajul general al creditorilor sociali;
– bunurile dobândite de societate ulterior constituirii;
– beneficiile nedistribuite.
În pasivul patrimonial intră obligațiile patrimoniale ale societății, denumite și obli
gații sociale. Acestea pot fi contractuale sau extracontractuale.
Bunurile aduse ca aport de asociați devin proprietatea societății din momentul
înmatriculării ei în registrul comerțului, în afară de cazul în care s-a convenit altfel
prin contractul de societate (art. 65 alin. (1)). În schimbul acestor bunuri, asociații pri
mesc părți de interes, părți sociale sau acțiuni, în funcție de forma juridică a societății.
Dacă asociatul întârzie să depună aportul social, acesta este răspunzător de daunele
205
Titlul IV
pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar, asociatul este obligat și la plata
dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul (art. 65 alin. (2)).
Aportul asociaților la capitalul social, indiferent de obiectul său, nu este purtător de
dobândă (art. 68).
Bunurile dobândite de societate ulterior constituirii sunt rezultatul desfășurării ac
tivității cu scop lucrativ, de producere, de administrare, de înstrăinare de bunuri sau de
prestare de servicii.
Bunurile societății pot face obiectul unor acte de dispoziție încheiate de reprezen
tanții societății în temeiul puterilor conferite prin actul constitutiv sau prin hotărârile
organelor statutare ale societății. Pentru aceste acte legea nu solicită o procură spe
cială și autentică, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică
(art. 701).
Beneficiile nerepartizate sau profitul net al societății reprezintă scopul asociaților și
unul dintre elementele esențiale ale contractului de societate.
O cotă-parte din profit se plătește fiecărui asociat și constituie dividend (art. 67 alin. (1)),
iar cel puțin 5% din acest profit se va prelua în fiecare an pentru formarea fondului de
rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social (art. 183
alin. (1)).
 Dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capi

talul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 67 alin. (2) din
Legea societăților). Termenul de plată al dividendelor este stabilit de adunarea gene
rală a asociaților sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de șase luni de la
data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.
Dividendele nu se vor putea distribui decât din profituri determinate potrivit legii
(art. 67 alin. (3) din Legea societăților).
Dividendele care se plătesc cu încălcarea dispozițiilor legale se restituie dacă socie
tatea dovedește că asociații au cunoscut neregularitatea distribuirii sau trebuia să o
cunoască, date fiind împrejurările existente. În acest sens, legiuitorul prevede și un
drept de restituire a dividendelor, care se prescrie în termen de trei ani de la data distri
buirii lor.
În cazul transmiterii acțiunilor prin cesiune, dividendele care se cuvin după data trans
miterii acțiunilor aparțin asociatului, dacă părțile nu au convenit altfel.
Deși legea folosește expres „transmiterea acțiunilor”, considerăm că se pot asimila
acestei dispoziții și părțile sociale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202
din Legea societăților, ținând cont de faptul că aceste prevederi fac parte din Capito
lul I „Dispoziții comune”, referitoare la toate formele juridice de societate.
Pe durata societății, creditorii asociatului pot să-și exercite drepturile lor numai asupra
părții din beneficiile asociatului, după bilanțul contabil, iar după dizolvarea societății,
asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare (art. 66 alin. (1)).
206
În timpul duratei societății, creditorii asociatului pot popri părțile ce s-ar cuveni aso
ciaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile ori părțile sociale ale de
bitorului lor (art. 66 alin. (2)).
 Fondul de rezervă. Dacă fondul de rezervă, după constituire, s-a micșorat din
orice cauză, legea cere reconstituirea lui, tot prin preluarea a minimum 5% din
profit, până la valoarea corespunzătoare plafonului legal, respectiv la o cincime
din capitalul social (art. 183 alin. (2) din Legea societăților).
În fondul de rezervă se include excedentul obținut prin vânzarea acțiunilor la un
curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuințat
la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor (art. 183 alin. (3) din Legea
societăților).
Fondul de rezervă prevăzut la art. 183 din Legea societăților este numit și rezer
vă legală și are caracter obligatoriu. Legiuitorul nu arată destinația rezervei legale și
nici natura sa juridică.
Literatura juridică precizează însă că fondul de rezervă este destinat să umple pierde
rile de capital social și să ajute societatea în anumite împrejurări. Astfel, rezerva:
– reprezintă, ca și capitalul, gajul general al creditorilor sociali;
– nu poate fi folosită decât la acoperirea golurilor capitalului social în anii deficitari,
cu condiția ca, de îndată ce în exercițiile financiare ulterioare anilor deficitari se
înregistrează beneficii, fondul de rezervă să fie completat până la atingerea plafo
nului stabilit de lege (a cincea parte a capitalului social);
– nu poate fi folosită pentru distribuirea de dividende în anii în care nu se înregis
trează profit, ci pierderi, pentru că s-ar aduce atingere capitalului social;
– figurează în bilanț la pasiv, pentru că are aceeași natură juridică ca și capitalul so
cial.
Rezerva legală este o prelungire a capitalului social:
 Dacă asociații/acționarii se retrag din societate, aceștia au dreptul să ceară să fie
calculată cota lor asupra întregului activ social, cuprinzându-se în acesta și rezervele.
Rațiunea prevederii rezervei legale nu stă numai în tendința de ocrotire a acționarilor
(spre exemplu, în cazul pierderii capitalului social), ci și în cea de protecție a credito
rilor, deoarece în societățile în care asociații au răspundere limitată privind valoarea
capitalului social creditorii nu au altă garanție decât existența reală a acestuia.
Alături de rezervele legale, actul constitutiv poate să prevadă și constituirea unor
rezerve denumite facultative.
Rezervele facultative nu fac parte din capitalul social, ci din activul patrimonial.
Ele sunt profituri raportate, mai precis partea din profit nerepartizată sub formă de
dividende, a căror împărțire a fost amânată pentru anii în care profitul nu este îndestu
lător. Destinația lor este hotărâtă de adunarea generală fie pentru realizarea de inves
tiții, fie pentru desfășurarea unor activități de marketing sau pentru acoperirea unor
pierderi din activul patrimonial generate de împrejurări obiective care implică un risc.
207
Titlul IV
 Administratorii societății
Gestiunea curentă a societății o asigură administratorii.
Administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate al societății, în afară de restricțiile prevăzute în actul constitutiv
(art. 70 alin. (1)). Ei sunt obligați să ia parte la toate adunările generale, la consiliile de
administrație și la organele de conducere similare acestora (art. 70 alin. (2)).
Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile re
feritoare la contractul de mandat și de cele special prevăzute în Legea societăților
(art. 72).
Obligațiile administratorilor sunt:
 Obligația de a participa la toate adunările societății, la consiliile de administrație
și la organele de conducere statutare, adică sunt implicați în structura organizatorică a
societății, care, indiferent de forma juridică a acesteia, cuprinde fără distincție:
– organele reprezentate de voința asociaților/acționarilor, respectiv de adunarea
generală;
– organele de gestiune curentă sau organele de administrație;
– organele de control, respectiv cenzorii sau auditorii.
 Obligația pentru administratorii care reprezintă societatea de a nu transmite acest
drept, cu excepția situației în care această facultate li s-a acordat în mod expres. În
cazul nerespectării acestei interdicții, societatea poate pretinde de la cel substituit be
neficiile rezultate din operațiune. Dacă își substituie altă persoană fără dreptul de a o
face, administratorul răspunde în solidar cu persoana substituită pentru eventualele
pagube produse societății.
Răspunderea administratorilor constă în faptul că aceștia sunt solidar răspunzători
față de societate pentru:
– realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
– existența reală a dividendelor plătite;
– existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;
– exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
– stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun. (art. 73
alin. (1))
Persoanele care potrivit legii nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori,
membri ai consiliului de supraveghere și ai directoratului, cenzori sau auditori finan
ciari, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi (art. 731).
 Obligațiile societăților cu privire la anumite acte emise de acestea

Art. 74 alin. (1) din Legea societăților prevede că în orice factură, ofertă, comandă, tarif,
prospect și alte documente întrebuințate în activitatea economică ce emană de la o
208
societate trebuie să se menționeze denumirea, forma juridică, sediul și codul de iden

tificare fiscală / codul unic de înregistrare.
De la această obligație sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat
electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislația în domeniu.
Va trebui să se menționeze, de asemenea:
– pentru SRL, capitalul social;
– pentru SA și SCA, capitalul social, din care cel efectiv vărsat potrivit ultimei
situații financiare anuale aprobate.
Prin intermediul mențiunilor cuprinse în actele societății, terții iau cunoștință de ele
mentele de identificare ale societății și de garanțiile pe care societatea le oferă pentru
îndeplinirea obligațiilor asumate.
Dacă societatea deține o pagină de internet proprie, toate informațiile precizate an
terior trebuie să fie publicate și pe pagina de internet a societății.
 Societățile cu sediul în România sunt persoane juridice române. Elementele cons
titutive ale personalității juridice ale acestora sunt: patrimoniul, organizarea și scopul,
astfel:
– patrimoniul este propriu, distinct de cel al asociaților;
– structura organizatorică a societății, indiferent de forma juridică a acesteia, presu
pune:
organe reprezentate prin adunarea generală a asociaților/acționarilor, care
formează voința societății (adunarea generală este organul deliberativ al aces
teia);
organe de gestiune curentă sau organe de administrație;
organe de control, reprezentate de cenzori sau, după caz, de auditori interni;
– scopul societății este de a obține profit.
 Regulile comune după care funcționează societățile se referă la:

– regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate;
– dreptul asociaților la dividende;
– fondul de rezervă;
– administratorii societății;
– obligațiile societății cu privire la anumite acte emise de aceasta.
209
Titlul IV
CAPITOLUL VIII Funcționarea societăților. Reguli specifice
 Identificarea regulilor specifice de funcționare a societăților pornind de la clasi
ficarea lor în societăți de persoane și societăți de capitaluri;
 Cunoașterea aspectelor specifice referitoare la funcționarea societăților, din pers
pectiva:
– aporturilor asociaților;
– drepturilor, îndatoririlor și răspunderilor asociaților în cadrul participării la struc
tura organizatorică a societății, respectiv în organele de conducere, de admi
nistrație (gestiune) și de control.
Aspectele specifice cu privire la funcționarea societăților sunt referitoare la asociați, și

anume la:
– aporturile lor;
– drepturile, îndatoririle și răspunderile lor în cadrul participării la structura orga
nizatorică a societății, respectiv în organele de conducere, de administrație (ges
tiune) și de control.
1. Funcționarea societăților în nume colectiv

1.1. Aportul asociaților
Obiectul aportului nu cunoaște nicio restricție. Acesta poate fi în bani, în natură, în
creanțe, în prestații în muncă.
Aporturile în bani sunt obligatorii, iar aporturile în natură sunt admise (art. 16 alin. (1)
și (2)). Când aportul la capitalul social – aport în bani sau în natură (bunuri) – aparține
mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar față de societate, trebuind să de
semneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest
aport (art. 83).
În privința aportului în creanțe, asociatul care a depus una sau mai multe creanțe
nu este liberat de obligația de aportare atâta timp cât societatea nu a obținut de
la debitorul cedat plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 alin. (1)). Următorul
alineat introduce o formă de garantare a creanțelor SNC, în sensul că asociatul răs
punde atât de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenței creanțelor,
cât și de daunele provocate, dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debi
torului cedat.
Prin faptul aportării în creanțe, asociatul dobândește calitatea de cedent, SNC, de ce
sionar, iar debitorul asociatului, de debitor cedat.
Prestațiile în muncă sau servicii pot fi aduse cu titlu de aport social, dar nu pot
constitui aport la formarea sau la majorarea capitalului social (art. 16 alin. (5)). În
210
schimbul acestui aport, asociații au dreptul să participe la împărțirea beneficiilor

și a activului social și sunt obligați să participe la pierderi.
1.2. Drepturile și îndatoririle asociaților în cadrul participării

acestora la structura organizatorică a societății
 Administrarea sau gestiunea societății. Administratorii
SNC poate avea unul sau mai mulți administratori aleși de către asociații care repre
zintă majoritatea absolută a capitalului social, din rândul acestora sau numiți prin ac
tul constitutiv.
Aceiași asociați care aleg administratorii fixează și puterile, durata însărcinării și even
tuala lor remunerație, în afară de cazul în care în actul constitutiv nu se prevede altfel.
Revocarea administratorilor sau limitarea puterilor lor se face cu aceeași majoritate cu
care au fost aleși, cu excepția cazului în care au fost numiți prin actul constitutiv.
Un administrator poate avea inițiativa unei operațiuni ce depășește limitele operațiu
nilor obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea numai dacă îi înștiințează pe
ceilalți administratori înainte de a o încheia. În caz contrar, va răspunde individual pen
tru pierderile ce rezultă din această operațiune.
Oricare administrator are dreptul să facă opoziție referitor la operațiunea respectivă,
însă în privința acesteia vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a ca
pitalului social. Operațiunea încheiată în contra opoziției făcute este valabilă față de
terții cărora nu li se va fi comunicat această opoziție.
Dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, în afară de o
stipulație contrară în actul constitutiv.
Administratorii pot lucra împreună sau separat. Dacă în actul constitutiv se prevede
ca aceștia să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate. Numai în caz de
divergență între administratori vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută
a capitalului social. Poate decide și un singur administrator în lipsa celorlalți, dar numai
pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societății.
 Adunarea generală
Organul suprem de conducere al societății este adunarea generală formată din
toți asociații. Este organul de deliberare și decizie care exprimă voința socială hotă
rând în toate problemele esențiale ale activității societății, inclusiv în numirea celorlalte
organe ale acesteia: administratori și cenzori.
Deoarece în cazul SNC Legea societăților nu instituționalizează adunarea generală ca
organ al societății, deciziile în privința tuturor problemelor referitoare la existența so
cietății se iau de către asociați în temeiul regulilor care guvernează adunarea ge
nerală, în afara cazurilor în care aplicarea lor ar contraveni specificului acestei societăți.
Potrivit Legii societăților, drepturile asociaților SNC sunt următoarele:
 Au putere de decizie în ceea ce privește viața SNC:
211
Titlul IV
– aleg administratorii, le fixează puterile, durata însărcinării, remunerația (art. 77

alin. (1);
– revocă administratorii și le limitează puterile (art. 77 alin. (2));
– rezolvă divergențele dintre administratori (art. 76 alin. (1));
– aprobă situația financiară anuală (art. 86).
 Au dreptul să folosească fondurile societății numai în limita fixată pentru
cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societății
(art. 81 alin. (1)). În caz contrar, asociatul este răspunzător de sumele luate și de
daune (art. 81 alin. (2)). Actul constitutiv poate stipula că asociații pot lua din casa
societății anumite sume pentru cheltuielile lor particulare (art. 81 alin. (3)).
 Au dreptul la beneficii. Actul constitutiv trebuie să prevadă printre clauzele sale
partea fiecărui asociat la beneficii (art. 7 lit. f )). Asociații au dreptul la cota-parte din
profit – dividende, care se plătește proporțional cu cota de participare la capitalul
social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
 Pot hotărî, în caz de dizolvare a societății, odată cu această operațiune, și
modul de lichidare a societății, atunci când sunt de acord cu privire la repar
tizarea și lichidarea patrimoniului societății și când asigură stingerea pasivu
lui sau regularizarea lui în acord cu creditorii. Conform art. 235, decizia se ia cu
cvorumul și majoritatea prevăzute pentru modificarea actului constitutiv.
 În caz de lichidare, asociații în SNC sunt cei care îi numesc pe lichidatori, dacă
prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 262 alin. (1)).
 După terminarea lichidării, asociații au dreptul să li se restituie din activul ră
mas valoarea aporturilor efectuate la constituirea societății (art. 263 alin. (1)).
 Fiecare asociat are dreptul să efectueze controlul gestiunii societății.
Potrivit Legii societăților, obligațiile asociaților în SNC sunt următoarele:
 Să aducă în societate bunurile ce formează obiectul aportului lor. Din acest
motiv, asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele
pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat și la plata dobânzilor
legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul (art. 65 alin. (2)). Art. 222 alin. (1)
prevede o sancțiune mai gravă pentru neîndeplinirea acestei obligații, și anume aso
ciatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat poate fi exclus din
societate.
Când aportul la capitalul social aparține mai multor persoane, acestea sunt obliga
te solidar față de societate și trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru
exercitarea drepturilor ce decurg din acest aport (art. 83).
Dacă aportul asociatului constă în una sau mai multe creanțe, acesta nu este liberat
cât timp societatea nu a obținut plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 alin. (1)).
Dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debitorului cedat, asociatul răspunde,
pe lângă daunele pricinuite, de suma datorată plus dobânda legală din ziua scadenței
creanțelor (art. 84 alin. (2)).
212
 Să nu facă concurență societății – obligația de nonconcurență. Asociatul în SNC:

– nu poate avea calitatea de asociat într-o altă societate cu răspundere nelimitată,
necurentă, sau care are același obiect de activitate;
– nu poate să facă operațiuni în contul său sau al altora cu privire la același fel de
comerț sau într-unul asemănător, fără consimțământul celorlalți asociați. (art. 82
alin. (1))
Legea consideră că s-a dat consimțământul în privința lor dacă participarea la aceste
operațiuni a fost cunoscută de ceilalți asociați sau operațiunile fiind anterioare actului
constituirii nu a fost interzisă continuarea lor (art. 82 alin. (2)).
Dacă se constată încălcarea acestor prevederi, societatea are dreptul:
– să decidă că operațiunea s-a efectuat în contul ei,
– să ceară despăgubiri sau, cel mai grav,
– să îl excludă pe asociat. (art. 82 alin (3))
 Să nu folosească patrimoniul societății în interes personal. Asociatul nu are

voie să întrebuințeze capitalul, bunurile sau creditul societății în interes propriu sau în
interesul altei persoane fără consimțământul scris al celorlalți asociați. În caz contrar
este obligat să restituie societății beneficiile care au rezultat din aceasta și să plătească
despăgubiri pentru daunele cauzate. Asociatului i se poate fixa prin actul constitutiv
o limită a cheltuielilor pe care le poate efectua din fondurile societății în interesul
acesteia, altfel răspunde de sumele luate și de daune. De asemenea, pentru asociat
se poate stipula prin actul constitutiv posibilitatea de a lua din casa societății anumite
sume pentru interes personal.
 Să își asume răspunderea pentru obligațiile societății. Deși, potrivit art. 3

alin. (2), asociații în SNC răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale și, potri
vit art. 85 alin. (1), pentru operațiunile îndeplinite în numele societății de persoanele
care o reprezintă, pentru obligațiile societății răspunderea revine mai întâi societății.
Răspunderea asociaților pentru obligațiile societății are caracter subsidiar, deoa
rece, potrivit art. 3 alin. (2), creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva
acesteia pentru obligațiile ei, și numai dacă societatea nu le plătește în termen
de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere se vor putea îndrepta împotriva
acestor asociați.
Asociații au beneficiu de discuțiune, asemănător celui prevăzut de Codul civil, în fa
voarea fideiusorului, dacă sunt urmăriți mai întâi de creditori. Beneficiul de discu
țiune reprezintă posibilitatea pe care legea o conferă asociatului de a cere credi
torului care a pornit executarea contra sa să urmărească mai întâi bunurile socie
tății (debitorului) și numai în măsura în care nu și-a acoperit integral creanța să-l
urmărească pe el.
Răspunderea asociaților este o răspundere nelimitată și solidară (art. 85 alin. (1)):
213
Titlul IV
– este nelimitată fiindcă asociatul urmărit este obligat personal să răspundă cu toate
bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție co
mună a creditorilor săi (art. 2.324 din Codul civil);
– este solidară pentru că asociatul urmărit va răspunde pentru întreaga creanță a
creditorului, neputând invoca beneficiu de diviziune. Astfel, dacă sunt mai mulți
asociați, creditorul se poate adresa oricăruia dintre ei pentru executarea integrală
a obligației datorate de toți creditorului. Se caracterizează prin faptul că datoria nu
se divide între asociații societății.
Hotărârea judecătorească obținută împotriva societății este opozabilă fiecărui asociat.
 Cesiunea aportului de capital social

Cesiunea aportului de capital social este posibilă numai dacă a fost permisă prin
actul constitutiv (art. 87 alin. (1) din Legea societăților).
În literatura juridică s-a arătat că aportul la capitalul social se poate cesiona chiar în
lipsa unei atare stipulații în actul constitutiv, dacă există consimțământul tutu
ror celorlalți asociați și dacă nu sunt afectate interesele lor. Deoarece Legea socie
tăților nu reglementează condițiile cesiunii, considerăm că acestei operațiuni îi sunt
incidente dispozițiile generale ale cesiunii de creanțe din Codul civil, respectiv dispo
zițiile art. 1.566-1.592.
O condiție specială impusă de caracterul intuitu personae al SNC este existența con
simțământului asociaților, dat prin contractul de societate sau ulterior încheierii aces
tuia. Cesiunea aportului de capital social este un contract prin care cedentul-asociat se
obligă în schimbul unui preț să transmită partea sa de capital cesionarului.
Pentru ca operațiunea să fie opozabilă terților trebuie îndeplinite următoarele
formalități:
– contractul trebuie încheiat în formă autentică;
– contractul de cesiune se înregistrează în registrul comerțului, potrivit art. 21 din
Legea nr. 26/1990. Cesiunea își va produce efectele din ziua efectuării mențiunii
privind acest act în registrul comerțului;
– cesiunea trebuie notificată societății (debitorul cedat).
Deși cedentul nu mai are calitatea de asociat, ca urmare a efectuării cesiunii, nu este
considerat liberat de ceea ce datorează societății din aportul său de capital (art. 87
alin. (2)).
Asociatul cedent rămâne obligat față de terți pentru operațiunile făcute de societate
până la data înregistrării cesiunii în registrul comerțului (art. 87 alin. (3) și art. 225
alin. (1)). Dacă la această dată sunt operațiuni în curs de executare, asociatul este
obligat să suporte consecințele și nu-și va putea retrage partea care i se cuvine decât
după terminarea acelor operațiuni (art. 225 alin. (2)).
 Controlul gestiunii societății. Controlul gestiunii societății este realizat de aso

ciații care nu au calitatea de administratori.
214
2. Funcționarea societăților în comandită simplă

2.1. Specificul funcționării societăților în comandită simplă
Specificul funcționării unei societăți în comandită simplă este dat de existența celor
două categorii de asociați, comanditați și comanditari, deoarece fiecare categorie de
asociați are drepturi și obligații deosebite în cadrul societății.
Deoarece, potrivit art. 90 din Legea societăților, dispozițiile referitoare la funcționarea
SNC, respectiv art. 75, 76 alin. (1), 77, 79, 83, 84, 86 și 87 din aceeași lege, se aplică și
SCS, înseamnă că:
– societatea poate fi reprezentată de oricare administrator, iar în cazul SCS, numai
de asociații comanditați (art. 75);
– administratorii comanditați pot lucra împreună sau separat, iar dacă lucrează îm
preună deciziile se iau în unanimitate (art. 76 alin. (1));
– deciziile se iau prin votul asociaților care reprezintă majoritatea absolută a capita
lului social în cazul:
alegerii administratorilor, al fixării puterilor lor, al duratei însărcinării, al remu
nerației acestora (art. 77 alin. (1));
revocării administratorilor, al limitării puterilor lor (art. 77 alin. (2));
divergenței dintre administratori (art. 76 alin. (1));
aprobării situației financiare anuale (art. 86);
deciziilor referitoare la introducerea acțiunii în răspundere a administratorilor
(art. 86);
– asociatul, comanditat sau comanditar, care într-o operațiune determinată are, pe
cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu poate
lua parte la nicio deliberare sau decizie privind aceste operațiuni;
– dacă aportul la capitalul social aparține mai multor persoane, comanditați sau co
manditari, acestea sunt obligate solidar față de societate. Ele sunt obligate să de
semneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest
aport (art. 83);
– asociatul, comanditar sau comanditat, care a depus ca aport una sau mai multe
creanțe nu este liberat cât timp societatea nu a obținut plata sumei pentru care au
fost depuse (art. 84);
– cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă prin actul
constitutiv (cu toate consecințele ce decurg din această operațiune) (art. 87);
– asociatul, comanditat sau comanditar, are obligația să efectueze aportul. Neres
pectarea acestei obligații atrage răspunderea asociaților (art. 65 alin. (2)) și chiar
excluderea acestora din societate (art. 222 lit. a)).
2.2. Drepturile asociaților comanditați

215
Titlul IV
Administrarea SCS este încredințată unuia sau mai multor asociați comanditați
(art. 88), iar dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, deci
exclusiv comanditaților (art. 75).
Comanditatul poate folosi capitalul, bunurile sau creditul societății în folosul
său, sau în acela al unei alte persoane, numai cu consimțământul scris al celorlalți
comanditați, în caz contrar fiind obligat să restituie societății beneficiile care au rezul
tat și să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate (art. 80).
Comanditatul poate folosi fondurile societății, dar nu mai mult decât i s-a fixat
pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul socie
tății. În caz contrar este răspunzător pentru sumele luate și pentru daune. Actul
constitutiv poate prevedea dreptul asociaților comanditați de a lua din casa societății
anumite sume pentru cheltuielile particulare. (art. 81)
Comanditații sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în
numele societății de persoanele care o reprezintă (art. 85 alin. (1)).
Legea societăților prevede și în privința comanditarului anumite drepturi, și anume:
– poate încheia anumite operațiuni în contul societății numai în baza unei pro
curi speciale pentru operațiuni determinate, dată de reprezentanții societății și
înscrisă în registrul comerțului. În caz contrar, comanditarul devine răspunzător
față de terți, nelimitat și solidar, pentru toate obligațiile societății contractate de la
data operațiunii încheiate de el (art. 89 alin. (1));
– are dreptul să îndeplinească servicii în administrarea internă a societății, să
facă acte de supraveghere, să participe la numirea și la revocarea administratorilor,
când legea prevede acest lucru (art. 89 alin. (2));
– are dreptul să acorde autorizare administratorilor pentru operațiunile ce de
pășesc puterile lor (art. 89 alin. (2));
– are dreptul să ceară o copie de pe situațiile financiare anuale și să controleze
exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale și a celorlalte documen
te justificative (art. 89 alin. (3)).
 Controlul gestiunii societății

Gestiunea societății poate fi controlată de oricare asociat comanditat care nu are cali
tatea de administrator sau de oricare asociat comanditar care în temeiul art. 89 alin. (3)
din Legea societăților are posibilitatea de a cerceta registrele comerciale și documen
tele justificative.
3. Funcționarea societăților pe acțiuni

Cu privire la funcționarea societăților pe acțiuni, Legea societăților are în vedere aspec
tele referitoare la:
1. titlurile de valoare emise de SA, acțiunile și obligațiunile;
216
2. organele societății pe acțiuni, acestea fiind reprezentate de:

– adunările generale;
– administrarea societății;
– auditul financiar, auditul intern și cenzorii;
3. registrele societății și situațiile financiare anuale.
3.2. Titlurile de valoare emise de societățile pe acțiuni

În societățile pe acțiuni, capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de socie
tate (art. 91 alin. (1)).
 Acțiunile emise de societățile pe acțiuni

Capitalul social al unei SA nu poate fi mai mic de 90.000 lei (art. 10 alin. (1)). Acesta
este reprezentat prin acțiuni (art. 91 alin. (1)).
Noțiunea de acțiune are mai multe accepțiuni:
a) este o fracțiune a capitalului social. Fracțiunile de capital social trebuie să fie de
o valoare egală, acordând posesorilor drepturi egale (art. 94 alin. (1));
b) dreptul asupra acestei fracțiuni de capital rezultă din calitatea de acționar a per
soanei din cadrul raportului juridic de tip societar; raportul juridic este stabilit
între acționar și societate și este născut ca urmare a aportului efectuat;
c) este un titlu de valoare care încorporează drepturile și obligațiile izvorâte din
calitatea de acționar. Calificarea de valoare mobiliară a acțiunii este legată de in
stituția societății cotate și a ofertei publice.
 Caracteristicile acțiunii1
a) O acțiune are o valoare nominală, stabilită prin actul constitutiv. Acțiunile nu
pot fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea lor nominală (art. 92 alin. (1)).
Valoarea nominală a unei acțiuni nu va putea fi mai mică de 0,1 lei (art. 93). La momen
tul constituirii societății, acțiunea are valoarea nominală stabilită de actul constitutiv.
Pe parcursul funcționării ei, aceasta poate să crească sau să scadă, după cum activul
net este mai mare sau mai mic decât capitalul.
b) Acțiunile trebuie să fie de valoare egală, acordând prin urmare posesorilor
drepturi egale (art. 94 alin. (1)). De la această regulă există o excepție, potrivit art. 94
alin. (2), în sensul că actul constitutiv poate prevedea emiterea de acțiuni preferențiale
care conferă titularilor drepturi diferite, în condițiile art. 95 și 96.
c) Acțiunile sunt indivizibile (art. 102 alin. (1)). O acțiune nominativă poate deveni
proprietatea mai multor persoane, caz în care societatea nu este obligată să înscrie
transmiterea, atâta timp cât acele persoane nu vor desemna un reprezentant unic
pentru exercitarea drepturilor rezultând din acțiune.
1 A se vedea S.L. Cristea, op. cit., p. 134 și următoarele.
217
Titlul IV
Când acțiunea la purtător aparține mai multor persoane, acestea trebuie să desemne
ze un reprezentant comun. Dacă acțiunea nominativă sau la purtător este proprietatea
indiviză sau comună a mai multor persoane, acestea sunt răspunzătoare în mod so
lidar pentru obligația de efectuare a vărsămintelor datorate.
d) Acțiunile sunt titluri negociabile. La constituirea societății sau în momentul emi
terii lor, acestea au o valoare nominală sau de emisiune. Ulterior acestor date, acțiunile
au o valoare mai mică sau mai mare, care reprezintă valoarea reală.
Prin urmare, acțiunile încorporează o anumită valoare, care poate fi diferită în funcție
de criteriul adoptat, fiind considerate titluri de valoare și denumite și valori mobi
liare. Ele se pot transmite în condițiile legii, transmisibilitatea acțiunilor fiind esența
acestora. Datorită posibilității transmiterii lor, sunt calificate ca titluri negociabile.
Nu sunt considerate titluri de credit perfecte, ci titluri speciale, denumite de literatura
juridică titluri corporative, societare sau de participațiune.
 Cuprinsul acțiunii
Acțiunile trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
– denumirea și durata societății;
– data actului constitutiv, numărul din registrul comerțului sub care este înmatri
culată societatea, codul unic de înregistrare și numărul Monitorului Oficial al Ro
mâniei, Partea a IV-a, în care s-a făcut publicarea;
– capitalul social, numărul acțiunilor și numărul lor de ordine, valoarea nominală a
acțiunilor și vărsămintele efectuate;
– avantajele acordate fondatorilor. (art. 93 alin. (2))
Acțiunile nominative trebuie să cuprindă și:
– numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul acționarului persoană
fizică;
– denumirea, sediul, numărul de înmatriculare și codul unic de înregistrare (CUI/CIF)
ale acționarului persoană juridică, după caz. (art. 93 alin. (3))
Acțiunile trebuie să poarte semnătura a doi membri ai consiliului de administrație, res
pectiv ai directoratului, sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a
directorului general unic (art. 93 alin. (4)).
 Tipuri de acțiuni
a) După modul de transmitere, acțiunile sunt nominative și la purtător.
Acțiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont, caz în care se înregistrează în registrul acțio
narilor.
Acțiunile pe suport hârtie pot fi emise și sub forma unor titluri cumulative pentru mai
multe acțiuni (art. 92 alin. (5)). Acționarului i se poate elibera un înscris care să cuprindă
mai multe acțiuni. Dacă nu a emis și nu a eliberat acțiuni în formă materială, societatea,
218
din oficiu sau la cererea acționarilor, le va elibera câte un certificat de acționar. Acesta
trebuie să cuprindă datele prevăzute de lege referitoare la cuprinsul acțiunilor, atât
nominative, cât și la purtător, potrivit art. 93 alin. (2), și în plus:
– numărul, categoria și valoarea nominală a acțiunilor proprietate a acționarului;
– poziția la care acesta este înscris în registrul acționarilor;
– după caz, numărul de ordine al acțiunilor. (art. 97)
Tipul acțiunilor, nominative sau la purtător, este determinat prin actul constitutiv.
Dacă actul constitutiv nu determină felul acțiunilor, acestea vor fi nominative.
Acțiunile neplătite în întregime sunt întotdeauna nominative (art. 92 alin. (2)).
Legea societăților prevede și posibilitatea convertirii acțiunilor, a celor nominative
în acțiuni la purtător și invers, prin hotărârea adunării generale extraordinare a ac
ționarilor, luată în condițiile art. 115 (art. 92 alin. (4)).
b) Legea societăților reglementează două categorii de acțiuni:

– acțiuni ordinare, care conferă posesorilor drepturi egale (art. 94 alin. (1)) și
care cuprind toate tipurile de acțiuni: nominative, la purtător, dematerializate, pe
suport hârtie;
– acțiuni care conferă drepturi diferite (art. 94 alin. (2)), denumite acțiuni prefe
rențiale, cu dividend prioritar fără drept de vot (art. 95 alin. (1)).
Acțiunile preferențiale conferă titularului următoarele drepturi:
– dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al
exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări (art. 95 alin. (1) lit. a)). În
caz de întârziere a plății dividendelor, acțiunile preferențiale vor dobândi
drept de vot, începând de la data scadenței obligației de plată a dividendelor ce
urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în anul următor adu
narea generală hotărăște că nu vor fi distribuite dividende, începând de la data
publicării respectivei hotărâri a adunării generale, până la plata efectivă a dividen
delor restante (art. 95 alin. (4));
– drepturile recunoscute acționarilor cu acțiuni ordinare, inclusiv dreptul de
a participa la adunarea generală, cu excepția dreptului de a participa și de a
vota, în temeiul acestor acțiuni (art. 95 alin. (1) lit. b)).
Acțiunile preferențiale nu pot depăși o pătrime din capitalul social și vor avea ace
eași valoare nominală ca acțiunile ordinare (art. 95 alin. (2)).
Acțiunile preferențiale și acțiunile ordinare pot fi convertite dintr-o categorie în alta
prin hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor, luată în condițiile art. 115
(art. 95 alin. (5)).
Acțiunile cu dividend prioritar fără drept de vot nu pot avea ca titulari administratorii,
directorii, respectiv membrii directoratului și ai consiliului de supraveghere, și nici
cenzorii societății (art. 95 alin. (3)).
219
Titlul IV
c) O altă categorie de acțiuni sunt acțiunile proprii dobândite de societate. So

cietatea nu poate subscrie propriile acțiuni (art. 103 alin. (1)). Dacă acțiunile unei
societăți sunt subscrise de o persoană acționând în nume propriu, dar în contul socie
tății în cauză, se consideră că subscriitorul a subscris acțiunile pentru sine, fiind obligat
să achite contravaloarea acestora (art. 103 alin. (2)).
O societate poate dobândi propriile acțiuni fie direct, fie prin persoane care acțio
nează în nume propriu, dar pe seama societății în cauză, cu respectarea următoa
relor condiții:
– adunarea generală extraordinară a acționarilor autorizează dobândirea de către
societate a propriilor acțiuni. Aceasta va stabili condițiile dobândirii, în special
numărul maxim de acțiuni ce urmează a fi dobândite, durata pentru care este
acordată autorizația și care nu poate depăși 18 luni de la data publicării hotărârii
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și, în cazul unei dobândiri cu titlu
oneros, contravaloarea lor minimă și maximă;
– valoarea acțiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în porto
foliul său, nu poate depăși 10% din capitalul social subscris;
– tranzacția poate avea ca obiect doar acțiuni integral liberate;
– plata acțiunilor dobândite în acest fel se face numai din profitul distribuibil și din
rezervele disponibile ale societății, înscrise în ultima situație financiară anuală
aprobată, cu excepția rezervelor legale. (art. 1031 alin. (1))
Dacă acțiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite angajaților societății, ac
țiunile astfel dobândite trebuie distribuite în termen de 12 luni de la data dobândirii
(art. 1031 alin. (2)).
Consiliul de administrație va include în raportul de gestiune ce însoțește situațiile fi
nanciare anuale următoarele informații:
– motivele care au determinat dobândirea de acțiuni proprii;
– numărul și valoarea nominală a acțiunilor dobândite și a celor înstrăinate pe du
rata exercițiului financiar și procentul din capitalul social subscris pe care acestea
îl reprezintă;
– în cazul dobândirii sau înstrăinării cu titlu oneros, contravaloarea acțiunilor do
bândite;
– numărul și valoarea nominală a tuturor acțiunilor dobândite și deținute de socie
tate și procentul din capitalul social subscris pe care acestea îl reprezintă. (art. 1051).
Dacă acțiunile proprii sunt dobândite în altfel de condiții decât cele prevăzute de Le
gea societăților, ele vor trebui înstrăinate în modul stabilit de adunarea generală extra
ordinară în termen de cel mult un an de la data subscrierii lor (art. 1041 alin. (1)).
Dacă valoarea nominală a propriilor acțiuni dobândite de societate fie direct, fie prin
intermediul unei persoane acționând în nume propriu, dar în contul societății, inclusiv
valoarea nominală a acțiunilor proprii existente deja în portofoliul societății, depășește
10% din capitalul social subscris, acțiunile care depășesc acest procent vor trebui în
străinate în termen de trei ani de la dobândire (art. 1041 alin. (2)).
220
Acțiunile neînstrăinate în termenele menționate, de un an și trei ani, vor trebui anulate,

societatea fiind obligată să reducă în mod corespunzător capitalul social (art. 1041
alin. (3)).
Restricțiile referitoare la dobândirea propriilor acțiuni de către o societate (prevăzute
la art. 1031) nu se aplică:
– acțiunilor dobândite ca urmare a unei decizii a adunării generale de reducere a
capitalului social, potrivit art. 207 alin. (1) lit. c);
– acțiunilor dobândite ca urmare a unui transfer cu titlu universal;
– acțiunilor integral liberate, dobândite prin efectul unei hotărâri judecătorești, în
tr-o procedură de executare silită împotriva unui acționar, debitor al societății;
– acțiunile integral liberate, dobândite cu titlu gratuit. (art. 104 lit. d))
O societate nu are dreptul să acorde avansuri sau împrumuturi și nici să constituie
garanții în vederea subscrierii sau dobândirii propriilor acțiuni de către un terț
(art. 106 alin. (1)).
Dobândirea propriilor acțiuni se poate face și prin constituirea de garanții reale
mobiliare asupra propriilor acțiuni, fie direct, fie prin persoane care acționează în
nume propriu, dar pe seama societății (art. 107 alin. (1)). Acțiunile astfel dobândite vor
fi contabilizate separat.
Acțiunile proprii dobândite de societate în condițiile menționate nu dau drept
la dividende și nici la vot în adunările generale, dreptul de vot fiind suspendat pe
perioada deținerii lor de către societate (art. 105 alin. (1) și (2)).
 Condițiile de emitere a acțiunilor

a) Acțiunile pot fi emise:
– numai pentru o sumă cel puțin egală cu valoarea lor nominală (art. 92
alin. (1));
– numai după înmatricularea societății în registrul comerțului, deoarece
potrivit art. 93 alin. (2) lit. b) cuprinsul acțiunii trebuie să prevadă numărul din
registrul comerțului sub care este înmatriculată societatea.
b) Nu se vor putea emite noi acțiuni și nu se va putea majora capitalul social
până nu vor fi complet plătite cele din emisiunea precedentă (art. 92 alin. (3)).
 Transmiterea acțiunilor
 Dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative emise atât în formă mate
rială, cât și în formă dematerializată se transmite prin declarație făcută în registrul
acționarilor, semnată de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor. În cazul trans
miterii acțiunii emise în formă materială se face mențiune despre transmitere și pe
titlu. (art. 98 alin. (1))
Subscriitorii și cesionarii ulteriori răspund nelimitat și solidar pentru plata acțiunilor
timp de trei ani, termen care începe să curgă de la data când s-a făcut mențiunea
de transmitere în registrul acționarilor (art. 98 alin. (3)).
221
Titlul IV
Acționarii care oferă prin vânzare acțiunile lor prin ofertă publică vor proceda con
form legislației pieței de capital (art. 108).
 Dreptul de proprietate asupra acțiunilor la purtător se transmite prin simpla
tradițiune a acestora (art. 99).
 Prin actul constitutiv se pot prevedea și alte forme de transmitere a dreptului
de proprietate asupra acțiunilor (art. 98 alin. (1)).
 Transmiterea acțiunilor poate fi restricționată și prin lege, astfel că societa
tea nu poate dobândi propriile acțiuni (art. 103 alin. (1)) decât cu aprobarea adu
nării generale extraordinare a acționarilor, în condițiile menționate anterior, cu
respectarea dispozițiilor imperative impuse de Legea societăților.
 Ipoteca mobiliară asupra acțiunilor

Acțiunile pot face obiectul unei ipoteci mobiliare. Constituirea de ipoteci mobiliare
asupra acțiunilor se face prin înscris sub semnătură privată, care trebuie să cuprin
dă următoarele:
– cuantumul datoriei;
– valoarea și categoria acțiunilor cu care se garantează;
– menționarea ipotecii pe titlu, semnată de creditor și debitorul acționar sau de
mandatarii acestora, în cazul acțiunilor la purtător și nominative emise în formă
materială. (art. 991 alin. (1))
Ipoteca se înregistrează în registrul acționarilor ținut de consiliul de administrație,
respectiv de directorat sau, după caz, de societatea independentă care ține registrul
acționarilor. Creditorului în favoarea căruia s-a constituit garanția reală mobiliară asu
pra acțiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia. (art. 991 alin. (2))
De asemenea, ipoteca se înregistrează și în Arhiva Electronică de Garanții Reale
Mobiliare, dată de la care devine opozabilă terților și dobândește rangul în ordinea de
preferință a creditorilor (art. 991 alin. (3)).
 Consecințele neplății vărsămintelor. Anularea acțiunilor

Dacă acționarii nu au efectuat plata vărsămintelor pe care le datorează, în condi
țiile cerute pentru constituirea prin subscriere integrală și simultană și prin subscripție
publică, potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) și b) și art. 21 alin. (1), societatea îi va invita să-și
îndeplinească această obligație printr-o somație colectivă, publicată de două ori,
la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și într-un ziar de
largă răspândire (art. 100 alin. (1)).
Dacă în urma acestei somații acționarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de admi
nistrație, respectiv directoratul va putea decide:
– fie urmărirea acționarilor pentru vărsămintele restante;
– fie anularea acestor acțiuni nominative. (art. 100 alin. (2))
222
Decizia de anulare se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, cu spe

cificarea numărului de ordine al acțiunilor anulate. În locul acțiunilor anulate vor fi
emise noi acțiuni purtând același număr, care vor fi vândute. Sumele obținute din
vânzare vor fi întrebuințate pentru acoperirea cheltuielilor de publicare și de vânzare,
a dobânzilor de întârziere și a vărsămintelor neefectuate, iar restul va fi înapoiat acțio
narilor. Dacă din prețul obținut nu se acoperă toate sumele datorate societății sau
dacă vânzarea nu se realizează din cauza lipsei cumpărătorilor, societatea se va putea
îndrepta împotriva subscriitorilor și cesionarilor. Dacă nu s-au realizat sumele da
torate nici în urma acestor formalități, se va proceda de îndată la reducerea capi
talului social în proporție cu diferența dintre acesta și capitalul existent. (art. 100
alin. (3)-(7))
 Drepturile și obligațiile acționarilor

Atunci când acțiunea nominativă aparține mai multor persoane, drepturile ce decurg
din acțiune vor fi exercitate de un reprezentant unic desemnat de ceilalți coproprietari.
Dacă acțiunea la purtător aparține mai multor persoane, acestea trebuie să-și desem
neze, de asemenea, un reprezentant comun. (art. 102 alin. (2) și (3))
 Drepturile acționarilor
1. Dreptul de a participa la adunările generale ale acționarilor. Acționarii au
dreptul să participe la acestea direct sau prin reprezentanți. Ei pot participa prin re
prezentare în baza unei împuterniciri1 acordate pentru respectiva adunare generală
(art. 125 alin. (1)).
Acționarii care nu au capacitate de exercițiu, precum și persoanele juridice pot fi re
prezentați/reprezentate prin reprezentanții lor legali care, la rândul lor, pot da altor
persoane împuternicire pentru respectiva adunare generală (art. 125 alin. (2)).
Au dreptul de a participa la adunările generale și titularii de acțiuni preferențiale (art. 95
alin. (1) lit. b)).
2. Dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi poate fi exer
citat de unul sau mai mulți acționari reprezentând, individual sau împreună, cel puțin
5% din capitalul social (art. 1171 alin. (1)).
3. Dreptul acționarilor de a adresa consiliului de administrație, respectiv direc
toratului întrebări în scris referitoare la activitatea societății, înaintea datei de
desfășurare a adunării generale. Răspunsurile vor fi date în cadrul adunării generale.
În cazul în care societatea deține o pagină de internet proprie, în lipsa unei dispoziții
contrare în actul constitutiv, răspunsul se consideră dat dacă informația solicitată este
publicată pe pagina de internet a societății, la secțiunea „Întrebări frecvente”. (art. 1172
alin. (3))
1 Conform art. 125 alin. (3) din Legea societăților, procurile vor fi depuse în original cu 48 de ore înainte de
adunare sau în termenul prevăzut de actul constitutiv, sub sancțiunea pierderii exercițiului dreptului de
vot în acea adunare. Procurile vor fi reținute de societate, făcându-se mențiune despre aceasta în pro
cesul-verbal.
223
Titlul IV
4. Dreptul acționarilor de a participa la adunările speciale. Titularii fiecărei ca

tegorii de acțiuni se reunesc în adunări speciale, spre exemplu, adunarea specială a ti
tularilor de acțiuni nominative, de acțiuni la purtător, de acțiuni preferențiale. Actul con
stitutiv al societății este cel care stabilește condițiile în care se convoacă, se întrunesc
și se desfășoară aceste adunări. Orice titular al unor asemenea acțiuni are dreptul să
participe la aceste adunări. (art. 96)
5. Dreptul la vot în adunările generale. Acționarii își exercită dreptul de vot în adu
narea generală proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă (art. 120), în con
formitate cu dispozițiile art. 101 alin. (1), care precizează că orice acțiune dă dreptul la
un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă
mai mult de o acțiune (art. 101 alin. (2)).
Acționarilor care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la scadență li se suspendă
exercițiul dreptului de vot (art. 101 alin. (3)).
Titularii de acțiuni preferențiale nu au drept de vot în adunările generale (art. 95
alin. (1) lit. b)). Totuși, în caz de întârziere a plății dividendelor, acțiunile preferențiale
vor dobândi drept de vot1 (art. 95 alin. (4)).
Referitor la acțiunile proprii subscrise de societate, pe toată durata posedării lor de
către aceasta dreptul de vot pe care îl conferă este suspendat (art. 105 alin. (2)).
Dacă asupra acțiunilor sunt constituite garanții reale mobiliare, respectiv ipoteci
imobiliare (în condițiile art. 991), dreptul de vot aparține proprietarului (art. 124 alin. (2)).
Acționarii pot participa și vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei îm
puterniciri acordate pentru respectiva adunare generală (art. 125 alin. (1)).
Sunt interzise cedarea dreptului de vot, ca și exercitarea acestui drept în alt mod decât
cel prevăzut de lege. În acest sens, Legea societăților prevede expres:
– dreptul de vot nu poate fi cedat (art. 128 alin. (1));
– orice convenție prin care acționarul se obligă să exercite dreptul de vot în confor
mitate cu instrucțiunile date sau propunerile formulate de societate sau de per
soanele cu atribuții de reprezentare este nulă (art. 128 alin. (2)).
6. Dreptul acționarilor la dividende. Dividendele se distribuie acestora propor
țional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu
se prevede altfel. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a
acționarilor sau, după caz, prin legile speciale, dar nu mai târziu de șase luni de la data
1 Potrivit art. 95 alin. (4) din Legea societăților, în caz de întârziere a plății dividendelor, acțiunile prefe
rențiale vor dobândi drept de vot, începând de la data scadenței obligației de plată a dividendelor ce
urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în anul următor adunarea generală hotărăște
că nu vor fi distribuite dividende, începând de la data publicării respectivei hotărâri a adunării generale,
până la plata efectivă a dividendelor restante.
224
aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat. În caz con
trar, societatea datorează, după acest termen, dobândă penalizatoare. (art. 67 alin. (2))1
Acțiunile proprii subscrise de societate nu dau dreptul la dividende pe perioada de
ținerii lor de către societate (art. 105 alin. (1)).
Acțiunile preferențiale dau dreptul la un dividend prioritar. Acest drept este prelevat
asupra beneficiului distribuibil al exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări
(art. 95 alin. (1) lit. a)).
7. Dreptul acționarilor de a consulta raportul cenzorilor sau, după caz, al audito
rului financiar, care se depune la sediul societății și la cel al sucursalelor în cele 15 zile
care preced întrunirea adunării generale (art. 184 alin. (1)).
Acționarii au dreptul să ceară consiliului de administrație, respectiv directoratului, pe
cheltuiala lor, copii de pe aceste documente. Sumele percepute nu pot depăși costurile
administrative implicate de furnizarea acestora. (art. 184 alin. (2))
8. Dreptul acționarilor asupra părții cuvenite din lichidarea societății. După ter
minarea lichidării, lichidatorii întocmesc situația financiară finală, prin care arată par
tea ce se cuvine fiecărei acțiuni din repartizarea activului societății, însoțită de
raportul cenzorilor sau, după caz, raportul auditorilor financiari (art. 268 alin. (1)).
9. Dreptul fiecărui acționar de a fi informat, la cerere, cu privire la rezultatele
votului, pentru hotărârile luate în cadrul adunării generale (art. 131 alin. (5)).
10. Oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au
votat contra și au cerut să se insereze în procesul-verbal al ședinței acest lucru are
dreptul să atace în justiție hotărârile contrare legii sau actului constitutiv, în ter
men de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 132
alin. (2)).
11. Dacă acționarii nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunările generale refe
ritoare la schimbarea obiectului principal de activitate, la mutarea sediului societății
în străinătate, la schimbarea formei societății, la fuziunea sau divizarea acesteia, ei au
dreptul să se retragă din societate (art. 134 alin. (1)).
 Obligațiile acționarilor
1. Principala obligație a acționarilor este de a efectua vărsământul subscris.
– La constituirea unei SA prin subscriere integrală și simultană, capitalul social vărsat
la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris. Diferența de capital
social subscris va fi vărsată:
pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la
înmatricularea societății;
1 Dobânda penalizatoare este calculată conform art. 3 din OG nr. 13/2011 dacă prin actul constitutiv sau
prin hotărârea adunării generale a acționarilor care a aprobat situația financiară aferentă exercițiului
financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare.
225
Titlul IV
pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult doi ani
de la data înmatriculării. (art. 9 alin. (2))
– Pentru SA care se constituie prin subscripție publică, se impune ca întregul capital
social să fi fost subscris și fiecare acceptant să fi vărsat în numerar jumătate din
valoarea acțiunilor subscrise la CEC SA sau la una dintre unitățile acesteia. Restul
de capital social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare.
Acțiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebuie acoperite integral. (art. 21)
2. Dacă o acțiune este proprietatea indiviză sau comună a mai multor persoane,
acționarii răspund nelimitat și solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate
(art. 102 alin. (4)).
Situația acțiunilor trebuie să fie cuprinsă în anexa la situația financiară anuală și, în mod
special, să se precizeze dacă ele au fost integral liberate și, după caz, numărul acțiunilor
pentru care s-a cerut, fără rezultat, efectuarea vărsămintelor (art. 109).
 Obligațiunile
Obligațiunea este un titlu de valoare, negociabil, emis de SA, care încorporează o cre
anță pe termen lung asupra acesteia.
Obligațiunile conferă titularilor de obligațiuni, numiți obligatari, drepturi de creanță,
egale, ce corespund valorii nominale a obligațiunilor.
 Natura juridică a obligațiunii

Natura juridică a obligațiunii se poate defini prin comparație cu cea a acțiunii:
a1) acțiunile sunt fracțiuni egale ale capitalului social;
a2) obligațiunile sunt fracțiuni egale ale unui împrumut unic pe care îl face socie
tatea emitentă;
b1) posesiunea acțiunii conferă titularului calitatea de asociat/acționar, din care
rezultă posibilitatea acestuia de a exercita anumite drepturi patrimoniale
(dreptul la dividende, dreptul la o parte din patrimoniul societății după lichi
dare) și nepatrimoniale (dreptul de a participa la adunările generale, dreptul la
vot);
b2) posesiunea obligațiunii conferă calitatea de creditor a obligatarului, cu po
sibilitatea acestuia de a exercita drepturile referitoare la suma care reprezintă va
loarea obligațiunii subscrise și la dobânzile aferente acesteia;
c) raportul juridic ce stă la baza emisiunii de acțiuni este un raport societar cu
efecte juridice deosebite, diferit de raportul juridic care dă naștere emisiunii
de obligațiuni: împrumut, convertirea unui debit ce rezultă dintr-un cont curent,
convertirea unor acțiuni în obligațiuni, dare în plată.
Obligațiunile pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă demate
rializată, prin înscriere în cont (art. 167 alin. (3)).
226
 Conținutul obligațiunii
Titlurile obligațiunilor trebuie să cuprindă datele prevăzute în legislația pieței de capi
tal, respectiv Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completă
rile ulterioare (art. 170 alin. (3)).
Obligațiunile trebuie să poarte semnătura a doi membri ai consiliului de administrație,
respectiv ai directoratului sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a
directorului general unic (art. 170 alin. (4) coroborat cu art. 93 alin. (4)).
 Condițiile emiterii de obligațiuni

– emiterea de obligațiuni este hotărâtă de adunarea generală extraordinară (art. 113
lit. l));
– valoarea nominală a unei obligațiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei (art. 167 alin. (1));
– obligațiunile din aceeași emisiune trebuie să fie de o valoare egală și acordă pose
sorilor lor drepturi egale (art. 167 alin. (2));
– valoarea nominală a obligațiunilor convertibile în acțiuni va trebui să fie egală cu
cea a acțiunilor (art. 170 alin. (5)).
Pentru a emite obligațiuni prin ofertă publică (de vânzare), administratorii unei so
cietăți vor publica un prospect de emisiune aprobat de Comisia Națională a Valori
lor Mobiliare. Deoarece legea nu precizează unde se publică prospectul de emisiune,
acesta se va publica în presă.
Oferta publică de vânzare va fi făcută printr-un intermediar autorizat să presteze ser
vicii de investiții financiare.
 Subscripția obligațiunilor
Obligațiunile vor fi subscrise pe exemplarele prospectului de emisiune. Valoarea obli
gațiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată. (art. 170 alin. (1) și (2))
 Transmiterea obligațiunilor
 Dreptul de proprietate asupra obligațiunilor emise în formă materială se transmite
prin declarația făcută în registrul obligațiunilor și prin mențiunea pe titlu, semnată
de cedent și de cesionar; părțile pot fi reprezentate și prin mandatari.
 În cazul obligațiunilor dematerializate, acest drept se transmite prin declarația fă
cută în registrul obligațiunilor, semnată de cedent și de cesionar sau de mandatarii
lor.
 Drepturile deținătorilor de obligațiuni

Deținătorii de obligațiuni, în calitatea lor de creditori ai societății, beneficiază de anu
mite drepturi:
1. de a se întruni în adunările generale ale obligatarilor, pentru a delibera asupra
intereselor lor (art. 171 alin. (1)). Adunările generale ale obligatarilor, în ceea ce
privește formele, condițiile, termenele convocării, depunerea titlurilor și votarea,
227
Titlul IV
se supun acelorași reguli ce privesc adunarea ordinară a acționarilor (art. 171

alin. (3));
2. de a li se rambursa la scadență sau anticipat, de către societatea emitentă, obli
gațiunile, cu dobânzile aferente (art. 176 alin. (1) și (2));
3. de a converti obligațiunile existente în acțiuni ale societății emitente, în con
dițiile stabilite în prospectul de ofertă publică (art. 176 alin. (3)).
1. Dreptul de a se întruni în adunări generale. Legea societăților reglementează
posibilitatea organizării obligatarilor în adunări generale, în vederea apărării dreptu
rilor lor.
Convocarea adunării generale se face pe cheltuiala societății care a emis obligațiu
nile, la cererea unui număr de deținători care să reprezinte a patra parte din titlurile
emise și nerambursate. După ce au fost numiți reprezentanții deținătorilor de obliga
țiuni, și aceștia pot cere convocarea adunării generale.
La adunarea generală a obligatarilor au dreptul să participe toți deținătorii de obli
gațiuni din aceeași emisiune. Obligatarii pot fi reprezentați în adunare prin manda
tari, în privința cărora legea introduce o restricție, în sensul că nu pot avea această
calitate administratorii, directorii, respectiv membrii directoratului, ai consiliului de su
praveghere ori cenzorii sau funcționarii societății (art. 171 alin. (5)).
Adunarea generală a deținătorilor de obligațiuni, în condițiile în care este legal cons
tituită, este îndreptățită:
a) să numească un reprezentant al deținătorilor de obligațiuni și unul sau mai mulți
supleanți, cu dreptul de a-i reprezenta față de societate și în justiție, fixându-le
remunerația; aceștia nu pot lua parte la administrarea societății, dar vor putea asis
ta la adunările sale generale;
b) să îndeplinească toate actele de supraveghere și de apărare a intereselor lor co
mune sau să autorizeze un reprezentant cu îndeplinirea lor;
c) să constituie un fond, format dintr-o parte a dobânzilor cuvenite obligatarilor,
pentru cheltuielile necesare apărării drepturilor lor, stabilind reguli pentru gestiu
nea acestui fond;
d) să se opună oricărei modificări a actului constitutiv sau a condițiilor împrumutu
lui prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor deținătorilor de obligațiuni;
e) să se pronunțe asupra emiterii de noi obligațiuni. (art. 172 alin. (1))
Hotărârile adunării vor fi aduse la cunoștința societății în termen de cel mult trei zile de
la data adoptării lor.
Pentru validitatea deliberărilor, hotărârea se ia după cum urmează:
– în vederea numirii reprezentantului obligatarilor, a îndeplinirii actelor de suprave
ghere și constituirea fondului necesar cheltuielilor, hotărârea se ia cu o majoritate
reprezentând cel puțin o treime din titlurile emise și nerambursate;
228
– în vederea executării opoziției la modificarea actului constitutiv sau a condițiilor

împrumutului și pentru emiterea de noi obligațiuni, este necesară prezența în
adunare a deținătorilor reprezentând cel puțin două treimi din titlurile nerambur
sate și votul favorabil a cel puțin patru cincimi din titlurile reprezentate de adu
nare.
Hotărârile adoptate de adunarea obligatarilor sunt opozabile și deținătorilor de obli
gațiuni care nu au luat parte la adunare sau care au votat contra. Aceștia sunt îndrep
tățiți:
– să ceară inserarea în procesul-verbal al ședinței a faptului că nu au participat la
adunare sau că au votat contra;
– să atace în justiție hotărârile adunării obligatarilor.
Termenul și efectele aplicabile acțiunii în justiție împotriva hotărârilor adunării gene
rale a obligatarilor de către cei îndreptățiți sunt aceleași ca pentru acțiunea în justiție
împotriva hotărârilor adunării generale a acționarilor (art. 132 și 133).
2. Rambursarea obligațiunilor. Obligațiunile se rambursează de către societatea
emitentă:
– la scadență;
– înainte de scadență, anticipat.
Înainte de scadență pot fi rambursate obligațiunile din aceeași emisiune și cu
aceeași valoare nominală, prin tragere la sorți. În acest caz, rambursarea se face
la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de societate și anunțată public cu
cel puțin 15 zile înainte de data tragerii la sorți.
3. Convertirea obligațiunilor. Conversia unei categorii de obligațiuni în altă cate
gorie sau în acțiuni este un atribut al adunării generale extraordinare a acționarilor
(art. 113 lit. k)). Aceasta are ca rezultat majorarea capitalului social al societății cu va
loarea obligațiunilor convertite.
3.3. Organele societăților pe acțiuni

Unul dintre elementele constitutive ale personalității juridice a societății, respectiv a
SA, este reprezentat de organele deliberative, de executare și de control:
– adunarea generală a acționarilor, AGA, organ deliberativ, prin excelență colec
tiv, care reprezintă voința colectivă a societății prin intermediul hotărârilor sale;
– administrarea SA, care asigură gestiunea patrimoniului societății și repre
zentarea acesteia, realizată de administratori / consiliul de administrație și direc
tori, potrivit sistemului unitar, și de consiliul de supraveghere și directorat, potrivit
sistemului dualist;
– cenzorii sau, după caz, auditorii, organe de control care verifică activitatea orga
nelor de gestiune (administratorii).
Prin urmare, societatea este organizată și funcționează pe principiul separației de
competențe între elementele de structură, specializarea de funcții arătată fiind însă
229
Titlul IV
relativă. Spre exemplu, adunarea generală este obligată să se pronunțe asupra gesti
unii consiliului de administrație, respectiv a directoratului (art. 111 alin. (2) lit. d)), drep
tul consiliului de administrație de a participa la elaborarea voinței sociale în limitele
stabilite de adunarea generală, de lege sau de actul constitutiv.
3.3.1. Adunarea generală a acționarilor

Adunarea generală este organul suprem de decizie al societății, care cuprinde toți ac
ționarii, pentru a forma și exprima voința socială.
Adunările generale sunt de două feluri: ordinare și extraordinare (art. 110 alin. (1)).
Acestea se țin la sediul societății și în localul indicat în convocare, dacă actul consti
tutiv nu prevede altfel (art. 110 alin. (2)).
 Convocarea adunării generale
Adunarea generală este convocată de consiliul de administrație, respectiv de di
rectorat, ori de câte ori este necesar, în condițiile prevăzute de actul constitutiv.
Întrunirea acesteia va avea loc în cel puțin 30 de zile de la publicarea convocării în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 117 alin. (1) și (2)).
Convocarea se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și în unul
dintre ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societății sau din
cea mai apropiată localitate (art. 117 alin. (3)).
Convocarea se face în următoarele moduri, dacă nu sunt interzise prin actul constitutiv
sau prin lege și dacă toate acțiunile sunt nominative:
– numai prin scrisoare recomandată; sau
– dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică,
având încorporată, atașată sau logic asociată semnătura electronică, extinsă, ex
pediată cu cel puțin 30 de zile înainte de data ținerii adunării, la adresa acționarilor,
înscrisă în registrul acționarilor. Schimbarea adresei nu poate fi opusă societății
dacă nu i-a fost comunicată în scris de acționar. (art. 117 alin. (4))
Aceste modalități de convocare nu pot fi utilizate dacă sunt interzise prin actul con
stitutiv al societății sau prin dispoziții legale (art. 117 alin. (5)).
Convocarea are următorul cuprins:
– locul și data ținerii adunării;
– ordinea de zi, cu menționarea explicită a tuturor problemelor ce vor face obiectul
dezbaterilor adunării.
Dacă pe ordinea de zi figurează numirea administratorilor sau a membrilor consiliului
de supraveghere, în convocare se va menționa că lista cuprinzând informații cu privire
la numele, localitatea de domiciliu și calificarea profesională ale persoanelor propuse
pentru funcția de administrator se află la dispoziția acționarilor, putând fi consultată și
completată de aceștia (art. 117 alin. (6)).
230
Acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social
au dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi (art. 1171 alin. (1)).
Cererile se înaintează consiliului de administrație, respectiv directoratului, în cel
mult 15 zile de la publicarea convocării, în vederea publicării și aducerii la cunoștință
celorlalți acționari (art. 1171 alin. (2)).
Adunarea generală va fi convocată în termen de cel mult 30 de zile și se va întruni în
termen de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii (art. 119 alin. (2)).
În cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul nu convoacă aduna
rea generală, instanța de la sediul societății va putea autoriza convocarea adunării
generale de către acționarii care au formulat cererea. Prin încheierea de autorizare
instanța are dreptul:
– să aprobe ordinea de zi;
– să stabilească data de referință pentru acționarii îndreptățiți să fie înștiințați și să
voteze în cadrul adunării generale;
– să stabilească data ținerii adunării generale;
– să stabilească, dintre acționari, persoana care va prezida adunarea generală.
(art. 119 alin. (3))
Președintele și secretarul vor semna un proces-verbal prin care se constată:
– îndeplinirea formalităților de convocare;
– data și locul adunării generale;
– acționarii prezenți;
– numărul acțiunilor;
– dezbaterile în rezumat;
– hotărârile luate;
– declarațiile făcute de acționari în ședință, la cererea acestora. (art. 131 alin. (1))
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum și listele de
prezență a acționarilor. Procesul-verbal se va trece în registrul adunărilor generale.
(art. 131 alin. (2) și (3))
În cazul societăților închise cu acțiuni nominative, prin actul constitutiv se poate con
veni ținerea adunărilor generale prin corespondență (art. 122).
 Atribuțiile adunărilor generale

Legea societăților prevede:
1. Atribuțiile adunării generale ordinare. Adunarea ordinară se întrunește cel pu
țin o dată pe an, în cel mult cinci luni de la încheierea exercițiului financiar (art. 111
alin. (1)).
În afară de problemele înscrise pe ordinea de zi, adunarea generală ordinară este obli
gată:
231
Titlul IV
a) să discute, să aprobe sau să modifice situațiile financiare anuale, pe baza rapoar

telor prezentate de consiliul de administrație, respectiv de directorat și de consiliul
de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, și să fixeze
dividendul;
b) să aleagă și să revoce membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului
de supraveghere, și cenzorii;
c) în cazul societăților ale căror situații financiare sunt auditate, să numească sau să
demită auditorul financiar și să fixeze durata minimă a contractului de audit fi
nanciar;
d) să fixeze remunerația cuvenită pentru exercițiul în curs membrilor consiliului de
administrație, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, și cenzorilor, dacă
nu a fost stabilită prin actul constitutiv;
e) să se pronunțe asupra gestiunii consiliului de administrație, respectiv a directora
tului;
f ) să stabilească bugetul de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de activitate
pentru exercițiul financiar următor;
g) să hotărască gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau a mai multor unități ale
societății. (art. 111 alin. (2))
Pentru ca deliberările adunării ordinare să fie valide este necesară prezența acțio
narilor care să dețină cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot.
Adoptarea hotărârilor se realizează pe baza principiului majorității, și anume hotărârile
se iau cu majoritatea voturilor exprimate, dacă actul constitutiv sau legea nu prevede
cerințe mai ridicate de cvorum și majoritate (art. 112 alin. (1)).
Dacă adunarea nu a putut lucra deoarece nu au fost îndeplinite condițiile referitoa
re la validitatea deliberărilor adunării și la adoptarea hotărârilor, aceasta se va întruni
după a doua convocare. Problemele puse pe ordinea de zi a celei dintâi adunări vor
putea fi deliberate de către adunarea ordinară convocată a doua oară, indiferent de
cvorumul întrunit, luându-se hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate. Pentru a doua
convocare, actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai
ridicată (art. 112 alin. (2)).
2. Atribuțiile adunării generale extraordinare. Adunarea generală extraordinară

se întrunește ori de câte ori este necesar să se ia o hotărâre pentru:
a) schimbarea formei juridice a societății;
b) mutarea sediului societății;
c) schimbarea obiectului de activitate al societății;
d) înființarea sau desființarea unor sedii secundare: sucursale, agenții, reprezentanțe
sau alte asemenea unități fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu
se prevede altfel;
e) prelungirea duratei societății;
f ) majorarea capitalului social;
232
g) reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acțiuni;
h) fuziunea cu alte societăți sau divizarea societății;
i) dizolvarea anticipată a societății;
j) conversia acțiunilor nominative în acțiuni la purtător și invers;
k) conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
l) conversia unei categorii de obligațiuni în altă categorie sau în acțiuni;
m) emisiunea de obligațiuni;
n) oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care
este cerută aprobarea adunării generale extraordinare. (art. 113)
O parte dintre atribuțiile adunării generale extraordinare referitoare la mutarea sediu
lui, schimbarea obiectului de activitate, majorarea capitalului social va putea fi exer
citată prin delegație și de către consiliul de administrație, respectiv directorat, dacă
s-a prevăzut acest lucru în actul constitutiv, dacă există o hotărâre a adunării generale
extraordinare în acest sens (art. 114 alin. (2)).
Pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare, dacă actul constitutiv
nu prevede altfel, este necesară:
– la prima convocare, prezența acționarilor deținând cel puțin o pătrime din numă
rul total de drepturi de vot;
– la convocările ulterioare, prezența acționarilor reprezentând cel puțin o cincime
din numărul total de drepturi de vot. (art. 115 alin. (1))
Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor deținute de acționarii prezenți sau repre
zentați.
Decizia de modificare a obiectului principal de activitate, de reducere sau majorare
a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, de divizare sau de di
zolvare a societății se ia cu o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de vot
deținute de acționarii prezenți sau reprezentați.
Actul constitutiv poate să prevadă cerințe de cvorum și de majoritate mai mari.
3. Adunarea specială. Titularii unei anumite categorii de acțiuni se pot organiza în

adunări speciale: adunarea specială a titularilor de acțiuni nominative, adunarea spe
cială a titularilor de acțiuni la purtător etc.
Modificarea drepturilor sau obligațiilor referitoare la o categorie de acțiuni se face nu
mai după ce hotărârea adunării generale a fost aprobată de adunarea specială a de
ținătorilor de acțiuni din aceeași categorie.
Dispozițiile privind convocarea, cvorumul și desfășurarea adunării generale a acționa
rilor se aplică și adunărilor speciale.
Hotărârile adoptate de adunările speciale sunt supuse aprobării adunării generale co
respunzătoare.
233
Titlul IV
 Participanții la ședințele adunării generale

La adunarea generală participă acționarii, personal sau prin reprezentare. Aceștia
pot fi reprezentați de alți acționari, în baza unei procuri speciale. Procura specială poate
fi dată și altui coproprietar, în următoarele cazuri:
– dacă acțiunea este nominativă și devine proprietatea mai multor persoane, aces
tea vor desemna un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând
din acțiune, respectiv pentru a participa la ședințele adunării generale;
– dacă acțiunea este la purtător și aparține mai multor persoane, acestea trebuie să
desemneze un reprezentant comun.
Acționarii care nu au capacitate de exercițiu și persoanele juridice pot fi reprezentate
prin reprezentanții lor legali care, la rândul lor, pot da procură specială altor acționari
(art. 125 alin. (2)).
 Exercitarea dreptului la vot

Acționarii exercită dreptul lor de vot în adunările generale proporțional cu numărul
acțiunilor pe care le posedă (art. 120). Astfel, orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în
adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. Actul constitutiv
poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o ac
țiune (art. 101 alin. (1) și (2)).
O situație specială în privința exercitării dreptului la vot este cazul acțiunilor asupra
cărora sunt constituite garanții reale mobiliare (spre exemplu, constituirea de ipoteci) în
privința cărora dreptul de vot aparține proprietarului.
Legea instituie și o interdicție în privința exercitării dreptului de vot al administratorilor,
și anume că aceștia nu pot vota, în baza acțiunilor pe care le posedă, nici personal,
nici prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau ad
ministrația lor ar fi în discuție (art. 126 alin. (1)). Ei pot vota însă situația financiară anuală
dacă, deținând cel puțin jumătate din participarea la capitalul social, nu se poate forma
majoritatea legală fără votul lor (art. 126 alin. (2)).
Pentru acționarii care posedă acțiuni la purtător, Legea societăților precizează că aceș
tia își pot exercita dreptul de vot în adunarea generală numai dacă au depus acțiunile
respective la locurile arătate prin actul constitutiv sau prin înștiințarea de convocare,
cu cel puțin cinci zile înainte de adunare. Depunerea la timp a acțiunilor va fi consta
tată de secretarul tehnic, printr-un proces-verbal. Acțiunile vor rămâne depuse pe baza
unui proces-verbal cel mult cinci zile de la data adunării generale. (art. 123 alin. (1))
Acționarii îndreptățiți să exercite dreptul de vot și celelalte drepturi sunt cei înscriși în
evidențele societății sau în cele furnizate de registrul independent privat al acționari
lor, corespunzătoare datei de referință. Data de referință este stabilită de către admi
nistratorul unic sau consiliul de administrație pentru acționarii care au dreptul să fie
înștiințați și să voteze în cadrul adunărilor generale. Această dată nu va depăși 60 de
zile înainte de data la care adunarea generală este convocată pentru prima oară. (art. 123
alin. (2))
234
Acționarul va trebui să se abțină de la deliberările privind operațiunea în care are, fie

personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societății
(art. 127 alin. (1)). Nerespectarea acestei dispoziții atrage răspunderea acționarului față
de daunele produse societății dacă, fără votul său, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută
(art. 127 alin. (2)).
În sfârșit, dreptul de vot nu poate fi cedat, astfel că este nulă orice convenție care pri
vește exercitarea dreptului de vot în baza unor instrucțiuni date sau propuneri for
mulate de societate sau de persoanele cu atribuții de reprezentare (art. 128).
 Desfășurarea ședinței
Ședința adunării generale se va deschide de către președintele consiliului de adminis
trație sau de către acela care îi ține locul, în ziua și la ora arătate în convocare (art. 129
alin. (1)).
Adunarea generală va alege, dintre acționarii prezenți, de la unu până la trei secretari,
care au următoarele atribuții în cadrul adunării generale:
– verifică lista de prezență a acționarilor;
– arată capitalul social pe care îl reprezintă fiecare dintre aceștia;
– indică procesul-verbal întocmit de secretarul tehnic pentru constatarea numărului
acțiunilor depuse;
– indică îndeplinirea formalităților cerute de lege și de actul constitutiv pentru ți
nerea adunării generale. (art. 129 alin. (2))
Adunarea generală are dreptul să decidă ca operațiunile ce intră în atribuțiile secre
tarilor să fie supravegheate sau îndeplinite de un notar public, pe cheltuiala societății.
Procesul-verbal al ședinței adunării generale va fi întocmit de către unul dintre se
cretari. Președintele va desemna, dintre angajații societății, unul sau mai mulți se
cretari tehnici pentru a lua parte la executarea operațiunilor prevăzute în sarcina
celorlalți secretari, aleși inițial de adunare (art. 129 alin. (3)-(5)). Președintele și unul
dintre secretari vor semna un proces-verbal constatator al îndeplinirii formalităților
de convocare (data și locul adunării generale, acționarii prezenți, numărul acțiunilor,
dezbaterile în rezumat, hotărârile luate, declarațiile făcute de ei în ședință la cererea
acționarilor).
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum și listele de
prezență a acționarilor. Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale
(art. 131 alin. (2) și (3)).
 Hotărârile adunării generale

Hotărârile adunărilor generale se iau prin vot deschis (art. 130 alin. (1)).
Legea societăților impune obligativitatea votului secret pentru:
– numirea sau revocarea membrilor consiliului de administrație, respectiv a mem
brilor consiliului de supraveghere;
– numirea, revocarea ori demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari;
235
Titlul IV
– luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare,

de conducere și de control ale societății. (art. 130 alin. (2))
Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obli
gatorii chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare ori au votat contra (art. 132
alin. (1)).
Hotărârile vor fi executate numai după îndeplinirea formalităților care le fac opo
zabile terților:
1. vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerțului, pentru a fi
menționate în registru, după care
2. vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. (art. 131 alin. (4))
Fiecare acționar are dreptul să fie informat, la cerere, cu privire la rezultatele vo
tului pentru hotărârile luate în cadrul adunării generale. Dacă societatea are pagi
nă de internet proprie, rezultatele se vor publica și pe aceasta, în termen de cel mult
15 zile de la data adunării generale. (art. 131 alin. (5))
 Anularea hotărârilor
În termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, hotărârile
contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție de oricare dintre ac
ționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut
să se insereze în procesul-verbal al ședinței acest lucru (art. 132 alin. (2)).
Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar
cererea poate fi formulată de orice persoană interesată (art. 132 alin. (3)).
Acțiunea în anularea hotărârii adunării generale se va introduce la tribunalul în a că
rui rază teritorială își are sediul societatea. Dacă au fost introduse mai multe acțiuni
în anulare, ele pot fi conexate. Cererea se va judeca în camera de consiliu. (art. 132
alin. (8)-(9))
Pentru a fi opozabilă terților, hotărârea irevocabilă de anulare va fi menționată în re
gistrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial al României (art. 132 alin. (10)).
Instanța, la cererea reclamantului, suspendă pe cale de ordonanță președințială exe
cutarea hotărârii atacate, odată cu intentarea acțiunii în anulare. Instanța, încuviințând
suspendarea, îl poate obliga pe reclamant la o cauțiune. (art. 133 alin. (1) și (2))
 Retragerea din societate a acționarilor

Dacă acționarii nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunările generale refe
ritoare la schimbarea obiectului principal de activitate, la mutarea sediului so
cietății în străinătate, la schimbarea formei societății, la fuziunea sau divizarea
acesteia, au dreptul să se retragă din societate (art. 134 alin. (1)).
Odată cu retragerea din societate, acționarii au dreptul să obțină de la societate con
travaloarea acțiunilor pe care le posedă, la valoarea medie determinată de un expert
236
autorizat, prin utilizarea a cel puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația
în vigoare la data evaluării. Expertul este numit de judecătorul-delegat, la cererea con
siliului de administrație, respectiv a directoratului, în condițiile art. 38 și 39 din Legea
societăților (art. 134 alin. (3)).
Costurile de evaluare cu privire la acțiuni vor fi suportate de societate.
3.3.2. Administrarea societăților pe acțiuni

Legea societăților consacră două modalități de administrare a societăților pe acțiuni:
A. administrarea potrivit sistemului clasic, denumit unitar;
B. administrarea potrivit sistemului dualist, acest sistem fiind introdus prin Le
gea nr. 441/2006, care a modificat Legea societăților. Modificarea are la bază prin
cipiile guvernării corporative1, fiind rezultatul armonizării legislației naționale cu
reglementările Uniunii Europene2. Guvernarea corporativă are la bază principii
care privesc drepturile acționarilor, tratamentul echitabil al acestora, rolul persoa
nelor interesate în activitatea societății, informarea, transparența în societate, ad
ministrarea societății și răspunderea administratorilor societății3.
Administrarea și conducerea societăților pe acțiuni se realizează:
– fie prin consiliul de administrație și directorii societății, potrivit sistemului
unitar, clasic (art. 137);
– fie prin directorat și consiliul de supraveghere, potrivit sistemului dualist
(art. 153).
Sistemul de administrare și conducere a societății se stabilește prin actul constitutiv al
acesteia, dar sistemul astfel adoptat poate fi înlocuit cu celălalt sistem în cursul exis
tenței societății, prin modificarea actului constitutiv al societății de către adunarea ge
nerală extraordinară a acționarilor.
A. Sistemul unitar de administrare

 Societatea pe acțiuni este administrată de unul sau mai mulți administratori, nu
mărul acestora fiind întotdeauna impar. Când sunt mai mulți administratori, ei consti
tuie un consiliu de administrație (art. 137 alin. (1)).
1 A se vedea D.M. Daghie (2010), Guvernarea corporativă – o nouă concepție a administrării societății co
merciale pe acțiuni, Revista de drept comercial nr. 9, p. 77 și următoarele.
2 A se vedea S.D. Cărpenaru, Reglementarea societăților comerciale în dreptul român, între tradiție și exigen
țele armonizării cu reglementările Uniunii Europene, în Ad Honorem S.D. Cărpenaru. Studii juridice alese,
Editura C.H. Beck, București, 2006, p. 3 și următoarele.
3 A se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit. p. 331. Pentru societățile comerciale cu capital de stat, a se vedea Or
donanța de urgență a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publi
ce, cu modificările și completările ulterioare.
237
Titlul IV
Prin urmare, societatea pe acțiuni poate fi administrată astfel:

– de un singur administrator, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Legii societăților
cu privire la consiliul de administrație, atunci când acestea nu privesc pluralitatea
administratorilor (art. 137 alin. (3));
– de un consiliu de administrație, care este un organ colegial.
 Consiliul de administrație este format dintr-un număr impar de membri, stabilit

prin actul constitutiv.
Pentru societățile pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obli
gații legale de auditare, legea prevede un număr minim de trei administratori (art. 137
alin. (2)).
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un con
tract de muncă. Dacă aceștia au fost desemnați dintre salariații societății, contractul
individual de muncă se suspendă pe perioada mandatului (art. 1371 alin. (3)).
Legea societăților face distincție între:
– administratorii neexecutivi, care sunt cei ce nu au fost numiți directori ai socie
tății. Când atribuțiile de conducere a societății au fost delegate directorilor soci
etății, majoritatea membrilor consiliului de administrație sunt administratori ne
executivi; și
– administratorii independenți, care sunt desemnați de AGA după anumite cri
terii, prevăzute la art. 1382 alin. (2).
Consiliul de administrație alege pentru conducerea sa, dintre membri, un preșe
dinte, care potrivit actului constitutiv poate fi numit și de adunarea generală ordinară.
Mandatul președintelui consiliului de administrație nu poate depăși durata manda
tului său de administrator.
Președintele:
– coordonează activitatea consiliului și raportează cu privire la aceasta adunării ge
nerale a acționarilor;
– veghează la buna funcționare a societății.
Președintele poate însărcina un alt administrator cu îndeplinirea funcției de președinte
dacă acesta se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile. Președintele poate fi
revocat oricând de către consiliul de administrație, iar dacă a fost numit de AGA va fi
revocat numai de aceasta.
 Consiliul de administrație este însărcinat să îndeplinească toate actele necesare și

utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate
de lege pentru AGA.
Consiliul de administrație are anumite competențe de bază, exclusive, care nu
pot fi delegate directorilor:
a) stabilirea direcțiilor principale de activitate și de dezvoltare a societății;
238
b) stabilirea politicilor contabile și a sistemului de control financiar, precum și apro

barea planificării financiare;
c) numirea și revocarea directorilor și stabilirea remunerației lor;
d) supravegherea activității directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acționarilor și imple
mentarea hotărârilor acesteia;
f ) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenței societății, potrivit
Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență,
cu modificările și completările ulterioare;
g) atribuțiile primite din partea AGA, în conformitate cu art. 114.
Membrii consiliului de administrație trebuie să-și exercite mandatul cu prudența
și diligența unui bun administrator, ceea ce presupune că:
– în momentul luării unei decizii de afaceri sunt rezonabil îndreptățiți să considere
că acționează în interesul societății, pe baza unor informații adecvate;
– își exercită mandatul cu loialitate, în interesul societății;
– nu vor divulga informațiile confidențiale și secretele comerciale ale societății la
care au acces numai ei, obligație care continuă să existe și după încetarea man
datului de administrator; conținutul și durata acestei obligații sunt prevăzute în
contractul de administrație. (art. 1441)
Anumite acte juridice pot fi încheiate de consiliul de administrație, în numele și în con
tul societății, numai cu aprobarea adunării generale (art. 15322, coroborat cu art. 115).
Aceste acte, cu impact deosebit asupra societății, constau în dobândirea sau înstrăi
narea de bunuri, închiriere, schimb, constituirea de garanții care au ca obiect bunuri
aflate în patrimoniul societății și a căror valoare depășește jumătate din valoarea con
tabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic.
 Consiliul de administrație reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție

prin președintele său, în lipsa unei stipulații contrare în actul constitutiv (art. 1432
alin. (1)).
Președintele și unul sau mai mulți administratori pot fi împuterniciți să reprezinte so
cietatea acționând împreună sau separat. Această clauză cu privire la împuternicire
prevăzută în actul constitutiv este opozabilă terților.
Consiliul de administrație poate delega directorilor atribuțiile de conducere a
societății, caz în care puterea de a reprezenta societatea aparține directorului
general. Consiliul de administrație păstrează însă atribuția de reprezentare a societății
în raporturile cu directorii (art. 1432 alin. (4)).
Se vor înregistra în registrul comerțului numele persoanelor împuternicite să reprezinte
societatea, inclusiv modul în care acestea acționează, împreună sau separat. În sarcina
consiliului de administrație intră obligația de înregistrare, iar persoanele înregistrate
vor depune la registrul comerțului specimene de semnătură.
239
Titlul IV
 Consiliul de administrație se întrunește în mod obligatoriu cel puțin o dată la

trei luni, dar întrunirea consiliului poate avea loc ori de câte ori este nevoie (art. 141).
Consiliul de administrație este convocat:
– de președinte, care stabilește ordinea de zi, veghează asupra informării adecvate
a membrilor consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi și prezidează
întrunirea;
– la cererea motivată a cel puțin doi dintre membrii săi sau a directorului general. În
acest caz, ordinea de zi este stabilită de cei care au făcut cererea. (art. 141 alin. (2)
și (3))
La întrunire pot fi convocați directorii și cenzorii sau, după caz, auditorii interni, aceștia
fiind obligați să participe, fără să aibă drept de vot, cu excepția directorilor care sunt și
administratori (art. 1411).
La fiecare ședință se va întocmi un proces-verbal, care va fi semnat de președintele de
ședință și de cel puțin un administrator. Procesul-verbal va cuprinde:
– numele participanților;
– ordinea deliberărilor;
– deciziile luate;
– numărul de voturi întrunite;
– opiniile separate. (art. 141 alin. (5))
 Consiliul de administrație poate crea comitete consultative. Acestea sunt for

mate din cel puțin doi membri ai consiliului de administrație. Comitetele sunt însărci
nate cu desfășurarea de investigații și cu elaborarea de recomandări pentru consiliu,
în domenii precum auditul, remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor și
personalului sau nominalizarea de candidați pentru diferitele posturi de conducere.
Aceste comitete vor înainta consiliului în mod regulat rapoarte asupra activității lor.
(art. 1402 alin. (1))
Comitetul de audit și cel de remunerare sunt formate numai din administratori
neexecutivi. Cel puțin un membru al comitetului de audit trebuie să dețină experien
ță în aplicarea principiilor contabile sau în audit financiar. (art. 1402 alin. (2))
 Pentru a realiza separarea atribuțiilor de control de cele executive, acesta

fiind unul dintre dezideratele guvernării corporative, Legea societăților consacră in
stituția delegării de către consiliul de administrație a atribuțiilor de conducere
unuia sau mai multor directori, dintre care consiliul de administrație îl numește pe
unul dintre ei director general, potrivit art. 143 din Legea societăților.1
Director al SA este numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuții de con
ducere a societății.
1 A se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit., p 337.
240
Directorii pot fi numiți dintre administratori sau din afara consiliului de adminis
trație. Poate fi director general președintele consiliului de administrație al societății,
dacă în actul constitutiv al societății sau printr-o hotărâre a AGA se prevede acest lucru.
(art. 143 alin. (2) și (3))
Modul de organizare a activității directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau
prin decizie a consiliului de administrație (art. 1431 alin. (2)).
În cazul societăților pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul
unei obligații legale de auditare financiară, delegarea conducerii societății este
obligatorie.
Remunerația directorilor, obținută în temeiul contractului de mandat, este asi
milată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii și se impozitează potrivit
legislației în materie (art. 152 alin. (2)).
Prin derogare de la art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte
drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, remunerația
directorilor obținută în temeiul contractului de mandat este asimilată salariului, din
punctul de vedere al obligațiilor decurgând pentru director și societate din legislația
privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv dreptul
de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, legislația privind sistemul
asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, precum și din legislația
privind asigurările de sănătate (art. 152 alin. (3)).
Directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. Dacă revocarea
intervine fără justă cauză, directorul are dreptul la plata de daune-interese (art. 1431
alin. (4)).
Directorii societății au următoarele obligații:
1. să participe la adunările generale ale acționarilor (art. 15323);
2. să informeze pe orice administrator cu privire la conducerea operativă a societă
ții. Directorii vor informa consiliul de administrație, în mod regulat și cuprinzător,
asupra operațiunilor întreprinse și a celor avute în vedere (art. 1431 alin. (3)).
Directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor. În privința răspun
derii, prevederile cu privire la directori sunt aceleași ca pentru administratori, respectiv
dispozițiile corespunzătoare art. 1371 alin. (3), 1441, 1443, 1444, 150 și 15312 alin. (4).
În principal, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente condu
cerii societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea com
petențelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de adminis
trație și adunării generale a acționarilor (art. 1431 alin. (1)).
B. Sistemul dualist de administrare

Potrivit sistemului dualist, separația puterilor de control de cele executive este
completă1.
1 Ibidem, p. 340.
241
Titlul IV
În sistemul dualist, administrarea societăților pe acțiuni se realizează de către:

– directorat, care are atribuții de administrare și conducere;
– consiliul de supraveghere, care are atribuții de control și supraveghere a directo
ratului.
Societățile pe acțiuni care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse
auditului financiar.
B.1. Directoratul
 Directoratul este format din unul sau mai mulți membri, numărul acestora fiind
întotdeauna impar (art. 1531 alin. (3)).
Când există un singur membru, acesta este denumit director general unic.
Dispozițiile Legii societăților cu privire la directorat / consiliul de administrație care nu
privesc sau nu presupun pluralitatea directorilor / pluralitatea administratorilor se apli
că directorului unic / administratorului unic în mod corespunzător (art. 1531 alin. (4)
coroborat cu art. 137 alin. (3)).
 Membrii directoratului, în sistemul dualist, ca și directorii SA, în sistemul unitar,

sunt persoane fizice (art. 15313 alin. (1)).
Persoanele care, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea societăților, nu pot fi fondatori nu pot
fi nici directori (art. 731).
De asemenea, membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului
de supraveghere (art. 1532 alin. (3)).
Pe durata îndeplinirii mandatului, membrii directoratului nu pot încheia cu socie
tatea un contract de muncă, iar dacă au fost desemnați dintre salariații societății,
contractul individual de muncă este suspendat pe durata mandatului (art. 1532
alin. (6) coroborat cu art. 1371 alin. (3)).
 Membrii directoratului sunt desemnați de consiliul de supraveghere, care atribuie

unuia dintre ei și funcția de președinte al directoratului (art. 1532 alin. (1)).
Durata mandatului membrilor directoratului este stabilită de actul constitutiv, ea ne
putând depăși patru ani. Ei sunt reeligibili, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel. (art. 1532 alin. (2) și art. 15312 alin. (1))
 Directoratul reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție. Membrii di

rectoratului reprezintă societatea acționând împreună, dacă nu există o dispoziție con
trară în actul constitutiv. (art. 1533 alin. (1) și (2))
Consiliul de supraveghere reprezintă societatea în raporturile cu directoratul. Mem
brii directoratului trebuie să se înregistreze în registrul comerțului, menționând modul
de lucru al acestora, împreună sau separat. De asemenea, ei vor depune la registrul
comerțului specimene de semnătură. (art. 1533 alin. (4) și (5))
242
 Directoratul este obligat:

– să informeze consiliul de supraveghere, cel puțin o dată la trei luni, printr-un ra
port scris cu privire la conducerea societății, la activitatea acesteia și la posibila sa
evoluție;
– să comunice în timp util consiliului de supraveghere orice informație cu privire la
evenimentele care ar putea avea o influență semnificativă asupra situației socie
tății;
– să pună la dispoziția consiliului de supraveghere, la solicitarea acestuia, orice infor
mație necesară pentru exercitarea atribuțiilor sale de control; (art. 1534 alin. (1)-(3))
– să înainteze consiliului de supraveghere situațiile financiare anuale și raportul său
anual, imediat după elaborarea acestora;
– să înainteze consiliului de supraveghere propunerea sa detaliată cu privire la dis
tribuirea profitului rezultat din bilanțul exercițiului financiar, pe care intenționează
să o prezinte AGA. (art. 1535 alin. (1) și (2))
Directoratul își exercită atribuțiile sub controlul consiliului de supraveghere, fie
care membru al acestuia din urmă având acces la informațiile transmise consiliului.
Fără autorizarea consiliului de supraveghere, membrii directoratului în sistemul dualist:
– nu pot fi directori, administratori, membri ai directoratului ori ai consiliului de su
praveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociați cu răspundere neli
mitată în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate;
– nu pot exercita același comerț sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei per
soane, sub pedeapsa revocării și răspunderii pentru daune. (art. 15315)
 Raporturile dintre membrii directoratului și societate, respectiv obligațiile

și răspunderile acestora sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat.
Art. 1532 alin. (6) face trimitere la art. 1442 alin. (1), care face referire la răspunderea
administratorilor în condițiile art. 72 și 73, potrivit cărora membrii directoratului sunt
solidar răspunzători față de societate pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
b) existența reală a dividendelor plătite;
c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Sunt aplicabile și membrilor directoratului dispozițiile art. 152, ca urmare a trimiterii
efectuate de art. 1532 alin. (6), referitoare la faptul că remunerația directorilor / a
membrilor directoratului, obținută în temeiul contractului de mandat, este asi
milată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii și se impozitează potrivit
legislației în materie.
B.2. Consiliul de supraveghere

 Membrii consiliului de supraveghere sunt numiți de AGA, cu excepția primilor
membri, care sunt numiți prin actul constitutiv, candidații fiind nominalizați de către
243
Titlul IV
membrii existenți ai consiliului sau de către acționari. Numărul lor este stabilit prin ac
tul constitutiv, neputând fi mai mic de trei și nici mai mare de 11. (art. 1536 alin. (1)-(3))
Durata mandatului membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul
constitutiv, fără a putea depăși patru ani. Membrii consiliului sunt reeligibili, în afară
de cazul în care actul constitutiv prevede altfel. Mandatul primilor membri ai consiliului
de supraveghere nu poate depăși doi ani. (art. 15312 alin. (1) și (2))
Consiliul de supraveghere alege dintre membrii săi un președinte. Membru al consiliu
lui de supraveghere poate fi și o persoană juridică, aceasta fiind obligată să își desem
neze un reprezentant permanent persoană fizică. Persoana fizică numită reprezentant
trebuie să îndeplinească aceleași condiții și obligații și are aceeași răspundere civilă și
penală ca un membru al consiliului de supraveghere, persoană fizică, ce acționează în
nume propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exo
nerată de răspundere sau să i se micșoreze răspunderea solidară. Dacă persoana juri
dică își revocă reprezentantul, ea are obligația să își numească în același timp un înlo
cuitor. (art. 15313 alin. (2))
Membrii consiliului de supraveghere:
– nu pot fi concomitent membri ai directoratului;
– nu pot cumula această calitate cu cea de salariat al societății. (art. 1538 alin. (1))
Condițiile specifice de profesionalism și de independență pentru membrii consiliului
de supraveghere sunt stabilite prin actul constitutiv sau prin hotărâre a AGA (art. 1538
alin. (2)).
 Remunerația membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul

constitutiv sau prin hotărâre a AGA. Cei care sunt însărcinați cu funcții specifice în cadrul
organului respectiv au dreptul și la o remunerație suplimentară (la fel ca membrii
consiliului de administrație). Aceasta este stabilită de consiliul de supraveghere sau de
consiliul de administrație, după caz. (art. 15318 alin. (1)-(3))
 Drepturile și obligațiile membrilor consiliului de supraveghere

– sunt aceleași cu cele ale membrilor consiliului de administrație (art. 1441), printre
care exercitarea mandatului de către membrii consiliului de supraveghere cu pru
dența și diligența unui bun administrator;
– sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor prevăzute pentru administra
tori (art. 72 și 73); obligațiile și răspunderea membrilor consiliului de supraveghere
sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute
de Legea societăților. De asemenea, ei sunt solidar răspunzători față de societate
pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
b) existența reală a dividendelor plătite;
244
c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;

d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Răspunderea pentru actele săvârșite sau pentru omisiuni nu se întinde și la mem
brii consiliului de supraveghere care au făcut să se consemneze, în registrul decizii
lor consiliului de supraveghere, împotrivirea lor și i-au încunoștințat despre aceas
ta, în scris, pe auditorii interni și pe auditorul financiar (art. 1442 alin. (5), adaptat
pentru membrii consiliului de supraveghere);
– administratorul / membrul consiliului de supraveghere care are într-o anumită ope
rațiune, direct sau indirect, interese contrare celor ale societății trebuie să îi în
științeze despre aceasta pe ceilalți administratori și pe cenzori / auditorii interni și
să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la această operațiune (art. 1443 alin. (1))1;
– este interzisă creditarea de către societate a administratorilor / membrilor consi
liului de supraveghere prin intermediul operațiunilor prevăzute la art. 1444 alin. (1):
a) acordarea de împrumuturi;
b) acordarea de avantaje financiare cu ocazia sau ulterior încheierii de către so
cietate cu aceștia de operațiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau
executare de lucrări;
c) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi
acordate acestora, concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului;
d) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a executării de către aceștia
a oricăror alte obligații personale ale lor față de terțe persoane;
e) dobândirea cu titlu oneros ori plata, în tot sau în parte, a unei creanțe ce are
drept obiect un împrumut acordat de o terță persoană acestora ori o altă pres
tație personală a lor.
Membrul consiliului de supraveghere are dreptul, în nume propriu, să înstrăineze,
respectiv să dobândească bunuri către sau de la societate, având o valoare de
peste 10% din valoarea activelor nete ale societății, numai după obținerea apro
bării adunării generale extraordinare (art. 150 alin. (1)).
 Consiliul de supraveghere are următoarele atribuții principale:

a) exercită controlul permanent asupra conducerii societății de către directorat;
b) numește și revocă membrii directoratului;
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv și cu hotărârile adunării gene
rale a operațiunilor de conducere a societății;
d) raportează cel puțin o dată pe an adunării generale a acționarilor cu privire la ac
tivitatea de supraveghere desfășurată. (art. 1539 alin. (1))
1 A se vedea art. 1443 alin. (1)-(4) din Legea societăților.
245
Titlul IV
În cazuri excepționale, acesta poate convoca AGA în interesul societății (art. 1539
alin. (2)).
Consiliul de supraveghere este un organ de control al activității de conducere,
prin urmare nu are atribuții de conducere. Prin actul constitutiv se poate prevedea
ca anumite tipuri de operațiuni să nu poată fi efectuate decât cu acordul consiliului1. În
lipsa acordului consiliului, directoratul poate cere acordul AGA, care poate fi dat cu o
majoritate de trei pătrimi din numărul voturilor acționarilor prezenți.
 Natura juridică a raporturilor dintre membrii consiliului de supraveghere și

societate rezultă din art. 1538 alin. (3), care precizează că dispozițiile art. 1442 alin. (1) se
aplică și membrilor consiliului de supraveghere. Astfel, obligațiile și răspunderea aces
tora sunt reglementate de dispozițiile referitoare la contractul de mandat și de cele
speciale prevăzute de Legea societăților. Membrii consiliului de supraveghere sunt prin
urmare mandatarii societății, aceasta având, potrivit dispozițiilor ce reglementează
contractul de mandat, calitatea de mandant.
 Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative. Acestea sunt for

mate din cel puțin doi membri ai consiliului. Comitetele sunt însărcinate cu desfășu
rarea de investigații și cu elaborarea de recomandări pentru consiliu în domenii pre
cum auditul, remunerarea membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere și
a personalului sau nominalizarea de candidați pentru diferitele posturi de conducere.
(art. 15310 alin. (1))
Comitetele înaintează în mod regulat rapoarte asupra activității lor. Cel puțin un mem
bru al fiecărui comitet astfel creat trebuie să fie membru independent al consiliului de
supraveghere. Cel puțin un membru al comitetului de audit trebuie să dețină expe
riență relevantă în aplicarea principiilor contabile sau în audit financiar. (art. 15310
alin. (3))
 Consiliul de supraveghere este un organ colegial care se întrunește cel puțin

o dată la trei luni, la convocarea președintelui, care prezidează întrunirea. La ce
rerea motivată a cel puțin doi dintre membrii consiliului sau la cererea directoratului,
consiliul se va întruni în cel mult 15 zile de la convocare. Dacă președintele nu dă curs
cererii de convocare a consiliului în aceste condiții, autorii cererii pot convoca ei înșiși
consiliul, stabilind ordinea de zi a ședinței.
Membrii directoratului pot fi convocați la întrunirile consiliului de supraveghere, fără
să aibă drept de vot.
La fiecare ședință se va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde: numele parti
cipanților, ordinea de zi, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întru
nite și opiniile separate. Acesta va fi semnat de președintele de ședință și de cel puțin
un alt membru prezent al consiliului. (art. 15311 alin. (1)-(5))
1 Pentru detalii, a se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 345.
246
 Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocați oricând de AGA, cu o ma

joritate de cel puțin două treimi din numărul voturilor acționarilor prezenți (art. 1536
alin. (4)).
 Reguli comune pentru sistemul unitar și cel dualist

Pe lângă dispozițiile speciale pentru sistemul unitar și cel dualist, Legea societăților
cuprinde și dispoziții comune acestora, în principal:
 Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului
și ai consiliului de supraveghere. Durata este stabilită prin actul constitutiv și nu
poate depăși patru ani. Ei sunt reeligibili, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.
Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv al pri
milor membri ai consiliului de supraveghere nu poate depăși doi ani. (art. 15312
alin. (1) și (2))
 Asigurarea de răspundere profesională. Persoana ce are calitatea de membru al
consiliului de administrație (unicul administrator), al consiliului de supraveghere
sau al directoratului trebuie să fie asigurată pentru răspundere profesională
(art. 15312 alin. (4)).
 Calitatea de persoană fizică a directorilor SA, în sistemul unitar, și a mem
brilor directoratului, în sistemul dualist. O persoană juridică poate fi numită
administrator sau membru al consiliului de supraveghere al unei SA. Odată cu
această numire, persoana juridică este obligată să își desemneze un reprezentant
permanent, persoană fizică. Această persoană fizică reprezentant este asimilată
administratorului sau membrului consiliului de supraveghere persoană fizică ce
acționează în nume propriu în privința:
– îndeplinirii condițiilor și a obligațiilor;
– răspunderii civile și penale.
Prin această asimilare, persoana juridică astfel reprezentată nu este exonerată de
răspundere și nici nu i se micșorează răspunderea solidară. Când persoana juridică
își revocă reprezentantul, are obligația să numească un înlocuitor. (art. 15313)
 Fără autorizarea consiliului de administrație, respectiv a consiliului de supra
veghere, directorii unei SA, în sistemul unitar, și membrii directoratului, în
sistemul dualist
– nu au dreptul să fie directori, administratori, membri ai directoratului ori ai
consiliului de supraveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociați
cu răspundere nelimitată în alte societăți concurente sau având același obiect
de activitate;
– nu au dreptul să exercite același comerț sau altul concurent.
Acestea nu pot fi efectuate nici pe cont propriu, nici în contul altei persoane, sub
pedeapsa revocării și răspunderii pentru daune. (art. 15315)
 O persoană fizică poate exercita concomitent cel mult cinci mandate de ad
ministrator și/sau de membru al consiliului de supraveghere în societăți pe
acțiuni al căror sediu se află pe teritoriul României. Această cerință privește și:
247
Titlul IV
– persoana fizică administrator sau membru al consiliului de supraveghere;

– persoana fizică reprezentant permanent al persoanei juridice administrator
ori membru al consiliului de supraveghere; (art. 15316 alin. (1))
– persoana fizică ce are calitatea de cenzor (art. 166 alin. (3)).
Această interdicție nu se aplică în cazurile în care cel ales în consiliul de adminis
trație sau în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puțin ¼ din totalul ac
țiunilor societății sau este membru în consiliul de administrație ori în consiliul de
supraveghere al unei SA ce deține pătrimea arătată (art. 15316 alin. (2)).
 Remunerația membrilor consiliului de administrație sau ai consiliului de su
praveghere este stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărâre a AGA. Aceș
tia au dreptul și la o remunerație suplimentară dacă sunt însărcinați cu funcții
specifice în cadrul organului respectiv. (art. 15318 alin. (1) și (2))
 Pentru validitatea deciziilor consiliului de administrație, ale directoratului
sau ale consiliului de supraveghere este necesară prezența a cel puțin jumă
tate din numărul membrilor fiecăruia dintre aceste organe, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede un număr mai mare (art. 15320 alin. (1)).
 Actul constitutiv poate să prevadă ca, în cazuri excepționale, justificate de
interesul societății, deciziile consiliului de administrație sau ale directoratului
să poată fi luate prin votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a fi
necesară o întrunire a respectivului organ (art. 15321 alin. (1)).
 Consiliul de administrație, respectiv directoratul are dreptul să încheie acte
juridice în numele și în contul societății, prin care să dobândească bunuri
pentru aceasta. De asemenea, are dreptul să înstrăineze, să închirieze, să schimbe
ori să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare
depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii
actului juridic. Actele juridice menționate pot fi încheiate numai cu aprobarea
adunării generale a acționarilor. (art. 15322)
Pentru validitatea deliberărilor AGA este necesară la prima convocare prezența
acționarilor deținând cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar
la convocările următoare, prezența acționarilor reprezentând cel puțin o cincime
din numărul total de drepturi de vot (art. 115).
 Directorii și membrii consiliului de administrație, respectiv membrii directo
ratului și cei ai consiliului de supraveghere sunt obligați să participe la adu
nările generale ale acționarilor (art. 15323).
 În cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul constată că
în urma unor pierderi, stabilite prin situațiile financiare anuale aprobate con
form legii, activul net al societății, determinat ca diferență între totalul acti
velor și totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puțin de jumătate din
valoarea capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală
extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată (art. 15324
alin. (1)).
248
În cazul neîntrunirii adunării generale extraordinare sau dacă adunarea generală

extraordinară nu a putut delibera valabil în a doua convocare a acesteia, potrivit
art. 15323 alin. (2)-(4), orice persoană interesată se poate adresa instanței pentru a
cere dizolvarea societății. Societatea nu va fi dizolvată dacă reconstituirea activu
lui net până la nivelul unei valori cel puțin egale cu jumătate din capitalul social are
loc până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de dizolvare.
(art. 15324 alin. (5))
 Adunarea generală are competență în privința acțiunii în răspundere contra
fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și
ai consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari,
pentru daune cauzate societății de către aceștia ca urmare a încălcării îndatoririlor
lor față de societate (art. 155 alin. (1)).
3.3.3. Auditul financiar, auditul intern și cenzorii

 Situațiile financiare ale societăților supuse obligației legale de auditare vor fi
auditate de auditori financiari. Auditorii financiari pot fi persoane fizice sau per
soane juridice. (art. 160 alin. (1))
Distingem două cazuri:
– societăți ale căror situații financiare anuale sunt supuse, potrivit legii sau hotărârii
acționarilor, auditului financiar, care vor organiza auditul intern potrivit normelor
elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România în acest scop;
– societăți ale căror situații financiare nu sunt supuse, potrivit legii, auditului finan
ciar. În acest caz, adunarea generală ordinară a acționarilor va hotărî contractarea
auditului financiar sau numirea cenzorilor, după caz.
În cazul SA cu capital majoritar de stat, unul dintre cenzori este, în mod obligatoriu,
reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.
 Desemnarea cenzorilor. Cenzorii sunt aleși de adunarea generală a acționarilor

(art. 159 alin. (2)).
SA va avea trei cenzori și un supleant, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare. În toate cazurile însă numărul cenzorilor trebuie să fie impar. (art. 159
alin. (1))
 Calitatea cenzorilor. Cenzorii pot fi acționari, cu excepția cenzorului expert con

tabil, care poate fi terț ce exercită profesia individual ori în forme asociative. Astfel,
poate fi cenzor o persoană fizică sau o persoană juridică.
Dintre cenzorii SA, cel puțin unul dintre ei trebuie să fie contabil autorizat sau expert
contabil, în condițiile legii.
249
Titlul IV
 Incompatibilități în raport cu calitatea de cenzor. Nu pot dobândi această cali

tate, iar dacă au fost aleși, decad din mandatul lor:
a) rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soții administratorilor;
b) persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcții decât aceea de cen
zor, un salariu sau o remunerație de la administratori sau de la societate sau ai
căror angajatori sunt în raporturi contractuale sau se află în concurență cu aceasta;
c) persoanele cărora le este interzisă funcția de membru al consiliului de administra
ție, respectiv al consiliului de supraveghere și al directoratului, potrivit art. 731;
d) persoanele care, pe durata exercitării atribuțiilor conferite de această calitate, au
atribuții de control în cadrul Ministerului Finanțelor Publice sau al altor instituții
publice, cu excepția situațiilor prevăzute expres de lege. (art. 161 alin. (2))
 Mandatul cenzorilor. Mandatul cenzorilor este de trei ani, ei putând fi realeși.

Aceștia trebuie să își exercite personal mandatul.
 Pierderea calității de cenzor. În caz de deces, împiedicare fizică sau legală, înce
tare sau renunțare la mandat a unui cenzor, acesta va fi înlocuit de supleant. Dacă nu
mărul lor nu se poate completa prin înlocuirea de supleanți ori nu mai rămâne în func
ție niciun cenzor, administratorii vor convoca de urgență adunarea generală, care va
proceda la numirea altor cenzori. (art. 162)
 Drepturile și obligațiile cenzorilor

Cenzorii au următoarele drepturi:
– să fie remunerați cu o indemnizație fixă, determinată prin actul constitutiv sau de
adunarea generală care i-a numit (art. 161 alin. (3));
– să li se acorde orice alte sume sau avantaje pe lângă remunerație, ca și administra
torilor, numai în baza unei hotărâri a adunării generale;
– să obțină lunar de la administratori o situație despre mersul operațiunilor. (art. 164
alin. (1))
Pentru îndeplinirea mandatului lor, aceștia sunt obligați să verifice:
– dacă situațiile financiare sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele;
– dacă registrele sunt ținute regulat;
– dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pen
tru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare. (art. 163 alin. (1))
Referitor la obiectul acestor atribuții de control și asupra propunerilor pe care le vor
considera necesare cu privire la situațiile financiare și repartizarea profitului, cenzorii
vor prezenta adunării generale un raport amănunțit. Situațiile financiare anuale
pot fi aprobate de adunarea generală numai dacă acestea sunt însoțite de raportul
cenzorilor sau, după caz, al auditorilor financiari. (art. 163 alin. (2) și (3))
250
Cenzorilor le este interzis să comunice acționarilor în particular sau terților datele refe
ritoare la operațiunile societății constatate cu ocazia exercitării mandatului lor (art. 164
alin. (3)).
 Modul de lucru al cenzorilor. Cenzorii trebuie să își exercite personal mandatul

(art. 159 alin. (3)). Ei pot lucra împreună sau separat.
Cenzorii vor delibera împreună pentru îndeplinirea obligației prevăzute de art. 163
alin. (2), dar în caz de neînțelegere ei au dreptul să facă rapoarte separate, cu obligația
de a le prezenta adunării generale (art. 165 alin. (1)).
Pentru toate celelalte obligații impuse de lege, aceștia au dreptul să lucreze separat.
Deliberările și contestările făcute în exercițiul mandatului lor le vor trece într-un re
gistru special. (art. 165 alin. (2) și (3))
 Răspunderea cenzorilor. Întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt deter

minate de regulile mandatului (art. 166 alin. (1)). Răspunderea lor este, prin urmare,
contractuală.
Acțiunea în răspundere contra cenzorilor sau auditorilor financiari aparține adunării
generale, care va delibera în prezența acționarilor care să dețină cel puțin o pătrime
din numărul total de drepturi de vot (art. 155 alin. (1)).
Cenzorii, ca și administratorii, potrivit art. 166 alin. (3), coroborat cu art. 73 alin. (1), sunt
răspunzători față de societate pentru:
– realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
– existența reală a dividendelor plătite;
– existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;
– exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
– stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Cenzorul răspunde penal:
– dacă nu convoacă adunarea generală în cazurile în care este obligat prin lege să o
facă (art. 276);
– dacă a acceptat sau a păstrat însărcinarea de cenzor, contrar art. 161 alin. (2) (art. 277
alin. (1));
– dacă încalcă dispozițiile Legii societăților referitoare la incompatibilitate (ca și fon
datorul, administratorul, directorul, directorul executiv) (art. 277 alin. (3)).
 Experții de gestiune. Legea societăților prevede posibilitatea ca unul sau mai

mulți acționari, reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 10% din capitalul
social, să ceară instanței să desemneze unul sau mai mulți experți, însărcinați să
analizeze anumite operațiuni din gestiunea societății și să întocmească un raport care
să le fie înmânat și, totodată, predat oficial cenzorilor societății spre a fi analizat și a
se propune măsuri corespunzătoare. Prin urmare, la cererea unei minorități de acțio
nari, gestiunea societății poate fi analizată de experți desemnați de instanță. Onorariile
251
Titlul IV
experților de gestiune vor fi suportate de societate, cu excepția cazurilor în care sesi

zarea a fost făcută cu rea-credință. (art. 136 alin. (1) și (2))
3.3.4. Registrele societății pe acțiuni și situațiile financiare anuale

Societățile pe acțiuni trebuie să țină următoarele registre:
a) un registru al acționarilor, în care trebuie să se menționeze, după caz, numele și
prenumele, codul numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acționarilor
cu acțiuni nominative, precum și vărsămintele făcute în contul acțiunilor. Evidența
acțiunilor tranzacționate pe o piață reglementată / sistem alternativ de tranzac
ționare se realizează cu respectarea legislației specifice pieței de capital, potrivit
Legii nr. 297/2004;
b) un registru al ședințelor și deliberărilor adunărilor generale;
c) un registru al ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație, respectiv
ale directoratului și consiliului de supraveghere;
d) un registru al deliberărilor și constatărilor făcute de cenzori și, după caz, de
auditori interni, în exercitarea mandatului lor;
e) un registru al obligațiunilor, care să arate totalul obligațiunilor emise și al celor
rambursate, precum și numele și prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titu
larilor, atunci când ele sunt nominative. Evidența obligațiunilor emise în formă de
materializată și tranzacționate pe o piață reglementată sau printr-un sistem alter
nativ de tranzacționare va fi ținută conform legislației specifice pieței de capital,
potrivit Legii nr. 297/2004;
f ) orice alte registre prevăzute de acte normative speciale. (art. 177 alin. (1))
Registrele menționate vor fi ținute diferit, după cum urmează:
– registrele prevăzute la lit. a), b) și e) de mai sus, prin grija consiliului de administra
ție, respectiv a directoratului;
– registrul prevăzut la lit. c), prin grija organului în cauză;
– registrul prevăzut la lit. d), prin grija cenzorilor sau, după caz, a auditorilor interni;
– registrele prevăzute la lit. f), potrivit actelor normative respective. (art. 177 alin. (2))
Administratorii, respectiv membrii directoratului sau, după caz, entitățile care țin evi
dența acționariatului au obligația:
– să pună la dispoziția acționarilor și a oricăror alți solicitanți informații privind struc
tura acționariatului respectivei societăți și să elibereze acestora, pe cheltuiala lor,
certificate privind aceste date;
– să pună la dispoziția acționarilor și a deținătorilor de obligațiuni registrul ședințe
lor și deliberărilor adunărilor generale și registrul obligațiunilor (cu mențiunile
prevăzute la art. 177 alin. (1) lit. f )). (art. 178)
Registrul acționarilor și cel al obligațiunilor se pot ține manual sau în sistem compu
terizat (art. 179).
252
Pentru ținerea registrului acționarilor, respectiv al obligațiunilor în sistem compute

rizat și efectuarea înregistrărilor și a altor operațiuni legate de acest registru, societatea
poate contracta cu o societate de registru independent privat. Ținerea celor două
registre de către o societate de registru independent autorizat este obligatorie în ca
zurile prevăzute de lege. În situația în care registrul acționarilor este ținut de către o
societate de registru independent autorizată, este obligatorie menționarea în registrul
comerțului a firmei și a sediului acesteia, precum și a oricăror modificări intervenite cu
privire la aceste elemente de identificare. (art. 180)
 Situația financiară anuală. Situațiile financiare anuale se vor întocmi și vor fi veri
ficate sau auditate în condițiile prevăzute de lege (art. 182).
Consiliul de administrație, respectiv directoratul trebuie să prezinte cenzorilor sau au
ditorilor interni și auditorilor financiari, cu cel puțin 30 de zile înainte de ziua stabilită
pentru ședința adunării generale, situația financiară anuală pentru exercițiul finan
ciar precedent, însoțită de raportul lor și de documentele justificative (art. 181).
Situațiile financiare anuale, împreună cu rapoartele administratorilor, cenzorilor sau
ale auditorilor financiari vor rămâne depuse la sediul societății și la cel al sucursalelor
în cele 15 zile care preced adunarea generală, pentru a fi consultate de acționari. Ac
ționarii au dreptul să ceară consiliului de administrație, pe cheltuiala lor, copii de pe
situațiile financiare anuale și de pe celelalte rapoarte. (art. 184)
Administratorii au obligația ca, în termen de 15 zile de la data adunării generale, să
depună copii ale situațiilor financiare anuale, însoțite de raportul lor, raportul cenzo
rilor sau raportul auditorilor financiari, precum și de procesul-verbal al adunării ge
nerale, la oficiul registrului comerțului, precum și la Ministerul Finanțelor Publice în
condițiile prevăzute de Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și
completările ulterioare. (art. 201)
Pentru societățile care au o cifră anuală de afaceri de peste 10 milioane lei, se va pu
blica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, un anunț prin care se confirmă de
punerea acestor acte, pe cheltuiala societății și prin grija oficiului registrului comerțului
(art. 185 alin. (4)).
Faptul că adunarea generală aprobă situațiile financiare anuale nu împiedică exer
citarea acțiunii în răspundere împotriva administratorilor, directorilor, cenzorilor sau
auditorilor financiari (art. 186).
4. Funcționarea societăților în comandită pe acțiuni

 Societatea în comandită pe acțiuni este asimilată, în privința reglementării, so
cietății pe acțiuni (art. 187).
Particularitatea funcționării societății în comandită pe acțiuni este dată de prezența
celor două categorii de asociați, comanditații, care răspund nelimitat și solidar pentru
pasivul social, și comanditarii, a căror răspundere este limitată.
253
Titlul IV
Asociaților comanditați din SCA li se vor aplica dispozițiile referitoare la drepturile și

obligațiile asociaților în SNC (art. 80-83), iar asociaților comanditari, cele referitoare la
asociații comanditari din SCS (art. 89 și 90).
 Administrația societății. Administratori ai SCA pot fi numai asociații comanditați.

Administratorii pot fi revocați numai de AGA, printr-o hotărâre luată cu majoritatea
stabilită pentru adunările extraordinare. În locul administratorului revocat, decedat sau
pentru care a încetat exercitarea mandatului său, adunarea generală, cu aceeași ma
joritate, alege o altă persoană. Numirea trebuie aprobată și de ceilalți administratori,
dacă sunt mai mulți. Noul administrator devine comanditat.
 Răspunderea administratorului revocat. Administratorul revocat răspunde ne

limitat față de terți pentru obligațiile pe care le-a contractat în timpul administrației
sale. Acesta are însă dreptul să exercite acțiune în regres împotriva societății.
Asociații comanditați care nu sunt administratori nu au dreptul să participe la deli
berările adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acțiuni ale
societății.
5. Funcționarea societăților cu răspundere limitată

5.1. Adunarea asociaților
În cazul societăților cu răspundere limitată, Legea societăților nu face distincție între
adunarea generală ordinară și adunarea generală extraordinară, ca în privința societății
pe acțiuni. Însă adunarea generală a asociaților hotărăște în condiții de cvorum și
majoritate diferite, în funcție de problemele care formează obiectul ordinii de zi.
 Convocarea adunării generale. Convocarea se face de către:
– administratori, care sunt obligați să ceară convocarea la sediul social cel puțin o
dată pe an sau de câte ori este necesar;
– un asociat sau un număr de asociați reprezentând cel puțin o pătrime din capita
lul social, care au dreptul să ceară convocarea, ocazie cu care trebuie să arate sco
pul acesteia.
Actul constitutiv poate prevedea și forma în care trebuie făcută convocarea. În lipsa
acestei stipulații, convocarea se face prin scrisoare recomandată, cu cel puțin 10 zile
înainte de ziua fixată pentru ținerea acesteia, cu menționarea ordinii de zi. (art. 195
alin. (1)-(3))
 Exercitarea dreptului de vot și adoptarea hotărârilor. Voința societății este ex

primată prin intermediul hotărârilor care se iau în adunarea generală.
Dreptul de vot în adunarea asociaților se exercită proporțional cu participarea asocia
ților la capitalul social, fiecare parte socială dând dreptul la un vot. Un asociat nu poate
254
exercita dreptul său de vot în deliberările adunării asociaților referitoare la aporturile

sale în natură sau la actele juridice încheiate între ele și societate (art. 193 alin. (2)).
Dreptul de vot se exercită atât prin participare directă, cât și prin corespondență, dacă
actul constitutiv conține o dispoziție în acest sens (art. 191 alin. (2)).
Adunarea generală decide:
– prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, în
afară de cazul în care în actul constitutiv se prevede altfel;
– prin votul tuturor asociaților, pentru hotărârile care au ca obiect modificarea actu
lui constitutiv, în afară de cazul în care în lege sau în actul constitutiv se prevede
altfel. (art. 192)
Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii
majorității cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi, ori
care ar fi numărul de asociați și partea din capitalul social reprezentată de asociații
prezenți (art. 193 alin. (3)).
 Obligațiile adunării asociaților. Adunarea generală a asociaților are următoarele

obligații principale:
a) să aprobe situația financiară anuală și să stabilească repartizarea profitului net;
b) să desemneze administratorii și cenzorii, să îi revoce/demită și să le dea descărcare
de activitate, precum și să decidă contractarea auditului financiar, atunci când
acesta nu are caracter obligatoriu, potrivit legii;
c) să decidă urmărirea administratorilor și cenzorilor pentru daunele pricinuite so
cietății, desemnând și persoana însărcinată să o exercite;
d) să modifice actul constitutiv. (art. 194 alin. (1))
5.2. Administrarea societății

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți adminis
tratori, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală. Administratorii pot fi
asociați sau neasociați.
Asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social au dreptul:
– să aleagă unul sau mai mulți administratori dintre ei;
– să fixeze puterile administratorilor;
– să stabilească durata însărcinării;
– să stabilească remunerația administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu se dis
pune altfel. (art. 77 alin. (1))
Dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, în afară de o stipu
lație contrară în actul constitutiv (art. 75).
Administratorii pot lucra împreună sau separat. Dacă actul constitutiv dispune ca aceș
tia să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate. În caz de divergență între
255
Titlul IV
ei, vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Pentru
actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societății, poate decide
un singur administrator, în lipsa celorlalți, care se găsesc în imposibilitate, chiar mo
mentană, de a lua parte la administrație. (art. 76)
Chiar dacă o SRL este supusă obligației de auditare, dispozițiile referitoare la acest as
pect care reglementează administrarea societăților pe acțiuni nu se aplică.
 Registrul asociaților – obligația administratorilor. SRL este obligată să țină,

prin grija administratorilor, un registru al asociaților, în care se vor înscrie, după caz,
numele și prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul fiecărui asociat, partea aces
tuia din capitalul social, transferul părților sociale sau orice altă modificare cu privire la
acestea. Orice daună pricinuită prin nerespectarea acestei obligații atrage răspunderea
personală și solidară a administratorilor. Registrul astfel ținut poate fi cercetat de aso
ciați și creditori. (art. 198)
Legea societăților precizează că se aplică și pentru SRL dispozițiile referitoare la SA în
privința:
– întocmirii situațiilor financiare;
– fondurilor de rezervă;
– reducerii capitalului social.
După aprobarea de către adunarea generală a asociaților, copii ale situațiilor financiare
anuale vor fi depuse de administratori la registrul comerțului, în termen de 15 zile de la
data adunării generale, în conformitate cu Legea contabilității nr. 82/1991, republicată,
cu modificările și completările ulterioare, în condițiile art. 185 din Legea societăților.
 Obligația de nonconcurență ce revine administratorilor și asociaților. Admi

nistratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaților, mandatul de administrator
în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă același fel
de comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau
juridice, sub sancțiunea revocării și răspunderii pentru daune (art. 197 alin. (2)).
Asociatul care, într-o operațiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia,
interese contrare acelora ale societății nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie
privind această operațiune. În caz contrar, el este răspunzător de daunele pricinuite
societății dacă fără votul său nu s-ar fi obținut majoritatea cerută. (art. 79)
5.3. Controlul de gestiune al societății. Cenzorii

Adunarea asociaților poate numi unul sau mai mulți cenzori în cazul societăților ale
căror situații financiare nu intră sub incidența reglementărilor contabile armonizate cu
directivele europene și standardele internaționale de contabilitate.
Societățile ale căror situații financiare intră sub incidența reglementărilor contabile ar
monizate vor fi auditate de auditori financiari – persoane fizice sau persoane juridice.
256
Dacă numărul asociaților este mai mare de 15, numirea cenzorilor este obligatorie
(art. 199 alin. (3)). În lipsă de cenzori, fiecare dintre asociați care nu este administrator
al societății poate exercita controlul de gestiune ca și asociatul din societatea în nume
colectiv (art. 199 alin. (5)). Dispozițiile referitoare la cenzorii societății pe acțiuni se
aplică și cenzorilor din SRL (art. 199 alin. (4)).
5.4. Părțile sociale. Transmiterea părților sociale

Din punctul de vedere al structurii capitalului, SRL este o societate de persoane. SRL nu
emite titluri negociabile. În acest sens, Legea societăților precizează că societatea cu
răspundere limitată nu are dreptul să emită obligațiuni (art. 200).
Capitalul social al societății este divizat în părți sociale. Deși acestea nu sunt titluri ne
gociabile, legea prevede posibilitatea transmiterii lor, numai dacă actul constitutiv o
prevede.
Părțile sociale se pot transmite:
– între asociați, fără nicio condiție în privința aprobării transmiterii;
– către persoane din afara societății, numai dacă transmiterea a fost aprobată de
asociați reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social. (art. 202 alin. (1)-(2))
În cazul dobândirii unei părți sociale prin succesiune, există următoarele posibilități:
– dacă moștenitorul acceptă succesiunea și în actul constitutiv există o clauză de
continuare a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat, acesta devine
asociat. În cazul în care s-ar depăși maximul legal de asociați din cauza numărului
succesorilor, aceștia vor fi obligați să desemneze un număr de titulari ce nu va de
păși maximul legal (art. 202 alin. (4));
– dacă moștenitorul acceptă succesiunea și în actul constitutiv nu există o clauză de
continuare a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat, societatea
este obligată la plata părții sociale către succesori, conform ultimului bilanț con
tabil aprobat (art. 202 alin. (3));
– dacă moștenitorul nu acceptă succesiunea, existența sau inexistența clauzei de
continuare a activității societății cu moștenitorii asociatului decedat nu are nicio
relevanță, pentru că acceptarea moștenirii este o facultate, nu o obligație, iar cla
uza are caracter obligatoriu numai față de asociați.
Transmiterea părților sociale se face, de obicei, între vii, cu titlu oneros, pe calea ce
siunii. Cesiunea părților sociale presupune încheierea unui contract de cesiune între
asociatul cedent și asociatul cesionar. Legea solicită îndeplinirea unor formalități de
publicitate:
– înscrierea contractului de cesiune în registrul comerțului;
– înscrierea contractului de cesiune în registrul de asociați al societății. (art. 203
alin. (1))
Transmiterea părților sociale este opozabilă terților numai din momentul înscrierii în
registrul comerțului.
257
Titlul IV
 Funcționarea SNC:
– Obiectul aportului nu cunoaște nicio restricție, putând fi în bani, în natură, în
creanțe sau în prestații în muncă;
– Dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, în afară de o
stipulație contrară în actul constitutiv. Administratorii pot lucra împreună sau se
parat;
– Organul suprem de conducere al societății este adunarea generală formată din
toți asociații. Deciziile se iau de către aceștia în temeiul regulilor ce guvernează
adunarea generală;
– Aportul de capital poate face obiectul unei cesiuni numai dacă a fost permisă prin
actul constitutiv.
 Funcționarea SCS:
– Societatea este reprezentată de asociații comanditați;
– Administratorii comanditați pot lucra împreună sau separat, iar dacă lucrează îm
preună deciziile se iau în unanimitate;
– Obligațiile comanditaților referitoare la aporturi (fiind similare asociaților în SNC)
revin în egală măsură și asociaților comanditari;
– Cesiunea aportului urmează regulile care se aplică SNC;
– Comanditații sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în
numele societății de persoanele care o reprezintă;
– Gestiunea societății poate fi controlată de oricare asociat comanditat care nu are
calitatea de administrator sau de oricare asociat comanditar.
 Funcționarea SA:
– Capitalul social este reprezentat prin acțiuni și nu poate fi mai mic de 90.000 lei;
– Acțiunile pot fi emise:
numai pentru o sumă cel puțin egală cu valoarea lor nominală;
numai după înmatricularea societății în registrul comerțului;
– Acțiunile se pot transmite după cum urmează:
dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative emise atât în formă ma
terială, cât și în formă dematerializată se transmite prin declarație făcută în
registrul acționarilor, semnată de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor;
dreptul de proprietate asupra acțiunilor la purtător se transmite prin simpla
tradițiune a acestora;
prin actul constitutiv pot fi prevăzute și alte forme de transmitere a dreptului
de proprietate asupra acțiunilor;
transmiterea acțiunilor poate fi restricționată prin lege, astfel că societatea
nu poate dobândi propriile acțiuni decât în condițiile prevăzute de Legea so
cietăților;
258
– Obligațiunea este un titlu de valoare, negociabil, emis de SA, care încorporează o

creanță pe termen lung asupra acesteia;
– Obligațiunile se transmit astfel:
dreptul de proprietate asupra obligațiunilor emise în formă materială se trans
mite prin declarație făcută în registrul obligațiunilor și prin mențiunea pe titlu,
semnată de cedent și de cesionar. Părțile pot fi reprezentate și prin mandatari;
dreptul de proprietate asupra obligațiunilor dematerializate se transmite prin
declarația făcută în registrul obligațiunilor, semnată de cedent și de cesionar
sau de mandatarii lor;
– Organele societății pe acțiuni sunt:
adunarea generală a acționarilor, organ deliberativ, prin excelență colectiv,
care reprezintă voința colectivă a societății prin intermediul hotărârilor sale;
administrarea SA, care asigură gestiunea patrimoniului societății și reprezen
tarea acesteia, realizată de administratori / consiliul de administrație și direc
tori, potrivit sistemului unitar, și de consiliul de supraveghere și directorat,
potrivit sistemului dualist;
cenzorii sau, după caz, auditorii, organe de control care verifică activitatea or
ganelor de gestiune (pe administratori).
 Funcționarea SCA:
SCA este asimilată, în privința reglementării, societăților pe acțiuni.
 Funcționarea SRL:
– SRL este administrată de unul sau mai mulți administratori, numiți prin actul con
stitutiv sau de adunarea generală. Aceștia pot fi asociați sau neasociați;
– SRL este obligată să țină, prin grija administratorilor, un registru al asociaților;
– Administratorilor și asociaților în SRL le revine obligația de nonconcurență;
– Adunarea asociaților poate numi unul sau mai mulți cenzori în cazul societăților
ale căror situații financiare nu intră sub incidența reglementărilor contabile armo
nizate cu directivele europene și cu standardele internaționale de contabilitate.
În caz contrar, societățile sunt auditate de auditori financiari – persoane fizice sau
juridice;
– Dacă numărul asociaților este mai mare de 15, numirea cenzorilor este obligatorie;
– Capitalul social al SRL este divizat pe părți sociale.
259
Titlul IV
CAPITOLUL IX Excluderea și retragerea asociaților
 Identificarea cazurilor de excludere și retragere a asociaților din societățile în nu
me colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată;
 Cunoașterea efectelor hotărârii judecătorești de excludere a asociaților;
 Identificarea drepturilor, obligațiilor și răspunderii asociatului exclus din societate.
Titlul V din Legea societăților reglementează excluderea și retragerea asociaților din
societățile în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată.
Poate fi exclus din societate:
a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat (art. 222 alin. (1)
lit. a)). Această dispoziție are în vedere asociații din SRL, SNC și asociații coman
ditari și comanditați din SCS;
b) asociatul (cu răspundere nelimitată) în stare de faliment, dacă este persoană juri
dică, sau care a devenit legalmente incapabil, dacă este persoană fizică (art. 222
alin. (1) lit. b)). Această dispoziție are în vedere asociații din SNC și asociații coman
ditați din SCA și SCS;
c) asociatul (cu răspundere nelimitată) care se amestecă fără drept în administrația
societății (art. 222 alin. (1) lit. c));
d) asociatul care, fără consimțământul scris al celorlalți asociați, întrebuințează capi
talul, bunurile sau creditul societății în folosul său sau al unei alte persoane (art. 80);
e) asociatul care, fără consimțământul celorlalți asociați:
– ia parte ca asociat cu răspundere nelimitată în alte societăți concurente sau
având același obiect de activitate;
– face operațiuni pe cont propriu sau al altora, în același fel de comerț sau în
tr-unul asemănător; (art. 82 alin. (1))
f ) asociatul debitor, în cazul în care creditorii particulari ai asociaților dintr-o SNC
fac opoziție împotriva hotărârilor adunării asociaților de prelungire a duratei so
cietății peste termenul fixat inițial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu exe
cutoriu anterior hotărârii (art. 206 alin. (1)). Dacă opoziția a fost admisă, asociații
sunt obligați să decidă, în termenul stabilit de art. 206 alin. (2), dacă renunță la
prelungire sau îl exclud din societate pe asociatul debitor al oponentului.
Cazurile de excludere enumerate sunt aplicabile și comanditaților în SCA (art. 222
alin. (2)).
În privința caracterului enumerării cazurilor de excludere a asociaților prevăzute la
art. 206 alin. (2) din Legea societăților, opiniile sunt împărțite între cei care consideră
că enumerarea este limitativă și cei care consideră că enumerarea este exemplificativă.
260
2. Hotărârea judecătorească de excludere a asociaților

Excluderea poate fi cerută de societatea însăși sau de oricare asociat și se pronunță
prin hotărâre judecătorească. Dacă este cerută de un asociat, se vor cita societatea,
prin reprezentantul acesteia, și asociatul pârât. Prin hotărârea de excludere, instanța
va dispune și cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalți asociați.
(art. 223 alin. (1)-(3))
Hotărârea irevocabilă de excludere se va depune în termen de 15 zile la oficiul regis
trului comerțului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica la cererea
societății în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 223 alin. (4)).
3. Drepturile, obligațiile și răspunderea asociatului exclus

Conform Legii societăților:
Asociatul exclus are dreptul:
– la beneficii până în ziua excluderii sale, însă nu va putea cere lichidarea lor până
ce acestea nu sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv (art. 224
alin. (1));
– la o sumă de bani care reprezintă valoarea unei părți proporționale din patrimo
niul social (art. 224 alin. (2)).
Asociatul exclus este obligat:
– să răspundă de pierderi până în ziua excluderii sale (art. 224 alin. (1));
– față de terți pentru operațiunile făcute de societate până în ziua rămânerii defi
nitive a hotărârii de excludere. Acesta este obligat să suporte consecințele ope
rațiunilor în curs de executare din momentul excluderii și nu își va putea retrage
partea ce i se cuvine decât după terminarea lor (art. 225).
 Excluderea asociaților din societățile în comandită simplă și a comanditaților

din societățile în comandită pe acțiuni
Poate fi exclus din societate:
a) asociatul comanditar și cel comanditat care puși în întârziere nu aduc aportul la
care s-au obligat;
b) asociatul comanditat în stare de faliment (persoană juridică) sau care a devenit
legalmente incapabil (persoană fizică);
c) asociatul comanditat care se amestecă fără drept în administrație sau contravine
art. 80 și 82;
d) asociatul administrator comanditat care comite fraudă în dauna societății sau
care se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al
altora. (art. 222 alin. (1))
261
Titlul IV
 Retragerea asociatului din societate

Retragerea din societate este prevăzută la art. 226 din Legea societăților pentru aso
ciații din SNC, SCS, SRL și la art. 134 pentru acționari.
Asociatul se poate retrage:
– în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
– cu acordul tuturor celorlalți asociați;
– în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul una
nim, pentru motive temeinice. (art. 226 alin. (1) lit. a), b), c)) Temeinicia motivelor
este apreciată în baza unei hotărâri pronunțate de tribunal, supusă numai re
cursului, în termen de 15 zile de la comunicare.
Acționarii se pot retrage din societate dacă nu sunt de acord cu hotărârile luate în
adunarea generală cu privire la schimbarea obiectului principal de activitate, la mu
tarea sediului, la forma societății ori la fuziunea sau divizarea acesteia (art. 134 alin. (1)).
Acționarii retrași din societate au dreptul să obțină de la aceasta contravaloarea
acțiunilor pe care le posedă, la valoarea medie determinată de un expert autorizat,
prin folosirea a cel puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația în vigoare
la data evaluării. Odată cu declarația de retragere, acționarii vor preda societății ac
țiunile pe care le posedă. (art. 134 alin. (3) și (4)).
 Excluderea asociaților poate fi cerută de societatea însăși sau de oricare asociat și
se pronunță prin hotărâre judecătorească.
 Asociatul exclus are dreptul:

– la beneficii până în ziua excluderii sale, însă nu va putea cere lichidarea lor până ce
acestea nu sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv;
– la o sumă de bani care reprezintă valoarea unei părți proporționale din patrimo
niul social.
 Asociatul exclus este obligat:

– să răspundă de pierderi până în ziua excluderii sale;
– să suporte consecințele operațiunilor în curs de executare din momentul exclu
derii, neputându-și retrage partea ce i se cuvine decât după terminarea lor.
 Acționarii se pot retrage din societate dacă nu sunt de acord cu hotărârile luate în
adunarea generală cu privire la schimbarea obiectului principal de activitate, la mu
tarea sediului, la forma societății ori la fuziunea sau divizarea acesteia.
262
CAPITOLUL X Modificarea actului constitutiv al societății
 Identificarea actelor modificatoare ce privesc actul constitutiv al unei societăți;
 Înțelegerea procedurii de înregistrare a actului modificator și a opoziției credito
rilor particulari ai asociaților împotriva modificării actului constitutiv de prelungire
a duratei societății;
 Identificarea cazurilor de modificare a actului constitutiv.
1. Actele modificatoare ce privesc actul constitutiv al societăților

Actul constitutiv care stă la baza unei societăți poate fi modificat:
– prin hotărârea adunării generale adoptată în condițiile legii;
– printr-un act adițional la actul constitutiv;
– prin hotărârea instanței judecătorești, în condițiile art. 223 alin. (3) și ale art. 226
alin. (2) din Legea societăților.
 Modificarea actului constitutiv prin hotărârea adunării generale și printr-un
act adițional este rezultatul voinței asociaților. Hotărârea de modificare a actului
constitutiv este luată pentru societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni
de către adunarea generală extraordinară, care va putea delega exercițiul atribuțiilor
referitoare la această modificare consiliului de administrație sau administratorului unic
(art. 113 și 114).
Modificarea decisă astfel privește:
– mutarea sediului social;
– schimbarea obiectului de activitate;
– majorarea capitalului social;
– reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acțiuni;
– conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă. (art. 113 lit. b), c), f ), g) și j))
Hotărârea de modificare se ia în condițiile de cvorum și majoritate cerute pentru adu
narea generală extraordinară (art. 115).
 Modificarea actului constitutiv printr-un act adițional este obligatorie pentru
SNC și SCS, deoarece pentru aceste societăți legea nu instituționalizează adunarea ge
nerală.
 Hotărârea instanței judecătorești pentru modificarea actului constitutiv inter
vine numai în cazul excluderii sau retragerii unui asociat din SNC, SCS sau SRL (în con
dițiile art. 223 alin. (3) și ale art. 226 alin. (2)).
263
Titlul IV
 Forma actului modificator. De regulă, actul de modificare se întocmește în forma

înscrisului sub semnătură privată. În mod excepțional, acesta îmbracă forma autentică,
obligatorie, atunci când are ca obiect:
– majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren;
– modificarea formei juridice a societății într-o SNC sau SCS;
– majorarea capitalului social prin subscripție publică.
Dacă modificarea actului constitutiv privește schimbarea denumirii societății, legea
solicită prezentarea dovezii eliberate de oficiul registrului comerțului privind disponi
bilitatea firmei, iar dacă are în vedere continuarea SRL cu asociat unic, legea solicită
declarația pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o sin
gură societate cu răspundere limitată (art. 17 alin. (1)).
2. Procedura de înregistrare a actului modificator

Procedura de înregistrare a actului modificator presupune două etape:
1. înregistrarea actului modificator – cu trimiterile la textele modificatoare ale ac
tului constitutiv – în registrul comerțului pe baza încheierii judecătorului-dele
gat. În cazurile prevăzute de art. 223 alin. (3) și art. 226 alin. (2) din Legea societă
ților, înregistrarea se face pe baza hotărârii irevocabile de excludere;
2. trimiterea din oficiu a actului modificator spre publicare în Monitorul Oficial
al României, Partea a IV-a, de către registrul comerțului, pe cheltuiala societății.
Pentru SNC sau SCS, actul modificator al actului constitutiv în formă autentică se de
pune la oficiul registrului comerțului și se menționează în acest registru, fără a fi obli
gatorie publicarea în Monitorul Oficial (art. 204 alin. (6)).
Dacă se aduc mai multe modificări actului constitutiv, fie concomitent, fie succesiv,
acesta va fi actualizat cu toate modificările la zi și, în această formă, va fi depus la oficiul
registrului comerțului.
Modificările actului constitutiv al societății nu atrag crearea unei persoane juridice noi.
 Opoziția creditorilor particulari ai asociaților împotriva modificării actului

constitutiv de prelungire a duratei societății. Modificarea actului constitutiv ca
urmare a prelungirii duratei societății poate afecta creditorii particulari ai asociaților
dintr-o SNC, SRL sau SCS. Aceștia pot face opoziție, potrivit art. 62 din Legea societăților,
împotriva hotărârii adunării asociaților de prelungire a duratei societății peste terme
nul fixat inițial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.
Dacă opoziția a fost admisă, asociații trebuie să decidă, în termen de o lună de la data
la care hotărârea a devenit irevocabilă, dacă înțeleg să renunțe la prelungire sau să îl
excludă din societate pe asociatul debitor al oponentului. În acest caz, drepturile cu
venite asociatului debitor vor fi calculate pe baza ultimului bilanț contabil aprobat.
(art. 206)
264
3. Cazuri de modificare a actului constitutiv al societății

Capitalul social este fix pe durata existenței societății, el putând fi micșorat, astfel în
cât să nu se reducă sub minimul prevăzut de lege, sau mărit în condițiile modificării
actului constitutiv.
Referitor la reducerea capitalului social sau la reîntregirea (mărirea) acestuia, Legea so
cietăților face următoarele precizări:
 Dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social va trebui reîntregit sau
redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit (art. 69).
 Dacă administratorii unei SA sau SCA constată că, în urma unor pierderi, activul
net, determinat ca diferență între totalul activelor și datoriile societății, reprezintă
mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social, vor convoca adunarea gene
rală extraordinară pentru a hotărî reîntregirea capitalului social, reducerea lui la
valoarea rămasă sau dizolvarea societății.
 În cazul constituirii SA sau SCA prin subscripție publică, dacă subscrierile publice
depășesc capitalul social prevăzut în prospectul de emisiune sau sunt mai mici de
cât acesta, fondatorii sunt obligați să supună aprobării adunării constitutive ma
jorarea sau, după caz, reducerea capitalului social la nivelul subscripției (art. 22).
 Când societatea a emis obligațiuni, nu se va putea proceda la reducerea capitalu
lui social prin restituiri făcute acționarilor din sumele rambursate în contul acțiuni
lor decât în proporție cu valoarea obligațiunilor rambursate (art. 209).
 Reducerea capitalului social

Capitalul social poate fi redus dacă reducerea este motivată de pierderi sau nu:
 Dacă reducerea capitalului social este motivată de pierderi, acesta poate fi
redus prin:
a) micșorarea numărului de acțiuni sau de părți sociale;
b) reducerea valorii nominale a acțiunilor sau a părților sociale;
c) dobândirea de către societate a propriilor acțiuni, urmată de anularea lor. (art. 207
alin. (1))
 Dacă reducerea capitalului social nu este motivată de pierderi, acesta poate
fi redus prin:
a) scutirea totală sau parțială a asociaților de vărsămintele datorate;
b) restituirea către acționari a cotei-părți din aporturi, proporțională cu reducerea
capitalului social și calculată egal pentru fiecare acțiune sau parte socială;
c) alte procedee prevăzute de lege. (art. 207 alin. (2))
Reducerea capitalului social este decisă prin hotărârea adunării asociaților. Aceasta va
putea fi făcută numai după trecerea a două luni din ziua în care hotărârea a fost publi
cată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 208 alin. (1)). Hotărârea de redu
cere a capitalului social trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
265
Titlul IV
– să respecte minimul de capital social, atunci când legea îl fixează;

– să arate motivele pentru care se face reducerea;
– să arate procedeul care va fi utilizat pentru efectuarea ei. (art. 208 alin. (2))
 Dreptul de opoziție al creditorilor societății al cărei capital se reduce

În condițiile art. 62 din Legea societăților, orice creditor al societății a cărui creanță este
constatată printr-un titlu anterior publicării hotărârii poate face opoziție (art. 208
alin. (3)).
Împotriva hotărârii de reducere a capitalului social poate face opoziție orice creditor al
societății, precum și creditorii chirografari. Creditorii chirografari ale căror creanțe sunt
constatate prin titluri anterioare publicări hotărârii pot să obțină pe calea opoziției exi
gibilitatea anticipată a creanțelor lor la data expirării termenului de două luni (pentru
hotărârea de reducere a capitalului social), în afară de cazul în care societatea a oferit
garanții reale sau personale acceptate de creditori.
 Capitalul social poate fi redus și prin emisiune de obligațiuni. Se va putea proceda
la reducerea capitalului social prin restituiri făcute acționarilor din sumele rambursate
în contul acțiunilor numai în proporție cu valoarea obligațiunilor rambursate (art. 209).
 Mărirea capitalului social

Capitalul social al unei societăți poate fi mărit prin:
a) emisiunea de noi acțiuni;
b) majorarea valorii nominale a acțiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în
numerar și/sau în natură. (art. 210 alin. (1))
 Mărirea capitalului social prin emisiunea de noi acțiuni. O condiție pentru ma
jorarea capitalului social, deci pentru emiterea de noi acțiuni, este ca cele din emisi
unea precedentă să fi fost complet plătite (art. 92 alin. (3)).
De asemenea, acțiunile emise pentru majorarea capitalului vor fi oferite spre sub
scriere, în primul rând acționarilor existenți, proporțional cu numărul acțiunilor pe
care le posedă, aceștia putându-și exercita dreptul de preferință numai în interiorul
termenului hotărât de adunarea generală, dacă actul constitutiv nu prevede alt ter
men. După expirarea acestui termen, acțiunile vor putea fi oferite spre subscriere pu
blicului. (art. 216 alin. (1) și (2)) Operațiunea de majorare a capitalului social efectuată
fără acordarea dreptului de preferință către acționarii existenți este lovită de nulitate
absolută.
Dreptul de preferinţă al acţionarilor poate fi limitat sau ridicat numai prin hotărârea
adunării generale extraordinare a acţionarilor.
Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va pune la dispoziţie adunării gene
rale extraordinare a acţionarilor un raport scris, prin care se precizează motivele limi
tării sau ridicării dreptului de preferinţă. Acest raport va explica, de asemenea, modul
de determinare a valorii de emisiune a acţiunilor.
266
Noile acțiuni emise în scopul majorării capitalului social pot fi reprezentate de apor
turi în natură sau de aporturi în numerar. Dacă noile acțiuni reprezintă aporturi în
natură, dreptul de preferință al acționarilor încetează.
Noile acțiuni emise atât în schimbul aporturilor în numerar, cât și în schimbul aportu
rilor în natură vor trebui plătite, la data subscrierii, în proporție de cel puțin 30% din
valoarea lor nominală și integral în termen de cel mult trei ani de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii adunării generale. Atunci când
s-a prevăzut o primă de emisiune, aceasta trebuie plătită integral la data subscrierii.
(art. 220 alin. (1)-(3))
Acțiunile noi, emise pentru majorarea capitalului social, sunt liberate:
– prin încorporarea rezervelor, cu excepția rezervelor legale;
– prin încorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune;
– prin compensarea unor creanțe lichide și exigibile asupra societății cu acțiuni ale
acesteia. (art. 210 alin. (2))
Diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului vor fi incluse în rezerve, fără a ma
jora capitalul social (art. 210 alin. (3)).
 Mărirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acțiunilor exis

tente în schimbul unor aporturi în numerar și/sau în natură. Mărirea capitalului
social prin majorarea valorii nominale a acțiunilor poate fi hotărâtă numai cu votul tu
turor acționarilor, în afară de cazul când este realizată prin încorporarea rezervelor sau
a beneficiilor (art. 210 alin. (4)).
Hotărârea adunării generale extraordinare pentru majorarea capitalului social se va
publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, acordându-se pentru exercițiul
dreptului de preferință un termen de cel puțin o lună, cu începere din ziua publicării.
SA își poate majora capitalul social, cu respectarea dispozițiilor prevăzute pentru con
stituirea societății (art. 212 alin. (1)), în caz de constituire simultană sau subscripție pu
blică.
În caz de subscripţie publică, prospectul de emisiune, purtând semnăturile autentice
a doi dintre membrii consiliului de administraţie, respectiv dintre cei ai directoratului,
va fi depus la registrul comerţului din județul în care își are sediul societatea şi va cu
prinde:
– data şi numărul înmatriculării societăţii în registrul comerţului;
– denumirea şi sediul societăţii;
– capitalul social subscris şi vărsat;
– numele şi prenumele administratorilor, respectiv ale membrilor directoratului şi
consiliului de supraveghere, cenzorilor sau, după caz, auditorului financiar, şi do
miciliul lor;
– ultima situaţie financiară aprobată, raportul cenzorilor sau raportul auditorilor fi
nanciari;
267
Titlul IV
– dividendele plătite în ultimii cinci ani sau de la constituire, dacă, de la această dată,
au trecut mai puţin de cinci ani;
– obligaţiunile emise de societate;
– hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de acţiuni, valoarea totală
a acestora, numărul şi valoarea lor nominală, felul lor, relaţii privitoare la aporturi,
altele decât în numerar, şi avantajele acordate acestora, precum şi data de la care
se vor plăti dividendele.
Judecătorul-delegat la oficiul registrului comerțului, constatând îndeplinirea condiții
lor legale referitoare la conținutul prospectului de emisiune, la semnăturile autentice
ale administratorilor, la stabilirea datei încheierii subscripției, va autoriza publicarea
prospectului de emisiune (art. 18 alin. (3)). Dacă prospectul de emisiune nu cuprinde
toate mențiunile arătate, acceptantul va putea invoca nulitatea acestuia, dacă nu a
exercitat în niciun mod drepturile și obligațiile sale de acționar (art. 212 alin. (3)).
 Capitalul social al unei societăți poate fi mărit și prin ofertă publică în condi
țiile Legii nr. 297/2004 privind piața de capital (art. 213). În acest caz, administratorii
sunt solidar răspunzători de exactitatea celor arătate în prospectul de emisiune, în pu
blicațiile făcute de societate sau în cererile adresate oficiului registrului comerțului, în
vederea majorării capitalului social (art. 214).
 Majorarea capitalului social se face și/sau prin aporturi în natură:

– atât în cazul emisiunii de acțiuni noi;
– cât și în cazul majorării valorii nominale a acțiunilor existente.
Adunarea generală extraordinară care a hotărât majorarea capitalului social prin apor
turi în natură va propune judecătorului-delegat numirea unuia sau mai multor experți
pentru evaluarea acestor aporturi (art. 215 alin. (1)). Legea societăților interzice apor
turile în creanțe pentru majorarea capitalului social.
După depunerea raportului de expertiză, adunarea generală extraordinară va fi con
vocată din nou și în funcție de concluziile experților poate hotărî majorarea capitalului
social. Hotărârea adunării generale trebuie să cuprindă:
– descrierea aporturilor în natură;
– numele persoanelor care le efectuează;
– numărul acțiunilor care se vor emite în schimbul aporturilor în natură. (art. 215
alin. (3) și (4))
Hotărârea adunării generale poate fi luată în mod valabil numai în prezența acționari
lor reprezentând trei pătrimi din capitalul social subscris, cu majoritatea voturilor ac
ționarilor prezenți (art. 217 alin. (3)). Hotărârea adunării generale privind majorarea
capitalului social produce efecte numai în măsura în care a fost dusă la îndeplinire în
termen de un an de la data adoptării (art. 219 alin. (1)).
Ca și societatea pe acțiuni, societatea cu răspundere limitată își va majora capita
lul cu respectarea dispozițiilor privitoare la constituirea acestei societăți (art. 221).
268
 Actul constitutiv care stă la baza unei societăți poate fi modificat:
– prin hotărârea adunării generale adoptată în condițiile legii;
– printr-un act adițional la actul constitutiv;
– prin hotărârea instanței judecătorești.
 Procedura de înregistrare a actului modificator presupune două etape:

– înregistrarea acestuia în registrul comerțului;
– trimiterea din oficiu a acestuia spre publicare în Monitorul Oficial al României.
 Capitalul social poate fi redus dacă reducerea este motivată de pierderi sau nu.
 Potrivit Legii societăților, orice creditor al societății a cărui creanță este constatată
printr-un titlu anterior publicării hotărârii poate face opoziție.
 Împotriva hotărârii de reducere a capitalului social poate face opoziție orice cre
ditor al societății, precum și creditorii chirografari.
 Capitalul social poate fi redus și prin emisiune de obligațiuni.
 Capitalul social poate fi mărit prin:

– emisiunea de noi acțiuni;
– majorarea valorii nominale a acțiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în
numerar și/sau în natură.
 Capitalul social al unei societăți poate fi mărit și prin ofertă publică în condițiile
Legii privind piața de capital.
269
BIBLIOGRAFIE
1. Albu, I. (1993), Libertatea contractuală, Dreptul nr. 3.

2. Angheni, S. (2014), Raporturile juridice dintre profesioniștii-comercianți, Editura
C.H. Beck, București.
3. Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C. (2008), Drept comercial, ediția a IV-a, Editura
C.H. Beck, Bucureşti.
4. Baias, F. (2011), Obligațiile, în Conferința privind noul Cod civil, 15-16 septembrie,
Institutul Național al Magistraturii, disponibilă la http://www.inm-lex.ro/NCC/video2.
html.
5. Beleiu, G. (1993), Drept civil român, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București.
6. Beleiu, G. (1993), Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București.
civil, ediţia a V-a, revăzută și adăugită de Nicolae, M., Trușcă, P., Casa de editură și presă
„Șansa” SRL, București.
civil, ediţia a VII-a, revăzută și adăugită de Nicolae, M., Trușcă, P., Editura Universul Ju
ridic, București.
9. Bleoancă, A. (2010), Contractul în formă electronică, Editura Hamangiu, București.
10. Bocșa, M.I. (2010), Încheierea contractelor de comerț internațional prin mijloace elec
tronice, Editura Universul Juridic, București.
11. Boroi, G. (1997), Drept civil. Teoria generală, Editura All, București.
12. Boroi, G. (1999), Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a II-a, Editura All Beck,
București.
13. Cărpenaru, S.D. (2006), Reglementarea societăților comerciale în dreptul român, între
tradiție și exigențele armonizării cu reglementările Uniunii Europene, în Ad Honorem S.D.
Cărpenaru. Studii juridice alese, Editura C.H. Beck, București.
14. Cărpenaru, S.D. (2011), Drept comercial român, Editura Universul Juridic, București.
15. Cărpenaru, S.D. (2012), Tratat de drept comercial român, ediţia a III-a, revizuită con
form noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București.
16. Ceterchi, I., Craiovan, I. (1992), Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All,
București.
17. Ciobanu, D. (1991), Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI, București.
18. Cocean, V.C. (2009), Rolul și componentele voinței juridice la formarea actelor juri
dice, teză de doctorat, București.
271
19. Corbeanu, I. (2002), Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București.
20. Cosmovici, P. (1989), Tratat de drept civil, Editura Academiei, București.
21. Craiovan, I. (1997), Teoria generală a dreptului, Editura Militară, București.
22. Cristea, S.L. (2012), Dreptul afacerilor, ediţia a III-a, Editura Universitară, București.
23. Daghie, D.M. (2010), Guvernarea corporativă – o nouă concepție a administrării so
cietății comerciale pe acțiuni, Revista de drept comercial nr. 9.
24. David, S. (1991), Contractul de închiriere și contractul de locație a gestiunii, Dreptul
nr. 10-11.
25. Dimitriu, R. (coordonator) (2000), Drept civil, volumul 1, Editura Lumina Lex, Bucu
rești.
26. Dogaru, I. (1994), Elemente de teorie generală a dreptului, Editura Oltenia, Craiova.
27. Dogaru, I., Dănișor, D.C., Dănișor, G. (1999), Teoria generală a dreptului, Editura Știin
țifică, București.
28. Eminescu, Y. (1982), Tratat de proprietate industrială, volumul 1, Creații noi, Editura
Academiei, București.
29. Eminescu, Y. (1983), Tratat de proprietate industrială, volumul 2, Semne distinctive,
Editura Academiei, București.
30. Ionescu, B. (2008), Garanția contra evicțiunii în ipoteza vânzării fondului de comerț,
Revista de drept comercial nr. 10.
31. Leaua, C. (2012), Dreptul afacerilor. Noțiuni generale de drept privat, Editura Univer
sul Juridic, București.
32. Macovei, I. (2001), Drept internațional privat, ediţia a II-a, Editura Ars Longa, Iași.
33. Mazilu, D. (1999), Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București.
34. Motica, R., Mihai, G. (1997), Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Edi
tura All, București.
35. Nicolae, M. (2004), Prescripția extinctivă, Editura Rosetti, București.
36. Perju, P. (2010), Contractul, Editura C.H. Beck, Bucureşti.
37. Piperea, Gh. (2012), Drept comercial. Întreprinderea, Editura C.H. Beck, București.
38. Pivniceru, M.M. (2012), Noul Cod civil și reglementările anterioare. Prezentare com
parativă: legea de punere în aplicare, legislația conexă, Editura Hamangiu, București.
39. Pop, L. (1994), Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, volumul 2, Editura Fundației
„Chemarea”, Iași.
40. Pop, L. (2009), Tratat de drept civil. Obligațiile. Contractul, volumul 2, Editura Univer
sul Juridic, București.
272
41. Popa, N., Eremia, M.C., Cristea, S. (2005), Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a,
Editura All Beck, București.
42. Rosetti-Bălănescu, I., Sachelarie, O., Nedelcu, N.G. (1947), Principiile dreptului civil
român, Editura de stat, București.
43. Stătescu, C., Bârsan, C. (2008), Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Edi
tura Hamangiu, București.
44. Stoica, F.C. (2012), Dreptul afacerilor. Contracte, Editura ASE, București.
45. Șaguna, D.G. (2003), Drept financiar și fiscal, Editura All Beck, București.
46. Ștefănescu, B., Dimitriu, R. (coordonatori) (2002), Drept civil, Editura Lumina Lex,
București.
47. Ștefănescu, D. (2000), Drept civil, Editura Oscar Print, București.
48. Toader, C., Popescu, R., Nicolae, M., Dumitrache, B. (coordonatori Deak, F., Bîrsan, C.,
Beleiu, G.) (1998), Drept civil român, curs selectiv pentru licență, ediția a III-a, Editura
Press Mihaela SRL, București.
49. Uliescu, M., Nicolae, A.G. (2010), Instituții de drept civil în noul Cod civil. Manual pen
tru uzul formatorilor SNG.
50. Urs, I., Angheni, S. (1998), Drept civil, volumul 1, Editura Oscar Print, București.
51. Vartolomei, B. (2009), Dreptul muncii pentru învățământul economic, Editura Eco
nomică, București.
52. Vechio, G. del (1993), Lecții de filosofie juridică, traducere de I.C. Drăgan, Editura Eu
ropa Nova, București.
53. Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (1996), Decizia nr. 330/1995, Dreptul
nr. 3.
54. Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (2001), Decizia nr. 2.804/1999, Revista
de drept comercial nr. 4.
55. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe
anul 1986, Decizia nr. 590/1986 și Decizia nr. 732/1986.
56. Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe
anul 1987, Decizia nr. 213/1987.
57. Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial nr. 767/31.10.2003.
58. Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 1.066/17.11.2004,
cu modificările şi completările ulterioare.
59. Legea nr. 329/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
123/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor
şi drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial nr. 657/31.07.2006.
273
60. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial nr.
505/15.07.2011, cu modificările ulterioare.
61. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi între
prinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 328/25.04.2008, cu modificările şi
completările ulterioare.
62. http://www.dreptonline.ro/resurse/contracte.php
63. http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept-civil/clasificarea-normelor-juridice
-6472. html
64. http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3044/Oferta
65. http://www.iurispedia.ro/i/CCiv:Art._557
66. http://www.juridice.ro/162149/momentul-locul-şi-legea-aplicabilă-încheierii-
contractului-electronic.html
67. http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-1196-acceptarea-ofertei-incheierea-contrac
tului-contractul
68. http://ro.wikipedia.org/wiki/Element_de_extraneitate
274

DREPT

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CORPUL EXPERŢILOR CONTABILI ŞI

CONTABILILOR AUTORIZAŢI DIN ROMÂNIA

Ioana Nely MILITARU

Editura CECCAR, Bucureşti, 2018

Tipărit: Tipografia SC ANDVERTISING GRUP SRL

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TITLUL I. Introducere în dreptul afacerilor............................................................. 11

TITLUL II. Raportul juridic de afaceri....................................................................... 17

CAPITOLUL II. Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică.............................. 21

CAPITOLUL III. Persoana juridică............................................................................. 42

CAPITOLUL IV. Conţinutul raportului juridic civil.................................................. 58

CAPITOLUL V. Obiectul raportului juridic............................................................... 71

TITLUL III. Contractul................................................................................................ 85

CAPITOLUL II. Încheierea contractului.................................................................... 93

CAPITOLUL III. Nulitatea contractului................................................................... 116

CAPITOLUL IV. Prescripția extinctivă.................................................................... 130

TITLUL IV. Elemente de drept societar.................................................................. 145

CAPITOLUL II. Fondul de comerț........................................................................... 147

CAPITOLUL III. Contractul de societate potrivit Codului civil............................. 159

CAPITOLUL IV. Societățile...................................................................................... 162

CAPITOLUL V. Constituirea societăților pe acțiuni și a societăților

CAPITOLUL VI. Formele juridice ale societăților . ................................................ 194

CAPITOLUL VII. Funcționarea societăților. Reguli comune................................. 204

CAPITOLUL VIII. Funcționarea societăților. Reguli specifice............................... 209

CAPITOLUL IX. Excluderea şi retragerea asociaților............................................ 260

CAPITOLUL X. Modificarea actului constitutiv al societății................................. 263

Bibliografie ............................................................................................................. 271

1. Accepţiunile şi definiţia dreptului

2. Sistemul dreptului. Diviziunile şi ramurile dreptului

2.1. Ramurile dreptului intern

l Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglemen­tează relaţiile so­

2.2. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile

 Ramurile drep­tului public intern incidente cu activitatea de afaceri sunt: drep­tul

 Ramurile dreptului privat intern incidente cu activitatea de afaceri sunt: dreptul

 Dreptul afacerilor ca știință juridică are caracter interdisciplinar. Persoanele fizice

1. Noţiune şi caractere juridice

2. Structura raportului juridic. Specificul raportului juridic

2. Conţinutul raportului juridic cuprinde drepturile subiective şi obligaţiile civile

 Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice civile. Participarea lor la

B. poziţia de subordonare, în cadrul raporturilor juridice în care „cealaltă parte”

 Raportul juridic se materializează într-un contract civil, respectiv de afaceri.

CAPITOLUL II Persoana fizică. Profesionistul persoană fizică

1. Persoana fizică – subiect de drept civil. Noţiune.

2. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu ale

Prin excepţie, capacitatea de folosinţă începe de la concepţie numai în privinţa drep­

 Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi şi de

Minorul care a împlinit 14 ani are dreptul să încheie:

 După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice pot fi împărţite în:

3. Identificarea persoanei fizice

 Numele cuprinde numele de familie şi prenumele (art. 83 din Codul civil).

 Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate,

4. Profesioniştii persoane fizice şi persoane juridice. Clasificare

3. persoanele de drept civil, fizice şi juridice, care nu au calitatea de profesionişti, la

1. Profesioniştii comercianţi persoane fizice sunt persoane fizice autorizate, în­

2. Profesioniştii necomercianţi sunt:

3. „Alte persoane de drept civil” – nu au calitatea de profesionişti – sunt:

4.2. Delimitările noţiunii de profesionist de „alte subiecte

 În categoria profesioniştilor distingem profesionişti comercianţi şi profesionişti

1 Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată.

– în regim independent, prin înfiinţarea de cabinete individuale, cabinete asociate,

5. Profesioniştii comercianţi persoane fizice

5.1. Reguli comune aplicabile profesioniștilor (persoane fizice)

mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile

5.2. Comerciantul persoană fizică autorizată (PFA)

l Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile so

 Ramurile dreptului public intern incidente cu activitatea de afaceri sunt: dreptul

Prin excepţie, capacitatea de folosinţă începe de la concepţie numai în privinţa drep

1. Profesioniştii comercianţi persoane fizice sunt persoane fizice autorizate, în

Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul ac

 Prerogativele comerciantului persoană fizică titular al unei întreprinderi in

 Răspunderea întreprinzătorului persoană fizică titular al unei întreprinderi in

Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a ac

2. să exploateze o întreprindere economică, adică să desfășoare activitate eco

5. activitatea economică, desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistema

8. trebuie să declare pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de funcţio

 Capacitatea de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obli

 Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale

 Întreprinderea individuală este o întreprindere economică fără personalitate juri

2. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din totalitatea drep

1. Preşedintele României, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constitu

– instituţiile de credit și societățile de asigurare, care trebuie să obțină autorizarea

– organele de administrare, care în principiu gestionează patrimoniul persoanei ju

 Toate documentele care provin de la o persoană juridică trebuie să cuprindă atri

 Transformarea persoanei juridice, ca instituţie juridică, a fost introdusă în Codul

 Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor în cazul persoanelor juridice su

Pentru persoanele nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se re